Vladimir Colin

Pruncul Năzdrăvan   În vreme veche, pe când bătrânii se făleau că-s tari de ureche, pe când curca da cu ţurca şi pisicile, mai toate, jucau leapşa pe ouate, în vreme veche, cum vă spui, veni pe lume un băiat cu ochi căprui. Şi tare i s-au minunat părinţii, dacă-au văzut că pruncul nici nu ţipă, nici nu plânge, aşa cum e datul puilor de om. — De ce nu plânge? De ce nu ţipă? întrebă, cam cu teamă, tatăl. Şi, n-apucă mama să-i dea răspuns, că pruncul odată rosti potolit: — Eu, tată dragă, n-am să plâng şi n-am să ţip nicicând! Tatăl, fireşte, se-nspăimântă atunci de-a binelea şi strigă: — Taci! Taci!... De ce grăieşti? Pruncii prind a grăi abia târziu, încolo... — Nu te speria – zise pruncul – dar cred că-i bine să afli din capul locului. Tată dragă, eu sunt năzdrăvan! Şi, dac-o mai auzi şi pe asta, se lăsă tatăl amărât pe o laiţă, iar mama strigă cu mânie: — Năzdrăvan? Ce vorbă-i asta, năzdrăvan?... Satu-i plin de copii şi nici unuia nu i-a trăsnit prin minte să fie năzdrăvan! Tocmai tu te-ai găsit mai cu moţ? — Şi-apoi,  ce  poţi  şti?  spuse  tatăl.  Stai  să  vedem  cum  ţi-or  meni ursitoarele... Acu, să nu uit, pe vremea aceea omul nu-şi făcea viaţa după cum îl tăia capul, că trăiau undeva, într-un bordei, trei baborniţe ursitoare, şi-ntâia era surdă, a doua oarbă, iar a treia sărită din minţi. Şi oamenii se plecau de veacuri înaintea vrerii celor trei ursitoare şi nici cu-o iotă nu le ieşeau din cuvânt. De ce? Iacă-aşa apucaseră ei din bătrâni şi-aşa socoteau că se cuvine... Câte bordeie, atâtea obiceie! Şi-apoi, într-o bună zi, spuse ursitoarea cea surdă: — Am auzit, suratelor, că s-a născut un prunc! — Păi... să-l vedem, zise oarba. — Hi-hi, râse nebuna. Haideţi degrabă să-i menim! Şi-ncălecând cele trei ursitoare pe trei cozi de mătură, zburară prin văzduh şi nu se opriră decât pe acoperişul casei în care se născuse pruncul. Îşi lăsară cozile de mătură acolo, pe acoperiş şi, dându-şi drumul pe gura hornului, se pomeniră cât ai bate din palme în încăperea în care pruncul odihnea în leagăn. Părinţii le auziră hurducăind prin horn, dar se făcură că nu le văd, ca nu care cumva să le stingherească. Şi ursitoarele se apropiară de leagăn. — Văd că-i fată – zise oarba. — Aşa parcă-am auzit şi eu – încuviinţă surda. — Hi-hi, râse nebuna. Să-i menim ca unei fete! Doar că pruncul se ridică atunci în capul oaselor şi rosti desluşit: — Ce le tot încurcaţi, ursitoarelor? Eu sunt băiat. — Hi-hi, vâră-ţi minţile-n cap, băiete – râse nebuna. Eşti fată. Şi-ai să se măriţi c-un negustor de haine vechi... — Pe dracu’! râse pruncul. — Taci! zise însă oarba. Te văd sfioasă şi temătoare... Ai să mori de spaimă la treizeci de ani. — Nici prin gând nu-mi trece! râse pruncul, dar surda răcni pe cât putu: — Mai taci, taci că mă asurzeşti!... Ai să ai trei copii. — Of, sfârşiţi odată! strigă pruncul şi, dacă văzu că n-are cu cine se-nţelege, odată se ridică din leagăn, se duse către vatră, apoi se căţără prin horn şi, ajungând pe acoperiş, puse mâna pe cele trei cozi de mătură şi strigă: Duce-vă-ţi, ursitoare, la culcare. Lasă că de-acu’ am să mai menesc şi eu! Şi-ncălecă pe cele trei cozi de mătură, care-ndată se schimbară într-un armăsar cu trei picioare. În loc de copite, însă, armăsarul avea aripi, şi cu aripile acelea se-nălţă în văzduh, pierind cât ai bate din buze. Acu, ursitoarele nici nu prinseseră de veste că pruncul fugise. Dar dacă se pomeniră fără cozile de mătură, tăbărâră toate trei asupra părinţilor pruncului năzdrăvan. — Cozi de mătură să vă faceţi, auzitu-m-aţi? strigă surda. — N-am ochi să vă văd! strigă oarba. Unde-i coada mea? — Hi-hi, pune-ţi sare pe coadă! râse nebuna. Îşi cerură iertare bieţii oameni pentru batjocura făcută ursitoarelor, iar tatăl înhămă boii la car şi le duse cu carul cu boi până la bordeiul lor, de unde baborniţele nu mai ieşiră, că le crăpau obrajii de ruşine... Cât despre pruncul năzdrăvan, dacă zbură ce zbură prin vămile văzduhului, îşi îndemnă armăsarul să coboare şi, când se lumină de zi, ajunse într-o poiană, pe care păştea o cireadă. Şi mare-i fu mirarea văzând în mijlocul cirezii o fată care apucase un taur de coarne şi-l săltase pe umeri. — Ce fel de fată-i fi, de salţi în spinare ditai taurul? o întrebă pruncul. Fata se zăpăci şi scăpă taurul, care o zbughi ca din puşcă. — Să nu mă spui, pruncule – îl rugă fata. Aşa cum mă vezi, sunt un flăcău de-ajuns de voinic... Dar ursitoarele mi-au menit ca unei fete şi-ai mei m-au îmbrăcat cu fotă şi cu ie, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viaţa asta, pruncule, că pe mine fota aduce mai degrabă a nădrag, furca – naiba ştie cum! – se face spadă-n mâna mea, năframa se schimbă-n coif şi, dacă mă silesc să mă sperii şi eu, ca o fată ce se cuvine să fiu, numai ce strig: văleu! că de strigătul meu se zguduie pământul, copacii se scutură de frunze, apele ies din mătcile lor şi oamenii se prăbuşesc cu feţele-n colb... — Aşa? râse pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, aşa că te menesc să fii Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor şi duşmanul fricilor! — U-iu! chiui flăcăul şi, de bucurie, zvârli cât colo cu o singură mână vreo cinci vaci, pe care le prinse apoi cu mâna cealaltă, ca nu cumva să le smintească vreun oscior. — Ştii ceva? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-o-ncolo de cireadă şi vino cu mine. — Cum de nu! strigă Voinicul-Voinicilor. Vin bucuros. Şi-ncălecă şi el pe armăsarul cu trei picioare şi-o porniră amândoi, în zbor, peste păpuşoi. Şi, iacă, nu zburară cine ştie cât, că la malul unui lac dădură peste un flăcău, încins cu zale de fier. Şi tare se mirară văzând că flăcăul coase pe-un gherghef. — Ce fel de flăcău îi fi, de coşi pe gherghef? întrebă pruncul, iar flăcăul înzăuat scoase un ţipăt de spaimă şi se grăbi să pitească ghergheful. — Să nu mă spuneţi, oameni buni – se rugă flăcăul. Sunt o fată harnică şi cuminte... Dar ursitoarele mi-au menit ca unui flăcău şi-ai mei m-au înveşmântat în zale, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viaţa asta, oameni buni, că zalele sclipesc pe mine ca fluturii pe ie, spada – naiba ştie cum! – se face ac în mâna mea, pavăza se schimbă-n gherghef şi, dacă mă silesc să chiui, ca un flăcău ce se cuvine să fiu, nimeni nu se-nspăimântă şi lumea zice că asemenea dulce cânt n-a mai auzit... — Aşa? râse iarăşi pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, aşa că te menesc să fii Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor şi stăpâna pletelor! — Oare? strigă fata, şi strigătul ei răsună ca un cânt, pe care-l prinse vântul, colindând cu el pământul. — Ştii una? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-le-ncolo de zale şi vino cu noi...  — Cum de nu! strigă Fata-Fetelor. Bucuroasă! Şi-apăi, luând de la Voinicul-Voinicilor fota şi ia, îi dădu aceluia zalele, spada şi pavăza. Şi-ncălecă şi ea pe armăsarul cu trei picioare şi-o porniră câteştrei la drum, din cătun în cătun, o porniră-n zbor cu sârg, de la târg şi pân’ la târg, ca oamenii să mai trăiască şi după firea lor. Iar unde dădeau peste-o viaţă strâmbată o-ndreptau şi unde se năştea un copil îi meneau să crească-n voie. Şi-acu, să vezi comedie, dacă nu-i mai menea nimeni să fie tâlhari, se stinse sămânţa tâlharilor şi judecătorii se amărâră peste poate, nemaiavând pe cine judeca şi osândi, pe când boierii se mâniară cumplit, nemaiaflând cu nici un chip vânzători şi slugi. Pricepi? Lăsaţi de capul lor, oamenii creşteau oameni de treabă... Şi  se  pomeni  atunci  într-o  bună  zi  la  palat  împăratul  cu  boieri, judecători, călăi şi jandari, care cu toţii se jeluiau şi suduiau, cerând cu răcnete ca minciuna, hoţia şi prostia să se-ntoarcă pe pământ.  — Ce să facem noi cu o lume bântuită de dreptate, de-adevăr şi de isteţime? Cu ele murim de foame, măria ta, se jelui căpetenia boierilor. — Dă-ne  pâinea  noastră  cea  de  toate  zilele  –  se  rugă  şi  fruntea judecătorilor. Dintr-o singură hoţie, dintr-un singur omor ne-am putea hrăni un an de zile, cu neveste şi copii... — Fie-ţi  milă  –  strigă  şi  mai-marele  jandarilor.  Dă-ne  oameni  de schingiuit şi de-nchis în beciuri... E mai mare jalea, măria ta. Ni-s beciurile pustii! — Nici nu mai ţinem minte de când am retezat ultimul cap, măria ta – plânse şi cel mai vechi călău al împărăţiei. Ne-om uita meşteşugul şi-om ajunge de râs şi de batjocură! Iar împăratul îi ascultă pe toţi şi-şi clătină capul, oftând cu mare năduf. — Vă-nţeleg, iubiţi boieri, judecători, călăi şi jandari – spuse luminăţia sa. Voi sunteţi braţele şi degetele împărăţiei, iar dacă plângeţi voi, plânge împărăţia. Eu sunt împărăţia. Şi, precum vedeţi, plâng... Şi lacrimi prinseră a picura din ochii împăratului. — Nu mai plânge, măria ta – spuse atunci căpetenia boierilor. Răul are leac... Ascultă! Şi boierul făcu semn către mai-marele jandarilor. Acela bătu din călcâie şi grăi aşa: — Măria ta, jandarii mei au pândit, au iscodit şi s-au lămurit. Toată vina o poartă un prunc năzdrăvan, care zboară pe-un armăsar cu trei picioare şi-i însoţit de Voinicul-Voinicilor şi de Fata-Fetelor. De răul lor, ursitoarele nu-şi mai pot face slujba... — Auzi, dumneata, neobrăzare! strigă împăratul. — Întocmai, măria ta. Neobrăzare şi alt nimic... — Şi de ce, mă rog, nu i-aţi prins pe ticăloşii aceia? întrebă împăratul, iar mai-marele jandarilor se tulbură, tuşi, se-ngălbeni şi roşi. Întreb: de ce? mai strigă împăratul. — Să vezi, măria ta – bâigui celălalt, până la urmă. Am vrut... Cum de nu, am vrut din toată inima noastră de jandari... — Şi? — Şi n-am putut... Se făcu îndată linişte şi împăratul, boierii, judecătorii, călăii şi jandarii îşi clătinară atât de tare capetele, că mulţi îşi ciocniră capul de capul vecinului, ceea ce născu o larmă de tărtăcuţe izbite între ele. Apoi se uitară mânioşi unii la alţii, ba câţiva mai întărâtaţi prinseră a scutura şi-a smulge şi bărbile celor din jur. — Linişte! porunci însă împăratul. Lăsaţi în pace bărbile. Şi degrabă să mi le-nfăţişaţi pe cele trei ursitoare! Iar auzind porunca, plecă însuşi mai-marele jandarilor de le sui într-o caleaşcă pe cele trei baborniţe şi sosi cu ele la curte. — Voi sunteţi ursitoarele? întrebă împăratul. — Văd că ne-ai cam uitat – zise oarba. Ce-i drept, ţi-am menit să fii uituc... — Gura! strigă însă împăratul, trăgând cu coada ochiului către cei din încăpere. Cine vă împiedică să vă faceţi slujba? — Aud că trei nelegiuiţi, dragă împărate – zise surda. Un prunc, un flăcău care trebuia să fie fată şi o fată care trebuia să fie flăcău... — Hi-hi, dă-ne cozile de mătură! râse şi nebuna. Fără cozile de mătură suntem ca fără picioare... — Aşa? Ei las’ pe mine, ursitoarelor! zise împăratul. Ia să faceţi voi bine şi să rămâneţi aici, în palat, că v-oi chema eu la vremea vremii... Iacă-aşa rămaseră la palat ursitoarele. Iar, neavând încredere în alţi slujbaşi, împăratul înţesă palatul cu boieri, judecători, jandari şi călăi, pe care-i piti care cum îi veni mai bine. Mişcai o perdea? Dădeai peste-un boier. Te uitai pe sub mese? Te pomeneai nas în nas c-un judecător. Dulapurile gemeau de jandari şi pe sub paturi se aciuiaseră călăii; ba unii, mai iscusiţi, îşi găsiseră loc şi pe sub covoare, de se-mpiedica de câte o sută de ori pe zi măria sa, căzând şi făcându-şi vânătăi, în vreme ce călăul ascuns sub covor îşi iţea capul şi-şi cerea smerit iertare. Mă rog dumitale, ce s-o mai lungesc, aducea palatul a viespar. Şi toţi boierii, judecătorii, jandarii şi călăii aveau săbii, buzdugane şi pistoale şi ţineau în dinţi câte-un cuţit. Iar, dacă văzu împăratul că-şi aflaseră locul cu toţii, porunci de i se făcu o păpuşă de ceară, pe care-o îmbrăcă în straie scumpe. Aşeză păpuşa într-un leagăn de aur şi vesti că i se născuse un cocon. Clopotele sunară, trâmbiţele strigară şi, acolo pe unde se afla, pruncul năzdrăvan zise către tovarăşii lui: — Măi, măi, ce-i dădu prin minte împăratului! — Cum aşa? întrebă Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor şi  duşmanul fricilor.  — Iacă, a tocmit o capcană, să ne vină de hac. — Dacă nu ştie că cine râde la urmă râde mai bine – zise Voinicul-Voinicilor. Hai să-l învăţăm noi minte! — Hai! se-nvoi şi pruncul. Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor şi stăpâna pletelor se cam codi întâi, dar când îi văzu hotărâţi, nu se puse împotrivă şi armăsarul îi duse pe tustrei până la palatul împăratului, unde pătrunse pe fereastra deschisă şi se opri înaintea leagănului de aur. Lângă leagăn adăsta împăratul. — Fiţi bineveniţi! zise acesta. Apoi, întinzând mâna către leagănul în care odihnea păpuşa de ceară, adăugă: Meniţi-i coconului meu cum vă pricepeţi mai bine! — Chiar aşa – rosti pruncul năzdrăvan şi, întorcându-se cu faţa către leagăn, grăi: Scoală, cocon de ceară! Iar împăratul – să cadă din picioare şi mai multe nu! Că unde nu se sculă păpuşa de ceară şi prinse-a ţipa ca din gură de şarpe. — Săriţi!  răcni  atunci  împăratul,  acoperind  ţipetele  păpuşii.  Boieri, judecători, jandari şi călăi, pe ei! — De ce răcneşti, împărate? zise Voinicul-Voinicilor. Coconul va purta coroană şi se va aşeza pe tron... Dar cum împăratul o ţinea una şi bună şi din „Săriţi!“ nu ieşea, cei pitiţi în încăpere se iviră, care de pe unde se ascunsese, şi năvăliră asupra celor trei. Erau vreo nouă cu toţii şi, până să-şi tragă săbiile sau să sloboadă pistoalele, Voinicul-Voinicilor  îi  şi  apucase  cu-o  singură  mână  şi  le  făcuse  vânt  pe fereastră. Ceea ce văzând împăratul, se puse pe răcnit mai cu temei: — Săriţi! Săriţi! Iar în toate încăperile palatului, auzindu-i glasul, prinseră a sări de după perdele boierii, de sub mese judecătorii, din dulapuri jandarii, de sub paturi şi covoare, călăii. — Sărim, măria ta! strigau cu toţii, dând năvală şi tropăind pe scări. Sărim de zor! Şi-atâta larmă făceau, că ursitoarele-i auziră şi-şi deschiseră uşa încăperii pe care le-o hărăzise împăratul. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă oarba. — Sărim! strigau înainte boierii, judecătorii, jandarii şi  călăii. Sărim, măria ta! Ursitoarea cea oarbă se-ntoarse atunci înspăimântată către celelalte două. — Vedeţi? E foc, suratelor! S-a aprins palatul, şi de aia strigă cu toţii:  „Sărim! Sărim!“. — Aud – zise şi surda. Sar pe fereastră, bag sama... — Să sărim şi noi! râse nebuna. Celelalte n-aşteptară să le spună de două ori, că îmbulzindu-se nevoie mare se şi suiră pe prichiciul ferestrei, sărind tocmai din turla palatului (că-n turlă le-aşezase împăratul). Iar dacă văzu aşa, sări şi nebuna după ele. Acu,  lângă  leagănul de  aur  al  coconului de  ceară,  care  ţipa,  ţipa întruna de mama focului, împăratul se mira auzind larma oamenilor lui şi nevăzând în încăpere pe nici unul. — Da’ săriţi odată! răcnea împăratul. Ce tot mocoşiţi atât? — Sărim, măria ta! Ei, într-un târziu se dumeri şi împăratul că boierii, judecătorii, jandarii şi călăii nu puteau intra în încăpere pentru bunul cuvânt că Fata-Fetelor încuiase uşa cu cheia. Cei de afară izbeau ei în uşă, dar mare brânză nu făceau, că uşa era de fier. Şi-n toată vremea coconul de ceară ţipa, ţipa în leagănul lui de aur, ţipa de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap... — Chemaţi ursitoarele! porunci atunci împăratul, şi de-afară se auziră îndată strigătele boierilor, judecătorilor, jandarilor şi călăilor: „Chemăm, măria ta!“ şi „Ursitoare! Ursitoare!“. Pruncul năzdrăvan, Voinicul-Voinicilor şi Fata-Fetelor se stricau de râs şi până şi armăsarul cu trei picioare râdea pe cât putea, nechezând voios. Iar ursitoarele nu mai soseau... — Măria ta, strigă atunci de cealaltă parte a uşii căpetenia boierilor, ursitoarele au sărit din turla palatului şi, naiba ştie de ce, acu nu mai suflă nici una... — Cum, nu mai suflă? întrebă împăratul. Nu suflă deloc, deloc? — Deloc, măria ta... — Şi vraciul? Ce zice vraciul? mai întrebă împăratul. — Vraciul? răspunse căpetenia boierilor. Vraciul zice că, dacă nu mai suflă, atunci e cu putinţă să fi murit de-a binelea. — Vai de mine! — Vai de noi, măria ta, că odată cu ele au murit şi minciuna, şi prostia, şi hoţia! Auzind aşa, prinse împăratul a plânge cu sughiţuri, de sărea hlamida pe el. — Ce mă fac eu fără minciună?... Şi fără prostie? Şi cum trăiesc fără hoţie?... Vai mie, vai mie... — Nu te-ntrista – vorbi atunci Fata-Fetelor. Împreună cu tine, boierii, judecătorii, jandarii şi călăii rămân tot mincinoşi, tot proşti şi tot hoţi... — Oare? se lumină împăratul. D-apăi atunci se mai poate trăi... — Trăieşte! râse pruncul năzdrăvan. Şi-n vreme ce coconul de ceară ţipa înainte, calul cu trei picioare sări pe fereastră şi se făcu nevăzut, împreună cu cei trei tovarăşi. Şi să-ţi spun eu dumitale că din ziua aceea toate gâlcevile şi toate hoţiile s-au purtat numai între împărat şi boieri, judecători, jandari şi călăi. Că oamenii ca mine şi ca tine se ţineau de-o parte şi-şi vedeau de treburi: nu-i puteai înşela, dar nici ei nu trăgeau la înşelăciune. Şi-apăi, iacă, mult n-a trecut, că împăratul cel bătrân a adormit pe vecie şi-n scaun s-a înălţat coconul de ceară. Din vremea aceea, pasămite, au prins a fi împăraţii moi ca ceara în mâna boierilor, de-i suceau aceia cum pofteau şi toate se-ntâmplau după voia inimii lor... Şi s-au mâncat între ei boierii, judecătorii, jandarii şi călăii, s-au mâncat între ei, până n-a mai rămas oscior de boier, judecător, jandar şi călău. Iar, dac-au văzut aşa, l-au dat oamenii jos şi pe-mpărat, că tot nu mai avea nimeni nevoie de el... — Dar pruncul năzdrăvan? — D-apăi grija lui o duceţi? Fiţi numai voi sănătoşi şi la faţă roşi, că năzdrăvanul de ce-i năzdrăvan? Să trăiască o mie de ani... Aşa că pruncul-i bine sănătos, mulţam de întrebare. Pe câte ştiu, a oblicit că pe aiurea mai sunt ursitoare şi umblă să scape oamenii de ele, de ponoase şi belele. Iar Voinicul-Voinicilor şi cu Fata-Fetelor îi dau o mână de-ajutor, că, năzdrăvan-năzdrăvan, dar unde-s doi puterea creşte şi unde-s trei... Na, sfârşiţi vorba-n locul meu, că uitai de meleşteu!

                                              Buruiana neagră                                                      de Vladimir Colin          A fost odată ca nicăieri — când, nu se ştie — peste mări şi ţări, dincolo de marea Operencia[1] , a fost odată un om sărac. Atât de sărac, că n-a fost pe lume mai sărac decât el. Şi mai avea şi copii mulţi, cât găurile sitei, care erau cu toţii nişte leneşi cum iar nu s-au mai pomenit pe lume, îşi tăiase fiecare câte o seamă de nuiele şi le potrivise felurite lungimi, de putea, stând în pat, să tragă lângă el tot ce dorea. Stăteau leneşii trântiți cât erau de lungi, şi până şi să vorbească le era lene. Numai cel mai mic dintre fraţi nu semăna cu ceilalţi. Din zori trebăluia alături de tatăl lui şi pe toate le făcea cu voie bună, dar ce puteau ei duce la capăt era înghiţit de burţile mereu flămânde ale leneşilor. Dacă a văzut şi a văzut, a intrat într-o bună zi tatăl în casă, a adunat toate nuielele leneşilor, le-a pus pe foc şi a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, aflaţi că de azi înainte m-am hotărât să nu mai muncesc pentru voi. Plecaţi încotro v-or duce ochii şi picioarele şi câștigați-vă singuri traiul. Măcar că mă doare în suflet, am să vi-l dau şi pe Ianoş, fratele vostru cel mic. Cu el ştiu că n-o să pieriţi. Aţi auzit ? Dar leneşii, tot leneşi. N-a deschis unul gura şi au stat mai departe tolăniţi, care pe unde apucase.  S-a făcut ora prânzului. Au privit leneşii în dreapta, au privit în stânga — nu venea nimeni cu mâncarea. S-au gândit atunci să se scoale... tare le era lene. — Fraţilor, a început unul dintre ei, dar rostind vorba asta s-a simţit atât de istovit, încât a adormit pe dată, iar ceilalţi, bucuroşi că nu li se cere să muncească ascultând, i-au urmat pilda. Ei, dar pe seară au început burţile să vorbească pentru ei ! S-au trezit leneşii din somn. Au privit, s-au răsucit, nu se simţea abur de mâncare... — Fraţilor, a izbutit să spună din nou cel care vorbise şi la prânz. Au schimbat leneşii priviri uimite. Ia te uită câte cuvinte rosteşte fratele lor ! Te pomeneşti că nu mai e leneş... Mirat, careva a vrut să-l întrebe, dar n-a izbutit să spună decât: — Tu... nu... ? şi a căscat, sleit de puteri. Cel întrebat a crezut că fratele vrea să ştie dacă nu-i e foame. — Ba... da... a răspuns el, într-o mare încordare de voinţă. Au tăcut apoi leneşii, Cei care vorbiseră erau frânți de oboseală, dar nici cei care ascultaseră fără să vorbească nu erau mai puţin istoviţi. Şi a trecut şi noaptea. Dar a doua zi dimineaţă foamea i-a împuns rău de tot. Fără să mai ţină socoteală de lene, s-au unit cu toţi şi-au răcnit: — Mîn-ca-re ! — Of, leneşilor, feciorii mei, le-a răspuns tatăl, nu v-am spus că nu mai am de unde şi că nici nu mai vreau să vă hrănesc de pomană ? Hai, sculaţi şi căutaţi-vă norocul în lume... De astă dată s-au înspăimântat leneşii. Atât erau de speriaţi, că au început să se scoale, cu mare teamă : de amar de vreme nu se mişcaseră şi li se părea că de prea mult zbucium se poate rupe ceva în ei. Dar, spre mirarea tuturor, nu se întâmplă nimic. Privind cu nespusă milă unii la alţii, se ridicară şi ieşiră din casă. Ianoş îi întâmpină râzând : — V-aţi hotărât, zmeilor ? — Tu... începu careva dintre fraţi, dar, gândindu-se că printre ei se afla acum unul care încetase să fie leneş, îl aşteptă să-i ia vorba din gură. Leneşul nici cu gândul nu gândea să dea glas. De-ajuns muncise când se ridicase în picioare! Au prins leneşii a sprijini pereţii casei cu spinarea, şi tatăl le-a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, poveţe n-am să vă dau pentru că, de când vă ştiu, v-am tot povăţuit şi nimic nu s-a lipit de voi. Măcar atâta ţineţi minte si fiţi şi voi cuviincioşi. Nu lăsaţi oamenii să vă treacă înainte fără să le daţi bineţe. Înţelesu-m-aţi ? — Înţeles, tătucă, a strigat Ianoş, în timp ce leneşii se mulţumeau să dea abătuţi din cap. I-a sărutat tatăl la plecare, că de, leneşi-leneşi, dar os din osul lui erau şi ei, l-a strâns pe Ianoş la piept, şi fraţii au pornit în lume. Mergeau leneşii de-i întreceau până şi melcii, bucurându-se în inima lor că dăduseră peste mai nevolnici decât ei. Un drum de o zi era drum de o lună pentru leneşi. Dacă a văzut aşa, i-a strâns Ianoş grămadă şi le-a spus : — Fraţilor, am născocit ceva ca să ne mişcăm mai repede. — Re... începu unul dintre leneşi. — ...pe... adăugă un altul. — ...de ? întrebă cu spaimă al treilea. A zâmbit Ianoş pe sub mustăţile care-i mijeau sub nas şi a strigat : — Mai repede, da. Ce, nu vă place ?... S-a apucat de a tăiat o nuia groscioară şi a început să vâjâie cu ea. Vedeţi, a urmat apoi, e lesne de înţeles. Vin după voi şi izbesc cu nuiaua. Care merge repede scapă, care rămâne în urmă se alege cu un şfichi pe spinare. Înţeles ? La mare cumpănă ajunseseră leneşii ! Să pornească mai repede era greu, dar greu era şi să înceapă să vorbească şi să-l potolească pe afurisitul de Ianoş. Au încercat ei să chibzuiască, dar cine le-a dat răgaz ? Că s-a pus Ianoş să şuiere prin aer cu nuiaua, de ziceai ce-i aia! Au început să se grăbească leneşii. Teama de nuia s-a dovedit mai tare decât lenea... Mergeau acum mai repejor, şi Ianoş părea că mână un cârd de oi. Au mers cât au mers, până au întâlnit un moşneag. Leneşii şi-au amintit de sfatul tatălui lor, dar le-a fost lene să-şi descleşteze fălcile. Ianoş, adâncit în treaba lui — să-i grăbească pe fraţi — n-a luat seamă îndată la moşul care trecea şi numai după o vreme şi-a amintit că trecuse un unchieş pe lângă el şi că nu-i dăduse bineţe. — Ehe, fraţilor, a strigat el, ia mai odihniţi-vă oleacă... Leneşii n-au aşteptat să le spună de două ori. Fericiţi, s-au tolănit la marginea drumului şi s-au afundat în lenea din care nuiaua lui Ianoş îi scosese cu atâta răutate. Iar Ianoş s-a grăbit, alergând în urma moşneagului şi, când l-a ajuns din urmă, şi-a scos cuviincios cuşma : — Moşule, iartă-mă şi nu te supăra. Când am plecat de acasă tata ne-a sfătuit să nu trecem pe lângă nimeni fără să-i dăm bineţe, dar eu am uitat. Cum mi-am amintit, uite, am alergat într-un suflet să-ţi spun : Bună ziua, moşule... — Bună să-ţi fie inima, voinicule, a răspuns moşul. Apoi a zâmbit : Dar ce-i cu flăcăii pe care îi mânai ca pe nişte oi ? — Ce să fie, a oftat Ianoş, ia, nişte neisprăviţi de fraţi ai mei, leneşi ca altă aia şi cu care nu ştiu ce să mai fac. — Păi de ce nu-i faci pastori ? a întrebat moşneagul. S-a bucurat Ianoş şi i-a mulţumit pentru învăţătură, dar moşneagul a urmat să vorbească aşa : — Cât despre tine, fătul meu, pentru că te văd flăcău de ispravă, uite ce povaţă-ţi mai dau. De atâția ani de când tot trăiesc am aflat şi eu câte unele... Se spune că pe moşia grofului, dincolo de pădurea asta, creşte buruiana neagră, cu ajutorul căreia îţi poţi schimba înfăţişarea după cum pofteşti. Tu, vâră-te argat la grof, găseşte buruiana şi ia-o, că bine îţi va prinde în viaţă... I-a mulţumit Ianoş moşneagului şi s-a dus să-şi întâlnească fraţii care sforăiau la marginea drumului. — Sculaţi, fraţilor, le-a strigat Ianoş. Haida, la drum ! Nu s-au urnit leneşii decât atunci când nuiaua a început să şuiere. Cu chiu cu vai, s-au ridicat în picioare şi, după ce i-a tuns şi le-a schimbat hainele, i-a mânat Ianoş din urmă şi a lăsat câte unul în fiecare sat. Apoi s-a îndreptat spre pădurea îndărătul căreia se afla moşia grofului, despre care îi vorbise moşneagul. În pădure era întuneric. Ianoş zvârli nuiaua şi, tăind un copac, îşi croi o ghioagă bunicică. Mergea fluierând, când de după un trunchi gros îi ieşi înainte o arătare cumplită. Era o babă urâtă ca moartea, care privea cu un ochi la slănină şi cu altul la făină. Avea baba un nas lung şi încovoiat, aidoma unei gheare de vultur. — Stai! răcni baba cu un glas înspăimântător. Cum îndrăzneşti să treci prin locurile mele ? — Bună ziua, mătuşă, răspunse cuviincios Ianoş, aşa cum îl învăţase tatăl lui. Dar ce, nu-i voie să umbli prin pădure? — Bine că mi-ai spus mătuşă, ţipă baba, altminteri pe loc te făceam fărâme ! Dar pădurea e a mea, aşa să ştii. Se poate să nu fi auzit de mine ? — Iaca n-am auzit... — Eu sunt Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier, vesti baba, așteptând ca Ianoş să tremure de frică. Flăcăul însă răspunse liniştit : — Iar eu sunt Ianoş... — Îndrăzneşti să nu te temi ? mai întrebă înciudată vrăjitoarea. Ia priveşte ! Şi, făcând un semn cu mâna, trânti la pământ un rând de copaci. Ianoş abia avu vreme să se ferească. — Da, proastă treabă, spuse flăcăul. Ce ţi-au făcut copacii, de i-ai pedepsit ? Râzând, vrăjitoarea strigă : — Ha-ha, copacii nu mi-au făcut nimic I Dar am băgat spaima în tine, aşa-i ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Atunci Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier se aşternu pe treabă. Ca să-l înspăimânte pe Ianoş, începu să zboare prin faţa lui călare pe o coadă de mătură, aprinse un cerc de foc, făcu să țâșnească un şuvoi de apă din trunchiul unui gorun, săpă o prăpastie la picioarele flăcăului, mă rog, făcu tot ce ştia. Într-un târziu, istovită, întrebă : — Ţi-am vârât spaima în oase ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Dar adăugă, plin de bunăvoinţă : Mai încearcă, totuşi, nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea... Istovită, vrăjitoarea răsufla greu şi mai-mai să plângă de necaz. — Dar ce ştii tu să faci atât de grozav, că nu te temi de mine ? întrebă ea. — Eu ? Ştiu să muncesc pământul, grăi Ianoş, să cioplesc lemnul, să fac brânzeturi... Vrăjitoarea nu apucă să-i răspundă. În pădure se auziră nişte strigăte mânioase, răsunară plesnituri de bici şi, răcnind şi suduind, un bărbat gras, cu faţa roşie şi mustăţile în furculiţă, se ivi printre copaci. — Vai, groful ! ţipă vrăjitoarea şi, cât ai clipi, se sui pe coada ei de mătură şi pieri în văzduh. — Las’ că te prind eu, afurisito ! strigă groful în urma ei, amenințând-o cu biciul. Crezi că mult am să mai rabd să stai degeaba?... Şi tu ce păzeşti aici ? se întoarse el către Ianoş. — Nu păzesc nimic, domnule grof. Veneam la tine, să mă bag argat... Îl privi groful pe Ianoş, din cap până-n picioare. Era voinic flăcăul, iar groful îşi spuse că va putea munci cât trei. — Argat, argat, bombăni el, toţi vreţi să-mi fiţi argaţi! Hai du-te la maimarele rândaș şi spune-i să-ţi dea şi ţie o treabă... Aşa intră Ianoş argat la groful cel gras şi cunoscu rânduielile de la curtea lui. Groful era hain şi nu făcea decât să mănânce. Din zori se stârnea o vânzoleală cumplită, când bucătarii, chelarii, sofragiii forfoteau şi puneau Ia cale toate cele de trebuinţă pentru îndestularea pântecului trufaşului lor stăpân. Învăţă Ianoş să-i ştie pe maimarii fiecărei slujbe, în jurul cărora foiau zeci de ajutoare împărţite după tagmă şi pricepere. Era, de pildă, un maimare peste jiletci, sub mâna căruia se aflau nouă jiletcari, cu grija celor nouăzeci şi nouă de dulapuri pline cu jiletci ale grofului. Cu toţii nu făceau decât să le aşeze după culoare, să le calce, să le scuture de praf şi de molii şi să le scoată din când în când la soare, să nu prindă miros. Sub mâna maimarelui blănar stăteau nouă blănari mai mici, care dădăceau nenumăratele şube şi cuşme ale grofului. Ianoş căzu sub mâna maimarelui rândaș. Erau în grajduri armăsari voinici, şi nouă rândași îi ţesălau, îi plimbau, îi hrăneau. În prima zi, Ianoş puse ochii pe un armăsar negru şi, încălecându-l, o porni pe moşia grofului. Alerga armăsarul cu iuţeala vântului şi flăcăul chiuia în şa, de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Lângă un drum, numai ce se iveşte rădvanul grofului, iar groful însuşi, tolănit pe perne, îşi privea bogăţiile. Dacă a dat cu ochii de Ianoş, din roşu s-a făcut vânăt : — Stai ! a răcnit el, săltându-se pe perne. Ianoş şi-a scos cuşma şi s-a apropiat. Groful, nici una, nici două, a ridicat biciuşca şi, jap !... a pocnit armăsarul cel negru, că Ianoş, vioi, se ferise la vreme. Armăsarul a sforăit o dată pe nări şi, când a izbit cu copita, a răsturnat rădvanul, cu grof cu tot. Răcnetele şi blestemele grofului se auzeau până departe. Încurcat sub rădvan, roşu ca un rac fiert, se zbătea să se ridice şi nu izbutea.. Vizitiul sărise de pe capră şi, făcându-i cu ochiul lui Ianoş, se bucura că groful dăduse de bucluc. — Şterge-o, băiete, şopti vizitiul. Când o ieşi de acolo şi te-o vedea la faţă, numai bine nu ţi-o fi... A zbughit-o Ianoş, călare pe armăsarul negru, şi vizitiul l-a ajutat pe grof să iasă de sub rădvan. — Unde-i ticălosul, haimanaua şi nelegiuitul ? au fost primele cuvinte ale grofului. — Nu ştiu, i-a răspuns vizitiul. Cât m-am muncit eu să ridic rădvanul, a dat bir cu fugiţii... A suduit groful, a tunat şi a fulgerat, apoi s-a întors la curtea lui unde a poruncit să i se dea de mâncare de trei ori mai mult ca în alte dăţi. Au început bucătarii să-i aducă la masă gâşte şi porci, şi înfuleca groful de te cuprindea spaima. Dacă s-a săturat, a poruncit să fie chemat Ianoş. Abia a intrat flăcăul în încăpere, că i-a şi zvârlit în cap o tipsie de aur. — Cum ai îndrăznit, nemernicule, să mă înfrunţi ? — Vorbeşte frumos, i-a răspuns Ianoş. Şi ce obicei e ăsta, să zvârli cu tipsiile ? A rămas groful cu gura căscată şi, în prima clipă, n-a mai ştiut ce să zică. Vezi, nu i se întâmplase niciodată să-i răspundă careva. Apoi a poruncit ca Ianoş să fie vârât în beci. S-a dus atunci groful în odaia lui şi, în faţa căminului, a strigat : — Vino, cotoroanţă ! S-a auzit un huiet şi, călare pe coada ei de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier a pătruns, prin horn, în încăpere. Tremura toată şi se ferea să se uite la groful cel gras.  — Ascultă, vrăjitoare, începu el. De la o vreme te ţii numai de prostii şi nu faci nici o treabă ca lumea. Aud că ţăranii fură lemne din pădure şi ţie nici prin minte nu-ţi trece să-i sperii şi să-i alungi... — Iartă-mă, grofule, scânci vrăjitoarea. Am îmbătrânit din cale-afară şi numai copiii se mai sperie de mine... — Să-ţi bagi minţile în cap, urmă neînduplecat groful. Dacă nu izbuteşti să vâri spaima în ţărani, să ştii că zile bune nu mai ai! — Fac şi eu ce pot, scânci din nou vrăjitoarea, căreia nasul de fier îi atârna tot mai jalnic. A certat-o groful şi-a ameninţat-o, iar până la urmă i-a poruncit : — Vezi că am vârât la beci un argat răzvrătit, unul Ianoş... Du-te şi învaţă-l cum să se poarte ! — Ianoş ? ţipă vrăjitoarea. Fac orice, numai nu mă sili să dau ochi cu Ianoş ! Nu se teme de mine şi-şi bate joc de vrăjite mele... Vai de zilele amărâte pe care am ajuns să le trăiesc ! — Hm ! spuse încruntat groful. Aşa ? Atunci să-i tăiem capul, ca să nu-i molipsească şi pe alţii de boala lui! Dar, în vremea asta, Ianoş fusese dus în beci. Î încuiaseră într-o hrubă de piatră, umedă şi rece, în care lumina zilei pătrundea doar printr-o crăpătură îngustă. Dacă i se obişnuiră ochii cu întunericul, începu Ianoş să-şi cerceteze temniţa. Într-un colţ văzu ceva şi mai întunecat decât zidurile de piatră şi, apropiindu-se, zări o buruiană înaltă, neagră ca păcura. Cum nimeni nu se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare, rupse o frunză şi o mestecă. Apoi, apropiindu-se de crăpătura îngustă, privi afară. — Hei, dac-aş fi o musculiță, lesne m-aş strecura prin crăpătura asta ! Abia şoptise aşa, că simţi o furnicătură prin trup şi, cât ai bate din palme, se făcu musculiță. Uimit, se furişă din beciul de piatră şi zbură până departe, în câmp. Acolo se gândi : „Gata, am scăpat din beci. Acum m-aş face om la loc“... şi nu sfârși bine de gândit, că simţi iar o furnicătură şi, tot cât ai bate din palme, se pomeni din nou în pielea lui de om. Atunci îşi aminti de moşneagul întâlnit pe drum şi înţelese că, fără să ştie, aflase buruiana minunată cu ajutorul căreia îşi putea schimba înfăţişarea. — Aşa ? Păi de-aici înainte, grofule, ţine-te ! Abia aşteptă Ianoş să se însereze. Când luna se ivi pe cer, flăcăul se prefăcu din nou în muscă şi zbură până-n iatacul grofului. Aşteptă acolo cât aşteptă, până se ivi groful şi se vârî în pat. Mai zăbovi Ianoş oleacă, apoi, când sforăielile grofului răsunară vârtos, se făcu urs. Şi unde nu începu ursul să mi-l ia pe grof în tărbacă, să mi-l plimbe între labe, să mi-l strângă şi să mi-l sucească pe faţă şi pe dos, de te-nfiorai numai privindu-l. Trezit fără veste şi pomenindu-se cu botul ursului lângă nasul lui, groful înţepeni de spaimă. Dar când fiara mai începu să-i şi tăbăcească pielea, se porni groful pe nişte răcnete, de-ai fi zis că vrea să scoale morţii. Numai că ursului nici că-i păsa ! Se adunaseră slugile la uşa iatacului şi, neputând intra din pricină că uşa era încuiată, întrebau de afară : — Ce-i, domnule grof ? Ce s-a-ntâmplat ? — Ursul, răcnea groful, mă striveşte ursul! Săriţi ! Slugile se priviră, se mai priviră o dată, iar un bătrân vorbi încetişor : — Visează ! După câte a mâncat, nu-i de mirare să viseze că-i joacă urşii pe pântece... Au râs slugile şi s-au răspândit care încotro, în vreme ce grofului îi pierise graiul. Când l-a văzut mai mult mort decât viu, s-a preschimbat ursul în muscă, a zburat pe fereastră şi, după o vreme, frânt de oboseală, sforăia şi Ianoş sub un pom... Dar, a doua zi dimineaţa, nu proastă a fost mirarea slugilor care au găsit tot încuiată uşa iatacului. Au stat, au tras cu urechea şi parcă-parcă auzeau gemete înfundate. — Domnule grof, a îndrăznit careva. — Haimanalelor!... Of! Spargeţi uşa! s-a înălţat răguşit glasul grofului. Iar au stat şi s-au privit slugile, iar au chibzuit, dar glasul se ridică din nou, nerăbdător : — Spargeţi uşa, n-auziţi ?... Sau vreţi să vă sparg eu bostanii care vă ţin loc de capete ? Au împins atunci slugile uşa cu umerii şi, când au intrat în iatac, au crezut că le fuge pământul de sub picioare. Toată încăperea arăta de parcă între pereţii ei s-ar fi dezlănţuit o vijelie. Scaune şi mese răsturnate, covoare şi perdele sfâşiate, pologul de la pat zdrenţuit ca steagul după bătălie, cioburi de sticlă pe jos — o privelişte de te apuca groaza. Iar groful zăcea pe podele, numai în fâșii din cămaşa lui de noapte, şi era plin de cucuie şi de vânătăi. Au fost chemaţi degrabă felceri şi spiţeri care s-au apucat să-l oblojească şi să-l lege cu feşe muiate în fel de fel de alifii, de se ridicase în încăpere un miros de spiţerie care-ţi muta nasul. Iar groful gemea cât zece şi, printre gemete, răcnea: — Ticăloşilor ! Câinilor ! Să-mi prindeţi ursul şi să-mi aduceţi blana că, de nu, vă jupoi de vii ! — I s-a zdruncinat mintea, lămurea maimarele felcerilor, dar de priceput, nu pricepea nimeni ce se petrecuse în iatacul pustiit ca de vifor. Nenumăraţii argaţi şuşoteau prin curte. De bine, tuturor le părea bine că se găsise cine să-l mai scarmene şi pe grof, dar ce şi cum se-ntâmplase nu izbutea nimeni să dea de rost. Acum, vizitiul grofului a stat şi el şi a tras cu urechea. „Măi, aici nu-i lucru curat“, şi-a spus el. Şi, ce-i vine lui, îşi aminteşte de Ianoş cel închis în beci şi se gândește c-o fi, bietul, lihnit de foame, „Ia să-i duc eu un dărab de pită, şi-a spus omul, că i s-o fi lipit burta de spinare de când tot zace la gros! “ Se duce el la crăpătura îngustă, prin care beciul primea lumină. — Ianoş ! Măi, Ianoş ! Dar Ianoş cum să răspundă, dacă încă mai dormea sub pomul lui ? „Măi, aici nu-i lucru curat! “ şi-a spus din nou vizitiul. Şi unde nu începe el să mi-l caute pe Ianoş prin pivniţe, prin sure, prin hambare, oriunde credea el că flăcăul s-ar fi putut piti. Nu-i şi nu-i ! A umblat vizitiul toată dimineaţa şi, abia pe la chindie, l-a găsit pe Ianoş, care tocmai făcuse ochi. — Aici erai, fârtate ? — Aici, a zâmbit Ianoş. — Măi, a mai întrebat vizitiul, spune drept, tu l-ai bătut pe grof ? Şi-a amintit Ianoş că vizitiul îl scăpase când cu rădvanul şi atunci, ridicând fruntea, a spus semeţ: — Eu. Şi ? — Şi nimic, a râs vizitiul. Zic că-i treabă de ispravă ! Au râs amândoi şi, de la o vreme, Ianoş a grăit: — Eşti un om cinstit. Hai să ne prindem fraţi de cruce ! Cum îţi zice ? — Mie ? Ion. Au bătut palma Ianoş şi Ion, iar Ion a vorbit aşa : — Bine, pe grof l-ai bătut tu, dar ia să vedem acum dintre noi, care-i mai tare... A râs Ianoş şi s-au prins flăcăii la trântă. Luptă ei, luptă — nu se puteau dovedi. Au tras atunci cu săgeata. Amândouă săgeţile s-au oprit în trunchiul aceluiaşi pom. Au mai încercat o dată — la fel. Nu izbutea nici unul să-l întreacă pe celălalt. Au prins atunci să alerge, şi în goana lor au întrecut şi iepurii, dar la ţintă tot amândoi au ajuns, umăr ia umăr. — Măi băiete, a râs Ion parcă am fi de la un tată şi de la o mamă ! A râs şi Ianoş, după care flăcăii au ţinut sfat. Şi uite care a fost sfatul lor : i-a povestit Ianoş lui Ion tărăşenia cu buruiana neagră. — Acum eu zic aşa, a încheiat Ianoş. Să mă prefac într-o piele de urs, şi tu s-o duci grofului, zicând că ai răpus fiara. El o să-ţi dea bani buni, şi eu am să pier când oi socoti cu cale. Zis şi făcut. Cu pielea ursului pe braţ, Ion s-a îndreptat spre curte şi a început a urca falnic scările. Dac-a auzit groful că sosise cineva cu pielea ursului, a urlat de bucurie : — Să intre, să intre ! Ion i-a pus pielea pe pat, şi groful a început să care la pumni şi la palme în pielea ursului, de-ai fi zis că vrea s-o facă găuri-găuri. Când a obosit, s-a întors către Ion : — Ei, cum să te răsplătesc ? — De, domnule grof... — Du-te la bucătărie şi spune că am poruncit să-ţi dea un păhărel cu vinars ! — Cam mică răsplata, a îndrăznit Ion. — Ce? Te-ntinzi la vorbă ? Nu cumva vrei... Dar n-a mai apucat să-şi sfârșească ameninţarea, că pielea ursului întinsă pe pat o dată a zvâcnit şi a înviat. — Săriţi i a răcnit groful. Cine să mai sară ? Că dacă a început ursul să-l ia din nou între labele lui şi să-l tăbăcească, s-a speriat până şi Ion, măcar că ştia că nu-i decât fratele lui, Ianoş. Ţipa groful ca din gură de şarpe, şi de ţipetele lui s-au adunat în grabă slugile, întrebând care mai de care : — Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ? Numai că, intrând în iatac, au găsit pe patul grofului pielea de urs,adusă, de Ion. — Ursul! Ursul! ţipa groful. — Care urs, domnule grof ? a întrebat Ion. Nu vezi că-i doar o piele ?.. S-a scrântit la cap, le-a şoptit slugilor. — Nu-i nici un urs, e doar o piele, au adeverit şi slugile. — Ce? Mă scoateţi nebun?... Ioane, n-ai văzut ursul? — Care urs, domnule grof ? îi fi visat... A căzut groful pe gânduri şi, privind pielea de pe pat, învârtind-o şi sucind-o în mâini, a început şi el să creadă că i se năzărise. N-a mai zis nimic, iar Ion a plecat. Când a adormit groful, Ianoş şi-a schimbat din nou înfăţişarea şi, făcându-se muscă, a zburat din odaie. Mai apoi, întâlnindu-se fraţii, s-au gândit să plece de la grof. — Numai că n-o să plecăm cu mâna goală, vorbi Ion. De câți ani îi tot slugăresc, dacă ar fi fost să-mi dea dreptul meu, mă făceam om... Îl duse Ianoş pe Ion în beci, unde mestecă şi el o frunză din buruiana neagră. Apoi Ion îşi luă înfăţişarea unui moşneag, în vreme ce Ianoş se prefăcu într-un armăsar arăbesc, căruia numai că nu-i țâșnea foc pe nări. Moşneagul luă armăsarul de căpăstru şi-l duse Ia grof. — Domnule grof, am un cal de vânzare... Când a văzut armăsarul, grofului i s-a oprit inima în piept. Asemenea armăsar nici craiul cel mare nu avea. Cât ceri pe el ? — O mie de galbeni. A încercat groful să se târguiască, dar moşul ţinea la preţ. De dorul armăsarului îi săreau grofului ochii din cap. Dacă a văzut şi-a văzut că n-are încotro, a numărat groful o mie de galbeni, iar moşul a plecat. Dar, abia ieşise din casă şi se făcuse nevăzut, că armăsarul se ridică o dată în două picioare şi, nechezând, alergă şi se zvârli în fântână. Cine să mai ia seama la musculiţa care ieşi din fântână şi-şi luă zborul ? Se izbea groful cu pumnii în cap şi, de supărare, căzu la pat. Iarăşi spiţeri, iarăşi oblojeli... De la o vreme s-a înzdrăvenit şi a început din nou să mănânce câte două gâşte şi doi porci la un prânz. Atunci s-a ivit la curtea lui un negustor, care avea de vânzare un diamant. Când l-a văzut groful, mai-mai să-şi iasă din minţi. Mare cât un măr, diamantul arunca focuri, de lumina mai straşnic ca o mie de făclii la un loc. — Cât ceri pe el ? Negustorul, vezi dumneata, nu ştia preţul. A chemat groful toţi negustorii de la oraş, şi cu toţii au strigat într-un glas că asemenea piatră nu s-a mai văzut. „Să se plătească, ziceau, acoperindu-se cu galbeni. Când, din pricina galbenilor, nu s-ar mai vedea strălucirea diamantului, se cheamă că i s-a ajuns la preţ.“ A pus groful de s-a turnat peste diamant o găleată cu galbeni. Dar ce se cunoştea ? Strălucea diamantul ca un soare. S-a mai turnat o găleată, şi altă găleată, şi uite aşa, din găleată în găleată, s-a umplut încăperea cu galbeni, de la duşumele şi până la tavan. Atunci abia nu s-a mai cunoscut strălucirea pietrei, şi încă ziceau negustorii că târgul era mai bun pentru grof, decât pentru cel ce se lipsea de diamant ! Şi-a încărcat negustorul galbenii într-un alai de căruţe, şi dus a fost. Iar groful a aşezat diamantul pe măsuţă, lângă patul lui, si nu se mai sătura privindu-l. Într-o zi, trebuia să vină craiul cel mare din oraşul lui crăiesc, numai şi numai să vadă şi el minunea grofului, despre care se dusese vestea. A pregătit groful masă mare, bucătarii, chelarii şi sofragiii alergau ca nebunii de colo-colo. Ei, şi-a venit craiul cel mare şi cum a coborât din caleaşcă a întrebat: — Unde-i ? — Îndată, măria ta, s-a ploconit groful. L-a poftit groful în încăperea în care diamantul scânteia ca un foc mare şi, văzându-l, a încremenit până şi craiul. — Nemaivăzut! a strigat el şi a întins mâna să apuce piatra. Atunci, spre spaima celor de faţă, diamantul a prins să salte pe catifeaua vişinie pe care stătea şi, deodată, s-a prefăcut într-o viespe. — Vai! a ţipat craiul, ferindu-se. — Ţine-o! Ţine-o! răcni groful, văzând că viespea zboară către fereastra deschisă. Dar viespea a pierit în albastrul cerului şi, întorcându-se către grof, craiul a întrebat cu asprime : — Ce fel de glume sunt astea, domnule grof ? Groful a deschis gura încercând să răspundă, dar a rămas aşa, cu gura căscată şi, bătând aerul cu palmele, s-a prăbuşit pe duşumele, mort de necaz. — Domnilor, a spus atunci craiul, să mergem ! şi tot alaiul s-a răsucit pe călcâie şi, ținându-și nasul pe sus, s-a urcat în caleştile, aurite. Dacă au pierit caleştile la răscrucea drumului, s-au ivit în curtea grofului Ianoş şi cu Ion. Au adunat acolo toate slugile, toţi argaţii, toţi ţăranii de pe moşii, iar când i-au văzut strânși buluc le-au grăit aşa : — Fraţilor, norocul nostru a vrut ca groful să plesnească de ciudă ! — Mai bine mai târziu decât niciodată, s-a învoit un bătrân. Şi cum Ion şi cu Ianoş primiseră mai mult decât le trebuia, au început să împartă averile şi pământurile grofului. Dar, în timp ce oamenii vorbeau între ei, s-a auzit un ţipăt în văzduh : — Staţi ! Ce faceţi acolo, argaţilor ? Călare pe coada de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier coborî în mijlocul oamenilor, amenințându-i cu pumnii ei ca două capete de ciolane. — Ce pofteşti, cotoroanţe ? întrebă Ianoş, apropiindu-se de babă. Când dădu cu ochii de flăcău, vrăjitoarea se făcu mică-mititică şi începu să scâncească. — Ianoş dragă, fie-ţi milă de mine... Nu mă face de râs în faţa argaţilor, că n-o să se mai teamă nimeni de biata vrăjitoare... Au început oamenii să râdă, şi nici cei pe care baba îi îngrozise cândva nu-şi mai puteau ţine hohotele. Râdeau cu gura până la urechi şi şi-o arătau unui altuia pe vrăjitoare, când, să vezi minune, din ce râdeau oamenii, dintr-atât se împuţina făptura babei, scăzu, se topi, până ajunse cât un fir de aţă. — Nu mai râdeți, strigă piţigăiat, cu glăscior de copil, nu mai râdeți, că vă ucid pe toţi ! Ţi-ai găsit ! Hohoteau oamenii, şi vrăjitoarea, subţire ca firul de aţă, se zvârcolea neputincioasă. Când s-au oprit din râs, nimic nu mai rămăsese din vrăjitoare, în afara nasului ei de fier pe care-l înhăţă îndată, un copil. S-a jucat, cu el cât s-a jucat, apoi l-a zvârlit într-un şanţ, unde l-au ros ploile şi l-au ruginit. Iar dacă au sfârşit cu împărţeala, s-au prefăcut Ianoş şi Ion în doi vulturi care s-au ridicat în văzduh. — Ia stai, frate, şi-a amintit Ianoş. Am avut eu nişte fraţi leneşi ...Hai să vedem ce s-o fi întâmplat cu ei. Au luat atunci vulturii satele la rând şi au văzut că în fiecare sat leneşul se făcuse pastor şi trăia foarte bine. Ba unuia dintre fraţi îi mersese şi vestea şi era vorba să fie uns episcop. — Bre, mulţi proşti pe lumea asta a grăit cu amărăciune Ianoş. Şi şi-au îndreptat atunci zborul către căsuţa părintească în care tatăl, scăpat de liota de leneşi, izbutii să se mai salte din sărăcie. S-au făcut vulturii oameni la loc şi, dacă i-a văzut, bătrânul a murit şi a înviat de bucurie. Cu aceeaşi dragoste l-a strâns la piept şi pe Ianoş, şi pe Ion, fratele lui bun, iar când a dat ochii cu munţii de galbeni, nu mai ştia nici ce face, nici ce zice. În cinstea întoarcerii au întins o masă straşnică, iar trei zile şi trei nopţi au mâncat şi au băut, ca nişte oameni sănătoşi şi zdraveni ce erau. Zic unii că praznicul lor nici n-a luat sfârșit. Nu ştiu, dar dacă-i aşa, vă urez să treceţi pe la ei şi, nici azi, nici mâine, dar peste trei zile în cap să ne-ntâlnim cu toţii la masa lui Ianoş. Cine-o veni să fie sănătos tot anul, care-o lipsi, un an să-i plângem de milă !     [1] Marea Operencia – mare fabuloasă, caracteristică folclorului maghiar.          descarcați basmul de la atasamente            

                                                                      Povestea fericirii de Vladimir Colin            A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor. „Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare...”           Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gândea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lemne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. „Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de piatră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.  — Allah!         Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia: — Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră... Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.          A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omul de piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, până a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleoapele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus: — Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: — Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: — Vreau. Plângi înainte... L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. — Tare-am înţepenit!... A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind: — Tată... Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat: — Cum te cheamă, feciorul tatii? — Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişé, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişé, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.  Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: — Ibadulá, deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin. — Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fundul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr.           Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: — Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată... — Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu[1] şi să scriem un contract de căsătorie... — De căsătorie? Cu cine? — Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu... Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare. — N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge.         Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bătrânul nu se împotrivi. Aişé, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o cevré[2], cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece. — Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mării se închiseră în urma lor. Cadâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţările. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic... — Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri. Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan. — Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salmá[3]... şi luând frumoasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salmá! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmáua... — Te-ai săturat? întrebă Tasin. Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit: — Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat.         Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Tasin îi vorbi aşa: — Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima? — Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea. Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. — Ce este fericirea? întrebă el. — Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-şi poate dori omul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic... — Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. — Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul... — Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. — În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el...        Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase: — Ibadulá, deschide poarta! Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişé cea albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă.       Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului. Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut?      Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se izbeau valurile, spărgându-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpătura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se părură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încăpere cât o moschee. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, luminând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii şi-i deschise iar, puţin câte puţin. Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă. — Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri.        Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o deschise. Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece însoțite de daùlă[4]. Deschise uşa. Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie. La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse. — Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. — Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămurire, grăi cu îndrăzneală Tasin. — Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porunceşte mai degrabă să vină gâdea. Padișahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin. — Bine, spuse el. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit. — Ce... ce-ai făcut, ticălosule? — Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin. — Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc acum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. — Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf. — Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?  Tasin râdea. — Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin. Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit. — De unde ştii? strigă sultanul. Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. — Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padişah... Ce vrei ca răsplată? — Atât: să-mi spui unde se află fericirea. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: — Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun. — Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea? — Nu-ţi spun, n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri. — Unde este fericirea? — Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el. — Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se după el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit: — Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinicul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. — Cine eşti! întrebă uimit Tasin. — Mă cheamă Umié, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În gârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umié. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umié! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împietrit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina. — Umié, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit... Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. — Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? — N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea... — Şi, dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. — Umié... — Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. — Dar de unde luăm papucii? — Papucii, răspunse Umié, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgârcit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb... Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele. Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă. — Saleam[5]! spuseră cuviincios tinerii. — Saleam! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă. Tasin însă nu mai părea stânjenit. — Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier. — Papucii? strigă zgârcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de papuci? — Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie. Supărat, Ali dădu din mâini: — Am... n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit... Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrânețile mele... Umié zâmbi. Tasin râse din toată inima. — Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci! — Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân... — Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi. — O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame... Ce frumos ar fi! — Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Ibadulá, pofteşte-ncoa! Se auzi un muget înspăimântător. La chemarea fiului albastrei Aişé, marea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rostogolea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi ajunseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. — Destul, Ibadulá! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura. Întovărăşit de Umié, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrânului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier. Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită! — Acum, spuse Umié, la drum. Tasin o luă în braţe şi şopti: — În ţara Van. Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umié. Zburau amândoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, peste ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umié ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului. — Unde suntem? întrebă Tasin. — În ţara mea, răspunse Umié. — Şi unde-i fericirea, Umié? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. — Spune, o rugă din nou Tasin. — Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna... O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprinse în braţe pe Umié. — Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umié? Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles. — Am ghicit? — Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...  Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata. — O, Umié, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea... Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umié. Apoi se duceau la hamam[6], de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk[7] şi se întorceau la căsuţa lor. Umié pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umié lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu, Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu, Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu, Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.   Tasin asculta şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umié îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. — Ţi-e somn, Tasin? — Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu... — N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umié, cu un zâmbet. Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse: — Umié, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseşte ceva, Umié! — Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. — Fericirea, mormăi Tasin, unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ. — Un rubin! Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pământ, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist. Tasin duse cu greu rubinul în odaie: — Umié, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit! — Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umié, că fericirea nu se capătă pe ghicite... Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. — Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umié, s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptându-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. — Am de vânzare un rubin, spuse Tasin. Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii. — Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvaergii din suk... Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Văzând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumiră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. O îmbrăcă pe Umié în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea. — Nu, Umié, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire... — Caută, Tasin, caută... Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pe câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. — E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor. „Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe...” Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă. — Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liniştea se întâlneşte? — Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umié nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile încheiat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete. — Umié, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început... — Viteazul meu Tasin, răspunse Umié, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. — Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt toiag, şi-l toci şi pe al doilea. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă. Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin. — De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut... Se minună voinicul şi întrebă: — Dar în vale nu coborâţi niciodată? — Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, după o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oamenilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de trebuinţă. Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de săgeată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. — Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: — Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva...?” — O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricepem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor... Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umié: — Ai găsit fericirea, Tasin? Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umié, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor. — Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr. — Lângă tine, tată. — Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. — Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. — Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De când mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie... Tasin luă o daùlă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umié în adâncurile mării, la Aişé cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, şi pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!     [1] Cadiu – judecător (în limba tătară).   [2] Cevré – năframă (în limba tătară).   [3] Salmá - un fel de mâncare tătărască.   [4] Daùlă – tobă (în limba tătară).   [5] Saleam – pace (în limba tătară).   [6] Hamam - baie (în limba arabă).   [7] Suk – piaţă (în limba arabă).          

Povestea fericirii   A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor. „Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare...” Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gândea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lemne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. „Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de piatră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.  — Allah!  Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia: — Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră... Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.    A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omul de piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, până a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleoapele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus: — Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: — Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: — Vreau. Plângi înainte... L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. — Tare-am înţepenit!... A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind: — Tată... Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat: — Cum te cheamă, feciorul tatii? — Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişé, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişé, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.  Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: — Ibadulá, deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin. — Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fundul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr. Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: — Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată... — Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu[1] şi să scriem un contract de căsătorie... — De căsătorie? Cu cine? — Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu... Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare. — N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge. Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bătrânul nu se împotrivi. Aişé, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o cevré[2], cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece. — Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mării se închiseră în urma lor. Cadâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţările. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic... — Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri. Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan. — Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salmá[3]... şi luând frumoasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salmá! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmáua... — Te-ai săturat? întrebă Tasin. Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit: — Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat. Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Tasin îi vorbi aşa: — Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima? — Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea. Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. — Ce este fericirea? întrebă el. — Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-şi poate dori omul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic... — Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. — Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul... — Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. — În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el... Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase: — Ibadulá, deschide poarta! Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişé cea albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului. Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se izbeau valurile, spărgându-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpătura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se părură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încăpere cât o moschee. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, luminând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii şi-i deschise iar, puţin câte puţin. Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă. — Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri. Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o deschise. Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece însoțite de daùlă[4]. Deschise uşa. Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie. La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse. — Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. — Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămurire, grăi cu îndrăzneală Tasin. — Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porunceşte mai degrabă să vină gâdea. Padișahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin. — Bine, spuse el. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit. — Ce... ce-ai făcut, ticălosule? — Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin. — Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc acum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. — Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf. — Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?  Tasin râdea. — Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin. Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit. — De unde ştii? strigă sultanul. Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. — Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padişah... Ce vrei ca răsplată? — Atât: să-mi spui unde se află fericirea. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: — Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun. — Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea? — Nu-ţi spun, n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri. — Unde este fericirea? — Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el. — Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se după el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit: — Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinicul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. — Cine eşti! întrebă uimit Tasin. — Mă cheamă Umié, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În gârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umié. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umié! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împietrit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina. — Umié, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit... Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. — Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? — N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea... — Şi, dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. — Umié... — Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. — Dar de unde luăm papucii? — Papucii, răspunse Umié, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgârcit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb... Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele. Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă. — Saleam[5]! spuseră cuviincios tinerii. — Saleam! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă. Tasin însă nu mai părea stânjenit. — Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier. — Papucii? strigă zgârcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de papuci? — Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie. Supărat, Ali dădu din mâini: — Am... n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit... Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrânețile mele... Umié zâmbi. Tasin râse din toată inima. — Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci! — Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân... — Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi. — O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame... Ce frumos ar fi! — Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Ibadulá, pofteşte-ncoa! Se auzi un muget înspăimântător. La chemarea fiului albastrei Aişé, marea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rostogolea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi ajunseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. — Destul, Ibadulá! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura. Întovărăşit de Umié, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrânului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier. Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită! — Acum, spuse Umié, la drum. Tasin o luă în braţe şi şopti: — În ţara Van. Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umié. Zburau amândoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, peste ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umié ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului. — Unde suntem? întrebă Tasin. — În ţara mea, răspunse Umié. — Şi unde-i fericirea, Umié? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. — Spune, o rugă din nou Tasin. — Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna... O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprinse în braţe pe Umié. — Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umié? Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles. — Am ghicit? — Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...  Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata. — O, Umié, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea... Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umié. Apoi se duceau la hamam[6], de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk[7] şi se întorceau la căsuţa lor. Umié pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umié lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu, Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu, Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu, Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.   Tasin asculta şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umié îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. — Ţi-e somn, Tasin? — Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu... — N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umié, cu un zâmbet. Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse: — Umié, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseşte ceva, Umié! — Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. — Fericirea, mormăi Tasin, unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ. — Un rubin! Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pământ, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist. Tasin duse cu greu rubinul în odaie: — Umié, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit! — Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umié, că fericirea nu se capătă pe ghicite... Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. — Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umié, s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptându-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. — Am de vânzare un rubin, spuse Tasin. Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii. — Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvaergii din suk... Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Văzând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumiră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. O îmbrăcă pe Umié în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea. — Nu, Umié, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire... — Caută, Tasin, caută... Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pe câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. — E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor. „Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe...” Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă. — Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liniştea se întâlneşte? — Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umié nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile încheiat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete. — Umié, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început... — Viteazul meu Tasin, răspunse Umié, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. — Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt toiag, şi-l toci şi pe al doilea. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă. Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin. — De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut... Se minună voinicul şi întrebă: — Dar în vale nu coborâţi niciodată? — Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, după o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oamenilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de trebuinţă. Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de săgeată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. — Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: — Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva...?” — O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricepem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor... Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umié: — Ai găsit fericirea, Tasin? Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umié, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor. — Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr. — Lângă tine, tată. — Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. — Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. — Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De când mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie... Tasin luă o daùlă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umié în adâncurile mării, la Aişé cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, şi pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!   [1] Cadiu – judeător (în limba tătară). [2] Cevré – năframă (în limba tătară). [3] Salmá - un fel de mâncare tătărască. [4] Daùlă – tobă (în limba tătară). [5] Saleam – pace (în limba tătară). [6] Hamam - baie (în limba arabă). [7] Suk – piaţă (în limba arabă).

Mustăţile fără pereche   Ala-bala  portocala,  uite  cum  îi  socoteala:  pe  vremea  când  frunza dădea flori, şi floarea rădăcini, toate arătau altminteri, vezi bine, numai mustăţile erau tot mustăţi. Şi-apăi, cică trăia pe-atunci un ostaş, care mi se purta cu platoşă  lucitoare,  cu  pinteni  zornăitori,  c-un  săbioi  cât  toate  zilele  şi  cu-o pereche de mustăţi straşnice din cale-afară, şi-atât de ţeapăn răsucite-n sus, că din pricina lor ostaşul nici nu-şi mai putea pune chipiul, Pricepi, dumneata? Dacă l-ar fi pus, vârfurile mustăţilor i-ar fi săltat chipiul de-o palmă şi de bună-seamă că lumea s-ar fi prăpădit de râs. Dar ostaşul fără chipiu e ca Făt-Frumos fără bidiviu... Pe unde mergea, pe unde se-arăta, pentru ostaş era tot un drac, că oamenii odată-l întrebau: — Ce fel de ostaş ăi fi, de umbli fără chipiu? şi, auzindu-le vorbele, ostaşul nostru se-amăra că-n loc să se mire de mustăţi n-aveau cu toţii ochi decât pentru blestematul de chipiu. Dar, să-şi jertfească mustăţile, iar nu se-ndura. Acu, se cuvine să ştii că ostaşul nu mai era flăcău. Îmbătrânise la oaste şi-n toată vremea cât slujise nu trăsese măcar o dată din teacă săbioiul lui cât toate zilele, că-n anii aceia – cum, necum – se nimerise pace. — Of, ce mai duşmani m-aş fi priceput să tai cu sabia! îşi spunea el uneori. I-aş fi sfârtecat ca pe altă aia! Dar n-am avut noroc, asta-i... Dacă aveam noroc, cu mustăţile mele ajungeam pe puţin ghinărar, şi-atunci aş fi poftit eu să-l văd pe neobrăzatul căruia i-ar mai fi dat mâna să mă-ntrebe de chipiu. Cine se pune-n vorbă cu ghinărarii cei mari?... În vreme ce de-un biet ostaş râd până şi curcile... Numai că dacă-şi spuse de multe ori asemenea vorbe, se pătrunse şi mai bine ostaşul de adevărul lor şi-atunci, adunând bruma de bănuţi pe care şi-o pusese deoparte, se duse la un croitor şi-i porunci un strai de ghinărar. Îşi puse apoi straiele cele mândre şi-o porni ţanţoş pe uliţă, fără a privi nici în dreapta, nici în stânga, către oamenii care se grăbeau să-i facă loc. Aşa ajunse la palatul regelui, unde straja bătu din călcâie, răcnind cât putu: „Să trăiţi!“ şi-l lăsă să treacă. — Vreau să-l văd pe rege – spuse ostaşul când un dregător îi ieşi înainte.  — Îndată, domnule ghinărar – se ploconi acela şi, ducându-se glonţ la rege, îi vesti sosirea unui falnic ghinărar. — Să  poftească  –  spuse  regele,  aşezându-se  pe  scaunul  lui  şi potrivindu-şi în grabă coroana. Atunci uşile se dădură în lături şi ostaşul se apropie. — Ghinărare, fii bine venit! — Să trăieşti, mărite rege! — Ei, ce veste-poveste? întrebă regele, neputându-şi lua ochii de la mustăţile cele straşnice ale oaspelui. — Apăi, de-ale noastre, ostăşeşti... Îl pofti regele să şadă, iar ostaşul ghinărar prinse a grăi: — Vin tocmai din ţări îndepărtate şi tare mă prinde mila de slăbiciunea oştii regeşti. Păi, ştii dumneata că eu singur, aşa cum mă vezi, aş fi în stare să-ţi bat oştirea, ca pe-o nimica toată? — Vai de mine! se înspăimântă regele. — Chiar aşa!... Dar zi mai bine: noroc că am sosit la vreme! — Nu mă lăsa, ghinărare! se rugă regele. Ştii, eu n-am purtat războaie, că am fost prins, ba cu ţuiculiţa, ba cu jocurile, aşa că la războaie nu mă pricep neam... — Mie-mi spui? oftă ostaşul. — Domnule dregător – şopti regele către mai-marele sfetnicilor. Văzuşi ce mustăţi are ghinărarul? E de bună seamă un viteaz cum rar întâlneşti, trecut prin ciurul şi dârmonul a sumedenie de războaie şi numai bun să-l tocmim căpetenie a oştii noastre... — Gând la gând cu măria ta – şopti şi mai-marele sfetnicilor. Nu cumva să-l scăpăm din mână... Numai când îi privesc mustăţile şi simt un fior pe şira spinării! — Hai, rămâi la noi, ghinărare – vorbi atunci regele. Aşa căpetenie de oşti mi-am dorit de când mă ştiu... — Eh, fie! De hatârul dumitale – răspunse ostaşul. Şi rămase la palat, unde i se dădu locuinţă pe cinste. Se lăfăia el acu în straiele-i de ghinărar şi cât era ziulica de mare îşi plimba platoşa strălucitoare, zornăia din pinteni, se sprijinea în sabie şi-şi potrivea mustăţile cele straşnice.  Cât despre chipiu, cine să-l mai întrebe de chipiu pe-un ghinărar falnic şi semeţ de te vâra-n răcori? Mânca la masă cu regele şi regele se-ncredinţă că avea de-a face cu un ghinărar cât se poate de iscusit în meşteşugul lui războinic. Atât de aprig se năpustea asupra purcelului fript, că numai gândind ce-ar fi păţit niscai duşmani aflaţi în locul fripturii de pe masă, şi-şi zâmbea regele în barbă; şi rostogolea priviri atât de fioroase când năvălea asupra butiilor de vin, încât nu putea să nu te prindă mila pentru bietul duşman care i-ar fi-ncăput în gheare. Faima ghinărarului se răspândi astfel în ţară şi oamenii vorbeau pe seară despre faptele-i războinice, lăudându-i mustăţile vitejeşti. Iar dacă se mai întremă oleacă, se apucă ghinărarul de-adună oastea ţării pe câmpul de la marginea târgului. Nu se temea că l-ar putea recunoaşte vreo cătană, căci cei din leatul lui muriseră sau se răspândiseră pe la casele lor, isprăvindu-şi slujba. — Sunteţi   nişte   strâmbi!   Nişte   năzgâmbi!   îşi   începu   ghinărarul cuvântarea şi vorbi multă vreme despre nepriceperea ostaşilor, care-l ascultau minunându-se şi neputându-şi lua ochii de la mustăţile lui fără pereche. Atâta le vorbi, că oamenii, puşi să stea smirna, simţiră cum amorţesc şi-ncepură să se lase ba pe un picior, ba pe celălalt, de se legănă în scurtă vreme întreaga oştire, ca o mare bătută de vânt. Iar ghinărarul vorbea şi vorbea şi, tot vorbind, se-ntreba de ce se leagănă oştirea. Dacă se-ntrebă ce se-ntrebă, odată-i trecu prin minte că toată oastea regelui se clatină pentru că ostaşii trăseseră la măsea. — Aşa? răcni el. V-am prins, strâmbilor şi năzgâmbilor ce sunteţi... Drepţi! La poruncă, să sufle către mine tot ostaşul, ca să văd care-ai băut. Un, doi, trei... Suflaţi! Şi suflară la poruncă toţi ostaşii, iar dacă suflară stârniră din miile lor de piepturi un vânt care se năpusti asupra ghinărarului şi-l ridică de la pământ, cât ai clipi. Şi nu mai apucă, bietul, să strige nici pâs, că se pomeni în văzduh. Înspăimântat, închise ochii şi-şi auzi mustăţile cele straşnice zbârnâind ca două cozi de zmeu... „Ce-ntâmplare! Vai de capul meu de ghinărar“, îşi spuse viteazul. Şi tot zbura, zbura ca o ghiulea, zbura peste păduri şi peste ape, zbura peste târguri, iar mustăţile-i zbârnâiră atât de aprig, că oamenii dădeau buzna, ţâşnind din case înspăimântaţi. Şi-aşa zbură trei zile şi trei nopţi, până ce vântul începu să piardă din putere. Ghinărarul mai zbura şi-acu, dar din ce slăbea vântul, dintr-atât cobora, până se pomeni deasupra unei cetăţi întinse. Mai zbură oleacă şi-odată se opri cu fruntea la picioarele zidului. Şi, să vezi acu a naibii întâmplare, că zidul lângă care zăcea ghinărarul era tocmai zidul unui palat împărătesc. Purtat de vântul stârnit din piepturile ostaşilor săi, ghinărarul zburase dincolo de hotarele regelui şi se oprise taman în cetatea de scaun a împăratului din ţara vecină! Acolo murise, pasămite, împăratul bătrân, care uitase de războaie, şi se-nălţase-n scaun feciorul lui, un zurbagiu cu mintea dusă numai la rezbel, la jaf şi la măcel. Într-o clipă se strânseră atunci oamenii din cetate, care urmăriseră cu sufletul la gură zborul ghinărarului. Straja se repezi, îl legă burduf şi-l duse pe sus, lepădându-l la picioarele tânărului împărat. — Ce-i asta? întrebă împăratul. — Ceva ce zbârnâie şi zboară – dădu răspuns straja. Se apropie împăratul şi, dacă cercetă bine-aminte, se lumină la faţă. — D-apăi proştilor şi nepricepuţilor – râse luminăţia sa – nu vedeţi voi că acesta-i ghinărarul cel mare al regelui din ţara vecină? Priviţi-i straiele, priviţi-i mustăţile... Priviră  cei  din  încăperea  împărătească,  priviră  la  straie,  priviră  la mustăţi, şi-ntr-un glas strigară: — Aşa-i! E ghinărarul regelui. De ce-o fi venit? — Tare  mai  sunteţi  proşti!  zise  împăratul.  A  venit  să  iscodească, afurisitul! O fi prins regele de veste că vrem să-i călcăm hotarul şi l-a trimis pe cel mai viteaz ostaş, să afle ce şi cum... Auzind una ca asta, se minunară cu toţii de vitejia ghinărarului şi se cam şi înspăimântară oleacă. — Cumplit viteaz! şopti un dregător, înfiorându-se. A intrat el, aşa, de bunăvoia lui, în gura lupului... — Drept care se cuvine să-l cinstim ca pe-un ghinărar de seamă, întări şi împăratul. Dezlegaţi-l! Şi se repeziră cu toţii să-l dezlege şi-l aşezară cu băgare de seamă pe-o laviţă şi-i potriviră sub cap o pernă moale. — Smirna! răcni atunci ghinărarul, venindu-şi în fire, şi glasul îi sună atât de dârz, încât toţi cei din încăpere, de la strajă şi până la-mpărat, bătură din călcâie. Doar că bietul ghinărar vorbise ca din somn. Că deschizând ochii şi văzându-se întins printre atâţia oameni necunoscuţi, îmbrăcaţi care mai de care-n haine scumpe, odată se-nspăimântă. — Unde mă aflu? întrebă el, buimăcit. — Printre prieteni, viteazule – răspunse împăratul.  Ghinărarul îşi pipăi cucuiul din frunte (că, oricât îi era de tare capul, zidul de care se izbise fusese totuşi mai tare, ca un zid de piatră ce se afla), îşi pipăi mustăţile şi le găsi frânte, atârnând jalnic. O lacrimă luci atunci în ochii lui. — Nu plânge, viteazule – rosti împăratul, înduioşat. Te afli, ce-i drept, în ţară străină, dar îţi preţuim cu toţii bărbăţia şi ne vom purta cu tine cum te porţi cu un viteaz fără pereche. Spune, ai vreo dorinţă? Cuvântul meu împărătesc stă chezăşie că ţi-o vom îndeplini, pe cât ne stă-n putere. Iar auzindu-i vorbele se linişti ghinărarul şi pricepu că acela-i împăratul. — Întâi şi-ntâi, împărate, voi să văz un bărbier, zise el. — Straşnic om! şopti dregătorul care se mai înfiorase o dată. — De fier! şopti un altul. — Să vină bărbierul meu împărătesc! porunci împăratul. Şi, cât ai bate din palme, bărbierul se şi-nfăţişă. — Mi s-au frânt mustăţile, îi spuse ghinărarul, iar bărbierul răspunse scurt: — Am înţeles! Şi-unde nu se-apucă el să le ungă, să le oblojească şi să le răsucească, şi le unse, le-obloji şi le răsuci, până le făcu să stea din nou drepte ca nişte suliţi. — Minunate mustăţi! strigă atunci bărbierul. Mi-e sufletul atât de plin de bucurie c-am fost găsit vrednic să le ating cu păcătoasele astea de mâini ale mele, încât... încât... Dar glasul i se frânse. Lacrimi de fericire curgeau din ochii vrednicului bărbier.  — Îţi mulţumesc, băiete – spuse cu bunătate ghinărarul. Pe loc repaus! — Măria  ta,  lasă-ţi  mustăţi  –  se  rugă  cu  lacrimi  în  ochi  bărbierul. Priveşte chipul acestui mare ghinărar şi spune dacă vitejia nu-i scrisă pe aprigele-i mustăţi! De ce să n-avem şi noi asemenea cinste? De ce să nu ne putem mândri şi noi cu mustăţile luminăţiei tale? Împăratul căzu pe gânduri, ceea ce văzând, bărbierul scoase de sub haină o chitară şi, înghiţindu-şi lacrimile, voi să cânte Cântecul de laudă a mustăţilor, care-ncepe, după cum fiecine ştie:   Bărbatul cu mustăţi Slăvit e prin cetăţi...   — Lasă – îl întrerupse însă împăratul. Am să mă mai gândesc... şi-i făcu semn să iasă. Iar dacă ieşi bărbierul, împăratul se-ntoarse către ghinărar: — Ascultă, ghinărare – spuse el. Regele tău te-a trimis aici să iscodeşti... — Aşi! — Nu tăgădui! Eu n-am să te pedepsesc, că-mi sunt dragi vitejii. Iar ca să vezi cât te cinstesc, iacă, te fac mai-marele oştii mele! Pentru-nceput, vom năvăli peste craiul din miazăzi. Cu regele tău ne-om răfui apoi... Bietul ghinărar se uită la cei din încăpere şi nu-ntâlni decât căutături războinice. — Du-ne la luptă, ghinărare! strigară dregătorii, iar împăratul întrebă: — Ei, te-nvoieşti? — Ce să fac? spuse ghinărarul. Am să vă duc... Dar mai întâi să ne-aşezăm la masă! Şi se-ntinse atunci o masă ca acelea şi mâncară cu toţii şi băură cu toţii, iar în zori porniră la luptă. Călărea ghinărarul pe-un cal alb şi atât era de ameţit, că se legă de şaua calului, ca nu cumva să cadă şi să se facă de râs şi de batjocură. — Cum o să luptăm? întrebă împăratul, dacă ajunseră la hotarul craiului de miazăzi. — În  draci!  răspunse  atât  de  vitejeşte  ghinărarul,  încât,  privindu-i mustăţile, hotărî pe dată împăratul să-şi lase şi el mustăţi, ca măcar să pară neînfricat, dacă firea nu-l dăruise cu vitejia ghinărarului. Şi oastea cotropi ţara craiului şi oamenii-şi părăsiră casele, în vreme ce ostaşii jefuiau şi dădeau foc, că se mânie de-a binelea norodul acela şi se găti de luptă. Sosi şi ziua când oştile se pomeniră faţă-n faţă. — În sfârşit! strigă împăratul şi trase spada. Ghinărarul voi să-şi scoată şi el din teacă săbioiul cât toate zilele, de care nu se folosise niciodată, dar trase o dată, trase de două, trase de nouă ori... Zadarnic. Ruginise, pesemne, într-atât amar de ani cât nu văzuse lumina şi nici o putere din lume n-ar fi dovedit să-l scoată din teacă. Dacă văzu aşa, răcni ghinărarul: — Săbiile-n teacă! şi, în frunte cu împăratul, ostaşii-şi vârâră săbiile-n teacă.  — Are-un plan  straşnic! şoptiră dregătorii. Vom  câştiga lupta  fără-a scoate măcar săbiile din teacă... Iar ghinărarul îşi întinse dreapta şi grăi potolit: — Vezi smârcurile de colo, împărate? — Le văz. — Iacă de unde-l vom izbi pe duşman. — Din smârcuri? se nedumeri împăratul. Păi au să ne-nghită smârcurile! — Cine-i ghinărar aici? Eu sau tu? se mânie ghinărarul. Dacă te temi, întoarce-te la palat şi nu-ncurca locul... Şi mustăţile i se ridicară atât de ţanţoş, că nu mai cuteză împăratul să-i întoarcă vorba. Cum să-l înveţe el pe-un ghinărar hârşit, care trecuse printr-atâtea zeci de războaie? Şi-apăi, la porunca ghinărarului, întreaga oştire, în cap cu împăratul, se năpusti, trecând pe dinaintea mai-marelui ei şi, răcnind cu sete, se-nfundă în smârcuri. Şi se-mpotmoliră acolo şi cai şi oameni, ceea ce-l făcu pe ghinărar să se repeadă şi el, strigând de se cutremura văzduhul: — Înainte, strâmbilor! Ce staţi, năzgâmbilor?... Vă arde de joacă? Dar smârcurile-i şi-nghiţiseră oştirea, iar calul lui prinse a se cufunda şi el. — Săriţi! Ajutor! răcnea acu ghinărarul, holbându-şi ochii pe cât putea de tare. Norocul i-a fost că, dacă se trezi la fund, calul lui călcă peste trupurile celor înainte înghiţiţi de mâl şi ghinărarul nu se afundă de tot. Îi rămăsese la faţa smârcului capul, iar peste capul acela văzu craiul din miazăzi (care privise cu mirare la toate), văzu înălţându-se perechea de mustăţi, straşnice din cale-afară. — Asemenea mustăţi nu poate avea decât un mare viteaz, spuse craiul. E păcat să-l lăsăm să piară... Iar dacă-i auziră vorbele, se repeziră doi ostaşi călări şi, cum făcură, cum nu făcură, izbutiră să prindă două frânghii de mustăţile ghinărarului şi-apoi, dând pinteni cailor, îl traseră de mustăţi, îl traseră cu cele două frânghii şi-l scoaseră din smârc... — E  un  ghinărar!  strigă  ghinărarul  craiului  din  miazăzi,  privindu-i straiele, cam feştelite, ce-i drept... Dar craiul se uită lung, lung, ca cel scăpat din smârc şi, minunându-se foarte, grăi: — Ian ascultă, ghinărare cu mustăţi! Nu eşti tu ghinărarul regelui? — Sunt – răspunse acela. — Ei,  brava, acu mai vin şi  eu  de-acasă –  râse craiul. Ai  ştiut că ticălosul de-mpărat râvneşte să-ţi izbească regele şi-atunci i-ai câştigat încrederea, l-ai făcut să-ţi dea oastea pe mână şi l-ai înecat, cu oaste cu tot... Aşa-i? Buimăcit, ghinărarul clipi de câteva ori şi răcni: — Aşa, numaidecât aşa! Iar toţi dregătorii craiului din miazăzi îi lăudară vitejia şi isteţimea fără seamăn, scrise pe mustăţile-i ţanţoşe, îl lăudară până într-atât încât ghinărarul craiului înverzi de ciudă. Pricepi dumneata, n-apucase bietul să ucidă nici un ostaş şi-l durea inima că celălalt avusese norocul să piardă ditai oaste, ba încă şi c-un împărat în frunte... Aşa se potrivi că-şi împlini craiul moşia cu cea a împăratului, treabă ce-l bucură foarte, iar ghinărarul ieşi basma curată din tărăşenia aceea. Ba îl mai şi încărcară slugile craiului cu daruri scumpe şi-l petrecu oştirea cu alai până la hotar, unde-l aștepta regele cu dregătorii lui. — Viteazule – spuse regele, îmbrăţişându-l de faţă cu toţi dregătorii. M-ai scăpat de-mpăratul duşman şi pentru asta frate ai să-mi fii până la moarte... Şi se-nturnară cu toţii la palatul regelui, unde se puseră pe-un chef de i se duse vestea şi unde ghinărarul bău şi bău, mâncă şi mâncă, până căzu sub masă. Iar faima mustăţilor lui se-mprăştie în lume şi, dacă aflară de vitejia ghinărarului, nu mai cutezară nici craii, nici împăraţii să calce hotarul regelui, iar ghinărarii pământului îşi lăsară cu toţii mustăţi de-un cot, să se vadă de departe că-s viteji de tot. Şi-apăi ghinărarul trăi atât de bine, că-l aflai mai toată vremea pe sub mese. Şi-aşa o duse el cât o mai duse, până într-o seară când căzu sub masă, căzu şi nu se mai sculă. Şi-l plânse regele, îl plânse cu lacrimi fierbinţi şi puse de-i turnă chipul în aramă, ca să rămână de pomină până-n zilele noastre. Chipul acela se-nalţă şi azi în grădina palatului regesc, iar vrăbiile poposesc pe sfârcurile mustăţilor de-aramă, ciripind între ele: — Cip-cip, prost să fii, noroc să ai şi numai de proşti să dai! Şi-apoi, ala-bala portocala, asta fuse toată socoteala...

Fântâna domniței   Şi-aşa cum îţi spusei, pe lumea asta sunt poveşti cu duiumul! Nu zău, cum te-ntorci şi cum te suceşti, dai peste-o poveste, că poveştile (nu mai e demult o taină pentru nimeni, aşa că mă-ncumet şi eu să ţi-o spun la ureche), poveştile  cresc  la  margine  de  drum,  în  plopii  care  fac  pere  mălăieţe  şi-n răchitele care fac micşunele, dar eu unul n-am văzut, nu ştiu şi, dacă nu ştiu, mai bine tac. De ce să grăiesc în dodii? Despre plopi însă ştiu bine şi, odată ce ştiu, iacă, nu mă tem s-o spun în gura mică la urechea orişicui... Acu, de bună seamă, odată ce cresc în plopi, poveştile sunt toate adevărate, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Dar asta nu înseamnă, vezi bine, că toate sunt adevărate deopotrivă. De ce să mint? Unele-s mai adevărate, altele mai puţin. Numai că eu am să-ţi spun acu cea mai adevărată dintre toate poveştile care s-au spus vreodată, de când soarele arde pe cer. Iar dacă ai să afli în povestea asta o singură minciună, fie şi una mică, fie şi un fleac de minciună, o pârlită de minciună, o minciunică, atunci îţi dau voie s-o mai asculţi o dată, de la început şi până la sfârşit, ca să te-ncredinţezi că am dreptate! Cum? De ce lungesc vorba? Dar nu lungesc nimic... Şi ca dovadă iacă, ţi-am şi spus că-ntr-o ţară trăia odată o domniţă de viţă. Şi-avea domniţa palate şi podoabe nenumărate, rochii şi caleşti, avea tot ce pofteşti, că nu era lucru pe lume să nu-l râvnească, şi dacă-l râvnea, îndată-l avea. Păi cum? Te ruga atât de  dulce  să-i  dăruieşti  tot  ce-i  plăcea,  că  nimeni  nu  se  mai  putea  pune împotrivă. — Ai o pasăre măiastră? zicea domniţa. Dă-mi-o! Dă-mi-o de bunăvoie că de nu, te trag în ţeapă! Iar la asemenea rugăminte, pricepi, nimeni nu pregeta să-i facă pe plac, şi domniţa fugea cu pasărea-n iatac.  Şi-apoi, într-o bună zi ieşi domniţa din palat şi porni să se plimbe prin cetate, şi se plimbă, se plimbă şi nu-ntâlni picior de om. Se vestise, pasămite, că are de gând să se plimbe şi locuitorii se ascunseseră care pe unde putea, ştiind că dacă o-ntâlnesc are să râvnească ba una, ba alta, şi are să-i despoaie. Iar domniţa trecea mânioasă pe uliţele pustii, singură şi pusă pe harţă. Dacă merse ce merse, ajunse lângă o grădină nespus de frumoasă, pe care n-o mai văzuse nicicând. — Ia te uită! îşi spuse domniţa. Aşa grădină mi-ar plăcea şi mie... Deschise portiţa şi păşi în grădină, dar cum păşi, cum intrară-n pământ şi florile, şi iarba, şi tufişurile. Se frecă ea la ochi, grădina însă pierise şi doar în mijloc se mai înălţa un pom stingher. Înciudată, unde nu se răsuci domniţa pe călcâie şi valvârtej ieşi pe portiţă; dar când privi din uliţă, ce să vadă? Florile, iarba şi tufişurile erau iarăşi la locurile lor. — Nu  se  poate!  strigă  domniţa  şi  bătu  din  picior,  mai-mai  să-şi scrântească glezna. Ca o furtună năvăli pe portiţă, şi numai ce puse piciorul în grădină, că toate pieriră din nou, de parcă n-ar fi fost. — Care-i stăpânul grădinii? strigă înciudată domniţa, dar  nimeni nu răspunse şi nimic nu se clătină. Strigă de câteva ori, până ce, istovită, se rezemă de gard. Atunci i se păru că ceva luceşte în pomul din mijlocul grădinii. Şi se apropie de pomul acela şi văzu spânzurând pe-o cracă un singur măr de aur. „Dacă  stăpânul  grădinii  ar  fi  răspuns  când  am  strigat,  îşi  spuse domniţa, i-aş fi cerut mărul şi, de bună seamă, mi l-ar fi dat. Am să-l iau singură şi gata!“. Şi-ntinse mâna să apuce mărul de aur, dar mărul sări de pe craca lui şi se opri pe altă cracă, dedesubt. Speriată, domniţa făcu un pas îndărăt. Mărul stătea atât de cuminte pe craca de care se agăţase, că ea îşi luă inima în dinţi şi-ntinse mâna din nou. Îndată sări şi mărul de la locul lui şi se puse pe altă cracă, şi mai jos. — Am să-mi ies din sărite! strigă domniţa şi, dacă în palatul ei curtenii i-ar fi auzit strigătul, fără îndoială că toţi ar fi prins să tremure ca frunza. Dar în jurul domniţei nu se afla nici umbră de curtean, nimeni nu-i auzi strigătul şi nimeni nu tremură. Atunci, strângând din dinţi, întinse încă o dată mâna şi mărul de aur sări iar de pe cracă şi se aşeză binişor pe pământ. — Acu te-am prins! se bucură domniţa şi se repezi înainte. Dar, când încercă să-l apuce, mărul se afundă în pământ şi-n locul unde abia stătuse se ivi o gaură. Tremurând de necaz, domniţa îşi vârî mâna în gaura aceea, socotind că dăduse în sfârşit de mărul buclucaş. Trase şi, când colo, trase de un soi de cârlig cu rost ascuns acolo, bag sama, că-ndată simţi cum se lasă-n jos, de parcă pământul s-ar fi prăbuşit odată cu dânsa. — Ajutor! strigă domniţa. Săriţi! Ajutor! Dar nimeni n-o auzi, nimeni nu-i răspunse şi ea se cufundă, se cufundă până ce tălpile i se opriră pe una dintre rădăcinile mărului. Vru să urce, dar peste capul ei pământul se-nchisese şi se pomeni prinsă ca-ntr-o capcană. Iar un opaiţ care nu părea atârnat de nimic, un opaiţ lumina rădăcinile şi, când îl privi mai bine, văzu că opaiţul era chiar mărul de aur pe care-l râvnise. Mărul  începu  să  coboare;  iar,  temându-se  că  rămâne  în  beznă, domniţa coborî din rădăcină-n rădăcină, ca pe nişte trepte, coborî şi se afundă în pământ. Cât a durat coborâşul, n-am ştire, dar când s-a sfârşit, domniţa se trezi pe-o câmpie de piatră. Până hăt, departe, câmpul de piatră se-ntindea neted ca-n palmă, iar mărul de aur îl lumina, spânzurând undeva, în dreptul frunţii albe a domniţei. Şi porni din nou mărul, sărind pe sus, şi domniţa-l urmă uitând că voise să pună mâna pe el. — Să nu mă laşi în beznă, auzi tu? îi porunci. — Aud – răspunse mărul. — Cum, ştii să vorbeşti? se mânie domniţa. Apăi atunci să-ţi fie ruşine obrazului!... Pe unde mă porţi, mărule? — Ai să vezi tu – zise mărul şi nu voi să mai spună nimic. Şi-o purtă pe domniţă peste câmpul de piatră, o purtă şi-o purtă până ce condurii ei se sparseră. — De-acu  nu  mai  fac  un  pas!  strigă  domniţa,  privindu-şi  cu  milă degetele de la picioare, ieşite din conduri. Atunci se pomeniră în faţa unei matahale de om, care purta în spinare un gheb uriaş. — Ce mi-ai adus, mărule? — Ia, o domniţă — răspunse acela. — Bre, bre, oare numai domniţe trăiesc pe pământ?... De la o vreme mă blagosloveşti numai cu domniţe, cu jupâniţe şi cu-mpărătiţe... — De, ce să-i faci! oftă mărul. Calul de dar nu se caută la dinţi. Acu, domniţa le ascultase sfatul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Dar, dacă mai auzi şi ultimele cuvinte ale mărului, nu se mai putu stăpâni. — Nu v-ar fi ruşine, neobrăzaţilor! se răsti ea. Aşa grăiţi voi despre cele mai alese făpturi de pe pământ?... Cum de n-am eu la-ndemână un călău priceput, ba chiar şi unul nepriceput, că tot ar şti să vă-nveţe minte! — Iacă, asta-i marfa – oftă mărul. Dacă nu-i pe alese... — Fii bun, mărule – se rugă uriaşul, întorcându-se cu ghebul către măr. Şi-apăi când se izbi mărul de ghebul aceluia, se desfăcu ghebul şi-o scară de frânghie se lăsă din el, ca de la o fereastră. — Suie dumneata pe scară – o îndemnă mărul; dar domniţa se trase îndărăt.  — Eu?... Nici în ruptul capului! Ce să caut acolo? — Dar multe mofturi mai faci! se stropşi atunci uriaşul. Suie odată dacă ţi se spune! Şi-atât  de  năprasnic  strigase,  că  domniţa  nu  cuteză  să  i  se  mai împotrivească. Înspăimântată, se repezi la scara de frânghie şi prinse a sui. — Câte zici că ai pân-acu? întrebă mărul. — Dar  cine le  mai ştie  seama? dădu răspuns uriaşul, clătinându-şi amărât căpăţâna.  Şi-aşa urmară să grăiască potolit, în vreme ce domniţa suia pe scara de frânghie, suia mereu, până ajunse la capătul scării. Acolo, ce să vadă? Un drum mărginit de salcâmi pornea prin ghebul uriaşului. Iar dacă puse domniţa piciorul pe  drumul acela, odată se  trase înăuntru şi  scara de  frânghie, iar intrarea se închise-n urma ei, de nu se mai cunoscu nici locul unde fusese... Ai fi zis că-n ghebul uriaşului se cuvenea să fie beznă, aşa-i? Ei, iacă, nu era. Privi cu mirare domniţa şi văzu că pătrunsese într-o lume cu cer şi pământ, cu iarbă şi copaci, iar toată lumea aceea era scăldată într-o lumină întunecată. Iar dacă merse ce merse pe drumul mărginit de salcâmi, se sfârşi drumul acela la malul unui lac. — Ciudat gheb mai poartă în spinare şi matahala asta! spuse cu glas tare domniţa. Şi numai ce spuse aşa, că o ştiucă se şi ridică la faţa lacului. — Ştiucilor, suratelor – strigă ştiuca – haideţi, că ne-a sosit mâncarea! — Ce tot vorbeşti? o luă la rost domniţa. Unde vezi tu mâncare? Ştiuca o privi lung şi spuse cu mirare: — Asta-i bună! Dar tu ce socoţi că eşti?... Băutură? — Te poftesc să fii cuviincioasă! strigă domniţa. Şi să nu-ţi treacă prin minte că, dacă am binevoit să-ţi vorbesc, îţi poţi lua nasul la purtare. Sunt o domniţă! — Aşa? se bucură ştiuca. Tare-mi plac domniţele! Şi unde nu ridică odată un băţ de care era legată o sfoară. Iar când îndreptă băţul către ea, văzu domniţa că de sfoara aceea spânzură un cârlig de undiţă. — Ce faci? strigă domniţa, uluită. — Pescuiesc  –  zise  ştiuca,  încercând  s-o  prindă  cu  undiţa.  Hai, domniţă, agaţă-te! Şi-ntr-o clipă se iviră la faţa apei sumedenie de ştiuci, toate cu câte-o undiţă, şi fiecare încercă s-o prindă pe domniţa care se trase îndărăt, albă la faţă ca varul. — Ai speriat-o! strigară ştiucile şi, dacă văzură că undiţele lor n-o mai pot atinge, tăbărâră cu toate asupra ştiucii care intrase în vorbă cu domniţa: De câte ori ţi-am spus că la pescuit nu se vorbeşte? — Iertaţi-mă! scânci ştiuca. N-am să mai fac... — Tot  aşa  ai  spus  şi  rândul  trecut!  Şi  ştiucile  se  cufundară-n lac, trăgându-i ştiucii celei guralive un toc de bătaie, să-şi amintească măcar de-aci înainte că pescarului i se cere să tacă din gură. Iar văzând că nu-i de şagă, se-apucă domniţa să ocolească lacul ştiucilor. Trecu prin salcâmii care-o zgâriară şi-i sfâşiară hainele cu acele lor lungi, se târî, se luptă şi până la urmă dădu peste-un alt drum, la marginea căruia păştea un cal. — Căluţule! Căluţule! strigă bucuroasă domniţa, gândind să-ncalece şi să-şi scutească alte osteneli. Calul îşi înălţă însă capul şi-o privi cu tot atâta bucurie. — În sfârşit! spuse el şi, nici una, nici două, sări în spinarea domniţei. — Ce... Ce faci? apucă să mai strige aceea, moartă de spaimă şi alta nu. — Lasă vorba! îi porunci însă cu asprime calul. Dii! N-am vreme de pierdut... Şi unde nu-i puse odată frâul pe cap, îndemnând-o la drum. Şi-apăi îl cără domniţa pe calul călăreţ, îl cără cât îl cără, până ce, istovită, căzu cu cal cu tot. — Dii, mârţoagă! strigă calul, dar domniţei nici prin gând nu-i trecea să se ridice.  Era frântă de oboseală, buimăcită şi, uitând că-n palatul ei nu izbutea să adoarmă decât pe saltele din puf de privighetoare, dorea din tot sufletul ca asprul călăreţ să-i îngăduie să se culce acolo, în praful drumului. Iar dacă văzu că n-o putea urni, calul îşi spuse, pesemne, că mai degrabă ajunge singur unde avea treabă. — Păcătoase mârţoage ne mai trimit de la o vreme! bombăni el. Şi, tot bombănind, îi luă frâul de pe cap şi se duse la treburile lui, în vreme ce domniţa adormi pe dată şi dormi, dormi pe salteaua de praf, aşa cum nicicând nu dormise în patul de aur din palatul ei. Când se trezi, se frecă la ochi şi nu pricepu unde se află. Bătu din palme, ca să-i vină slugile şi nimeni nu veni şi se văzu întinsă-n drum, cu straiele mânjite şi sfâşiate. Atunci îşi aminti de tot ce i se întâmplase şi se ridică speriată, grăbind în căutarea unui adăpost, unde să fie apărată de primejdii. Iar dacă merse o bucată de drum cât o aruncătură de băţ, se află înaintea unei ciuperci nemăsurat de mare. Sub pălăria ciupercii, ca-n bătătura unei case, zăceau care, pluguri şi unelte mărunte. Se apropie domniţa şi văzu că-n trupul ciupercii se află o poartă de lemn. Atunci, cu teamă, bătu în poartă. — Cine bate? — Eu, domniţa... Poarta se deschise şi-n prag se ivi un flăcău. Straiele-mpărăteşti pe care le purta erau mai rupte şi mai feştelite decât straiele domniţei, iar pe capul flăcăului strălucea o coroană. — Încă o domniţă! spuse-n silă flăcăul. M-am săturat de domniţe, ca de mere acre... — Cum de cutezi? se sumeţi domniţa. — Iaca, răspunse flăcăul. Cutez! Şi nu mă mai ţine de vorbă, că domnii porci s-au pus la masă şi-au să mă ia la trei păzeşte dacă nu le aduc ţuiculiţa şi măslinele... — Porcii?  se  înspăimântă  domniţa,  amintindu-şi  de  ştiucile  care încercaseră s-o pescuiască şi de calul pe care-l purtase în spinare. — De bună seamă – spuse flăcăul. Îi slujesc la masă... Pe tine la ce te-au pus? Domniţa bătu din picior, dar cum îşi părăduise condurii, se izbi într-o piatră şi prinse-a plânge: — Vreau acasă! plângea domniţa. Nu-mi place aici! Vreau acasă! — A, eşti nou venită – pricepu flăcăul. Iaca ce-i! Fă bine atunci şi ia-o pe după spatele ciupercii noastre, până ai să dai peste cuşca domnului câine. Spune-i că vii de pe pământ şi are să te rânduiască el pe unde-o fi nevoie... Şi, zicând aşa, îşi potrivi flăcăul coroana şi, fără a-şi lua rămas bun, se grăbi să ducă ţuiculiţa şi măslinele, ca să nu-l ia domnii porci la trei păzeşte! Rămasă singură, domniţa mai plânse oleacă şi, neavând ce face, o luă pe după spatele ciupercii, aşa cum o sfătuise flăcăul. Şi nu merse mult, că dădu peste cuşca unui câine. — Cuţu! Cuţu! strigă domniţa, dar un glas gros se răsti deodată la ea: — Frumos vă-nvaţă să vă purtaţi acolo, pe pământ; tare frumos, n-am ce zice!... Bate mai întâi cuviincios la poartă şi nu striga prostii. Bătu domniţa şi-ntrebă cu sfială: — E voie? — Pofteşte! Atunci intră domniţa în cuşcă şi se pomeni faţă în faţă cu un câine ciobănesc. — Când ai venit? o întrebă câinele, privind-o peste ochelari. — Ieri — spuse domniţa. Adică, azi... Adică... — Am înţeles – oftă câinele şi, clătinând din cap, deschise un catastif mare în care însemnă pe rând numele domniţei, locul de unde venea şi ziua când păşise în Ţara-din-Ghebul-Uriaşului, după care întrebă: Ce ştii să faci? — Nimic – spuse domniţa. Adică ştiu să mă plimb, să dorm, ştiu să bat din palme... Câinele se scărpină la ceafă cu pana de gâscă muiată în cerneală şi-şi mânji bunătate de blană, dar nici nu luă seama, atât era de încurcat. — Nu ştiu ce să mai fac – mărturisi el. Toate domniţele sunt deopotrivă de nepricepute... — Ştiu să călăresc! spuse domniţa, dar îndată şi-aminti de calul pe care-l purtase şi strigă: Ba nu, am uitat! Crede-mă că am uitat. Zău! — Te cred – rosti câinele. N-ai putea duce un mânz, darămite un cal voinic... Ştii ce? Am să te trec la doamnele oi. — O domniţă la oi? — La doamnele oi, da! Nădăjduiesc că ai să fii supusă şi că n-ai să le dai prilej de supărare... Iar dacă îi dădu un răvaş către domnul berbec, mai-marele oilor, îi arătă câinele pe unde s-o apuce şi merse domniţa de i se înfăţişă berbecului, care sta proptit într-o bâtă ciobănească. — Baciule, a venit o domniţă – îl vesti o oaie. — Ia  s-o  vedem –  spuse berbecul. Şi  când domniţa se  apropie, o cântări din ochi: Mda! Trece-o la turma de ţurcane... Oaia dădu din cap, în semn c-a priceput, şi deschise un ţarc. Iar care nu fu mirarea domniţei când văzu în ţarcul ţurcanelor... o turmă de domniţe. Oaia atârnă o talangă de şiragul mărgăritarelor pe care domniţa le purta la gât şi strigă cât putu de tare: — Hei, ţurcanelor! V-am mai adus o domniţă... Apoi  închise  ţarcul  şi  plecă,  în  vreme  ce  domniţele  ţurcane  se strânseră în jurul domniţei, sunând din talăngi şi vorbind toate odată. — Nu pricep nimic, grăiţi pe rând – le rugă domniţa. — Ai avut noroc că te-au trecut la turmă – spuse o domniţă scundă şi rotofeie. — Aici trăim ca-n palatele noastre – zise cu trufie o altă domniţă, care-şi ţinea nasul tot pe sus. — Nu facem decât să ne plimbăm, să dormim şi să mâncăm – strigă o domniţă veselă. — Ce-i drept, în fiecare primăvară ne tund – spuse alta. — Ne tund? Cum ne tund? strigă domniţa. — Bine, aşa cum se tunde – o lămuri careva. Cu foarfecele. Şi-abia atunci văzu domniţa că domniţele ţurcane purtau toate câte un tulpan, care le-ascundea părul ciuntit. — Noi suntem doar ţurcane şi încă o ducem destul de bine, dar să vezi trai la domniţele merinos! oftă o domniţă lungă şi deşirată. Aşa, din vorbă-n vorbă, află domniţa că din cosiţele celor de la turmă se ţes pături pentru domnii cai. Şi plânse auzind una ca asta, că dacă se-nvoia să se plimbe, să doarmă şi să mănânce, nu se-mpăca nicicum cu gândul că pletele unei domniţe pot sluji drept pături pentru cai. Iar după ce plânse ce plânse, plecă să se plimbe cu turma, şi zilele începură a se scurge atât de asemănătoare, că domniţa pierdu şirul zilelor. Se obişnui cu oile ciobăniţe şi cu baciul berbec, se obişnui cu ţarcul şi cu tunsul, şi doar nespus de greu îşi putea închipui că trăise cândva şi altfel decât cu o talangă la gât. Şi trecu aşa multă, multă vreme... Acu, ghebul uriaşului atârna tot mai greu, că mărul de aur aducea zi de zi, ba un prinţ, ba o jupâniţă, ba un boier, ba o domniţă. Se clătina bietul uriaş pe picioare, se clătina sub povara cea mare, iar mărul îi aducea întruna oaspeţi, că nu li se mai sfârşea neamul! Şi-apăi într-un rând, când o jupâniţă cu trupul cât un poloboc, sui pe scara de frânghie, uriaşul nu mai dovedi să se ţie drept. Se-ncovoie, se-mpletici şi, dând cu ghebul de pământ, căzu cât era de lung. Iar ghebul odată plesni şi prin plesnitura aceea prinseră a sări ca nişte purici împăraţi şi împărătiţe, domni şi domniţe, jupâni şi jupâniţe, mă rog, câţi fuseseră-nchişi în gheb, de se simţiseră cam strâmtoraţi în ultima vreme. — Staţi pe loc! Opriţi! strigă mărul de aur, dar degeaba strigă, că un zdrahon de împărat mustăcios odată puse mâna pe el şi-l sili să scoată pe pământ toată strânsura aceea de capete încoronate. Mărul, biet, ce să facă? Nu-şi mai răci gura de pomană, că de ştiut ştia el ce ştia, şi-i călăuzi pe toţi pe acelaşi drum pe care-i călăuzise cândva. Şi, după cum veţi fi bănuit, domniţa noastră se afla şi ea printre cei de năvăliră pe pământ. Iar dacă se văzu la larg, îşi luă rămas bun de la domniţele ţurcane şi se-ndreptă spre casă. Şi-apăi merse domniţa sunându-şi talanga, merse şi tare se minună nemaicunoscând nici locurile, nici oamenii. Grădina cea neasemuit de frumoasă pierise, pierise şi pomul care făcuse făcuse mărul de aur. — Încotro e palatul? o întrebă domniţa pe-o fetiţă care bătea mingea pe-acolo. Fetiţa însă se sperie şi fugi. Şi merse domniţa pe uliţele pline de oameni, că nimeni nu se mai ferea cu din calea ei, iar dacă ajunse în locul unde ar fi trebuit să se afle palatul, văzu doar o fântână. Un chip de piatră se-nălţa acolo şi domniţei i se păru întâi că-i chiar chipul ei; iar când se apropie, zări o oaie de piatră, din gura căreia ţâşnea un firicel de apă, şi firicelul de apă cădea într-un havuz. Ca fermecată, domniţa privi ceasuri la rând spre oaia de piatră. Ba i se părea că-şi vede chipul, ba se-ncredinţa că nu-i decât o oaie... Apoi prinse a-nsera şi, ca să vadă mai bine, trecu peste marginea de piatră a havuzului, intră în apă şi se opri lângă chipul de piatră. ...Iar în zori, când oamenii umplură uliţele, tare se minunară văzând că lângă oaia de piatră a fântânii se mai ivise o oaie. Cum bătea vântul, talanga de la gâtul oii se mişca şi sunetele talăngii parcă spuneau: „Domniţă! Domniţă! Domniţă!“. Oamenii numiră atunci fântâna Fântâna Domniţei şi, pentru-ntâia oară, se-ncredinţară că şi-o domniţă-i bună la ceva.

Şoricelul cel năzdrăvan   Iacă, de-atunci să tot fie trei sute de ani şi-o zi... Cum? Ei da, poate să fie şi două, n-am să mă-ncaier acu pentru o zi mai mult sau mai puţin! Vorba e că a fost atunci un şoricel năzdrăvan, un şoricel cum astăzi poţi căuta şi-un an. Dacă te uitai la el – mă rog, un şoricel! Cu botişor ascuţit şi ochi de mărgele negre, cu blăniţă cenuşie şi cu-o mândreţe de coadă sprintenă şi fără de astâmpăr. Cum îţi spusei, nu-l deosebeai dintre alţi o mie, care poftesc la caşcaval şi ronţăie hârtie... Atât că era năzdrăvan. Cine l-a-nvăţat pe el meşteşugul ăsta, nu ştiu, că n-am aflat. Destul că se pricepea la tot soiul de drăcovenii şi numai de pozne se ţinea, în vreme ce la o treabă gospodărească, miră-te de vrei, era tot atât de neghiob ca omul care n-are habar de cât fac trei şi cu trei. Şi-apăi după cum am prins a-ţi spune, să tot fie trei sute de ani şi-o zi sau două de când şi-a scos şoricelul nasul din borta-n care locuia. — Nasul? — Nu, bre, şoricelul!... Când, ce-i fu dat să vadă? Gospodina, vezi dumneata, pusese la cuptor nişte plăcinte. Acu, ce-o fi fost, ce n-o fi fost, nu se coceau plăcintele şi gospodarul îşi cam pierduse răbdarea. — Gata plăcintele, nevastă? întrebă el, mângâindu-şi mustăţile. — Ai răbdare, omule, şi-or fi gata! Tii! Oftează acela, se scarpină la ceafă şi iar se pomeneşte grăind: — Da’ nici acu nu-s gata? Apăi atunci îi sare şi muierii ţandăra şi unde nu strigă de zăngăne şi sticlele-n fereşti: — Nu, vedea-te-aş plăcintă, nu-s gata! Dar şoricelului atât îi trebui: — Plăcintă? Nu-i rău... Şi, iacă, odată-şi mişcă el vârful cozii aşa cum ştie că se cere, chiţăie ce chiţăie şi, când se uită femeia, simte că i se moaie picioarele.  Păi ce, gândeşti că-i glumă să-l ştii acolo, pe scăunelul cu trei picioare pe omul tău cu care-ai împărţit şi bine şi rău, să întorci o clipă ochii, şi când te uiţi din nou, să vezi în locul lui o plăcintă? Că plăcintă se făcuse – şi încă una grasă şi rumenă, de-ţi lăsa gura apă văzând-o. — Ei brava, frumos! zise plăcinta. Mi-o făcuşi nevastă... — Vai de mine, omule, nu te ţine de pozne! Ce glumă-i asta? — Eu mă ţin de pozne? grăi plăcinta. Îmi strigi „vedea-te-aş plăcintă“, mă fac plăcintă (mă şi mir cum) şi-acu tot pe mine mă scoţi vinovat... Dacă şi-a auzit omul rostind cuvinte atât de blânde, măcar că avea dreptul să fie mânios, a prins a plânge muierea: — Iartă-mă, bărbate... Iartă-mă, plăcintă... — Nu-mi spune plăcintă, auzi tu? — Iartă-mă! Am grăit într-un ceas rău... dar ce ne facem acu? — Mde, drept să-ţi spun, nu ştiu – zise plăcinta. Până una, alta, cheam-o şi tu pe maică-ta, ca barem să guste şi ea din plăcinte, dacă n-am avut parte de ele... Femeia, ce să facă? A ieşit în uliţă, a trecut peste drum (că acolo şedea maică-sa) şi-a poftit-o la plăcinte. — Phii, tare mândre ţi-au ieşit – zise bătrâna intrând în încăpere, şi dând cu ochii de plăcinta de pe scăunelul cu trei picioare, nici una, nici două – hap! – o-nghiţi pe nemestecate. — Ce-ai făcut, mămucă? strigă deznădăjduită nevasta. Ce-ai făcut? — Ce-am făcut, păcatele mele? — Mi-ai mâncat bărbatul – se jelui aceea. Încalte să-l fi mâncat eu, că al meu era... Deschise atunci bătrâna gura să grăiască şi, când colo, vorbi cu glas bărbătesc: — Bine, mamă soacră, aşa te porţi? — Bărbăţele – izbucni fericită nevasta – mai poţi vorbi? Trăieşti? — Of,  viaţă  se  cheamă  asta?  rosti  amărât  gospodarul  schimbat  în plăcintă şi-nghiţit pe nemestecate de soacră-sa. Acu, bătrâna trecuse prin toate spaimele auzindu-se cum vorbeşte cu glas bărbătesc. — Dragă ginere – se rugă ea, tremurând toată – pleacă, du-te, lasă-mă necazului şi nu-ţi face de râs cu mine... Sunt femeie bătrână, mă ştie o lume, cum să grăiesc bărbăteşte? — Vai, vai, de ce nu te-am înghiţit eu? plânse nevasta. Să vorbesc cu glasul tău, să fim una până la moarte... vai, vai de ce nu te-am înghiţit? Dar şoricelului atât îi trebui. — Aşa? Bine... şi-ndată mişcă din vârful cozii, chiţăi şi aşteptă. Cineva bătu atunci în fereastră: — Vecine, eşti acasă? — Acasă, cum de nu, răspunse gospodarul. Şi, de astă dată vorbea prin gura nevesti-si care, pricepând că i se împlinise dorinţa, cântă de bucurie. Cât despre bătrână, dacă se văzu scăpată de belea, nu mai stătu să numere muştele de pe pereţi, că odată o şi zbughi pe uşă... izbindu-se de vecinul care tocmai intra. — Binişor, mătuşă – zise acela. — Ehei, lesne ţi-e a spune – îi zvârli din mers bătrâna şi, fugind peste uliţă, se zăvorî în casă, fericită că scăpase şi cu-atât. Se miră vecinul de ea, apoi, dând bineţe, începu să-l caute pe gospodarul cu care abia vorbise. Gospodarul însă, vezi bine, nu era de găsit. — Doamne, cumătră, nu ţi-am auzit eu adineauri bărbatul zicând că-i acasă? întrebă vecinul şi roti priviri năuce prin încăpere. — M-ai auzit – zise cu glas gros femeia. — Nu, că asta-i încă una! strigă prostit vecinul. Tu... eşti... el? — Vezi bine – răspunse femeia. Sunt şi eu... şi el. Acela, fireşte, socoti că nevestei îi lipseşte o doagă, dar cum nici nu dădea peste omul ei, nu ştiu ce să creadă. — Păi... dacă ţi-i glasul de bărbat, te pomeneşti că ai să-ţi laşi şi-o barbă până la genunchi – glumi el, bătându-i înstrună. Dar şoricelului atât îi trebui. — Barbă?... De ce nu? şi-ndată, mişcându-şi vârful cozii, chiţăi scurt. Atunci, sub ochii vecinului, o barbă stufoasă prinse a creşte pe bărbia femeii. Crescu, crescu şi nu se opri decât dacă-i ajunse până la genunchi. — Cum îţi place? întrebă nevasta, mângâindu-şi barba cea stufoasă. — Vezi, eu... s-a făcut târziu... mă aşteaptă acasă – zise omul. Şi,  umblând  de-a-ndăratelea  se  grăbi  să  iasă  pe  poartă,  ca  să vestească în sat minunea femeii cu glas de bărbat şi barbă până la genunchi. Iar, rămânând singură, femeia îşi privi chipul în oglindă. — Ştii, bărbate, la ce m-am gândit? întrebă apoi, cu glasul ei de femeie. — Ştiu, dacă mi-i spune – îşi răspunse singură, dar cu glasul bărbatului. — Barba asta nu mi-i de folos. Nu că ar fi urâtă, de ce să mint, dar n-am ce face cu ea. Parcă tu purtai barbă? Dacă tot ne-aflăm acu amândoi adunaţi într-un singur trup, apoi socot că n-ar fi rău să-mprumut de la tine ceva mai de soi... — Aşa?... Şi cam ce-ai împrumuta? Femeia se gândi oleacă. — Mai ţii minte că nu prea am putere în mâini?... Cum n-ai să mai fii în stare să spargi lemne, are să-mi vină tare greu singură. Ştii ce?... Ia dă-mi braţele tale. Şoricelului atât îi trebui. — Braţele? îşi spuse. Fie! şi-ndată-şi mişcă vârful cozii şi chiţăi scurt. Ca prin farmec două braţe vânjoase crescură din umerii nevestei. Avea acu patru braţe. — Ha-ha, straşnic îţi şade, râse ea, cu glasul bărbatului. Parcă-ai fi un păianjen... În locul tău, nevastă, m-aş fi gândit mai bine şi-aş fi cerut un lucru folositor, într-adevăr, dar şi frumos! — Şi ce-ai fi cerut, mă rog? întrebă femeia. — Hei, unde nu-i cap, vai de picioare! Nu vezi câte boroboaţe ne-a făcut capul tău neghiob? Ia să fi avut pe umeri capul meu... Aşa-i că alta era socoteala? Dar şoricelului atât îi trebui. — Lasă că te-mpac şi pe tine! îşi spuse. Iar, dacă-şi mişcă vârful cozii şi chiţăi aşa cum ştia el, odată se pomeni femeia că-i mai răsare un cap pe umeri, capul bărbatului schimbat în plăcintă şi-nghiţit pe nemestecate. Avea acu femeia patru braţe şi două capete, un cap de femeie cu barbă până la genunchi şi-un cap mustăcios, de bărbat. Dar şoricelul cam încurcase găvanele, se vede treaba, că dacă începură a grăi, capul femeii grăi cu glas bărbătesc, iar capul bărbatului, cu glas de femeie. — Of,  bine  că  ieşii  la  lumină!  rosti  aşadar  subţirel  bărbatul  cel mustăcios. — De ieşit, ai ieşit, dar de ce mi-ai luat glasul? zise cu glas gros femeia cu barbă de bunic. Toate ca toate, dar glasul nu ţi-l dau! — Eu ţi l-am luat? Mi-ai răpit tot şi-ncă te mai plângi? Mă rog, ce s-o mai lungesc, iacă-aşa începură a se sfădi... Şi unul zise una şi cealaltă strigă două şi din vorbă-n vorbă se luară de păr. Se mişcau cele patru braţe mai ceva decât patru aripi de moară şi-aşa zdravăn băteau aerul, că trupul femeii odată se pomeni săltat de două palme şi, până să priceapă ce şi cum, cele două capete se şi izbiră de grinda ce sprijinea podul. Iar şoricelul, care nu pierdea nimic din câte se-ntâmplau, îndată mişcă din vârful cozii şi chiţăi din nou, de se căscă o gaură-n scândurile podului, o alta în acoperiş şi femeia cu două capete şi patru braţe începu a se ridica în văzduh. Iar cum celor două capete nici prin gând nu le trecea să se împace şi cum cele patru braţe se roteau întruna, ameninţând, zbură femeia, zbură şi zbură, până se pierdu în nemărginirea nopţii şi, dacă vreţi să ştiţi, aşa mai zboară şi azi. Cât despre şoricel, atât de straşnic râse de-ntâmplare, râse cu lacrimi, şi lacrimile-i împăienjeniră vederea, şi nu văzu un motan mare, care se plimba pe acoperişul casei şi sări frumuşel prin gaura acoperişului în pod şi prin gaura podului în casă. Iar ajuns în încăpere se repezi şi, cât ai zice peşte, înhăţă şoricelul, adeverind o dată mai mult că cine râde la urmă râde mai bine...

Fata de fum   Mi-a mai ajuns la urechi o poveste, nu ştiu de când şi nu ştiu de unde, adeverind că trăia odată un brutar, de care moartea n-avea habar. Atât de slab şi de cocârjat era, că unii-i dădeau fără să şovăie trei sute de ani, în vreme ce alţii-l bănuiau de şapte sute-n cap. Şi, măcar că-l ştiau cu toţii bun ca pâinile rotunde pe care le cocea, se aflau şi unii gata să jure că văzuseră cu ochii lor cum duhuri neştiute îi plămădeau aluatul. — Că, ziceau ei, de unde la un moşneag atâta putere câtă se cere la frământat un aluat ? Acum, între noi fie vorba, brutarul era oleacă de vrăjitor. Ba mă tem că tot cu vrăjile lui o îmbrobodise şi pe Coana Moarte, de nu mai sosise de veacuri să-l strângă şi-l lăsa să meşterească la cuptoare, câtu-i noaptea de mare. Că nu închidea un ochi toată noaptea şi la lumina cuptorului citea din cărţi bătrâne, desluşind descântece şi semne zugrăvite cu sânge. Toţi pereţii îi erau negri de cărţi, iar deasupra cărţilor şedeau împăiaţi trei corbi, trei bufniţe şi trei motani negri. Şi numai ce prindea a sloveni în cărţile lui, că cei trei corbi înviau şi i se roteau pe deasupra capului, cele trei bufniţe înviau şi-şi deschideau ferestrele de foc ale ochilor, cei trei motani negri înviau şi i se frecau de picioare torcând şi mieunând. Şi într-un rând, dacă citi o pagină galbenă şi pe la colţuri mâncată de vreme, luă o bucată de aluat şi făcu din aluat o fată. Puse păpuşa pe lopată şi o vârî în cuptor, şoptind de trei ori : — Radamada! Rodomodo ! Rudumudu ! Şi numai ce vârî păpuşa de aluat în cuptorul încins, că un abur uşor ieşi dintr-însa, pluti în cuptor şi se înălţă pe coş ca un fum subţire. Iar fumul luă chipul unei fete, mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Şi Fata de Fum râse şi pluti peste acoperişuri, peste coroanele pomilor, pluti purtată de vânt şi apoi se întoarse şi, strecurându-se pe gaura cheii, intră în brutărie. Atunci motanii negri mieunară de trei ori, bufniţele bătură din aripi, iar corbii croncăniră. — Ai venit ? iscodi brutarul, fără a-şi întoarce capul. — Ce-mi porunceşti ? întrebă Fata de Fum. — Oamenii cred că trăiesc de trei sute de ani, spuse brutarul. Unii merg până la a-mi da şapte sute... Azi am împlinit nouă sute de ani. — Ascult, spuse Fata de Fum, iar bătrânul urmă să grăiască : — Nouă sute de ani e vreme lungă ! Am văzut crescând împărăţii şi le-am văzut năruindu-se, am cunoscut bucuria şi durerea, am stăpânit comorile ascunse şi am fost mai puternic decât cei mai puternici... — Ce-mi porunceşti ? întrebă din nou Fata de Fum, şi cei trei corbi croncăniră înveseliţi. — Auzi cum râd prietenii mei, corbii ?... Nu-ţi poruncesc nimic. Mă bucur că semnele n-au minţit şi că te-am putut plăsmui, spuse bătrânul. Du-te, Fată de Fum, cunoaşte lumea şi bucură-te de viaţă, că din pâine te tragi şi eşti bună ca pâinea... Iar, dacă vei fi la o nevoie, întoarce-te Ia mine. Fata de Fum îi sărută mâna şi, strecurându-se pe gaura cheii, ieşi în uliţă. Aluneca neauzit pe caldarâm, trecea pe lângă oameni, iar oamenii n-o vedeau. Şi lunecă pe uliţele cetăţii, lunecă preţ de nouă ceasuri, până se află în faţa unor ziduri căzute în paragină. Şi voi să treacă şi de zidurile năruite, când auzi un glas răguşit, şoptind tainic : — Atunci, aşa rămâne... la noapte! — Dar te-ai îngrijit să-ţi ascuţi cuţitul ? — Ho-ho, râse cel răguşit, are să-i găurească pielea, nu te teme ! Numai că nu mi-ai spus nici cum îl cheamă, nici unde să-l aflu. Fata de Fum se strecură în ceea ce fusese cândva o casă de oameni şi, la lumina lunii, văzu doi bărbaţi șezând pe o movilă de moloz. — Îi zice Petrea Pescaru, răspunse cel întrebat. Şi stă în coliba de la marginea mării. Dacă-i auzi, se înfioră Fata de Fum şi în lumina lăptoasă a lunii îi privi pe cei doi şi tare se miră. Omul cu glas răguşit era zdrențăros şi o barbă neagră și-mpâslită îi mânca faţa. Celălalt, în schimb, purta straie domneşti, pană scumpă la pălărie şi părea tânăr. Dar ochii-i luceau ca ochii unui lup. — Poţi să-i pui cruce lui Petrea Pescaru, spuse bărbosul, iar celălalt îşi smulse atunci una dintre nestematele cu care-şi îmbumba pieptarul şi i-o aşeză în palmă. — Te mai aşteaptă una, dacă te ţii de cuvânt, făgădui el. Fata de Fum nu stătu să asculte dacă cei doi aveau să-şi mai spună şi altele. Nevăzută şi neauzită se ridică în văzduhul nopţii şi pluti către marginea mării, dornică să-l vadă pe cel căruia cuţitul omului răguşit trebuia să-i găurească pielea. Vântul o purtă grabnic cum numai el ştie şi, măcar că pe pământ calea până la ţărm era lungă, Fata de Fum auzi curând mugetul mării.  Luna lumina nisipul adormit şi, undeva pe nisip, o colibă de piatră. Şi Fata de Fum lunecă prin horn şi se pomeni în colibă. Nu era mare coliba ! Pe pereţi atârnau scule pescăreşti, iar într-un ungher, pe un aşternut sărăcăcios, dormea un flăcău. Dormea pe spate şi razele lunii îi scăldau faţa, ca cioplită în piatră albă. Atâta era de frumoasă, că Fata de Fum se opri lângă flăcăul adormit şi-l privi lung, lung, ca şi cum ar fi vrut să nu-i mai uite chipul. Tăcută, privi ceasuri în şir. Marea bătea ţărmul de nisip şi foşnea în răstimpuri, dar Fata de Fum nu se clintea şi nu-şi lua ochii de la flăcăul adormit. Într-un târziu, fără să ştie ce face, se plecă şi-şi lipi buzele de buzele flăcăului. El zâmbi prin somn, pentru că în visul lui pătrunsese o fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint... Dar cineva încercă atunci uşa colibei şi uşa se deschise. Fata de Fum se ridică înspăimântată, pierind din visul flăcăului, care oftă. În colibă pătrunsese bărbosul cu glas răguşit şi bărbosul ţinea în mână un cuţit. — Trezeşte-te ! strigă Fata de Fum. Trezeşte-te ! Dar flăcăul nu se trezi şi bărbosul înaintă cu paşi de pisică. Nici un om nu putea auzi glasul Fetei de Fum, nici un ochi omenesc nu-i putea zări făptura subţire. Încercă atunci să răstoarne scăunelul cu trei picioare de lângă pat, pentru ca flăcăul să se deştepte. Voi să-l apuce cu amândouă mâinile, dar mâinile ei de fum n-aveau putere şi nu puteau prinde lemnul, necum să-l urnească. Iar bărbosul înainta furiş, ca o pisică. Înspăimântată, Fata de Fum prinse a se zbate între pereţii colibei : alerga de la un perete la altul, striga şi plângea şi, urându-și neputinţa, se repezi la omul cu barbă neagră şi-l izbi cu pumnii peste faţă. Dar bărbosul nu auzi, nu văzu şi nu simţi nimic. Şi până la flăcăul adormit mai avea de făcut un pas şi lama cuţitului scânteia, rece şi neînduplecată. Atunci Fata de Fum se năpusti pe uşa întredeschisă şi se avântă până la norii tolăniţi sus, sus, deasupra ţărmului de nisip. — Ia te uită ! O fată de fum... spuse un nor. — Ajutor ! strigă Fata de Fum. Îl ucide ! Ajutor ! — Cine ucide? întrebă speriat norul, şi fata-i povesti ce se petrecea în coliba de piatră. Norul coborî împreună cu ea ş-amândoi se strecurară pe uşa întredeschisă. Bărbosul se plecase peste trupul flăcăului şi mâna în care ţinea cuţitul se ridica încetişor. — Repede ! strigă Fata de Fum, iar norul se înălță până la scunda bagdadie a colibei de-unde slobozi un fulger care izbi cuţitul. Bărbosul răcni, cuţitul îi căzu din mână şi în clipa aceea în colibă începu să plouă. Dacă bubuitul fulgerului îl trezise, stropii reci ai ploii îl dezmeticiră pe Petrea Pescaru. Cât te-ai şterge la ochi sări în picioare, se aruncă asupra bărbosului şi în coliba de piatră începură să se lupte, în vreme ce ploaia urma să cadă de sub acoperiş, în vreme ce Fata de Fum stătea cu sufletul la gură, în vreme ce soarele răsărea deasupra mării. Şi se strânseră cei doi pârâindu-și oasele, se frânseră şi se ridicară, se-ncleştară din zori şi până-n seară, iar când luceafărul se ivi pe cer rămase bărbosul pe podeaua de lut, fără putere şi scâncind încetinel. Atunci îşi îndreptă şi Petrea trupul ostenit, apucă o frânghie pescărească de-l cetlui zdravăn pe bărbos şi, luându-l în spinare ca pe-un sac, se îndreptă spre cetate, cu gândul să-l lepede la picioarele judecătorilor. Iar Fata de Fum păşea lângă flăcău, tăcută şi nevăzută. Drumul era lung şi Petrea ostenit. Când şi când lăsa la pământ povara pe care o ducea şi, așezându-se pe câte un bolovan, îşi trăgea sufletul. Aproape de cetate bărbosul prinse glas şi-l ispiti : — Lasă-mă, Petrea Pescaru, să mă duc în lumea mea... Lasă-mă, că de nu, are să-ţi pară rău ! — Ce ţi-am făcut, de-ai vrut să mă ucizi ? îl iscodi flăcăul. — Nu mi-e îngăduit să-ţi spun. — Aşa ? Bine, om vedea noi! Şi cum bărbosul îşi venise în fire, îi porunci să se ridice şi să meargă pe picioarele lui, ținându-i însă legat de încheieturi. Aşa intrară în cetate, odată cu zorii. Şi lumea se minună de flăcăul ce ducea legat un bărbos, ca un ursar cu ursul după el. Dar când se lăţi zvoana că bărbosul voise să-l ucidă, se mâniară oamenii şi se strânseră mulţi, cerând cu răcnete să se facă dreptate. Atâta larmă se înălţa din uliţă, că împăratul se trezi din somn. — Cine nu mă lasă să dorm ? întrebă el cu mare parapon, iar slugile-l lămuriră că un flăcău adusese prins un ucigaş. — Tot mi-a stricat somnul, spuse împăratul căscând şi-ntinzându-şi braţele de atinse tavanul cu buricele degetelor. Ia să-i înfăţişaţi înaintea judecăţii mele ! Aşa se pomeni Petrea Pescaru faţă-n faţă cu împăratul, căruia îi povesti toată tărăşenia. Fata de Fum stătea lângă el şi era numai ochi şi urechi. Iar, dacă se lămuri împăratul cum vine treaba, se deschiseră uşile şi un tânăr îmbrăcat în straie scumpe intră în încăpere. — Pofteşte, feciorul meu, şi învaţă să cârmuiești, spuse împăratul, iar Fata de Fum dădu un ţipăt neauzit, cunoscând că feciorul împărătesc era omul cu straie domneşti şi pană scumpă la pălărie care-l tocmise pe ucigaş. — El e ! El e ! strigă fata uitând că nimeni n-o vede şi nu-i putea auzi glasul. Priviţi, îi lipseşte o nestemată de la pieptar ! Căutaţi-l pe bărbos şi-o veţi afla. Dar feciorul împărătesc sărută dreapta împăratului şi se aşeză în jilţul lui. — Cum ? spuse el. Flăcăul a cutezat să ridice mâna asupra acestui cinstit om cu barbă ? — Dimpotrivă, zâmbi cu bunătate împăratul. Se vede cât colo că nu te pricepi încă să împărţi dreptatea... Bărbosul e vinovat şi flăcăul a venit să ni se plângă. — Se poate ? N-aş crede, măria ta, îndrăzni însă feciorul. S-ă mă fi înşelat până-ntr-atât ?... Ştii ceva ? Îngăduie, rogu-te, să cercetez eu pricina asta... Împăratul se răsuci către mai-marele dregătorilor şi căscă de-i trosniră fălcile. — Ia te uită, ziceam că mi-au speriat somnul... Tare de dimineaţă m-am mai trezit azi ! — Culcă-te fără grijă, măria ta, vorbi cu grabă feciorul împărătesc. Fac eu dreptate, nu te teme ! Se bucură împăratul dacă-şi văzu atât de harnic feciorul şi se duse la culcare, petrecut de sfetnici şi de slugi. — Aşa, râse feciorul văzându-se singur cu împricinaţii şi, îndată, chemând straja, porunci : Luaţi-l pe ticălos şi vârâți-l în beci ! Straja se năpusti asupra bărbosului care-şi încrucişă însă braţele şi spuse cu mare linişte : — Nu pe mine, neghiobilor ! — Pe celălalt, întări şi feciorul împărătesc. Iar mâine nu uitaţi să-i luaţi şi capul ! Straja-l apucă pe Petrea Pescaru şi, fără a ţine seamă de strigătele lui, îl zvârli în beciul palatului. Fata de Fum se strecură şi ea în beci, dar ce folos ? De spus nu-i putea spune flăcăului tot ce ştia şi, de ajutat, nu-l putea ajuta. „Ba da, pot“, îşi spuse Fata de Fum şi, strecurându-se pe gaura cheii, ieşi din beci şi pluti cât putu mai repede până la brutăria bătrânului vrăjitor. Acolo intră pe fereastra deschisă şi, văzând-o, motanii negri mieunară de trei ori, bufniţele bătură din aripi, iar corbii croncăniră. — Am aflat de mult că dreptatea împăraţilor e strâmbă, spuse brutarul fără a-şi ridica ochii de pe terfelogul căruia-i răsfoia filele. — Ai spus că, la nevoie, îmi dai o mină de ajutor, glăsui Fata de Fum. De ce vrea feciorul împăratului să-l ucidă ? Bătrânul îi făcu semn să şadă. — Feciorul împăratului, spuse el, e căpetenia a treizeci de tâlhari vestiţi. Bărbosul face parte din ceată. Petrea Pescaru a dat odată peste ceata tâlharilor şi nu l-a recunoscut pe fecioraş, dar el se teme şi vrea să scape de flăcău. — Ajută-mă să-l scot din beci, se rugă fata. Bătrânul luă atunci o sită rotundă, turnă în ea doi pumni de făină şi prinse a cerne făina peste un ochi de sticlă neagră. Privi Fata de Fum şi văzu că din făină se alege pe ochiul de sticlă, aidoma, beciul în care zăcea flăcăul. Văzu beciul şi-l văzu pe flăcău şi inima i se strânse. — Bine, spuse bătrânul. Cu degetul arătător trase o dâră prin mijlocul unuia dintre pereţii de făină care închipuiau zidurile de piatră ale beciului. Degetul urmă să lunece pe sticla neagră, zăbovi de însemnă un cerc micuţ şi, tot lunecând, se opri la marginea sticlei. Petrea Pescaru auzi în clipa aceea un uruit şi, sărind în lături, văzu cum pietrele zidului din dreapta lui se năruiau lăsându-i calea slobodă. Se repezi spre spărtură şi se miră aflând un drum care mergea pe sub pământ. Dar porni pe drumul de sub pământ ca pe drumul unei cârtiţe uriaşe, iar, dacă merse ce merse, ajunse la un soi de criptă rotundă. Era cercul micuţ însemnat pe sticla neagră de degetul bătrânului vrăjitor. Drumul trecea prin cripta rotundă şi nu se oprea. Petrea merse mai departe şi nu proastă-i fu bucuria când drumul de sub pământ îl scoase la marginea mării. — Aşa, spuse în brutăria lui bătrânul şi, dacă mai clătină o dată sita goală peste ochiul de sticlă neagră, făina pe care o răspândise cu degetul se mişcă singură şi alcătui la loc peretele de făină. Atunci zidul de piatră al beciului se închise de parcă nu s-ar fi năruit, iar bătrânul şterse şi dâra pe care degetul lui o lăsase pe sticla neagră, până la cercul micuţ. Îndată se astupă şi drumul de sub pământ care ducea, de la beci, la cripta rotundă. — Aşa, spuse iarăşi bătrânul. Petrea Pescaru se poate ascunde acum şi poate ieşi la mare... Fată de Fum, ţi-am făcut pe voie ! Dar am uitat să-ţi spun că am puterea să-ţi împlinesc doar trei dorinţe. Una ţi-am îndeplinit-o... îţi mai rămân doar două şi chibzuieşte bine înainte de a-mi mai cere ceva. — Îţi mulţumesc, şopti Fata de Fum. Apoi, furișându-se pe fereastră, pluti ca un puf de păpădie, pluti până la marea sinilie şi, aflând drumul de sub pământ, pătrunse în cripta rotundă. Petrea Pescaru dormea, că în beciul împărătesc nu izbutise să închidă ochii. Şi Fata de Fum îl privi lung, lung, şi-şi atinse buzele de buzele lui. Şi pătrunse în visul flăcăului. Visul lui Petrea Pescaru era o ţară prin care flăcăul umbla, fluierând. Cât vedeai cu ochii se întindea nisipul auriu. Marea foşnea, nevăzută. Şi deodată Petrea Pescaru se împiedică de un bolovan. „Ce fel de bolovan? îşi spuse. Doar nu era pe-aici nici un bolovan.. Şi, când se uită mai bine, nici nu era un bolovan, ci un cap mare cu barba neagră și-mpâslită, capul bărbosului care voise să-l ucidă. — Fereşte-te ! strigă atunci cineva, şi Petrea o văzu pe fata înaltă şi mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ, pe care-o mai visase cândva. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint... Capul bărbosului pieri în nisip. — Ce frumoasă eşti ! spuse Petrea Pescaru. — Şi tu eşti frumos, spuse fata cu plete fumurii. Păşiră alături, pe nisipul auriu. Atunci fata îl prinse de mână şi amândoi începură să se înalţe. Jos, pe nisip, capul bărbosului se ivi din nou şi încercă să-i muşte de picioare, dar ei se înălţaseră binişor şi Petrea socoti că nici un bărbos nu-i mai putea ajunge. Când colo, capul bărbosului se ridică şi el de pe nisip. Ciudat era să vezi un cap viu, despărţit de trup, un cap cu barbă neagră și-mpâslită, care plutea şi se hlizea prin văzduh ! — Pun eu mâna pe tine, strigă capul. — Nu te teme, Petrea Pescaru, spuse însă fata. Capul de colo e capul unui tâlhar din ceata tâlharilor. Feciorul de împărat li-i căpetenie... Bine nu-şi sfârşi vorba, că văzură zburând către ei nişte straie domneşti peste care plutea o pălărie cu pană scumpă. — Mi-ai scăpat o dată, Petrea Pescaru, a doua oară n-ai să-mi scapi ! strigară straiele cu glasul feciorului de împărat. Pe el, bărbosule ! Capul se năpusti, în vreme ce straiele domneşti se înfăşurau în jurul flăcăului încurcându-i mişcările. Fata cu plete fumurii încercă zadarnic să le smulgă, straiele păreau vii şi se luptau cu ea. Petrea însă îşi înfipse o mână în barba neagră a capului de tâlhar, în vreme ce, cu cealaltă, izbea din răsputeri. Atunci capul şuieră o dată, ţuguindu-şi buzele. Ca din văzduh se iviră sumedenie de alte capete, douăzeci şi opt de capete crunte, îndârjite şi zbârlite ale celorlalţi tâlhari din ceată şi fata înţelese că flăcăul nu li se va împotrivi. — Am să te ajut, Petrea Pescaru, nu te teme ! strigă ea. Şi în clipa aceea flăcăul ieşi din ţara visului şi în cripta rotundă de sub pământ se deşteptă, că lângă culcuşul lui Fata de Fum se ridicase în picioare. — Din nou am pierdut-o, oftă Petrea. S-o mai pot vedea pe fata cu plete fumurii, m-aş lupta cu toate capetele tâlharilor din lume... Şi Fata de Fum îl auzi şi se bucură, apoi se întristă. Era atât de aproape de el, şi flăcăul n-o putea vedea, era atât de aproape, şi nu-i putea spune o vorbă ! Îl urmă pe Petrea Pescaru şi, împreună cu el, se furişă până în coliba de pe malul mării, de unde flăcăul îşi aduse năvoadele, în luntrea lui smolită. Împreună ou el ieşi la pescuit, cu el se întoarse în cripta rotundă, îl privi când muncea, îl privi când cina şi un fior o străbătu auzindu-1 cum se-ntreba : „Oare am să mai dau cândva de fata cu plete fumurii ?“ — Îndată, dragul meu, răspunse Fata de Fum şi, cum îl văzu adormit, se strecură în visul lui. Şi totul se petrecu de parcă Petrea Pescaru nu s-ar fi trezit, şi-n ţara visului întâmplările urmară să se desfăşoare de acolo de unde se opriseră cu o seară înainte. Capetele tâlharilor se repezeau asupra flăcăului încercând să-l muşte, în vreme ce mişcările-i erau stânjenite de straiele domneşti ale feciorului de împărat. Petrea mai auzea cuvintele fetei cu plete fumurii care-i făgăduise ajutor. Şi atunci o auzi chemând de patru ori în cele patra vânturi : — Brutar solomonar ! Îndată se iviră trei corbi care se repeziră şi prinseră a scoate ochii tâlharilor. Croncănind sălbatic, se năpusteau şi croncănitul li se unea cu urletele de durere ale celor orbiţi. Capetele fără ochi pluteau acum prin văzduh, umplând tăria de gemete şi blesteme, iar de la o vreme începură a se ciocni. Ca nişte bile zvârlite de mâna unui popicar nevăzut se rostogoleau ameţitor şi, izbindu-se-ntre ele, se prăbuşeau pe nisipul auriu. Iar dacă se văzu scăpat de căpățânile tâlharilor, apucă Petrea Pescaru straiele domneşti care i se zbăteau în jurul trupului şi odată le sfâșie, cum sfâșii o pânză putredă. — S-a isprăvit cu mine, Petrea Pescaru ! răcni glasul feciorului de împărat, şi straiele lunecară în lături şi, săltând anevoie, pieriră în depărtarea necuprinsă. — Dă-mi mâna, fată cu plete fumurii, vorbi atunci flăcăul şi, de mână cu fata, pluti lin în văzduhul senin. — Ţi-a fost dor de mine, Petrea Pescaru ? întrebă ea împungându-l cu privirile. — Rămâi cu mine, fată cu plete fumurii, se rugă el. Vino pe pământul oamenilor... Dar o umbră trecu peste faţa fetei şi făcăul îi auzi glasul încărcat de tristeţe : — Şi pe pământul oamenilor sunt lângă tine, doar că nu mă poţi vedea şi auzi. O, Petrea Pescaru, mai degrabă rămâi tu în ţara visului şi uită de oameni... Numai că flăcăul nu se învoi să uite, om se simţea şi printre oameni voia să-şi ducă traiul. — Trezeşte-te, dar, Petrea Pescaru, spuse fata, şi el se deşteptă în cripta rotundă şi privi în gol. — Rămâi cu mine, fată cu plete fumurii, rosti încă o dată flăcăul. Dacă eşti aici, nevăzută şi neauzită, şi mă vezi şi mă auzi, rămâi ! Iar Fata de Fum plânse şi fugi din criptă şi luă drumul cetăţii. Pe uliţi dădu peste mulţimi de oameni vorbind tulburaţi şi din vorbele lor află că leşurile unor tâlhari fuseseră găsite pe ţărmul mării. Şi foarte se minuna mulţimea că tâlharii erau lipsiţi de luminile ochilor, de parcă-i pedepsise careva... Şi din vorbele oamenilor mai prinse Fata de Fum că feciorul împăratului trage să moară şi că vraci vestiţi ridicaseră din umeri, nepricepuţi să-i afle leac. „Aşa-i trebuie !“ îşi spuse ea. Se grăbi şi pătrunse în brutăria bătrânului vrăjitor, la ceasul când brutarul se odihnea, după ce-şi vânduse pâinile. Era linişte în brutărie şi deasupra cărţilor negre şedeau împăiaţi trei corbi, trei bufniţe şi trei motani negri. — Am venit să mă faci om, spuse Fata de Fum. — Oamenii mor, răspunse bătrânul. Gândește-te bine... Dar Fata de Fum zâmbi şi vorbi repede : — Să mă faci om e a doua dorinţă pe care ai făgăduit să mi-o împlineşti. Dacă mi-o părea rău, a treia dorinţă îmi va fi să mă întorc la făptura mea de fum... — Uiţi că mi-ai cerut ajutor pe când te aflai în ţara visului ?... Ţi-a mai rămas o singură dorinţă, spuse bătrânul şi, odată om, ca om vei muri. Gândește-te bine ! Fata de Fum privi în ochii vrăjitorului şi în ochii lui văzu mulţimi de oameni trecând în şiruri dese. Erau oamenii cei mulţi ai pământului, oamenii colibelor, şi oamenii treceau, treceau mereu, ca valurile fără odihnă ale mării. Unii ţineau în mâini sculele de care se slujiseră zi de zi, alţii purtau un palat sau o casă, unii duceau o faptă bună, alţii-şi înălţau mâinile pătate de sânge. Printre oamenii mulţi se iviră apoi împăraţi cu coroane pe frunte şi boieri ținând pe inimă câte-o pungă cu galbeni. Iar oamenii treceau, treceau mereu, ca valurile fără odihnă ale mării... — Cine sunt ? întrebă cu spaimă Fata de Fum. — Cei pe care i-am cunoscut în nouă sute de ani, de când trăiesc pe lume, spuse bătrânul. — Şi unde se duc ? — La moarte, răspunse bătrânul. Şi se înfiora Fata de Fum şi-şi întoarse privirile, iar privirile i se opriră asupra ochiului de sticlă neagră pe care vrăjitorul închipuise, din făină, beciul în care zăcuse cândva Petrea Pescaru. Şi pe sticla neagră se ivi o fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint... — Aşa sunt eu ? întrebă Fata de Fum. Şi se bucură. Dar fata cu plete fumurii prinse a goni pe ochiul de sticlă neagră. Alerga râzând, strălucitoare de tinereţe, alerga pe loc jucând ca o sfârlează şi, pe măsură ce alerga, brazde întâi subţiri, mai mult bănuite, apoi tot mai adânci i se săpară pe faţă. Nu mai alerga; acum păşea domol, frământată de gânduri. Pletele fumurii se făcură sure, spinarea i se gârbovi. Apoi se ajută cu un toiag. O femeie bătrână șontâcăia pe ochiul de sticlă neagră, o femeie cu părul alb, cu ochii stinşi. Nici mantaua nu-i mai părea de argint... Şi bătrâna se împiedică, se prăbuşi rămânând nemişcată, iar făptura prinse a i se împuţina de parcă un bulgăre de omăt i s-ar fi topit la soare. Şi ochiul de sticlă neagră rămase gol. — Gândește-te bine, grăi din nou bătrânul, şi Fata de Fum plânse şi se gândi la Petrea Pescaru şi un val de căldură-i străbătu trupul de fum. — Nu mi-ai spus tot, şopti ea. Din chipurile tale, bătrâne, lipsesc şi dragostea şi lupta. — Ţi-am arătat de ce ai a te teme, răspunse vrăjitorul. Celelalte va trebui să le afli singură, precum vrăjitorii din vremi au scris în cărţile lor. Şi bătrânul luă din raft o carte mare şi veche, cea mai mare şi cea mai veche carte de pe lume şi, deschizând-o acolo unde ştia că se cere, citi limpede şi rar : — „Iar Fata de Fum va fi pentru trei ceasuri fată vie. Dar, pentru ca vie să rămână şi să intre în rândul pământenilor, va avea să dovedească tot ce-l face pe om om. Şi dacă trei ceasuri se vor scurge şi Fata de Fum nimic nu va dovedi, răspândi-se-va în văzduhul fără margini şi până şi amintirea-i va pieri“. Atunci corbii înviară şi se rotiră peste capul vrăjitorului, bufniţele-şi deschiseră ferestrele de foc ale ochilor, motanii i se frecară de picioare. Iar Fata de Fum glăsui liniştit: — Fă din mine un om, bătrâne, şi lasă-mă să-mi cuceresc partea de bucurii şi de dureri ! — Fie, spuse el. Şi amestecă într-un şip de piatră trei picături roşii cu trei picături negre şi puse licoarea la fiert. Apoi trase pe podele un cerc, şi Fata de Fum se aşeză în inima cercului. — Bea, porunci bătrânul, întinzându-i licoarea fumegândă. Şi fata bău şi, când fulgere roşii o străpunseră țâșnind din cercul vrăjit, simţi o gheară de foc răscolindu-i trupul. Sub arsura fulgerelor se prăbuşi sfâşiată de o înspăimântătoare durere, dar când se ridică era înaltă şi mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint. Iar dacă-şi înălţă braţul simţi că braţu-i atârnă greu, dacă-şi clătină capul, pletele-i foşniră... — Din clipa asta ai trei ceasuri de încercare, spuse bătrânul, sărutând-o pe frunte. Şi eu nu te mai pot ajuta... Fata se plecă adânc înaintea lui şi-i mulţumi, în vreme ce corbii croncăneau, bufniţele zvârleau foc prin ferestrele rotunde ale ochilor şi motanii torceau. Şi fata ieşi în uliţă, dornică să ajungă mai degrabă la Petrea Pescaru, şi nu făcu şapte paşi că întâlni o mulţime de oameni. Pe un pat de aur purtat pe umerii slujitorilor trecea feciorul cel bolnav al împăratului, căruia ultimul vraci chemat îi poruncise să iasă la aer. Bolnavul purta tot straiele domneşti pe care Petrea Pescarul le sfâșiase în ţara visului, că straiele i se lipiseră de piele şi nimeni nu izbutise să le mai smulgă. Iar, văzând că feciorul împăratului trecea pe patul de aur, fata voi să se tragă îndărăt. Dar nu mai avu vreme. Glasul feciorului împărătesc se înălţă în clipa aceea, aspru şi tăios : — Prindeţi-o pe fata cu plete fumurii! Şi străjile se repeziră şi puseră mâna pe fată, minunându-se că auziseră porunca fără ca buzele bolnavului să se mişte şi fără măcar ca el s-o fi putut vedea, de vreme ce ţinea ochii închişi. Straiele o cunoscuseră şi ele dăduseră porunca... Iar alaiul se îndreptă spre palat şi, odată închis în cămările lui, feciorul împărătesc ceru să i se înfăţişeze fata. Atunci straiele domneşti, straiele sfâșiate de Petrea Pescaru, prinseră a o iscodi : — Unde se află Petrea Pescaru ? — Nu ştiu, răspunse fata. — Ia seama ! Călăul are să-ţi dezlege limba... — Nu ştiu, răspunse fata. — Pentru ultima oară te întreb : unde se află Petrea Pescaru ? răcniră straiele. — Nu ştiu, răspunse fata. Fu chemat călăul şi i se porunci s-o facă să vorbească. Şi chiar acolo, lângă patul feciorului de împărat, călăul îşi arătă meşteşugul. Fata cu plete fumurii fu schingiuită cu fierul şi cu focul şi în cleştii durerii se zbătu şi plânse cu lacrimi de sânge, — Unde se află Petrea Pescaru ? striga călăul. — Nu ştiu, răspundea fata, şi gemetele ei se amestecau cu gemetele feciorului de împărat care se zvârcolea pe patul lui de aur. Iar călăul se înverşună atunci sporind chinul şi, din ce schingiuia trupul plăpând al fetei, dintr-atât creşteau durerile bolnavului întins pe pat. Feciorul împăratului se mai zbătu o dată şi, fără să ştie, îşi sfâșie singur straiele, desăvârşind cele începute de Petrea Pescaru. Şi în clipa în care straiele fură bucăţi o viperă neagră țâșni printre buzele bolnavului şi se târî cu iuţeala fulgerului pierind într-o bortă a duşumelei. Iar feciorul împărătesc îşi dădu duhul, că vipera neagră era duhul rău care sălăşluia într-însul. Călăul nu luă îndată seama că-i murise stăpânul. Schingiuia fata, şi doar când trecu ce trecu şi glasul vlăstarului împărătesc nu se mai auzi, se întoarse către el, îl văzu mort şi se înspăimântă. Alergă degrabă să ducă vestea şi, cât ai bate din palme, încăperea se umplu de vraci şi dregători, iar în urma tuturor sosi şi împăratul. Dar unul dintre vraci avusese vremea să strâmbe din nas şi să spună ; — Ce-i cu fata asta schingiuită? Luaţi-o de aici... Călăul o luă în braţe, că fata nu mai avea puterea să umble, şi nu ştiu dacă se cuvenea s-o vâre în beciul palatului. Se gândi că împăratul s-ar putea mânia aflând că fusese schingiuită fără porunca lui şi atunci, înspăimântat, o scoase din palat şi o lepădă pe un maidan, aproape de zidul cetăţii. Şi trecu un ceas. Întâiul dintre cele trei sorocite... Iar fata zăcea acum pe maidan şi câinii se adunară şi-i linseră sângele de pe mâini şi de pe faţă. Dacă-şi veni în fire se gândi la Petrea Pescaru şi, aflând lângă ea două beţe, se sprijini în ele ca în nişte cârje şi începu să se târască. Vai, nu mai era, însă, mlădie ca un cânt... Şi ieşi din cetate. Se târî multă vreme, căzând şi din nou ridicându-se, iar chinurile prin care trecu nu erau mai uşoare decât cele îndurate în încăperea feciorului de împărat. Şi dacă ajunse lângă o pădure, văzu o casă de om şi se bucură la gândul că va găsi acolo apă, să-şi răcorească buzele arse. Dar numai ce se apropie, că un strigăt deznădăjduit se auzi şi casa se aprinse. Trâmbe de fum țâșneau pe ferestre şi o limbă de foc jucă deasupra acoperişului, în vreme ce strigătele răsunau tot mai slab, ca înăbuşite de o mână nemiloasă. Gemând, fata cu plete fumurii se târî şi intră în casa aprinsă. Ghearele focului se înfipseră în rănile pe care le deschisese călăul şi fumul înecăcios o înfăşură, necunoscând într-însa Fata de Fum de odinioară. Şi se târî printre flăcări, în vreme ce bârne aprinse o izbeau căzând, şi află într-un ungher un copil. Îl luă şi grăbi să se întoarcă, dar beţele pe care le culesese pe maidan se aprinseră şi fu nevoită să le zvârle, aşa că se târî ţinând copilul în braţe, se târî în coate, apărând cu trupul ei trupşorul copilului. Pletele fumurii i se pârliră, mantaua ce părea de argint se mânji, se zdrenţui şi luă foc. Dar ieşi din casa în flăcări şi mântui copilul şi, rostogolindu-se prin iarbă, stinse flăcările ce-i jucau pe manta. Şi, trecând şi ceasul al doilea din cele trei sorocite, se târî mai departe, fără a-şi îngădui o clipă de odihnă. Vai, pletele, însă, nu-i mai atârnau până la pământ, iar mantaua, nici ea, nu mai părea de argint... Şi se târî prin pădure, iar umbra pădurii fu bună cu ea şi-i răcori trupul. „Nu mai e mult“, îi trecu prin minte, şi întreaga ei făptură chinuită se zvârli înainte. Atunci gemu, şi o durere crâncenă, mai înfricoşătoare decât fierul călăului, mai cumplită decât ghearele focului îi sfâșie inima : acolo, într-o poiană, Petrea Pescaru trecea la braţ cu o fată. Şi râdeau amândoi, şi se priveau în ochi, şi fata îşi lăsa capul pe pieptul lui. Întinsă la pământ, cu fruntea în frunzele uscate, fata cu plete fumurii plânse. I se părea că viaţa i se scurge prin şuvoaiele sărate ale lacrimilor şi nu vedea de ce s-ar mai scula, de ce s-ar târî cu preţul atâtor chinuri, şi nu vedea de ce ar mai trăi.  Prin pânza lacrimilor îşi ridică fruntea şi în poiană îi văzu din nou pe cei doi, sărutându-se. Atunci ceva se răzvrăti în biata ei inimă strivită şi fata strigă printre lacrimi : — Nu ! Nu ! Nu cred !... Nu-i Petrea Pescaru ! Şi flăcăul din poiană îşi întoarse capul şi fata văzu că nu era Petrea Pescaru. Chipul flăcăului strălucea de bucuria dragostei, era frumos ca dragostea, dar nu era chipul lui Petrea Pescaru. Fata îşi uită durerea, de parcă cineva i-ar fi luat-o cu mâna. Se ridică şi inima-i cântă. Şi, măcar că sclipirea din ochii ei cenuşii pierise, mâncată de sarea lacrimilor, fata prinse a alerga printre trunchiurile pădurii, alergă împleticindu-se, căzu şi se ridică, alergă râzând cu braţele deschise ca pentru îmbrăţişare, alergă cu sufletul la gură şi, ieşind din pădure, ajunse la marginea mării. Nespus se minună Petrea Pescaru, în cripta lui de sub pământ, când o făptură omenească se prăbuşi la picioarele sale. Gândurile-i zburau departe, la fata cu plete fumurii întâlnită în ţara visului, dar se repezi şi ridică făptura care-i căzuse la picioare. Era o femeie istovită, cu faţa însângerată şi mânjită de funingine, cu ochii stinşi, cu pletele ciuntite, cu mantaua zdrenţuită şi arsă. — Cine eşti ? întrebă flăcăul, şi inima i se strânse de milă. Dar ea nu mai avea puterea să rostească o vorbă şi, fericită, se strânse la pieptul lui. În clipa aceea bătu al treilea din cele trei ceasuri de încercare. Pereţii de pământ ai criptei rotunde străluciră ca nişte oglinzi ; şi un glas se auzi tunând pe sub bolţi : — Un om s-a născut printre voi. Bucuraţi-vă, oameni! Şi pământul cântă, şi marea sună, şi văzduhul vui, iar dacă-şi plecă ochii, Petrea Pescaru văzu că ţine în braţe o fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint. — Tu ? strigă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. — Eu, Petrea Pescaru, spuse fata, iar zâmbetul ei era bun şi trist ca zâmbetul unui om care ştie. Atunci chipul bătrânului vrăjitor se ivi în oglinda pereţilor şi vrăjitorul rosti cu blândeţe : — Fii fericită, fata mea de fum ! Ţi-ai câștigat cu trudă fericirea, dar singura fericire adevărată e cea câştigată cu trudă... Chipul lui pieri din oglindă şi, în locul unde se ivise, o poartă se căscă, strălucitoare. În braţe cu fata îndelung visată, Petrea Pescaru trecu pe poartă şi, dacă merse pe sub bolţi tăcute, nimeri într-o încăpere uriaşă. De jos şi până sus pereţii erau acoperiţi cu comori, cum ochi de pământean nu mai văzuseră. Şi saci de aur, şi saci de nestemate, şi giuvaeruri nepreţuite, şi blănuri rare, şi valuri de mătase şi de catifele, şi câte şi mai câte alte cele se aflau în încăperea uriaşă, în care ceata celor treizeci de tâlhari în frunte cu feciorul împăratului îngrămădise prada adunată în ani şi ani de jaf. Şi se apucă Petrea Pescaru şi fata cu plete fumurii să împartă comoara tâlharilor, şi-au împărţit, au împărţit, dar până astăzi tot n-au isprăvit. Dacă află un om nevoiaş, sosesc în mare taină. Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i ştie, dar unde pier nevoile, copii, se vorbeşte despre fata cu plete fumurii, iar unde se stinge durerea şi-amaru, se zice c-a trecut Petrea Pescaru.

                                Povestea cântecului  de Vladimir Colin   Tocmai dincolo de zare, undeva în depărtare, chiar în mijloc de ocean şi pe insula Buian[1] , stă un moş sub pom şi-aşteaptă să îi pice-o pară coaptă. Stai pe loc, nu te zori, şi povestea va veni. Fete mari de-or s-o asculte au să aibă panglici multe, şi mărgele, şi inele, şi betele frumuşele ; flăcăiaşi de-or asculta, chivără vor căpăta, cizme drepte şi-nţelepte, învăţate să se-ndrepte, unde fumegă friptura şi îţi lasă apă gura. Ei şi-acu’, feciori şi fraţi, ascultaţi! Trăia odată un ţăran bătrân, cu barba cât un car cu fân. Toată viaţa muncise de dimineaţă până seara şi, dacă l-ar fi întrebat cineva de ce bucurie îşi aminteşte, n-ar fi ştiut să răspundă. De nici o bucurie nu-şi amintea. Rău e să fi trăit o viaţă-ntreagă şi să nu fii în stare să pomeneşti un singur prilej de bucurie ! Era din pricina asta trist bătrânul şi de multe ori sta pe seară şi lăcrăma. — De ce plângi, tată ? îl întreba feciorul lui, Vaniuşa. — De nici o bucurie n-am avut parte, i se jeluia bătrânul, şi puţine zile mai am de trăit. Of, Vaniuşa băiete, de-aş găsi şi eu prilej de bucurie!... Dar tu stai cât e ziua de lungă şi tai frunze la câini, aşa că şi dinspre partea asta trebuie să-mi iau nădejdea. Amărâtă viaţă mi-a fost hărăzită şi amărâtă bătrânețe ! Vezi tu, viaţa era tare grea pe atunci. Dăduse straşnică poruncă stăpânul ca mâhnirea să-şi întindă aripile peste lumea întreagă. Oamenii munceau încruntaţi, fără veselie, râsul era pedepsit ca o fărădelege, dar pe stăpânul cel posomorât nimeni nu-l ştia şi nimeni nu-i văzuse la faţă. Trebuie să ştiţi că Vaniuşa era un flăcău în putere, cu pletele galbene ca secara şi luminile ochilor ca cicoarea, era zdravăn, drept şi alb ca mestecenii, iar inima îl trăgea spre voie bună. Dar dacă oamenii toţi erau posomoriţi ? — De ce n-ăi fi lucrând tu în rând cu ceilalţi ? îl întreba tatăl, văzându-l că odată se opreşte din arat şi rămâne cu capul ridicat, ascultând fluieratul unei mierle. Nici Vaniuşa nu pricepea ce-i cu el. Se apuca de o treabă — ieşea,        să zicem, la coasă — şi un timp muncea cu toţi ceilalţi, în tăcere, aşa cum era porunca. Dar numai ce-l vedeai că se aprinde şi, nu ştiu, ai fi zis că vrea să caute ceva, că nu-i mai ajungea coasa, şi inima-i cere cine ştie ce. Se oprea, se frământa şi, până la urmă, fugea în pădure. Acolo asculta cântecele păsărilor şi încerca să cânte cu ele. Fluiera, ciripea, îşi ţuguia buzele şi nu rămânea de căruţă ; ascultându-l, ai fi          zis că are pene şi-i zburătoare, nu om cu frunte şi două picioare.       Dar ce folos ? Nici viersul păsărilor nu-l putea mulţumi şi Vaniuşa acum se-ntorcea Ia coasă, acum alerga din nou în pădure. Cu asemenea fel de a munci, se-nţelege, mare scofală nu făcea, bătrânul se amăra, mai cu foc plângea, şi gândul unei bucurii venită prin fecior îl părăsea. Să vă spun acum : pe vremea aceea oamenii nu învăţaseră să cânte. Uite-aşa, nimeni nu ştia nici de cobză, nici de nai, nimeni nu bănuia măcar că asemenea scule pot fi. Nici Vaniuşa nu ştia de ele, dar inima lui cerea cântece aşa cum ştiuca cere apă, şoimul, văzduh şi omul, libertate. Neavându-le, flăcăul nu-şi găsea locul. — Cum aş putea împrăştia tristeţea de pe lume ? se întreba deseori, dar la asemenea întrebare nu-i putea nimeni răspunde. Într-o zi alergă ca de obicei în pădure, lăsând secerătorii pe câmp. Dar abia intrase în poiana unde îi plăcea să asculte cântecele păsărilor, că o ploaie năpraznică îl udă până la piele. Începu să fulgere. Nu-i bine să stai în pădure pe vreme de furtună, asta o ştia Vaniuşa, dar ce era să facă ? Zări o scorbură mare în trunchiul unui copac şi, fără să mai stea pe gânduri, se vârî în borta care mirosea a ciupercă şi lemn putregăit. Care nu-i fu însă mirarea când văzu scorbura pe dinăuntru ! Pereţii păreau pereţii unui palat, într-atât erau de împodobiţi cu cioplituri măiestre în adânciturile lemnului, anume aşezaţi cu chibzuială, nenumăraţi licurici scânteiau ca nişte pietre scumpe. Din scorbură pornea în jos un şir de trepte, aşternute cu muşchi moale. „Ce-o mai fi şi asta“ ? se întrebă Vaniuşa. Fără să pregete, coborî treptele, afundându-se în pământ. În jurul lui locul se lărgea şi lumina era tot mai vie. Scara coti apoi fără veste şi se trezi într-o grădină. Iarba care creştea acolo era albastră, nu verde ca cea de pe pământ, şi i se înălţa până peste genunchi. Florile erau numai de două feluri : de aur şi de argint. Dacă le atingeai, sunau uşor, ca nişte clopoţei. Dar cea mai mare minune a grădinii erau pomii, cu trunchiurile lor lustruite şi strălucitoare ca nişte stâlpi de gheaţă. Frunzele pomilor erau şi ele albastre, iar poamele care atârnau de crăci erau cireşe de rubin, pere de opal, nuci de smarald şi câte altele, numai şi numai din nestemate. Iar toate minunile se oglindeau în apa de aur a unui havuz, care cânta ca zece privighetori — ba şi mai şi. A încremenit Vaniuşa văzând unde-l duseseră paşii şi, de frumuseţea grădinii de sub pământ, a simţit că i se taie răsuflarea. Atunci, în liniştea grădinii, a răsunat un glas : — Apropie-te, flăcăule. S-a întors Vaniuşa, a privit în dreapta, a privit în stânga : nimeni. — Se poate să nu mă vezi ? Sub un copac cu ramurile groase, pe un tron închipuit dintr-o pernă mare de catifea roşie, odihnea o broască ţestoasă. Carapacea îi era mare cât roata carului şi împodobită cu aur, iar pe cap avea o coroniţă de flori. — Ce te-a adus la mine, Vaniuşa ? Înţelese flăcăul că ţestoasa e stăpâna grădinii şi-şi aminti de poveştile bătrânilor, care pomeneau despre Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ. Mare-i era puterea, iar pe cel ajuns în grădinile ei îl putea dărui cu tot soiul de minuni, sau ţine rob până la sfârşitul vieţii. Dar, că stăpâna era o broască ţestoasă, se vede treaba că nici bătrânii nu aflaseră. — Slăvită stăpână, începu Vaniuşa, am venit... — Lasă, Vaniuşa, răspunse ţestoasa, ştiu eu mai bine decât tine pentru ce ai venit. Tu nici nu ştii ce cauţi... Ascultă ! Ţestoasa făcu un semn. Şi, la semnul ei, în copacii de gheaţă se treziră sumedenie de păsări, cum Vaniuşa nu mai văzuse. Frunzele albastre ale copacilor se izbiră uşurel, se izbiră şi crengile de gheaţă şi florile de aur şi de argint, se izbiră între ele şi poamele de nestemate, iar în liniştea grădinii se ridicară atunci nişte sunete nemaiauzite, însoţite de clipocitul apei de aur. Acum ciripeau şi păsările. Sunetele se legară, se împletiră şi născură un cântec atât de lin, de dulce, încât Vaniuşa simţi din nou că i se taie răsuflarea. I se părea că în cântecul grădinii fermecate se vorbea de satul lui, de bătrânul care aştepta de la el bucuria pe care o viaţă întreagă nu i-o adusese, de oamenii care ară şi seceră, de holdele legănate sub cerul albastru, de tot ce e frumos pe pământul scăldat în soare. Tot atât de fără veste cum începuseră să dea din aripi, păsările se opriră însă şi, nemaimişcându-se, pieri şi boarea care stârnise cântecul grădinii. — Încă, încă ! strigă Vaniuşa. Porunceşte, slăvită stăpână, să mai bată din aripi ! Vai, de-aş putea povesti şi eu atâtea prin sunete... — Ăsta-i cântecul, Vaniuşa, răspunse ţestoasa. — Cântecul ? — E ceea ce cauţi, fără să ştii, de atât amar de vreme. Ai vrea să cânţi şi tu ? Ai vrea să împrăştii tristeţea de pe lume ? Inima lui Vaniuşa bătea ca un clopot, deoarece ştia că Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ îi putea dărui puterea cântecului. Şopti fierbinte : — Vreau. Mai mult decât orice pe lume... Ţestoasa îşi clătină capul. — Ştiam eu ! Dacă-i aşa, porneşte, Vaniuşa, drept înainte. Sub un pom uriaş ai să-l găseşti pe unchiu-meu, dormind. Ia seama însă, Vaniuşa, dacă s-o uita la tine cu ochiul stâng, o să fie mânios şi gata să te-nghită. Dacă s-o uita cu ochiul drept, n-o să mai ştie ce să facă pentru tine şi-o să te ajute cât i-o sta în putere. Te-ncumeţi să pleci ? — Dar o să mă ajute să cânt ? întrebă Vaniuşa. — Numai el te poate ajuta, spuse ţestoasa. — Atunci sunt gata. Rămâi cu bine, stăpână. — Du-te cu bine, Vaniuşa. A plecat Vaniuşa. A ieşit din grădină şi a mers pe un câmp cu iarbă albastră. În mijlocul câmpului creştea un pom uriaş, cu trunchiul gros cât zece oameni strânși la un loc, şi sub pom dormea o namilă înspăimântătoare, cu gura cât şura. — Să-l trezesc, să nu-l trezesc ? S-a hotărât Vaniuşa să-l trezească. Ce-o fi, să fie! A rupt o creangă din pomul cel mare şi a început să gâdile namila în ureche. Namila s-a răsucit, s-a trezit şi a privit spre Vaniuşa cu amândoi ochii deodată : era mânios şi în acelaşi timp gata să-l ajute. — Ce vrei, stârpitură ? — M-a trimis nepoata ta, ţestoasa... — Bine că te-a trimis ! V-aţi făcut un obicei : vedeţi că omul doarme şi-l treziţi pentru toate fleacurile... Mai bine te-aş înghiţi, şi gata! Cred că ai carnea dulce, mai dulce decât carnea de pui... Şi ce stai aşa ? Acum, dacă m-ai trezit, spune ce vrei ! I-a spus Vaniuşa de cântecul grădinii, i-a spus că vrea să cânte. — Poftim ! a răcnit namila. Acum vrea să-i dau şi arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot ! Altceva nu mai vrei ? — Păi de ce să-mi dai arcul ? a întrebat mirat Vaniuşa. — Vrei să mă înveţi ce să fac ? s-a stropşit namila. Fără arc şi săgeată poţi rămâne şi aici. Totuna-i ! Aşa, bruftuluindu-l şi suduind (ca să-mpace răutatea ochiului stâng), dar ajutîndu-l cu sfatul şi cu fapta (cum îi poruncea bunătatea ochiului drept), l-a lămurit unchiul ţestoasei că are de trecut o apă. Să nu se mire de nimic şi să nu-i vorbească luntraşului care-l va duce pe un ostrov. Acolo se ridică un munte, şi-n vârful muntelui străjuieşte de mii de ani Călăreţul-de-Aramă, tartorul vinovat de întunericul din inimile oamenilor. El e stăpânul posomorât care ar fi cernit şi lumina soarelui, de-ar fi fost în stare. Vaniuşa să încordeze arcul Voinicul-Pământului şi să tragă în călăreţ cu săgeata Străpunge-Tot. — Apoi ? întrebă Vaniuşa, văzând că namila se opreşte din vorbit. Supărat, unchiaşul ţestoasei se porni pe strigat : — Apoi, apoi... Ia priviţi-l pe nătăfleaţă ! Vrei să-ţi cadă totul mură-n gură ?... Piei din faţa ochilor mei — şi mai ales din faţa ochiului stâng — că nu ştiu ce fac ! Adevărul este că namila striga pentru că mai departe, nu ştia cum să-l mai povățuiască pe Vaniuşa. Numai că flăcăul înţelese cum vine treaba. Mulţumind pentru arc şi pentru săgeată, le-a luat şi-a purces voiniceşte la drum. Merge azi, merge mâine, merge-o săptămână încheiată. La sfârșitul săptămânii ajunge la o apă mare de nu i se vedea capătul. Şi cum sta el şi privea la apa cea mare, iată că vine către el o luntre. În luntre, un vâslaș. Dar ce vâslaș ? Avea picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal. — Vai ce pocitanie ! şopti Vaniuşa. Abia sfârșise vorba, că luntraşul necheză mânios, un vultur uriaş se năpusti din înălţimi, îl apucă pe Vaniuşa şi zbură cu el. „Nu trebuia să vorbesc !“ îşi aminti prea târziu flăcăul. Acum prostia o făcuse ! Vulturul îl ducea peste apa cea mare şi Vaniuşa înţelese că nu se va opri decât în cuibul lui, pe cine ştie ce piscuri şi-n cine ştie ce singurătăţi. Apăi atunci, pas de te mai întoarce, Vaniuşa ! Dar nu se pierdu cu firea. Apucă săgeata Străpunge-Tot şi, folosind-o ca pe un pumnal, împunse în sus, înțepând vulturul în burtă. Pasărea uriaşă scoase un ţipăt scurt şi-şi descleştă ghearele. Din înălţimea cerului, Vaniuşa se rostogoli, se rostogoli şi căzu în apă. Iar, pentru că se prăbuşise tocmai de lângă bolta norilor, pătrunse în apă mult, mult, şi se opri cu tălpile chiar pe fund. Când colo, ce să vadă ? Lângă el se ridica un palat de sticlă, împodobit cu toate scoicile de pe lume şi, în loc de iederă, fel de fel de ierburi de apă se căţărau pe zidurile netede. Vezi, ăsta fusese norocul lui : acolo locuia Rusalca apei, o fată înţeleaptă şi frumoasă, dar ştii, frumoasă cum degeaba ai căuta pe pământ. Când căzu Vaniuşa lângă palatul ei, Rusalca tocmai îşi hrănea ceata de peştişori de casă. — De unde ai mai picat şi tu, voinice ? — Din ghearele lui Vultur-Uriaş, răspunse Vaniuşa, povestindu-i Rusalcăi tot ce păţise. Era Vaniuşa mândru la chip, şi inima fetei odată şi-a grăbit bătăile. — Am să te ajut, Vaniuşa, a vorbit atunci Rusalca. Dar, după ce dobori Călăreţul-de-Aramă, tot la mine vii. Ai să vrei să te ajut şi atunci, aşa-i ? — Aşa, frumoaso ! — Numai că eu am să te ajut doar dacă mi-i împlini voia, Vaniuşa. — Care voie, frumoaso ? S-a rumenit Rusalca şi Vaniuşa a înţeles. Păi el, din clipa în care o văzuse, ce credeţi că aştepta ? — Vezi tu, Vaniuşa, a mai spus Rusalca, locul meu e aici, printre vietăţile de apă. Am să te ajut, dar dorul mă va trage îndărăt şi am să te rog să ne întoarcem în palatul de sticlă... Făgăduieşti să vii cu mine ? — Tu nu ştii cum arde soarele şi cum unduie secara, răspunse Vaniuşa. Dacă spulber tristeţea oamenilor, pe pământ toate au să fie de o mie de ori mai frumoase. Ai să vezi, nici tu n-ai să vrei să te mai întorci sub apă... N-a fost uşor, dar până la urmă Rusalca s-a lăsat înduplecată şi şi-a părăsit gândul dintâi, după care l-a luat de mână şi l-a dus pe Vaniuşa la mal. — Te aştept curând. — Curând voi veni, făgădui Vaniuşa. Rusalca se cufundă în unde. Abia se cufundase, că luntrea se ivi împinsă de acelaşi ciudat vâslaș. Numai că Vaniuşa prinsese minte. Tăcut se sui în luntre şi tăcut rămase, oricât înfăţişarea vâslașului i-ar fi dat sămânță de vorbă. Şi l-a dus vâslașul cu picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal, l-a dus o lună încheiată peste apa cea mare, timp în care nu văzură decât apă şi cer. Apoi se ivi în zare ostrovul căutat, pe ostrov, un munte şi-n vârful muntelui, trufaş, Călăreţul-de-Aramă pe calul lui de aramă. Vaniuşa sări din luntre, şi-n clipa când tălpile-i atinseră pământul ostrovului luntrea pieri, cu vâslaș cu tot. Rămas singur, Vaniuşa dădu ocol căutând o cărăruie cât de mică, în stare să-l ducă spre vârful muntelui. Umblă multă vreme, dar în jurul muntelui crescuse un hăţiş de nestrăbătut, alcătuit din spini si scaieţi înalţi cât un stat de om. Nici o cărare nu despica peretele ghimpos. Aşa ? Văzând că n-are ce face, dădu foc hăţişului. Flăcările se năpustiră în urma trâmbelor de fum şi pe mal fu într-o clipă atât de cald, că Vaniuşa simţi cum i se pârlesc sprâncenele. Sări în apă şi aşteptă să se stingă focul. Apoi îşi făcu drum prin cenuşa fierbinte şi începu să suie. Mult a suit şi greu a fost urcuşul, dar sosi şi clipa în care se află în faţa Călăreţului-de-Aramă şi-l putu privi în voie. Călăreţul avea chipul încruntat şi o nemărginită răutate i se citea pe faţă. — Aşadar ai răzbit, Vaniuşa? întrebă el, privindu-l mânios. Apoi, înălțându-și sabia de aramă şi trăgând de frâu ca să-şi ridice în două picioare armăsarul de aramă, se năpusti asupra flăcăului. Vaniuşa se feri în lături. Dacă l-ar fi izbit, copitele de aramă l-ar fi zdrobit ca pe o muscă. — Lumea vrea să cânte, răspunse flăcăul. Ajungă-ţi cât ai domnit prin tristeţe ! Lupta dată în vârful muntelui din ostrovul pustiu fu grea, dar nu fu lungă. Vaniuşa găsi clipa potrivită când încordă arcul Voinicul-Pământului şi trimise spre călăreţ săgeata Străpunge-Tot. Izbit în inimă, călăreţul se prăbuşi de pe culmea muntelui tocmai în fundul apei, iar armăsarul de aramă necheză sălbatic de trei ori şi se zvârli după încruntatul lui stăpân. O linişte adâncă învălui ostrovul. Apoi se auzi un cântec larg, parcă şi mai desăvârşit decât cel din grădina de sub pământ a broaştei ţestoase şi, ascultându-l, Vaniuşa înţelese că aude cântecul pământului, al cerului şi al apei, cântecul florilor şi al vieţuitoarelor scăpate de sub posomorita stăpânire a Călăreţului-de-Aramă. Dar din cântecul lor lipseau glasurile oamenilor, că oamenii încă nu ştiau să cânte. Vaniuşa coborî de pe munte şi ajunse la mal. Care nu-i fu mirarea şi bucuria când văzu că Rusalca îl aştepta acolo, jucând pe unde. Fata ţinu să afle povestea luptei, apoi îl luă de braţ şi-l duse pe fundul apei, unde Călăreţul-de-Aramă zăcea acum lângă armăsarul lui de aramă. Rusalca îi dădu lui Vaniuşa o sapă şi-i arătă unde să sape. Peste puţin, găsi o ladă de aramă. O deschise şi află înăuntru scule cum nu mai văzuse. — Ia-le, spuse Rusalca. Le-a ascuns aici Călăreţul-de-Aramă cu gândul că nimeni, niciodată, n-o să le găsească să le dăruiască oamenilor. Tu, Vaniuşa, du-i-le Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ şi ea te va învăţa ce să faci cu ele. — Hei, oftă flăcăul, când mă gândesc la lungul drum de întoarcere, mă cuprinde jalea... — Asta să-ţi fie grija ! râse Rusalca. Şi îl duse în palatul ei şi scoase dintr-un sipet un peşte de aur. — Suie în spinarea lui, lângă mine... Aşa. Unde vrei să mergi ? — Întîi la unchiul ţestoasei, să-i dau înapoi arcul şi săgeata, răspunse Vaniuşa. Bine nu isprăvi vorba, că peştele de aur se ridică uşurel, zbură cu ei pe fereastră, străbătu apa cea mare şi, înălțându-se în văzduh, se năpusti cu iuţeala vântului spre pomul uriaş din câmpul cu iarbă albastră. Ajuns acolo, se lăsă la pământ, şi Vaniuşa văzu namila dormind, cum îi era obiceiul. Dar, fiindcă nu ştia dacă va deschide mai întâi ochiul cel bun sau ochiul cel rău şi cum nu voia să-şi căşuneze buclucuri cu tot dinadinsul, se mulţumi să aşeze lângă uriaş arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot, după care se urcă din nou în spinarea peştelui fermecat. Într-o clipă ajunseră în grădina Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ. — Te-ai înapoiat cu izbândă, Vaniuşa ? întrebă ţestoasa. Îi povesti flăcăul prin câte trecuse, îi povesti despre ajutorul şi dragostea Rusalcăi şi-i arătă şi sculele nemaivăzute găsite în lada Călăreţului-de-Aramă. — Vaniuşa, grăi ţestoasa, asta-i o cobză, aici un nai, uite un fluier şi-i desluşi şi numele altor scule minunate. Cu ele ai să dăruieşti oamenilor cântece şi ai să le mângâi sufletul... Bucuros, Vaniuşa apucă fluierul şi suflă de câteva ori. Dar în locul cântecelor îndelung dorite se auziră nişte ţipete ascuţite, care o făcură pe Rusalca să-şi ducă mâinile la urechi. — Ce are ? se miră Vaniuşa. Te pomeneşti că-i stricat. — Nu, zâmbi ţestoasa. Trebuie să-i înveţi meşteşugul... Aşa a intrat Vaniuşa ucenic la şcoala de cântece, şi dascăli i-au fost frunzele albastre, florile de aur şi de argint, păsările nemaivăzute şi apa de aur din grădina de sub pământ. Un an încheiat a muncit, şi ucenicia i s-a isprăvit. Şi-a mai trecut un an întreg, îmi pare, şi iată-l pe Vaniuşa meşter mare. Când începea să cânte acum, tăceau ruşinaţi dascălii lui, iar Rusalca nu numai că nu-şi mai ducea palmele la urechi, dar râdea şi plângea după toanele cântecului. Dacă văzu aşa, ţestoasa spuse într-o bună zi : — Vaniuşa, ai învăţat tot ce puteai învăţa la noi. E timpul să duci oamenilor comoara de cântece. Să nu spui nimănui de unde vii, nici ce ţi s-a întâmplat de când ai plecat din sat. Iar, din când în când, mai dă pe la mine şi mai povesteşte-mi... Cu lacrimi în ochi s-a despărţit Vaniuşa de Stăpâna-lumilor-de-sub-pământ, de dascălii lui şi de grădina minunată. A luat sculele de preţ ale Călăreţului-de-Aramă şi, împreună cu Rusalca, a pornit să suie scara pe care coborâse cu atâta vreme în urmă. Au ieşit în scorbura licuricilor şi, din pădure, s-au îndreptat spre sat. Bătrânul lui Vaniuşa stătea pe prispă şi, când flăcăul s-a apropiat, întâi nu l-a cunoscut. Vezi că-i scăzuse de tot vederea în anii câți se scurseseră ! Apoi a şoptit : — Vaniuşa ! iar lacrimile au început să-i curgă domol. Dar când a văzut şi mândrețea de noră pe care i-o aducea feciorul, cu un ochi a rămas să plângă şi cu celălalt s-a pornit pe râs. Cum tot satul crezuse că Vaniuşa se prăpădise în vremea furtunii, nu-i de mirare că oamenii s-au adunat în ograda moşului, doritori să-l vadă şi să-l audă. Şi numai ce i-a văzut pe toţi strânși grămadă, că a început Vaniuşa să cânte. Întâiul lui cântec a fost despre viaţa bătrânului care nu cunoscuse, în anii lui, nici o bucurie. Oamenii tăceau. Şi când s-a sfârșit cântecul, au început cu toţii să plângă, iar bătrânul lui Vaniuşa plângea cu lacrimi cât bobul de strugure, că limpede era înţelesul cântecului şi toată viaţa i se perindase pe dinaintea ochilor. Dac-a văzut aşa, a-ntors Vaniuşa foaia. Şi-n seara aceea pentru întâia oară a răsunat în sat gopacul ucrainean. Băteau oamenii din palme,băteau din picioare şi, până la urmă, tinerii nu s-au mai putut stăpâni. Săltând ca pe arcuri, au prins să joace după cum le poruncea cântecul, şi-au jucat, au tot jucat, până abia au mai răsuflat. Ba încă şi bătrânul tată al lui Vaniuşa a dat pustiilor tristeţea, şi unde n-a-nceput să salte şi să-şi izbească cizmele cu palma, de ziceai că-i flăcău în floare, numai bun de-nsurătoare ! — Mare... mare bucurie mi-ai făcut, Vaniuşa, a strigat gâfâind şi așezându-se, frânt de oboseală. Prima bucurie, Vaniuşa. Din ziua aceea cântecele au început să zboare prin lume. Şi le-a născocit Vaniuşa şi cuvinte potrivite, care mergeau la inima tinerilor şi bătrânilor, a fetelor şi băieţilor. La secerat Vaniuşa era acum în frunte. Şi snopii se ridicau mai lesne când apa cântecului pornea să curgă din zare până-n zare. Vezi că, dacă s-au răspândit cântecele prin lume, s-a făcut şi viaţa mai frumoasă, şi munca mai uşoară. Iar în timp de primejdie, când duşmanii se-ncercau să năvălească, au prins de-au ieşit alte cântece, de luptă şi de vitejie. Dar nunta Rusalcăi cu Vaniuşa ! Păi ce-au cântat şi ce-au jucat, până azi nu s-a uitat. Când m-am dus şi eu la masă, oamenii plecau spre casă... Masă-a fost, cu băutură, da-mi trecu pe lângă gură şi mustaţa asta ninsă n-a fost, dragii mei, atinsă, nici de vin şi nici de bere, nici de stropii grei de miere. Dar, încălecând pe-o roată, v-am adus povestea toată !     [1] Insula Buian – insulă fabuloasă, caracteristică folclorului ucrainean.       Puteti descarca basmul de la atasamente            

                                                              Fluierul pădurii pierdute de Vladimir Colin          Acu, vorbele umblă fără picioare, dar ajung departe, nu ştii dumneata?... Iac-aşa umblă o vorbă demult, tocmai de pe vremea boierilor, umblă şi umblă şi răzbate până-n zilele noastre. Ce zice vorba aceea? Zice că odată, de când s-a pierdut socoteala, un băiat şi o fetiţă au rămas orfani. Şi mai zice că oamenii răi au venit, s-au încruntat, au pufnit, iar dacă li s-a tăiat suflarea de atâta răutate, i-au scos pe bieţii orfani din casă şi le-au strigat, înecându-se de mânie: — Să nu vă mai prindem pe-aici, că n-are să vă meargă bine... Atâta vă spunem! Fetiţa, sărmana, a prins a plânge, dar băiatul a luat-o de mână şi-a ieşit cu ea din târg. Şi-au mers ei aşa, au mers ţinându-se de mână, până ce noaptea i-a prins în pădure. Era aceea o pădure bătrână, lăsată din vreme veche, şi-n pădure zburau păsări mari şi negre, cu ochi de foc. Picioarele copiilor intrau până dincolo de genunchi în covorul de frunze moarte, iar frunzele uscate foşneau, de parcă li s-ar fi târât pe sub ele mulţimi de şerpi. — Lasă-lasă...   lasă-lasă...   şopteau   glasurile   ameninţătoare   ale copacilor. Şi copacii întindeau degete răşchirate, smulgând petice din hainele copiilor, şi-şi apropiau creştetele negre, de nu se mai vedea nici lună, nici stele; şi noaptea era groasă şi neagră, s-o tai cu cuţitul. Toate trosneau, iar în depărtare se puseră să urle lupii. — Mi-e frică! scânci fetiţa şi-ncepu să plângă. Atunci intrară într-o poiană. Şi numai ce intrară, că poiana se lumină fără veste. Din loc în loc înfloriră pe tulpini de aur nişte flori de foc, mai frumoase decât toate florile ştiute. O rază de lună se furişă printre crengile copacilor şi se lăsă pe creştetul fetiţei, alcătuind o diademă scânteietoare, iar patru iepuri albi, ca muiaţi în lapte, se iviră umblând pe picioarele dindărăt şi purtând din cele patru colţuri o pernă mare, o pernă de muşchi moale şi verde. Pe perna aceea dormea un fluier. Un fluier de lemn. Şi era vechi, vechi, vechi, şi-avea lemnul înnegrit şi luminos, ca cioturile putregăite, şi văzându-l aşa nu l-ai fi învrednicit cu o privire. — Cântă! spuseră cei patru iepuri albi, oprindu-se înaintea băiatului şi-ntinzându-i perna de muşchi moale şi verde. De mirare, băiatul nu putu scoate o vorbă. Apucă fluierul şi-l suci ruşinat între degete, apoi mărturisi cu sfială: — Dar eu... eu nu ştiu să cânt... — Nu-i nimic! Nu-i nimic! strigară cu spaimă iepurii cei albi. Cântă cum ştii. Dar cântă! Şi duse atunci băiatul fluierul la buze şi suflă uşurel, aşa, ca o părere. Vai, ce fuse asta? Un suspin adânc, un suspin al pădurii răsunase, de parcă pădurea s-ar fi deşteptat dintr-un somn de piatră. Tulpinile de aur se-ndreptară şi diadema străluci ca mai-nainte. — Cântă! Cântă! strigară iepurii cei albi bătând din lăbuţe. Nu te opri! Şi băiatul îşi duse din nou fluierul la buze şi, măcar că sunetele pe care le scotea băiatul erau aspre şi urâte, măcar că degetele-i tremurau şi nu nimereau găurile fluierului, copacii se clătinară întâi încetişor, abia simţit, apoi mai tare, tot mai tare, braţele prinseră a le undui, iar frunzişul şopti, cântă, izbucni într-un cântec neasemuit de frumos. Era un cântec vechi, un cântec al ierbii şi al frunzei, un cântec al rădăcinii cutezătoare, un cântec al vântului care răscoleşte pădurea, un cântec al ploii care hrăneşte pădurea, un cântec aprig şi pătimaş, un cântec vechi... Înfiorat, băiatul pricepu că nu el cânta, nici fluierul. Pădurea bătrână era cea care cânta şi pădurea n-avea nevoie decât s-audă sunetele fluierului de lemn! De mirare, băiatul luă fluierul de la buze. — Ce faci?... Cântă! strigară iepurii cei albi, înspăimântaţi că glasul pădurii încetează fără veste. Şi băiatul îşi luă atunci inima în dinţi şi suflă cu putere în fluierul de lemn. Cântecul pădurii creştea, se umfla ca o pânză în bătaia vântului, scădea până la şoaptă şi din nou izbucnea, mai viu, mai aprig, dezlănţuind puterile închise în trunchiurile copacilor bătrâni. O ceată de licurici mari cât oul de porumbel năvăli atunci în poiană şi aşezându-se în chip iscusit, închipui pe iarba poienei, în mic, alcătuirea bolţii cu stele. Doi copaci suflară apoi în două crengi lungi şi groase şi se-nălţă un sunet adânc, un sunet de bucium care-acoperi pentru o clipă cântecul pădurii. Un taraf de greieri ţârâi tremurat pe nişte strune subţiri şi privighetoarea prinse a suna din pietricele de argint şi clopoţei de sticlă. Din nou se înălţă buciumul copacilor şi poiana se mări deodată, ca şi cum copacii s-ar fi dat îndărăt, lărgind cercul. În mijlocul poienei se afla o piatră mare şi piatra începu a se umfla. Tot mai frumos cânta pădurea, şi piatra se umflă, crescu, până ce-n locul pietrei se ridică un palat alb, fără uşi şi fără ferestre. — Fetiţă – spuseră iepurii cei albi, apropiindu-se de fetiţa căreia i se părea că visează – atinge cu fruntea castelul de piatră! Fetiţa se ridică şi, tot ca-n vis, atinse castelul cu fruntea. În clipa aceea patru porţi grele, de piatră, se deschiseră din patru părţi, ca la un semn; nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla ferestrelor se polei ca aurul. O şopârlă roşie se ivi ca din pământ. — Vino după mine! spuse şopârla cea roşie, iar fetiţa o urmă fără a-şi da seama, păşi pragul şi pătrunse în castelul de piatră. În vremea asta băiatul sufla în fluierul de lemn, sufla cu putere şi oboseala începu să-l biruie. Un cerc de fier îi strângea parcă tâmplele şi-n coşul pieptului  simţea  o  durere  crâncenă.  Istovite,  braţele-i  căzură  şi  degetele-i scăpară fluierul de lemn, care se rostogoli în iarbă. Un vaier înfioră pădurea şi cântecul i se stinse, ca retezat. — Ce faci? strigară cei patru iepuri albi. Fluierul! Speriat, băiatul se repezi şi începu să caute fluierul, în vreme ce florile de foc se plecau pe tulpinile lor de aur, în vreme ce licuricii păleau, în vreme ce greierii  încurcau  strunele,  în  vreme  ce  clopoţeii  de  sticlă  ai  privighetorii plesneau. — Fluierul, fluierul! strigau tot mai înspăimântaţi iepurii, căutând şi ei de zor. Caută, te rugăm, îţi cădem la picioare, caută... — Îndată, îndată – le răspundea băiatul, căutând înfrigurat prin iarba poienei. Tulpinile de aur se frânseră şi florile de foc se stinseră. Licuricii fugiră. — De ce nu-l găseşti? strigau acum cei patru iepuri albi. Fie-ţi milă şi-l găseşte! Dar  fluierul  nu  era  nicăieri,  de  parcă-l  înghiţise  pământul.  Greierii tăcură, tăcu şi privighetoarea. Scrâşnind şi trosnind, copacii înaintară, cucerind palmă cu palmă bucata de poiană de pe care fuseseră nevoiţi să se tragă-ndărăt şi pe măsură ce înaintau castelul de piatră se micşora. — Surioară! gemu băiatul, dar în clipa aceea chiar, poarta de piatră se-nchise şi se făcu una cu zidul, ferestrele pieriră şi în locul lor rămase piatra goală. Castelul prinse a se micşora văzând cu ochii, iar când se repezi spre castel, băiatul nu mai dădu decât de piatra cea mare, pe care o văzuse încă de când păşise în poiană. Castelul pierise. Bătu  cu  pumnii,  strigă,  încercă  s-o  urnească  din  loc,  dar  piatra rămânea neclintită, mută şi rece, închizând trupul micuţ al fetiţei. — Caută fluierul... Fluierul! plângeau cei patru iepuri albi. Ce-o să ne facem acu’ fără fluier? Dar, de fluier, nici urmă. Băiatul se trânti deznădăjduit în iarba poienei şi se puse pe un plâns cu lacrimi fierbinţi, în vreme ce iepurii îşi încreţeau boturile şi, plângând şi ei, se pierdură printre copacii bătrâni.  Şi-apăi iacă-aşa a plâns băiatul, a plâns că a rămas de zbucium şi de izbelişte, a plâns până s-a luminat de zi. Numai că plânsul nu te scoate din nevoi! — Ia să mai caut eu o dată fluierul, îşi spuse el în cele din urmă. Îi lumină acu’ şi-am să văd mai degrabă... Nu se poate să nu dau de el! Zis şi făcut. Se pune şi caută, caută prin poiană şi nu lasă fir de iarbă necercetat. Când, taman pe locul unde scăpase fluierul, ce crezi că găseşte? O bortă de şoarece, o bortă micuţă, dar numai bună să înghită un fluier subţirel... — Tii! Să ştii că aici s-a vârât fluierul de lemn! şi, înviorat deodată, băiatul se plecă mai tare să cerceteze borta. Iar, cum îşi apropie faţa de borta şoarecelui, odată se lărgi intrarea aceea îngustă şi, fără a sta mult pe gânduri, băiatul se strecură înăuntru şi se pomeni într-un soi de hrubă-ntunecată. Se afundă el în hruba aceea şi merse, merse fără odihnă, cale de şapte zile şi de încă una, iar când fu a opta se trezi faţă în faţă cu un şoarece. Dar ce şoarece! Avea mustăţi de-argint, pe care le-atingea când şi când cu lăbuţa dreaptă, cântând pe mustăţile lui de-argint ca pe nişte strune; avea o barbă de-argint în care-şi sprijinea bărbia ca-ntr-un toiag; avea o stea de-argint în frunte şi cizmuliţe de-argint în picioare, iar mijlocu-i era încins cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. — Bine-ai  venit,  băiete!  spuse  şoarecele,  cântând  la  repezeală  un cântecel vesel, pe mustăţile-i de-argint. — Bine te-am găsit! rosti băiatul, holbând doi ochi cât ceştile. — Logodnica te-aşteaptă – mai spuse şoarecele. — Pe mine? se înspăimântă băiatul. — Doar nu pe mine! hohoti şoarecele. Ai cam făcut-o să aştepte, băiete – se-ncruntă el apoi. De şapte sute şaptezeci şi şapte de ani trebuia să i te înfăţişezi şi, când colo, dumneata umbli hai-hui, te miri pe unde... Nu-i frumos, băiete, nu-i frumos defel! şi-ndată cântă un cântecel de dojană, pe strunele de-argint ale mustăţilor.  Băiatul se dădu cu doi paşi îndărăt şi abia izbuti să şoptească: — Ştii?... Nu te supăra... e-o greşeală... Dar şoarecele râse cu bunătate. — O greşeală?... Of, of, cine-mi eşti, ştrengarule! Auzi dumneata, o greşeală de şapte sute şaptezeci şi şapte de ani!... Râdea atât de straşnic, că ciucurele de-argint prins de curea îi sălta ca o minge şi mustăţile-i cântară un cântec de chef, fără măcar să le atingă cu lăbuţa. — Nu m-ai înţeles – strigă speriat băiatul. E-o greşeală... Nu-s cine crezi dumneata! — Ha-ha – râse şoarecele – nu eşti ştrengar? Cu-atât mai bine! Să mergem, dar. Şi, apucându-l pe băiat de mână, îl duse pe un drum ocolit, în vreme ce mustăţile-i cântau un marş. Buimăcit de-a binelea, băiatul se lăsă în voia lui şi, nu peste multă vreme, se află în faţa unei flori ciudate, o floare de pământ. — Unde eşti, fata tatii? strigă şoarecele. — Aici, tăicuţă! Şi băiatul văzu că un şoricel se iveşte din floarea de pământ.  Avea plete de aur, o stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare. Acu  băiatul  le  cam  dase  toate  pe  una,  pricepând că  aceea-i  era logodnica. — Mi l-ai adus! strigă şoricelul cu plete de aur. Şi urmă, întorcându-se către băiatul care nu ştia pe unde s-o tulească: — Şapte sute şaptezeci şi şapte de ani... cum de nu ţi-a fost milă de mine?  — Cinstite feţe şoriceşti – spuse atunci băiatul, luându-şi inima în dinţi – n-am venit pentru nuntă, nu sunt logodnicul nimănui şi tot ce vreau e fluierul de lemn! — Fluierul? strigă şoarecele cu barbă de-argint. — Fluierul? strigă şi şoricelul cu plete de aur. — Fluierul – încuviinţă băiatul.  Urmă o clipă de tăcere, în care până şi mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint se pleoştiră. Din ochişorii şoricelului cu plete de aur începură să picure lacrimi grele. — Nu plânge, şoricel cu plete de aur – spuse înduioşat băiatul. Fără fluier nu-mi pot găsi surioara... Şi povesti tot ce i se întâmplase în poiana din pădure. Mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint cântară atunci un cântec trist şi lacrimile curseră şi mai amar din ochii şoricelului cu plete de aur. — Va să zică, ai venit numai pentru fluier – spuse acesta plângând. — Fluierul nu ţi-l dăm! strigă şoarecele cu barbă de-argint. Cere-ne ce vrei, dar fluierul nu ţi-l dăm! — Nu putem să ţi-l dăm – adăugă şoricelul cu plete de aur. Dar am să te ajut să-ţi găseşti surioara... Mişcat, băiatul îi mulţumi cum ştiu mai frumos, şi şoricelul cu plete de aur îl duse pe-un drum lung, lung, şi nu se opri decât acolo unde drumul de sub pământ trecea pe dedesubtul pietrei celei albe din poiană. — Iacă piatra – spuse şoricelul şi arătă cu lăbuţa spre boltă. Întinde arătătorul mâinii drepte! Băiatul întinse degetul şi şoricelul îşi apropie botişorul de unghia arătătorului, sărutând-o. — Ce faci? spuse băiatul. — Priveşte prin unghie, spre piatră. Băiatul ridică degetul şi privi prin unghia pe care şoricelul cu plete de aur i-o sărutase. Şi ce-i fu dat să vadă? Unghia era străvezie ca sticla şi, privind prin unghia arătătorului, văzu că piatra se face şi ea străvezie. Zări în piatră nenumărate cămăruţe cât un degetar, scări cât o casă de melc, iar prin cămăruţele acelea şi pe scările cotite rătăcea o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Aci izbea cu pumnişorii cât două gămălii de ac în pereţii de piatră, aci se oprea plângând şi-şi frângea mâinile subţiri, subţirele, aci pornea într-o goană deznădăjduită, străbătând cămăruţă după cămăruţă... Băiatul o privi o vreme, şi doar într-un târziu strigă înspăimântat: — Surioară, tu eşti?... Tu? — Aşa nu te poate auzi – spuse şoricelul cu plete de aur. Pune unghia degetului arătător în dreptul buzelor. Băiatul ascultă şi, prin unghia străvezie, strigă din nou: — Surioară! Surioară!... Sunt eu, eu! Duse apoi repede unghia la ochi şi văzu că fetiţa îşi întorcea capul, căutând mirată în jur. Buzele i se mişcau, dar nu-i putu auzi cuvintele. — Pune unghia la ureche, îl povăţui şoricelul. — Frăţiorul meu, unde eşti?... Scapă-mă! auzi băiatul îndată ce-şi duse degetul în dreptul urechii. Aşa, mulţumită unghiei străvezii, care-i îngăduia să vadă, să audă şi să se facă auzit, află că surioara i se pomenise prinsă ca-ntr-o capcană, fără să ştie cum, în clipa în care castelul de piatră se micşorase. Nu văzuse nici o făptură în castel şi nici acu nu se-arătase nimeni. — Şopârla cea roşie! şopti atunci şoricelul cu plete de aur. Întreab-o de şopârla cea roşie! — N-ai văzut o şopârlă roşie? întrebă ascultător băiatul. — Ba da, ba da – răspunse fetiţa. Ea m-a-ndemnat să intru în castel... — Şi-acu? şopti înfrigurat şoricelul cu plete de aur. Unde-i acu? — Unde-i acu şopârla? întrebă din nou băiatul. — Nu ştiu... n-am mai văzut-o... Nu-i în castel... glăsui fetiţa şi, auzindu-i vorbele, şoricelul cu plete de aur începu să plângă. Nemaiînţelegând nimic, băiatul privea când spre surioara lui prinsă-n capcană, când spre şoricelul de lângă el şi-şi muncea mintea să priceapă cât de cât în ce lume de taine nimerise. Dar şoricelul cu plete de aur îşi stăpâni durerea şi băiatul îl auzi şoptind: — Nu, n-am să mă las aşa, cu una, cu două. Am să-i vin eu de hac! — Ce spui tu, şoricelule? — Ascultă, băiete, vrei să-ţi scapi surioara? — Sunt gata să-mi dau şi viaţa ca s-o scap – strigă băiatul. — Şi vrei să mă ajuţi şi pe mine? — Vreau – mai spuse băiatul. Mi se rupe inima când te văd plângând... Lacrimi luciră din nou în ochii şoricelului cu plete de aur, dar de astă dată erau lacrimi de bucurie. — Îţi mulţumesc! – zise el. Şi află că n-are să-ţi pară rău... Spune-i fetiţei  să  nu  se  teamă  şi  să  te  aştepte  liniştită.  Curând  ai  s-o  scoţi  din închisoarea de piatră! Şoricelul cu plete de aur vorbea cu atâta încredinţare, că băiatul nu şovăi  nici  o  clipă.  Prin  unghia  străvezie  îi  trimise  surioarei  cuvinte  de îmbărbătare şi-apoi, hotărât să facă şi ce-o şti şi ce n-o şti, se luă după şoricelul cu plete de aur, care şi apucase să se îndepărteze. Şi-l duse şoricelul îndărăt, până la floarea de pământ, unde şoarecele cu barbă de-argint şedea amărât şi-şi cânta pe strunele de-argint ale mustăţilor un cântec de jale, îl duse, luând drumul ocolit pe care venise, şi-l scoase la borta micuţă, prin care pătrunsese sub pământ. — Nu te teme de nimic – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – nu te teme şi vei izbândi. Iar cum rosti aceste cuvinte, cum se căţără pe pieptul băiatului şi-ndată i se opri pe umărul drept. Îi sărută umărul, aşa cum îi sărutase cu puţin înainte unghia arătătorului, şi-o aripă de piele, asemenea unei aripi de liliac, se desfăcu din umărul băiatului. Îi sărută apoi umărul stâng, şi umărul stâng i se-mpodobi şi el cu-o aripă de piele, o aripă de liliac. — Şopârla cea roşie – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – şopârla cea roşie nu-i o şopârlă, ci Căţelul-Pământului. El ţi-a-nchis sora în piatra cea albă, cu vorbe descântate, pe care doar el le cunoaşte şi tu n-o poţi scăpa decât cunoscând descântecul de piatră deschisă. Află deci că nici un cuvânt rostit pe pământ, de la începutul vremii, nu s-a pierdut. Cuvintele zboară şi se-nalţă, adunându-se în Deşertul-Vorbelor-Rostite, iar deşertul acesta se află dincolo de bolta soarelui. Cu aripile pe care le ai acu vei putea ajunge pân’ la soare, iar ca să te poţi înălţa până unde picior de om n-a călcat şi ca să prinzi vorbele descântecului, amestecate în noianul de vorbe rostite de oameni în curgerea vremii, îţi vei stropi mai întâi faţa cu apa de aur din ceaunul soarelui.  Îi mai spuse şoricelul cu plete de aur ce şi cum, iar inima băiatului se strânse, şi el se cutremură aflând de încercările prin care avea să treacă. Îşi aminti însă de surioara închisă în bolovanul blestemat şi spuse: — Bine. Sunt gata! — Întoarce-te cu izbândă – încheie şoricelul cu plete de aur şi băiatul îşi desfăcu aripile şi se avântă în văzduh. Aripile de piele băteau tăcut, fâlfâind cu mişcări largi şi săltându-l grabnic, aşa că nu trecu mult şi băiatul ajunse în dreptul norilor. Se-avântă atunci mai sus şi norii îl îmbrăţişară cu braţele lor moi. — Ia-o la dreapta... la dreapta... la dreapta... — Ia-o la stânga... la stânga... la stânga... Învăluitoare, glasurile norilor încercau să-l abată din drum, dar băiatul suia, suia mereu, bătând din aripile lui de piele. Atunci se porni o ploaie năprasnică. Puhoaie de apă năvăleau din toate părţile, mugind ca nişte zimbri mânioşi, izbeau în trupul mărunt al băiatului, izbeau în aripile lui, silind să le rupă din umeri; dar el suia, suia mereu, în vreme ce puhoaiele lunecau neputincioase pe aripile lui de piele. Atunci ploaia încetă fără veste, aşa cum se pornise, şi norii sloboziră o grindină cât oul de gâscă. Grindina ciocănea în aripile băiatului, încercând să le găurească, îl  izbea  în  faţă,  zgâriindu-i obrajii;  dar  el  suia  mereu,  suia,  iar grindina încetă şi ea, neputându-l birui. — Spor la drum, băiete! strigau acum norii. Vrednic eşti să treci de vama noastră! Şi norii se dădură-n lături, iar băiatul se-nălţă prin văzduhul senin. Dar încercarea îl istovise, sângele-i şiroia pe faţă, şi-atunci, ca să prindă puteri, se lăsa să plutească uşor, în roate largi, asemenea vulturilor. De acolo de sus vedea prin spărturile norilor pământul şi mult se minună văzând că pământul odihnea pe patru peşti uriaşi, iar peştii pe patru trestii. Şi trestiile se legănau, legănând peştii, iar peştii legănau pământul, care dormea sub plapuma nopţii, străjuit de stele. Înţelese că jos, pe pământ, era noapte, dar sus văzduhul era luminat. Stelele se aprinseseră dedesubt, departe, şi, înviorat, băiatul se avântă spre boltă. Acolo, atârnat de-o crăcană de aur, spânzura ceaunul Soarelui, sub care ardea un foc potolit. De aceea, pasămite, era lumină-n văzduh; dar cum focul nu ardea cu toată puterea, strălucirea nu-i ajungea până pe pământ, unde se lăsase noaptea. Focul acela, vezi bine, nu se stinge niciodată, dar numai peste zi pălălăile-i cresc uriaşe, luminând şi pământul. Istovit de munca zilei, când aţâţa focul întruna, Soarele se culcase şi el sau plecase poate până la Lună, să-i ţină de urât. Cum-necum, acolo, lângă ceaunul lui, nu era. Băiatul se-nălţă, aşadar, şi privi în ceaun. Clipocea acolo o apă de aur viu şi, urmând povaţa şoricelului, ar fi trebuit să-şi stropească faţa cu apa aceea. Dar, privind-o şi ascultându-i clipocitul, băiatul se tulbură. O ameţeală ciudată îl cuprinse şi, ca împins de-o mână nevăzută, se zvârli în apa de aur, scăldându-se aşa, îmbrăcat cum era. Şi, numai ce se cufundă în apa de aur viu, că un huiet  înspăimântător  se  auzi,  ca  şi  cum  şiruri  de  munţi  s-ar  fi  prăvălit, măcinându-se, ca şi cum întreaga boltă a cerului ar fi răsunat de prăbuşirea aceea năprasnică. Departe, dedesubt, stelele prinseră a tremura şi fulgere de aur porniră să cutreiere văzduhul, pocnind ca nişte uriaşe bice de foc. — Ce-ai făcut, nemernicule? răsună un glas, care bubui ca şi cum tunete s-ar fi rostogolit în fiece cuvânt al celui ce vorbea. Mi-ai pângărit apa! Şi-o mână de aur se încleştă în ceafa băiatului, şi-o putere uriaşă îl smulse din ceaun. Zadarnic se zbătu, zadarnic bătu din aripi ca un pui de găină în ciocul uliului; strânsoarea era cumplită şi abia când fu întors cu faţa spre cel ce striga, văzu băiatul un om de aur, cu ochi scăpărători. — Soarele! şopti el şi bătăile inimii i se opriră parcă, de spaimă. — Da, Soarele! Soarele care-ţi va pedepsi cum se cuvine ticăloşia – strigă omul de aur. De ce? De ce mi-ai pângărit apa de aur viu? — Iartă-mă, Soare! şopti băiatul. — Iartă-mă e lesne-a spune – strigă însă Soarele. Acu trebuie să deşert ceaunul şi să-l curăţ şi să-l umplu din nou. Ştii tu ce-i apa asta de aur?... E sângele meu, băiete! Mi-am tăiat venele şi-am lăsat să mi se scurgă-n ceaun picătură cu picătură sângele de aur viu, pentru ca aburii ieşiţi din ceaun să se-mprăştie în lume şi să poarte duhul vieţii, până departe. Iar tu, tu, gâză nemernică, mi-ai pângărit aburii vieţii! În loc să se desfacă, albi şi curaţi, crinii vor creşte acu cenuşii. — N-am ştiut – strigă deznădăjduit băiatul. Vai, dacă aş fi ştiut... Soare, bunule, puternicule Soare, cum mi-aş putea răscumpăra vina? — De ce  te-ai scăldat în  apa mea de aur? întrebă atunci Soarele, oleacă mai îmbunat de căinţa pe care-o desluşea în glasul băiatului. — Ca să-mi scap sora – spuse acela şi-ncepu a povesti toate câte ţi le-am povestit şi eu dumitale, de când am început a da din gură. Trebuia să-mi stropesc doar faţa – încheie cu tristeţe băiatul – dar apa m-a ispitit şi m-am scăldat tot... Rămase Soarele pe gânduri şi multă vreme tăcu, iar băiatul îl privi cu sufletul la gură, aşteptând să-i audă hotărârea. — Dacă-mi cereai, scoteam eu cu mâna mea apă de aur şi te scăldai fără a-mi pângări ceaunul. Acu, însă, ce-a fost a fost şi vorbele nu ni-s de folos! Hai de-mi ajută să răstorn ceaunul – spuse în cele din urmă Soarele şi nici o umbră de mânie nu i se mai răzvrătea în glas. Şi ridicară amândoi ceaunul şi-l răsturnară şi apa de aur viu curse prin văzduh şi se lăsă pe pământ, în chipul unei ploi de aur, care acoperi munţi, livezi şi câmpii. Oamenii se grăbiră să adune aurul acela şi bătură din el galbeni, dar apa de aur a fost atât de multă, că astăzi se mai găsesc încă ici şi colo pietre stropite de aurul răsturnat atunci din ceaunul Soarelui. Frecară apoi ceaunul cu cenuşă, de-l făcură să strălucească aşa cum neam de neamul lui nu mai strălucise şi cititorii în stele vestiră pe pământ că strălucirea fără seamăn ce se vede pe cer e semn că iarna va fi grea şi lungă. Drept care împăraţii porniră să se războiască, gândind fiecare să-şi umple hambarele pe seama celorlalţi, iar când se-ntâmplă că iarna fu, dimpotrivă, blândă şi scurtă, douăzeci de cititori în setele fură traşi în ţeapă, ca mincinoşi şi clevetitori. Asta, ca să vezi dumneata câte-au întâmpinat bieţii oameni, numai pentru că Soarele şi băiatul nostru se puseseră să frece cu cenuşă, acolo în cer, ceaunul cel mare al Soarelui. Vorba aceea, unde dai şi unde crapă sau, cum zicea un cumătru din Prosteşti, întâmple-se ce s-o-ntâmpla, că eu toate le trag pe spuza mea... Numai că noi să nu ne uităm vorba, dacă tot am început-o. Era acu ceaunul curat, luminat ca aurul strecurat, şi Soarele îşi întinse braţele peste ceaun. — Ia taie-mi tu, băiete, venele – spuse Soarele, întinzând o brişcă de aur. Nu de alta, dar pe mine nu mă ţin băierele să mă crestez singur... Băiatul, câr că mâr, că una, că alta, că nu se poate, că n-are el inima aceea, şi Soarele nu şi nu, că să-i taie venele şi alt nimic. Dac-a văzut şi-a văzut băiatul că altminteri n-o scoate la cap, odată a înşfăcat brişca şi, harşti! s-a tăiat el la-ncheietura mâinii, de şi-a deschis cu mâna lui vinişoarele. (Tii, uita-m-ar moartea cum am uitat şi eu să vă spun: păi da, că dacă s-a scăldat el în apa de aur viu, s-a făcut şi băiatul totului tot de aur. Cum de nu, dar ce socoţi? Ehei! scaldă-te şi dumneata în ceaunul Soarelui, dacă-ţi dă mâna, şi-apoi vină de-mi povesteşte că aşa şi pe dincolo!). Iar când a văzut Soarele că din venele băiatului se scurge în ceaun o apă de aur viu, odată s-a ruşinat de slăbiciunea lui şi, luând brişca, s-a crestat şi el la braţ, de-a-nceput a se amesteca în ceaun sângele de aur al băiatului cu sângele de aur al Soarelui. Şi iac-aşa stăteau unul de-o parte şi altul de partea cealaltă şi-şi zâmbeau şi se priveau în ochi, în vreme ce încet-încet se umplea ceaunul... Iar când apa de aur clipoci domol în ceaunul plin-plin, îşi ridicară amândoi braţele şi pielea de aur li se lipi pe dată şi crestăturile nu li se mai văzură. Şi din ziua aceea tot ce trăieşte pe pământ, şi flori, şi dihănii, şi oameni, trăieşte pe jumătate din sângele băiatului, căruia Soarele i-a spus acolo, în cer: — Să trăieşti, frăţioare, căci fraţi suntem de azi înainte! Du-te cu bine şi cu bine te-ntoarce. Eşti bun şi netemător şi de aceea-ţi vei mântui sora. Şi l-a îmbrăţişat Soarele şi băiatul şi-a desfăcut aripile şi s-a avântat dincolo de bolta cerului, cale de şapte luni, şapte zile, şapte ceasuri şi şapte clipe, iar dacă a zburat voiniceşte, cum în basm se pomeneşte, a ajuns pe întinderea de nisip a Deşertului-Vorbelor-Rostite. Cât vedeai cu ochii şi mult dincolo de ceea ce puteau ochii vedea, se-ntindea, neted ca-n palmă, pustiul. O lumină ciudată, venită de nicăieri, scălda nisipul verde ca pielea de broască, iar peste întregul cuprins al nisipului verde goneau nevăzute, se-nfruntau şi se ciocneau toate cuvintele rostite pe pământ din prima zi, toate şoaptele de dragoste, toate răcnetele de ură, toate vaietele celor căzuţi pe câmpurile de luptă, toate blestemele, toate rugăminţile şi toate sudălmile, toate vorbele fără noimă, toate zicerile cu tâlc, strigătele copiilor nou-născuţi şi gemetele bolnavilor, poruncile-mpăraţilor, uralele soldaţilor, şi cântece de chef, şi cântece de jale, şi tot ce mai râvneşte inima matale, toate alergau de colo-colo fără odihnă, toate se-adunau într-o înspăimântătoare larmă, care-l năuci pe băiat, îl izbi cu putere de măciucă şi-l doborî pe nisipul verde ca pielea de broască... Se năpustea noianul de cuvinte, se-nvârtejea urlând, şi măcar că larma era năprasnică, nimic nu se zărea pe-ntinderea pustie, scăldată-n lumina aceea ciudată. Şi poate că pierdut ar fi fost băiatul şi n-ar fi izbutit să se mai ridice şi s-ar fi stins acolo, prăbuşit pe nisipul verde, dacă-n cădere nu s-ar fi nimerit ca o ureche să i se-nfunde în nisip, iar în dreptul celeilalte să se afle unghia străvezie a degetului pe care i-l sărutase şoricelul cu plete de aur. Încercând să se ferească de măciuca vorbelor, băiatul îşi acoperise capul cu mâna şi aşa se potrivise ca unghia descântată să-i vină în dreptul urechii. Şi-atunci, ca prin minune, vuietul amarnic se potoli, se limpezi şi din noianul de cuvinte se-aleseră doar cele legate de el. Îşi auzi ţipetele de copil şi auzi cântecul de leagăn al mamei; glasul tatălui se-nălţă, blând, şi-ntr-o frântură de clipă ascultă toate cuvintele pe care părinţii le spuseseră, tot ce le răspunsese, şi se bucură pentru vorbele bune, şi se căi pentru vorbele rele, şi plânse pentru toate, pentru că toate erau legate de părinţii duşi prea curând pe ceea lume. — Mamă – strigă el printre lacrimi – unde eşti?... Tăicuţule! Dar părinţii nu-i puteau răspunde, şi-n locul vorbelor aşteptate auzi mai departe glasul surioarei, apoi glasurile celor patru iepuri albi, apoi glasurile şoarecilor cu podoabe de aur şi argint. Apoi se făcu tăcere. Şi plânse băiatul, aşa, prăbuşit pe nisipul verde, plânse mult şi inima i se strânse de dor şi durere. Orele treceau... „Şopârla roşie!“ îşi aminti el deodată şi, ca de departe, auzi un glas necunoscut, un glas aspru şi hârâit: — Dacă se va afla cineva în castelul de piatră şi va râde în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne! „Iacă deci de ce nu mi-au dat şoarecii fluierul, îşi spuse băiatul. Dar cum să-mi scot sora din castel? Cum să aflu descântecul?“. Şi,  numai ce-şi rostise întrebarea, că-ndată desluşi din  nou  glasul aspru şi hârâit, şoptind în mare taină: — Descântecul de piatră deschisă nu-l ştie nimeni:   Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Glasul se stinse, dar băiatul ştia acu ceea ce râvnise să ştie. Ca scăpat din arc se repezi la marginea Deşertului-Vorbelor-Rostite şi-şi dădu drumul în hăul de dedesubt. Aripile-l făcură să plutească lin până la bolta Soarelui, care aţâţa de zor focul sub ceaunul cu apa de aur viu. — Ai aflat ce voiai să afli? îl întrebă Soarele. — Am aflat, mulţumesc de-ntrebare. — Apăi, zboară, frăţioare, sănătos şi s-auzim numai de bine! — Cu bine, Soare, şi nu mă pomeni de rău!  Iar luându-şi rămas bun de la Soare, se-ntoarse băiatul pe Pământ, alunecând prin văzduh, se-ntoarse plutind în roate largi, ca vulturii semeţi, şi se opri în poiana din pădure. La fel de albă şi de tăcută era piatra, la fel de verde iarba, dar parcă şi mai posomorâţi copacii bătrâni. Şi-şi ridică băiatul degetul cu unghie străvezie şi prin unghia străvezie privi în inima pietrei. Surioara lui stătea abătută într-una din cămăruţele cât un degetar, şi lacrimile i se uscaseră pe obraji şi suspina, sărăcuţa, de ţi se rupea inima. — Ridică-te, surioară, şi te pregăteşte! îi strigă băiatul, ducând unghia străvezie la buze, şi-ndată apoi rosti descântecul de piatră deschisă: Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Se auziră patru pocnituri şi din patru părţi patru găuri se căscară în piatra cea albă, iar pe una dintre ele ţâşni o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Numai ce ieşi însă din capcană, că prinse a creşte, şi crescu, crescu, până se făcu o fată-naltă şi mlădioasă, frumoasă ca o crăiasă, care se repezi şi-l cuprinse pe băiatul nostru, sărutându-l şi plângând de bucurie. — Doamne, surioară, mare şi mândră-ai mai crescut! spuse băiatul, după ce se potoliră ei întrucâtva. — Dară tu! îi întoarse fata vorba. Erai un băieţel când ne-am despărţit, şi-acu te-ai înălţat flăcău în lege... Aşa-i, că flăcăul (ce să-i mai spunem băiat, dacă flăcău ajunsese?!), flăcăul nu ştia că lipsise şapte ani încheiaţi, că şapte ani ţinuse călătoria lui prin văzduh şi, nevăzându-şi chipul şapte ani, socotea că zburase doar şapte zile. Nici nu mai avu sora lui vreme să se minuneze de pielea care-i strălucea ca aurul că, din borta micuţă, se auzi un glas subţirel: — Care va să zică, de mine-ai uitat cu totul? Se-ntoarse flăcăul şi văzu în bortă capul şoricelului cu plete de aur. — N-am uitat, şoricelule, cum era să uit? Dar abia mi-am mântuit sora... În clipa aceea poiana i se zgudui sub picioare. O grămadă de pământ sări şi căzu în lături, iar din gaura căscată ţâşni o dihanie pocită. — Văzduhul mi-i închis – răcni dihania – şi nu te-am putut ajunge-n văzduh, dar aici, pe pământ, n-ai să-mi mai scapi, om nesocotit, care ai cutezat să mă-nfrunţi! — Căţelul-Pământului! strigă şoricelul cu plete de aur. Fereşte-te! Flăcăul însă se înfipse bine pe picioare: — Să mă feresc?... De ce? — Iacă de ce! răcni Căţelul-Pământului şi, repezindu-se, îşi înfipse în gâtul flăcăului colţii ascuţiţi ca nişte gheare. Numai că, tot atât de grabnic cum sărise, căzu îndărăt urlând de durere, căci colţii i se rupseră în pielea de aur a flăcăului. Şi ce socoţi? Doar brişca de aur a Soarelui putea cresta asemenea piele... — Aşa? hârâi dihania. Bine! Şi cu un glas în care fierbea ura şi mânia, rosti cel mai înfricoşător descântec pe care-l ştia, descântecul de mort: Uruie, moară de moarte, Macină-i parte de parte! Tu, năpârcă, Alba hârcă Ia-i în cârcă Şi pe cârmă mi-o atârnă De cârligul prins în bârnă, Colo, unde mân şi râm, Pe scălâmb şi rău tărâm.   Şi rosti dihania descântecul de mort, şi moara de moarte se căscă sub picioarele flăcăului, ca o râşniţă mare şi neagră. Pietrele grele uruiau învârtindu-se şi puteau măcina tot ce pofteau schimbând deopotrivă în pulbere făpturi şi lucruri. Dar flăcăul bătu din aripile lui şi se-avântă ca de-un stânjen în văzduh, scăpând de pietrele negre ale morii de moarte. Când voi să se lase însă din nou pe iarba poienii, moara pieri din locul unde uruia şi mutându-se din nou i se căscă hulpavă sub picioare. De şapte ori se-nălţă flăcăul în văzduh, de şapte ori încercă să atingă pământul şi tot de şapte ori îşi schimbă şi moara locul. Dacă văzu aşa, se năpusti  din  văzduh  flăcăul,  şi-apucând  Căţelul-Pământului  cu  amândouă mâinile, îl smulse de pe iarba poienii şi se ridică odată cu dihania care se zbătea, muşca şi urla. Apoi de-acolo, de sus, se-ntoarse-n poiană, şi-n clipa când moara de moarte îşi frecă pietrele negre sub tălpile lui, zvârli Căţelul-Pământului între pietrele crunte. Pietrele scrâşniră, uruiră şi măcinară dihania, alegând praf şi pulbere din ea, iară dacă-şi isprăvi treaba, se cufundară cu moara de moarte în măruntaiele pământului, acolo de unde descântecul de mort le chemase la lumină. Atunci flăcăul se pomeni într-o clipă înconjurat de sora lui, de şoricelul ce plete de aur, cu stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare, de şoarecele cu mustăţi şi barbă de-argint, cu stea de-argint în frunte, cu cizmuliţe de-argint în picioare şi cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Şi cu toţii săreau de bucurie şi cântau, în vreme ce mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizmuliţe de-argint înălţau cel mai vesel cântec pe care stăpânul lor îl cântase vreodată. Şoricelul cu plete de aur se opri însă deodată şi pieri în borta micuţă, de unde se întoarse cu fluierul de lemn. — Mai ţii minte că ai făgăduit să mă ajuţi? Iacă, rogu-te, acu poţi cânta din fluier – spuse şoricelul. Şi-apucă flăcăul fluierul de lemn şi-l duse la buze şi suflă în el cu putere. Pădurea suspină, aşa cum mai suspinase cândva, cu ani în urmă, în noaptea când băieţelul şi fetiţa pătrunseseră pentru întâia oară în poiană.  Şi florile de foc se aprinseră pe tulpinile de aur, şi diadema de raze înflori pe creştetul fetei, şi frunzişul îşi cântă cântecul vechi, cântecul ierbii şi-al frunzei, cântecul rădăcinii cutezătoare, cântecul vântului care răscoleşte pădurea, cântecul ploii care hrăneşte pădurea, cântecul aprig şi pătimaş, cântecul vechi. Licuricii cât oul de porumbel alcătuiră pe iarbă chipul bolţii-nstelate, taraful greierilor ţârâi pe strune subţiri, iar privighetoarea sună din pietricele de-argint şi clopoţei de sticlă. Buciumul copacilor se-nălţă şi piatra prinse-a creşte, până ce castelul de piatră se ivi în poiană. Păşind uşor, fata atinse cu fruntea una dintre cele patru porţi deschise de puterea descântecului şi nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla fereştilor se polei ca aurul. Patru  iepuri  albi  năvăliră  atunci  în  poiană,  cei  patru  iepuri  care purtaseră odinioară perna mare de muşchi, pe care odihnise fluierul pădurii adormite. Se plecară adânc în faţa flăcăului şi-a fetei, apoi dădură-n genunchi înaintea celor doi şoareci cu stele-n frunte. — Cântă mai departe, flăcăule – spuse mai-marele iepurilor albi – şi, tot cântând, atinge stelele de-argint şi de aur ce lucesc pe frunţile acestor cinstiţi şoareci! Şi-i ascultă flăcăul îndemnul şi, tot cântând, atinse steaua de-argint. Şoarecele se scutură o dată, pieri, şi-n locul lui rămase un moşneag cu stea de-argint în frunte, cu barba şi mustăţile de-argint, cu cizme de-argint şi-o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Atinse flăcăul şi steaua de aur şi şoricelul se scutură şi el, pieri, şi-n locul lui se-nălţă o fată frumoasă ca visul şi ca amintirea, şi-avea o stea de aur în frunte, şi plete de aur şi conduri de aur în picioare. Şi veniră cei patru iepuri albi lângă moşneag şi lângă fată şi-i mângâie de trei ori moşneagul şi fata de trei ori şi pieriră şi iepurii, rămânând în locu-le patru slujitori în straie de zăpadă. Doi dintre ei scoaseră din brâu două trâmbiţe de aur şi suflară în ele de trei ori. Moşneagul luă apoi fata de braţ şi amândoi intrară-n castel, unde se aşezară pe  două jeţuri,  şi  numai ce  se  aşezară că  slujitorii trâmbiţară din trâmbiţe de aur, copacii buciumară din buciumele crengilor şi-o mulţime de iepuri,  veveriţe,  căprioare,  vulpi,  râşi,  lupi,  mistreţi  şi  câte  încă  dintre sălbăticiunile pădurii năvăliră-n poiană şi se-nghesuiră-n castel, intrând prin cele patru porţi, în vreme ce stoluri de păsări pătrundeau în castel pe ferestre. — Mulţumescu-ţi,  flăcăule!  spuse  atunci  mai-marele  slujitorilor.  Poţi înceta cântarea! Flăcăul luă fluierul de la buze, şi cum îl luă, cum se prefăcu fluierul într-un sceptru de abanos, pe care-nfloriră ghiocei de-argint. — Vino, surioară – spuse flăcăul, apucându-şi sora de mână; şi-aşa, de mână, intrară în castelul de piatră şi-i dădură moşneagului sceptrul de abanos, cu ghiocei de-argint. Iar moşneagul se ridică şi-i îmbrăţişă cu lacrimi în ochi. — Cum am să vă pot vreodată mulţumi? întrebă el. Iacă, de când se ţine minte, sunt craiul sălbăticiunilor. N-am oropsit făpturile cu pene, cum nu le-am obidit pe cele cu blană. Am trăit în dreptate şi nimeni n-a avut vreodată pricini a se plânge de judecata mea. Adevăr grăiesc, prieteni? întrebă craiul. Şi păsările şi dihăniile răspunseră-ntr-un glas: — Adevăr grăieşti, craiule! — Aşa am trăit noi în bună pace – urmă moşneagul – până ce Căţelul-Pământului mi-a cerut mâna fetei. Eu n-am vrut să i-o dau, că-l ştiam solomonar şi făcător de rele, şi nici fetei nu i-a plăcut. Şi ce-avea să-i placă? Acu, nu că zic, dar l-ai văzut şi tu... Craiul oftă şi dădu din cap: atât mi-a trebuit! Mă crezi? Nici nu  ştiu  când  a  bolborosit  un  descântec  şi-odată  ne-am  pomenit  amândoi şoareci. „Şi şoareci veţi rămâne, a strigat Căţelul-Pământului, până ce un om s-o îndura să-ţi ia fata de nevastă!“. Cum ai văzut, mi-a schimbat castelul în bolovan, sceptrul în fluier şi slujitorii în iepuri. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să nu ne blesteme atât de rău... Care om ar fi voit să-şi lege viaţa de un şoarece? „Bine, a zis atunci Căţelul-Pământului. Dacă s-o găsi un suflet curat, un copil care să sufle din fluier, toate s-or face cum au fost. Dar dacă va pătrunde cineva în castelul de piatră în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne!“. Şi-a mai şi ascuns fluierul te miri pe unde – c-au trecut ani şi ani de zile până să-l afle slujitorii mei de credinţă... — Lasă, tăicuţule – spuse atunci fata cu părul de aur – destul am plâns şi-i timpul să mai uităm de rele! — Zău aşa, craiule! întăriră şi sălbăticiunile. Mai bine cântă-ne ceva, că tare multă vreme a trecut de când nu te-am mai auzit... Şi râse craiul şi-şi ciupi strunele mustăţilor de-argint, şi-n castelul de piatră se-nălţă un cântec vesel, pe care-l cântară şi păsările cu pene, şi fiarele cu blană. Iar ce-a fost mai încolo nu-i greu de ghicit, că moşneagul lăsă locul de crai flăcăului şi-i dădu şi mâna fetei cu plete de aur care, pe câte ştiu, n-a avut nimic împotrivă, ba după câte spun unii şi alţii ar fi avut multe de zis dacă nu i-ar fi dat-o. Cât despre sora flăcăului, nu-i duceţi grijă, că i-au găsit şi ei un mire pe măsură. Şi-au rămas cu toţii în castelul de piatră, unde am veşti că au trăit atât amar de vreme, că parcă-parcă-aş crede că mai trăiesc şi azi. Dar sigur nu-s, de ce să mint? N-am mai dat pe la ei cam de când bunicul juca leapşa pe ouate şi de când bunica se purta cu cozi pe spate... Măi, tu, cela cu ochi mari! Ia dă tu o fugă până la castel şi vin’ de ne spune ce-ai aflat în el!      

Iani palicarul   A fost odată — scoală-n picioare şi ascultă cuminte — a fost odată un palicar[1] — stai jos şi destupă-ți urechile ! Povestea are fir bogat, Cu aţă roşie-i legat Şi pe un fus înfăşurat. Repede-te şi-un brânci îi scapă, C-atunci povestea o să-nceapă ! Seară bună vă poftesc tuturor câți vreţi să petreceţi o oră plăcută ! Şi-acu, puneţi-vă pe ascultat, că-i dau drumul: A fost odată pe lumea asta un vestit palicar, ale cărui isprăvi au umplut popoarele de mirare. Cu cine nu s-a luptat palicarul ? Cu toţi răii pământului s-a luptat! Şi numai după nenumărate fapte fără seamăn s-a hotărât şi el să pună capul jos şi să adoarmă pentru totdeauna şi a fost îngropat la picioarele unui stejar, pe o înălţime. Acu, palicarul avea doi feciori şi nu-i semănau feciorii între ei, cum nu seamănă un sâmbure de măslină cu măslina întreagă, de soi bun. Sâmburele era Iorgu, feciorul cel mare, un cărpănos posac şi rău la suflet. Măslina de soi era Iani, feciorul cel mic. Şi dacă a murit palicarul bătrân, l-a plâns Iani cu lacrimi amare, în vreme ce Iorgu nu dovedi nici un fel de părere de rău. Ba dimpotrivă ! — Ei, frate, a grăit intr-o seară Iani, la puţină vreme de la moartea bătrânului, greu ne e fără tata... Cum zici dumneata să facem ? Ne împărţim averea părintească, ori rămânem să gospodărim laolaltă ? — Laolaltă ? a strigat Iorgu. Şi de ce, mă rog, laolaltă ? Să-şi ia fiecare ce are-n seamă şi să nu-l stânjenească pe celălalt cu nimic... — Bine, frate, a răspuns împăciuitor Iani, cum ţi-o fi voia... A rămas Iorgu pe gânduri şi s-a tot tras de mustaţă, apoi a vorbit: — Mie, ca frate mai mare, mi se cuvine casa. — Aşa să fie, cum zici dumneata, a încuviinţat Iani. — Apoi, pe bună dreptate, mi se cuvin pământurile cele bune de lângă gârlă... — Pământurile ? Bine... — Ca să le pot munci, vezi bine, mi se cuvin boii şi plugul... — Văd... — Şi aş mai avea nevoie şi de oi, că fără ele... — Da. — Atunci, ce mai vrei ? a spus Iorgu. Iaca, s-a făcut împărţeala ! Iani şi-a ridicat fruntea şi l-a privit drept în faţă. Sub privirea lui limpede s-a tulburat până şi Iorgu. — Hm!... Da, da, înţeleg, a mormăit el. Vrei să-ntrebi de partea ta... Dar ce să-ţi mai dau, când singur ai văzut că toate mi se cuvin, pe bună dreptate ? — Într-adevăr, pe bună dreptate, a rostit cu amărăciune Iani. Atunci Iorgu s-a plesnit peste frunte şi a vorbit înseninat: — Cum de-am putut uita?... Ştii ce! Am uitat de sfoara de pământ de lângă Râpa-Harapului. Acu, dacă stai şi socoti pe bună dreptate, îndată vezi că mi s-ar cuveni mie, dar de hatârul tău, uite, ţi-o dăruiesc. Ei, te poţi plânge de fratele tău ? A mai încercat Iani să schimbe împărţeala, dar cât s-a străduit, cât s-a târguit, n-a fost chip să moaie inima lui Iorgu. Atunci, amărât, a adunat şi el ce a putut — un topor, o sapă, un cuţit, vechi şi ruginite ca vai de ele, şi-a pornit într-o bună dimineaţă să-şi ia în stăpânire sfoara de pământ. Şi era în dimineaţa aceea tare cald şi tare lung era drumul. A mers Iani, a mers şi, din ce mergea, dintr-atât se întrista. Când a ajuns la sfoara lui de pământ era mai trist decât se poate spune. Şi cum să nu fi fost ? Că nu era numai mic pământul, dar era şi plin de pietre şi mărăcini, şi sălbatic, întocmai ca Râpa-Harapului, în care se oprea. Iar râpa era adâncă şi neagră, tăcută şi înfricoşătoare. —— Vai şi amar ! a oftat Iani, văzând pustietatea aceea. Of, of, săracul de mine! Dar bine n-a apucat să sfârşească vorba, că odată s-a pomenit cu un harap bătrân, care s-a închinat în faţa lui, spunând : — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! Înspăimântat, Iani s-a tras înapoi şi şi-a rotit privirile în jur, căutând scăpare. Dar ce scăpare putea aştepta în singurătăţile în care se afla ? — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă, a spus din nou harapul. Atunci, mai mult mort decât viu, Iani a şoptit : — Scoate pietrele şi mărăcinii... — Doar atâta-mi ceri ? Priveşte, că porunca se-mplineşte ! Şi Iani a văzut cu uimire ceva ca un nor coborând peste sfoara de pământ. Într-o clipă s-a întunecat straşnic, şi peste altă clipă norul se făcu nevăzut. Dar —şi Iani se frecă la ochi şi se ciupi de mină ea să se încredinţeze că nu visează — dar cu el pierise şi harapul, şi pieriseră şi bolovanii, şi spinii, iar locul era acum neted ca-n palmă, numai bun de arat. — Bre, îşi spuse Iani, asta-i încă una ! Începu să măsoare pământul în lung şi-n lat, cercetă cu luare-aminte, dar, cât se strădui, nu izbuti să găsească un singur bolovan. Cât despre ciulini, parcă nici n-ar fi fost! A căpătat atunci flăcăul oleacă de inimă şi a cutezat să şoptească, mai mult ca pentru el, decât cu glas tare : — Harapule !... Ţi-ai găsit ! Nu s-a ivit nici un fel de harap, nici picior, de harap, nimic care să semene măcar cu umbra unui picior de harap. Şi-a întărit Iani cugetul şi unde n-a răcnit o dată, ea un leu flămând : — Harapule ! Aş ! Harapul pierise şi pace bună. Ce era să facă Iani ? A apucat sapa ruginită, că plug n-avea, şi a început să-şi sape bucata de pământ. De cald, cald. Curgeau apele pe bietul Iani şi, cât se muncea, vezi bine că spor n-avea. A, să fi avut un plug şi doi boi buni... Chiar proşti să-i fi avut, şi tot isprăvea curând. Dar cu sapa... — Tare mi-e dat să mă mai chinuiesc, a oftat Iani. Of, of, săracul de mine ! Dar n-a isprăvit de oftat, că îndată s-a şi pomenit lingă el harapul! — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! — De ce nu ziseşi de la-nceput, frate ? se bucură Iani. Ia ară matale ce-i de arat... — Doar atâta-mi ceri ? Priveşte, că porunca se-mplineşte ! strigă harapul şi, cât ai zice peşte, norul cel întunecat coborî din nou asupra ogorului. Iar când se destrămă, nu se mai văzu nici mama harapului, în schimb pământul era arat, cum nu se poate mai bine. — Bre, taina asta trebuie s-o pătrund, că altminteri nu ştiu ce fac, îşi spuse Iani. Şi atunci, hotărându-se, oftă din rărunchi : Of, of, săracul de mine ! — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă! ceru îndată harapul, ivit lângă el fără veste şi, de unde, numai el ştia. Iani îşi luă inima în dinţi. — Ascultă, harapule, vorbi el, de mulţumit îţi mulţumesc, dar tare aş vrea să ştiu de ce vii tocmai când oftez şi de ce mă ajuţi tocmai pe mine... Harapul zâmbi cu mare mirare : ’ — Se poate să nu ştii ? Mult bine mi-a făcut mie tatăl tău, palicarul. Şi i-am făgăduit atunci că, ori de câte ori el sau urmaşii lui vor veni întristaţi şi vor ofta aici, lângă râpa care-mi poartă numele, chiar şi la capătul celălalt al lumii de-aş fi, tot am să vin să dau o mână de-ajutor. Cere-mi deci ce-ţi pofteşte inima, nu te sfii ! — Bunule harap, răspunse Iani, o casă mi-ai putea înălţa pe locul ăsta ? Nu prea mare, dar trainică şi frumoasă, şi pe dinăuntru orânduită cum ştii mai bine... — Doar atâta-mi ceri ! Priveşte, că porunca se-mplineşte! zâmbi harapul. Norul se grăbi să coboare şi, când se risipi, Iani se trezi în faţa unei case cum nici Iorgu n-avea. Se pricepea harapul să facă treaba ! În jurul casei ciuguleau orătănii, iar înăuntru... Când văzu Iani masa întinsă care-l aştepta, când văzu mâncărurile din care suiau aburi înmiresmaţi, îl cuprinse o bucurie şi o recunoştinţă atât de puternică, încât începu să sară şi să joace ca un copil, strigând cât îl ţinea gura : — Dragul meu harap, dragul meu harap, fericirea mi-a suit la cap ! Şi a ţopăit Iani cât a ţopăit, iar când a obosit s-a aşezat la masă. Apoi s-a întins pe pat şi a tras un pui de somn. Apoi a ieşit să trebăluiască pe lângă casă. Apoi s-a dus pe câmp. Apoi... au trecut zile după zile şi Iani le-a uitat şirul. Nici o clipă nu i-a dat prin minte să-i ceară harapului bogăţii, averi sau alte asemenea. Era mulţumit cu cât avea, muncea slobod cât voia şi, când nu voia, cânta. Dar de la o vreme singurătatea începu să-l apese. La Iorgu nu se ducea, că pricepuse ce fel de om era, iar Iorgu nu venea la el, de teamă să nu-i ceară fratele ceva. Ce era de făcut ? Se duse Iani pe câmp şi oftă, cum ştia că se cuvine. — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! spuse îndată harapul, ivit lingă el cât ai clipi. — Dragă harapule, i se plânse Iani, ce ai făcut tu pentru mine nici nu se poate spune în cuvinte. Dar dacă te mai rog ceva, te superi ? — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! se repezi harapul. Dacă-l văzu atât de nerăbdător, prinse Iani să-şi spună păsul. Cum să pună capăt singurătăţii ? Oare nu crede harapul că ar trebui să se însoare ? Ei, şi nu ştie el vreo fată potrivită ? — Doar atâta-mi ceri ? Priveşte că porunca se-mplineşte ! Şi pe dată norul negru îl cuprinse pe Iani în îmbrăţişarea lui, apoi îl ridică de la pământ. Cu nor cu tot zbură cu iuţeala vântului, apoi norul coborî binişor, binişor, lăsându-l pe Iani într-o încăpere scăldată în beznă. Trecând prin fereastră, lumina lunii scotea din întuneric chipul unei fete care dormea şi, văzând-o, Iani înţelese că harapul nu se înşelase. Într-adevăr, altă soţie nu şi-ar fi dorit. — E Marica, cea mai bună şi mai frumoasă fată din ţară, îi şopti harapul. — Şi ce facem acum ? întrebă Iani, tot în şoaptă. — Dacă-ţi place, mergem s-o peţim. Dacă nu, plecăm să vedem altă fată. — Nu, aproape că strigă Iani, nu-i nevoie ! Mă duc s-o peţesc. Cu greu îl hotărî harapul să amâne peţitul până la ziuă. De grăbit ce era, Iani l-ar fi deşteptat pe tatăl fetei chiar atunci, în, puterea nopţii. Până la urmă se-nvoi să aştepte, şi harapul îl scoase din încăpere. Abia se lumină însă de-a binelea, că Iani bătu la uşa casei şi ceru să-i vorbească stăpânului. Îl primi cu bunăvoinţă un bărbat gros, care întâi îşi bătu palmele cu straşnică mirare aflând de pricina venirii lui, apoi începu să-l cerceteze. Îl descusu cât îl descusu — Iani, se vede treaba, îi fu pe plac. Iar dacă află că flăcăul era fiul vestitului palicar, nici prin minte nu-i dădu să se împotrivească. — Numai că, dragul meu, spuse el într-un târziu, eu pe fiica mea n-o silesc la nimic. Câștigă-i dragostea şi vă dau şi eu binecuvântarea... Cine era mai fericit decât Iani ? Cu ajutorul harapului luă înfăţişarea unui negustor de nimicuri femeieşti, gândind că aşa va pătrunde mai lesne la Marica, şi începu să se plimbe pe uliţă, lăudându-și marfa. În încăperea ei, fata ţesea. Auzind strigătele negustorului, scoase capul pe fereastră şi, văzând-o, Iani nu mai fu în stare să strige felul acelor şi-al panglicelor pe oare le avea de vânzare. — Hei, negustorule, îl chemă Marica. Apoi, făcându-i semn să aştepte, ieşi în poartă şi începu să aleagă nimicurile de care avea nevoie. Iani o sorbea din ochi. Mirată că nu-l aude turuind întruna, după obiceiul negustorilor, fata îl privi şi ea, iar dragostea pentru flăcăul sprâncenat îi năvăli dintr-o dată în inimă. Aşa, tăcând, stăteau unul în faţa celuilalt şi gătelile fură date uitării. — De unde vii, străine ? întrebă Marica. — De tare departe... Mă cheamă Iani... Pe nesimţite trecură să-şi spună vorbe de dragoste. Dar Marica era înţeleaptă şi nu voia să-şi dea inima decât unui om vrednic. — Ce păcat că eşti negustor ! oftă de la o vreme, şi Iani blestemă în minte gândul prost care-l făcuse să i se înfăţişeze în chip de vânzător de panglici şi nasturi. — De ce, Marica ?... Poate că nici nu sunt negustor... — Vezi tu, vorbi mai departe fata, negustorii nu se prea îndeamnă la fapte mari, li-e gândul tot la bani: şi tot la marfă... Alesul meu ar trebui să dovedească vitejie, să pot fi mândră de el, să-l preţuiesc... Inima lui Iani bătea ca un clopot. — Marica, draga mea, cere-mi ce vrei, porunceşte... sunt gata să plec si în împărăţia gheţurilor veşnice... Pune-mă la încercare ! Dac-aţi şti cum a zâmbit atunci Marica ! Nici soarele nu zâmbeşte, aşa, nu, nimeni. Cu glas de strună dulce a grăit, privind la Iani lung, lung : — Mama boleşte de ani de zile şi nici un vraci n-a fost în stare să-i afle boala. Acum, ascultă !... La capătul lumii, aşa mi-a spus o bătrână care ştie multe, la capătul lumii se înalţă un turn falnic. Şi turnul are, în vârf o terasă, şi pe terasa din vârful turnului creşte un măr care face numai un singur măr pe an. Dar mărul e de aur. Cine-l miroase nu se mai îmbolnăveşte, câtu-i lumea... — Mă duc ! a strigat Iani simţind că se trezeşte în el sângele fierbinte al părintelui său, palicarul. — Ia năframa asta, a mai şoptit Marica. Leagă-te cu ea şi, când ţi-o fi greu, aminteşte-ţi că te aştept... Şi-a întocmit Iani nişte încălţări de fier, a luat o desagă cu merinde, a luat un cuţit mare şi a pornit la drum. Şi a tot mers bine de tot, cale de vreo nouă luni de zile, până a ajuns intr-un codru întunecat. Abia făcuse câțiva paşi, când zări o biată vrabie care sărea anevoie printre frunzele căzute la pământ. Iani o prinse, o cercetă şi văzu că are un picioruş frânt. Îşi rupse o fâşie din cămaşă, legă picioruşul vrabiei şi o puse în desagă, să se vindece. Apoi o porni din nou la drum, şi mergi, mergi — de la o vreme a simţit că nu mai poate de picioare. Vezi că încălţările de fier or fi fost ele trainice, dar uşor nu era să le porţi! „Bre, tare-i negru codrul ăsta“, îşi spuse flăcăul, că se lăsase un întuneric ca-n miez de noapte. Dac-a văzut aşa, s-a oprit sub un copac mare şi s-a culcat. Şi numai ce-a adormit că s-au adunat în jurul copacului patruzeci de balauri, toţi fraţi de la un tată şi de la o mamă. — Cine-i acolo, sub copac? a întrebat cel mai în vârstă, că de bezna din codru, nu desluşea mare lucru nici la doi paşi. — Ştiu şi eu ? a răspuns un altul. Stai să văd... Şi, aplecându-se, a prins să pipăie, cu laba, căutând să-şi dea seama. Acu, norocul lui Iani, balaurul a dat peste încălţările de fier. — E o bucată de fier, a spus balaurul. O fi pierdut-o careva... Balaurul zicea că pipăise numai, dar Iani se trezise înspăimântat, că pentru un om atingerea balaurului face cât o izbitură zdravănă. — Care eşti acolo? a strigat prin beznă, cu inima strânsă. Dacă i-au auzit glasul, au început balaurii să tremure şi să se strângă unii într-alţii ca oile speriate de lup. — Ce bucată de fier ? a şoptit balaurul mai în vârstă. E un om de fier, fraţilor ! Să vedem pe unde scoatem cămaşa... — Bre, n-auzi ? a mai strigat Iani. Care eşti acolo ? — Nu te supăra, omule de fier, noi suntem... patruzeci de fraţi balauri, care ne rugăm de iertare, dacă te-am stânjenit... Când a auzit aşa, a cam sfeclit-o Iani. Patruzeci de balauri ! Cum să iasă el cu faţa curată din asemenea întâlnire ? — Şi-ncotro mergeţi voi, patruzeci de balauri ? a întrebat. — Dacă n-ai nimic împotrivă, i-a răspuns sfios balaurul cel vârstnic, noi toţi patruzeci ne ducem să furăm mărul de aur de pe tumul de la capătul pământului... „Hait ! şi-a spus Iani. Uite ce-mi lipsea !“ Dar văzând că balaurii aşteaptă un cuvânt de la el, s-a prefăcut supărat şi a strigat: — Tot acolo mă duc şi eu. Dacă sunteți vrednici, vin să vă ajut, că singuri tot nu faceţi nici o ispravă !... Deocamdată lăsaţi-mă să dorm şi mâine-om sta de vorbă pe-ndelete. — Numai să nu te superi, să nu te superi, i-a răspuns supus balaurul. Somn uşor ! Ţi-ai găsit! N-a închis ochii Iani toată noaptea, pândind să nu-i sară balaurii în spinare şi frământându-se cum să dezlege lucrurile. Să se ducă la turn cu balaurii ? N-ar fi rău, mai ales dacă acolo l-ar fi aşteptat primejdii. Dar cum să se întovărăşească un om cu patruzeci de balauri! Şi-apoi, la împărţeala mărului ce s-ar fi făcut ? S-a sucit, s-a perpelit, dar răspuns tot. n-a găsit. Atunci şi-a amintit de năframa Maricăi, a pipăit-o şi s-a simţit îmbărbătat. „Ce-o fi, să fie!“ Acu, dacă s-a mai luminat, l-au putut vedea balaurii pe flăcău. — Măi, parcă-ar fi om ca toţi oamenii, s-a mirat cel în vârstă. O stârpitură, acolo... — Dacă-ţi spun că l-am simţit de fier ! Auzindu-i şuşotind între ei, Iani se făcu şi el că se trezeşte. — Ce mormăiţi acolo, patruzeci de balauri ? întrebă el încruntat, de parcă ar fi fost cine ştie cine, măcar că, văzându-i pe toţi în lumină, simţise că-l trec fiori reci pe spinare. — Vorbim şi noi aşa, îndrăzni unul dintre ei. Adevărat să fie că eşti de fier ? — De fier ? pufni Iani dispreţuitor. De oţel sunt, măi, aşa să ştiţi ! „Lasă-i să creadă ! îşi spuse în gând. S-or mai teme şi ei oleacă, ce, numai eu să mă tem ?“ Dar balaurul vârstnic prinse să vorbească bănuitor : — Uite ce-i, omule de fier sau de oţel. Ca să ştim dacă spui drept, noi te-om pune la încercare. Te prinzi ? — Mă prind, fireşte. Numai să nu vă pară rău... S-a aplecat atunci balaurul şi a luat de jos o piatră. Când a strâns o dată laba, s-a făcut piatra fărâme şi un colb subţire a prins a-i curge printre gheare. — Vezi tu ? Asta-i puterea noastră, a grăit balaurul. S-o vedem şi pe-a ta. Iani a înghiţit de două ori, apoi s-a pus pe râs. — Bre, patruzeci de balauri, slabi mai sunteți ! Eu am să strâng o piatră până-oi face să curgă apă din ea... Şi s-a răsucit şi, cum a ştiut, a scos din desagă o bucată de brânză. A strâns-o între degete şi ce să vadă balaurii ? Din piatra omului de oţel curgea apă... — Eşti tare, a zis balaurul. Să te vedem la încercarea a doua ! A apucat el atunci o altă piatră şi, opintindu-se, a zvîrlit-o spre cer. — Ai văzut când am zvârlit-o ? Abia peste jumătate de ceas ai să auzi că se-ntoarce ! Au stat toţi acolo aşteptând şi, după jumătate de ceas, nici mai mult, nici mai puţin, s-a auzit un vâjâit şi piatra a căzut pe pământ. Atât de departe o zvârlise balaurul! — Asta-i tot ? a râs Iani. Bre, patruzeci de balauri, când am să arunc eu piatra, n-o să mai vină niciodată înapoi... Şi iar s-a răsucit flăcăul şi a scos vrabia din desagă, A azvârlit-o în sus şi pasărea s-a mistuit în văzduh. Bar balaurii, încăpățânați, au stat să aştepte o jumătate de zi, o zi, două, trei. Dac-au văzut că piatra nu se-ntoarce nici după trei zile, au schimbat între ei priviri înspăimântate. — Eşti tare, a mărturisit din nou balaurul. Dacă învingi şi la a treia încercare, te socotim conducătorul nostru şi, sub porunca ta, plecam să furăm mărul de aur. Se întreba Iani ce au să mai născocească balaurii. Când colo, dihania cea mai mare îi arătă ceva în depărtare : — Vezi copacul care abia se zăreşte ? — Îl văd, răspunse Iani. Odată îşi umflă balaurul bucile obrajilor şi, când suflă, ai fi zis că se stârneşte o vijelie care o să mute pământul din loc. Cât ai clipi, copacul fu răsturnat. — Bre, balaure, grăi atunci Iani, treaba asta o face şi un copil. Ia să-mi spui tu mie : turnul pe care creşte mărul de aur e mai departe decât copacul tău ? — Este, răspunse balaurul. — Mult mai departe ? — Mult, bineînţeles, de vreme ce-i taman la capătul lumii. — Aşa. Şi cu toate astea eu am să suflu de aici, am să-l dobor şl praful o să se aleagă de el... Auzind una ca asta, o băgară balaurii pe mânecă. — Păi are să se strice şi mărul, strigă careva. — Se strică, nu se strică, n-am ce-i face, grăi Iani. Daţi-vă la o parte, să suflu... Au început balaurii să-l roage să cruţe turnul. S-au rugat de el de dimineaţă până seara şi abia pe seară s-a înduplecat flăcăul să nu-i mai năruie. — Dar, pentru că sunt drept, le spuse el, am să suflu uşor, cu mare grijă. În loc să dărâm turnul, am să-i desprind doar o piatră din vârf. E bine ? Ca să vă dovedesc că v-am rămas şi a treia oară... Cu destulă teamă s-au învoit balaurii şi l-au rugat să ia bine seama, nu care cumva să sufle prea tare. I-a liniştit Iani şi a suflat uşurel, cum ai sufla peste un puf de păpădie. — Da, s-au bucurat toţi patruzeci de balauri, aşa-i bine. Dintr-atât, mărul nu păţeşte inimic... — De, le răspunse Iani clătinând din cap, m-am stăpânit cât am putut, dar ştiu şi eu... Rămaseră balaurii încredinţaţi că Iani e vrednic să-i conducă. Nu mai pierdură vremea, deci, şi porniră la drum. Ieşiră din codru, trecură munţi, străbătură ape, toate câte se cer la un drum voinicesc. Iar rânduiala mersului lor era că îl purtau balaurii pe Iani cu rândul, până ajungeau la un loc de popas. Acolo alergau după vânat, făceau focul, frigeau vânatul şi-i întindeau lui Iani bucăţile mai gustoase. Intrase spaima în cele patruzeci de dihănii, ce crezi ! Dar nici spaima asta n-a ţinut cât lumea. Numai ce se apropiaseră de turnul de la capătul lumii, că Iani i-a şi auzit intr-o noapte ținând sfat. — Ian ascultaţi, fraţilor, grăia balaurul cel vârstnic, vă place cum ne porunceşte omul de oţel ? — Nu ne place, au răspuns într-un glas cei treizeci şi nouă de fraţi. — Apoi, dacă vouă nu vă place, aflaţi că nici mie nu-mi place defel. Mult o să-l răbdăm ? — Păi dacă-i de oţel! a oftat cel mai mic. Ce să-i facem ? — Ascultaţi vorba mea, a vorbit iarăşi balaurul cel vârstnic. Nu-i oţel cât de tare să ne stea împotrivă când ne-om repezi odată, toţi patruzeci. Să luăm numai mărul de aur, că apoi... — Apoi ? — Nici fărâme nu mai lăsăm din omul de oţel ! Iani se făcea că doarme mai la o parte şi, când colo, asculta tot. „Dintr-ăştia-mi sunteți, puişorilor ? şi-a spus el. Ei, las’ că vă bagă Iani minţile-n căpățâni !“ A doua zi s-a făcut că nu ştie nimic şi cu toţii şi-au urmat drumul. Şi iată, cam pe la prânz, ajung ei la turnul cel mare. Nimeriseră tocmai la capătul lumii ! În jurul turnului zăceau fel de fel de pietre, mai mari şi mai mici, care cum căzuseră din zidăria veche. — Ai văzut ? s-au mirat cei patruzeci de balauri. O singură piatră zicea că dărâmă şi, când colo, ia te uită ce prăpăd... Nu s-a putut stăpâni şi a suflat mai tare decât făgăduise ! Vezi bine, pietrele căzuseră de vechime, şi aşa şi socotise Iani, dar la ce să te aştepţi din partea unor tigve seci, de balauri ? Acum, trebuiau să pătrundă în turn. Poarta grea şi groasă, cu totul şi cu totul de fier, era încuiată. Cum să-i vină de hac ? I-a aşezat Iani pe cei patruzeci de balauri în şir. Balaurii s-au dat îndărăt să-şi ia vânt şi, când s-au izbit apoi de poartă toţi ca unul, au străpuns-o şi au căzut claie peste grămadă. Mare le-a fost bucuria, şi gata erau să năvălească pe scară, când Iani odată s-a încruntat şi le-a poruncit : — Staţi, patruzeci de balauri ! Întâi intru eu. Au mârâit balaurii şi s-au întărit în hotărârea de a scăpa de flăcău, dar, până una alta, n-aveau ce face. Întâi să culeagă mărul, apoi s-or pricepe să-i închidă gura... Numai că nici Iani nu era prost. A suit val-vârtej scara de piatră şi a ajuns sus, pe terasă. Oameni buni, dar şi când a văzut mărul! Era un pom falnic şi rotat, şi chiar în vârful lui strălucea ca soarele singurul măr care i se ţinea de crengi, mărul de aur. Într-o clipă s-a suit Iani în pom şi l-a cules. L-a mirosit şi o undă de putere i-a înviorat inima. — Hei, omule de oţel, ai luat mărul ? strigară de jos cei patruzeci de balauri. — Veniţi sus cu mare băgare de seamă, le răspunse Iani vârând mărul în desagă. Unul câte unul... Nu trecu mult şi primul balaur îşi vârî botul prin spărtura uşii. Iani apucă zdravăn cuţitul în mână şi, nici una, nici două, hop ! îi reteză căpățâna. Apoi se opinti şi zvârli leşul în spatele turnului, unde se căsca o râpă. Dar se grăbi, că paşii celui de al doilea balaur se şi auzeau pe treptele de piatră. Oameni buni, ce s-o mai lungim fără folos ? I-a căsăpit Iani pe toţi patruzeci de balauri şi, când a coborât din turn, le-a tăiat limbile şi le-a pus şi pe ele în desagă. Iar cine ar putea şti câte noroade au scăpat atunci de asuprirea dihăniilor cu care, până la el, sute şi sute de voinici luptaseră zadarnic ! Apoi a început Iani drumul spre casă, şi din nou a străbătut ape, a trecut munţi şi a umblat prin codri, iar după atâta trudă a ajuns pe seară la casa Maricăi. Încălţările de fier se făcuseră găuri-găuri, ca nişte site. A bătut în poartă, şi i-a deschis fata. Când l-a văzut, o dată a strigat : — Iani! şi pe loc s-a îmbujorat toată. A scos atunci flăcăul mărul de aur din desagă şi i l-a arătat, iar Marica i-a dus mamei ei, care, cum l-a mirosit, cum s-a ridicat din pat, vindecată, de nu mai ştia fata la ce să se uite mai întâi : la Iani, care i se întorsese viu şi nevătămat, la mărul minunat, care strălucea de-ţi lua privirile, sau la mama, veselă şi plină de putere ? Până la urmă, tot la Iani s-a uitat. Şi, când au mai văzut oamenii şi cele patruzeci de limbi de balaur, s-au minunat şi mai tare, şi altfel decât Iani palicarul nu i-a mai spus nimeni flăcăului. Şi aşa i-a rămas numele ! Iar făcându-se nunta lui Iani cu Marica, au băut toţi cât au băut, au jucat cât au jucat şi s-au veselit cât s-au veselit. Până la urmă, Iani şi-a luat aleasa şi s-au mutat amândoi în casa harapului. Acolo trăiau cumpătat şi erau fericiţi. Iar într-o zi, amintindu-şi Iani că toate întâmplările lui minunate şi toată fericirea i se trăgeau de la tovarăşul tatălui său, s-a dus la câmp şi a oftat, după cum ceru obiceiul. — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! a strigat îndată harapul, cel bătrân. — Dragul meu harap, i-a spus Iani, nu vreau să-ţi cer nimic. Am vrut doar să-ţi mulţumesc pentru toate câte le-ai făcut pentru mine... S-a bucurat harapul dacă l-a auzit rostind vorbe plăcute, l-a îmbrăţişat şi a spus : — Fiul meu, să ştii că asta a fost cea din urmă oară când ne vedem. Am îmbătrânit şi am inima slabă, iar ca să ajung până la tine mă istovesc din cale-afară. Am să-ţi fac un ultim dar şi, dacă vei fi chibzuit, să ştii că de altceva nici nu vei avea nevoie cât timp vei trăi pe pământ. Când vei ajunge acasă, vei găsi darul acolo... I-a mulţumit Iani cu lacrimi în ochi, s-au îmbrăţişat încă o dată, şi harapul a pierit la fel de repede cum obişnuia să se ivească. — Iani, ai cumpărat tu un chiup ? l-a întrebat Marica atunci când da să intre în casă. — Un chiup ? Ce chiup ? — Uite-l colo, după uşă... S-a dus Iani şi a văzut, într-adevăr, după uşă, un chiup din cele mari în care se păstrează untdelemnul. Chiupul era gol. Şi, deşi a bănuit că acesta era cel din urmă dar al harapului, n-a priceput defel, cum avea să-l scutească de orice grijă, până la sfârşitul vieţii. „De, îşi spuse Iani zâmbind, a îmbătrânit într-adevăr harapul, nu mai ştie nici el ce vorbeşte...“ Şi, fără să se mai îngrijească de darul lui, şi-a văzut de treabă. A trecut aşa o bucată de vreme, iar chiupul cel mare s-a acoperit cu pânze de păianjen. Dar Marica a aşezat într-o zi pe o policioară, chiar deasupra oalei harapului, o pâine rumenă, taman scoasă din cuptor. Pisica a simţit mirosul şi, cum a făcut, cum a izbutit, drept pe policioara de lemn a sărit şi a aruncat pâinea în chiupul de dedesubt. Auzind zgomot, a intrat Marica în încăpere şi a priceput ce se întâmplase. S-a aplecat de a scos pâinea din oală. Dar i s-a părut că mai era ceva acolo, şi atunci s-a mai aplecat o dată şi, cu mare mirare, a mai scos o pâine, la fel de caldă, la fel de rumenă ca pâinea pe care-o copsese. „Asta ce-o mai fi ?“ S-a uitat în fundul chiupului — să încremenească, şi mai multe nu : în oala harapului a mai văzut o pâine, a treia. Şi, uite-aşa, a început Marica să scoată din chiup o pâine după alta, una după alta, până s-a înspăimântat şi ea. Ce să facă, frate, cu atâtea pâini?... Că se adunaseră lângă ea vreo douăzeci. S-a mulţumit cu cât scosese şi a aşteptat să-i vină Iani de la câmp. Cum a venit, cum i-a povestit întâmplarea. „Ehei, ştia harapul, săracul, ce face !“ şi-a spus bărbatul înțelegând abia atunci că chiupul era fermecat. S-a uitat în el : pe fund aştepta o pâine. „Dar oare numai pâinea s-o poată înmulţi ?” A aruncat Iani în chiup un dinar de argint şi, când s-a aplecat să-l scoată, a mai găsit un dinar. Pâinea pierise. „Acu i-am dat de rost! “ s-a bucurat Marica. A curăţat frumos chiupul şi de astă dată l-a aşezat la loc de cinste, în mijlocul odăii. Şi s-a pus Iani pe trai cu Marica lui, fără să se lăcomească, fără să ceară chiupului mai mult decât le trebuia, şi n-au avut pricină să se plângă şi au dus-o bine în căsuţa harapului, zile şi zile la rând. Acu, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de hapsânul de Iorgu, că de mult n-a mai fost vorba de el. Dar să ştiţi că, dacă s-a văzut stăpân pe toată averea tătâne-su, a intrat în el ceva, ca un soi de nebunie. Amarnic fusese şi înainte, nu-i vorbă, dar acu se făcuse de speriat. Jupuia pielea de pe om, îşi chinuia argaţii şi abia le dădea să mănânce, împrumuta bani cu camătă... câte şi mai câte, numai din lăcomia de a-şi spori averile, ca să aibă mai mult, mereu mai mult. Şi dacă a fost să se însoare, l-a căutat pe omul cel mai afurisit din ţinut şi i-a peţit fata. Era acela un moşneguţ cârcotaș şi lacom şi avea o fată croită pe măsura lui : rea, cicălitoare şi zgârcită. Cum a văzut-o Iorgu, a înţeles că aşa nevastă îi trebuie şi, după nuntă, fata s-a mutat la el şi l-a adus şi pe moşneguţ în casă. Ei, şi-atunci a început pentru Iorgu chinul cel mare. Că nu mai era de trăit din pricina moşneguţului cârcotaș, nemulţumit de dimineaţă până seara. Întruna voia câte ceva şi, când i se aducea tot ce poftise, voia altceva. Din zori se trezea flămând şi până noaptea târziu mânca întruna, rămânând la fel de pipernicit şi de prizărit. În toate cele îşi vâra nasul şi dădea porunci peste porunci, de înnebunea slugile şi-l înnebunea şi pe Iorgu, care nu mai ştia unde-i e capul. Uite-aşa viaţă duceau şi certurile se ţineau în casa lor lanţ ! Dar într-o zi, ce-i vine lui Iorgu ? O cheamă pe femeia lui şi-i zice : — Nevastă, am avut eu un frate, un neisprăvit despre care nu mai ştiu nimic de ani de zile. Eu n-aş vrea să mă vadă, că de, te pomeneşti că se apucă şi-mi cere te miri ce... Du-te tu, că nu te cunoaşte, şi află ce-i pe la el. Dac-oi vedea şi-oi vedea că prea o duce greu, m-oi milostivi, poate, să-l iau argat la noi, aşa, de hatârul tatii. — Argat ? a strigat femeia. De ce să-l iei argat ? Sau crezi că dacă ţi-e frate, gata, ai să-l acoperi cu aur... A potolit-o Iorgu lămurindu-i că asta fusese, aşa, o vorbă aruncată şi că, la drept vorbind, nici argat n-ar fi cu cale să-l ia pe frate-su, pentru că te pomeneşti că lumea ar începe să-l vorbească de rău. Lasă-l aşa, s-o ducă şi el cum o şti... S-a îmblânzit femeia atunci şi, dacă a aflat pe unde să-l caute, s-a dus către Râpa-Harapului. Şi nu proastă i-a fost mirarea când a văzut acolo o căsuţă frumoasă şi curată, cu orătănii în bătătură, un câmp mic, dar pe care se legănau spice mari, măslini, tot ce alcătuia gospodăria lui Iani. S-a dat ea mai lângă ferestre şi-a privit înăuntru. Marica tocmai grăia : — Vai, Iani dragă, mi-a mai rămas un singur băţ pentru foc... — Nu-i nimic, vâră-l în chiup şi scoate câte pofteşti ! Şi a văzut femeia lui Iorgu cum din chiupul acela a ieşit o grămadă de lemne, numai bune de pus pe foc. — Ai sfârșit ? a întrebat atunci Iani. Că aş vrea să-mi umplu punga cu tutun... Şi s-a ridicat Iani, a turnat în chiup rămăşiţa de tutun pe care-o avea, şi a tot scos şi scos la tutun, de şi-a umplut-ochi punga cea mare, care atârna de un cui, pe perete. Vânătă de mânie a ajuns acasă femeia lui Iorgu şi a început să-şi copleşească omul sub un potop de cuvinte : — Neghiobule, nepricopsitule, ziceai că frate-tu moare de foame ? Du-te să vezi ce gospodărie are, du-te să vezi cum stă... Plesnea fierea în mine văzând cât de bine-s rânduite toate ! Şi să ştii tu că belşugul i se trage de la un chiup fermecat, din care poţi scoate la nesfârşit tot ce-ţi pofteşte inima... I-a povestit ce văzuse şi, de lăcomie, Iorgu pe dată s-a aprins tot. — Aşa ? Păi dac-am vârî în chiup nişte pungi cu aur, am face grămezi cum n-are nimeni şi pe toţi i-am ţine din scurt! — Şi l-a cuprins pe Iorgu ura împotriva lui Iani, şi îndată s-a gătit de drum. S-a îmbrăcat în straie ponosite şi, prefăcându-se calic, s-a dus de-a bătut la uşa fratelui. — Cine-i? — Eu, Iorgu, vai de zilele mele... A sărit Iani să-i deschidă şi, dacă l-a văzut atât de zdrenţăros, n-a mai ştiut ce să creadă : — Păi ştiam că o duci bine, că eşti bogat... — Vai şi vai, a gemut Iorgu, trăsnetul a căzut peste casă, nu mai am nimic... — Dar pământurile ! — Le-au pustiit lăcustele... — Şi vitele ? — A dat o molimă şi le-a ucis pe-un cap... Ce era să mai spună Iani ? Să-i amintească de împărţeala averii părinteşti ? Să-l întrebe de ce nu-l căutase, cât fusese bogat ? Iani avea inimă bună. L-a aşezat la masă, l-a ospătat şi l-a întrebat cum socoate că l-ar putea ajuta. — Îngăduie să mâi la tine peste noapte, sunt frânt de oboseală. Mâine, dacă vrei, om sta şi-om chibzui. L-a culcat Iani în patul lui, iar el cu Marica şi-au înjghebat culcuşul în altă încăpere. Dar numai ce-a socotit Iorgu că adormiseră, c-a şi înşfăcat chiupul şi, cu el în braţe, a ieşit binişor din casă. La anume depărtare vorbise el să-l aştepte femeia, cu o căruţă. Au pus chiupul în căruţă şi, dând bice cailor, au ajuns acasă. Degrabă au dus chiupul în încăperea mare şi au aruncat în el o pungă cu bani. Bucuria lor când au scos două, trei, patru... zornăia bănetul şi strălucea aurul, de le lua ochii ! Au umplut încăperea cu pungi, şi atunci, frânți de oboseală, s-au culcat cu gândul să ia a doua zi treaba de la capăt. De unde să ştie că moşneguţul cârcotaș îi pândise printr-o crăpătură a uşii ? Îl mânca nasul să priceapă cum de scot ei atâtea pungi din chiup. Tropăia pe loc şi se fâțâia de nerăbdare, iar dacă Iorgu şi femeia s-au culcat, a deschis uşa binişor şi a păşit în încăpere. Iorgu suflase lumânarea. Moşneguţul a mers încet, pâşa-pâşa, iar ajungând la chiup, s-a plecat şi şi-a vârât nasul înăuntru. Dar, cum era micuţ, nu-ş’ cum s-a răsucit şi s-a opintit că, până să zică ceva, a căzut în chiup. De spaimă, a prins a răcni, iar Iorgu şi femeia au sărit ca arşi : —         Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ? Răcnetele nu mai conteneau. A aprins Iorgu feştila. Răcnetele veneau din chiup. S-a repezit atunci şi, vârându-și mâna, l-a tras afară pe moşneguţ, care tuna şi fulgera. Dar, să vezi mirare, răcnetele nu conteneau. Şi-a mai vârât Iorgu mâna în chiup, şi a mai scos de acolo un moşneguţ, aidoma cu celălalt, tot cârcotaș, tot nemulţumit, şi tot tunând şi fulgerând. Apoi altul, şi altul, şi altul — nouă moşnegi care semănau ca nouă picături de apă şi care ţipau, se certau între ei, dădeau porunci, în timp ce din chiup se auzeau răcnetele unui al zecelea, pe care Iorgu nu cutezase să-l mai scoată la lumină. Totul se petrecuse atât de repede, că nici nu-şi dăduse seama ce face. Acum, înfricoşat, îşi privea femeia, căreia-i clănţăneau dinţii în gură. Nici unul nu ştia ce să înceapă, nici unul nu-şi amintea în zăpăceala aceea cum poate fi oprită oala să nască mereu moşnegei cârcotași, ca cei nouă care tunau şi fulgerau şi ca al zecelea, care răcnea în chiup, de credeai că-i sfârşitul pământului. — Mi-e foame ! ţipa un moşneag. — Mi-e sete ! vestea altul. — Vreau să dorm ! cerea al treilea. — Să vie lăutarii ! poruncea al patrulea — şi băteau din picior toţi nouă, certându-se între ei, în timp ce Iorgu alerga de la unul la altul, iar al zecelea moşneag, rămas în chiup, urla de mama focului, cerând să fie scos şi dus la plimbare. Vai de noaptea aceea, că o s-o povestească Iorgu şi la morţi ! Noroc că de dimineaţă a venit Iani, care pricepuse că numai hainul de frate-su putea fi atât de câinos să-i fure chiupul, înşelîndu-l cu prefăcuta lui calicie. — Zi aşa, frate, a strigat Iani din prag, ai sărăcit tare, da? Altădată, cine ştie ce ar fi făcut Iorgu, dar acu i-a căzut lui Iani în genunchi: — Frate, bate-mă, omoară-mă, dar opreşte chiupul să mai fete moşnegi ! Când a priceput Iani cum stă treaba, să moară de râs. Cei nouă moşnegi păreau toţi dintr-o mamă şi dintr-un tată, aveau acelaşi glas piţigăiat, la fel erau îmbrăcaţi, numai de vrut vroiau fiecare altceva. Iar al zecelea răcnea în oală. A scos Iani un dinar din buzunar, l-a aruncat în oală, şi pe loc a pierit moşneguţul şi au rămas în oală doi dinari. Şi-a luat el atunci darul harapului şi, fără a-l învrednici cu vreo privire pe Iorgu, care se zbătea cu femeia lui între cei nouă diavoli bătrâni, a plecat fluierând. Oameni buni, mai mare pedeapsă nu i se putea da hapsânului de Iorgu! Cei nouă moşnegi i-au spulberat toată averea, l-au înnebunit de cap, şi atâta l-au chinuit, că omul şi-a luat într-o bună zi câmpii şi până azi nimeni n-a mai auzit de numele lui. Iar asta numai din lăcomie şi lipsă de omenie i s-a tras ! Dar Iani a trăit până la adânci bătrâneţi, cu Marica lui şi s-a bucurat şi de copii, şi de nepoţi, şi de strănepoţi, iar dacă n-a murit cumva, de bună seamă că mai trăieşte şi azi. Numai de chiupul harapului mă tem că zile multe n-a avut, că l-or fi spart dracii de copii. Atâta rău ! Unde-s vrednicie şi voie bună, vin bucuriile cârd şi se-adună.   [1] Palicar — voinic (în limba greacă).

Marinarul fără teamă   Şi-a mai fost printre oamenii cei mulţi ai pământului, a fost odată un marinar fără teamă, care colindase toate mările, gustase din toate furtunile şi-mblânzise sub talpa corăbiei toate talazurile câte vitregiile vremurilor i le deşteptaseră în cale... Hei, ce mai marinar fusese! Şi-l smulgeau căpitanii din mână, că tare pofteau să-l vadă stăpânind roata cârmei pe corăbiile lor, încredinţaţi că dacă marinarul e acolo, ei se pot întinde şi dormi neîntorşi. Dar, iacă, trecuseră anii gonind ca valurile înspumate, iar marinarul fără seamăn, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, marinarul fără seamăn se-mpuţinase parcă, şi era acu un moşneguţ fără putere. Căpitanii vestiţi care şi-l smulgeau din mână odinioară dormeau demult în sicrie, dormeau neîntorşi, aşa cum dormiseră în anii când el stăpânea roata cârmei pe corăbiile lor şi nimeni, nici măcar căpitanii care căutau marinari fără teamă, nimeni nu-şi mai amintea de marinarul ce colindase toate mările şi gustase din toate furtunile, nimeni nu-l lua în seamă şi nu-i arunca o privire. Stătea bietul moşneguţ zile şi săptămâni de-a rândul la malul mării, cu ochii la corăbiile falnice care soseau şi plecau, şi numai privindu-le putea spune peste ce mări plutiseră şi cum le fusese călătoria. Dar cui să-i spună? Şi-n nepăsarea căpitanilor, în forfota marinarilor, moşneguţul strivea în gene câte o lacrimă, sărată, aidoma unui strop din mările sărate pe care le cutreierase cândva... Dar într-o seară, cum sta la malul mării, moşneguţul simţi că inima-i zvâcneşte ca-n anii depărtatei tinereţi. O corabie albă se oprise în dreptul lui şi el o privi cu dragoste, dezmierdându-i parcă lemnăria, odgoanele şi pânzele. La prova, cioplit într-un trunchi de stejar, un cap de femeie cu plete lungi se legăna, oglindindu-se-n valuri. — Draga de ea! şopti înfiorat moşneguţul. — Chiar aşa – spuse careva lângă el. Ai ochi buni, moşule! E „Draga de ea“, care vine tocmai din ţara lui Por-Împărat şi pleacă mâine din nou... Vai, nu mai era nevoie să-l încredinţeze vecinul! Pe „Draga de ea“ îşi începuse marinarul ucenicia şi, măcar că anii trecuţi îl însemnaseră, corabia era tot mândră, tot albă ca-n vremea apusei tinereţi. O sorbea din ochi moşneguţul şi inima-i bătrână-i bătea, îi bătea... Şi-ncet, încet, iacă se potoli zarva din jur şi toţi cei de pe corabie coborâră pe uscat să-şi îmbrăţişeze femeile şi copiii. Ca fermecat, moşneguţul privea mai departe corabia cea albă şi amintirile-l purtau în trecut. — O, marinarule – părea că şopteşte „Draga de ea“ – o, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept... Pe unde ai zăbovit în toţi anii aceştia şi cum de-ai putut să mă dai uitării? Vino, marinarul meu fără seamăn, apropie-te, marinarul meu... O nouă lacrimă luci în ochii marinarului şi ca-ntr-un vis se auzi grăind: — Nu te-am uitat, corabie albă, cum aş fi putut să te uit? Priveşte, suntem iar împreună... şi, vorbind aşa, fără să ştie cum, se pomeni pe puntea lustruită de valuri. Atunci îngenunche şi-şi lipi buzele de lemnul catargului, pe care-n atâtea rânduri se căţărase, vestind cu glas înfiorat tovarăşilor: „Pământ! Se zăreşte pământ!“. „Draga de ea“ i se legăna sub picioare şi moşneguţul rămase multă vreme cu urechea aţintită părându-i-se că aude poruncile ce răsunaseră cândva pe puntea acu pustie, că desluşeşte mugetul mărilor şi răcnetele vântului... Aşa, furat de amintiri, îl prinse răsăritul. Şi moşneguţul se trezi atunci din visare şi se înspăimântă pentru întâia oară în lunga-i viaţă, se înspăimântă marinarul fără teamă la gândul că va trebui s-o părăsească pe „Draga de ea“.  — Nu, nu – strigă el, zvârlind priviri rătăcite în jur – n-am să mai cobor niciodată! Şi, cum cunoştea corabia ca nimeni altul. se ascunse undeva, în tainiţele ei şi aşteptă. Curând auzi paşii marinarilor ce suiau pe punte, le ascultă glasurile, şi nu trecu mult că lanţul ancorei scrâşni, iar „Draga de ea“ ieşi în larg, cu pânzele întinse. Atunci mirosul sărat al mării se strecură în fiece cotlon al corăbiei, atunci valurile începură să plescăie şi vântul să şuiere, iar moşneguţul nu se mai putu stăpâni şi, îmbătat de glasurile mării, năvăli pe punte, răcnind ca un bătrân lup de mare: — Înainte, flăcăi!... Nouăzeci şi nouă de fulgere şi nouă sute nouăzeci şi nouă de uragane!... Hei-rup! Marinarii se strânseră îndată ciopor şi căpitanul se răsti mânios: — Ce-i cu tine? Ce cauţi pe „Draga de ea“? Trezit din beţie, moşneguţul clipi nedumerit, privind în jur. — Eu – spuse el – eu sunt marinarul fără teamă... — Aşa? se răsti căpitanul. Zvârliţi-l în mare! N-am nevoie de moşnegi pe punte! Şi gata erau marinarii să-i împlinească porunca, îl şi apucaseră vreo doi, când un glas lin se înălţă, împletindu-şi vorbele cu cântecul mării şi-al vântului: — În  lături!  spunea  glasul  cel  lin.  Cine  cutează  să  se  atingă  de marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept? Marinarii se opriră, înspăimântaţi, iar căpitanul şopti, apucându-se de odgonul de lângă el: — „Draga de ea“! Vorbeşte „Draga de ea“... — Încă  niciodată  nu  i-am  auzit  glasul  –  spuse  un  marinar  tânăr, îngălbenindu-se la faţă ca şofranul. Atunci marinarii se dădură în lături şi căpitanul îngăimă: — Bine, rămâi. — Mulţumesc, corabie albă – spuse moşneguţul, şi din clipa aceea i se îngădui să umble slobod unde poftea, ba să mai şi dea o mână de ajutor cârmaciului. Şi-apăi pluti „Draga de ea“ pe Marea Neagră, pe Marea Roşie şi pe Marea Galbenă, dar când ajunse pe Marea Verde se stârni o furtună cumplită. Marinarul fără teamă ţinea de astă dată roata cârmei, căci primejdia era mare şi căpitanul se încredinţase că numai moşneguţul i-ar fi putut scăpa. Valurile cât munţii năvăleau şi-l împroşcau, în vreme ce vântul îi biciuia faţa şi grindina răpăia ca o mie de mii de tobe. Iar „Draga de ea“ asculta de îndemnul cârmei şi, încordându-şi puterile, înfrunta urgia. Fiece val era un braţ al mării, care izbea năprasnic şi, iacă, un braţ mai dibaci decât toate celelalte apucă deodată catargul şi-l frânse ca pe un fir de trestie.  — Vai! gemu catargul, prăbuşindu-se în apa clocotitoare, care-l făcu fărâme. — Aşa, aşa! urla marea. Nu vă lăsaţi! — Nu-i nimic – spuse însă moşneguţul fără teamă – am mai biruit eu marea şi fără catarg... Auzind una ca asta se mânie marea şi prinse-a şuiera şi-a blestema straşnic. Un alt braţ i se întinse şi, cât ai clipi, braţul smulse hoţeşte cârma. — Marinarule! — strigă deznădăjduită „Draga de ea“. — Nu-i nimic, nu-i nimic – o îmbărbătă moşneguţul, deşi i se strânsese inima. Ce-i o corabie fără cârmă? O corabie fără cârmă nu mai e nimic, e o biată coajă de ou. Şi, măcar că moşneguţul ştia tare bine că fără cârmă nu se mai poate face vreo ispravă, nu-şi pierdu firea şi se rugă de „Draga de ea“: — Ascultă-mă, corabie albă, ascultă-mă şi nu te teme, că are să fie bine... Ce nevoie avem noi de cârmă? Nu ne înţelegem noi şi fără ea?... Hai, binişor înainte! Aşa-i vorbi moşneguţul fără teamă şi „Draga de ea“-l ascultă, silindu-se să-i împlinească sfatul. Furtuna însă se-nteţea şi marea râdea în hohote: — Ha-ha,  am  s-o  înghit  pe  „Draga  de  ea“!  Am  s-o  strivesc,  s-o răsucesc, s-o risipesc... N-are să mai rămână aşchie pe aşchie! Pe ea, vântule! Ciocăneşte-o, grindină! Răstoarn-o, valule! — Auzi?  Auzi  ce  spune?  striga  înspăimântată  „Draga  de  ea“.  Vai, marinarul meu fără teamă!... — Nu te teme, corabie albă, nu te teme... Ia-o frumuşel la dreapta... aşa... Am scăpat noi de multe furtuni, avem să scăpăm şi de astă dată... Aşa-i  vorbea moşneguţul fără  teamă şi  „Draga de  ea“-l  asculta şi marea fierbea de ciudă că n-o poate răpune. — Hai – scrâşnea marea – dacă nu-l aveai pe marinarul fără teamă, demult îţi făceam eu seama... Dar lasă, nici aşa n-ai să-mi scapi! şi răcnea, şi râdea şi fluiera, şi se zbuciuma, încercând să-i vină de hac. Marinarii toţi, în frunte cu căpitanul, se pitiseră în ungherul cel mai ferit şi-acolo aşteptau tremurând, căci neam de neamul lor nu pomeniseră atât de crâncenă furtună; iar moşneguţul rămăsese singur, îmbărbătând-o pe „Draga de ea“. Dar marea, care se vedea la un pas de izbândă, porunci vântului să facă ce-o şti şi ce n-o şti, numai să-i trimită corabia la fund. Şi vântul se năpusti cu nouă puteri şi se înverşună atât de cumplit, că „Draga de ea“ nu mai izbuti să urmeze sfaturile moşneguţului. Vântul o împingea când înainte când înapoi, pentru ca s-o târască apoi fără veste. Se străduia „Draga de ea“ să i se împotrivească, şi când socotea că izbutise, vântul viclean o împingea pe neaşteptate, jucându-se cu ea ca pisica cu şoarecele. O zi, o noapte şi încă o zi se încăpăţână vântul să-i vină de hac, iar dacă marinarul fără teamă n-ar fi ajutat-o cât de cât, vezi bine că „Draga de ea“ şi-ar fi găsit sfârşitul. Aşa însă, după o zi, o noapte şi încă o zi, vântul osteni din cale-afară şi, dându-se bătut, îşi luă tălpăşiţa, cu coada-ntre picioare. Spumegând de ciudă, marea îşi luă şi ea gândul de-a nimici corabia şi adormi pe nisipul ei galben, somn greu şi lipsit de vise... — O, marinarul meu cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, cum ţi-aş putea vreodată mulţumi? şopti „Draga de ea“, sfârşită de puteri. — Nu-mi mulţumi, corabie albă  –  spuse însă  moşneguţul. Aşteaptă până-n zori, să vedem pe ce meleaguri am ajuns... Şi nici nu ştia bietul ce bine grăise! Că numai ce răsări soarele şi înţelese că furtuna-i târâse cale lungă să le-ajungă şi că se aflau pe-o mare pe care talpă de corabie nu mai călcase nicicând. Căci marea aceea era alcătuită din nenumărate boabe străvezii, care luceau unele pe lângă altele, foşnind ca nişte mărgăritare. În clipa aceea prinse a se sui pe punte un bătrân încovoiat de ani, purtând veşminte de căpitan, din care rămăseseră doar zdrenţe. Marinarul fără teamă îl privi cu mirare, şi nu apucase să-şi vină în fire, când văzu suind după acesta un bătrânel cu barba colilie, apoi un moşneag falnic, apoi un bătrân care se sprijinea anevoie într-un toiag, apoi altul, şi altul, şi altul, o ceată întreagă de moşi  slăbănogi,  târându-se  ca  vai  de  lume,  în  zdrenţele  ce  le  acopereau trupurile şubrede. Şi, privindu-i uluit, înţelese că erau căpitanul şi marinarii care ieşeau acum din cotlonul cel mai ferit al corăbiei, unde se pitiseră în vremea furtunii. — Vai, vai, vai – se-nălţă atunci glasul „Dragei de ea“ – , furtuna ne-a târât pe Marea-de-Lacrimi! Pricepi? Tot amarul şi toată durerea lumii se adunase acolo unde se strângeau toate lacrimile plânse de oameni, de când oamenii plângeau pe pământ, şi nimeni nu putea trece peste Marea-de-Lacrimi fără a îmbătrâni, simţind pe umeri jalea omenirii întregi. Iar corabia moşnegilor luneca încetişor peste Marea-de-Lacrimi, în care lacrimile lor se adăugau lacrimilor plânse de veacuri... Marinarul  fără  teamă  fusese  bătrân  şi  nu  mai  îmbătrânise,  căci lacrimile nu pot îmbătrâni o inimă vitează şi era singurul în stare să se mişte, ca unul deprins cu bătrâneţea. Ceilalţi însă, zăceau pe punte, vlăguiţi şi sleiţi de puteri. — Nu vă lăsaţi copleşiţi – le spunea marinarul. Priviţi-mă, eram bătrân şi-nainte... Dar tovarăşii lui nu aveau putere nici să-l privească. Şi corabia luneca pe Marea-de-Lacrimi, luneca, şi din ce luneca, dintr-atât îmbătrâneau cei întinşi pe punte, de-ajunseseră să se-nfăşoare în şuviţele cărunte ale bărbilor şi-n mantalele pletelor, care le măturau puntea. — Corabie albă – spuse atunci marinarul fără teamă – hai să scăpăm de pe marea asta, că ne pier tovarăşii cu zile! Şi „Draga de ea“-l ascultă şi, plecându-se pe-o coastă, se pregăti să-şi ia vânt şi să sară peste Marea-de-Lacrimi. Dar căpitanul şi marinarii lui erau atât de slăbiţi de puteri, atât de istoviți, că nu se putură ţine pe punte. Atunci când corabia li se plecă pe-o coastă, alunecară cu toţii în Marea-de-Lacrimi şi cât ai clipi se afundară în noianul de lacrimi, pierind de parcă n-ar fi fost. Zadarnic îi strigă moşneguţul fără teamă, zadarnic îi căută. În jalea omenirii se-necaseră şi nimeni nu le mai dădu de urmă... Iar n-apucă marinarul să-i plângă, că „Draga de ea“ se şi avântă şi, ca o căpriţă de munte, sări peste Marea-de-Lacrimi şi nu se opri decât pe-o nouă mare, trandafirie şi înmiresmată. Dacă se uită, văzu marinarul că marea aceea era alcătuită din valuri de foiţe fragede, din valuri de foiţe de trandafir. Marea-de-Trandafiri se legăna uşor, iar mireasma foiţelor fragede îmbăta, ca un vin de demult. — Scaldă-te, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, scaldă-te în marea aceasta – spuse deodată „Draga de ea“, cu glasul cântător ca o şoaptă de fluier, şi marinarul nu stătu pe gânduri şi sări de pe punte. Atunci braţele şi picioarele lui îmbătrânite prinseră a se mişca repede şi el înotă în marea foiţelor de trandafir, înotă nouă zile şi nouă nopţi ca nouă clipe, iar când sui iarăşi pe punte se simţi tânăr şi puternic ca niciodată. Şi tânăr şi puternic era într-adevăr, căci Marea-de-Trandafiri era marea veşnicei tinereţi. Frumos fusese marinarul în anii când pornise la trântă cu viaţa, dar pe nouăzeci de  părţi  mai  frumos  era  acu,  după  scaldă.  Iar  ancora,  inima  şi  sirenele străluceau pe braţele şi pieptul lui, albastre ca cerul senin.  — Doamne, corabie albă – strigă marinarul care nici nu bănuia că-ntinerise – Doamne, parcă mi-au sărit anii mulţi din spinare! Dar „Draga de ea“ nu-i răspunse şi se mulţumi să lunece pe valurile domoale ale foiţelor fragede, până ce ieşi din Marea-de-Trandafiri şi, printr-o strâmtoare, pătrunse într-o altă mare. Era marea aceasta tăcută şi încremenită ca o mare moartă şi-avea culoarea ruginie a aurului bătrân. Corabia plutea încet pe sub nori ruginii, îndărătul cărora un soare părea că apune în fiece clipă şi tăcerea se făcea parcă tot mai grea. „Draga de ea“ se opri în inima Mării-Ruginii. — Să nu te temi, marinarule – se-nălţă glasul ei cântător, şi corabia se plecă deodată înainte şi prinse a se scufunda în marea tăcută. Era  fără  teamă  marinarul,  dar  la  una  ca  asta,  ce  să  zic,  nu  se aşteptase. O viaţă de om se silise să nu se cufunde în valuri şi-acu, iacă, înainta lin sub undele moarte ale unei mări ruginii ca aurul bătrân... Îşi stăpâni bătăile inimii şi aşteptă, în vreme ce „Draga de ea“ se lăsa tot mai afund, până ce se puse binişor pe nisipul ruginiu. Totul era acolo ruginiu – şi pietrele acoperite cu muşchi, şi iarba de mare, şi peştii. Din când în când, o licărire fulgera prin apă, şi pietrele, iarba şi peştii străluceau atunci ca aurul. — Coboară, marinarule – mai spuse „Draga de ea“ şi marinarul coborî pe nisip, pe fundul ruginiu al mării. Atunci corabia se dădu de trei ori peste cap şi pieri ca topită în apă, iar în locul ei se ivi o femeie înaltă, cu faţa femeii cioplită-n lemn ce străjuia la prova, şi cu veşminte de aur. Iar, ciudat, femeia era străvezie. Prin braţele goale, prin faţa ei neasemuit de frumoasă, puteai vedea ca prin apă. — Tu eşti? întrebă marinarul fără teamă. Tu, femeia de lemn de la prova? — Sunt Draga – rosti ea cu glasul cântător pe care marinarul îl ştia de ani de zile. Îţi aminteşti de căpitanul Barbă-Roşie, sub mâna căruia ţi-ai făcut pe vremuri ucenicia? — Îmi amintesc – încuviinţă marinarul. Era un om rău, care mă bătea ori de câte ori îi dădeam prilejul, dar mai ales atunci când nu-i dădeam nici un prilej. Femeia străvezie îşi clătină fruntea şi urmă să grăiască: — Barbă-Roşie a nimerit odată pe marea asta şi m-a prins, pe când dormeam pe-un val. M-a pironit la prova corăbiei lui, unde-am luat chipul unei femei de lemn, căci cei din lumea noastră străvezie iau întotdeauna înfăţişarea lucrurilor din jur. Puşi lângă piatră, ne facem piatră... — Piatră? strigă marinarul. Atunci chipurile de piatră pe care le aflăm uneori în pământ şi despre care credem că-s cioplite de meşterii din vremea veche?... — Nu sunt decât făpturi din lumea noastră, răspunse cu tristeţe Draga. O, dacă le-ar zvârli careva în Marea-Ruginie, s-ar deştepta din somnul lor de piatră, precum şi eu m-am deşteptat din somnul de lemn, în care Barbă-Roşie mă-nchisese! Şi vorbind astfel, Draga se plecă şi culese de pe nisip o scoică aurie. O duse la buze şi suflă în scoica aceea care sună uşurel, şi pe dată se iviră din nisip o mulţime de făpturi străvezii, înveşmântate în haine de aur. — Draga noastră! Draga de ea! strigau făpturile străvezii. Ni s-a întors Draga! — Iacă oamenii de apă – spuse Draga înduioşată, îmbrăţişând făpturile acelea străvezii. Norodul meu, pierdusem nădejdea să te mai văd vreodată... Făpturile străvezii se plecară şi culeseră scoici de aur, iar dacă suflară în ele se înălţă un cântec, frumos peste seamă. Peşti de aur treceau ca nişte păsări ciudate deasupra alaiului ce se alcătui, şi alaiul îi petrecu pe Draga şi pe marinarul fără teamă până la un palat de aur. — Aici locuiesc – spuse Draga. — În palat? se minună marinarul. — Toţi oamenii de apă locuiesc în palatul de aur de pe fundul Mării-Ruginii, căci toţi suntem împăraţi şi bogaţi ca marea... Şi păşi marinarul peste pragul palatului de aur şi se minună de strălucirea lui şi se aşeză pe un jeţ de aur, pe care după cum ştiu mai şade şi azi, în vreme ce departe peste ţări şi mări, departe, se spune că marinarul fără teamă s-ar fi înecat pe corabia cea albă, că ar fi pierit aşa cum mulţi marinari au pierit de-a lungul vremii, plecând pe corăbii şi nemaiîntorcându-se nicicând... Dar nu-i adevărat, nu credeţi o vorbă din câte se spun, căci marinarii fără teamă, marinarii cu ancore, cu inimi albastre tipărite pe braţe şi cu sirene albastre-adormite pe piept, marinarii fără teamă n-au murit. Cum ar putea muri? Toţi marinarii care nu s-au întors niciodată sunt oameni de apă şi şed pe jeţuri de aur în palatul de aur de pe fundul Mării-Ruginii, laolaltă cu Draga şi marinarul nostru. Iar cândva vor ieşi din palatul de aur şi-n straie de aur se vor întoarce acasă. Atunci aurul va curge pe drumuri ca şuvoaiele de apă după ploaie, atunci va cădea din cer o grindină de galbeni strălucitori şi toate acoperişurile se vor auri ca la un semn, atunci povestitorii îşi vor fi spus toate poveştile şi totul va fi demult o poveste... Aţi  auzit  de  marinarii  fără  teamă?...  Plecaţi-vă, când  trec,  pân’  la pământ.

Sânger vânătorul   Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai ţin minte... Nimeni n-a uitat de Sânger, vânătorul mlădios ca trestia şi aspru ca piatra, căci multe fiare-a stârpit, multe blănuri a adunat şi nu s-a găsit în lumea-ntreagă un altul să-i poată sta alături. Când răsărea din tufişuri o frunză sau o floare roşie, i se prindea de fiece dată în plete; când ieşea din lac, o iarbă roşie întotdeauna i se înfăşura în jurul pieptului. Cât era ziua de lungă, vânătorul bătea potecile codrului ucigând toate sălbăticiunile-ntâlnite. Patima vânatului îl stăpânea în asemenea măsură, că ajunsese să ucidă de dragul sângelui, bucurându-se ori de câte ori aburii calzi suiau din trupul vietăţilor străpunse de neiertătoarele-i săgeţi. Noaptea se culca pe unde nimerea şi nu rareori lipsea de acasă cu săptămânile. — Prea mult ucizi, fătul meu. Înţeleg să lipseşti o zi, înţeleg să lipseşti două... lipseşte şi trei, dar nu pieri cu săptămânile, că greu îmi duc singură bătrâneţile şi tare mă tem că odată şi odată ai să pleci şi n-ai să mi te mai întorci – îl ruga biata maică-sa. Dar Sânger râdea. — De ce nu m-aş întoarce? Nu-ţi face spaimă de florile mărului, că nu s-a născut încă fiara care să-mi vină de hac! Ofta atunci bătrâna şi prindea a povesti întâmplări cumplite, petrecute cu ani în urmă. Vânători vestiţi se mistuiseră ca fumul şi trei nopţi râseseră după aceea râşii... — Când le ies eu în cale – se-ncrunta Sânger – râşii plâng. — Zimbrii, fătul meu, aveau coarnele mânjite cu sânge şi ochii lupilor erau roşii, ca nişte flori de foc... — Din  coarnele  zimbrilor  beau  vin  îndulcit  şi  pe  blănile  lupilor  îmi odihnesc tălpile! — Nimic nu te opreşte, fătul meu – ofta bătrâna şi, privind cu spaimă la maldărul de blănuri din colibă, adăuga în şoaptă: Nu-i căşunaţi vreun rău, fiare ale pădurii! E tânăr şi nu ştie multe... Şi-apoi, într-o bună dimineaţă plecă Sânger şi se afundă în codru şi nu trecu mult că un râs îi tăie calea. „Vii numai bine“, îşi spuse vânătorul. Înstrună săgeata, încordă arcul dar, când să slobozească săgeata, râsul se făcu nevăzut. Înciudat, îi luă urma şi-ndată-l află cocoţat într-un copac. Din nou îl luă la ochi, din nou pieri sălbăticiunea şi peste o clipă din nou îi tăie drumul. Iaca-aşa-l necăji în ziua aceea râsul, acu pierzându-se-n copaci, acu sărind pe potecă, acu afundându-se-n câte-un tufiş. Şi se ţinu Sânger de urma lui şi râsul îl purtă după el, până ce vânătorul rătăci drumul şi se pomeni într-o parte a codrului prin care nu mai umblase nicicând. Acolo toţi copacii erau uscaţi şi nu se zărea fir de iarbă sau lujer de floare. Crengile negre încremeniseră ca sub puterea unei spaime. Din loc în loc, un colţ de stâncă răsărea prin covorul frunzelor căzute şi frunzele nu se sfărâmau sub tălpi; uscate, zbârcite şi negre, frunzele erau tari ca nişte gheare sau ca nişte copite. — Cum de n-am ajuns eu niciodată până aici? se-ntrebă Sânger, fără să piardă din ochi râsul, care cum se ivea, cum intra parcă-n pământ. Şi vânătorul nu-şi dădu seama cât de mult îl purtase râsul, decât atunci când umbrele serii prinseră a se aduna tot mai dese. În amurgul roşiatic copacii uscaţi păreau şi mai cumpliţi, iar cucuvăile începură a se tângui. Fără veste se lăsă un întuneric greu. Şi-n clipa când se întreba unde avea să-şi petreacă noaptea, Sânger se izbi de un perete de piatră. Pipăi cu amândouă mâinile şi-ndată dădu peste o deschizătură şi-nţelese că norocul îi scosese în cale o peşteră. Adună  degrabă  un  mănunchi  de  vreascuri,  le  cără  în  peşteră  şi, scăpărând amnarul, aprinse focul.  „Al naibii râs, îşi spuse. dacă-l mai puteam vedea o clipă măcar, îl doboram, de bună seamă...“. Atunci limbile focului cuprinseră vreascurile, bezna fu alungată-n unghere tăinuite şi Sânger înţelese că se afla într-o peşteră nemăsurat de mare. Bolta întunecată se sprijinea pe stâlpi de piatră, iar pereţii erau de jur împrejur zugrăviţi în culori tari. Cât vedea cu ochii, vânătorul desluşea doar chipuri de zimbri, de urşi, de râşi şi de lupi şi-n trupurile tuturor zări înfipte săgeţi. Din pricina pâlpâirilor focului i se păru că toate sălbăticiunile acelea zugrăvite se mişcă şi-l aţintesc cu priviri sângerii. De undeva, din fundul pământului, parcă se auziră mugete înăbuşite. — Începe judecata zimbrilor! tună un glas aspru şi-ndată pieriră de pe pereţi celelalte fiare, şi rămaseră acolo doar zimbrii, care-şi răsuciră trupurile mari şi-şi întoarseră coarnele către vânătorul uluit. „Visez, îşi spuse acela. Am adormit, de bună seamă, şi visez...“. În  clipa aceea sări din  foc  o  scânteie şi-l  arse pe  braţ şi  Sânger înţelese că nici nu doarme, nici nu visează. Un zimbru uriaş se desprinse din zid, apropiindu-se de el. — Mă  cunoşti,  vânătorule?  întrebă  zimbrul  şi  Sânger  cunoscu  pe săgeţile înfipte în trupul fiarei crestătura pe care doar el o făcea şi care era semnul lui de vânat. Privind mai bine, zări acelaşi semn pe toate săgeţile ce muşcaseră-n carnea zimbrilor şi pricepu că are-n faţă doar namilele pe care le vânase cu mâna lui, de când începuse a vâna prin codru. — Mă cunoşti, vânătorule? întrebă zimbrul din nou. — Te cunosc! Te-am răpus în Poiana Izvorului, zimbrule. — U-u,  nelegiuitul!  mugiră  ceilalţi  zimbri,  aplecându-şi  ameninţători coarnele, iar zimbrul uriaş răcni de se cutremură bolta de piatră: — Ucigaşul nu tăgăduieşte. Fraţi zimbri, răzbunare! — Răzbunare! mugiră toate namilele şi, cât ai clipi, alcătuiră cu trupurile lor cu cerc, prinzându-l pe vânător la mijloc. Zimbrul uriaş intră şi el în cerc. Ori încotro se-ntorcea, Sânger dădea doar peste coarnele înroşite de pâlpâirile focului. Zimbrii se urneau în tăcere şi nu li se auzea răsuflarea grea, nu sfărâmau o piatră sub copite. Din ce în ce strângeau cercul şi cumplită era liniştea în care se mişcau toţi odată, înaintând pas cu pas. Părea că nici o putere din lume nu-i în stare să-i oprească şi Sânger înţelese că toate coarnele acelea-nroşite de sclipirile focului aveau să se înfigă în trupul lui. Atunci  scoase  din  tolbă  săgeată  după  săgeată  şi  săgeată  după săgeată trimise din arc. Toate săgeţile nimereau la ţintă, dar zimbrii-naintau tot atât de tăcuţi, uriaşi şi greoi. Nu se sinchiseau de săgeţile lui şi vânătorul simţi cum sângele-i îngheaţă în vene, la gândul că săgeţile-i erau neputincioase. Într-adevăr, zimbrii care-l strângeau în cercul acela cumplit erau morţi – şi nu-i putea ucide pentru a doua oară. Zbârnâia lemnul săgeţilor, în vreme ce vârfurile lor ascuţite se-nfigeau în carnea namilelor păroase şi zbârnâitul, aducând cu zumzetul unor cărăbuşi, era singura larmă din peşteră. Iar zimbrii înaintau încet, pas cu pas, ca la un semn. Şi Sânger îi lăsă să se apropie până ce coarnele lor se aflară la o palmă de pieptul şi spatele lui. Atunci se ghemui la pământ şi, luându-şi vânt, sări fără veste peste spinarea zimbrului uriaş şi pe gura peşterii se năpusti afară, în noapte, pe când mugetele zimbrilor se ridicau în urmă-i ca mugetele unei mări în furtună. — Prindeţi-l! Fiare cu colţi şi fiare cu gheare, prindeţi ucigaşul scăpat de pedeapsă! Şi urşii, lupii şi râşii zugrăviţi pe pereţi, toate fiarele ce pieriseră-n vremea judecăţii zimbrilor, toate năvăliră pe gura peşterii şi se-avântară pe urmele fugarului. Gonea vânătorul printre copacii uscaţi, gonea ca vântul şi larma sălbăticiunilor îi dădea aripi, căci nu se-ndoia de sfârşitul pe care i-l pregăteau. Şi-alergă aşa, urmărit de fiarele codrului, alergă cu sufletul la gură până ce simţi că păşeşte în gol. Şi se prăbuşi, rostogolindu-se de pe buza unei prăpăstii, se prăbuşi simţind că mintea i se întunecă... şi nu mai ştiu de nimic. Iar dacă a zăcut acolo multă sau puţină vreme, Sânger n-avea să afle niciodată! Destul că atunci când deschise ochii se trezi culcat pe-o blană de urs şi nu auzi nici ţârâit de gâză, nici cântec de pasăre. Liniştea părea lăsată de veacuri şi el se miră văzând aşternute în tot locul blănuri de râşi, de lupi şi de urşi; iar blănurile se-ntindeau, una lângă alta, cât de departe putea privi în zare. Fundul râpei era neted ca-n palmă şi nici un copac nu se înălţa, nici un tufiş, nici un fir de iarbă. Doar ici şi colo, capetele fiarelor se deosebeau pe covorul blănurilor, ca nişte flori ciudate, şi-o lumină verzuie, strecurată prin frunzare nevăzute, scălda priveliştea. Ridicându-se încet, Sânger privi îngândurat înălţimea de la care se prăbuşise: buza râpei se-nălţa atât de sus, că n-ar fi putut-o ajunge nici cu săgeata. Şi căzând de la asemenea înălţime nu-şi vătămase totuşi nimic, nu-l durea nimic şi nu zări pe pielea netedă nici urma unei zgârieturi. Atunci încercă să dezlege ciudatele întâmplări prin care trecuse, dar fu nevoit să-şi schimbe gândul, nepricepând nimic. Şi, buimac, se îndreptă încotro îl duceau paşii, hotărât să facă ce-o şti şi ce n-o şti, numai să se întoarcă acasă. Şi-aşa merse peste blănurile aşternute ca pentru primirea unui împărat, merse şi nu peste multă vreme băgă de seamă că unele blănuri de culoare mai deschisă erau aşezate cap la cap, închipuind un soi de cărare. Iar dacă urmă cărarea de blană se pomeni, într-un târziu, în faţa unei colibe. Ciudată colibă! La intrare, în chip de scară, un râs, un lup şi-un urs se aflau aşezaţi de-a latul, unul după altul, astfel că spinările le alcătuiau trei trepte. Fiarele aveau capetele întoarse către cel ce venea spre colibă şi-şi rânjeau colţii, ameninţător. În locul ochilor, trei perechi de pietre scumpe sclipeau mai tăios decât sclipiseră vreodată ochii oricărei fiare întâlnite de vânător în codrii prin care umblase. Tocul porţii era făcut din coarne de zimbri meşteşugit îmbinate şi drept poartă slujea o blană cum Sânger nu mai văzuse nicicând, o blană de aur, miţoasă şi grea. Iar întreaga colibă, învelită în blănuri scumpe, aducea mai degrabă a palat. În clipa când vânătorul se apropie, fiarele prinseră a mârâi. Blana de aur se dădu în lături şi-o fată oacheşă se ivi în pragul porţii. — Amuţiţi, paznicilor! porunci ea. E cel dintâi vânător care a scăpat de judecata zimbrilor... Apoi, privind drept în ochii lui Sânger, spuse: Află că după ea urma judecata urşilor, apoi judecata lupilor şi-n ultimul rând judecata râşilor. — Cine eşti? întrebă Sânger. — Sunt fiica celui mai cumplit duşman al tău. Dar nu te teme, tata-i plecat de acasă şi tu eşti atât de frumos... — Cine-i tatăl tău? mai întrebă vânătorul. — N-ai  auzit  de  stăpânul  fiarelor  de  pe  pământ?...  De  mult  te duşmăneşte tata şi-i negru de supărare că  ai  scăpat din peştera judecăţii. Nimeni nu ştie unde te-ai ascuns şi tata s-a dus să dea porunci. În clipa asta te caută toate fiarele codrilor, dar nici uneia nu i-a dat încă prin minte c-ai putut ajunge până aici. Sânger zvârli priviri piezişe către cele trei fiare care-l pironeau cu ură, nepierzându-l din ochii lor de nestemate. — Ajută-mă să scap – o rugă el pe fată. Vreau să mă-ntorc acasă. — Cât eşti de aspru! oftă aceea. Nu mi-ai spus o singură vorbă bună, vânătorule, şi totuşi eu am păstrat scânteia vieţii în trupul tău... Sau crezi că fără mine-ai fi rămas teafăr după prăbuşirea ta din lumea oamenilor? Atunci, pentru întâia oară, Sânger se uită cu alţi ochi la fata din coliba acoperită cu blănuri şi-i văzu chipul oacheş, mai frumos decât chipurile fetelor de pe pământ. — Iartă-mă – rosti el cu blândeţe. Te-ai arătat bună cu mine şi cutez de aceea să te rog să fii mărinimoasă până la capăt. Vino cu mine sus, în lumea mea... O bucurie nespusă înfrumuseţă parcă şi mai mult trăsăturile fetei, când îi răspunse: — Aşa doream să-mi grăieşti, vânătorule! Am să vin cu tine şi n-are să-ţi pară rău... Un singur lucru-ţi cer: să-mi făgăduieşti că de azi înainte nu vei mai ucide nici una dintre făpturile codrului. — Dar bine, fată frumoasă, cum am putea trăi fără vânat? întrebă mirat — Nu duce grija asta – zâmbi fata. Vei avea din belşug tot ce ţi-ai putea dori! Dacă auzi aşa, se învoi Sânger, iar fata desprinse atunci blana de aur ce slujea drept poartă colibei şi-nfăşurându-se în blana de aur coborî spinările celor trei fiare, ca pe trei trepte. — Vino, lupule – porunci apoi. — Stăpână, stăpână, rău te-ai gândit – spuse lupul. — Taci! Ne vei scoate pe amândoi sus, în lumea oamenilor. Lupul scheună încetişor, dar fata şi Sânger i se suiră în spinare şi lupul o porni în silă, privind întruna către râsul şi ursul care-şi clătinau capetele a mustrare. — Mai repede! porunci fata. Atunci lupul începu să alerge în salturi mari şi nu trecu mult că ajunse la peretele râpei. — Stăpână, stăpână, mai gândeşte-te o dată! o rugă lupul, oprindu-se pentru o clipă. — M-am gândit la toate – răspunse fata. Hai, sus! Şi lupul sări şi vânătorului i se păru că fiarei îi crescuseră aripi, atât de lesne se înălţase, oprindu-se pe buza prăpastiei, chiar acolo de unde el se prăbuşise în noaptea când toate sălbăticiunile îl fugăriseră prin codru. Şi nu se depărtă cu mult de buza prăpastiei, că un râs le tăie calea şi voi să sară asupra lui Sânger. — Opreşte-te, râsule! porunci fata, şi fiara se făcu mică şi, apropiindu-se târâş, îi linse picioarele. Lupul gonea în salturi, dar de nenumărate ori sălbăticiuni se apropiară, gata să se năpustească, şi de tot atâtea ori fata le porunci să nu se atingă de vânător. Şi lupul trecu prin pădurea uscată, străbătu codri şi lăsă în urmă dealuri şi văi, pentru a se opri în faţa colibei lui Sânger. — Rămâi cu bune, stăpână! — Cu bine, lupule! Fiara se făcu nevăzută şi vânătorul pofti fata în colibă. Şi mult se bucură bătrâna lui mamă dacă-l văzu întorcându-se, şi plânse şi râse printre lacrimi, căci trei luni încheiate-i lipsise feciorul şi nu nădăjduise să-l mai vadă. Iar când dădu cu ochii şi de nora pe care acela i-o adusese, nu-şi mai încăpea în piele de fericire şi nu ştiu ce să le mai pună înainte. — Aşa arată locuinţa ta, va să zică, spuse fata, privind cu ochi mari coliba şi tot ce se afla într-ânsa. Îşi lepădă apoi blana de aur. Şi-n clipa aceea răsună un strigăt ciudat şi lui Sânger i se păru că-n acelaşi timp mugeşte un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup şi râde un râs. Fără să vrea, întinse mâna să apuce o săgeată din tolbă, dar fata-l opri. — Nu uita ce mi-ai făgăduit – spuse ea. E glasul tatei, care mă cheamă. Îndată mă-ntorc. Şi ieşi din colibă, în vreme ce vânătorul se apropie de uşă şi, printr-o crăpătură, privi afară. Văzu un bărbat neobişnuit de înalt şi de spătos, cu trupul acoperit de-o blană albă ca laptele, cu fruntea încinsă de-o coroană alcătuită din coarne de zimbri. Nenumărate fiare se aflau în jurul lui, tăcute şi nemişcate, ca cioplite în piatră. — Copilă nechibzuită – spuse stăpânul fiarelor – de ce-ai plecat din palatul nostru? — Am plecat cu cel ce mi-e drag, tată... — Nu ştii că l-am osândit la moarte? — Ştiu – răspunse fata. Dar nu va mai vâna niciodată... Bărbatul cel înalt se încruntă şi glasul îi sună aspru când rosti: — Nu l-am osândit pentru ceea ce ar putea să facă în viitor. E vinovat de sângele pe care l-a răspândit până azi! Să se-mplinească osânda! şi le-arătă fiarelor uşa colibei. Dar fata nu se-nspăimântă. — Aşteaptă, rogu-te, numai o clipă, tată – spuse ea şi, intrând în colibă, aşeză blana de aur pe umerii lui Sânger. Ieşi apoi cu el şi-l înfăţişă bărbatului încununat cu coarne de zimbri, în vreme ce fiarele se traseră îndărăt, neliniştite. — I-ai dăruit blana de aur – şopti tulburat stăpânul fiarelor. — De azi înainte nimeni nu se mai poate atinge de iubitul meu — strigă fata, iar bărbatul înalt şi spătos se simţi dintr-o dată copleşit de tristeţe. — Ce-ai făcut, copilă nechibzuită? grăi el cu amărăciune. Ai vrut să rupi în urmă toate punţile şi te-ai aruncat orbeşte într-o lume necunoscută ţie... S-ar cuveni să te blestem, dar inimii mele i-e milă. Când vei voi, întoarce-te la noi. Şi grăind astfel, se depărtă încet, cu paşi grei, întovărăşit de alaiul fiarelor din codru. Iar fata rămase din ziua aceea în coliba lui Sânger. Întinse blana de aur peste uşa de nuiele şi, la adăpostul blănii de aur, bătrâna o deprinse cu toate câte se cer ştiute în lumea oamenilor. Şi fata învăţă să ţeasă şi să spele, învăţă să semene şi-şi învinse sila faţă de dobitoacele de pe lângă casă şi se obişnui să crească păsări care nu zboară, să mângâie pisica şi câinele. La început îi veni greu să se împace cu vietăţile îmblânzite, ei, care crescuse cu fiarele sălbatice, dar într-un rând îl întrebă pe câine: — Oare ţie nu ţi-e niciodată dor de codru? — Vezi, îl iubesc pe vânător – răspunse câinele şi fata se gândi că şi ea îl iubeşte pe Sânger, şi că de aceea, poate, nu-i era nici ei dor de codrul verde. Şi tare se minuna bătrâna că-n oalele ei fierbea întotdeauna o bucată de carne, măcar că feciorul ei nu mai vâna defel. — Cine-mi aduce carnea? Cine-o pune în oală? — Nu ştiu – răspundea Sânger şi ieşea din colibă şi pornea spre codru. Acolo bătea cărările ştiute şi, din obicei, lua urma fiarelor, dar niciodată nu punea mâna pe arc. Dacă întâlnea vreuna dintre sălbăticiunile pe care odinioară le vâna, se mulţumea s-o petreacă multă vreme cu privirile, iar sălbăticiunea nu se ferea de el. Atunci când umbla însă prin codru cu fata din palatul de blănuri, fiarele se adunau îndată în jurul lor, lingând picioarele fetei. — Cum o mai duce tata? le întreba ea. Fiarele scânceau uşurel şi fata ofta, întorcându-se degrabă în coliba apărată de blana de aur... Dar zilele în care se-mbăta de mirosul sângelui începură a-i lipsi lui Sânger tot mai mult. De fiarele codrului nu cuteza să se atingă, căci nu uitase primejdia din peştera judecăţii... Cutreiera mohorât prin codru şi, tocmai când răbdarea îi era pusă la mai grea încercare, se întâlni cu un vânător din alt neam. — Mâine pornim la război – îl vesti acela. Sânger se lumină la faţă şi pe loc făgădui să vină să dea o mână de ajutor. Şi-a doua zi luptă alături de vânătorul întâlnit în codru şi nu se sinchisi dacă neamul aceluia are sau nu dreptate. Vărsă bucuros sângele unor oameni despre care nu ştia nimic şi care nu-i făcuseră vreun rău şi ieşi din luptă istovit, dar fericit cum de mult nu mai fusese. Şi din ziua aceea luă parte la toate încăierările neamurilor de pe meleagurile lui şi-n coliba de la marginea codrului nimeni nu bănui cum îşi trecea vremea; obişnuia să lipsească zile-ntregi şi nimeni nu-l întreba nimic. Iar înainte de-a se întoarce acasă, Sânger se oprea întotdeauna la malul lacului de se spăla de sânge şi doar o iarbă roşie i se încolăcea atunci în jurul pieptului, doar o floare roşie i se oprea atunci în plete... Şi trecură astfel zile după zile, şi-n coliba de la marginea codrului mama vânătorului adormi pe vecie, iar soţia îi născu un prunc. Şi, pentru că era nepotul stăpânului fiarelor, fiarele se strângeau când îl vedeau, lupoaicele îl alăptau, şi nu o dată, când băiatul crescu şi când se rătăci prin codru, un urs îl aduse pe seară acasă. Şi pentru că era fiul lui Sânger învăţă să tragă la semn. Toţi copacii din jurul colibei părinteşti purtau urmele săgeţilor lui, dar niciodată nu-i trecuse prin minte să ia la ochi vreo fiară. — De  ce-l laşi  să  tragă cu  arcul? întreba uneori mama, şi  Sânger zâmbea, răspunzând: — Un bărbat trebuie să ştie de toate. Arcul nu-i făcut numai pentru fiare... Şi băiatul se jucă într-o bună zi, în apropierea colibei, cu doi pui de râs. Dacă se hârjoniră şi se fugăriră, aci alergând, aci căţărându-se în copaci, osteniră şi se lungiră-n iarbă, băiatul la mijloc şi râşii de-o parte şi de alta. — Staţi aşa – strigă deodată băiatul. Am să trimit o săgeată drept între voi! Şi, ridicându-se, alergă până sub coroana unui stejar, se întoarse cu faţa către cei doi râşi, care-l priveau încrezători în dibăcia lui de arcaş, şi-nstrună o săgeată. În clipa când săgeata porni, o ghindă se desprinse însă de pe una dintre crengile stejarului şi atinse în cădere săgeata, abătând-o din zbor. Săgeata şuieră şi se-nfipse-n trupul unui pui de râs. Sângele ţâşni. Speriat, râsul care nu fusese atins se mistui în codru. Zadarnic se-nspăimântă băiatul, zadarnic îşi mângâie prietenul rănit – râsul  se  stinse-n  braţele  lui,  privindu-l  cu-o  dureroasă  mustrare.  Şi  plânse băiatul şi cu trupul râsului în braţe se-ndreptă spre coliba părintească. Soţia lui Sânger îl zări de departe şi se bucură că feciorul i se-ntoarce cu una dintre sălbăticiunile codrului. Dar, dacă se apropie, îi văzu mâinile pătate de sânge. — Ce-ai pe mâini? strigă ea, simţind că-i tremură picioarele. Plângând, băiatul aşeză binişor la pământ trupul puiului de râs. — Nu sunt de vină, crede-mă... Dar mama nu-l ascultă. Se plecă peste trupul râsului şi, dacă se-ncredinţă că viaţa-i fugise prin rana pricinuită de săgeată, îşi ascunse faţa în palme. Şi rămase multă vreme aşa, plecată peste trupul puiului de râs, dar când se ridică faţa-i era împietrită şi aspră. Cu paşi rari se apropie de uşa colibei şi smulse blana de aur, înfăşurându-se în ea, apoi, cu capul dat pe spate, scoase un strigăt, ca o chemare. Şi-asemenea vânătorului, în urmă cu ani, băiatului i se păru că-n acelaşi timp mugeşte un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup şi râde un râs. Şi lupul cu ochii de nestemate, lupul care-o adusese în lumea oamenilor se ivi ca din pământ şi soţia lui Sânger i se urcă în spinare. Dar, în clipa în care lupul se pregăti să pornească, inima mamei se strânse. — N-am să pot aşa, lupule...  Atunci lupul privi cu ochii lui de nestemate în ochii mamei şi-nţelese. Mârâi, dar se apropie de feciorul lui Sânger şi cu limba lui aspră îi linse mâinile, spălându-le de sânge. — Îţi mulţumesc, lupule — şopti mama, iar lupul strigă: — Hai, încalecă şi tu, pui de stăpân! Şi băiatul încălecă şi lupul o porni în salturi mari, pierzându-se pentru totdeauna din lumea oamenilor... Dar Sânger, vezi tu,  lipsea de-acasă. Dacă se-ntoarse noaptea la colibă se-mpiedică de trupul râsului şi, cercetându-l, află săgeata pe care citi semnul feciorului. Gânduri negre-l năpădiră şi când deschise uşa colibei îşi găsi coliba pustie. Blana de aur pierise. Şi-atunci înţelese că soţia i se întorsese în palatul de blănuri, din care fugise ca să-l urmeze pe pământ şi hotărî că trebuie s-o caute. Îmbrăţişă cu privirea coliba în care atât amar de vreme trăiseră-mpreună, apoi se năpusti afară, în noapte. Şi numai ce pătrunse în codru că stăpânul fiarelor i se ivi înainte, urmat de alaiul de zimbri şi urşi, de lupi şi de râşi. Blana stăpânului, strălucitor de albă, împrăştia o lumină lăptoasă, iar coroana alcătuită din coarne de zimbri împungea parcă duşmani nevăzuţi. Înalt şi spătos, stăpânul fiarelor îşi mişcă braţul, arătându-l pe vânător cu degetul. Şi zimbrii-şi înfipseră coarnele în trupul lui Sânger, urşii-l călcară-n picioare,  lupii-l  muşcară  şi  râşii-l  sfâşiară,  în  vreme  ce,  tăcut  şi  încruntat, stăpânul fiarelor îşi încrucişase braţele pe piept. Iar dacă fiarele se dădură-n lături, din sângele vânătorului crescu sub ochii lor un copăcel cu ramuri roşii ca sângele. — Sânger să te numeşti în vecii vecilor, spuse stăpânul fiarelor. Iar dacă-n viaţă ţi-a plăcut să verşi sânge, acu să curmi ţâşnirea de sânge ori de câte ori ai fi pus pe-o rană! Şi fiarele se răspândiră care-ncotro, iar stăpânul se întoarse în palatul lui de blănuri, unde soţia lui Sânger aştepta, cu inima strânsă. — S-a făcut dreptate – răspunse tatăl la-ntrebarea mută a ochilor ei.  Două lacrimi grele căzură din ochii celei ce-l iubise pe vânător. Cu degetul arătător îşi şterse însă lacrimile şi le zvârli departe, iar lacrimile zburară, zburară şi se opriră tocmai pe copăcelul cu ramuri sângerii, prefăcându-se-n două flori albe, ca o durere tânără. Şi peste ani şi ani, feciorul lui Sânger ajunse stăpân al fiarelor şi purtă coroana alcătuită din coarne de zimbri. Pădurarii zic că-n nopţile de vară, un tânăr, având pe umeri o blană albă ca laptele, păşeşte prin codri, urmat de sumedenie de fiare. În faţa sângerului se opreşte-o clipă, apoi îşi scutură pletele şi trece înainte. Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai ţin minte...

Neacşu   Când zici? Iaca, nu ştiu... Dar odată şi-odată trebuie c-a fost, de bună-seamă. Cine? Aşa-i, că n-apucai să-ţi spui... Ci stai numai oleacă binişor, să-mi dreg glasul şi să pot începe cum se cuvine,   fără grabă ca la treabă, fără zor înşelător, că-n poveste vreme este, şi la vorbă, logofete, se porneşte pe-ndelete...   A fost odată un om nici tânăr, nici bătrân, nici frumos şi nici urât. În schimb, ce-i drept, de prost n-avea pereche şi, de sărac – vai de mama lui! – că, dacă l-ai fi întors ca pe-o cămaşă, tot n-ai fi aflat la sufletul lui nici un ban din cei găuriţi, de se joacă plozii cu ei şi-i leapădă la margine de drum. Şi-apăi a trăit el singur ce-a trăit, umblând toată ziua creanga, ba la unul, ba la altul, până ce i-a dat prin minte să se-nsoare, ca să nu mai zică tot vai de mine, ci vai de noi. Şi, dacă s-a-nsurat, şi-a găsit o soaţă pe măsură, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, dar aprigă şi tare rea de gură. Şi-atâta l-a cicălit din zori şi până-n asfinţit, atâta l-a cicălit, c-a priceput omul, cât era el de nătântoc, că de-acu nu i-a mai rămas mult pân’ departe, şi într-o bună zi şi-a luat lumea-n cap. Şi-a pornit el să-şi caute norocul, că straşnic mai învăţase acela să se-ascundă, a pornit iavaş-iavaş şi-a ajuns pân’ la oraş, a luat-o haida-hai, peste vale, peste plai, şi-ntr-o seară s-a aflat în vârf de munte. Acolo, în vârf, se-nălţa o piatră boltită ca o poartă şi Neacşu (că, după ce era prost, îl mai chema şi Neacşu) s-a pălit cu fruntea de pragul de sus. Şi de pălitura aceea odată s-a dat peste cap şi s-a trezit pe lumea cealaltă, bolta de piatră, bag sama, fiind chiar poarta către ceea lume. Dar Neacşu habar de grijă n-avea c-ajunsese unde oamenii n-ajung şi-o porni cătinel, pipăindu-şi cucuiul din frunte, mare cât un pumn de voinicel. „Iaca bun, îşi zise prostul. Mă făcui c-un cucui“. Şi nu luă seama că pe-acolo toate erau de parcă le greşise careva. Iarba se vedea neagră şi cerul verde, apa roşie şi copacii albaştri, iar în văzduh pluteau vaci, cai, porci, câini şi alte dobitoace, în vreme ce păsările se târau pe pământ ca şerpii. Şi dacă merse Neacşu puţintel, văzu înainte o cetate cu zid de piatră, care parcă sprijinea cerul, că pasămite ajunsese la cetatea zmeilor. Şi zidul era prejmuit de-o apă roşie şi doar un pod de oase ducea până la poartă. „Bre, în atâta cetate, nu se poate să nu nimeresc eu un boţ de mămăligă!“ îşi spuse prostul şi păşi peste podul de oase, care îndată prinse a răcni: — Săvai, zmeilor! — Taci cu tata – îl potoli Neacşu. Ce? Te-ai speriat? Şi n-apucă să-şi mântuie vorba, că zmeii şi zmeoaicele şi năvăliră. Erau nişte huidume cât casa, cu nasurile turtite, cu ochii holbaţi, cu gurile cât şurile, buzele cât brazdele şi dinţii cât lopeţile. Iar dacă voiră să-l înşface şi-ntinseră cu toţii labele mari cât o uşă mare, îşi izbiră zmeii labele şi Neacşu se strecură binişor pe sub ele. — Puneţi laba pe el! Unde-i? răcneau zmeii şi zmeoaicele, bulucindu-se.  — Nu cumva pe mine mă cătaţi? rosti Neacşu, din spatele lor, mirându-se că-i vede-atât de-ntărâtaţi. Se  răsuciră zmeii şi  zmeoaicele şi  priviră prostiţi la  omuleţul care aştepta liniştit. — Cum de-ai trecut dincolo? întrebă un zmeu. — Naiba ştie! răspunse Neacşu şi-şi pipăi cucuiul, pe care de bună seamă careva-l atinsese-n învălmăşeală, că prea se pornise a-l ustura. Atunci  zmeii  urmară să  privească prostiţi şi  doar  o  zmeoaică mai isteaţă strigă: — Dar nu pricepeţi?... Ne arată umflătura de la frunte! Aceea-i cum se vede naiba şi naiba asta-l ajută... N-a zis el cu gura lui: „Naiba ştie!“? — Aşa-i, el nu ştie cum a trecut printre noi, desluşi un alt zmeu. De unde să ştie, bietul? Dar naiba lui ştie, vezi bine... Te pui cu naiba? Şi tăcu toată mulţimea aceea de zmei, tăcu şi chibzui pe-ndelete, până ce un zmeu mai dezgheţat îl apucă pe Neacşu şi-l ridică binişor pe palma lui. — Fii bun, Neacşule – se rugă zmeul. Fă-mi şi mie o naibă-n frunte... — Pofta-n cui, zmeule! se stropşi Neacşu. — Nu zău, fă-mi binele ăsta şi n-am să te uit câte zile oi avea, se mai rugă zmeul. — Dar la ce-ţi trebuie? îl iscodi Neacşu bănuitor. — Să mă ajute şi pe mine la nevoie – se milogi zmeul. Hai, nu fi rău... Ţi-oi da şi eu ce-oi putea! Neacşu îşi închise un ochi şi privi cam dintr-o parte la zmeul care-l ţinea în palmă. — Şi cam ce-ai putea să-mi dai? mai iscodi el. — Ce vrei! strigă acela bucuros. Cere-mi ce vrei! — Ei, n-am să-ţi iau cine ştie ce – se hotărî Neacşu. Ia, o casă, acolo, cu două rânduri de caturi, ceva acareturi, o livadă, nişte stupi... mă rog, un fleac de  gospodărie.  Şi  toate  sus,  în  lumea  oamenilor. Iar  ca  să-ţi  fie  mai  la îndemână, ştii ce zic? Fă-le de la bun început în satul meu, să nu te mai osteneşti mutându-le de colo-colo... — Atâta tot? se bucură zmeul. — Mai nimic, nu-ţi spusei? Dacă-aşa fel de om sunt eu... Acu,  zmeii  şi  zmeoaicele  ascultau  cu  şapte  urechi.  Şi,  numai ce sfârşiră cei doi târguiala, că se porniră să strige toţi odată: — Şi eu! — Îţi dau şi eu ce-mi ceri! — Fă-mi şi mie o naibă! Măcar una mică... — Uşurel, zmeilor! îi potoli Neacşu, iar zmeul cu care se şi învoise prinse a răcni: — Lipsiţi, zmeilor! Ia te uită la ei... Ce, naiba crezi că-i pentru fitecine? Şi se vădi atunci că acela era însuşi Prostilă, feciorul lui Zmeilă, frate cu Neghiobilă şi cumnat cu Zgâilă sau, mai pe scurt, împăratul zmeilor. Că, dacă răcni, odată dădură îndărăt zmeii şi zmeoaicele. — Nu te mânia, prostia ta – se umiliră ei. Am zis şi noi o vorbă, ca nişte zmei isteţi ce suntem... — Vorba lungă, sărăcia zmeilor – rosti aspru Prostilă. Când o să vă mai prostiţi şi voi odată? Iar schimbând glasul, se-ntoarse numai lapte şi miere către Neacşu: Ei, mi-o faci? — Apăi, nu aşa – răspunse omul. Întâi să mă duci acasă şi să văd eu acolo toate câte mi le-ai făgăduit, că altminteri... — Bine – zise Prostilă. Hai, suie-n spinarea mea! Şi dacă se sui Neacşu în spinarea zmeului, porunci acela: zmei şi zmeoaice, după mine! Şi unde nu-şi desfăcură cu toţii nişte aripi zimţate şi se ridicară în văzduh. Zburau ca gândul şi, până să priceapă Neacşu ce şi cum, se şi pomeni în faţa bordeiului din care plecase, de gura nevesti-si. — Încetişor, zmeilor – se rugă el, înspăimântându-se la  gândul  că femeia i-ar fi putut auzi şi s-ar fi deşteptat din somn (că pe pământ, pricepi, era noaptea-n toi). — Nu te teme – îi şopti Prostilă. Când vrem noi, nici musca nu ne simte! Şi-ntr-adevăr, la porunca lui, se răspândiră zmeii şi zmeoaicele, alergând care după lemne, care după piatră, în vreme ce alţii, apucându-se de săpat, muşcau pământul cu dinţii lor cât lopeţile. Era un du-te-vino şi-o vânzoleală de zmei, năduşeau zmeii, muncind cu hărnicie şi, când se lumină de zi, văzu Neacşu o casă cu două caturi, cu acareturi, cu livadă, cu stupi, o gospodărie cum neam de neamul lui nici în vis nu visase! Frânţi de osteneală, zmeii zăceau care pe unde apucase. — Ei, eşti mulţumit? întrebă Prostilă. — Le-aţi cam dat voi peste cap, nu-i vorbă, dar ce să-i faci? Zmeul, ca zmeul... M-oi mulţumi şi cu atât, zise Neacşu. — Atunci... îmi faci naiba? — Să ţi-o fac. Dar să ştii că doare... Din ce doare mai mult, dintr-atât iese mai frumoasă – îi atrase Neacşu luarea-aminte şi Prostilă făgădui: — Am să fiu tare! Îl puse Neacşu atunci de se lungi la pământ, cu faţa-n sus, îi porunci să-nchidă ochii şi, apucând un trunchi de stejar rămas nefolosit de la bina, pocni o dată cu sete, drept în fruntea zmeului. — Stai oleacă – spuse Prostilă. Bântuie pe-aici un ţânţar! — Nu mişca, zmeule, şi nu vorbi – strigă Neacşu, înspăimântat de puterea aceluia. Şi luă atunci în braţe un bolovan cât toate zilele, sub povara căruia se-mpleticea, îl cără şi-i dădu drumul pe fruntea lui Prostilă şi se sfărâmă, dar zmeul strigă bucuros: — Mai tare, mai tare! Parcă parcă-ncep să simt ceva... Şi-apoi cără Neacşu unul după altul nouă bolovani şi pe toţi nouă-i fărâmă de fruntea  zmeului, care  de  fiece  dată  mulţumea şi-ntreba plin  de nădejde: — Mi-o faci? Se vede?... Rogu-te, să fie cât mai mare! Iar dacă-i crescu pe frunte un cucui cât un dovleac copt, sări Neacşu pe cucui şi-ncepu a juca pe el, izbind cu călcâiele şi lustruindu-l cu tălpile, până ce, leoarcă de apă, se opri. — Gata, zmeule – spuse el, abia trăgându-şi răsuflarea. Şi-şi pipăi zmeul cucuiul şi tare se bucură aflându-l arătos peste seamă. — Ei, cum vi se pare naiba mea? îi întrebă el pe ceilalţi zmei. Şi, văzând că zmeii dormeau, îi deşteptă cu lovituri de picior. — Straşnică naibă! şoptiră cu evlavie zmeii, dacă dădură cu ochii de cucuiul cel arătos. — E mare! — Şi roşie! — Asta naibă! Aşa mai zic şi eu... — Păi da – se fuduli Prostilă – e o naibă în toată puterea cuvântului! Doar că glasurile zmeilor o deşteptară pe femeia lui Neacşu, care dormea în  bordei. Odată  năvăli ca  o  furtună şi,  văzându-şi omul  în  ceata zmeilor, se puse pe meliţat: — Ai venit? N-ai mai fi venit!... Şi la ce mi-ai umplut bătătura de zmei? De zmei îmi arde mie? Te poftesc să-ţi iei zmeii şi să ştergi putina, cu zmei cu tot! — Nu te mânia – spuse cu băgare de seamă Neacşu. Iacă, ne-au făcut o casă... şi-i arătă casa cea straşnică şi acareturile, şi livada, întreaga aşezare gospodărească, de n-avea nici boierul una să-i stea alături. Dar femeia, numai ce zvârli o privire, că prinse a striga, de-ai fi zis că cineva o arde cu fierul roşu: — Casă? Asta-i casă?... De cap să-ţi fie! Frumos mă mai cinsteşti, dacă mă-mbii cu asemenea casă!... O ruşine! O cocină! — Vezi? şopti Neacşu către Prostilă. Ţi-am spus eu că le-aţi cam dat toate peste cap... — Ce-i de făcut? se-nspăimântă zmeul. Are să ne ia la bătaie... — Lasă, nevastă, treacă de la noi – vorbi atunci Neacşu, purtându-se cu muierea aşa cum te-ai purta cu un ou moale. Le-au mai dat zmeii oleacă peste cap, dar încolo... — Aşa? Le-aţi dat peste cap? se năpusti femeia asupra bieţilor zmei. Şi de ce, mă rog? Nu puteaţi face şi voi o treabă ca lumea, hai? Ca mieii-n faţa lupului se strânseră zmeii şi zmeoaicele, dârdâind şi privind în pământ. — Nu te mânia – se rugă Prostilă, dar femeia se repezi, poruncindu-i: — Să taci! Unde-s vacile, porcii, caii şi mieii? Prostilă îşi zgârci trupul de zmeu şi, cu capul între umeri, bâigui ruşinat: — Păi, n-a fost vorba de vaci... — Cum? N-a fost vorba?... Neacşule! Unde te-ai ascuns, Neacşule? — Aici sunt, aici, nevestică – oftă omul, ieşind de după o stivă de lemne, îndărătul căreia se pitise, nădăjduind că urgia va trece pe lângă el ca toate urgiile, lăsând în urmă-i un cer senin. — Zi aşa, ai?... N-a fost vorba de vaci? îl luă femeia la rost. — Of, naiba m-a pus să mă-ntorc acasă! strigă Neacşu, izbind căciula de pământ, şi-n clipa aceea Prostilă se lumină la faţă, şoptind pentru el: — Tii, naiba! Cum de nu mi-a dat prin minte?... Naibă, scoate-ne din bucluc!  Dar femeia striga mai departe, habar n-avea de nimic şi naiba nu-şi dovedea puterea. — Ce-i cu naiba mea? se minună zmeul, pipăindu-şi cucuiul din frunte. Nu vrea defel să m-ajute... Hai, naibă, hai, drăguţă, scapă-ne de belea! Dacă-i auzi Neacşu vorbele, pricepu că lucrurile se încurcă şi mai rău. — Nu te pricepi – îi spuse el atunci zmeului. N-auzi cum te-ndeamnă naiba să pui mâna pe femeie? — Zău? Nu m-am obişnuit cu ea, pesemne – zise bucuros Prostilă şi, nici una, nici două, întinse o labă şi-o apucă pe femeia care striga înainte, ocărând şi blestemând de mama focului. — Târnoseşte-o niţeluş! mai şopti Neacşu, şi zmeul n-aşteptă să i-o spună de două ori, că odată începu să zvârle femeia dintr-o labă într-alta, aşa cum te-ai juca dumneata cu-o mingiucă de cârpă. Şi, ce să vezi? Tăcu femeia şi nu mai zise nici pâs. — De-ajuns? întrebă Prostilă. — Încă o ţâră – spuse Neacşu. Las’ că-i face numai bine... Iar când, într-un târziu zmeul slobozi femeia, rămase aceea potolită şi nu i se mai auzi glăsciorul. — Te doare ceva? o întrebă Neacşu. — Nu, mulţumesc – răspunse ea cuviincios. — Atunci doreşti, poate, ceva? — Nu, bărbăţele, mulţumesc. Se frecă Neacşu la ochi, părându-i-se că nu vede bine. Dar nu: femeia lui zâmbea drăgăstos şi se uita la el aşa cum niciodată nu se mai uitase. — Mai avem treabă cu zmeii, nevastă? întrebă Neacşu din nou şi ea răspunse-ndată: — Eu cred că nu. Lasă-i să se-ntoarcă în lumea lor, sărăcuţii, că or fi având şi altele de făcut decât să ne tot asculte pe noi... — Apăi, cu bine, zmeilor şi s-auzim de bine! spuse Neacşu, iar Prostilă îi mulţumi încă o dată pentru naibă, după care ceata zmeilor şi-a zmeoaicelor se ridică în văzduh şi pieri, de parcă n-ar fi fost. — Ţi-o fi foame, bărbăţele – spuse femeia şi, intrând în casă se-apucă să gătească nişte bucate nemaivăzute, în vreme ce Neacşu nu ştia cum să se minuneze mai bine de bucăţica lui de nevastă. Iar din ziua aceea tot aşa s-au scurs zilele lor. Cât despre împăratul zmeilor, bag sama că şi acela s-a-mpăcat de minune cu cucuiul lui, că de atunci nu i s-a mai auzit nici de nume. Şi-astea, logofete, nu sunt glume! Ştie azi şi ultimul bezmetic că orice sac îşi află-n lume petic...

Fierarul şi Moartea   Odată, la vremea cireşelor coapte, Moartea pătrunse într-un sat de munte. Şi coborâse noaptea peste sat şi stelele priveau cu teamă la năluca neagră ce păşea prin mijlocul uliţei, dreaptă şi neîndurătoare, în vreme ce fierul coasei pe care-o purta pe umăr zvârlea arar câte-o sclipire îngheţată. Păşea Moartea pe uliţa satului şi pe unde trecea, câinii se trăgeau în lături scheunând, mâţele se zbârleau şi caii tremurau, viţeii-şi lipeau boturile de pântecul mamelor, iar cucuvăile râdeau, înfoindu-şi penele. Căci Moartea trecea pe uliţa satului şi dâra de frig pe care o lăsa în urmă înspăimânta vietăţile lipsite de grai... Şi nu se zărea fir de lumină la ferestrele oamenilor, fără numai la un ochi de geam, departe, în capul satului, unde o fată cânta, rânduindu-şi avutul în lada de zestre. Iar Moartea, călcând cu paşi grei, se îndreptă către casa aceea şi se opri în faţa uşii. Atinse uşa cu fierul coasei şi zăvorul sări şi uşa se dădu de perete. Tăcută, dreaptă şi neîndurătoare, Moartea privi către fată. — Tu? şopti fata şi cântecul i se frânse şi buzele-i albiră fără veste şi ochii i se măriră. Pe cine cauţi? Aici nu locuiesc decât eu... şi mâine mă mărit! — Taci! spuse Moartea. Destul ai cântat... — Dacă te supără cântecul meu sunt gata să tac – vorbi repede fata. Iacă, n-am să mai cânt... — Nu te osteni – grăi însă Moartea. Ştiu tot ce-ai să-mi spui. De mii şi mii de ori am auzit ce spun oamenii când vin să-i iau şi nu tu ai să născoceşti vorbe pe care nu le ştiu... Hai, bea! Şi Moartea scoase de sub zăbranic o cupă neagră, şi braţul ei osos se dezgoli, când apropie cupa de buzele fetei. Fata se dădu însă cu un pas îndărăt şi strigă: — La ce mă-mbii? Ce băutură tremură în cupa ta? — E licoarea uitării – spuse Moartea. Nu-i pe lume ciorchine să dea vin mai dulce... Priveşte!  Şi Moartea îşi roti braţul pe dinaintea ochilor albaştri ai fetei şi fata nu se mai putu împotrivi. O toropeală ciudată o cuprinse şi, atingând cupa cu buzele, sorbi fără să ştie licoarea. — Cum te cheamă? întreb Moartea. — Nu... nu ştiu – răspunse fata, rotindu-şi privirile, de parcă atunci, pentru întâia dată ar fi văzut odăiţa în care se născuse. Am uitat... — Nici n-ai nevoie să ştii – rânji Moartea şi, apucând coasa, izbi. Dar fata nu căzu. Rămase în picioare, cercetând la fel de mirată cele din jur.  — Ia te uită! mormăi Moartea şi, înciudată, mai izbi o dată. Zadarnic! Fata rămânea tot în picioare; cu aceeaşi mirare privea masa şi scaunele scunde, şi-n ochii albaştri nu i se citea nici urmă de teamă. Dacă văzu aşa, cercetă Moartea cu luare-aminte tăişul coasei şi-l află tocit, zimţat ca un fierăstrău. Şi cum să te prindă mirarea? De-amar de vreme, de când secera vieţile împăraţilor şi cerşetorilor, vieţile pruncilor şi moşnegilor, vieţile tuturor dobitoacelor, vieţile fiarelor de pădure, vieţile păsărilor şi vieţile gâzelor, avusese vreme să se tot ştirbească! — Mda! îşi spuse Moartea. Tu, fetico, nu pierzi nimic de mai aştepţi oleacă... Şi, înfăşurându-se mai bine-n zăbranicul ei, se răsuci şi porni din nou pe uliţa satului, în căutarea unui fierar. Acu, un singur fierar locuia în sat, şi cu fierarul acela trebuia să se mărite fata a doua zi. Moartea se opri în dreptul uşii lui şi bătu cu putere. Apoi se ghemui, ascunzându-şi cum putu mai bine ciolanele şi aşteptă. Fierarul nu dormea. Întins pe culcuşul lui se gândea la bucuria zilei de mâine, iar dacă auzi bocănituri în uşă îndată se sculă şi, deschizând zări o bătrână gârbovită. — Ce-i, mătuşă? întrebă el. Ce te aduce la mine-n miez de noapte? — Nevoile, maică... Iacă, fie-ţi milă de-o biată bătrână. Am o coasă şi i s-a cam ştirbit tăişul... Fierarul apucă mirat coasa. — Da’ bine, mătuşă, dimineaţa nu puteai să vii? Bătrâna chicoti răguşit: — Puteam, puteam, cum de nu... Dar dimineaţa nu puteai dumneata să-mi faci treaba! Sau ai uitat că mâine te-nsori? — Pe toate le ştii! se minună fierarul. Fie, dacă tot m-ai găsit treaz... Şi era gata s-o poftească înăuntru pe bătrână, când o văzu sărind din loc, ca muşcată de şarpe. — Uliţa! Uliţa! strigă bătrâna, săltând când pe un picior, când pe celălalt. Se clătina şi, ca şi cum ar fi fost gata să cadă, îşi întinse braţele. Atunci zăbranicul alunecă şi fierarul văzu pentru o frântură de clipă hârca şi oasele celei ce-i bătuse la uşă. Înspăimântat, făcu un pas îndărăt şi izbi uşa-n nasul cârnei, care-n van striga şi blestema. Apoi, privind printr-o crăpătură a uşii, fierarul o văzu alergând, alergând până ce pieri pe după nişte case. — Din ce-am scăpat! îşi spuse fierarul. Numai de Moarte nu-mi ardea mie... Şi, cum nu-i venea să se culce, se apucă să rânduiască toate cele, ca să-şi întâmpine mireasa cum se cuvine. Atunci dădu peste coasa de care Moartea uitase. Era o sculă ca toate celelalte, numai că pe fierul coasei se aflau săpate nişte semne ciudate. Iar tăişul, ce-i drept, era stricat. — Ptiu, drace! spuse fierarul şi, fără a se gândi prea mult, piti coasa pe după nişte fiare vechi, în fierărie; iar dacă făcu bună rânduială peste tot, aşteptă să se lumineze de zi. Acu, să nu uităm că în casa din capul satului uşa rămăsese dată de perete, aşa cum o lăsase Moartea când pornise-n căutarea fierarului. Şi fata ieşi pe uşă, minunându-se de bolta înstelată şi, ca una ce sorbise licoarea uitării, nu-şi mai aminti nimic din câte văzuse şi trăise până-atunci, în lumea oamenilor. Doar cu-o zi înainte mai ştia că prin mijlocul satului trece uliţa noroioasă pe care în atâtea rânduri o bătuse cu tălpile, dar uliţa i se păru acu o dihanie lungă, întinsă la pământ. Ca s-o-nspăimânte, îşi bătu palmele şi strigă: — Fugi! iar uliţa zvâcni ca un şarpe şi prinse a se târî printre case. (Atunci, pasămite, se clătinase Moartea, nepricepând ce duh rău intrase în uliţa cea liniştită. Şi uliţa o dusese cu ea!). Gonea neauzit, frecându-şi trupul de uluci, gonea şerpuind, iar fetei nu i se păru ciudat că uliţa pierea lăsând în urmă-i o fâşie de iarbă, smălţată de flori. Căci, pe măsură ce uliţa se depărta, iarba şi florile se iveau între cele două rânduri de case... Şi fata păşi pe covorul verde şi culese florile; dar nu mai ştia că floarea e floare. Păşea încetişor, cântând un cântec pe care niciodată nu-l auzise, iar când se sătură de mireasma florilor, zvârli spre stele florile culese, şoptindu-le: — Zburaţi! Şi florile zburară ca nişte fluturi, topindu-se în văzduhul luminat de secera lunii. Fata însă nu mai ştia ce-i o seceră, cum nu mai ştia ce e luna. Întinse braţul către sclipirea aceea şi, neputând-o ajunge, ridică un picior, ca şi când ar fi voit să urce o treaptă. Şi-o treaptă nevăzută se-nfiripă de bună seamă sub talpa fetei, o treaptă şi-ncă una, şi-apoi alta şi alta, un şir întreg de trepte nevăzute pe care sui, înălţându-se treptat în văzduh. Şi-n dreptul secerii lunii se-opri şi se aşeză în scobitura secerii de aur, ca-ntr-un leagăn, şi-n leagănul lunii, străjuită de stele, adormi. Iar noaptea se scurse cu încetul până ce zorii stinseră stelele, cum stinseră şi luna. Cerul era albastru, soarele strălucea şi luna nu se mai vedea, dar fata tot mai dormea în leagănul lunii... Fireşte, dimineaţa oamenii s-au mirat nespus, pe pământ, când ridicându-şi privirile au zărit sus, sus de tot, pe cer, o fată care părea că atârnă de boltă. Înţelepţii se-ncuiară în casă şi chibzuiră îndelung, nebunii se bucurară şi babele scorniră minciuni, dar nimeni nu dezlegă taina fetei adormite pe cer; iar fata dormea netulburată. Şi-apăi în satul lui de munte, deschizând în zori uşa, fierarul se minună întâi de uliţa care pierise, lăsând în locu-i un tăpşan. Apoi îşi ridică privirile spre soare şi văzu fata. Şi-un junghi îi împunse inima, că prea semăna arătarea cu mireasa lui! Alergă atunci ca ieşit din minţi, alergă până la căsuţa din capul satului şi văzu uşa dată de perete şi opaiţul fumegând şi încăperea goală. — Ea e, îşi spuse fierarul, privind din nou către fata de pe boltă. Dacă-i vrajă la mijloc, oi sparge şi vraja! Şi chiui de răsunară munţii şi-şi mişcă braţul, încercând să-şi cheme iubita. Dar glasul nu-i răzbătea până-n cer, şi fata, bag sama, nu-l auzi, căci, liniştită, dormea înainte. Şi-şi aminti fierarul de vorbele bătrânilor, care povesteau că undeva, departe, se află o scară ce suie la cer. Spuneau că scara e din fire de aur, că porneşte din coarnele unui taur şi că nimeni n-o poate vedea până ce nu-şi ucide umbra... Îngândurat, fierarul plecă spre fierăria lui. Şi pentru întâia oară îşi privi cu ochi răi umbra, care-i luneca neauzit în urmă. Se răsuci deodată şi-ncercă s-o calce în picioare, dar umbra se feri în lături. Apucă un bolovan şi-l izbi în pieptul umbrei, dar umbra nu se sinchisi şi-l urmă credincioasă. Atunci, intră în fierărie şi luă din cui un paloş greu, cu care se sili să hărtănească umbra. Lovea straşnic, înverşunându-se, şi curând pământul de lângă el semănă cu o ţarină răscolită de fierul plugului. Iar, când se depărtă cu trei paşi, umbra îl urmă nevătămată, neagră şi tăcută ca o pisică. — N-am  să  scap  de  tine? strigă  fierarul şi,  deznădăjduit, dădu cu pumnul în mormanul de fiare vechi, sprijinite de-un perete al fierăriei. Fiarele se prăbuşiră zdrăngănind, iar după ele se ivi o coasă. — Coasa  Morţii!  izbucni  fierarul,  grăbind  să  apuce  scula  uitată  de cruntul oaspe din vremea nopţii. Şi-ndată potrivi fierul pe nicovală şi-ncepu a-l izbi cu putere. Ciudate sunete smulgea barosul din fierul Morţii! Aici i se părea fierarului că aude un ţipăt de cucuvaie, aci desluşea urletul jalnic al unui câine, aci prindea un geamăt de om care-şi dă duhul, aci se ridica un vaiet ce nu semăna cu nimic şi care-i îngheţa sângele în vene. Şi, cum izbea o dată cu barosul, cum plesnea acela şi cădea la pământ. Nouă baroase a schimbat fierarul, nouă pile şi nouă cute, până ce tăişul fierului ajunse ca un brici. Atunci îşi şterse fierarul sudoarea de pe frunte şi, privindu-şi umbra, ridică încet coasa. Şi izbi în pata neagră, lungită la picioare. Umbra zvâcni odată, fâlfâi prin fierărie, încercând parcă să fugă, dar se prăvăli. Iar, dacă se mişcă  fierarul, umbra  rămase nemişcată, iar dacă se depărtă de nicovală, umbra nu se clinti. Zăcea la pământ, ca un om negru. Avea cap şi trunchi şi mădulare, dar înţepenise acolo, pe vecie. Şi fierarul ieşi din fierărie şi-avu o strângere de inimă când văzu că stă drept în soare, fără ca trupul lui să lase umbră. Dar îşi ridică privirile şi zări fata adormită, atârnând între cer şi pământ, şi se bucură la gândul c-o va putea ajunge. — Aşteaptă! strigă el. Am să urc eu şi-n cer, aşteaptă-mă! Dar fata nu-i răspunse, şi-atunci, punându-şi coasa Morţii pe umăr, o porni la drum. Şi, iacă, de când n-avea umbră, de când lepădase tot ce e negru şi greu îl trăgea în jos, păşea mult mai sprinten, de parcă abia atingea pământul. Mai degrabă sărea, decât păşea. Într-o zi merse ca-n două, în două merse ca-n nouă şi-n nouă ca-n nouăzeci şi nouă, până se pomeni în vârful unui munte. Şi numai ce puse piciorul pe stânca cea mai înaltă, că zări un taur de aur, din coarnele căruia pornea o scară ce se-nălţa, pierzându-se-n cer. Şi scara era alcătuită din fire de aur. — Nu gândeam să-ajung ziua când oi vedea un om în stare să se despartă de umbra lui spuse taurul. — De dragul iubitei – răspunse fierarul. Şi-i sări în spinare. Şi vârând coada coasei în brâu, prinse a sui pe scările de aur. Se-ntunecă, iar secera lunii strălucea aşa cum mai strălucise şi-n nopţile cât fierarul bătuse cale lungă. În nopţile acelea îşi văzuse mireasa odihnind în leagănul lunii, apoi o văzuse deşteptându-se şi jucând printre lumânările stelelor şi fierarul nu pricepuse cum de zboară; şi mai vârtos încă, nu se dumirise de ce, dacă poate zbura, nu se întoarce la el, pe pământ. Mai încercase s-o strige când şi când, dar fata nu-l auzise şi nu-i rămăsese decât să-şi urmeze drumul, aşa cum şi-l urma şi-acu, suind pe scara de aur. Şi sui, sui, sui, până-ajunse aproape de secera lunii. Fata-l privea liniştită şi-oleacă mirată. — He-hei! strigă fierarul. — He-hei! răspunse fata, zâmbind. Cine eşti tu? Iar dacă-i auzi vorbele, osteneala îndelungatei călătorii îl cuprinse parcă deodată pe fierar. I se păru că văzduhul răsună de surle şi tobe şi că glasul nu-i izbuteşte să acopere larma aceea năprasnică. — Nu mă cunoşti? strigă el. Pentru tine mi-am ucis umbra şi-am suit scara de aur... Am venit să te duc înapoi, pe pământ! — Pe pământ? râse fata. Ce-i aceea pământ? Surlele şi tobele ţipară într-o izbucnire sălbatică. Fierarul văzu negru înaintea ochilor. — Mireasa mea, ai uitat de pământ? Dar, în loc să răspundă, fata sări de pe secera lunii şi pluti prin văzduh, oprindu-se lângă fierar. — Cine eşti? vorbi ea din nou. Te aud ca pe-un cântec uitat... — E-o vrajă – şopti fierarul pentru sine. O vrajă rea... — Nu te-ntrista – spuse însă fata. Vino! Şi-l luă de mână şi fierarul se miră de răceala mâinii ei. Şi păşiră împreună prin văzduh, iar fierarul nu se mai întrebă cum de poate călca în gol, ca pe-un drum bătut... Dacă merseră o vreme, se opriră la malul unui râu de foc. O luntre de jar aştepta la mal şi ei suiră-n luntre, fără să simtă arsura focului, şi luntrea de jar îi trecu peste râul de foc şi-i opri în dreptul unei porţi uriaşe, de piatră. Poarta era deschisă şi dinăuntru venea un val de aer rece. — Să nu intrăm – se rugă fierarul. Dar fata-şi întoarse privirile către el şi rosti încet: — Trebuie să intru. Mă cheamă-ntr-acolo... Hotărât să n-o lase singură, fierarul nu mai spuse nimic. Şi fata intră pe poarta de piatră, dar, când voi s-o urmeze şi el, îi fu cu neputinţă: îşi mişca picioarele ca şi cum ar fi păşit, dar nu înainta nici cu o palmă. — Vino — îl chema fata, şi el se străduia din toate puterile; însă, cât se străduia, nu izbutea decât să facă paşi pe loc. — Nu pot intra – spuse cu durere fierarul. — Păcat, răspunse fata. E bine cu tine... Şi, pe măsură ce vorbea, se depărta încet. — Opreşte-te! strigă fierarul. Întoarce-te!... Încearcă să ieşi! — Nu pot ieşi – rosti fata şi-şi mişcă mâna în chip de bun rămas, şi depărtarea dintre ei sporea mereu. Curând trupul fetei se văzu ca prin sită, apoi ca prin ceaţă, apoi se topi în neguri. Deznădăjduit, fierarul izbi cu pumnii-n poarta de piatră, se jelui şi răcni, dar poarta se-nchise încet, surdă la zbuciumul şi durerea lui, şi fierarul se prăbuşi înaintea porţii uriaşe. Zăcu acolo multă vreme, iar când se ridică se lumina de zi. Cerul era mohorât şi doar fâşiile norilor călătoreau alene. — Cine mi-ar putea da o mână de-ajutor? se frământa fierarul. Dacă n-o scot din lumea îngheţată, care începe dincolo de poarta asta, mireasa mea-i pierdută pe vecie... Atunci simţi, lipită de trup, coada coasei şi-şi aminti de negrul muşteriu din vremea nopţii. — Da, da, îşi vorbi fierarul. Cine alta decât Moartea-mi poate spune ce-am de făcut?... Dar cum să-i dau de urmă? Norii treceau leneşi pe lângă el. — Norilor, norilor, pe unde-aţi umblat n-aţi văzut o nălucă neagră şi cumplită foarte? — Nici aproape, nici departe – răspunseră norii. Şi norii trecură şi se ivi Vântul, care-i mâna din urmă. — Vântule, Vântule, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră ce tăcere-mparte? — Nici aproape, nici departe – răspunse şi Vântul. Şi vântul trecu şi, limpezindu-se cerul, Soarele se ivi deodată pe boltă. — Soare, Soare, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră şi-n ochi cu văi deşarte? — Ce vrei de la Moarte? întrebă Soarele, şi fierarul îi povesti durerea lui. Povesti amănunţit, iar din ce povestea, dintr-atât Soarele se mâhnea. — Tare mi-e milă de tine, fierarule – zise el, când acela sfârşi – tare mi-e milă şi tare mă doare că nu te pot ajuta. Puterea mea se-ntinde asupra a tot ce-i supus pieirii, a tot ce lasă umbră, şi tu ţi-ai jertfit umbra şi-ai ieşit din hotarele puterii mele... Nu te pot ajuta, dar un sfat nu mă rabdă inima să nu-ţi dau: iacă, prinde-te de coada stelei călătoare! Şi fierarul văzu o stea călătoare gonind către el şi, dacă auzi sfatul Soarelui, nu mai stătu pe gânduri. În clipa când coada stelei trecu prin dreptul lui, îşi întinse mâinile şi se-agăţă de snopul luminos, pe care aceea îl târa după dânsa. — Rămâi cu bine, Soare, şi-ţi mulţumesc pentru sfat! — Cu bine, fierarule, şi-ţi doresc izbândă! Aşa porni fierarul într-o nouă călătorie prin văzduh. Steaua cu coadă gonea mai repede ca vântul, mai repede ca gândul şi-ntr-o clipă-nconjură pământul! De iuţeala aceea nebunească îi ţiuiau fierarului urechile şi-l cuprinse o ameţeală straşnică, de era cât pe ce să-şi descleşteze degetele şi să lunece-n hău. Dar se ţinu tare şi-şi păstră firea. Iar când izbuti să ia seama la cele din jur, steaua năzdrăvană şi-nconjurase pământul de şapte ori. A opta oară porni în zbor, şi de astă dată, preţ de cât ai bate din pleoape, fierarul zări sub el un soi de balaur negru, ce şerpuia purtând o mogâldeaţă-n spinare; şi pricepu că vede uliţa satului de munte, care-o luase razna, ducând Moartea cu ea. Şi steaua dădu pentru a opta oară ocol pământului, iar când se avântă pentru a noua oară în mersul ei nebunesc, fierarul prinse clipa potrivită şi, ajungând deasupra uliţei buiece, îşi descleştă degetele şi-şi dădu drumul să cadă. Şi se rostogoli prin văzduh ca o pasăre lovită, se rostogoli şi nu se opri decât pe uliţa zburătoare, la doi paşi de Moarte. Târâtă de-atâtea zile pe  unde vrei şi  pe unde nu vrei, de mânie, Moartea  era  parcă  şi  mai  neagră  ca  de  obicei.  Dacă  văzu  că  ceva  se prăbuşeşte lângă ea, se plecă să vadă ce şi cum. — Tu erai, fierarule? strigă Moartea, mai mirată văzându-l, decât dacă ciudata ei călătorie s-ar fi sfârşit tot atât de fără veste cum începuse. — Eu – răspunse fierarul. Ce, ai uitat că mi-ai poruncit să-ţi ascut coasa?... Abia atunci îşi zări Moartea coasa şi-o bucurie cumplită o cuprinse. — Dă-mi-o, dă-mi-o – strigă ea, întinzând cu nerăbdare oasele degetelor către fierar. Dar acela se trase îndărăt şi vorbi liniştit: — Stai niţel, că din preţ încă nu ne-am înţeles. — Ne-om înţelege, ne-om înţelege! grăi repede Moartea, şi fieraru-i răspunse îndată: — Nădăjduiesc! Mai întâi doresc să-mi înapoiezi mireasa şi să-i înapoiezi amintirile. Dar Moartea-şi îndreptă oasele şi-ncrucişându-şi braţele, spuse cu trufie:  — Nici gând! — Ai să mă duci dincolo de poarta de piatră – urmă netulburat fierarul – şi-am s-o primesc din mâinile tale, aşa cum o ştiu de pe pământ. — Nebunule! râse Moartea. La poarta de piatră ajung doar umbrele cărora  le-am  ucis  trupul,  sau  trupurile  care  şi-au  ucis  singure umbra, câştigându-şi viaţa fără capăt. Şi, încă şi-acelea, doar cu-ngăduinţa mea! — Priveşte! spuse fierarul. Uliţa însufleţită îşi urmase calea-n tot acest timp şi ajungând în dreptul soarelui Moartea văzu cu spaimă că omul din faţa ei nu are umbră. — Ce-ai făcut, fierarule? şopti Moartea. — Te-am învins, răspunse fierarul – şi pe uliţa ce urma să şerpuiască prin văzduh tăcură amândoi, prinşi de gânduri grele. — Nu mă mai pot împotrivi, rosti în cele din urmă Moartea. Noi doi, acu, suntem de-o seamă... Jertfindu-ţi umbra te-ai scos din rândurile celor ce pier. Şi-n vreme ce Moartea tăcea, muncită de-ndoieli, fierarul se apucă să mâne uliţa, îndemnând-o cu coada coasei ba spre stânga, ba spre dreapta, după cum se cerea ca să poată ajunge în dreptul porţii de piatră. Moartea făcu un semn şi poarta se deschise, şi ei intrară pe poartă, aşa cum se aflau, în picioare pe uliţa mişcătoare. Dincolo de poarta aceea începea o ţară de neguri. Era frig şi umbre de copaci se clătinau ici-colo şi umbre de păsări treceau în zbor; umbre de oameni lunecau fără ţintă, şi peste toată lumea de neguri plutea o tăcere albă. Prin ţara aceea uliţa şerpuia încet, ca-nvinsă de oboseală. Umbrele se apropiau de ea şi-şi mişcau buzele, încercând să grăiască, dar nici un sunet nu trecea dincolo de umbra buzelor şi nălucile-şi mişcau zadarnic braţele, fluturându-le ca pe nişte fâşii de pânză. Aşa cum se iveau din neguri, aşa se pierdeau în neguri şi fierarul le cerceta cu inima strânsă. — Uite-o! strigă el deodată, şi glasul îi răsună ca o trâmbiţă în inima negurilor, acolo unde glas de om nu răsunase nicicând. La sunetul acela o umbră se apropie şi trupul fetei se văzu întâi ca prin ceaţă, apoi ca prin sită, apoi aşa cum fusese pe pământ. Fierarul o apucă de mână şi-o trase pe uliţa mişcătoare, iar fata i se cuibări la piept, oftând abia auzit: — E bine cu tine... Moartea se întoarse atunci către fierar: — Pleacă-ţi coasa – spuse ea. Şi, arătându-i fetei semnele ciudate săpate pe fierul coasei, porunci: Tu, trece-ţi de-a-ndăratelea degetul peste semne, de la coadă spre cap! Şi fata o ascultă şi-şi purtă de-a-ndăratelea degetul peste semnele acelea şi, pe măsură ce-şi mişca degetul, un tremur nestăpânit îi cuprindea trupul. — Mi-e frig, se plânse fata. — Îndată, îndată, o mângâie fierarul. Şi Moartea-l îndemnă să mâne uliţa către poarta de piatră şi cu toţii ieşiră din ţara de neguri. Şi-n clipa când poarta se închise în urma lor, fata scoase un ţipăt şi cuprinse cu braţele gâtul fierarului: — Iubitule, unde-ai fost?... Mi-era frig, frig...  — S-a isprăvit acu, lasă – o mângâie acela. Dar fata dădu cu ochii de Moartea ce-i privea nerăbdătoare. — Iar mi te-arăţi? strigă fata. Ce m-ai pus să beau, de mi-ai luat minţile? Moartea dădu din umeri şi rosti apăsat: — Fierarule, m-am ţinut de cuvânt. Dă-mi coasa! — Îndată, spuse fierarul. Da înainte de a-i întinde scula ucigătoare, izbi o dată în umbra care-nsoţea fiece mişcare a fetei. Umbra-i fâlfâi aşa cum şi umbra lui fâlfâise, acolo, în fierărie, şi se lungi apoi la picioarele ei, pe uliţă. Fierarul mai izbi o dată în lutul uliţei şi doar apoi îi înmână Morţii coasa. Şi uliţa se opri fără veste undeva, între cer şi pământ, pentru a se prăbuşi din văzduh, ca o piatră. Fata închise ochii şi când îi deschise din nou, peste o clipă, se afla pe uliţa cunoscută a satului ei de munte, chiar în dreptul căsuţei în care văzuse lumina zilei. Iar mirele o cuprindea cu braţul pe după umeri. — Ciudat – spuse fata, cuibărindu-se – parcă m-aş deştepta dintr-un vis... un vis pe care l-am uitat... Şi amândoi păşiră pe uliţă, şi fata nu văzu pata întunecată care-abia se deosebea pe pământul negru, o pată-n chip de fată, o pată cu cap, cu trunchi şi mădulare... Şi la nunta lor se iviră pe cer două stele, care mai ard pe boltă şi-n ziua de azi. În juru-le toate-au îmbătrânit, s-au stins şi s-au schimbat, dar fierarul şi femeia lui au rămas tineri, ca-n anul depărtat când Moartea pătrunsese, la vremea cireşelor coapte, în satul lor de munte. Şi, de-ai să-i cauţi la fierărie, ai să-i găseşti. Uneori vântul se opreşte din drum şi gustă din pâinea lor, alteori visul le vine-n ospeţie şi-i dăruieşte cu mantale albastre. Nevătămaţi au trecut prin ciumă şi războaie şi nevătămaţi vor dăinui în veci, căci nu au umbră. Auzi? Sună fierul pe nicovală, undeva, într-un sat de munte, un sat în care se făuresc inele ce păstrează dragostea şi potcoave ce nu se desprind niciodată... Hai, cine mai porneşte drumul într-acolo?