Panait Istrati

O noapte in balti de Panait Istrati - COPILĂRIA LUI ADRIAN ZOGRAFI   Viaţa unchiului Dumitru şi a familiei sale era o adevărată robie. Tot câştigul muncii lor era înghiţit de veşnicele datorii către proprietarul moşiei şi către stat. Pentru ei era grâul cel mai frumos, porumbul cel mai bun, laptele vacii, ouăle şi găinile. Pentru locuitorii magherniţei, ciorbă de fasole şi o mămăligă rea.   Viaţa aceasta învrăjbea pe oameni. Unchiul Dumitru se îmbăta duminica şi îşi bătea nevasta care, de frică, se ascundea prin vecini. Pentru dânsul, orice pricină era binevenită: dacă i se părea că femeia aprinde focul prea încet, unchiul, cu lovituri de cizmă, o trimitea cu capul în cenuşa vetrei. Atunci bătrâna mamă se supăra, lua cobiliţa şi croia fiului său câteva ciomege, pe care acesta le primea, râzând.   — Beţivule!… Câtă vreme sunteţi îndrăgostiţi, scoateţi limba de un cot, iar după ce puneţi mâna pe fată, nu vă mai uitaţi la ea nici ca la o căţea!   Trimiteau apoi pe micul Adrian s-o cheme pe oropsită, care, plângând, îşi ridica poalele şi arăta soacră-si coapsele pline de vânătăi.   — N-aş fi crezut că Dumitru al meu o să mă bată aşa! scâncea ea.   — Ce vrei, fata mamei! Ştiai bine că suntem săraci lipiţi pământului. Nu trebuia să-l iei! Sărăcia cu iubirea nu duc niciodată trai bun. Asta s-o ţii minte pentru copiii tăi.   Cu toate că avea şaptezeci de ani, bătrâna făcea tot ce putea ca să-i uşureze pe copii de sărăcia pe care le-o lăsase moştenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe câmp, îşi luase sarcina gospodăriei: gătea, spăla, îngrijea de vite şi de ţânci. Şi, cum voia să adune ceva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna ei, erau întrebuinţate să strângă spicele de grâu în urma secerătorilor, să adune smocurile de lână pe care oile le lăsau în scaieţi şi să culeagă păpădia care creşte pe marginea şanţurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi şi să le descânte. Seara, la cină, socotindu-se o gură de prisos, nu se atingea nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. Se mulţumea cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, acel susai despre care cărţile civilizate spun că „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă”.   De două ori pe săptămână, bătrâna, încovoindu-se sub greutatea cobiliţei prea încărcată, străbătea cei cinci kilometri care despărţea satul lor de piaţa Brăilei, la amiază se întorcea cu treizeci de parale înnodate în colţul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani o vedeai săpând un puţ, pe la răspântiile drumurilor bătute de cărăuşi, sau cumpărând, fie un pat, cu toate albiturile lui, pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă cu viţelul de curând fătat, pe care o dădea de pomană vreunei văduve împovărată de copii.   Se întâmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strângea banii, şi atunci se duceau pe gârlă şi puţul, şi patul, şi vaca. Atunci sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămânile. Se plimba, galbenă şi tristă, ţinându-şi gura cu mâna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.   Adrian, nepotul cel mic – care fusese crescut aci la ţară, până la şapte ani şi care revenea mai târziu să-şi petreacă vacanţele de şcolar – era martorul blestemăţiilor unchiului Dumitru, dar acestea nu-l împiedecau să-l iubească…   De altfel, orice s-ar crede, toată lumea îl iubea pe Dumitru, începând cu nevasta bătută şi cu mama furată şi sfârşind cu ţăranii, care îl chemau la toate praznicele şi nunţile. Era un muncitor fără pereche şi, apoi, cânta din fluier ca nimeni altul în tot ţinutul. Coasa lui era în fruntea cosaşilor şi fluierul lui îndemna la joc, chiar şi pe cei mai bătrâni ori mai ursuzi.   Afară de asta era un om cu lipici. Deşi părea posac, avea în el un haz stăpânit. Semăna a ţigan, cu faţa lui smeadă, cu sprâncenele stufoase şi veşnic încruntate, şi cu glumele lui neaşteptate.   Adrian îl iubea: şi unchiul îşi iubea nepotul. Erau tovarăşi. Câteodată, micul tovarăş îl mustra pe cel mare, pentru brutalitatea lui faţă de nevastă, dar unchiul răspundea:   — Însoară-te şi pe urmă să vorbeşti. Femeia e lucrul dracului.   — Atunci de ce te-ai însurat?   — Fiindcă aşa se cade. Acolo ajungem cu toţii. Mai târziu bagi de seamă că trebuie să lucrezi pentru doi, pentru zece. Atunci bei ca să uiţi şi baţi ca să te uşurezi…   Adrian nu se mulţumea cu aceste răspunsuri: ori de câte ori unchiul îşi bătea nevasta, el se aşeza în faţa acesteia, ştiind bine că Dumitru nu era în stare să-l lovească. Într-adevăr, ţăranul iubea pe fiul surorii sale mai mari ca pe copiii lui şi îi trecea toate toanele, mergând până a-l însoţi „de hatâr”, când se ducea să-şi facă micile nevoi. Patima copilului era să se afle totdeauna şi peste tot lângă unchiu-său, dar mai ales atunci când acesta lua puşca pentru a trage în sturzii care mâncau strugurii, sau când înhăma, ca să meargă la tăiat stuf ori papură în bălţi.   Ah, nopţile acelea, în întinsele mlaştini de la gura Siretului! Cum ar fi putut Adrian să le uite!   Unchiul Dumitru nu era „învoit” să taie în baltă. Permisul costa un pol pe an, şi el n-avea de unde să-l dea. De aceea pleca pe înserate, pentru ca, după ce tăia o parte din noapte, să poată ajunge în piaţa oraşului învecinat, înainte de ziuă.   Adrian mirosea că „e rost de baltă”, după pregătirile ce se făceau în ziua plecării: se dădea cailor mai multă hrană şi pe urmă erau lăsaţi să se odihnească, apoi, umpleau traista cu un codru mare de mămăligă, ceapă şi sare. Băutură – o ploscă cu apă.   Dar cea mai sigură dovadă că unchiul pleca la „tăiat”, Adrian o vedea în hainele de cerşetor pe care Dumitru le îmbrăca, precum şi în chipul lui care devenea dureros de îngrijorat, căci nu se ştia niciodată cum o să se termine treaba. Unchiul se ducea să fure, fura ceea ce stăpânul moşiei nu muncise niciodată, nici nu însămânţase. Uneori, în loc să ajungă dimineaţa la târg, se pomeneau în curtea boierului, cu căruţa şi cu caii confiscaţi. Turcul care păzea mlaştinile, îi prinsese. Un nechezat de cal era de-ajuns, ca să-i dea de gol.   Într-o seară, unchiul Dumitru şi cu Adrian plecaseră târziu, ca să nu fie văzuţi de vecini. Erau şapte kilometri până la bălţi. Noapte caldă de iunie, cer înstelat. Unchiul mâna, fuma şi tăcea, în timp ce Adrian asculta vâjâitul vântului în urechi şi nu scotea o vorbă.   Odată ajunşi în împărăţia tăcerii, deshămară caii şi îi legară de căruţă, cu traista de ovăz pe după cap. Pe urmă, Dumitru intră în baltă, cu târpanul în mână.   Trebuia să se ducă departe, să intre în apă până la genunchi, până la burtă chiar, fiindcă la mal furtul putea fi uşor descoperit. Dar unchiul era voinic, întreprinzător: pentru a tăia cel mai bun stuf şi pentru a câştiga patru lei în piaţă, nu şovăia să pătrundă cât de adânc.   Plecând, îi spuse încet lui Adrian:   — Fii cu băgare de seamă la cai… Dacă vezi că-i apucă neastâmpărul, mai dă-le o mână de ovăz, mai ales celui din dreapta, care e nărăvaş. Vezi să nu adormi, că răceşti.   Să adoarmă Adrian? Dar ar fi fost o nebunie! El aştepta numai ca unchiul să întoarcă spatele şi să se facă nevăzut, pentru a se simţi stăpânul cailor, al căruţei, al nesfârşitei întinderi mlăştinoase, şi chiar al vântului şi al cerului cu stelele sale „fără număr”, cum spunea bunica.   În seara aceea, ca şi cum inima îi prezicea nenorocirea ce urma să se întâmple, nu avea chef să „poruncească” stihiilor, aşa cum făcea de obicei. În picioare, în căruţă, urmări cu privirea înaintarea unchiului după mişcarea trestiilor înalte, pe care ţăranul le înlătura, pentru a-şi deschide drum, pe urmă rămase nemişcat. Din când în când, zburau gâşte şi raţe sălbatice, scoase din tufişuri şi speriate din somnul lor de acest noptatec musafir, se ridicau în aer cu largi bătăi de aripi.   În lumina lunii, Adrian le privea cu înfrigurare. Îi venea să le strige: „Luaţi-mă şi pe mine!”   Adierea uşoară şi murmurul păpurişului îi gâdilau simţurile într-atât, încât îl făceau să-şi piardă noţiunea de loc şi de timp. Ar fi putut să rămână aşa nemişcat clipe îndelungate, căci clipele acestea nu le găsea în viaţa urâtă de toate zilele, plină de ţipete şi de sudălmi. Când vreo cucuvaie străpungea tăcerea cu chiotele ei cobitoare, Adrian tresărea ca din somn.   Dumitru plecase de mult. Adrian ţinea privirea aţintită către vârfurile stufişului, care trebuiau să se aplece mai mult la întoarcerea unchiului, din pricina maldărilor pe care acesta le târa cu el. Mişcarea se trăda de foarte departe, pe urmă devenea din ce în ce mai lămurită, până când, în sfârşit, îmbrâncind în dreapta şi în stânga, unchiul se ivea. S-a ivit şi în noaptea aceea, dar era deja obosit după primul drum. Se udase până la piept, iar sudoarea curgea şiroaie de pe el.   — Ah, e greu de data asta… spuse el, dând drumul să-i cadă la picioare maldării şi târpanul. Apele sunt înalte şi cojanii au „ciordit” tot ce era mai uşor de tăiat. Trebuie să mă duc tocmai la dracu, ca să găsesc stuf bun!   Se aşeză, se şterse şi-şi răsuci o ţigară. Pe urmă vorbi ca pentru el însuşi:   — Nu voi putea să tai mult, în noaptea asta… O cărucioară de trei lei, cel mult… Şi întorcându-se către Adrian: Ei, nu ţi-e foame? Hai să îmbucăm ceva!   Strivi o ceapă între palmele sale, o sără, şi-i dădu jumătate nepotului, în chip de friptură. Mâncară cu poftă, apoi traseră un gât din ploscă.   — Sunt liniştiţi caii?   — Da, răspunse Adrian, dar cel din dreapta nu mănâncă şi ciuleşte mereu urechile la vânt.   — Ticălosul!   Luă târpanul şi plecă pentru al doilea drum. La fiecare drum aducea doi maldări sub braţe, aşa că seara, la întoarcerea din târg, spunea:   — Era o încărcătură de zece, douăsprezece, de cincisprezece drumuri. Şi aceasta, pentru trei, patru sau cinci lei câştig şi cu preţul unor chinuri şi nenorociri fără seamă, cum s-a întâmplat în noaptea aceea.   Era la al şaselea drum şi Dumitru nici nu se depărtase bine, când un nechezat pătrunzător rupse tăcerea şi îl împietri pe loc. Lui Adrian îi îngheţă sângele: el cunoştea furia unchiului. Acesta se întoarse cu mâinile goale, întunecat. Vorbi cu voce blândă calului vinovat, celui din dreapta:   — Ei, Doamne Dumnezeule! N-ai vrea să-mi faci vreo poznă… Ce-ţi lipseşte? Îl îngriji, îl mângâie şi, plecând, spuse lui Adrian. Stai pe lângă el… Îi e urât şi lui… Nu-l lăsa din ochi. Numai vreo câţiva maldări să mai tai, ca să nu fim de râsul târgului, şi plecăm. Dar abia dispăru în desiş, că se şi întoarse în fugă: calul nechezase din nou!   — Precista mă-ti, acuşi îţi mănânc urechile! Na, dacă-i aşa!   Şi aruncându-se asupra calului, îi dădu un picior în burtă, care răsună dureros. Bietul animal tresări din pricina loviturii şi întoarse capul, pentru a privi cu ochii lui inteligenţi pe acela care îl bătuse. Adrian tremura, ca şi cum ar fi primit el piciorul în pântece. Se rugă de unchiu-său să nu mai dea în cal.   — Să înhămăm, spuse ţăranul, nu mai e nimic de făcut, o să ne dea de gol… Paştele mă-si, m-a făcut să-mi pierd noaptea degeaba!   Porniră. Era încă întuneric. Dar, nici n-apucară să iasă bine din baltă şi calul nărăvaş se opri, nemaivoind să tragă. Tropăi pe loc, umflă nările şi ciuli urechile la vânt. Dumitru rămase pe gânduri.   Adrian îl întrebă:   — De ce face aşa, unchiule?   — Fiindcă-i armăsar şi trebuie să fi mirosit vreo iapă prin împrejurimi: trebuie să fie vreun ţăran pe-aici, aproape, cu o iapă. Ah, o să se sfârşească rău în noaptea asta!   Unchiul Dumitru se închină de trei ori, descoperindu-se:   — Doamne, fereşte-ne de nenorocire! şi scuipă într-o parte: Ptiu, drace, du-te pe pustii!   Luă armăsarul de frâu şi merse aşa o bucată de drum. Deodată, animalul necheză de două ori pe rând, în mâna stăpânului său. Omul simţi că i se face părul măciucă. Sângele i se urcă la cap. Începu să lovească orbeşte, întâi cu pumnii, cu picioarele, apoi cu un retevei smuls din căruţă şi care se rupse în două.   Calul înnebuni de durere, tovarăşul său se înfricoşă de asemeni, şi ambii porniră într-o goană turbată. Părăsiră drumul şi o luară pe o potecă înţelenită, în care unchiul nu putu să-i mai stăpânească. Armăsarul necheza fără încetare şi târa căruţa spre baltă, în timp ce Dumitru, luptând să-l readucă pe şosea, se vedea covârşit, aproape să fie strivit, cu hainele făcute zdrenţe şi cu un crac de pantalon pierdut în fugă.   Atunci se întâmplă ceva groaznic: tot alergând, Dumitru înfipse târpanul în burta armăsarului, care se opri pe loc. Tăişul sfâşie toată lungimea burţii, care se goli de măruntaie. Animalul căzu ca trăsnit.   Adrian scoase un ţipăt şi leşină peste grămada de stuf.   Fu deşteptat de un zgomot de voci.   Slab luminaţi de primele licăriri ale zorilor, unchiul Dumitru şi paznicul bălţilor vorbeau în picioare, în faţa stârvului calului ce zăcea într-un lac de sânge, cu maţele risipite în jurul lui.   — Fii bun, Osman, spunea unchiul, nu mă duce la curte. Am destule belele pe cap, după cum vezi. Hai, fii bun, Osman! Turcul, uriaş, cu puşca pe un umăr, cu traista de merinde pe celălalt, cu faţa arămie şi păroasă, cu ochii negri şi inteligenţi, încrucişă braţele în faţa nenorocirii şi spuse într-o românească stricată:   — Fimi bun… Nu putem fim buni, bre, Dumitru. Boier plăteşte, boier slujeşte!   — N-o să sărăcească boierul!   — Evet! Boier bogat, ma, Dâmnâzeu chior! Pe urmă, privind cu ochii speriaţi calul înjunghiat, rosti hotărârea, care uşură sufletul îndurerat al lui Dumitru. Haide, fugim! Ma, nu vorbeşti nimic!   Şi întorcând spatele, se depărtă cu paşi greoi.   Dumitru îşi părăsi tovarăşul care îi muncise atâta vreme, se înhămă în locul lui şi luă drumul satului, după ce mai întâi, descărcă stuful.   Luceafărul, cu strălucirea sa de opal, se arăta la orizontul însângerat, când Adrian, cu multă greutate, se despărţi de cel mai bun prieten al copilăriei sale, de roibul frumos, cu mersul mândru, cu ochii vii, cu sângele clocotind în vine, care târa cu dispreţ hodoroaga cu patru roate. Copilul urmă căruţa unchiului Dumitru, cum urmezi un dric. Şi, din nou, în deznădejdea sa, se reîntoarse, după douăzeci de paşi, la animalul trântit în iarbă, sărută nebuneşte ochii aceia închişi pe veci şi udă cu lacrimile sale botul, pe care îl mângâiase de atâtea ori.   Apoi, mergând de-a-ndăratelea, privi cum spaţiul se măreşte între ei şi „cea mai nobilă cucerire” a omului ignobil, până când locul groazei dispăru.   Convoiul funebru străbătea acum o pădurice de mărăcini, de tufişuri şi de arbuşti. Dimineaţa, orăcăitul broaştelor, cântecele privighetorilor şi mierlelor, aţipeau somnoroase. Dar nu tăcuseră de tot, când piţigoiul, prepeliţa, grangurul reluară concertul întrerupt, îmbăindu-se în aerul proaspăt şi curat al dimineţii, pe care îl umpleau cu flecăreala lor veselă şi felurită, cu imnurile lor de slavă către Domnul.   În cer şi pe pământ, viaţa îşi relua cursul, înălţa cânturi sincere, chema la fericire, în timp ce omul semăna moartea şi se scobora mai jos decât vita.   Drumul lui moş Dumitru trecea prin faţa cârciumii fratelui său mai mare, înstăritul moş Anghel. Când se opri, istovit, pentru a bea un pahar, Anghel era de mult sculat şi îşi vedea de treburi. Proaspăt bărbierit, cu părul şi barba frumos pieptănate, el alerga de colo-colo, cu mânecile sumese, orânduindu-şi „bateria”. Dumitru intră în prăvălie, ca un automat. Anghel, miop, îşi întâmpină fratele îngânând un cântec, dar numaidecât se dădu înapoi, înfricoşat de înfăţişarea pământie şi de hainele însângerate ale lui Dumitru.   — Ce-ai făcut, nenorocitule?   Adrian se aruncă de gâtul cârciumarului, plângând:   — A… omorât… armăsarul, unchiule!   Ţăranul, stând pe bancă şi privind pământul, întări:   — Da, am omorât armăsarul… Anghel dezmierdă copilul şi o zbughi afară, ca să se convingă: văzu hamul din dreapta liber şi calul desperecheat, care îşi pleca trist capul. Reveni cu paşi domoli, cu faţa galbenă, mut, turnă ţuică şi bău cu fratele său. Acesta îi povesti pe scurt ce se petrecuse şi sfârşi cu glasul stins:   — Iată… Asta e soarta mea. Niciodată n-o să mai am un cal aşa de frumos… Avea numai şapte ani. Pe urmă, privindu-şi mâinile pline de sânge… Am mâncat susai cu oţet şi mămăligă, ca să-l cumpăr. Am vrut să-l am! Nu-mi plac gloabele.   Anghel se ridică, în toată mândra lui statură, ţinând mâinile în buzunarul pantalonului…   — Dumitre!… Ascultă: îţi dau calul meu, care nu-i o gloabă… Ia-l îndată! Celălalt, abătut, cu ochii în pământ, gemu printre dinţi:   — Nu vreau calul tău… Bunul Anghel s-aştepta la acest răspuns. Dumitru nu voise niciodată să primească ceva de la el. Cu toate acestea stărui:   — Haide, nu fi încăpăţânat! Îţi cumpăr unul, dacă nu vrei pe-al meu.   — Ţine-ţi banii…   — Ce ai să faci atunci? Îţi trebuie încă un cal, ca să te hrăneşti.   Sleit, Dumitru, murmură cu voce stinsă:   — Ce-am să fac? Ei bine, să-ţi spun: am să încarc puşca cu alice de lup: am să pândesc într-o noapte pe moşierul nostru, în şanţul pe lângă care trece cu gabrioleta, şi am să-i scuip două focuri în şale. Iată ce-am să fac…   — Şi ai să înfunzi puşcăria…   — Şi am să înfund puşcăria… SFARSIT gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Sotir de Panait Istrati Trenul se opri în gara Constanţa, pe la prânz. Adrian scoborî, îmboborojindu-şi urechile cu gulerul paltonului. Afară, viscol cumplit. Mari şi vijelioase strămutări de zăpadă, ridicate de crivăţ, ca nişte nori, măturau cu furie străzile oraşului.   Pe ici, pe colo, apărea ca într-un vârtej, se proptea o clipă şi dispărea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean -cu ilic şi cu şalvari -luptând cu vijelia şi ţinând şalul turbanului strâns înfăşurat în jurul capului. Adrian se întorcea uneori şi-l privea cu milă: „Cine ştie unde s-o fi ducând”.   În piaţa Ovidiu, el nu găsi ţipenie de om, pe care să-l întrebe unde se află restaurantul „Macedonia” şi se învârti, de mai multe ori în loc, cercetând firmele. La vitrina unei mari librării, el văzu expus, cu ostentaţie, un impunător tablou reprezentând Peisaj de iarnă. Cu tot frigul, Adrian nu putu trece fără a-l privi cu admiraţie: „Da! Îşi zise părăsind vitrina, e frumos, foarte frumos, dar ce e frumosul, singur?!”   Şi dând după colţul librăriei, căzu cu ochii drept peste restaurantul „Macedonia”, intră şi străbătu printre mese până la tejgheaua unde se afla birtaşul.   — Ai putea dumneata să-mi spui, dacă vine pe aici Sotir, matrozul bărbos de pe „Dacia?” întrebă Adrian, fără prea mult înconjur.   Da! Vine regulat, dar numai după-masă, ca să-şi ia cafeaua şi să mai pălăvrăgească, răspunse negustorul, care era bulgar ori grec, sau poate chiar român, în orice caz, avea ceafa groasă şi-i crăpa cămaşa în spate.   Bun, am să mănânc aici şi să-l aştept.   Era la prânz. Adrian îşi scoase paltonul, luă loc la o masă neocupată de lângă intrare şi fu servit.   Pachebotul „Dacia” era unul din cele patru vapoare frumoase ale statului şi care făcea cursa Constaţa-Aegiptului. Adrian, abia sosit la Constanţa, avea să se îmbarce pe el a doua zi. Sotir, matelotul de care întrebase pe birjar, era de fapt cambuzier pe acest vas şi, în acelaşi timp, una din acele curiozităţi internaţionae pe care nu le întâlneşti decât prin cârciumile onorate de muncitorii mărilor: dar nu o urâtoare de poveşti fără de sfârşit, cum se întâmplă cele mai adesea, ci un om straniu prin contradicţiile firii sale: capacitate, hărnicie, cinste, multiple cunoştinţe şi nenumărate meserii, pe de o parte: iar pe de alta, vestita sa statornicie, nesupunere, furii şi capricii neînţelese. Unul dintre numeroşii săi comandanţi pe bastimentele streine îi spuse într-o zi:   Bravul meu Sotir, dacă ai consimţi să stai cinci ani liniştit sub ordinele mele, te-aş face secund!   Mi-e teamă de mucigai. Comandante! I-a răspuns el. Şi apoi, nu vreau să fiu secund şi sub „ordinele” dumitale, ci primul şi sub ordinele mele: să nu vă închipuiţi că mă comandaţi întru ceva.   Spunea adevărul, căci nu accepta decât posturile în care, odată la curent cu munca, se executa cu atâta punctualitate, încât orice intervenţie devenea de prisos şi târa după dânsa demisia lui.   Adrian îl cunoscuse, în timpul verii anului expirat, într-un mic birt din Sinaia, unde în focul unei aprige discuţii obşteşti asupra mişcării revoluţionare, care se întindea repede în vremea aceea, Sotir, a cărui ironică rezervă Adrian o remarcase, interveni brusc, avându-i dintr-o dată întrebarea următoare:   Ce eşti tu: A ori S? (Anarhist sau socialist?)   Eu sunt constructor! Nu numai doborâtor! Răspunse Adrian, cu mândria neofitului.   Ai material de construit?   Îl înjghebăm cum putem.   Şi o să fie loc pentru toată lumea, în noua vostră construcţie?   O să fie loc pentru toată lumea, afară de leneşi!   În cazul ăsta, eu n-am să fiu acolo: mie îmi place lenea! Făcu Sotir, răsturnându-se spre perete, strâmbându-şi mai tare nasul deja strâmb.   Toţi lucrătorii izbucniră în râsete, căci omul care spunea că-i place lenea era plin de ghips, var şi praf, de la cap până la ghete.   Adrian râse şi el. Apoi, soarele fund încă sus, ieşiră împreună cam fără scop şi se pomeniră pe una dintre mândrele alei ale unei mândre reşedinţe regale. Adrian se simţi numaidecât atras către acest om, mult mai vârstnic decât dânsul, graţie instinctului de aventură care clocotea în fundul fiinţei sale. Iar gingaşul aventurier, ce era Sotir, nu întârzie nici el, la rându-i, să recunoască în tânărul idealist, cu inima în palmă, un discipol de-o egală gingăşie.   Sotir respira din toată persoana acel aer de altitudine care se desprinde de pe mari grupuri voioase ce coboară de prin munţii Elveţiei în toate serile de vară -aer dătător de dorinţi şi care face, trebuie să facă, întâiul farmec al tuturor acelor călători ce nu cunosc graniţă, cărora întreg pământul li-e patrie şi ale căror plecări şi sosiri neîncetate le ţin adesea loc de prânzuri sigure.   Tot plimbându-se, ei se îndepărtaseră pe o potecă ce părea să nu se mai sfârşească -şi atunci îi fu dat lui Adrian să asculte, pentru întâia oară în viaţa sa, răsunetul zguduitor al unui mare glas libertar, proclamarea mistică, cu colorit biblic, a celei mai nobile pasiuni omeneşti, când ea se manifestă în starea de pasiune: aceea de a se mişca după propria sa viaţă şi de-a înlătura orice de această sfântă patimă, dar voia să numească pe oameni cu un nume cunoscut, întrebă pe Sotir:   Eşti anarhist?   Acesta, puţin cam dezamăgit, căci se credea înţeles mai bine, răspunse cu simplicitate:   Nu. Nu sunt anarhist. Eu sunt numai un om care iubeşte libertatea şi caută să şi-o guverneze, s-o ordoneze. Sunt, cu alte cuvinte, un om liber, pe când anarhiştii nu sunt oameni liberi şi nu iubesc libertatea: ei cred că sunt şi cred c-o iubesc, dar felul vieţii lor dovedeşte doar nesupunere a tot ce vine de afară şi supunere dulceagă faţă de tot ce vine dinăuntru. Ei sunt, deci, dezordonaţi. Or, există o ordine şi o guvernare în toate cele, în Univers şi deci în dragostea noastră pentru libertate de asemenea trebuie să existe, căci nu tot ce vine dinăuntru e îndemn la dragoste. Cea mai mare parte dintre oameni sunt născuţi să fie scalvi. A fi om liber, nu e o treabă aşa de uşoară, cum cred anarhiştii -şi nu e uşoară nu numai azi, dar nici mâine, nici în zece secole. A fi sclav, nu înseamnă a avea lanţul muncii nituit în jurul coapsei – după cum, a fi om liber, nu înseamnă deloc a munci pe socoteala ta sau chiar a nu munci nimic. Sclavul e materia brută, destinată prin naştere a fi comandată cu brutalitate, cu izbituri -materie fără calitate, substanţă josnică şi supusă, înainte de toate, josniciei sale. Ea este, în opoziţie cu materia superioară din care e alcătuit omul liber, ceea ce nisipul e faţă de pământul fertil şi fără altă mişcare decât aceea care-i este impusă prin voinţa altora, aşa cum nisipurile Saharei sunt comandate de vânturi, şi atunci mişcarea ei e catastrofică, oarbă, ea înghite totul! Asta e puzderia sclavă şi sclavagizatoare, platforma care serveşte ori nu unui cap încoronat, ori unui democrat, ori, pur şi simplu, numai unui demagog. C-o fi vorba de gloatele mahalalelor sau de gloate mai restrânse, ca de pildă cele care urlă prin parlamente, ele sunt totdeauna conduse de-o mână tot aşa de sclavă, tot aşa de josnică, dar care a reuşit să se impuie pentru moment, mână care nu cunoaşte decât două forme de existenţă: a izbi sau a fi izbită. A domina sau a fi dominată: şi cum, atât într-un caz cât şi în celălalt, e vorba de aceeaşi silnicie în ochii omului liber, cum ai vrea să fie vorba de libertate în aceste două dominaţiuni?   Sotir tăcu o bună parte de drum, ca să-i dea şi lui Adrian putinţa de-a se rosti:   Care e dar, forma de guvernământ? Întrebă acesta, cam cu ciudă.   Sotir dădu din umeri:   N-am niciuna.   Apoi, atunci, eşti tot anarhist!   Nu tocmai: anarhiştii, devenind majoritate, vot fi nevoiţi să ia puterea şi să formeze un guvern, ori dacă nu, el va fi format din cei ce nu sunt anarhişti, căci nisipul omenesc are nevoia de-a fi împins, el n-are iniţiativă, nici dragoste pentru altceva decât pentru ce e contrariul libertăţii. Deci, unde vezi guvernarea fără guvernământ, fără silnicie, această admirabilă definiţie a libertăţii? Căci e fapt sigur că obligată să ia corp viu peste o materie moartă, sublima expresie a libertăţii nu va mai fi decât o dezgustătoare caricatură a idealului, o fină ţesătură de mătase dată pe mâna unui nebun! Libertatea, dragul meu prieten, adevărata libertate, aceea care se supune legilor ei însăşi, e armonia, evoluţia fără izbituri. Ea nu se află decât în mişcarea astrelor, unde domneşte comandantul suprem, ordinea fără cusur şi fără slăbiciune. Pe pământ, o întâlnim, apropiată de forma ei desăvârşită care e Iubirea, la fiinţe mai puţin complexe decât omul.      gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

CASA THURINGER INTRODUCERE Cu apariția acestui prim volum în editura „Cartea Românească”, mi se realizează o veche dorință: aceea de a ceda și în România, cum am făcut la Paris, exclusivitatea publicării cărților mele unei mari case de editură, care să poată într-o zi să prezinte cititorului român colecția întregii mele opere literare, frumos tipărită. Bântuie azi, cum nu s-a pomenit niciodată, o mare nenorocire în lumea scriitoricească și în cea editorială. Scriitori și editori, deopotrivă de importanți în viața literelor, sacrifică totul interesului bănesc. Aproape nu există autor care să nu alerge acolo unde i se dă mai mult, schimbându-și editorii cum și-ar schimba amantele. La rândul lor, atotputernicii stăpâni ai tiparului nobil nu visează decât cai verzi pe pereți sau, mai precis, zilnic tiraje amețitoare. Au apus, poate, pentru totdeauna vremurile când un La Bruyère oferea gratuit manuscrisul „Caracterelor”, primului său editor, care îi era și prieten, iar acesta risca să se ruineze tipărindu-l. De când s-a constatat că și literele pot fi o întreprindere bănoasă, care pricopsește din vreme în vreme pe câte cineva, nimeni nu mai vrea să-și aducă aminte că arta adevărată cere sacrificii, că succesul unei opere literare nu trebuie confundat cu acela al unui săpun „Cadum” că scriitorul nu e totdeauna un om care n-are nimic de spus și că un editor, pe lângă interese materiale de apărat, mai poate avea și misiuni de îndeplinit. Dar astăzi suntem cum suntem și nimic nu se mai poate întoarce spre un idealism de mult răposat. Totuși, nici mentalitate de brânzari nu putem avea. Oricât s-ar înverșuna în epoca noastră autori, editori și public să umilească literatura – reducând-o la nivelul unei simple meserii lucrative, lipsită de orice misiune nobilă și atârnând în întregime de tapajul reclamei – gândirea tot va sfârși prin a învinge disprețul ce-o copleșește și a se impune. Am greșit și eu, la început, luat de curent. Am încercat marea cu degetul, izolând pe la diverși editori francezi câteva lucrări, dintre cele mai bune. Rezultatul e că astăzi aceste cărți nu-mi mai produc nimic, ucise înainte de a fi trăit, iar lectorul nu mai poate să și le procure, reeditarea lor izolată fiind aproape imposibilă. În țară însă n-am făcut nimic ca să merit împrăștierea cărților mele, așa cum se văd editate azi. N-am alergat după niciun fel de chilipir, ba chiar am propus mereu un contract de exclusivitate, acceptând bucuros partea mea de sacrificiu. N-am fost înțeles decât, acum în urmă, la „Cartea Românească”, de care mă leagă un angajament temeinic. Sper că el va da roadele așteptate: adică reunirea întregei mele opere într-o singură colecție, frumos prezentată. Dacă ingratitudinea vremurilor îmi va cere, în acest scop, să fac concesii materiale justificate, le voi face oricând. Rog să mi se respecte această dorință și în ziua când nu voi mai fi, sacrificându-se interesul material, celui moral.                                     * Aș fi avut multe de spus, în această introducere. Reaua stare a sănătății nu mi-o îngăduie. Lucrez, măcinat de febră și silit de nevoia de a-mi câștiga pâinea. Totuși, câteva explicații sunt necesare. După cum se vede, volumul de față e întâiul dintr-o serie, care ar putea să cuprindă vreo duzină, daca aș avea zile să-mi duc opera până la capăt. Care e acest capăt? E Viața lui Adrian Zografi. În jurul acestui personaj gravitează tot ce-am povestit până acum și voi mai povesti. El e tipul lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor și cu mult spirit de independență. Această din urmă particularitate – adevărat beteșug într-o epocă de totală abdicare a personalității, cum e a noastră – îl pune pe eroul meu în conflict permanent cu acei care ar trebui să-i fie tovarăși de revoltă, dar care, din motivul sus-numit, îi devin pe nesimțite dușmani înverșunați. Cum Adrian a trăit prin multe părți ale pământului și s-a amestecat printre tot felul de oameni, istoria vieții lui e mai curând un film episodic decât un roman, mai ales că faimoasa „psihologie” e cu totul absentă. Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frescă idealistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de „documentație” care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său. Acesta din urmă nu va fi deloc modelul luptătorului „idealist” contemporan, așa cum îl vedem reprezentat de cele două tabere de la extrema stângă și de la cea dreaptă, după cum nu va semăna nici tipului anost și anacronic de la mijlocul acestor extremități. Adrian e un exclus al tuturor curentelor sociale din vremea noastră, un singuratic. Așa că felul lui de a gândi nu va avea ecou decât mult mai târziu, atunci când extremele de azi își vor fi dat toată arama pe față, în materie de „idealism”, și când se va simți nevoia de a reacționa împotriva lor. Din punct de vedere al originalității operei mele, e evident că nu pretind să fiu profet în țara mea, nici să fac figură de autor român. Sunt un autor care e nevoit să evite orice formă națională dat fiind că scrie într-o limbă străină. Cu totul altfel aș face o carte, dacă aș ști că o destinez librăriei românești. De aci, scăderea fatală a originalității lucrărilor mele, opuse celor ieșite din pana confraților mei români. Încerc să fac o largă adaptare, tot respectând textul francez. Câte dificultăți am de învins, n-o vor ști decât acei care ar avea răbdarea să confrunte, linie cu linie, ambele texte. N-aș putea spune în ce măsură am reușit să fac să nu se simtă că e o traducere, nici de câte ori am păcătuit împotriva limbii noastre. Cred, totuși, că cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut-o singur. În orice caz, dacă mi-e scris să n-am răgaz să mă redau eu însumi limbii mele materne, ar fi bine ca adaptarea de față să fie luată ca model, măcar în părțile unde dovedesc că o traducere bună nu se poate obține uneori decât cu prețul unei curajoase violări a originalului. PANAIT ISTRATI Nisa, 1 decembrie 1933     I Înghemuit pe un scăunel, într-un colț al acestei spațioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemișcat și părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-l bage la stăpân, „băiat de alergătură”, și cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniștească de ținuta puțin cuviincioasă, după părerea ei, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-l înfățișeze stăpânilor. „Doamne, tare-i silnic! gândea ea, privindu-și odrasla și stând smirna, lipită de perete. Băiatu’ ăsta n-o s-ajungă la nimic!” Spălătoreasă în casa Thuringer, de ani de zile, mama Joița știa că, dintr-o clipă într-alta, „coana Ana”, nevasta d-lui Max Thuringer, avea să năvălească în bucătărie, cu drotul în mână. Ea se va așeza, ca de obicei, la ușa mașinei de gătit, stând chiar pe acest scăunaș pe care Adrian și l-a însușit fără voia nimănui. Și acolo, guralivă ori posomorâtă, după cum îi erau toanele, coana Ana petrecea o jumătate de ceas, ca să facă trei lucruri deodată: să-și încrețească părul, să-și bea cafeaua cu lapte și să întocmească, în înțelegere cu mamă-sa, bucătăreasa casei, felurile de mâncare ale zilei. Apoi, gătită, gingașă, pleca la piață însoțită de un servitor. Adrian habar n-avea de toate acestea, dar simțea, din vreme în vreme, că mamă-sa nu era mulțumită de dânsul. El n-o privea. Sta cu ochii pironiți în pământ, la picioarele lui, unde mii de amintiri, mii de simțăminte felurite, contradictorii, când vesele, când triste, se perindau ca în vis. Totuși, el zărea picioarele mame-si, care își schimbau des locul, nerăbdătoare. „Te pomenești c-o fi vrând s-aștept și eu ca dânsa, în picioare!” își zicea el. Din respect pentru cine? Stăpânii – cei doi frați Thuringer – nu pot veni la bucătărie. Sunt niște „domni” prea mari; și „țepeni ca toți nemții”. Să fie din respect pentru „madam” Carolina, mama coanei Ana? Sau chiar pentru coana Ana? Ori pentru Mitzi, sora acesteia? Haida-de! Pe toate trei, astăzi stăpâne de „casă mare” și femei cumsecade, de altfel, Adrian le știa de mult, dar pe atunci nu le cunoscuse ca pe niște „cucoane mari”. Cu șase ani în urmă, copil de-abia scăpat din cursul primar, locuise împreună cu ele în aceeași casă din Piața-Săracă. În vremea aceea, „madam” Carolina tocmai își pierduse bărbatul, „domnul” Müller, fost mecanic pe primele locomotive sosite în România, apoi pensionar și paralitic. Adrian admirase mult gravitatea acestui bătrân care, înțepenit în jilțul lui, citea ziua și noaptea Berliner Tageblatt și Frankfurter Zeitung. Sărăcia domnea pe-atunci în familia Müller, dar Adrian observase că la nemți sărăcia putea să fie demnă. Nu se pomenea la ei haine rupte sau murdare, așa cum vedeai la „ai noștri”. Iar cârpelile, totdeauna iscusite, greu de descoperit. Cât despre bucătărie, cu sume de nimic, „madam” Carolina reușea să făurească gustoase mâncăruri, ba chiar și prăjituri. Totuși, mizeria hărțuia din ce în ce mai tare pe biata văduvă și pe cei patru copii ai ei, trei fete și un băiat, dintre care niciunul încă nu-și scotea pâinea. Trăiau cu toții, îndatorându-se pe unde puteau. Se împrumutau până și la mama lui Adrian, cea mai sărmană dintre văduve. Apoi, datornicii, mai ales băcanii și brutarii, deveniseră agresivi. A trebuit să vândă din mobile, una câte una, ca să aibă ce mânca. În sfârșit, lăsând toată rușinea la o parte, Ana, cea mai în vârstă, hotărî să intre servitoare la frații Max și Bernard Thuringer, mari exportatori de cereale, la Brăila, oraș în care se desfășoară cronica noastră și, în vremea aceea, port clocotitor de activitate. Ne aflăm în primii ani ai acestui secol. Norocul veni fără întârziere să răsplătească bărbăția tinerei și frumoasei Ana Müller: după șase luni de serviciu în casa Thuringer, domnul Max, șeful casei, luă în căsătorie pe blonda guvernantă a gospodăriei lui. Acest gest foarte natural la oamenii civilizați, închise câteva uși domnului Max și făcu puțin scandal printre bogătașii de baștină ai urbei, mai toți scoborâtori din vechili ai boierilor de altădată. „S-au bosumflat? Atâta pagubă!” își zise fericitul soț, foarte „filosof” și nicidecum veninos, cu atât mai mult cu cât era amarnic de miop și-l lăsau rece toate zâmbetele batjocoritoare ce-ar fi putut să-l întâmpine prin oraș. El își purtă mândra peste tot și o duse s-o plimbe chiar la Viena, la Berlin, la Veneția și pe Coasta de Azur. Doamna Thuringer, din parte-i, știu să-și păstreze bunătatea și modestia. Ca și mai înainte, ea nu lipsi o zi de a-și face singură „coșnița”, se mulțumi numai cu o servitoare, pe care o ajuta voinicește să ducă la bun sfârșit treburile unei gospodării atât de mari și făcu din propria-i mamă bucătăreasa casei, cu toate opunerile soțului său. Netăgăduit, „madam” Carolina nu fu singura care își urmă fiica la Thuringer, îndată după căsătoria acesteia, ci aproape toată familia Müller veni să-și găsească lângă Ana mai mult un azil decât o ocupație. Acest eveniment puse în mișcare mecanismul îmbâcsit al vieții monotone a celor doi holtei. Un mare număr de fuste voioase, mirosind a curățenie, aeriseau toată casa cu neîncetatele lor du-te vino. Da, miroseau plăcut, afară de aceea a bătrânei bucătărese, care, neavând decât una și iubind mult „schnapsul”, se cam scăpa pe poalele rochiei, cu care mătura cimentul bucătăriei. Dar „madam” Carolina nu părăsea domeniul ei decât ca să se ducă să se culce, așa că nu făcea supărare nimănui. Ținându-și genunchii în brațe, Adrian privea cu milă la această rochie prea lungă, ce se târa de colo-colo, și o găsea mai păcătoasă chiar și decât acelea pe care biata nemțoaică le purta în toiul cumplitei mizerii din Piața Săracă. De ce ticăloșia asta? Probabil, din nepăsare. În prezent, „madam” Carolina își punea tot sufletul în păhărelul acesta de „schnaps”, care, de altfel, i-a fost drag totdeauna. Greoaie, suferind de reumatism, ea prepara cafeaua de dimineață, din care gusta din când în când, dar mai des alerga până la cămară, unde trăgea o dușcă de rachiu pe furiș. — Madam Carolina! zise deodată Adrian, de ce nu ții sticla cu rachiu lângă dumneata? Te vei fi temând poate de fata dumitale? La auzul acestei enormități, scăpată fiului ei, mama Joița scoase un țipăt de spaimă, dar madam Carolina se duse să-l sărute pe frunte: — Tu ai fost totdeauna băiat de treabă. De acum încolo, tu ai să-mi cumperi „schnaps”, nu-i așa? — Desigur. Și mai bun decât ăsta, care pute. — Hm! Ești nostim. O să vedem dacă ai să poți rupe Anei destui gologani, ca să cumperi din care nu pute. N-ai idee cât a devenit de zgârcită, de când are bani. Adrian voi să răspundă, dar servitoarea intră, și el se gândi atunci cu totul la altceva. Văzu întâia fustă curată a casei, o unguroaică de douăzeci de ani, frumușică, grăsună, cu carnea albă și răsfrângându-se de peste tot, în îmbrăcămintea-i sumară de dimineață. Ea roși tare, la vederea acestui flăcău de o etate cu ea, își acoperi sânii mari și zise, ca să zică ceva: — Iaca. Sufrageria e gata. Boierii n-au decât să se scoale. Apoi ca să-și învingă sfiala pe care i-o provoca prezența neașteptată a tânărului, întrebă pe mama lui Adrian, pe care o cunoștea bine: — E băiatu’ matale, țață Joița? Frumos flăcău! Am să mi-l fac logodnic. Buna mamă fu măgulită să audă că fiul ei e un „flăcău frumos”, dar răspunse cu o strâmbătură la ideea de a-l vedea însurându-se cu o servitoare. Așa ceva, numai nemților bogați poate să le trăsnească prin cap. Dar Adrian al ei trebuia să se căsătorească cu o fată „de familie” și cu zestre. În privința asta, ciocoi ori calic, toată lumea la noi gândește la fel. În privința asta, Adrian nu gândea nimic, n-avea nicio idee preconcepută. Ba chiar se întreba uneori de ce oamenii amestecă ideile cu carnea poftitoare? Cum poți să vorbești de căsătorie, de zestre, de condiție socială, de inteligență și de cultură, când nu-i vorba decât de carne pătimașă? Netăgăduit, din ale cărnii femeiești, Adrian nu cunoștea încă decât culoarea și mirosul, dar acestea îi ajungeau ca să-și dea seama că, deși avea capul plin de gânduri, devenea un mic animal supus, de îndată ce o femeie tânără îi biciuia vederea cu strălucitoarea ei comoară trupească. Ah, în asemenea momente, la atingerea acelei mâini nevăzute, el se simțea gata să leșine de plăcere. O bogată parte din el se golea cu violență, ca să facă loc unei alte părți, cu totul deosebită, dar la fel de bogată. Se nimicea în el o grea comoară de gânduri tumultuoase, care forma baza vieții sale intime: frumusețile din cărți și din natură, prietenie, năzuințe, idei de dreptate socială, întreaga-i avere, adunată cu două brațe de băiat sărac, se eclipsa pe loc. Pentru un moment. Și ca să facă loc unei vijelii devastatoare ce debuta cu gingășie, ca o adiere plină de mângâieri: avântul impetuos către această comoară trupească a femeii. S-o atingă doar cu un deget; cu mâna, și uneori, poate, să-și lipească de ea obrazu-i înflăcărat. Nu cerea nimic mai mult. Nici nu știa din ce era făcut acest „mai mult”. Căci firea lui pasionată nu admitea ca „totul” să se reducă la acea experiență vulgară cu care putea să se laude orice pușlama și pe care el o judeca prea banală, prea mărginită, prea lipsită de exaltare. Nu! Camarazii lui, ori nu știau nici ei nimic, ori erau incapabili să-l facă să întrevadă întinderea pasională a acestui act final. Oricum ar fi fost, el respingea cu dezgust descripțiile ce i se făceau. Ele erau prea grosolane, adesea josnice și, uneori, chiar injurioase. Femeia era umilită, redusă la rangul de obiect de plăcere, sclava bărbatului. Sau se făcea din ea un dușman, un tiran. Ea nu era niciuna, nici cealaltă. Pentru Adrian, femeia era o tovarășă a omului, voioasa lui complice ori parteneră. Și mult, mult mai drăguță decât el, în ciuda tuturor mizeriilor pe care această pasiune le comporta. El o vedea bogată de culori, de linii delicate, de forme voluptuoase, de finețe senzuală. Ea era giuvaerul existenței bărbatului. Acesta putea să fie bun, puternic, viril, viteaz, dar îi lipsea prima calitate a ființei umane, în materie de senzualitate: grația. O femeie, trecând pe lângă un bărbat, putea să-l facă fericit și să-i lase o amintire neștearsă, numai învăluindu-l cu grația ei. Râsul și plânsetele unei femei amintesc neîncetat cea mai frumoasă vârstă a vieții umane: copilăria. Până și furia ei te face să simți că femeia nu e făcută pentru truda care sluțește. Astfel, Adrian vedea în femeie cea mai vie dintre toate operele de artă. Și adesea, fericit de locul enorm pe care femeia îl ocupa în sufletul lui, el se întreba dacă bucuria ce i-o aducea dânsa nu făcea cât mulțumirea ce-o simțea citind cutare pagină de Balzac, ori iubind cu toată pasiunea-i amicală pe Mihail, sau desfătându-se într-o zi de libertate totală pe malul Dunării lui dragi. În fond, aceste mari ramuri ale existenței pasionate trebuie să aibă același trunchi și aceeași rădăcină, își zicea el. Căci începea să simtă că toate îl încălzeau și-l bucurau deopotrivă. O iubire, cedând locul alteia, nu-i micșora ființa, dimpotrivă, completându-se amândouă, îl îmbogățeau. Ceva și mai mult, prin natura lor profund deosebită, aceste pasiuni înlăturau spinul rivalității, a cărei înțepătură otrăvește inima, umilind-o.   Adrian observă că servitoarea n-avea nicio grație. Era numai ațâțătoare, cu tânăra ei carne albă. El o dori un moment, apoi cochetăriile ei puțin grațioase îl lăsară nepăsător. El se ghemui și mai mult pe scăunel și se gândi la Mihail, la ultima lui lectură, la libertatea-i pe care avea s-o piardă peste un moment. Gândul că o să fie servitor îl întristă puțin, dar el căută să-și facă inimă bună. La urma urmei, trebuia să-și câștige pâinea. Și apoi, ca băiat de alergătură, n-o să fie ca în pușcărie, ci mai mult pe-afară, prin oraș, prin port, unde „Casa” își avea biroul de afaceri de bursă. Spre biroul acesta și spre telegraf, avea s-alerge fără încetare. Nu-i tocmai rău. Ești la aer, la soare. E un fel de libertate. Deodată, zarva ce-o făceau doi cotei greoi, alergând unul după altul pe coridoare, îl scoase din visurile lui. — Iată că vine cucoana Ana, zise servitoarea. În adevăr, câinii dormeau la un loc cu stăpânii lor, și de îndată ce li se deschidea ușa, năvăleau totdeauna zbenguindu-se spre bucătărie, unde-i aștepta strachina cu lapte. Erau doi baseți germani, unul roșcat, celălalt negru, și grași să crape. Ei se prăvăliră în bucătărie ca două ghiulele, dar cucoana Carolina îi dădu afară: — Ia s-o ștergeți de-aici, urâților! Dimineața trebuie mai întâi „să faceți ceva”, și apoi să vă puneți pe mâncare. În pragul bucătăriei apăru cucoana Ana, în cămășuță de zi și jupon alb cu dantele, vedenie grațioasă pe care Adrian, după șase ani, o găsea mai perfectă ca niciodată. Spre această imagine, da, el era gata să se precipite, fără șovăire, să-i înlănțuiască genunchii și să i-i sărute, cu sufletul pe buze. Apoi să moară. El nu făcu decât să se scoale în picioare și să răspundă, la rându-i, la salutul stăpânei: — Bună dimineața… cucoană Ana. Ea surprinse sforțarea pe care tânărul o făcu ca s-o numească „cucoană”, și-l încurajă: — Așa, Adrian: acum nu trebuie să-mi mai zici „Ana” ca altădată, ci cucoană. Și pe Hedwig, de asemenea, trebuie s-o numești cucoană. Iar pe Mitzi: domnișoară. Nu pentru noi, ci de obrazul „casei”. Noi… Mereu prieteni, nu-i așa? Veni să-i dea mâna. O mână frumoasă, călduță și moale, pe care el o duse la buze cu o dragoste ce-o făcu să tresară, ca arsă. Ana căută numaidecât să se pună în gardă, luând o atitudine de stăpână gravă și depărtându-se de Adrian. Apărare inutilă, căci acesta nu făcea nimic care s-o întărească în bănuiala ei. El plutea în sferele unei fericiri senine, lipsit de orice gând păgân și adânc recunoscător de plăcerea pe care o gustase cu înfrigurare. Ușor miop, dar îndeajuns ca să nu poată distinge amănuntele unui obiect situat la cinci metri de dânsul, Adrian nici nu mai cătă spre doamna Thuringer. N-o simțea el, toată, în sângele lui clocotitor? Ce-i mai trebuia? Niciodată încă viziunea și atingerea unei femei nu-i transmisese atâta căldură; și, pentru moment, nu concepea cum ar putea fi mai fericit. — Bună diminea-a-ța, Adrian! ziseră, în același timp și tărăgănat, două voci de femeie. Erau Hedwig, cea mai mare, și Mitzi, cea mai mică dintre cele trei surori Müller. Prima, măritată cu un grec pierde-vară, avea douăzeci și șapte de ani și se ocupa în casa Thuringer cu întreținerea lenjeriei. Mitzi era de aceeași etate cu Adrian și căuta, printre musafirii casei, un viitor soț. Ana fu mulțumită văzându-le sosind și ele la bucătărie, căci, după părerea ei, Adrian mirosea prea tare a armăsar. Și nu voia să fie singura care să-i atragă privirile, cu tot aerul confuz, preocupat, ce i-l descoperea. — Așadar, Adrian, o să fim iar împreună ca în Piața-Săracă, acum șase ani! zise Mitzi, venind să-i strângă mâna. Ia povestește-ne ce-ai făcut în toată vremea asta. — N-am făcut nicio brânză! răspunse Adrian, cu o vădită nepăsare. Nu-i plăcu intervenția noilor venite, care îl făceau să se scoboare din norii lui, mai ales că Mitzi, comparată cu Ana, i se părea o adevărată iapă, atât de mult crescuse și se îngrășase. Mai drăgălașă o găsi pe Hedwig, mai fină, deși era cea mai în vârstă. Totuși, nevoind să pară grosolan, o lăudă pe Mitzi pentru frumusețea ei. Acum se aflau la bucătărie trei femei frumoase și tinere, în jupon alb, cu picioarele goale, cu umerii și sânii aproape tot așa de goi, neavând decât un biet prosop care să-i ascundă privirilor indiscrete. Ele veneau să-și droteze părul la mașina de gătit și umpleau bucătăria de miros de femeie curată ieșind din culcuș. Asta era prea mult, chiar pentru un miop ca Adrian, care găsi cuminte să iasă în curtea de serviciu, să se joace cu cei doi cotei dolofani. Mamă-sa răsuflă ușurată. Doamne, atâtea femei, pe jumătate goale, la ora asta, în fiecare dimineață! Cum de nu s-a gândit ea! Netăgăduit, afară de servitoare, toate celelalte sunt stăpânele lui, cărora el le datorează respect. Oricum, e un flăcău de nouăsprezece ani, încă neștiutor în cele lumești și cu atât mai curios când e vorba de „asemenea lucruri”. Totuși, n-avea ce face, era nevoită să-l „vâre” în haremul acesta, căci nu mai putea să-l ție pe cheltuiala ei. Cum va face oare, bietul băiat, ca să iasă la capăt cu cinste?   Adrian fu chemat, tocmai când clopotul liceului vecin suna intrarea în clasă: ora opt. În bucătărie nu se mai afla nicio femeie care să-ți aprindă simțurile. Ana, în picioare, îmbrăcată, pudrată, fermecătoare în rochia ei de vară, bogată în culori vii, se arăta pătrunsă de dorința de a părea demnă, serioasă. Ea luă pe Adrian la repezeală: — Iată, dragă băiete: trei birouri și coridoarele de curățat și pus în ordine, precum și cele două curți, cea principală și cea de serviciu. Apoi, argintăria și alergătura. Asta este treaba ta zilnică, și nu-i puțin. Trebuie să te execuți cu punctualitate și ireproșabil. Dar vei fi răsplătit. Am obținut de la domnul Max să ți se plătească cel mai mare salariu acordat până azi unui băiat ca tine: optzeci de lei pe lună și toată întreținerea, casă, masă, spălat și… Și deodată se porni pe un râs nebun, roșind până la urechi, cu toată pudra, și ascunzându-și fața în mâini. În clipa aceea, părea o fată de șaisprezece ani, atât rămăsese de tânără la caracter și neprefăcută. „Madam” Carolina interveni gravă, aproape furioasă: — „Casă, masă, spălat și”… Și mai ce? Nu-ți e rușine? — Și de ce mi-ar fi rușine? ripostă ea, aproape înăbușită. Am vrut să spun că Adrian va mai avea și cadouri, și asta m-a făcut să mă gândesc la altceva. Ce, nu-i îngăduit? — Nu, nu! Te gândești cam prea des la „altceva-a-a”… de când ai devenit „doamna Thuringer”, și asta îmi displace, iaca! Ana, potolită, melancolică, se întoarse către flăcău: — Haide, Adrian: ia panerul și însoțește-mă la piață. Vrei? „Te-aș însoți chiar și în iad”, se gândi Adrian. Dar răspunse: — Dacă trebuie… Un aer de reproș întunecă privirea tinerei femei, întristând frumosu-i chip: — Cum „dacă trebuie”?… Nu trebuie deloc! Sunt hamali la piață. Îi iau totdeauna. Dar azi n-avem nimic de purtat; și apoi, mi-ar plăcea să mă însoțești, iată de ce te-am poftit. Însă fă cum vrei. Și dădu să plece. Adrian îi tăie drumul, palid, zicându-și: „Cum a putut să-mi scape o asemenea gogomănie?” Ana îi biciui obrazul cu mănușile: — Haide… Vino repede! El alergă să caute panerul, meditând, ca concluzie: „E simplu: numai femeia e în stare să-ți dea o asemenea fericire! Soare, libertate, prietenie, lecturi – toate sunt accesorii!” Era nenorocit că nu se afla singur cu aceea care era pentru el un izvor de fericire. Ar fi voit să se arunce la picioarele ei și să sărute cimentul bucătăriei. În cămară, unde se dusese să caute panerul, o ceapă putredă pe care puse piciorul fu gata să-l dea în brânci. Odaia, neavând fereastra, era întunecoasă, dar un miros greu îl preveni de murdăria care domnea. — „Madam” Carolina, zise el, ieșind, îmi vei da voie să pun nițică ordine în cămară: nu miroase a curățenie acolo. — Nu știu nimic. Sunt bătrână și n-am nas. Ea voia să spună că nu mai avea miros. Ana, punându-și mănușile, murmură: — N-ai nas, dar acela pe care îl ai, îl vâri în treburile tuturora! „Hm! se gândi Adrian; mama și fiicele n-au aerul s-o ducă bine”. În momentul acesta, vocea domnului Max răsună pe galeria cu geamlâc, de lângă bucătărie: — Maus! Maus! Laptele miroase a gaz, astăzi! El îi spunea nevestei lui, Maus[1].   [1] Pe nemțește: șoricel. gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati  

Neranțula de Panait Istrati Prezentare   NERANŢULA S-A NĂSCUT ÎNTR-UN ceas de lumină caldă, într‑un ceas de dans. Aş putea spune că Panait a scris Neranţula, dansând. Faptul s‑a petrecut într‑o după-amiază, în „Subsolul prieteniei” (aşa numesc eu subsolul prăvăliei lui Gheorghe Ionescu). Un subsol care se limpezeşte uneori cu o ciudată lumină „à la Rembrandt”, cu umbrele sale mai expresive decât lumina însăşi... Mâncasem şi băusem bine, când tovarăşii clipelor îndepărtate răsăriră în mintea fiecăruia. Am tăifăsuit despre tot ce‑am cunoscut şi trăit în copilărie, dimineţi pe malul mării, după‑amieze în jurul bisericilor, seri în faţa casei. Aşa am ajuns la cântece. La cântecele mamelor noastre şi la vechile dansuri cantabile pe care le dansau mamele noastre, - mamele noastre din România şi Grecia. Şi astfel s‑a trezit, în amintirea şi pe buzele mele, Neranţula, cu zâmbetul şi veselia ei. Neranţula” este un cântec şi un dans de pe ţărmurile Greciei, din ţara marinarilor cu inima deschisă şi apucături simple. În picioare, cu paharul în mână, pocnind din degete, ca mama mea Elena, am cântat şi am dansat Neranţula.   „Kato sto yialo Kato sto perighiali...”   Cântec şi dans sunt o lume. Şi ele reînvie‑o lume. Cântecul este miracolul care poartă în sine alte miracole. Şi Neranţula este un cântec miraculos, ca un izvor. În acea zi, pentru Panait miracolul fu reînvierea unei lumi, el însuşi părând un înviat. în picioare, cu o linişte aparentă pe faţa în care se reflecta trecutul şi în inimă cu o tulburare amară, el şoptea: - Ce? Ce cânţi? Cum ai spus? Ne‑ran-ţu‑la? Ne‑ran-ţu‑la? Părea că se adresează fantomei propriei sale copilării. Şi pe nesimţite, cântecul îi reapăru pe buze, începând să cânte şi sa danseze, el însuşi:   „Neranţula fundoti Neranţula mu condi...”   Panait dădea viaţă unei lumi îndepărtate, dispărute. Ah! ce jucării suntem în mâinile marelui vis! Era o clipă stranie. - Dac‑ai şti! Dac‑ai şti! Tu îmi trezeşti o întreagă viaţă Şi Panait ne povesti anii petrecuţi la Brăila, anii cutezătoa­rei şi nesupusei Neranţula, în a cărei soartă sta scris să fie cântată de popor ca o fiică a valurilor - soră îndepărtată şi simbolică a Afroditei - dar până la urmă redată şi ea mării. Triumfătoare şi veselă, ea răsărea din spuma mării pentru a se înapoia în regatul valurilor, după ce va fi cunoscut mirajul luminii, ducând cu ea acolo ultima iluzie pe care deznădejdea o îngăduie muri­torilor. Am petrecut întreag‑acea seară şi multe altele în „Subsolul prieteniei”, cântând Neranţula, în greceşte. Asta, până în clipa când el a aşternut pe hârtie, cu elanul unui dansator, povestea nefericitei şi preafericitei fiice a Brăilei. Neranţula lui Panait, joc al dragostei şi al mării, este redată mării - apelor legendarului Bosfor, - o dată cu dragostea ucisă. Cealaltă, Neranţula poporului, trăieşte şi va trăi veşnic în ciuda războaielor şi suferinţelor care nimicesc zâmbetul şi cântecele. Trăieşte şi va trăi în inima şi pe buzele mamelor şi fetelor de pe ţărmurile greceşti:   „Ea va trăi mereu, Pe prundişurile Insulelor trandafirii, Mereu nesupusă, Mereu sălbatecă, Cu gleznele‑i Atât de alb‑strălucitoare, Încât vederea lor E ca un fulger pe deasupra mării Care luminează lumea‑ntreagă.”   Neranţula! Pentru ca Occidentul să te înţeleagă, trebuie ca el să te vadă şi să te citească, aşa cum ai fost scrisă: ca un vechi şi neprihănit dans de altădată. Ai fost scrisă, dansând. Trebuie să fii citită, tot dansând. Neranţula! Dintre toate odraslele lui Panait eşti aceea care porţi în tine o muzică bogată şi firească, de o intensitate nemă­surat de adâncă. Eşti muzică. Istrati şi Neranţula sunt din acele spectacole, pe care trebuie mai degrabă să le simţi, decât să încerci să le înţelegi şi să le explici. Ca un jucător nesocotit şi robit patimii, Istrati îşi lasă întot­deauna inima în voia soartei, fără să încerce să explice vreodată valoarea monedei sale, fără să ştie dacă această monedă are preţ la jocurile cunoscute în Occident, fie în cuvinte, fie în idei. La fel şi cu Neranţula: o mare şi semnificativă parte din muzica ei este exprimată printr‑un refren straniu şi de nedesci­frat, un refren care poate sugerează secretul, dar nu‑l dezvăluie. Refren care ne întovărăşeşte, după fiecare mişcare, în momentele cele mai patetice: „Aman! More ! Aman! Aman ! Neranţula!” pentru a ne dezvălui însăşi inima omului şi a ne arăta cum florile vieţii se înnegresc şi cad la suflarea amară a suferinţei. „Aman! More !” Deşi scriind în franţuzeşte, Istrati îşi lasă aici gândirea şi inima să vorbească în limba maternă, limba lumii de unde a purces. Şi dacă pune partitura muzicii sale pe notele Occidentului, el păstrează cheia care‑i gama unei alte lumi. Ori, acest „Aman! More !” este una din cele mai frumoase chei ale Neranţulei, rapso­die a Copilăriei. Dar toţi cei care - bărbaţi şi femei de pe tot pământul şi din toate timpurile, în dragoste sau în ură, în sacrificiu sau martiriu, liberi sau între zidurile închisorilor, în ceasul naşterii sau al morţii, în bucurie sau în durere - toţi cei care au simţit tragicul mister al vieţii şi care adresându‑se lui Dumnezeu sau oamenilor, părinţilor sau călăilor, au scos acest mare strigăt sfâşietor:,,Fraţilor! Fraţilor! Milă! Din dragoste pentru viaţa fraţilor! Ajutor! Ajutor! Gândiţi‑vă la frăţia noastră! Veniţi ! Am suferit prea mult! Destul! Destul! Destul „ - ei bine, toţi aceştia trebuie să simtă că „Aman”, cântat de Istrati, în momentele cele mai hotărâtoare şi mai haine ale vieţii tovarăşilor şi fraţilor săi - nu e decât strigătul nostru în faţa soartei - soartă care atârnă deasupra dumnezeilor şi a oamenilor. Apostolis Monastirioti         NERANŢULA   Traducere de Alexandru Talex ...Neranţula! Nume fermecător de floare şi fruct. Îl simţi în cerul gurii... ROMAIN ROLAND     (fragment din scrisoarea adresată lui PANAIT ISTRATI, datată: Vllleneuve, 16 iunie 1927). Partea I             E MULT DE CÂND AM PETRECUT în Alexandria Egiptului câteva ierni însorite. Şi dacă amin­tirile acelor timpuri nu sunt prea vesele, cum aş putea totuşi să nu mă las cuprins de ele, cum să nu mă înflă­cărez de acele clipe rare care răstoarnă cazanul cu amărăciuni al vieţii noastre, umplându‑ne de bucurii în stare să ne fărâme inima. Da, am cunoscut atari clipe, în ciuda vieţii mele trudite. Mi le da soarele iernatec al Alexandriei, soarele ei mediteranean. Pentru acest soare, pentru Mediterana lui şi dorinţa mea de‑a trăi, acceptam feliile mari de amă­răciune pe care soarta mi le oferea, pe aceeaşi tavă. Le acceptam, deoarece presimţeam că viaţa refuză toată tava, celor care întind mâna ca să apuce numai soarele.   Soarta îmi hărăzea puţine ceasuri de lumină, în schimbul unei zile de trudă, fără plăcere, dar, forţam păr­ticica de fericire, mărind cu ştiinţă feliile de amărăciune. Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să‑mi satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de Mediterana ce‑şi lua zborul. Pe scurt, eram un muncitor rău. Părăseam lucrul, fără motiv, îndată ce o muscă mă sâcâia cu puterea ei de a‑şi apropia soarele. Atunci plecam, tare mâhnit de această slăbiciune, pe care oamenii sunt bucuroşi s‑o pedepsească... Plecam, plin de libertate şi golit de speranţă. Picioarele, ele însele grele de atâta fericire scump plă­tită, mă duceau întotdeauna spre marginea Alexandriei, la Ramleh, - de unde palmierii africani îşi contemplă, pe deasupra Mediteranei, fraţii înşiruiţi pe Coastele de Azur, pe Ramlehurile europene. Aceeaşi mare îi mângâie sau îi bruftuieşte. Darnic, cum îl ştim, soarele îi scaldă în aceleaşi raze puternice. La Ramleh se află clădiri luxoase, ca în orice ţinut minunat unde bogaţii vor să fie singuri, ca să‑şi mistuie singuri costeliva lor bucurie. Doamne! văzându‑i cât de jalnic se plictiseau pe terase, sorbindu‑şi odiosul lor Nimic, pricepui de ce viaţa era atât de aspră, în nerecunoştinţa ei, cu un pârlit ca mine. Şi astfel, eu, săracul, îndrăznii să mă apropii de terasele tixite cu bogătaşi, de acele locante unde narghileaua şi cafeaua - fermecătoarele mele vicii - se plăteau la pre­ţuri prea scumpe pentru punga mea. Dar nimic din tot ce mi‑am dorit în viaţă nu mi‑a fost peste putinţă; mi‑am plă­tit adesea bucuriile cu sânge, monedă pe care băncile nu o cunosc, şi nu voi regreta niciodată, deoarece aceste băi de lumină m‑au ajutat să îndur întunerecul existenţei mele. Pentru o cafea şi o narghilea, la Ramleh‑ul Alexandriei sau pe marile cheiuri ale Smirnei, pentru un ceas de visare care însemna toată viaţa mea de‑o zi, adesea de‑o săptămână, am făcut totdeauna ca acel român de treabă din cântecul popular:   „Am dat, lângă mândra mea de‑o seară, Toată truda mea de‑o vară”   Da, am dat... Ca să ai mult, trebuie să dai mult. Asta vine de la sine, fără sforţare. Dar nu despre asta e vorba aici. * Nu poţi iubi lumina, fără să iubeşti în acelaşi timp oamenii. Nu pe toţi. Nimeni nu‑i iubeşte pe toţi şi nici Isus nu i‑a iubit astfel. Iubim doar ce ni se aseamănă, în felurite privinţe. Iubim dorinţele noastre. Într‑o după-amiază, la Ramleh, pe o terasă înţesată de‑o sclifosită puiţă omenească, am văzut un om. Şi el pe mine. Îndată ştiui ce căuta acolo, la ce se uita, ce simţea. La rândul său, ştiu şi el la fel despre mine, ba încă şi mai abitir; am ghicit, în privirile noastre sincere, nuanţa dorinţelor noastre, minunea asemănărilor noastre. Acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Adesea, cântărind oamenii, m‑am înşelat pe jumătate, niciodată în între­gime. Dar cu cât mă înşel mai mult, cu atât merită să mă înşel astfel, deoarece aici nu e vorba decât de viaţa frumoasă, sănătoasă ca apa de izvor şi puternică, la fel ca fulgerul. Iubesc omul, când poartă în sine, încă de la naştere, dragostea pentru prietenie. Iubesc femeia, când sângele îi este aprins de patima cărnii. Mă dăruiesc lor, cu fre­nezie, fără să mă tocmesc. Asta costă scump, dar, nici­odată dezamăgirile îndurate n‑au fost şi nu vor fi în stare să micşoreze suma dorinţelor mele. Îmi caut pretutindeni norocul, cu furia cartoforului. Joc totdeauna larg, deoarece nu pot suferi zgârcenia! Dacă mă înşel, nu pierd nimic: celălalt e‑n pagubă. Nu pierzi nimic, când te dăruieşti în întregime. Altminteri, ar în­semna să poţi spune despre soare că‑şi sleieşte forţele, când se dăruie fără cruţare şi fără alegere. Şi cu atât mai rău pentru gheţari, care totuşi se topesc ei‑înşişi! Dar când câştig, pun mâna pe‑o comoară! Vorbesc despre sentimen­tul prieteniei, deoarece, vai! pasiunea cărnii este ca ful­gerul: puternică, dar nu ţine mult.   Iată cum este alcătuit lutul meu şi ceea ce iubeşte. Nu‑s nemulţumit din cauza asta. Marii mei prieteni, nici atât. Şi în acea zi, la Ramleh, Marco - pe care l‑am înţeles şi m‑a înţeles mai iute decât a trebuit să ne fumăm narghilelele, Marco a fost, poate, cel mai fericit dintre toţi. Fermecătoarea secătură încercă, totuşi, să se apere. Ştia bine că ar fi de prisos, deoarece la fiinţele sensibile nevoia de‑a iubi şi a se mărturisi este mai puternică decât simţul pudorii, care te sileşte să‑ţi ascunzi urmele lovitu­rilor. Totuşi, el ţinu să‑mi dovedească reţinerea sa de om de lume, - acest „sărman om de lume”, care se hrăneşte cu iarbă, bea apă, iubeşte ca vierme şi îşi ascunde cele mai mici zgârieturi! Şi în după‑amiaza acelei întâlniri de neuitat, Marco mă părăsi, în mod grav, fără un semn în­curajator, plecând de acolo. Ca un om de lume.   Câinele său lup, de o veselie năvalnică, îl sâcâia: voia să‑i arunce o pietricică şi cât mai departe. Marco, visă­tor, cu mâinile împreunate la spate, puţin adus, mergea pe plajă, fără să răspundă dragostei celui mai bun prie­ten al său. Această nepăsare nu mă păcăli, îl urmai, multă vreme, de la oarecare depărtare, întipărindu‑mi trăsăturile frumosului său chip de prieten, pe care trebuia să mi‑l apropii. Şi, într‑o zi, am făcut‑o. Cum? Asta nu se învaţă. .Şi acum, uitaţi‑mă. Nu va mai fi vorba aici despre mine. Ascultaţi o poveste, petrecută în colţuri de pământ, pe care cei mai mulţi dintre voi nu le cunoaşteţi. Este povestea istorisită de omul pe care l‑am descoperit‑pe o terasă la Ramleh‑ul Alexandriei, un om pe care‑l iu­beam fără să ştiu pentru ce şi care mi‑a sfâşiat adesea inima cu acest cântec grecesc, sprinţar, a cărui primă strofă ar putea fi tradusă cam aşa:   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti! O fecioară îşi clătea fusta, Neranţula fundoti[1]!” SĂ TOT FI AVUT ŞAISPREZECE ANI, când tata cumpără o căsuţă, pe Uliţa ovreiască, la Brăila. Ne mutarăm numaidecât. Ştiam că nu vom sta mult acolo, deoarece tata - ca de obicei, - nu cumpăra decât case dărăpănate, pe care le meremetisea şi le vindea din nou primului cumpărător. În fond, asta‑i era meseria, destul de bănoasă. Aceea a mamei, deloc obositoare, consta în a‑şi sprijini bărbatul în nesfârşitele sale pălăvrăgeli de afaceri, în timp ce o slujnică se ocupa de gospodărie, ciorovăindu‑se cu lucrătorii care cârpeau şandramaua. În ce mă priveşte, aveam datoria să alerg la cârciuma din colţ, să iau carafe de vin pentru părinţi şi cumpărătorii lor, care beau laolaltă sporovăind despre „casă de vândut”, „casă de cumpărat”. Asta mă plictisea de moarte. Ca să mă distrez, aruncam tencuială în sosurile servitoarei noastre şi sare în ipsosul zidarilor. Toată lumea se supăra şi se mai schimba Kalimera. îmi mai plăcea să mă joc, cu marile mele zmele, pe străzi, în capul gol, cu cămaşa descheiată în bătaia vântului şi mereu singur. Da, singur, deşi nu eram nici fricos, nici sălbatec; mă temeam însă de pietrele azvârlite de ştrengari, mai ales din ziua când una mă lovi în cap, găurindu‑mi-l. [...] Aşa că, vrând‑nevrând, mă lipsii deocamdată de plă­cerea, - foarte gustată cu prilejul schimbării locuinţei - de‑a hoinări pe uliţă, ca să cercetez locurile, ca să cunosc oameni şi obiceiuri noi. În schimb, o preocupare neaşteptată se oferi de la sine setei mele de‑a iubi. La mahala, curţile sunt despărţite prin garduri din şipci vechi. Poţi vedea tot ce se petrece la vecini. Şi cum pe‑aici lumea e foarte curioasa şi nu prea politicoasă, fiecare se uită cât i‑e vrerea. Ceea ce făcui chiar eu însumi, după pilda celor mari, care nu se sfiau să se scuipe în obraz ori de câte ori aveau prilejul şi să‑şi arate dindărătul gol printre şipcile gardului. Eu, unul, n‑aveam nimic de‑arătat şi nici de scuipat pe cineva. Dimpotrivă, în curtea din dreapta, aveam plă­cerea să văd în fiece zi o fetişcană de paisprezece‑cincisprezece ani, care se mişca întocmai ca un peşte în apa râului, necatadixind să priceapă că aveam poftă să fac la fel. Dar, era fată şi ca şi căţeaua care nu se teme de muşcătura câinelui, nu se temea de pietrele băieţilor. (Copilul, când devine bărbat, îşi pierde până şi această omenie şi loveşte femeia însărcinată.) Oacheşă şi cu păr bogat, semăna cu o ţigancă. Coada, mare, împletită îngrijit. Faţa, - ovală, foarte serioasă, cu ochi pătrunzători şi buze cărnoase, - era întotdeauna curată, ca şi mâinile şi picioarele. De altfel, n‑avea de‑a face decât cu apa. Cu braţele îm­povărate de două găleţi din tablă, făcea naveta - din zori - între pompa cartierului şi casele pe care le apro­viziona, pe o para „rândul”, cu condiţia să fie „pline ochi”. Ca să prididească şi să n‑o stânjenească la mers, atârna găleţile de‑o cobiliţă, care o îndoia sub greutatea ei. Oricum, corvoada asta trebuie să fi fost istovitoare, de vreme ce o vedeam adesea cu faţa crispată, gura strâmbă, buza de jos atârnându‑i, lac de sudoare; dar, niciodată tristă, niciodată copleşită, veselă îndată ce‑şi punea jos povara, gata de zburdălnicie. Nu era vorba de zburdălnicia neroadă cu ştrengăriţele din mahala, ci, singură în curte, cu nişte căţeluşi frumoşi, pe care‑i ferchezuia, îi gătea cu nenumărate panglicuţe şi‑i dezmierda necontenit. Sau când se sătura de căţeluşi şi n‑avea curse de făcut, o pornea hai‑hui. Ceasuri întregi, n‑o mai vedeam. La înapoiere, cu faţa scăldată de fericire, înşfăca găleţile şi alerga la corvoada zilnică. Terminând‑o, se tolănea la umbra unui dud, unde reîncepea găteala căţeluşilor, cu risipă de în­grijiri şi duioşia unei adevărate mame. În jurul ei, nimeni. Nimeni care s‑o ţină din scurt. Nici părinţi, nici strigăte, nici înjurături. Numai cereri de apă, din toate părţile. Umbrele nopţii o înghiţeau, laolaltă cu micuţele ani­male, într‑un susur de mângâiere şi de îmbiere la odihnă. Dimineaţa o găsea, mătăhăind sub povara cobiliţei, cu braţele şi gâtul încordate, cu pumnii strângând toarta găleţilor, la capetele cobiliţei. Buza îi tremura puţin. Apoi, urmau iarăşi câinii, dispariţiile neaşteptate, întoarcerile acasă radiind de fericire. Văzui toate acestea, într‑o vară, la începutul vacanţei mari. - Mamă, cine‑i fetiţa care cară apă? - O orfană. - Cum o cheamă? - Nu ştiu. Nimeni nu poate spune. I se zice Sacagiţa. * O orfană... Pripăşită de un an, Dumnezeu ştie de unde... Care n‑a vrut niciodată să spună cum o cheamă şi nici cine‑i sunt părinţii. Pe care Stana, bătrâna proprietăreasă o culesese de pe drumuri şi căreia lumea îi zicea Sacagiţa. …………………………………………………………………… Cam asta‑i tot ce ştia „lumea” despre această fetiţă. Şi îndată ce „lumea” îşi potoli curiozitatea‑i nesătulă, boteză pe nepoftită cu numele de Sacagiţa, îi întoarse spatele şi‑şi văzu de socotelile ei, socoteli de agonisit, de îmbui­bare, de „case de vânzare” şi „case de cumpărat”. Sărmana lume!... Şi tu, sărmane om de lume!... Cât vă plâng!... Vă întâlniţi, în drumul vostru, cu o făptură omenească, cu fălcile încleştate de viforniţa vieţii şi în loc să‑i dovediţi căldura voastră, marea voastră omenie, o întrebaţi în fugă: - Ia să ne spui, necunoscutule, cât ai clipi din ochi, cine eşti, de unde vii, ce părere ai despre noi şi ce ai de gând să faci în mijlocul nostru? Şi nenorocitul se uită la voi, incapabil să‑şi descleşteze fălcile pentru a vă răspunde sau măcar - a vă scuipa în faţă. Şi, grăbiţi cum sunteţi, îi întoarceţi spatele, îi atâr­naţi o poreclă, ca pe‑o tinichea găurită de coada unui câine, şi o ştergeţi la treburile voastre. O ştergeţi: tu, sărmană lume..., şi de asemenea tu, sărmane om de lume... Cât vă plâng... * Într‑o zi, pe când mă apropiam sfios de gard, micuţa singuratecă îmi spuse deodată, spre marea mea uimire: - De ce te joci numai în curte? Ah ! câtă plăcere îmi făcu acest semn de prietenie! Inima îmi bătu cu putere. Îmi simţii obrajii în flăcări. Nu putui să scot o vorbă. Coborâi privirea. Sta dreaptă, de cealaltă parte a gardului, mângâindu‑şi căţeluşul drag - Leu - pe care‑l strângea la piept, şoptind într‑una, melodios: - ...De ce? De ce?... Marco: Tresării, bolborosind: - Ştii, dar, că mă cheamă „Marco? „ - Am auzit, strigându‑ţi-se astfel... Sforţându‑mă, izbutii s‑o privesc în faţă şi s‑o întreb: - Dar pe tine cum te cheamă? Îmi răspunse, simplu: - Sacagiţa. Simţii un cuţit în inimă. Îi întorsei spatele şi fugii că să plâng. Va să zică, ea se împacă liniştită cu groaznica poreclă de sacagiţa! Aşa era poreclit cel mai frumos tovarăş din copilăria mea! - Şi ce‑i cu asta? îmi spuse a doua zi, după ce îi mărturisisem revoltat, scârba mea. Ce‑i cu asta? Eşti ceea ce eşti... Apoi, îmblânzindu‑şi glasul: - ...Sunt oare, pentru tine, o sacagiţă? Pentru mine?... Oh! pentru mine!... Nu! Nu ! Smulsei o şipcă din gard, mă strecurai prin spărtură şi o strivii în braţe. Avea carnea tare ca piatra. Un parfum necunoscut până atunci - parfumul cărnii iubite - îmi pătrunse în sânge. Era ca mireasma unui fruct exotic, pe care‑l guşti întâia dată. O părăsii îndată şi trecui în curtea noastră. De‑acolo, ne‑am privit cinstit, în ochi. Ai ei erau mari, deschişi şi ai fi putut spune miraţi. Faţa ei, împietrită, liniştită, golită de orice emoţie. Eu... eu, abia îmi trăgeam sufletul. În jurul nostru, pustiu. Uliţa, de asemeni, pustie. Ne aflam într‑o după-amiază înăbuşitoare de august, când trântorii mahalalelor dorm, cu toţii, după ce‑au gonit muştele şi‑au lăsat perdelele. În săptămâna următoare, se ivi o împrejurare, care mă ajută să câştig inima prietenei mele. Dimineaţă. Ea trebăluia voiniceşte, de la un cap la celălalt al mahalalei, cărând apă la clienţi. În acest timp, mă jucam cu zmeul în uliţă, dar foarte aproape de poarta noastră. Zmeul plutea în înaltul cerului. Îi „dădusem” toată sfoara de pe ghem, ca să‑l încerc la zbor mare. Nu vedeam, nu auzeam nimic. Mă sileam să „prind” părţile bune şi cele slabe ale jucăriei mele, când un strigăt înde­părtat mă‑nfioră: era glasul prietenei mele. La capătul de sus al uliţei, ea îşi aruncase găleţile, bătea din palme, urla şi alerga spre mine, cât o ţineau pi­cioarele, ca scoasă din minţi, făcându‑mi semne. Mă uitai îndărăt şi văzui o trăsură cu doi cai, apropiindu‑se în goana mare, în timp ce în mijlocul drumului ursuleţul Leu îşi scărpina liniştit o urechiuşă, nepăsător de pri­mejdie. O clipă de şovăire şi prietena mea şi‑ar fi văzut strivit câinele, atât de iubit. Lăsai zmeul, care se prăvăli din nori, mă repezii şi smulsei căţelul de sub copitele cailor; dar trăsura mă izbi şi căzui leşinat. La trezire, lume multă în jurul meu. îmi frecau cu spirt coastele strivite. Se boceau. Apoi, după ce lumea plecă la treburile sale, izbutii să merg, singur, până la gard. Prietena mă aştepta, cu Leu în braţe. Mi‑l trecu prin spărtură. Luându‑l, mă speriai de faţa chinuită a mi­cuţei mele. - De ce eşti atât de palidă? îi spusei. - Ţi‑l dau! rosti ea, sugrumată. O să ştii să iubeşti un lucru ca ăsta? - Da, mult. - Şi ce eşti în stare să faci pentru ceea ce iubeşti? - Totul! - Da... Mi‑ai dovedit‑o... Sunt o proastă... Iartă‑mă. Şi de astă dată, ea fu aceea care trecu prin spărtura gardului, îmi luă capul în mâini şi mă sărută pe amândoi obrajii. Au fost primele şi singurele sărutări voluptoase din viaţa mea, care nu m‑au costat decât puţină durere în coaste. Celelalte, toate celelalte... Dar, de ce să mergem atât de repede... * Durerea de coaste mă ţintui în pat, mai multe zile. În fiecare după‑amiază, stăpâna lui Leu şi a inimii mele venea - pentru un ceas sau mai multe - ca să mă vadă şi să‑şi mângâie câinele. Mi‑aş fi dat întreaga‑mi sănătate nefolositoare ca să pot prelungi această fericire de bolnav răsfăţat! Doamne! fie‑ţi lăudată opera! Noi o considerăm nedesăvârşită, fi­indcă suntem nişte nesocotiţi; iartă‑ne însă şi nu lua în seamă jalnica noastră judecată! De un singur lucru‑i păcat: că nu te‑ai gândit să ne pui o a doua inimă în locul bietului creier, care ne stinghereşte atât! - Marco, îmi spuse prietena (într‑o zi, când sta pe pa­tul meu, una din acele zile de august, bogate în soare, în muşte şi praf), Marco! Eşti gelos? Vorbindu‑mi, faţa ei deveni la fel de palidă ca în clipa când se despărţise de căţeluşul, pe care i‑l scăpasem de la moarte. - Gelos? zisei. De ce mă‑ntrebi? Şi de ce această ne­linişte? - Pentru că te iubesc, pe tine, pe tine, şi încă pe cineva!... Auzindu‑i mărturisirea, mintea mi se tulbură, patul se învârti cu mine şi era cât pe‑aici să‑l strivesc pe Leu. - Da! adăugă. Vă iubesc pe amândoi, ca pe unul singur, aşa cum îl iubesc pe Leu. Iată tot ce iubesc. Să nu te superi. Asta e. Şi mă sărută cu putere; dar mai bine mi‑ar fi dat o lovitură de ciocan în frunte. Îndată simţii că nu trebuie să mă tângui, că aveam de‑a face cu o făptură bine clădită şi cu un potrivnic puternic; şi că numai arătându‑mă puternic, la rândul meu, mai puternic decât ei doi, voi izbuti să lupt şi să‑mi păstrez locul. Simţii clar, aceasta. Timpul mi‑a dat dreptate. O dreptate amară... - Cine‑i acel cineva? o întrebai, gâtuit. - O să‑l vezi... când vom merge să sărim şanţul la neranţula fundoti. -...La... cine? Neranţula fundoti? Ce înseamnă asta? Cunoşteam bine ce însemnau aceste cuvinte greceşti, deoarece ştiam greaca la perfecţie; totuşi, nu pricepeam nimic şi mă uitam la ea, prosteşte. Izbucni într‑un hohot de râs, atât de frumos, atât de răsunător, atât de ameţitor, încât îmi uitai toată durerea. Leu, la fel, îşi uită durerea. Şi tustrei, rostogolindu‑ne în pat, râdeam, ne muşcam şi lătram ca trei animale tinere, fericite. - Spune‑mi, frumoasa mea, frumoasa mea... Neran­ţula... - Îmi zici Neranţula? strigă, buimăcită. - Da, dar... -...Nu‑i cumva ceva asemănător Sacagiţei? - Nu! nu ! Neranţula înseamnă: mic portocal amar; iar fundoti: stufos. Eşti, deci, pentru mine: mica porto­cală amară, micul meu portocal stufos! Este refrenul unui cântec grecesc, pe care l‑ai auzit şi pe care‑l repeţi ca un papagal. Spune‑mi ce‑i cu şanţul pe care‑l sări şi unde se află? - Pe Uliţa Kalimerească[2]. Acolo, muncitorii au des­fundat toată strada, de la un capăt la altul, ca să pună conducte şi s‑aducă apa în case. Se zice că prefectul o şi are; te duci la perete, întorci o drăcovenie care se cheamă „robinet” şi apa curge singură. Tare mi‑ar plăcea să văd şi eu! Tu crezi? Apa din Dunăre urcându‑se singură în odaia ta? Ei drăcie!   Nu ştiam mai bine decât ea, dacă apa din Dunăre se urcă sau nu singură în bucătării şi nu dam crezare poveş­tii cu „robinetul”, „pironit în perete”, pe care‑l „întorci” şi ţâşneşte un şuvoi de apă „fără sfârşit”, „atât de fără sfârşit, că toată Dunărea s‑ar putea scurge în odaie”. Dar ştiam şi credeam altceva: anume că Neranţula mea iubea un grec, de pe uliţa Kalimerească, desfundată de primărie, că într‑acolo, alerga în toate după‑amiezele şi că de acolo se înapoia veselă, extaziată, roşie ca focul. Ce se petrecea acolo? Cine era băiatul care‑mi lua jumătate din prietenă? Un cui dureros îmi sfredelea inima. Aş fi vrut să‑mi ucid potrivnicul, dar nu ştiam nici să mă bat şi nici s‑arunc cu piatra. O privii în albul ochilor. - L-ai sărutat pe celălalt, ca pe mine? - Da! L-am sărutat, dar el e ceva, iar tu, altceva. Nu trebuie să te superi. Hai să vezi... - Să văd, ce? Pe cine? - Pe Epaminonda... Celălalt. E atât de cumsecade! O să‑l iubeşti şi tu. * Noaptea cobora încetişor după o zi pustiită de ză­puşeală. Îl închiserăm pe Leu, împreună cu ceilalţi doi câini, şi‑o pornirăm spre Uliţa Kalimerească. În stradă, praful rece ne gâdila plăcut picioarele goale. Toţi ştrengarii erau pe‑afară. Ne strigară» dar nu‑i luarăm în seamă. Alte gânduri ne frământau. De fapt, ea părea liniştită. Mersul ei nepăsător, chipul liniştit de fecioară, braţele care‑i atârnau părăsite (braţe vânjoase ca doi şerpi puternici, oţelite de povara găleţilor) şi întreg trupul ei călit de o trudă anevoioasă, toate laolaltă mă speriau şi mă atrăgeau în acelaşi timp. Cu mare greu­tate, izbuteam să‑mi stăpânesc pofta nebună de‑a o muşca, de‑a o face să ţipe. De ce îmi spusese că mai iubeşte şi pe un altul? Nu‑l puteam suferi pe acest „altul”. Oh! egoism al cărnii! Să te blestem sau să te binecuvântez? Astăzi, când de pe culmea vârstei mele pot cumpăni tot binele şi răul din viaţă, mă întreb dacă viaţa s‑ar putea lipsi de tine, de tine ucigător egoism al cărnii. Se‑ntunecase de‑a binelea, când ajunserăm în uliţa locuită de greci. Şanţul, fără sfârşit, se afla la picioarele noastre. Adâncitură întunecată, străjuită pe de lături de o movilă de pământ şi amândouă, pierzându‑se în bezna tainică a nopţii, ca şi drumul soartei noastre. Felinare cu gaz, rare, răspândeau ici‑colo lumina lor chioară, ca nişte presimţiri, în timp ce în dreapta şi‑n stânga se înşiruiau una după alta căsuţe singuratice, ca nişte capcane de neînlăturat. Cuprins de spaimă, de‑o spaimă nebună, o apucai de umeri pe Neranţula şi o strânsei la piept, şoptindu‑i: - Ce cauţi aici? La rându‑i, îmi înlănţui mijlocul, cu putere şi cu pri­virea aţintită la şanţ, îmi răspunse abia auzit: - Nu ştiu... îmi place, aici... - Hai, să fugim! murmurai, strivind‑o în braţe. Să fugim şi nu te mai gândi la locul ăsta! Nu te mai întoarce aici! Tăcu, împietrită. Mi‑amintesc că i‑am prezis, atunci, strigând: - O sa plăteşti scump, dacă nu te opreşti la timp: grecii sunt periculoşi! Continuă să tacă, strângându‑mă la piept, privind la şanţul care devenise negru ca smoala. Deodată, se stârniră glasuri, departe în beznă. Mulţime de ştrengari cântau şi pe măsură ce, apropiindu‑ne, melo­dia şi vorbele se desluşeau, simţii trupul prietenei scuturat de scurte tremurături.   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti! O fecioară îşi clătea fusta, Neranţula fundoti!   Se smulse din braţele mele, cu o putere nebănuită, ca un peşte mare abia scos din apă, şi fără o vorbă începu să sară de îndată şanţul în ambele direcţii, de pe un mal pe celălalt, în zig‑zag, îndreptându‑se în direcţia cântecului, şi repetând la fiece săritură peste şanţul fermecat: - Neranţula fundoti! Neranţula fundoti! Rămăsei pironit locului, urmărind cât puteam, cu pri­virea, năluca uşoară a Neranţulei mele. Apoi, timp de câteva clipe, mahalaua fu stăpânită de o tăcere de moarte pentru sufletul meu, când în sfârşit vocea iubită izbucni în beznă: - Haide, Marco! Haide, Marco! O clipă mi se năzări să fug, să n‑o mai văd niciodată, dar rânduiala soartei este nemiloasă şi mă supusei, ca şi cum două mâini drăgăstoase m‑ar fi împins: du‑te, du‑te spre aceea care te cheamă! Pornii... Ca un fermecat. Un prim felinar şi două siluete - Epaminonda şi Ne­ranţula - răsăriră din beznă, apoi la vreo douăzeci de paşi mai în urmă, alte felinare şi alte siluete: vreo zece băieţi greci, între zece şi cincisprezece ani. Toţi erau des­culţi şi cu capul gol. Felinarele, ce li se legănau în mâini, erau făcute din pepeni mari, goliţi de miez şi găuriţi cu crestături, de tot felul: rotunde, pătrate, rombice, triunghiulare, dreptunghiulare, semilune, prin care se stre­cura lumina unei lumânări fixată pe fundul pepenelui. Unele felinare aveau găurile lipite cu hârtie străvezie şi multicoloră. La apropierea mea, Epaminonda se opri. Ceata lui făcu la fel, păstrând distanţa. Înţelesei că aveam de‑a face cu un căpitan. Orice grec se naşte căpitan. Îşi ridică pepenele‑felinar care ne lumină o clipă feţele, în timp ce Neranţula, tăcută, sta foarte aproape, dreaptă, cu mâinile la spate. Faţa lui Epaminonda, osoasă şi oacheşă, îmi fu îndată simpatică. Nu‑i lipsea sinceritatea. Era o haimana puţin mai mare şi mai puternică decât mine. N-avea trufia gre­cească, pe care n‑o puteam suferi. îmi întinse mâna, adresându‑mi-se cu un glas aproape bărbătesc: - Bună seara, Marco! Fii binevenit în mahalaua noas­tră. Neranţula (îi şi zicea astfel!) spune că eşti de treabă. Şi eu şi ea suntem la fel. O să vedem unde o să ajungem, cu o fată cumsecade, iubită de doi băieţi la fel şi pe care şi ea‑i iubeşte! Acum, hai să cântăm şi să hoinărim împre­ună. Mi se pare că ştii greceşte? Fără să‑mi aştepte răspunsul, luă comanda cetei - cu Neranţula între noi doi, braţ la braţ - şi porunci: - Hei, palicari!... unu, doi, trei:   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti…”   ………………………………………………………………………… Marş în cadenţă perfectă şi veselie săltăreaţă. Pământul tremura sub paşii noştri. Inimile, la fel. Cu capul dat pe spate, Epaminonda domina toate celelalte voci. Şi mi se părea că şanţul, pe a cărui margine umblam, deve­nise mai puţin întunecos.   [1] Mic portocal amar.   [2] Strada grecească, botezată de români astfel, deoarece, îi auzeau pe greci, spunându-şi, de dimineaţă până seara: Kalimera (bună ziua). gasiti aici................https://latimp.eu/nerantula-de-panait-istrati-teatru-audio-la-microfon-drama-1985/ teatru radiofonic la microfon

Scăpare de condei 1906-1916   În loc de prefaţă Pe Panait Istrati l-am văzut pentru prima dată la Brăila, în 1931. Mă plimbam cu tata pe strada Regală şi ne-am întâlnit în apropierea Cinematografului Comunal (azi Teatrul Maria Filotti), chiar lângă farmacia dlui Berechet, de unde scriitorul primea, uneori, gratuit medicamente. Istrati se cunoştea cu tata din 1910, căci într-un şopron părăginit aflat în curtea casei din Galaţi a bunicilor, cea de pe strada Rozelor, din spatele fostei Fabrici de Bomboane Sfaelos, el ascundea manifeste, operaţiune la care participau Ştefan Gheor- ghiu şi Jeaneta Maltus, ulterior soţ şi soţie. Apoi ne-am tot revăzut… Mă lua de la grădiniţa de copii a dnei Bercaru, situată pe bulevardul Carol, sau de acasă, din strada Griviţei, nu departe de plăcintăria lui kir Ni- kola – care-i trăsese de mult obloanele –, de fostul sediu al Sindicatului Muncitorilor Portuari şi de locuinţa zugravului Gheorghe Creţu, cel care lucrase cu Panaitache, cum i se spunea, la renovarea faimoasei case Hirschfeld de pe strada Sf. Nicolae. Cutreieram împreună mahalalele copilăriei şi adolescenţei lui brăilene şi-i ascultam poveştile. Pe atunci – aveam 5 ani! — Nu-mi puteam imagina că voi dedica atâţia ani din viaţă „ghicindu-i” pseudonimele, copiindu-i, ca un călugăr benedictin, articolele din ziare şi reviste în vederea tipăririi lor în volume. * Noi, brăilenii, suntem foarte mândri că în oraşul nostru, în 1821, Zaharia Caralechi a tipărit primul periodic din ţară, Biblioteca Românească, drept care, citirea presei mai vechi şi mai noi face parte, îndrăznesc să afirm, din spiritul locului. În anii ’80, stârnit de controversele ivite în legătură cu începuturile mişcării muncitoreşti din portul Brăilei, m-am apucat să cercetez anumite colecţii de ziare. Parcurgând, în cabinetul de microfilme al Bibliotecii Academiei Române, România Muncitoare, anul 1906, am dat de articolul „Regina Hotel”, semnat: R Istrate1. În anii următori, altele, semnate: P. Istr., P. Istrati, Is., Istrian, P.I., I. Delabrăila etc., tra- tând, aproape toate, problemele diferitelor categorii de lucrători sau prestatori de servicii din Brăila şi împrejurimi. Am copiat apoi articolele din Dimineaţa, Adevărul, Viaţa socială, Lupta zilnică ori Calendarul Muncii, care-i purtau semnătura sau se ştia că îi aparţin – este vorba, de exemplu, de cele semnate Cor. Sau Coresp. În Dimineaţa, cotidian la care Istrati colabora în calitate de corespondent. Am transcris şi articole semnate cu pseudonime „originale”, de pildă, Un cui, pomenite ulterior de autorul lor.2 Materialul adunat a intrat în cuprinsul volumului Panait Istrati, Publicistica de tinereţe (1906-1916), apărut în 1993, sub îngrijirea mea, la Editura Porto-Franco din Galaţi, în- tr-un tiraj de 15 000 de exemplare, epuizat la scurtă vreme după tipărire. Cartea a fost distinsă cu Premiul Panait Istrati, acordat de muncipalitatea Brăilei şi de instituţiile judeţene de resort ale Ministerului Culturii de atunci. S-a întâmplat apoi ca un om de cultură, apropiat sufleteşte, ştiindu-mă istratian împătimit, să mă îndemne „să pun la cale” următoarele volume, argumentând că, de regulă, întregul stârneşte mai mult interes decât partea şi că un asemenea demers, dus la bun sfârşit, ar fi deosebit de folositor istoriei presei scrise româneşti şi, implicit, universale. 1 în certificatul de botez, scriitorul figurează Gherasim Istrate, Panait fiind prenumele fratelui mai mare, decedat la câteva luni de la naştere. Dar toţi îl strigau Panait – şi aşa i-a rămas numele! 2 Vezi Ion Ursulescu, Panait Istrati – Pseudonime, Editura Istros, Brăila, 2002. M-am aruncat cu capul înainte, neştiind ce mă aşteaptă. Această aventură— căci aşa s-a dovedit! — S-a concretizat în aprox. 900 p. Mss, pe care le-am împărţit în două volume, corespunzând unui număr egal de „perioade” publicistice distincte, acoperind cea 18 ani. Una peste alta, strân- sesem material pentru trei volume: I – Scăpare de condei (1906-1916), reluând cartea tipărită la Galaţi, completată cu trei articole „descoperite” ulterior; II – între banchet şi ciomăgeală (1918-1930); şi III – Scrisoare deschisă oricui (1931-1935). Aşa cum am conceput lucrarea, un amplu studiu introductiv (aprox. 200 p. Mss.) prefaţa primul volum, în anexa celui de-al treilea intrând corespondenţa purtată de mine cu Dominique Foufelle şi Jean Hormière, preşedinţii succesivi ai Asociaţiei Les Amis de Panaït Istrati şi principalii editori francezi ai Cahiers Panaït Istrati, care m-au sprijinit concret cu informaţii utile şi xerocopii ale articolelor apărute în Occident sub semnătura lui. Se cuvine să-l menţionez şi pe Serghei Feodosiev, cel care mi-a remis o parte dintre articolele istratiene tipărite în presa sovietică în cele 16 luni petrecute de scriitor în U.R.S.S. În întreaga lucrare, numărul articolelor inedite în limba română este de cea 30. Editura Humanitas s-a oferit să publice primul volum în 2004, când aniversăm 120 de ani de la naşterea prozatorului, şi următoarele două în 2005, când comemorăm 70 de ani de la încetarea lui din viaţă. Am fost de acord să elimin din cuprinsul primului volum studiul introductiv, care ar face, eventual, obiectul unei micromonografii separate; de asemenea, paginile de corespondenţă cu cei doi francezi din anexa ultimului, precum şi prozele de ficţiune, asociabile mai degrabă literaturii beletristice decât publicisticii militante, de atitudine, definitorie pentru ziaristul Istrati. Am convenit ca fiecare volum să conţină o listă a titlurilor articolelor (şi referinţelor aferente) la care, din varii motive, nu am avut acces – fie lipsesc din colecţiile Bibliotecii Academiei Române/B.A.R./sau ale altor biblioteci publice, fie gradul de deteriorare a texte lor nu a permis transcrierea, fie, în sfârşit, nu le-am putut obţine din străinătate. Dacă în volumul I, ordinea tipăririi articolelor respectă cronologia apariţiei lor în periodice, pentru publicistica de maturitate am procedat după cum urmează: 1. Articolele datate (de autor), publicate antum, sunt tipărite în ordinea apariţiei în presă – precum în volumul I; 2. Articolele datate, publicate postum, sunt editate în ordinea datei scrierii; 3. Articolele nedatate, publicate postum, sunt tipărite la sfârşitul volumelor, înaintea prefeţelor. Din bibliografia care însoţea articolele, au fost reţinute, ca reper, datele primei apariţii. Pentru a se ajunge la o „integrală” a publicisticii lui Istrati, mai sunt multe de făcut. Este posibil ca titlurile semnate Rp. (Reporter), Cr., Cor., Coresp. În Adevărul (1910) ori România Muncitoare (1909,1910) sau altele nesemnate, care tratează tot chestiuni brăilene, să-i aparţină. Cercetarea altor colecţii de periodice din Elveţia, Franţa, Austria, Germania, Olanda sau din fosta U.R.S.S. Ar scoate probabil la iveală titluri de care istratienii de ieri şi de azi n-au auzit. De asemenea, parcurgerea fondurilor de corespondenţă inventariate pe numele scriitorului la Muzeul Literaturii Române şi Biblioteca Academiei Române sau aflate în arhive particulare din ţară ori de aiurea ar putea furniza informaţii utile în acest sens. Este o invitaţie deschisă oricui! Iar dacă Romain Rolland a refuzat „oricui, fără excepţie, orice drept de a vorbi în numele lui”, voi spune la rându-mi că nu am vorbit în numele lui Panait Istrati: el se află de sine stătător în această antologie. Ion Ursulescu Doresc să-mi exprim recunoştinţa şi să aduc mulţumiri tuturor iubitorilor operei lui Panait Istrati care m-au ajutat în realizarea acestei dificile lucrări – şi în mod special prietenilor trecuţi în eternitate: lui Alexandru Talex, care s-a dedicat editării cărţilor „genialului vagabond”, aproape de mine în primele faze de elaborare, şi lui Jean Hormière, care i-a preluat ştafeta, implicându-se trup şi suflet în demersul meu, cel care, în 1996, a ţinut să scrie Une pensée… în chip de preambul la publicistica istratiană de maturitate. I.U. Un gând…1 Dl Ion Ursulescu a luat hotărârea de a se consacra editării publicisticii lui Panait Istrati. După un prim volum reunind articolele apărute în presa românească înaintea plecării viitorului scriitor în Elveţia şi Franţa, d-sa abordează partea cea mai redutabilă. A-l reda integral pe jurnalistul Panait Istrati în perioada 1918-1935, presupune o muncă de cercetare „presărată” de nenumărate capcane. Cea mai grea ar fi dispersarea textelor, datorată peregrinărilor autorului. Ele au trebuit mai întâi regăsite, apoi recopiate, când mijloacele tehnice adecvate lipseau, şi, în final, verificate. Bogăţia şi diversitatea materialului impuneau respectarea cronologiei. Mai multe tipuri de lucrări au precedat-o pe cea a dlui Ursulescu. Fără a omite revistele (Manuscriptum etc.), cităm culegerile tematice structurate – limitate însă de opţiunea editorilor şi de „cerinţele” epocii – ale unor Alexandru Talex şi Alexandru Oprea, analizele lui Mircea Iorgulescu asupra primei maniere de scriere a jurnalistului Istrati şi, recent, resuscitarea articolelor din Cruciada Românismului în cartea îngrijită de Ciprian Moga. În Franţa, Asociaţia Prietenii lui Panait Istrati şi Caietele contribuie, în ultimii 25 de ani, la o nouă lectură a multor texte uitate. Cele trei volume de articole ale dlui Ursulescu vor uşura, desigur, munca cercetătorilor, dar principala lor calitate este aceea de a oferi atât celor interesaţi, cât şi prietenilor lui Panait 1 Versiunea românească aparţine Cristinei Aninoiu (n. I.U.). Istrati esenţa unei prestaţii publicistice care permite o mai bună urmărire a parcursului unui scriitor profund angajat în epocă de-a lungul a 30 de ani. În pofida riscurilor asumate de exprimarea aleasă – să ne gândim la vindicta definitivă pronunţată de Baudelaire împotriva jurnaliştilor… —, aceste texte permit cititorului o mai bună apreciere a onestităţii şi sincerităţii pătimaşe a lui Panait Istrati, pe care nicio dogmă nu le-a clintit nici- când, pe care nicio sentinţă „unică” nu le-a încătuşat nici- când. Prin el iubim România, o Românie nesigură, hărţuită, excesivă, infinit de generoasă. Astăzi, când o întorsătură a Istoriei îl readuce pe autorul Chirei Chiralina în prim-plan, aceste texte, chiar dacă nu reprezintă esenţa operei scriitorului, îi evidenţiază totuşi trăsătura cea mai pregnantă. Jean Hormière Preşedintele Asociaţiei Les Amis de Panait Istrati Notă asupra ediţiei Volumul I, Scăpare de condei, conţine 103 articole şi note publicate de Panait Istrati în periodicele România Muncitoare, Calendarul Muncii, Dimineaţa, Adevărul, Viaţa socială, Tribuna Transporturilor şi Lupta zilnică în anii 1906-1916. Ediţia de faţă este a 11-a, adăugită şi cu titlu schimbat, a celei1 apărute în 1993. Cu două excepţii, semnalate în note de subsol, textele au fost reconfruntate cu articolele originale. Dificultăţile de transcriere nu s-au datorat exclusiv proastei lizibilităţi, cauzată de gradul de deteriorare a suportului, vechi de aproape un secol, ci şi nivelului precar originar de redactare, frecventelor greşeli de tipar, derutante mai ales în redarea numelor proprii sau cifrelor, precum şi ignorării regulilor elementare de gramatică ori de punctuaţie. Intervenţiile, operate cu respectarea normelor în vigoare, au încercat să îndrepte aceste „neajunsuri”, păstrând însă, pe cât posibil, formele de limbă ale epocii şi ideolectele autorului. În ce priveşte notele de subsol, menţionăm că cele însoţite de n. I.U. Îi aparţin lui Ion Ursulescu, iar cele urmate de n. Red. Sunt ale redacţiei. Tipărirea publicisticii în tranşe face ca datele biografice ale lui Panait Istrati şi ale protagoniştilor citaţi şi în volumele următoare să se oprească la anul 1916, urmând a fi completate ulterior. 1 Vezi mai sus, p. 6. Ediţia de faţă nu reproduce următoarele două articole, tipărite în numere care lipsesc din colecţia României Muncitoare: 1. „După greva din Brăila: I. Au pierdut muncitorii brăi- leni sau au câştigat?”, VI, 29, 17 iun. 1910 (vezi mai jos, p. 188, n. 1); 2. „Din sanatoriu: Reflecţiile unui ofticos – Spre mai bine”, VII, 70, 9 nov. 1911 (vezi mai jos, p. 236, n. 1). Portretul lui Panait Istrati, datat 1910, este reprodus pe coperta I cu acordul Muzeului Literaturii Române. Mulţumirile Editurii se adresează dlui Ion Ursulescu, al cărui efort tenace pune la dispoziţia cititorilor o lectură interesantă. Redacţia REGINA HOTEL1 Bătaia şi darea afară din serviciu, fără plată, au devenit nişte lucruri atât de banale pentru lumea muncitoare, încât [le] trecem de multe ori cu vederea ca peste un fapt normal. Ceea ce s-a petrecut însă în acel local în ziua de 15/28 crt, şi al cărui martor ocular am fost, a trecut peste putinţa unei răbdări omeneşti. Fără vreo anunţare prealabilă, canalia-patron a acestui hotel şi restaurant, M. Schwartz, [îl] concediază pe chelnerul Apostolescu Vasile în ajunul sus-citatei date, spunân- du-i să vie a doua zi să-şi ia plata. Victima nu protestează, ci a doua zi se prezintă şi se vede sub nas cu un cont în care constată: Din două luni de serviciu a 30 [de] lei, total 60 [de] lei, luat 24, minus, şi are să mai ia 13 lei. Restul de 23 de lei — Lipsa argintăriei din inventar, spărturi etc. Nenorocitul explică patronului că micile spărturi se cuprind în suma de mai sus, de 24 de lei, iar cât priveşte argintăria din inventar, nici nu i-a dat-o în primire, nici nu a revizuit-o acum, la plecare; prin urmare, de unde reţinerea sumei de 23 [de] lei? Dar d [omnul] nu voieşte să ştie de lucrul acesta şi spune că aceasta e suma din care, colac peste pupăză, mai rupe 3 lei din motive explicabile sieşi. La răspunsul ce chelne 1 Apărut în R (omânia) M (uncitoare), II, 38, 19-26 nov.; semnat: P. Istrate, Constanţa (n. I.U.). RM, tipărită săptămânal la Bucureşti, era, din 1905, organul central al sindicatelor şi organizaţiilor social-democrate (n. Red). Rul îl dădu, că nu pleacă până ce nu i se va achita adevărata sumă, bestia se repezi asupra nevinovatului om şi, în faţa noastră, care nu ne aşteptam la atâta josnicie de caracter şi împietriţi de groază, îl scaldă într-o adevărată baie de palme, limpezindu-l apoi în pumni. Fusei atât de uluit de iuţeala faptului, încât nu venii la realitate decât atunci când mizerabilul mă zgudui de mână, somându-mă să-l dau afară, drept care răspuns, mă retră- sei la o parte, revoltat. Vrednică de plâns în halul în care era, victima nu contenea a-şi cere dreptul, întrebându-ne pe noi dacă nu are dreptate, căci tânăr şi destul de naiv, nu făcuse practica vieţii şi nu avea la spate, ca alţii, un voluminos dosar de asemenea fapte, crezând că el este primul. „Ce crezi”, zise hoţomanul, „vrei să-ţi plătesc cu zorul? Nu vreau să-ţi dau banii şi gata; aşa fac la toţi, pentru ce să vă dau leafă? Dacă nu-ţi place, reclamă!” „Da, voi reclama”, zise nefericitul. Dar cui să reclame? Acelora care frecventează localul său şi le deschide sticle [le] de şampanie? încunoştinţez pe tovarăşii chelneri, atât din Constanţa, cât şi din alte părţi, [că] dacă nu vor să cadă în ghearele acestui mizerabil şi brută cu chip de om, să se ferească de a călca în acest local infernal. Cele de mai sus le scriu şi subscriu fără teamă, chiar fiind în serviciu în acest local, garantând de exactitatea celor spuse chiar când cineva i-ar arunca în nas această foaie. BISERICĂ ŞI POPI1 Când noi adăugăm lângă duşmanii şi speculatorii cei mai înverşunaţi ai poporului şi şarlatania popească; când noi susţinem cu îndârjire că aşa-zisul lăcaş al Domnului, Biserica, nu mai este decât un murdar mijloc de speculaţie rentabilă; când strigăm, în fine, necontenit că pretinşii apostoli de astăzi ai lui Christ nu sunt decât nişte hoţi ordinari care, sub aripa guvernului, profită de slăbiciunea şi inconştienţa poporului, exploatându-l în modul cel mai revoltător; când spunem toate astea, zic, acei ale căror interese sunt periclitate de lumina binefăcătoare ce noi o semănăm ne aruncă anatema în faţă, ne dese [în] nează (pe noi) ca duşmani ai plebei, ne califică de venetici, eretici etc., etc. Popii, în lăcomia lor de câştig şi îngroziţi de cele ce au păţit colegii lor în Apus, comit atât de multe imprudenţe, încât numai acel ce ar vrea să fie orb nu le-ar vedea. Însă aceste lăcomii ale lor noi le vedem la oraş, unde ei sunt mai băgători de seamă, iar noi ne mulţumim a trece cu scârbă peste ele. Dusu-s-a însă cineva la ţară, unde primarul, singurul stăpân absolut, se linge pe bot cu cele ce scapă printre degetele sfinţiei sale şi face coada pleaşcă? Nu. Dacă m-aş duce să fac o statistică, să zic aşa, în genul acesta prin ţară, nu aş crede să găsesc o comună unde ţăranii să nu se plângă de popa lor. Dar să venim la fapte… Dacă cele ce am de relatat mai jos ar fi fost nişte mârşă- venii ca cele ce am văzut prin oraşe, n-aş fi scris, ele fiind destul de cunoscute de toţi. Aci însă ele au [înjtrecut limitele, şi eu am pierdut răbdarea. Împrejurări fericite m-au determinat să mă duc zilele trecute, ca un om bine cunoscut, în comuna Cotu Lung, judeţul Brăila. Aci, convorbind, un grup de săteni mi-au adus la cunoştinţă următoarele isprăvi ale preotului lor: 1. Femeile sătenilor din sus-citata comună, după vechiul obicei, se duc la biserică la anumite zile cu o tavă de colivă, prescuri, vin, fructe etc., spre a fi binecuvântate de popă, ca apoi să le împărţească copiilor şi cerşetorilor. Aci, ipocritul de popă Matei Oprişenescu, după ce le descântă în grabă, curăţă de pe tavă tot ce e mai bun şi apoi deşartă într-o târnă aproape toată coliva, spre indignarea bietelor femei. Ducându-se un ţăran la el acasă pentru oarecari treburi, vede coliva dată la găini şi porci, iar prescurile, tăiate mărunt şi date la cai. „Dar bine, părinte”, zise omul, „d-ta iei toate acestea de la noi pentru a le da la dobitoace, în loc să le laşi spre a le da femeile oamenilor săraci?” „Ce te priveşte pe tine? Fă-te şi tu popă!” 2. Acest popă nu face o înmormântare fără 35 [de] lei. Murind femeia săteanului Sima Marin, iar acesta fiind, ca fiecare sătean, de altfel, om sărac, afurisitul de popă, cu toate rugămintele, nu a voit să facă înmormântarea până nu i s-a completat sus-zisa sumă. Întrebându-i de ce nu reclamă, mi-au răspuns: „Am reclamat, dar ce să facem dacă are spete?” La obiecţia ce oamenii i-au făcut-o, că ce să facă cu mortul dacă el nu voieşte să-l îngroape, le-a răspuns: „Ce-mi pasă mie? Puneţi-l în pod!” Auziţi, muncitori? Când nu aveţi bani pentru popă, pu- neţi-vă morţii în pod – aceasta v-o recomandă smintitul preot din comuna Cotu Lung. Iar dacă un om ar voi să îngroape un mort fără popă, i s-ar striga din răsputeri: Nelegiuire, profanare, păgân ş.a. în.D. 3. Tot acest popă, care din amvon propovăduieşte morala şi tună contra adulterului – Nelegiuire! —, îşi violează copila crescută de dânsul şi, acoperindu-şi odioasa faptă cu bani, o aruncă în spinarea unui tânăr ţăran. Fapt petrecut acum câtva timp, ştiut şi de comunele vecine şi declarat, ca şi cele de mai sus, de următorii săteni, pe care-i citez ca martori în susţinerea celor scrise de mine: Vasile Latu, Ion Ţigănuş, Sima Marin, Niculae Marincă, săteni din comfuna] Cotu Lung. Şi aci, tovarăşi, am ridicat numai un colţ al vălului ce acoperă putreziciunea popească. Ce frumoase surprize ne-ar aştepta dacă am cerceta şi prin alte puncte ale ţării? Să luăm aminte, deci, şi să ne debarasăm cu indignare de nişte prejudecăţi ce v-au dominat atâtea secole şi care sunt atât de vătămătoare progresului pentru care luptăm spre a ajunge la completa noastră emancipare. Îmi însum [sici] personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor. ISPRAVA D [OMNU] LUI IORGA1 Dl Iorga a ridicat la Cameră drapelul antisemitismului. La discuţia legii de reorganizare a armatei, d-sa a propus, într-un potop de fraze lungi şi deşirate, ca şi de afirmări neadevărate şi injurioase, ca evreii să fie alungaţi din armată. După d-sa, ca şi după toţi antisemiţii, nu e primejdie mai mare pentru ţară, pentru „neamul românesc”, decât evreul militar. Şi ca să dovedească aceasta, d-sa a alergat până şi în Japonia ca s-o ia drept martoră. De data asta însă i s-a înfundat. Dl Sturzda2 l-a luat din scurt, l-a dat, cum s-ar spune, în tărbacă. Om fără răspundere, grandoman, vorbitor nemăsurat, ponegritorul lui Mihai Viteazul în faţa străinilor, comediant de stradă, ridicul etc., etc., micul prim-ministru nu s-a oprit deloc, deşi nu ştim dacă aşa scrie la Evanghelie. D-sa a cerut să nu li se strice rostul când au atâtea chestiuni la ordinea zilei. Cum vedeţi, dl Sturdza nu s-a încercat să răspundă „argumentelor” antisemite ale dlui Iorga. Să nu ni se strice rostul, a strigat dl Sturdza, să fim lăsaţi în pace să ne facem treburile! Căci în fond, şi d-sa, şi toată şleahta liberală e de partea dlui Iorga; şi unii, şi alţii sunt antisemiţi când e vorba 1 Apărut în RM, IV, 4, 23-30 mart.; nesemnat (n. I.U.). 2 Referire la Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), în 1908, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi pentru a patra oară prim-ministru – vezi şi mai jos, p. 211 (n. Red.). De interese meschine, de demagogie electorală etc., etc. Când e vorba însă să se declare în public, să-i audă străinătatea, de care se tem ca de foc, atunci îşi vâră capul în cenuşă. Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanţii, să nu se compromită în faţa Europei – de altfel, sunt aşa de compromişi liberalii noştri, încât nu mai au cum să se mai compromită. De dreptul pe care îl au evreii în ţară, de nelegiuirea ce ar rezulta din alungarea lor din armată – căci serviciul militar le dă un drept care odată va trebui să le fie recunoscut –, de spiritul sălbatec, de hotentot, al acestei cerinţe antisemite, de aceasta nu s-a suflat niciun cuvânt. Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanţii. CORPORAŢIILOR1 Pe ziua de 27 septembrie s-au prezentat la noua fabrică de cuie doi huligani de la corporaţia mecanicilor, cu portofoliul la subţioară, să încarce banii de la muncitori. Trebuie multe pentru iarnă: şoşoni, paltoane etc., dar din în- tâmplare, aicea nu „a fătat bălaia” 2; căci observând muncitorii şi protestând, au spus patronului3 că încasatorii corporaţiilor n-au niciun drept să intre în fabrici. Patronul atuncea le-a spus că muncitorii industriei mari nu intră în Legea meseriilor. Dar d [om] nii huligani au răspuns că este o lege nouă. Atuncea patronul i-a trimis să caute legea nouă şi pe urmă să vină la încasări. Noi credem însă că nu o vor găsi. 1 Notă apărută în RM, IV, 41, 5 oct., la rubrica „Din ţară – Brăila”; semnată: Un cui. Istrati era secretarul Sindicatului Muncitorilor de la Fabrica de Cuie. Din august 1908, RM se tipărea bisăptămânal («. Red.). 2 expresie echivalentă cu „a înţărcat bălaia” (n. Red.). 3 Nedelcu P. Chercea – vezi mai jos, pp. 107-108 (n. Red.). AL X [-LEA] CONGRES AL PARTIDULUI SOCIALIST ITALIAN1 Importanţa Congresului din Florenţa nu este mai puţin mică ca a celui din Nümberg, mai ales că nuanţele de tactică sunt cu mult mai pronunţate la tovfarăşii] italieni decât la [cei] germani. Cu toată decizia şi cu toată lupta dintre grupe – pe care temperamentul italian o face foarte aprigă –, partidul influenţează destul de mult asupra politicii ţării, şi majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică. Tendinţe. Forţa partidului După tactica ce preferă, căci scopul rămâne neclintit acelaşi, grupele şi-au luat denumirile următoare: Reformiştii (Turati2, Bissolati3, Treves4 etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor şi sunt convinşi că cea mai bună tactică este aceea care te face mai uşor să le cucereşti (posi- bilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile, în anumite cazuri, de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susţine autonomia secţiunilor. Grupul acesta a mers crescând şi în număr, şi în influenţă, iar azi îşi are majoritatea în Congres. Revoluţionarii sau intransigenţii (Lazzari etc.). O mică, dar viguroasă falangă care se conduce şi apără spiritul pur al socialismului tradiţional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor şi ministerelor, sunt pentru disciplina cea mai 1 Apărut în RM, IV, 44, 16 oct., la rubrica „Congresele”; semnat: Is. (n. I.U.) 2 Filippo Turati (1857-1932), unul dintre fondatorii Partidului Socialist Italian (1892); în perioada fascistă s-a refugiat în Franţa (n. Red.). 3 Leonida Bissolatti-Bergamaschi (1857-1920), unul dintre fondatorii P.S.I. Şi al organului acestuia, Avanti!; ministru în anii 1916-1918 (ti. Red.). 4 Claudio Treves (1869-1933), publicist, directorul ziarului Avanti! (1909-1912); în 1926 emigrat în Franţa (n. Red.). Nemiloasă, control continuu al partidului şi deputaţilor, critică acerbă [a] sistemului etatist, obstrucţie parlamentară. Integraliştii (Ferri1, Morgari etc.) sunt împăciuitorii primelor două grupări. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendinţe, dar în realitate formează o masă flotantă, mişcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări. Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului [pe] care acum o au reformiştii. În fine, Sindicaliştii (Labrio- la2, De Ambris etc.) au ieşit, [în] afară de un grup napoli- tan, toţi din partid – în care Labriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul îşi va grăbi mersul spre putere în acelaşi timp cu lichidarea sa definitivă. * Toate tendinţele enumerate se agită asupra următoarelor forţe: La 1904, partidul număra 45 800 [de] aderenţi, repartizaţi în 1330 [de] secţiuni. De atunci, însă, se observă o scădere, aşa că la Congresul acesta, partidul numără numai 41 594 [de] membri în 1282 [de] secţiuni. Explicaţia stă în luptele interne care la Congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliştilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul posedă 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanţi şi grupează în organizaţii 1/20 din muncitori. Partidul mai numără cinci cotidiene şi vreo sută [de] săpt [ămânale] – apoi multe ziare satirice. Dezbaterile Administraţia Florenţei fiind radical-socialistă, oraşul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale, în mare 1 Enrico Ferri (1856-1929), de profesie jurist; directorul oficiosului Avanti! în anii 1900-1905 (n. Red.). 2 Arturo Labriola (1873-1951), de profesie avocat; militant socialist şi antifascist, ministru al Muncii; după 1948, senator de drept (n. Red.). Ţinută, au dat onorurile, iar primarul oraşului a ţinut să [le] prezinte celor 800 [de] delegaţi omagiul populaţiei. Bătrânul luptător Andrea Costa1 prezidează. „Proletariatul”, spune dânsul, „ne priveşte cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever şi just. S-a zis că Conferinţa Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea, şi noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acel din Modena, al Confederaţiei Muncii.” Bergamano aminteşte că, în 1903, socialiştii au oprit călătoria ţarului în Italia. D. Sanctio propune, şi Congresul aclamă, o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud. 1. După ce se face raportul administrativ şi moral al partidului, se încinge o discuţie foarte aprinsă, în care sindicaliştii sunt aproape maltrataţi asupra direcţiei urmate de partid. Turati reproşează că direcţiunea nu a rezolvat chestiunea din Milano, unde reformiştii sunt excluşi din partid. El se declară reprezentant al grupei reformiste din Milano. Preşedintele spune că Congresul, prin aplauzele unanime, a admis grupele milaneze. Modigliani2 spune că direcţiunea nu a ştiut să se opună relelor sindicaliştilor. Lazzari. La Milano, grupele reformiste trebuie să se unească cu celelalte. 2. O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui Avanti! Ziarul are un deficit de 80 000 [de] lei şi o pierdere de fonduri de 35 000. Cetăţeanul Bergamamo, care împrumutase ziarului 10 000 [de] lei, renunţă la ei. Face la fel Mungini, tot pentru 10 000, Angelonio renunţă la 3000 [de] lei, şi încă o sumă de creditori renunţă la mari sume. Acest sacrificiu şi urcarea cărţii de adeziune la 1,50 vor uşura soarta ziarului. 1 Andrea Costa (1851-1910), unul dintre fondatorii şi propagatorii socialismului în Italia deputat, preşedintele Camerei (1908) – n. Red. 2 Emanuele Modigliani (1872-1947), deputat socialist; a emigrat în Franţa în momentul instaurării fascismului (ti. Red.). 3. Raportorul chestiunii „relaţiilor partidului cu organizaţiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederaţiei Italiene a Muncii; aşa că reiese clar stadiul acestor relaţii. El s-a exprimat energic contra grevei generale, care nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepţionale, altfel e o hoţie de forţe. Langolaudi, revoluţionar, voieşte „libertatea luptei de clasă”, şi nu codificarea ei. Reiese că revoluţionarii sunt sindicalişti şi stau în partid cu speranţa de a-l revoluţionariza. Chieni, deputat, muncitor de docuri. Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbeşte de maturitatea conştiinţei proletariatului, dar care e această maturitate? Proletarul trece prin trei faze: când el a servit în uzină şi înjură afară pe patron; când, ajutat de partidul socialist, el luptă pentru revendicări; şi când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucereşte îmbunătăţiri fără să fie însufleţit de un ideal, de o credinţă, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea, ameliorarea obţinută nu e urmată de studii sau de o înălţare morală, ea e risipită în viţiu. (’Ovaţii interminabile au salutat superbul discurs.) Dugan. Nu trebuie a cădea din greşeala sindicalismului revoluţionar în aceea a sindicalismului] reformist. Organizaţiile muncitoare să fie, înainte de toate, socialiste. Graziadei1. Organizaţiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în organizaţii, numai oameni de o singură clasă, deci numai ele pot face adevărata politică de clasă. Turati arată că integraliştii au îndeplinit un rol frumos, şi-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegrare. Revoluţionarii au devenit semirevoluţionari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendinţă de „concentraţie” – şi pe asta e bazată tactica reformiştilor, căci aşa este situaţia momentului. 1 Antonio Graziadei (1873-1953), economist cu vederi socialiste; deputat (1910-1926) – n. Red. Rezoluţiile Casa socialiştilor. S-au subscris obligaţiuni de 25 [de] lei pentru clădirea ei la Roma. Contra ţarului. Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus şi să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a ţarului. Anticlericalismul. Interzicerea congregaţiilor. Învăţămân- tul laic. Antimilitarismul. Amânată pentru viitorul congres. Politica comunală. Congresul consilierilor com [unali] socialişti o va lua în dezbatere. Statutele partidului. Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea. Direcţia lui Avanti! Chesti [une] a cea mai arzătoare care a sancţionat victoria reformiştilor. Bissolati e aclamat director. Ordinea de zi se declară: contra sindicalismului revoluţionar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naţionalizate, pe motiv că e o luptă contra însăşi a colectivităţii, contra opoziţiei perpetue. Conform deciziilor Congr [esului] din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-şi alege dintre ei membri în Parlament. Această ordine de zi a reformiştilor a fost admisă prin 18 252 [de] voci. Ordinea integralistă a obţinut 5384 [de] voci, şi cea intransigentă, 5927. * Au rămas opuse acum numai două tendinţe: sindicalismul şi reformismul, foarte neegale însă, căci triumful acesteia din urmă se datoreşte în special Confederaţiei Muncii, care până acum conţine voinţa majorităţii puternice a muncitorimii italiene. LACU SĂRAT1 Un accident care, dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu, ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri a avut loc zilele trecute în localitate. Faptele stau astfel… În urma luării de către stat a staţiunilor balneare, s-a pus aci în reparaţie generală stabilimentul băilor, ridicân- du-se o schelă cvadrilateră pentru a servi la montarea unui horn de o greutate enormă, ce serveşte maşinii de pompat. Această schelă, cu o înălţime de vreo 15 în, stătu mai multe săptămâni în picioare, fără a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie, când, dezlănţuindu-se o furtună relativ de mică intensitate şi numai de 10 minute, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor, devenind o enormă grămadă de grinzi şi scânduri în neregulă. Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puţin simţ într-însul şi-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupaţi cu aşezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omeneşti! Fiind aci izolat, nu ştiu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt şi sub ce impresie. Sigur, nimic senzaţional! Ştiu însă că a doua zi, toţi interesaţii direct au regretat. Ce? Că prăbuşirea schelei va întârzia cu 10-15 zile deschiderea staţiunii, şi astfel vor fi loviţi în pungă. Putea să-şi frângă gâtul şi un regiment de lucrători, numai schela să fi rămas neatinsă. DIN LUMEA SERVITORILOR1 Există în societatea noastră o nenorocită clasă de oameni, o breaslă, mai bine zis, de care nimeni nu se interesează şi care zace în amorţire departe de poteca ce duce pe calea emancipării: breasla servitorilor. Desconsiderată şi ocolită de cei ce sufăr ca şi dânsa, hulită şi batjocorită de toţi parveniţii, speculată de trântorii tuturor birourilor de plasare, ea se găseşte mai mult decât oricare alta la bunul plac al acelora ce ne sug măduva oaselor; şi ca o ironie a sorţii lor, ziarele au scris cândva că „servitorii cer preţuri exagerate, fac nazuri şi te părăsesc la cea mai mică observaţie ce le-ai făcut etc.”. Rândurile de mai jos au menirea de a da acestor afirmări cea mai formală dezminţire. Fiindcă am trăit o parte din viaţă în mijlocul lor şi am îmbrăţişat aproape toate ramurile meseriei de servitor, sunt sigur că nimeni nu mă va contrazice, acestea fiind văzute şi suferite, iar nu informaţii culese de ici, de colo. Negreşit, spaţiul nu-mi permite a face o descriere în general; mă voi ocupa însă de cei mai nenorociţi dintr-înşii, care au nenorocirea de a-şi „ofili” viaţa prin hoteluri. Plasarea oamenilor din aceste localuri se face în modul cel mai revoltător. După ce că leafa de 10-15 fr [anci] pe lună (la hoteluri mari, nimic) ce ţi-o oferă antreprenorul e numai o formalitate – căci la ieşire ţi se opreşte contra a diferite obiecte crăpate şi plătite în repeţite rânduri de alţii –, apoi, taxa de plasare o plăteşti numai tu, servitor, şi anticipat, pe când patronul, nimic; iar taxa pentru o plasare la hotel e mult mai mare ca aceea la o casă particulară, din care plăteşte şi stăpânul jumătate. Şi aci, ca în toate părţile, se vede indiferenţa ce o au autorităţile faţă de acest soi de speculanţi, cărora le lasă mână liberă asupra servitorilor, ducând lucrurile până acolo, că o sumă oarecare de oameni nu-i costă aproape nimic în raport cu serviciile aduse, în schimb lăsându-i pe aceştia să se despăgubească întinzând mâna în faţa tuturor pasagerilor ce se perindă prin hotel. Numărul camerelor dintr-un etaj la care face de serviciu un om şi o femeie variază în general între 15 şi 25 de încăperi, în timp ce, în sezon, acest camere sunt încontinuu ocupate. Poate să-şi facă acum oricine o idee de munca titanică ce trebuie să depuie această nefericită pereche pentru curăţenia camerelor şi satisfacerea diferitelor cerinţe ale pasagerilor unui întreg etaj. Şi să ferească sfântul să rămâie cineva nemulţumit: eşti imediat zvârlit afară ca un câine. De la 4 ore dim [ineaţa] până la 12 noaptea, muncile acestea întrec limitele forţelor omeneşti – şi după 20 de ore de trudă, când îşi văd patul, nenorociţii cad mai rău ca vitele de la jug; şi de câte ori nu-i apucă zorii zilei îmbrăcaţi cum s-au trântit de cu seară! A-i curăţi zilnic camera, hainele şi ghetele, a-i răspunde instantaneu la orice chemare, a alerga într-un suflet când te trimite undeva şi, la plecare, după ce i-ai pus bagajul la trăsură, să aştepţi smerit să-ţi arunce un mizerabil franc – aceasta e culmea laşităţii! În acel moment degradator, omul [îşi] pierde conştiinţa de sine şi se simte şi mai umilit, şi mai înjosit decât câinele care îţi linge gheata după ce, cu un minut înainte, îl rostogoliseşi cu o lovitură de picior. Omul devine inferior animalului. Iată, în câteva rânduri, în ce noroi se tăvălesc acei oameni ajunşi a-şi vinde braţele în serviciul hotelului! Într-un număr viitor voi cita un caz şi voi dezvălui nişte fapte care merită toată luarea-aminte. CUM TRĂIEŞTE BREASLA SERVITORILOR HOTEL POPESCU, LACU SĂRAT1 P Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce [-l] duc servitorii, promisesem că voi reveni spre a cita un caz din sute altele şi pentru a da o probă de lăcomie şi moralitate burgheză; iar pentru a ilustra şi mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi şi mai cunoscut hotel din această staţiune, care a fost şi este exploatat de însuşi proprietarul său, dl C. Popescu, fost sergent de stradă în tinereţe – iar soţia sa, guvernantă –, fost mulţi ani librar destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi! Să nu se creadă că gravitatea faptelor mai jos enumerate vor aduce vreo ştirbire moralităţii acestui escroc şi nesăţios exploatator: ele sunt de notorietate publică; şi cine nu ştie, sau cine mai poate ţine cont, de câte ori s-a perindat prin faţa instanţelor noastre judecătoreşti ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înşelat dânsul – şi de cine n-a fost dat în judecată? Şi cum s-ar putea să roşească sau să se revolte de aceste rânduri nişte oameni care, cu toată bogăţia lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câştiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziţia sa în societate, nu-i e ruşine a-şi înşela portarul cu 50 [de] b [ani], du- blându-i costul unui sfert de kil de gudron? Dar să vedem prin ce metode s-a mai procopsit această „splendidă pereche” pe lângă înşelăciunile săvârşite printre cei avuţi. Să vedem cum s-a purtat el faţă de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi. 1 Sub acest titlu, la rubrica „Din câmpul muncii”, s-au tipărit două articole în două numere consecutive ale ziarului (n. Red.). 2 Apărut în RM, V, 28, 7 iun.; semnat: P. Istr., Brăila (n. I.U.). Cu o lună înainte de deschiderea fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul şi nimic” în lumea asta, după acei purtători de braţe aducătoare de aur. Atunci el îşi pune tot talentu-i blestemat în acţiune. Pentru a fi concis, prin înseşi cuvintele lui voi arăta cum [îi] ademeneşte pe acei ce nenorocirea îi scoate în cale: „E drept”, zice el, „luna asta, până la 1 mai, vom munci cu toţii la curăţirea şi aranjarea hotelului. Leafă nu aveţi decât 15 fr [anci] pe lună şi mâncare, dar nu vă uitaţi la asta, nu luna asta e câştigul; de la deschidere şi până la 1 septembrie, curat îmbrăcaţi şi prin puţină muncă, la toamnă vă veţi trezi fiecare cu câte 5[00]-600 de lei în buzunar, cu care puteţi petrece boiereşte iarna, aşteptând sezonul următor. Câte cuvinte, atâtea minciuni – şi scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune şi neraţionament matur. Posturi sunt la acest hotel pentru şapte bărbaţi şi şase femei, dar speculantul trece peste această sumă cu încă trei-patru inşi pentru luna de curăţenie; şi dacă s-a întâmplat să poată răbda toţi până la deschidere, apoi atunci ştie d-lui să facă vânt la ce e de prisos şi să reţie tot ce a fost mai bivol şi mai răbdător. Această sumă de oameni trebuie într-o lună să dea gata 100 şi ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări etc. Aceşti oameni trebuie să fie şi servitori — Să scuture, să spele, să aşeze –, şi meseriaşi – să zidească, să vopsească, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuşi, pa- voazatori, electricieni etc. Meseriaşi cu adevărat nu calcă niciodată în casa asta. II1 Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii şi diferite sisteme de avari, dar cearceafuri în loc de plafoane şi tinichele în loc de duşumele nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste. În adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta 10 în.P. De plafon zidit; [pe] restul, pe unde a picat tencuiala, s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie, şi din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul, şezând tranchil în pat, cu o uruitu- ră, un pârâit, şi apoi sculându-se cu cearceaful în cap, neştiind dacă e în Lacu Sărat sau în Messina. Acelaşi lucru cu duşumelele. Fiind putrede şi nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bat tinichele unde e scân- dura putredă şi se scufundă piciorul; şi acum, întreaga casă nu are nicio scândură bună, tinichelele se aşază unele peste altele. De la 4 dimineaţa şi până la 8 seara, când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 16 ceasuri, mai rău decât calul de la tramvai. Hrana, spun cu siguranţă că de-ar vedea-o Nababul1, cu toată arta sa de a da „pandişpan” ţăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte şi ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea2 a dispreţuit-o şi ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun de pus în bătaia tunurilor de la Stăneşti3. Pe lângă aceasta, mizerabilii nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ţi-ai cumpărat din buzunarul tău, şi de multe ori, oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură! Şi dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „Dacă-ţi place; aşa-i la mine, lac să fie, că broaşte, berechet.” 1 Poreclă dată latifundiarului Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), ex-lider al Partidului Conservator şi prim-ministru (n. Red.). 2 Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), critic literar şi sociolog; unul dintre teoreticienii şi conducătorii social-democraţiei române, prezent în publicaţiile având această orientare (n. Red.). 3 Sat în judeţul Ilfov supus represaliilor în timpul răscoalei din 1907 (n. Red.). Partea cea mai grozavă însă stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-şi pierde numai timpul şi sănătatea, dar şi… cinstea. Cleptomania patroanei acestui infern [i-] a târât pe mulţi servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariţia a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă, crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câţi ţalchelneri1 nu şi-au pierdut garanţia – şi iată în ce mod. Restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea ţalchelneru- lui angajat o garanţie oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri, şervete etc., garanţia e pierdută. Lipsa aceasta victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu ştie că argintăria şi celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele, lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner. Din cauza aceasta, acum niciun ţalchelner nu mai vine la acest restaurant, iar când se hotărăşte la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia şi el parte la pierzanie.    gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

CUVÂNT ÎNAINTE Cu volumul de faţă începem ediţia Corespondenţa lui Pariait Istrati, concepută să apară după cum urmează: I. Scriitori străini; II. În dialog cu Romain Rolland; III. Scriitori români; IV. Diverşi prieteni intimi şi corespondenţi necunoscuţi. Corespondenţa este un capitol de mare însemnătate în biografia lui Panait Istrati – oglindă fidelă a vieţii unui artist format la şcoala Frumosului unit cu nevoia de dreptate socială. A spus-o dealtfel singur, într-o pagină autobiografică:, ; De când ştiu să citesc, Arta s-a mărturisit ochilor mei sub o înfăţişare potrivită cu temperamentul meu şi nădejdile unei cmeniri asuprite; era epică şi slujea cauza dreptăţii (…) începem să fim oameni şi artişti, atunci când suntem simţitori la întreaga suferinţă omenească, atunci când o exprimăm potrivit posibilităţilor noastre şi ne străduim să înlăturăm răul pricinuit lumii de egoismul nostru. Arta este un război cu propria noastră imperfecţiune." În paginile acestei corespondenţe întâlnim un impresionant volum de informaţie autobiografică, inedită, care întregeşte perioade importante din viaţa lui Istrati; anii de vagabondaj, debutul ca scriitor de limbă franceză, ajutorul primit în corectarea manuscriselor din punct de vedere al gramaticii franceze, prietenia cu Romain Rolland (ceea ce i-a apropiat şi separat în perioada anilor 1930— 1935), confesiuni şi interesante aprecieri ale unor „voci” autorizate privind opera şi gândirea scriitorului nostru. Sub acest aspect, corespondenţa lui Panait Istrati are valoare de document preţios pentru istoria literară. Coloana vertebrală a acestei corespondenţe este Prietenia. Pe care a definit-o simplu şi sugestiv: „Doi ochi care te privesc şi o inimă care bate la unison”. Comuniune de năzuinţi, solidaritate şi întrajutorare în momentele de grea cumpănă. A crezut cu sacrificiu de sine în acest „cel mai nobil sentiment uman”. Toate prieteniile scriitoriceşti i-au fost aduse de operă. A avut ca interlocutori mari personalităţi ale scrisului european, cei care „vorbeau cu succes în numele conştiinţei universale”. Dar şi necunoscuţi din acea mult slăvită „Sahară necuvântătoare”, care i se spovedeau şi-i cereau un cuvânt de îmbărbătare, îngenuncheaţi de asprimea vieţii de fiece zi. A trăit marea euforie ori de câte ori întâlnea un confrate, sensibil să i se alăture luptei pentru alungarea urâtului din lume, nu nvmai cu vorta ci şi cu fapta. Dar şi cumplita suferinţă a eşecului, în faţa vorbăriei frumes ticluite, care nu se voia implicată în fapte. A mărturisit-o, nu numai pe pagini de scrisori: „Nicăieri în Crient nu am fest atât de singur ca la Paris- Nimeni nu vrea să-şi sacrifice tihna materială, să-şi pună viaţa în jec. Artiştii, care ar fi trebui* să fie primii care să cobcare în stradă, s-o smulgă tristului ei destin, nu fac nimic. Ei îşi rumegă» tolăniţi, bietele lor cuceriri.” Romain Rolland a încercat să explice singurătatea scriitorului nostru, atribuind-o firii lui „mai mult de 4rei sferturi orientală”. Adevărul a fest însă altul şi anume: abdicarea marilor conştiinţe ale epocii, pe care le-a crezut în stare să pornească într-o luptă de stârpire a nelegiuirilor din lume. Înşelare amarnică, ce l-a hotărât să părăsească Cecidentul şi să revină definitiv în patrie, în 1930. Când Panait Istrati a strigat, în 1929: „Sunt un învins!”, explicând şi de ce, fraţii lui de condei s-au desolidarizat public şi s-au încolonat obedienţi în tabăra lefegiilor calomniei. Iar Romain Rolland, cel altădată „au-dessus de la mêlée “, i-a dat lovitura de graţie, complăcându-se într-o tăcere complice, abdicând de la ceea ce fusese şi iubise cândva. Faimoasa „trahison des cleres”, denunţată de Julien Benda în epocă, a fost şi pentru Panait Istrati o cumplită lovitură morală, care i-a grăbit sfârşitul prematur. Este bine să se ştie – şi corespondenţa o atestă cu prisosinţă – că doar trei scriitori europeni au întovărăşit paşii scriitorului nostru, solidari cu mesajul operei sale, cu poziţia socială a autorului ei. Ei sunt: olandezul A.-M. De Jong (care a fost asasinat de fascişti în timpul celui de-al doilea război mondial), suedezul Emst Bendz şi grecul Nikos Kazantzakis care l-a personificat drept o „flacără” ce a luminat calea năpăstuiţilor de pretutindeni, în drumul spre izbăvirea de nedreptatea socială. Acestora li s-au alăturat anonimii din gloata truditorilor pentru o pâine, care i-au populat spontan singurătatea, simţindu-l unul de-al lor, oferindu-i inima lor recunoscătoare. Exemplificăm cu un fragment din scrisoarea unui fost miner, bibliotecar în satul Flemalle-Haute: „Tu poţi prea bine să nu ai habar de satul nostru mosan, afară de faptul că aici suntem cu duzinile cei care te iubim. Suntem mai mulţi de o sută – mineri, fierari, sticlari, calici de toate soiurile – care ţi-am sorbit cărţile şi-ţi cunoaştem întreaga operă… Află că suferim mult ştiindu-te atât de singur!” Cineva de la noi a afirmat că Panait Istrati a fost bântuit toată viaţa de-o „foame de bani ce nu l-a părăsit niciodată pe marele povestitor”. Paginile corespondenţei ne arată însă că nu s-a zbătut pentru sine. Ci pentru năpăstuiţii care îi băteau la uşă sau pe care îi întâlnea în drumurile sale prin lume. S-a îndatorat la bănci, plătind dobânzi mari, neputându-şi astupa urechile la geamătul celor căzuţi în suferinţă. I s-a mai reproşat că ar fi fost o fire nestatornică în prietenie. Şi aici, corespondenţa stă mărturie că nu el a fost cel care a provocat ruptura; a bătut la uşa închisă şi a întins o mână iertătoare chiar celor care l-au defăimat. Despre conjuraţia celor înhămaţi la carul calomniei, s-a rostit el însuşi, într-o confesiune: „Desigur, am lovit şi lovesc mereu în tagma fabricanţilor de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald şi fără ură permanentă. Izbesc şi uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece şi cu ură de moarte, în străinătate, aceiaşi oameni, aceeaşi ură. De la Romain Rolland şi până la ultimul „rollandist „care m-a lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmăreşte. Această ură nu încetează nici azi, când se ştie în Franţa, în mod public, că sunt greu bolnav… Foştii prieteni nu mi-o iartă, deşi le-am dat semne vizibile că nu-s om care clocesc în puful înăbuşitor al urii.” Pe parcursul publicării corespondenţei, cititorul le va afla numele şi împrejurările. * În paginile ce urmează, prezentăm corespondenţa lui Panait Istrati cu zece scriitori europeni şi anume: Dialog epistolar cu Jean Guéhenno, A.-M. De Jong şi Nikos Kazantzakis. (Mulţumim doamnelor Annie Guéhenno, Eléni Kazantzakis şi lui Mels de Jong, pentru sprijinul şi încuviinţarea dată.) Scrisori către Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Georg Brandes, François Franzoni, Josué Jéhouda, Frédéric Lefèvre şi Marcel Martinet. Ca de obicei, însoţim şi ediţia de faţă cu o Addenda, unde cititorul şi cercetătorul literar vor găsi informaţii complementare, aprecieri despre om şi operă, din studiile apărute după moartea lui Panait Istrati, necunoscute la noi. Referitor la reproducerea textelor franceze, menţionăm următoarele:. Am respectat ortografia franceză în vigoare, îndreptând tacit erori de distribuire a accentelor, cazuri de scriere fonetică în locul celei etimologice, punctuaţia. Am unificat regimul majusculelor conform normelor proprii ortografiei franceze. Din punct de vedere morfologic, am operat intervenţii minimale în situaţii de strângentă necesitate. De ex.: Istrati omite adesea pronumele adverbial en sau negaţia pas; când prezenţa lor era riguros necesară, au fost introduse între []; la fel, au fost introduse prepoziţii omise: ex. Près Paris – près [de] Paris, sau alte vocabule indispensabile corectei interpretări a enunţului; ex.: j’ai entendu – j’ai entendu [dire]; pour dehors de Ricder – pour [en] dehors de [chez] Rieder. — În unele situaţii de utilizare incorectă a articolului neliotărât de, i s-a substituit forma corectă, cu pronume hotărât, ex.: je préfère ne pas avoir de radio – le radio. Am păstrat formulări care, deşi incorecte morfologic sau sintactic, nu afectează înţelegerea textului: — Prepoziţii improprii unor construcţii; ex. Le droit à faire pentru le droit de r**j; — Forme adjectivale de asemenea improprii ca: de mieux pentru meilleur, vieux pt. Vieil; — Greşeli de concordanţă a timpurilor verbale; — Formulări forţate sau calchiate după exprimarea românească; ex.: ça ne le regarde que ma signature (pt. Ce qui le regarde ce n’est que ^); qu’il serait salutaire; ne répondait ni à ma propre pensée; je ne me rends aucun compte; — Toponimele şi antroponimele au fost menţinute în forma folosită de Istrati, cu variatele alternanţe; — De asemenea, am păstrat utilizarea ad hoc a unor termeni; ex. Valute pt. Devises; j’ai les balles pt. J’ai les sous etc. Omisiunile din text, ca şi alte intervenţii ale editorului au fost marcate prin [] sau (…) • ALEXANDRU TALEX I DIALOG EPISTOLAR JEAN GUÉHENNO1 1 EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, le 18 octobre 1932 Cher Istrati Je vous ai fait télégraphier l’autre jour. Nous sommes ici dans une grande tristesse. Vous seriez gentil de m’envoyer d’urgence ce que vous avez écrit pour notre commun hommage à Robertfrance. Merci. Amitié, Guéhenno [Traducere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARĂ Paris, 18 octombrie 1932 Dragă Istrati, V-am telegrafiat deunăzi. O mare tristeţe ne-a doborât aici. Aţi fi amabil trimiţându-mi de urgenţă ceea ce aţi scris pentru omagiul nostru comun lui Robertfrance. Mulţumesc. Cu prietenie, Guéhenno 1 Jean Guéhenno (1890— 1978), scriitor umanist, eseist şi critic literar, membru al Academiei Franceze, din 1961. Fiu de muncitori, autodidact, şi-a preparat bacalaureatul şi intrarea la Şcoala Normală superioară, mai apoi profesor universitar şi inspector general onorific la Educaţia Naţională. Intelectual angajat, a desfăşurat o intensă activitate în presă şi în Rezistenţa antifascistă. Opera sa literară numără douăzeci şi şase de volume – alcătuită din studii critice, eseuri, filosofie, memorialistică, pledoarie neabătută pentru libertate şi demnitate, pentru frăţie internaţională şi pace. Editura Graset-Fasquelle a tipărit în 1979 volumul Entre le passé et l’avenir (între trecui şi viitor), texte publicate de Jean Guéhenno, între 1929—1935, alese de Annie Guéhenno şi prezentate de Pascal Ory. Corespondenţa dintre Panait Istrati şi Jean Guéhenno se află în păstrarea familiilor respective. Repere bibliogra fice: Panait Istrati: Scrisori către Jean Guéhenno, în Manuscriptum, nr. 1—1981 (p. 158—172; prezentare şi traducere de Alexandru Talex). EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, 28 octobre 1932 Cher Istrati, Je viens de corriger les épreuves de votre hommage à Robertfrance. Je vous avais demandé le droit de «corriger et d’arranger». Finalement, je n’en ai pas eu le coeur. Je publie le texte tel qu’il est, şi sincère, şi émou- vant. C’est le plus bel et le plus juste hommage à notre ami K A peine ai-je mis en ordre une ou deux phrases, un peu incertaines, quant à la langue. C’est tout ce que j’avais le droit à faire. Ce que disent ces pages de votre propre santé m’inquiète. Donnez-moi de vos nouvelles, şi vous le voulez bien. Je voudrais savoir que l’espoir vous est revenu, que vous allez mieux. J’avais pour vous beaucoup d’estime. Me permettez-vous de vous dire, qu’après avoir lu ces pages, je me sens pour vous une plus vraie amitié? Je regrette bien fort, qu’au cours de vos voyages à Paris, je n’ai fait jamais que vous rencontrer et toujours rapidement. J’ai envoyé le manuscrit de votre hommage à la femme de Robertfrance. Je suis sûr qu’il lui fera un très grand plaisir, qu’il lui sera une sorte de consolation. Bon courage, cher Istrati. Je voudrais avoir de vous de meilleures nouvelles. Croyez à mon amitié. Guéhenno 9, rue des Lilas, Paris (XIX-e) [Traducere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARĂ Paris, 28 octombrie 1932 Dragă Istrati, Tocmai am terminat corectarea şpalturilor cu articolul vostru omagial despre Robert- france. Vă cerusem voie „să corectez şi să aranjez textul”. Până la urmă, nu m-am îndurat. Public articolul aşa cum este, atât de sincer, atât de tulburător. E cel mai frumos şi mai îndreptăţit omagiu adus prietenului nostru.1 Abia dacă am îndreptat una sau două fraze, puţin neclare din punct de vedere al limbii. E tot ce se cuvenea să fac. Ceea ce spun aceste pagini despre sănătatea dumneavoastră mă nelinişteşte. Fiţi bun şi daţi-mi veşti despre dumneavoastră. Aş vrea să ştiu că v-a revenit speranţa, că vă simţiţi mai bine. Aveam pentru dumneavoastră multă stimă. Îmi îngăduiţi să vă spun, că după citirea acestor pagini, simt pentru dumneavoastră o prietenie adevărată? Regret din toată inima că, în timpul călătoriilor dumneavoastră la Paris, n-am făcut decât să vă întâlnesc, şi totdeauna în mare grabă. Am trimis nevestei lui Robertfrance manuscrisul cu omagiul dumneavoastră. Sunt sigur că-i va procura o mare plăcere, că îi va fi un fel de mângâiere. Curaj, scumpe Istrati! Aş dori să am de la dumneavoastră veşti mai bune. Vă încredinţez de prietenia mea. Guéhenno Strada Liliacului, nr. 9 Paris, (XIX) 1 Mon bon Robertfrance (Bunul meu Robertfrance) în Europe, Paris, 15 noiembrie 1932 {vezi şi voi. Amintiri-Evocări-Confesiuni, Editura Miuerva, 1985, la pp. 279 – 282). 3 EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, le 29 novembre 1932 Cher Panaït Istrati, On me communique vos lettres à propos du Bureau de placement 1 et je me sens pour vous un peu plus de sympathie encore. Şi cela pouvait vous être agréable, je ferais volontiers selon mes forces, sur vos livres, le travail que notre ami Robertfrance faisait şi bien. Vous savez que j’aurais beaucoup de joie à publier dans la revue 2 ce nouveau roman de vous. Je vous souhaite de vous mieux porter et je vous prie de croire à ma bonne amitié. Guéhenno Tradu cere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARA. Paris, 29 noiembrie 1932 Dragă Panait Istrati, Mi se transmit scrisorile dumneavoastră, referitoare la Biroul de plasare *, şi care mă fac să vă simpatizez şi mai mult. Dacă asta ar putea să vă fie pe plac, aş face bucuros —potrivit puterilor mele – munca pe care prietenul nostru Robertfrance o presta atât de bine pe manuscrisele cărţilor dumneavoastră. Aflaţi că aş fi foarte bucuros să public în revistă acest nou roman al dumneavoastră. Vă doresc să vă simţiţi mai bine şi vă rog să credeţi în prietenia mea. Guéhenno 1 Scrisori trimise la Rieder, în legătură cu corectarea manuscrisului, de o altă „mână franceză, prietenă “, în urma morţii lui Jacques Robertfrance. 2 Biroul de plasare a apărut în două numere din revista Europe (15 februarie – 15 martie 1933). 4 Monastère Neamţz le 6 décembre ’32 Mon cher Guéhenno, Je suis heureux de savoir que vous voulez vous charger de la correction de mon français, dans les livres que j’écrirai peut-être encore. Aussi, veuillez me dire ce que vous pensez du Bureau de placement et sachez bien que j’ignore les susceptibilités d’auteur. Nous parlerons de mes défauts franchement. Ça sera votre première preuve d’amitié pour moi. Amicalement, Fanait Istrati Carte postale [Traducere:] Mănăstirea Neamţ 6 decembrie ’32 Dragul meu Guéhenno, Sunt fericit să aflu că dumneata te însărcinezi cu corectarea francezei mele, în cărţile pe care poate încă le voi mai scrie. Aşa că fii bun şi spune-mi ceea ce gândeşti despre Biroul de plasare şi să nu uiţi că susceptibilităţile de autor îmi sunt necunoscute. Vom discuta cu francheţa despre lipsurile mele. Asta va fi prima dumitale dovadă de prietenie faţă de mine. Cu prietenie, Panait Istrati 5 Monastère Neamţz le 11 fevrier ’33 Mon cher Guéhenno, Je reçois de Schneider une lettre et un relevé de mon compte d’où il résulte clairement que Rieder chancellent. Ils sont foutus! C’est en vain que Robertfrance m’a convaincu de leur céder l’exclusivité de mon oeuvre, même posthume, dans l’espoir de m’assurer un minimum de quatre mille Fr. Par mois, quel que soit l’état de vente, pourvu que je livre un manuscrit annuellement. Je leur livre presque deux manuscrits par an et ils me sortent des droits d’auteur qui sont ceux du temps de Oncle Angliei: deux mille Fr! Et encore! Le reste jusqu’à quatre mille, ils les considèrent «des avances importantes, consenties, vue ma situation». Et pour s’en dédommager, ils réclament de moi rien moins que… trois manuscrits nouveaux! Comme, cette fois, je ne marcherai plus, il est certain qu’ils me couperont encore une fois mes mensualités, ainsi qu’ils l’ont déjà fait, sans crier gare, de janvier à juin 1931. Seulement, voilà, à cette époque-là, j’ai pu venir à Paris et gueuler, menacer et rétablir la baraque, tandis que maintenant, incapable de quitter mon lit pour plus d’une heure, il ne me resterait qu’à me brûler la cervelle. Aussi, je te prie de faire connaâtre cette ignominie des Rieder à Romain Rolland, avec qui je ne correspond plus depuis mars 1930 et à J. R. [ichard] Bloch, qui m’aime toujours un peu. M’estimez-vous assez pour venir à mon secours? Oh, cette fois, şi je me lève, je veux être chien şi je continue encore de rester dans cette boâte infame, qui a fait mon malheur! Amicalement, votre Panaït Istrati Şi tu as le manuscrit du Bureau de placement, je te prie de ne pas leur en livrer copie. [T raducere:] Mănăstirea Neamţului, 11 februarie *33 Dragul meu Guéhenno, Primesc de la Schneider o scrisoare şi un extras al contului meu, din care rezultă în mod Iar că Rieder se clatină. Sunt duşi pe copcă! Degeaba m-a convins Robertfrance să le cedez în exclusivitate opera mea, chiar şi postumă, în speranţa că-mi vor asigura un minimum lunar de patru mii de franci, oricare ar fi situaţia vânzării, cu condiţia să le dau un manuscris pe an. Le dau aproape două manuscrise anual, iar ei îmi calculează drepturi de autor ca în perioada Moş Anghel, adică două mii de franci! Mai mult! Restul, până la patru mii, îl consideră „avansuri importante, acordate dată fiind situaţia mea”. Şi, ca să nu fie în pagubă, îmi pretind nici mai mult, nici mai puţin decât… Trei manuscrise noi! Cum de data aceasta nu voi mai ceda, cu siguranţă că îmi vor tăia încă o dată drepturile băneşti lunare, aşa cum au mai făcut-o, pe neaşteptate, din ianuarie până în iunie 1931. Numai că, pe atunci am putut veni la Paris şi am răcnit, am ameninţat şi am restabilit situaţia – în timp ce acum, incapabil să-mi părăsesc patul mai mult de-o oră, nu mi-ar rămâne decât să-mi zbor creierii. Aşa că te rog să-l încunoştiinţezi, de mârşăvia celor de la Rieder, pe Romain Rolland, cu care nu mai corespondez din martie 1930, ca şi pe Jean-R. [ichard] Bloch, care încă mai ţine puţin la mine. Mă preţuieşti oare într-atât încât să-mi vii în ajutor? Oh, de data asta, dacă izbutesc să mă pun pe picioare, să fiu al dracului dacă mai rămân în dugheana asta păcătoasă, care m-a nenorocit. Prieteneşte, al dumitale Dacă ai manuscrisul Biroului de plasare, te rog să nu le dai lor vreo copie. Mon adresse: Sanatoriul Filaret, Bucarest Bucarest, le 7 mars ’33 Mon cher Guéhenno, Depuis le 25 fév [rier], je suis ici. C’est un sana-hôpital de l’État, où on ne peut que mourir. Heureusement, les docteurs me connaissent depuis vingt-cinq ans et ils font leur possible. J’ai quitté Neamţu parce que ma bicoque monacale avait pris feu, j’ai failli brûler en pleine nuit. Ce bouleversement m’a valu une rechute des hémoptisies et une bronchite. En ce moment, je ne suis pas certain que je la mènerai jusqu’à Pâques. Enfin, c’est égal. Je voudrais seulement te prier ici, şi je meurs, de faire à Rieder accorder à ma femme une petite pension, 1 pendant une année. C’est une toute jeune „dont j’ai fait interrompre les études (physique et chimie). Elle les finira l’été et l’automne prochain et obtiendra un service à l’Etat. Je ne lui laisse pas un sou, même pas l’argent pour mon enterrement. Des dettes, oui. J’ai dit à Bloch et le répète à toi: je demande pardon à Romain Rolland pour l’avoir fâché, mais il a pu voir que je suis resté et que je meurs honnête homme. Je ne suis pas le «vendu», décrété par ses amis d’aujourd’hui. Je fais encore honneur à sa préface d’il y a dix ans. Et je n’ai jamais cessé de l’aimer. Mais je pense qu’il est inutile que je lui écrive, comme tu me dis. Non. Tout est fini. Toutes les choses meurent. (A propos, fais-moi vite envoyer son dernier livre Y Annonciatrice. C’est le seul de lui qué j’ignore.) Oh, oui!, R [omain] R [olland] n’a pas été pour moi une petite affaire. Je te quitte. J’ai tant de choses à te dire, mais on me défend d’écrire. Fraternellement, ton Panaït Istrati Traducere:] Adresa mea: Sanatoriul Filaret Bucureşti Bucureşti, 7 martie ’33 Dragul meu Guéhenno, Mă aflu aici de la 25 febrfuarie]. E un sanatoriu-spital de stat, unde nu se poate decât muri. Din fericire, doctorii mă cunosc de douăzeci şi cinci de ani şi fac tot ce le stă în putinţă. Am părăsit Mânăstirea Neamţ, deoarece chilia mea monahală luase foc şi era cât pe-aci să ard în toiul nopţii. Această agitaţie mi-a provocat revenirea hemoptiziilor şi o bronşită. În momentul de faţă nu sunt sigur că o voi duce până la Paşti. În definitiv, mi-e tot una! Aş vrea numai să te rog să aranjezi, dacă mor, ca Rieder să acorde o mică pensie nevestei mele, 1 timp de un an. E o fiinţă tânără, căreia i-am întrerupt studiile (fizico-chimice). Le va termina în vara şi toamna viitoare şi va obţine o slujbă la stat. Nu-i las niciun ban, nici măcar gologanii pentru înmormântare. Datorii, da! I-am spus lui Bloch şi ţi-o repet şi ţie: îi cer iertare lui Romain Rolland pentru că l-am supărat, dar el a putut să vadă că am rămas şi mor un om cinstit. Nu sunt „vândutul “, decre- tat de prietenii lui de astăzi. Onorez încă prefaţa lui, de-acum zece ani. Şi nu am încetat să-l iubesc. Dar cred că-i inutil să-i scriu, aşa cum mă îndemni tu. Nu! Totul s-a sfârşit. Toate mor. (Apropo, trimite-mi repede ultima sa carte VAnnonciatrice [Vestitoarea]. E singura pe care nu o cunosc). O, da! Rfomain] R [olland] n-a fost pentru mine o întâmplare oarecare. Te părăsesc. Am atâtea să-ţi spun, dar mi se interzice să scriu. Frăţeşte, al tău Panait Istrati 1 Dorinţă nerealizată, Editura Rieder dând faliment la puţin timp după moartea scriitorului brăilean. 7 Bucarest, le 5 avril ’33 Sanatorium Filaret Mon cher Guéhenno, Je te prie de me faire savoir şi la Maison entend me payer la publication dans Europe du Bureau de placement. Revue de Paris m’a payé six mille franes pour La Maison Thüringer. Je serai heureux de recevoir quatre mille, de Europe, pour le Bureau [de placement.] Et surtout de les recevoir le plus tôt possible. Les médecins ne veulent plus que ma femme, jeune et anémique, habite la même chambre que moi. Je dois donc la faire loger en ville. Et comme elle a une mère et une grande-mère qui vivent de notre aide, je dois leur louer un petit appartement, faire venir mon bric-à-brac de Braïla et le compléter d’un tas de choses qui me manquent. Car vers la fin de ce mois je serai obligé de quitter cet hôpital: les mouches m’y dévoreraient. J’irai me jeter dans un lit, chez moi. J’ai donc grand besoin d’un peu d’argent supplémentaire, ma mensualité me suffisant péniblement pour faire le tour du mois, mes mois trop chargés. C’est dix mille, au bas mot, qu’il me faudrait pour cet aménagement, mais d’où les prendre? Aussi, je te prie de me dire şi je peux compter au moins sur ce que Europe voudra bien me donner, pour Le Bureau [de placement]. Şi c’est oui, qu’on veuille bien virer l’argent à un vieux compte mort que j’ai au Crédit Lyonnais, agence AF, Avenue Niel (Ternes). Delà, j’aurais l’argent quand je voudrais, en émettant ici un chèque. Ne voudrait-on pas m’envoyer encore cinq exemplaires de la Maison Thüringer? J’en ai déjà prié Martinet, mais rien n’arrive. Fraternellement, à toi Panaït Istrati [T raducere:] Bucureşti, 5 aprilie ’33 Sanatoriul Filarei Dragul meu Guéhenno, Te rog să-mi comunici dacă editura Rieder înţelege să-mi plătească sau nu publicarea Biroului de plasare, în Europe. Revue de Paris mi-a plătit şase mii de franci pentru Casa Thüringer. Aş fi fericit să primesc patru mii, de la Europe, pentru Biroul de plasare. Şi mai ales, să-i primesc cât mai repede posibil. Medicii nu mai vor ca nevastă-mea, tânără şi anemică, să locuiască în aceeaşi cameră cu mine. Trebuie deci să-i aranjez o locuinţă în oraş. Şi cum ea are o mamă şi o bunică, care trăiesc din ajutorul nostru, trebuie să le închiriez un mic apartament, să-mi aduc bulendrele de la Brăila şi să le completez cu o mulţime de lucruri care lipsesc. Căci, la sfârşitul lunii, voi fi nevoit să părăsesc acest spital: aci muştele m-ar devora. Mă voi duce să mă trântesc într-un pat, la mine acasă. Am, deci, mare nevoie de ceva bani, suplimentar, ceea ce primesc de la editură abia ajungându-mi s-o scot la capăt lună de lună – lunile mele atât de împovărate. Mi-ar trebui pe puţin zece mii de franci pentru aranjarea locuinţei; dar de unde să-i iau? De aceea, te rog să-mi spui dacă pot conta măcar pe ceea ce Europe ar binevoi să-mi dea pentru Biroul de plasare. Dacă-i da, să binevoiască a vira aceşti bani, la un vechi cont-mort, pe care îl am la Crédit Lyonnais, agenţia AF, Avenue Niel (Ternes). De-acolo, aş avea banii când aş dori-o, emi- ţând de-aici un cec. Nu s-ar putea să mi se trimită încă cinci exemplare din Casa Thüringer? L-am rugat pentru asta pe Martinet, dar nu-mi soseşte nimic. Frăţeşte, al tău Panait Istrati 8 LES EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, le 16 mai 1933 Cher Istrati, Je n’ai pas répondu à votre dernière lettre. Pardonnez-moi. Je viens de vivre des terribles jours. Ma femme est morte, il y a trois semaines, à Mon- tolieu, dans son village. C’était une admirable fille et nous ne savions vivre qu’ensemble. À mon retour ici, j’ai parlé aux administrateurs de la maison de votre lettre. Ils m’ont dit être en correspondance avec vous à ce sujet. Rolland, dans une lettre qu’il m’a adressée, il y a quelques jours, se plaignait de n’avoir pas de vous des nouvelles. II me dit, vous avoir écrit il y a -quelque temps et il espère que vous avez bien reçu sa lettre 1. Que devenez-vous? Comment allez-vous? À vous ou à toi (je ne sais plus), fraternellement Guéhenno [Traducere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARĂ Paris, 16 mai 1933 Dragă Istrati, N-am răspuns la ultima dumitale scrisoare. Iartă-mă. Trăiesc zile îngrozitoare. Mi-a murit nevasta, acum trei săptămâni, la Montolieu, în satul ei. Era o fată admirabilă şi eram nedes- părţiţi. La înapoierea aci, am vorbit cu administratorii editurii referitor la scrisoarea dumitale. Mi-au spus că se află în corespondenţă cu dumneata în această privinţă. Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o acum câteva zile, Rolland se plângea că nu are veşti de la dumneata. El îmi spune că ţi-a scris acum câtăva vreme şi speră că ai şi primit scrisoarea sa l. Ce se întâmplă cu dumneata? Ce mai faci? Dumitale sau ţie (nu mai ştiu cum), cu frăţie Guéhenno 1 Această scrisoare a rămas fără urmări. 9 Adresse définitive: str. Popa Savu, no. 33 Bucureşti, le 5 juin *33 Mon cher Guéhenno, Je reçois aujourd*hui ta lettre du… 16 mai (?!), adressée à Braïla (pourquoi à Braïla? Ne sais-tu pas que depuis une année que je suis au lit, j’ai passé tout ce temps entre le monastère Neamtz et l’hôpital de Filaret? D’ailleurs, je n’ai plus ma maisonnette de Braïla. Mon ami, l’anarchiste Constan- tinescu, sur le terrain duquel j’avais bâti ma bicoque, m’en a chassé, ou plutôt il en a chassé ma femme 1. II n’aimait pas celle-ci, il adorait la Suissesse, la précédente et me conseillait de l’attendre jusqu’à la fin de mes jours. Et j’ai dû partir également, dès le printemps 1932. J’ai perdu ainsi un gâte qui me coûtait cinquante mille Fr. Fr. Et dont les créanciers me poursuivent encore, tout comme pour la ferme que j’avais aménagée chez l’oncle Dimi, à Baldovinesti, qui m’a coûté vingt-cinq mille Fr. Et d’où j’ai été mis à la porte par mes cousins-cousines, qui ne voulaient pas élever des pores et s’appeler «porchers». Ceux-là disaient: «Comment élever des pores, quand – cousins de Panaït Istrati – nous pourrions contracter des mariages magnifiques! i> Pour se débarasser de moi, ils ont trouvé un moyen bien simple: ils ont raconté partout, dans le village, des détails de la merveilleuse saignée opérée dans l’U.R.S.S., qu’ils savaient de ma propre bouche. La gendarmerie s’en est émue. J’ai failli être ligoté et expédié à Braïla comme «insoumis» et bolchévik. Mais avec l’anarchiste, ça a été bien plus joli: non content d’avoir ma maison, il a voulu, il y a trois semaines, garder même mes meubles, livres et manuscrits, disant qu’il pensait en faire «un musée Panaït Istrati». — Cependant que moi, ici, je ne savais pas quoi mettre dans mes trois pièces où devaient vivre cinq personnes et que des médecins-amis de T Institut Cantacuzène se cotisaient entre eux pour m’acheter le strict nécessaire. Ah, non! Ce qui m’arrive, à moi, ne peut arriver à personne d’autre). Donc, ta femme este morte. Et je t’embêtais avec mes malheurs, cependant que tu luttais avec les tiens. Excuse-moi. Je n’en savais rien. C’est ainsi: que nous le criions sur le toit ou que nous le passions sous silence, nous souffrons et nous mourons seuls. Je sais cela depuis longtemps. Ces derniers mois, plus que jamais, j’en ai fait la triste expérience. Non seulement en ce qui concerne ma maladie et ma détresse matérielle, mais aussi pour ce qui est de mon esprit d’indépendance. Tu as peut-être entendu (toute la presse française en a parlé, après le 27 mai), j’ai failli, pour la seconde fois, en trois ans, être assommé par nos fascistes: en janvier 1931, quand, à Jassy, il a fallu sortir l’armée pour que je puisse parler en public (fascistes et communistes me huaient alors en choeur) 2; le samedi 27 mai dernier, quand allant signer des exemplaires dans une librairie d’ici3, des hitlériens ont envahi le magasin et m’ont sommé de sortir. Je les ai fait sortir, eux, en tirant mon revolver. II n’y a eu aucun «romancier Pétresco» qui soit venu à mon secours, ainsi qu’il a été écrit dans toute la presse. J’ai été seul, avec ma femme et mon médecin. Aucun journal bucarestois n’a soufflé mot. (Un détail: nous avons eu, du 20 au 27 mai, «La Semaine du Livre» quand, la mascarade officielle mise à part, un public moyen, très chaud, très intéressant, m’a obligé de sortir moi-même de mon lit et d’aller signer des livres, qui depuis longtemps, ne me rapportent plus rien.) Şi tu veux me faire un plaisir (et même dans le but de combattre notre fascisme) parle de cet événement dans Europe, ne fut-ce que quelques mots. Relève le fait que nous vivons depuis six mois, à Bucarest et dans cinq autres départements, sous le régime de l’état de siège, décrété par le parlement et le gouvernement national-tsaraniste qui, durant dix années d’opposition, avait hurlé contre les libéraux qui gouvernaient également au moyen de l’état de siège. Mais ce régime exceptionnel ne vise que les communistes, ou plutôt des pauvres diables comme ces mille ouvriers affamés des Ateliers des chemins de fer de Bucarest qui, au début de cette année, se mettant en grève; on en a mitraillé (à la mitrailleuse) deux cents environ, on en a arrêté huit cents et on a déclaré «sept morts et vingt blessés», tandis qu’on transportait les cadavres avec les camions, pour les incinérer pendant la nuit et déclarer ensuite aux familles que «les autres se sont enfuis en Russie», comme şi Bucarest était sis sur le Dniestr. Un détail: les hitlériens affichent chemises brunes, svastica et assomment les gens à leur aise. Très rarement, une arrestation de quelques heures. Et s’ils menacent la ville et les autorités même, poignard et revolver au poing, comme à Sibiu et à Czernovitz, il y a un mois, on les condamne à… quinze [jours] ou un mois de prison avec surcis! Je te prie de parler aussi dans Europe (şi tu ne l’as déjà fait) pour ce pauvre Victor Serge, dont tu es au courant. Ah, comme c’est triste d’entendre R [omain] R [olland] dire, dans l’interview de YHumafnité] du 26 mai «qu’il écarte avec mépris cette «Histoire montée» par moi! Cependant que le pauvre diable est en prison depuis le 8 mars, ainsi que sa belle-soeur, que sa femme est folle et que, enfant et beaux-parents, sont dans la rue! «Histoire montée» par moi, n’est-ce pas, chers adhérents sans conditions à «l’oeuvre socialiste» des Soviets? Ah, pourquoi ne suis-je pas mort, il y a douze ans, ne plus connaâtre Rolland, ni la Russie et ne plus être l’écrivain que je suis malgré moi. Je te prie de dire cela à notre grand ami, que j’aime toujours et que je n’ai pas à juger, auquel j’ai vendu la liberté, rompant avec lui, en mars 1930, exprès pour lui prouver que je sais aimer un ami en silence, même s il veut aller contre mes idées et sentiments (qui étaient jadis les siens). Dislui encore que je suis ému en t’entendant me dire qu’il m’a écrit, 5 il y a quelque temps, mais que je n’ai pas eu le bonheur de recevoir sa lettre et que je lui serais infiniment reconnaissant s’il voulait se donner la peine de me répéter (recommandée, ma correspondance est lue et souvent confisquée) ce qu’il me disait dans cette lettre perdue, que je n aurais jamais laissée sans réponse, tu le penses bien! Oui, qu’il me prouve qu’il ne me hait pas. Et qu’il m’écrive une seule fois encore. 5 Car ma maladie avance toujours, compliquée d’une hypertrophie du coeur qui me cloue au lit et qui m’empêche de travailler. (Cette lettre, c’est avec trente-huit degrés de fièvre que je l’écris.) Je voudrais également qu’il soit, à côté de toi, mon arbitre dans ce conflit entre mes éditeurs assassins et moi, qui veulent m’affamer et qui me tuent maintenant avec leurs interprétations criminelles d’un contrat que j’ai signé, les yeux fermés, sans trop regarder au sens de sa lettre, sachant que Robertfrance jamais ne serait injuste avec moi. Cependant, ce contrat est simple, şi l’on veut être honnête. Voilà: Autrefois mes contrats disaient: tu me donneras six, sept ou dix livres et je te payerai ce qu’il y aura, mais tu es libre, après avoir donné ces livres, d’aller tenter améliorer ton sort ailleurs. Un jour Robertfrance me dit: «Ecoute, donne-nous Vexclusivité totale, actuelle et posthume et nous t’assurerons un minimum de quatre mille Fr. Par mois, contre un volume par an, que tu nous livrerais. Et şi tu nous donnes plus nous te payerons plus.» Eh bien, j’ai donné plus et, un moment, ils m’ont payé plus (un court moment et un pauvre plus, pour trois ou quatre livres que je leur ai donné en sus de ce que j’étais obligé). Puis, brusquement, de janvier à juin 1931, Robertfrance vivant, ils ne me paient plus un sou, sans même avoir l’honnêteté de me prévenir. Cela, je l’ai pardonné à Robertfrance, mais je ne l’oublierai jamais. Je suis venu à Paris en m’endettant jusqu’au cou, en juin 1931. Et alors Rob [ertfrance] me repêche (je voulais rompre le contrat) et me fait céder quatre vol [umes] en trois ans, pour les mêmes quatre mille, jusqu’en juillet 1934. Actuellement, deux vol [umes] sont livrés et le troisième, Méditerranée, le sera dans un mois et le dernier en janvier prochain. Mais voilà qu’ils ne vendent pas pour mes quatre mille Fr. Et, à nouveau comme par le passé, ils me parlent d’un «compte débiteur» qui monte à quatre-vingt mille Fr! Pensez, ils m’écrivent eux-mêmes qu’on me devait à ce jour quatre-vingt treize mille Fr., mais que de cette somme, je leur dois quatre-vingt mille Fr. Parce qu’ils n’ont vendu que pour treize mille Fr. Eh bien, je pense que cela les regarde, nom de Dieu, ou alors qu’ils me permettent de partir AVEC TOUS MES LIVRES, édités chez eux et je saurai trouver du pain ailleurs. Mais, jamais, jamais ne reconnaâtrai cette dette, ni ne voudrai qu’elle pèse sur mon avenir et m’empêche d’aspirer, ma vie durant, à plus de quatre mille Fr. Par mois. Non, non! Et je suis prêt, au besoin, de crier cette injustice sur des affiches collés sur les murs de Paris. Puis, ils ne m’ont pas payé un sou pour la publication du Bureau de placement, dans Europe. Ils ont passé mon dû (combien?) dans mon compte débiteur. Ah, non! Je veux mon argent! Je suis un invalide, j’ai cinq bouches à nourir, un oncle infirme (mon vieil oncle Dimi), j’ai des hommes intéressants à aider de mon argent et je veux cet argent. Ou, şi non, la liberté! Rompons le contrat! Ils ont trouvé le même moyen de me voler sur ce que je gagne ailleurs. Ils m’ont pris 30% sur les six mille Fr. Que j’ai pris de la Revue de Paris pour La Maison Thüringer. Ils appelent cela gérer mon oeuvre! La régir/– Oui, la régir et prendre du 30%, mais lorsque ce sont eux qui découvrent le client, la revue, l’édition de luxe ou le cinéma. Ami Guéhenno, je te prie, ainsi que R [omain] R [olland], de bien vouloir intervenir vite et régler cela. Je suis à bout de patience! Amicalement à toi et à R. [omain] R. [olland] Panait Istrati Recommandée [Traducere:] A dresă definitivă: str. Popa Savu, nr. 33 Bucureşti, 5 iunie ’33 Dragul meu Guéhenno, Primesc astăzi scrisoarea ta din… 16 mai (?!), adresată la Brăila (de ce la Brăila? Nu ştii că de un an, de când sunt la pat, mi-am petrecut tot acest timp între Mânăstirea Neamţ şi Spitalul Filaret? De altfel, nici nu mai am căsuţa de la Brăila. Prietenul meu, anarhistul Constantinescu, pe terenul căruia mi-am clădit căsuţa, m-a alungat sau mai degrabă mi-a alungat nevasta.1 El n-o iubea pe aceasta, ci o adora pe elveţiancă – pe cea dinainte – şi mă sfătuia s-o aştept până la sfârşitul zilelor, mele. Şi a trebuit să plec, de asemenea, şi eu, în primăvara lui 1932. Am pierdut astfel un adăpost care mă costase cincizeci de mii de franci francezi şi ale cărui poliţe încă mă urmăresc, ca şi pentru ferma pe care o înjghebasem la moş Dumitru, la Baldovineşti, care m-a costat douăzeci şi cinci de mii de franci şi de unde am fost alungat de verii şi verişoarele mele, care nu vroiau să crească porci şi să fie numiţi „porcari”. Aceştia spuneau: „Cum să creştem porci, când – fiind veri cu Panait Istrati – am putea încheia căsătorii strălucite!” Ca să scape de mine, au găsit un mijloc foarte simplu: au povestit peste tot, în sat, amănunte despre nemaipomenita baie de sânge săvârşită în U.R.S.S., pe care le aflaseră chiar din gura mea. Jandarmeria şi-a pierdut cumpătul. Cât pe-aci să fiu legat fedeleş şi expediat la Brăila, ca „nesupus” şi bolşevic. Dar, cu anarhistul a fost şi mai nostim: nu se mulţumise să aibă doar căsuţa mea; a vrut – acum trei săptămâni – să pună mâna până şi pe mobilele, cărţile şi manuscrisele mele, pretinzând că vrea să facă un „muzeu Panait Istrati”, în timp ce eu, aci, nu ştiam ce să pun în cele trei camere, în care trebuiau să trăiască cinci persoane şi medici-prieteni de la Institutul Cantacuzino puneau mână de la mână, ca să-mi cumpere strictul necesar. Ah, nu! Numai mie mi se poate întâmpla aşa ceva). Aşadar, soţia ta a murit. Şi eu te băteam la cap cu nenorocirile mele, în timp ce tu te luptai cu ale tale. Iartă-mă. Nu ştiam nimic. Asta e: fie că ne strigăm durerea de pe acoperiş fie că o îndurăm în tăcere, suferim şi murim singuri. Ştiu acest lucru de multă vreme. Mai mult ca niciodată, în lunile din urmă, am trăit această tristă experienţă. Nu numai în ce priveşte boala şi mizeria mea materială, ci şi referitor la spiritul meu de independenţă. Ai auzit, poate (toată presa franceză a vorbit după 27 mai despre acest lucru), că era cât pe-aci să fiu omorât, pentru a doua oară în trei ani, de fasciştii de la noi: la Iaşi, în ianuarie 1931, când a trebuit să scoată armata, pentru ca să pot vorbi în public (fascişti şi comunişti mă huiduiau în cor) 2; sâmbătă 27 mai, ducându-mă să semnez exemplare într-o librărie de-aici3, hitleriştii au năvălit înăuntru şi m-au somat să plec. Am scos revolverul şi i-am făcut să plece ei. N-a fost niciun „romancier Petrescu” care mi-ar fi venit în ajutor, aşa cum au scris toate ziarele. Am fost singur, cu nevasta şi doctorul meu. Niciun ziar bucureştean n-a suflat un cuvânt. (Un amănunt: de la 20 la 27 mai, se organizase „Săptămâna cărţii “, când, exceptând mascarada oficială, un public de mijloc, foarte cald, foarte interesant, m-a silit să-mi părăsesc patul şi să merg să semnez cărţi, care de multă vreme nu-mi mai aduc niciun venit.) Dacă vrei să-mi faci o plăcere (şi chiar în scopul combaterii fascismului de la noi), vorbeşte despre acest eveniment în Europe, fie şi numai câteva cuvinte. Scoate în evidenţă faptul că de şase luni trăim, la Bucureşti şi în alte cinci judeţe, sub stare de asediu, decretată de parlament şi de guvernul naţional-ţărănesc care, în cei zece ani de opoziţie, a tunat şi fulgerat împotriva liberalilor care şi ei guvernau tot cu starea de asediu. Dar acest regim excepţional nu vizează decât pe comunişti sau, mai degrabă, pe sărmanii amărâţi, cum sunt miile de muncitori înfometaţi de la Atelierele Căilor Ferate din Bucureşti, care, declarând grevă la începutul acestui an, au fost seceraţi (cu mitraliera) circa două sute şi arestaţi alţi opt sute, declarându-se doar şapte morţi şi douăzeci răniţi, în timp ce cadavrele erau transportate noaptea cu camioanele, spre a fi incinerate, spunându-se apoi familiilor că „au fugit în Rusia”, ca şi când Bucureştiul s-ar afla aşezat pe Nistru. Un amănunt: hitleriştii arborează cămăşi brune, zvastica şi doboară oamenii după bunul lor plac. Foarte rar, câte o arestare de câteva ore. Şi pentru că terorizează oraşul şi chiar autorităţile, cu pumnalul şi revolverul în mână – cum a fost cazul, acum o lună la Sibiu şi Cernăuţi – îi condamnă la cincisprezece (zile) sau o lună, cu suspendare de pedeapsă! Te mai rog să vorbeşti în Europe (dacă n-ai făcut-o până acum) în sprijinul bietului Victor Serge, a cărui situaţie o cunoşti. Ah! Cât este de trist să-l aud pe R [omain] R [olland] spunând, în interviul din L’Humafnité], din 26 mai, că „el dă la o parte cu dispreţ această «poveste Serge», pusă la cale (?!) de Panait Istrati, împotriva U.R.S.S. Şi devenită maşinaţie a tuturor contrarevoluţionarilor.” 4 „Poveste pusă la cale” de mine! În acest timp, nenorocitul se află la închisoare, de la 8 martie, ca şi cumnata lui, nevasta i-a înnebunit, iar copilul şi socrii sunt în stradă! „Poveste pusă la cale” de mine, nu-i aşa, dragi partizani fără condiţii la „opera socialistă” a Sovietelor? Ah, de ce n-am murit acum doisprezece ani, ca să nu-l mai cunosc pe Rolland, nici Rusia şi să nu mai fiu scriitorul care sunt fără voia mea. Te rog să-i spui toate acestea marelui nostru prieten, pe care încă îl iubesc şi pe care nu e treaba mea să-l judec, căruia i-am redat libertatea, rupând cu dinsul în martie 1930, anume ca să-i dovedesc că ştiu iubi în tăcere un prieten, chiar dacă el ţine să fie împotriva ideilor şi sentimentelor mele (altădată şi ale lui). Mai spune-i că am fost mişcat când mi-ai comunicat că mi-a scris acum câtăva vreme, dar că n-am avut fericirea să primesc scrisoarea lui şi că i-aş fi infinit recunoscător dacă ar vrea să-şi dea osteneala să repete ceea ce-mi spunea în acea scrisoare pierdută, pe care n-aş fi lăsat-o niciodată fără răspuns, cum ţi-o închipui şi tu! (Să-mi scrie recomandat, deoarece corespondenţa mea este citită şi adesea confiscată.) Da! Să-mi dea dovadă că nu mă urăşte. Şi să-mi mai scrie măcar o singură dată.5 Căci boala mea înaintează neîncetat, complicată cu o hipertrofie a inimii, care mă ţintuieşte la pat şi mă împiedică să lucrez. (îţi scriu aceste rânduri, cu treizeci şi opt de grade febră.) Aş vrea, de asemenea, ca el să fie arbitrul meu, alături de tine, în acest conflict cu ai mei editori-asasini, care vor să mă înfometeze şi mă omoară acum cu interpretările lor criminale ale unui contract pe care l-am semnat cu ochii închişi, fără a-l purica, ştiind că Robert- france n-ar fi putut să fie niciodată nedrept cu mine. Totuşi, acest contract este simplu, pentru cine vrea să fie cinstit. Iată: Altădată, contractele mele sunau: tu îmi vei da şase-opt sau zece cărţi, iar eu îţi vo plăti atâta cât valorează ele; eşti liber însă, după ce ai dat aceste cărţi, să încerci a-ţi ameliora soarta în altă parte. Într-o zi, Robertfrance îmi spuse: „Ascultă, cedează-ne opera ta în exclusivitate totală actuală şi postumă şi noi îţi vom asigura un minimum de patru mii de franci pe lună, în schimbul unui volum pe care ni-l vei da anual. Şi dacă ne dai mai mult, îţi vom plăti mai mult/’ Ei bine, am dat mai mult şi, un timp, m-au plătit mai mult (un scurt timp şi un biet mai mult, pentru trei sau patru cărţi pe care le-am dat în plus peste ce eram obligat). Apoi, brusc, din ianuarie până în iunie 1931, nu-mi mai plătesc niciun ban, neavând măcar cinstea de-a mă preveni, deşi Robertfrance era în viaţă. Acest gest i l-am iertat lui Robertfrance, însă nu-l voi uita în veci. În iunie 1931, am venit la Paris, îndatorându-mă până-n gât. Şi atunci Rob [ertfrance] mă pescuieşte din nou (voiam să rup contractul) şi mă convinge să le cedez patru vol [ume], în trei ani, pentru aceiaşi patru mii de franci, până în iulie 1934. Actualmente, două vol [ume] sunt predate şi al treilea, în lumea Mediteranei, va urma peste o lună, iar ultimul în ianuarie viitor.6 Dar, iată că ei nu fac vânzare pentru cei patru mii de franci ai mei şi din nou, ca şi-n trecut, îmi vorbesc de un „cont debitor”, care urcă la optzeci de mii de franci! închipuieşte-ţi: îmi scriu ei înşişi că-mi datorau până acum nouăzeci şi trei de mii de franci, dar că din această sumă optzeci de mii de franci le datorez eu lor, fiindcă n-au făcut vânzare decât de treisprezece mii de franci. Ei bine, pentru numele lui Dumnezeu, cred că asta îi priveşte sau, atunci, să-mi dea voie să plec cu TOATE CĂRŢILE MELE, editate la ei şi voi şti să găsesc o bucată de pâine în altă parte. Dar niciodată, niciodată nu voi recunoaşte această datorie şi nici nu voi accepta ca ea să apese asupra viitorului meu, împiedicându-mă să aspir, cât mai am de trăit, la mai mult de patru mii de franci lunar. Nu, nu! Sunt gata, la nevoie, să strig această nedreptate pe afişe lipite pe zidurile Parisului. Apoi, ei nu mi-au plătit niciun ba7i pentru publicarea Biroului de plasare în Europe. Au trecut ce mi se cuvenea (cât?), în contul meu debitor. Ei bine, nu! îmi reclam banii mei! Sunt un invalid, am cinci guri de hrănit, un unchi infirm (bătrânul meu moş Dumitru), am de ajutat cu banii mei oameni care merită şi deci vreau aceşti bani. Sau, dacă nu se poate, libertatea! Rupem contractul! Au găsit acelaşi mijloc să mă fure şi din ceea ce câştig în altă parte. Au luat 30% din cei şase mii de franci pe care i-am primit de la Revue de Paris, pentru Casa Thüringer. Ei numesc asta: a gira opera mea! Administrarea ei! Da, s-o administreze şi să ia 30%, dar numai atunci când sunt ei cei care descoperă clientul, revista, ediţia de lux sau ecranizarea. Prietene Guéhenno, te rog pe tine, ca şi pe R [omain] R [olland], să binevoiţi a interveni repede şi a pune la punct situaţia asta. Sunt la capătul răbdării. Cu prietenie, ţie şi lui R [omain] R [olland], Panait Istrati Recomandată 1 Margareta Izescu, cu care se căsătorise (18 aprilie 1932). 2 Un grup de scriitori ieşeni, în frunte cu Mihail Sadoveanu, organizează un „Festival literar”, în onoarea lui Panait Istrati. Programat pentru 11 ianuarie 1931, se ţine la 18 ianuarie 1931, din cauza manifestaţiilor huliganice în piaţa cinematografului „Trianon”. 3 Cu ocazia „Săptămânii cărţii”, Panait Istrati a fost invitat să dea autografe la librăria „Alcalay”, în plin centrul Bucureştiului. Cu revolverul în mână, Panait Istrati i-a pus pe fugă pe huligani. Afirmaţia că a fost apărat de Cezar Petrescu apăruse în presa străină, necorespun- zând adevărului. 4 La protestul lui Romain Rolland, că n-a rostit pasajul incriminat, VHumanité a publicat dezminţirea în numărul din 8 iunie 1933. 5 în scrisoarea datată 8 septembrie 1933, Romain Rolland îl informează, între altele: „Ţi-am scris, acum câteva luni, la Mănăstirea Neamţ; şi dacă scrisoarea mea nu ţi-a fost dată, fă reclamaţie la călugării «dumitale». Mai mult: am scris de câteva ori la Rieder, ca să-ţi apăr interesele.” în aceeaşi scrisoare, privitor la interviul din L’Humanité, despre Victor Serge precizează: „din greşeală aţi fost implicat; le-am scris, şi rectificarea acestei erori a fost publicată.” 6 în lumea Mediteranei are două volume: Răsărit de soare şi Apus de soare, care a apărut post mortem.  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

CUVÂNT ÎNAINTE În 5 decembrie 1934, Panait Istrati declara, într-un interviu acordat cotidianului Rampa, că pregăteşte al cincilea volum al cărţii Viaţa lui Adrian Zografi - Agitatorul, - consacrat lui Ştefan Gheorghiu, având ca fundal „Valea Prahovei! Petrolul!”. A doua zi, Istrati primeşte vizita - pe care el o solicitase — A lui Alexandru Talex (care tocmai împlinea douăzeci şi cinci de ani) şi a lui Mihail Stele seu, doi tineri care scoseseră o revistă, Cruciada Românismului. Îi primeşte ca pe nişte „fraţi”. Târziu după căderea nopţii, după îndelungi spovedanii, hotărârea unei colaborări regulate a scriitorului este luată. Descoperind articolul lui Talex despre recent apăruta sa carte, Biroid de plasare, („Cronica literară”, nr. L din 22 noiembrie 1934) Istrati telefonase la tipografia în care tânărul lucra la revistă, dorind să-l vadă. Înainte cu câteva săptămâni, Talex se întâlnise, din întâm­plare, ieşind de la Biblioteca Academiei, cu colegul său de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Stelescu, care făcuse parte din „Garda de Fier” a lui Codreanu, o părăsise din raţiuni atât personale, cât şi de fond. Aşa cum va spune în primul din seria de articole „Sfaturi pentru tinerii care fac politică” (Cruciada Românismului, nr. L), el descoperise falsitatea, cinismul, ipocrizia conducătorilor şi „teatrul” politicii (un desen al lui Brânduş, în acelaşi număr, caricaturizează „circul” politicienilor). Iar mai târziu, va adăuga: „Nu, nu e nevoie de revolta sângeroasă, ci de cea adânc sufletească. („în tara în care nimeni nu se mai revoltă”, nr.4). Istorici şi /. * martori, explicând această plecare, vor pune în prim plan când motive personale (rivalităţi pentru putere), când motive strict politice (refuzul terorismului de către Stelescu, după asasinarea lui I. G.Duca). După moartea sa, în vara lui 1936, găsim într-un articol semnat de Talex: ’ ’Românismul lui Mihail Stelescu era constructiv, antixenofob şi iubea pe omul bun, pu­nând la zid numai pe cel rău’ Din primele momente ale întâlnirii, Stelescu propune prietenului său să fondeze împreună o revistă, o „revistă de atitudine politică şi spirituală”, care să combată agresiunile Gărzii de Fier şi să deschidă pentru tineri căi de acţiune în cultură şi viaţa socială, în afara politicului. Ce putea oare să-i unească, dacă nu tocmai ceea ce-i opunea: activismul lui Stelescu, idealismul lui Talex. Talex nu avea, la începutul Cruciadei, altă experienţă a ziaristicii decât cea a presei studenţeşti. În primul său articol din revistă, el denunţă falsul şi formalismul literar şi salută — Relevând „rolul social” al scriitorului şi „funcţiunea de educaţie naţională” - pe romancierul autor al Biroului de plasare. Istrati va lua, de aici înainte, locul mentorului ce îl avusese înainte: Vasile Pârvan. Panait Istrati se întorsese de patru ani în România. Confruntat mai întâi cu probleme sentimentale (ruptura cu Marie- Louise Baud-Bovy - „Bilili” divorţul cu Ana Munsch), luase în căsătorie o tânără studentă, Margareta Izescu. Retras la început la Brăila, el se instalează până la urmă la Bucureşti, fugind de „certurile de familie”. Într-un text pe care-l dă României Literare în 1933 („Ceva mai bun, mai omenesc”), el evocă cele trei borne ale existenţei sale: lupta socială, prietenia, scrisul. Călătoria de 16 luni în U.R.S.S. ’, îl face să-şi piardă încrederea în socialism. Prietenia cu Romain Rolland se stricase în 1930; totuşi, când, în toamna lui 1934, Istrati îi scrie ca să-i ceară să intervină în favoarea unui antifascist italian ameninţat cu expulzarea din România (Igito Nucitelli), Rolland îi va răs- 1 - Vezi voi. Spovedanie pentru învinşi, ed. Dacia 1990. Punde promiţându-i ajutorul şi felicitându-l pentru ultima sa carte apărută în Franţa, Mediterana, răsărit de soare. Acest sfârşit de toamnă aduce puţin balsam peste existenţa sa chinuită. Istrati se simte la capătul puterilor, cu trupul stins. Ruperea contractului cu editura Rieder (pe care criza economică a împins-o la faliment), l-a privat de resurse indispensabile. Şi, până la urmă, integrarea sa în „inteligentia românească” nu a avut loc, în ciuda celor câtorva prietenii Majoritatea textelor-far, scrise de Istrati între 1932- 1933, au apărut în presa franceză sau au fost păstrate în sertar. Turneul de conferinţe „Les Arts et l’Humaniti d’aujour­d’hui”, din Austria şi Germania, pentru „Deutscher Kultur­bund”, a relansat reflecţiile sale cu privire la artă. Primul volum din Viaţa lui Adrian Zografi i-a permis să scrie o prefaţă definitivă asupra „neaderării” sale („L’homme qui n’adhăre a rien”). Scrisoarea adresată lui Frangois Mauriac a clarificat poziţia sa faţă de religie. Naţiunea? Nu devine o problemă pentru Istrati decât odată cu Cruciada. Oare ea nu înseamnă, pentru el, decât o mamă rea care îşi primeşte rău fiul risipitor, după o atât de lungă absentă?… * Colaborarea lui Panait Istrati la Cruciada Românismului cuprinde patru etape. Prima (din 22 noiembrie 1934 la 10 ianuarie 1935) lansează discuţiile. Ea începe cu articolele lui Talex („Cronica literară”) şi ale lui Stelescu (primele „Sfaturi”, în numerele l-5); continuă cu primul articol al lui Istrati în numărul 5 („Scrisoare deschisă către… dreapta”) căruia îi răspund principalii membri ai redacţiei în numărul următor: Stelescu şi Constantin Caragea (responsabil al paginii de politică externă), Talex şi Paul Bărbulescu - cei mai puţini „politicieni” din echipă. > Publicarea ’ ’Scrisorii deschise către Francis Jourdain’ ’ 1 - Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, s.a. În Curentul, la 17 ianuarie 1935, deşi exterioară istoriei Cruciadei, prin răsunetul pe care îl va avea în Franţa, anunţă a doua etapă a colaborării. Tot în 17 ianuarie, Istrati dă primul articol dintr-o serie de trei: „Naţiune şi Naţionalism”. Urmează „Dictatură şi Democraţie” şi „Platforme, Idei”. În acelaşi timp apar „Rectificări” al lui Stelescu şi „Da! Un pumn…” al lui Talex. Suntem la sfârşitul lui ianuarie. La începutul lunii următoare, revista pro-comunistă Monde, odată cu răspunsul lui Francis Jourdain la acuzaţiile din Curentul, începe o campanie împotriva lui Panait Istrati, care va continua în numerele din 8 februarie (articole de Dolivet, Nizan şi Vildrac), din 15 februarie (articol de Jean- Richard Bloch) şi din 22 februariecu faimosul - de tristă amintire - ’ ’Haiduc al Siguranţei” de Henri Barbusse, care îl acuză pe Istrati de „a se fi târât în faţa reacţiunii şi a poliţiei” şi de a fi fost” cumpărat de duşman”. Această polemică survine în momentul în care Cruciada trece printr-un scurt conflict. Apariţia unui articol favorabil Italiei fasciste (’ ’Din fresca istorică a fascismului”, de Tudor Ionescu în nr. 12 din 21 februarie 1935) atrage protestele lui Istrati care vorbeşte de nerespectarea contractului moral şi ameninţă cu plecarea. De ce această reacţie? Trebuie oare să o atribuim ciocnirilor succesive ale scriitorului cu poliţia italiană, la întoarcerea sa din Egipt cu Bilili (în 1930), sau din prima lui călătorie în Franţa, cu Margareta (în 1931)? Sau recentei intervenţii pe lângă Romain Rolland în favoarea unui antifascist italian (afacerea Nucitelli)? În orice caz, el nu pare preocupat în acelaşi fel de tabloul admirativ pe care îl face Constantin Caragea Germaniei naziste în numerele 10,11 şi 12 („Ce am văzut în Germania”). Poziţia sa, mai de grabă ambiguă, faţă de Germania, apăruse cu câteva săptămâni mai devreme într-un articol despre plebiscitul din Sarre, scris pentru Tribuna (Bucureşti): ’ ’Lecţia din Sarre” ’Răspunsul redacţiei „şi articolul de fond al lui Mihail Stelescu -” Nici dreapta, nici stânga „- îl vor mulţumi pe Istrati, care îşi reia colaborarea cu” Numerus… politicianus”. Contradicţiilor care-l agită, atacurilor foştilor săi prieteni sau tovarăşi de drum, vin să se adauge problemele vieţii de zi cu zi, grijile financiare, sănătatea şubredă. O scrisoare adresată lui A.M. De Jong, prietenul său olandez, datată 16 februarie, ni-l arată pe Panait Istrati „scârbit să mai ţină pana”. Lumea din jur se întunecă: ’ ’legea universală… dezordinea economică”. El evocă o „existenţă de umiliri permanente” şi spune în continuare: „îmi voi vinde sufletul regelui Carol al II-lea care, mi se spune, plăteşte bine, fără să ceară nimic celor care sunt în stare să-i opună un refuz1. Dacă merge,   [1] - în această scrisoare, Istrati propunea Fundaţiilor Regale transferarea drepturilor de proprietate asupra operei sale (douăzeci de volume), în schimbul unui venit lunar, a unei case - care să devină muzeu după moartea sa -, a unui serviciu pentru soţia sa şi a unui ajutor de urgenţă pentru a se putea îngriji în străinătate. 0 parte a acestui ajutor a fost primit cu cîteva zile înainte de moartea sa, dar Fundaţiile Regale n-au mai dat curs propunerii lui Istrati.   O şterg la Nisa, singur de data asta. Vreau să crăp, ca unele animale, departe de vizuină”. În perioada de câteva săptămâni între mijlocul lui februarie şi sfârşitul lui martie, colaborarea lui Istrati la Cruciadă este regulată, însă articolele sale sunt, în general, mai scurte, ca şi cum i-ar fi lipsit dintr-o dată suflu. În orice caz, el nu a încetat să dialogheze, să răspundă sau să dea replici prietenilor săi, unui cititor (Aurel Mihăilescu), unui fals prieten (Toma Vlădescu de la Gândirea), unor foşti prieteni, acum duşmani (Henri Barbusse). În această a treia perioadă (februarie-martie 1935) articolele lui Istrati sunt în genere dublate sau precedate de articole ale lui Stelescu. Discuţia se reia după cele trei articole din ianuarie. Dialogul a devenit, se pare, permanent (redus la dialogul în doi, căci Talex este mai mult ocupat cu problemele administrative ale revistei). Dacă nu cumva trebuie să vorbim doar de reflecţii „paralele”! Între 14 februarie şi 28 martie, în articole de fond, se pun faţă în faţă convingerile unui tineret naţionalist împins la extremă, exprimate de Stelescu, şi deziluziile a 30 de ani de credinţe ale lui Istrati. * Nu vreau decât să citez ultimele cuvinte ale ultimului articol al lui Panait Istrati scris pentru Cruciadă, unde vorbeşte de „… marea tristeţe a celor care cred mereu că va veni o zi când omul va reuşi, în sfârşit, să sară mai sus decât borul pălăriei lui”. Tot în 28 martie, Romain Rol land scrie o scrisoare de despărţire în care îl acuză pe Istrati că s-a ’ ’băgat până în gât în politică din care nu înţelege nimic”. (în acea vreme nu-i trebuia mai mult de patru zile unei scrisori ca să ajungă din Paris sau din Elveţia la Bucureşti.) Lui Panait Istrati îi mai rămân două săptămâni de trăit. Scrisoarea către rege a fost expediată la 9 martie. Moartea survine la 16 aprilie. Numărul 20 al Cru­ciadei (! 8 aprilie 1935) apare în 8.000 de exemplare din care multe sunt distribuite gratuit. (Revista, la începuturile sale apărea în 2000 de exemplare şi le înmulţise de trei ori pentru Crăciunul 1934 - ne amintim primul articol al lui Istrati). La moartea scriitorului revista nu-şi împlinise decât a şasea parte din existentă, dar marea ei perioadă se sjârşise. Începe ultima etapă, postumă. Istrati este omniprezent în paginile Cruciadei: portret aproape emblematic, referinţe multiplicate; Talex şi prietenii săi îşi continuă omagiul săptămâni în şir. Ei publică Testamentul scris „din adâncul unei Jintâni”: „Între fascism şi comunism”, însă şi „Scrisoarea deschisă lui Romain Rolland”, scrisorile către Guerson - şeful G. P. U., scrisoarea către Mauriac, textul conferinţei din Germania din 1932, „Artele şi Umanitatea de azi”, „La un rac­cord”, „Moartea noastră laică” şi „Sarkiss”. * Care a fost destinul Cruciadei Românismului? Timp de un an încercarea zadarnică de a structura o „mişcare”. Să nu ne îmbătăm cu vorbe: primul „Congres”, anunţat pentru decembrie lui 1935, se încheie fără niciun succes. Stelescu este asasinat în iulie 1936 în patul său din spitalul Brâncovenesc de un comando al Gărzii de Fier. Talex va încerca o vreme să salveze idealismul începuturilor, sau cel puţin pe-al său. De acum înainte în 10 numere, între iulie şi septembrie, el redactează editorialele. Însă resortul s-a rupt. Lupte interne îl constrâng să abandoneze mişcarea (nr.90). Timp de opt luni, vor apărea încă zece numere; la conducerea revistei se succed Nicolae Rădescu, apoi Ion Aurel Manoles­cu. Un ultim număr (100), apare în mai 1937, cu un articol de Constantin Rădulescu-Motru, „Naţionalismul în arte” pe prima pagină. Astfel a şfirşit Cruciada’Românismului, „foc de paie” care s-a întins pe doi ani şi câteva luni. Au învins teroarea şi corupţia, „Garda” şi vechea politică pe care „Cruciaţii” au dorit să o fină la distanţă. Abia ieşiţi de pe băncile universităţii, trecând „de la bibliotecă pe baricade”, ameninţaţi cu şomajul, duşi de vântul vremii - naţionalistă fără scăpare - destinul lor s-a întâlnit, între Crăciun şi Paşti cu cel al bătrî­nului Istrati. Dar viaţa a trebuit să continue. / Cât despre Istrati, cu puţin înainte de moarte, privindu­şi boala trupului şi a existentei, va fi regăsit societatea vremii sale. Confundând „fraţi de cruce” şi „cruciaţi” i s-a părut că regăseşte dacă nu propria tinereţe, cel puţin o tinereţe la adăpost de blestemul timpului. Iar alături de acest tineret prea ideal a crezut că poate învinge Răul Social. Lupta a fost inegală. Vaporul cruciaţilor a luat apă şi s-a scufundat din cauza neputinţei sau a unor contradicţii de nerezolvat. * Recitind astăzi aceste pagini înflăcărate din Cruciadă, îl regăsim pe Panait Istrati de la începuturi, cel al grevei docherilor de la Brăila, în 1910 şi, douăzeci de ani mai târziu, pe cel al curajoasei denunţări a represiunii de la Lupeni (în 1929). El a rămas acelaşi ziarist supus momentului şi scriind, pe loc, cu inima. A rămas „free lance” în această meserie. Nu a avut cu Cruciada alt contract decât cel moral. Articolele sale sunt scrisorile unei corespondenţe publice şi polemice, căreia posteritatea poate să-i caute excesele - asta nu o costă şi n-o va costa nimic. Dorinţa noastră, după mai bine de cincizeci de ani, este mai mult decât simpla nostalgie de a găsi urme pe care Istoria le-a ascuns multă vreme. Ea se naşte din frămân­tările prezentului. Şi a citi aceste articole, astăzi, înseamnă a ne întreba ce vom face mâine. Jean H0RM1ERE trad. Liliana ŞOMFELEAN Ediţii precedente ale articolelor lui Panait Istrati din Cruciada Românismului Între Crăciun 1934 şi Paşti 1935, Panait Istrati dă o duzină de articole unei reviste noi, Cruciada Românismului. Câteva luni după moartea scriitorului, survenită în aprilie 1935, Alexandru Talex, unul din cei doi fondatori ai revistei, grupează aceste articole şi alte câteva texte ale lui Istrati sub titlul Cruciada mea sau a noastră. Între 1940 şi 1941, un tânăr român emigrat în Franţa, Ion Căpătană, traduce textele din Cruciada Românismului pentru a-l dezvinovăţi pe Istrati în urma acuzaţiilor lansate în 1935 de Henri Barbusse şi revista Monde. Urmează uitarea, în România ca şi în Franţa, din diferite motive. Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, Alexandru Talex, care de cincizeci de ani şi-a consacrat viaţa lui Istrati, publică în volumul Amintiri (Minerva, 1984), primul articol din seria oferită Cruciadei. În 1989, în numărul 6 al revistei „Cahiers Panait Istrati” apare totalitatea articolelor, completate cu pagini suprimate de cenzură în 1935, într-o traducere mai fidelă decât cea a lui Căpătană. Un dosar critic le însoţeşte. NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Spre deosebire de ediţiile precedente, volumul de fată aduce o noutate: prezenta, alături de articolele lui Panait Istrati, a materialelor lui Mihail Stelescu şi Alexandru Talex ce au constituit coloana vertebrală a polemicilor din paginile Cruciadei Românismului. Am făcut acest lucru în egală măsură în scopul restituirii literare a operei istratiene şi pentru a oferi cititorului câteva repere preţioase - desi formulate de mai mult de o jumătate de secol - referitoare la probleme revenite în actualitate: naţiunea şi naţionalismul, democraţia, partidele politice, monarhia, fascismul şi comunismul, dictatura şi terorismul politic, mişcarea studenţească, implicarea în politică, s.a. Perioada frământată a anilor ’30, bogată în evenimente similare celor ce se petrec astăzi în România, ne face să credem că această carte îi va fi o bună călăuză. Pentru a fi în acord cu această idee ne-am decis să înlocuim postfata de la prima ediţie - Panait Istrati, un vizionar social, de Alexandru Talex - cu un articol de acelaşi autor - Abulia tineretului, (Cruciada Românismului nr. 60, 8 februarie 1936), pe care l-am considerat mai apropiat planului nostru. O altă noutate este capitolul din deschiderea cărţii - înainte de întâlnire­cuprinzând trei texte definitorii pentru cei trei corifei ai Cruciadei - Prefaţa la Adrian 2ogra.fi, a lui Panait Istrati, Cronica literară la Biroul de plasare de Alexandu Talex şi în tara în care nimeni nu se mai revoltă de Mihail Stelescu. Materialele au fost preluate din colecţia «Cruciadei Românismului» de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Completarea pasajelor cenzurate a fost făcută prin confruntarea cu manuscrisele originale, puse cu amabilitate la dispoziţie de Alexandru Talex. De un mare folos ne-au fost notele din numărul 6 din Cahiers Panait Istrati, Valence 1989   Panait ISTRATI PREFAŢĂ LA „ADRIAN ZOGRAFI” 1 sau Mărturisirile unui scriitor din vremea noastră Povestea vieţii lui Adrian Zografi, în şase volume, ar fi trebuit să constituie, la origină, întreaga mea operă. O operă literară dublată de mărturia unui om matur. Împlineam patruzeci de ani, când, în vara anului 1924, apăru Chira Chiralina, întâia mea carte. Desigur, nu-i o vârstâ la care se debutează în meseria de scriitor - am spus-o de altfel în prefaţă Chirei mele. Pe atunci, însă, nu eram hotărât decât să povestesc un caz. Şi n-am făcut-o decât împins de Romain Rolland. Dar, de îndată ce m-aşternui la scris, pasiunea temperamentului meu îmi luă minţile, aşa cum vântul ia un fulg. Străluceam de bucurie, plângeam în hohote de fericire, la gândul că un prieten de un soi şi o dimensiune, încă necunoscute mie, voia ca eu să scriu, ba chiar în limba franceză! Şi ce franceză! Am mai povestit-o şi altădată: un ciripit, a cărui melodie armonioasă mă^scosese din minţi şi pe care O descoperisem singur descifrând cu dicţionarul pe Fene­lon, Jean-Jacques şi alti câtiva clasici. Căutam un mijloc rudimentar, care să mă ajute să fiu înţeles de colegii mei, zugravii elveţieni. M-am trezit cântând dintr-un flaut, ale cărui sunete îmi minunau auzul. Şi deoarece un ascultător ca Romain Rollanfi îmi striga:” Dă-i drumul!” m-am supus, ca să-i fac plăcere, cu o încredere oarbă; dar scăpai de printre degete firul călăuzitor al Ariadnei mele şi mă rătăcii într-un labirint de povestiri minunate. Când am vrut să mă înapoiez, la al meu Adrian Zografi, la viaţa lui adevărată sau verosimilă, am observat că flautul meu plesnise. Mihaii\ş i pleda rău marea sa cauză: prietenia. 1 - Scrisă la Mănăstirea Neamţului, iulie 1932 încurcai realitatea şi visul. Îmi lipsea oare suflul? Încercai să mă conving cântând Neranţula şi Ciulinii Bărăganului. Şi am fost foarte aplaudat. Dar viermele îndoielii se strecurase în ceea ce era mai bun în mine. Mă temeam de contactul cu sufletul operei mele. Ca săândepârtez spiritul râu, am aruncat între mine şi el un mănunchi de fâşii de viată: Pescuitorul de bureţi şi apoi ultimul meu chiot: Ţaţa Minca, care începe cu elanurile de altădată, spre a se stinge îndată ca un „cântec de lebădă”. Şi-acum, iată-mă cu braţele bâlăbâninde dinaintea vieţii lui / * Adrian Zografi, care trebuie să fie uimitoare, dar pe care o privesc cu un ochi rece. Mi-e silă de el. Pentru el nu mai am un flaut, ci un condei, ca toţi scriitorii din vremea mea, care nu scriu din pasiune, ci pentru a-şi cistiga existenta, cu „arme” pe care, spre paguba mea, nu le am: întâi, ei ştiu a face cărţi, în timp ce eu sunt un nepriceput; şi apoi ei scriu în limba maternă, pe când eu bâjbâi ca un orb, dându-mă cu capul de pereţii unor reguli gramaticale din care nu cunosc o iotă. * Nimeni să nu-şi închipuie că eu fac aceste mărturisiri ca să cerşesc nu ştiu ce indulgenţă a cititorului sau a posterităţii. Nu alţii mă vor învăţa ceea ce sunt, ceea ce pot sau nu. De asemenea, când pomenesc de „scăderile” mele, trebuie să se înţeleagă prin ele, eroismele mele. Şi-acum, iată dovada, pe care o supun mai cu seamă la examenul acestui tineret, care-mi scrie ca să mă întrebe cât sunt de fericit: Dacâ a scrie e o dramă pentru cel ce-şi transformă vocaţia în cult, chiar când jonglează cu limba sa maternă, ce trebuie să însemne asta pentru mine care, într-o franceză întâmplâtoare, sunt nevoit încă şi acum să deschid de-o sută de ori pe zi Larousse-ul, pentru a-i cere să-mi spună - de exemplu - când se scrie amener şi când emmener? Dar as­ta-i chinurile iadului! Înaintez ca o cârtiţâ, obligată să urce o scară incandescentă. Şi sufăr cu vârf şi îndesat, neştiind aproape niciodată când îmi ameliorez şi când îmi înrăutăţesc textul. Vai de soarta celor aşa ca mine! Înainte de-a fi scriitor, am cunoscut binişor muncile cele mai grele, dar nu bănuiam atunci că-mi rămânea să cunosc şi pe cele mai inumane dintre toate: acelea care se practică în admiraţia oamenilor şi la capătul cărora sufletul şi trupul ţi se vlăguiesc de moarte. Da! acest suflet pe care l-am apărat atâta de jugul nevoilor imediate şi care eraântâia mea fericire! Astăzi el mă părăseşte încetul cu încetul, fără să pot - ca pe vremea când eram un biet salahor - să-l salvez de la o moarte păcătoasă. Condamnat să scriu, - iată eroismul meu întors pe dos. L-am voit oare câtuşi de puţin? Nu! Spre diferenţă de Martin Eden, n-am trimis niciodată vreun manuscris unui editor sau om de litere, şi cei care mi le trimit azi pe ale lor, reamintindu-mi „marele meu noroc”, nu ştiu că Romain Rol­land s-a războit cu mine din ianuarie 1921 până în mai 1922, ca să mă hotărască să scriu. E prima dovadă de eroism, ce am cunoscut la dânsul: „Lucrează, striga el omului ce părăsise spitalul din Nisa. Eu datoresc muncii salvarea mea!” Până atunci, abandonasem încercările literare la pagina treizeci sau cel mult patruzeci. Şi asta în româneşte, la câţiva ani depărtare una de alta. Aveam groază de munca literară, care nu mergea de la sine. Îmi închipuiam că romancierii scriu aşa cum cântă privighetoarea. Era, de altfel, o gândire comodă, ce se împăca cu al meu dolce farniente. Nu-mi plăcea efortul. Glasul de la Villeneuve m-a impresionat cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine. M-am supus, deci, cu tot elanul. Dar, necunoaşterea iimbii m-a făcut să plătesc, încă de la început, bucuria de a scrie, de a scrie în limba franceză. Îmi simţeam pieptul ca un furnal plin cu metale în fuziune, ce căutau o ieşire şi nu găseau tipare gata să le primească. Stăvileam, la fiecare pas, materia incandescentă, ca să văd dacă e vorba de doi I sau un e grav, de doi p sau unul singur, de un feminin sau masculin. Nu ştiu cum de n-am înnebunit la aceea vreme. Şi ce de aur frumos, risipit pe pământ! În felul acesta mi-am scris toate cărţile şi întreaga-mi corespondenţă. Fost-a oare vreodată, în istorie, un alt scriitor atât de înghesuit ca mine? * Totuşi, câtâ vreme dogoarea interioară s-a menţinut la maximum, suferinţele naşterilor mele chinuite fură suportabile. Eram aidoma trubadurului neştiutor, sau mai degrabă a ţiganului lăutar de la Brăila care încasează înjurături şi bătăi la toate nunţile ţărăneşti, numai din plăcerea de a vedea pe meseni, zi şi noapte, cu privirile agătate de buzele şi arcuşul său. Am cunoscut şi eu atari ochi pe care i-am iubit. Ei sunt cei ce au făcut din mine un povestitor. Dar, vai! Într-o zi farmecul s-a destrămat! Mă amestecai în treburile lumii şi discutai cu prietenii mei despre ideile şi problemele din vremea mea. Am fost, mai întâi, dojenit, cu delicateţe, apoi, fiindcă stăruiam, mă bruftuirâ: „Cismarule, vezi-ţi de ghetele tale!” Atunci, mă supărai. Uitau oare, că Adrian Zografi a fost mai mult un revoltat decât un povestitor? Nu uitaseră; dar ei voiau ca revolta lui să fie cu zgardă. Ceea ce mă supără, la culme. Ne certarăm. La înapoierea mea din Rusia, mă despărţii de cei mai mari prieteni ai mei. Şi în timp ce Egiptul mă respingea de la graniţa sa, iar Italia mă arunca într-una din închisorile sale din Triest, „binevoitorii” anunţau „trădarea” mea Europei muncitoare, clasei mele: „agent al Siguranţei române”, „vândut burgheziei”. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă, în mijlocul unei tăceri care-mi dovedi cât de singur este omul pe pământ. Deşertăciunea deşertăciunilor… Dar asta nu-i totul. Se’spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, ci, totdeauna, bine întovărăşită. În singurătatea mea, mereu crescândâ din aceşti ultimi ani, îmi rămase totuşi, unul sau doi prieteni vechi, dintre acei care au jucat un rol ideal în existenţa mea. L-am pierdut şi pe aceştia, într-un fel de nemărturisit, din. Cauza banilor! Desigur, cărţile mi-au adus ceva bani pe care îi împărţeam, pe măsură ce veneau, cu oricine - prieten sau necunoscut - care mi se adresa. Nu făceam cu asta decât să continui o practică de totdeauna, care nu era numai a mea. În Orient, mai ales, întrâjutorarea prietenească, ca şi ajutorul dat unui necunoscut sunt lucruri banale. Lor le datoresc că n-am crăpat de mizerie. În direcţia aceasta, Orientul însuşi a fost destul de generos cu mine. Ei bine! Cei mai buni prieteni ai mei au numit risipă acest fel al meu de-a fi. Se pare că aceşti bani blestemaţi trebuiau păstraţi, ca să-i mâncâm în familie. Aci, cearta noastră a fost orientală: dezgustătoare, murdară, definitivă. De-o parte şi de alta sufletele s-au prăbuşit sub povara ocărilor. Dar, asta-i totul? Nu, mai trebuia şi colacul. A fost femeia. Numeroase au fost femeile în viaţa mea. Le-am iubit. M-au iubit. Şi despărţirile noastre au tost totdeauna suportabile. Având oroare de suferinţa, care vine de pe urma cărnii înşelate - cea mai îndobitocitoare dintre toate! - am făcut chiar imposibilul, pentru ca în timpul unei rupturi râul să nu fie ucigător pentru niciuna din părţi. Da, făceam chiar imposibilul… Şi reuşeam, pentru că eu ţineam hăţurile. Dar veni ziua când o femeie - cea mai / / mare dintre toate câte am cunoscut: femeia tovarăşe de viaţă — Îmi subtilizează conducerea nebunului echipaj. Presimţind dezastrul, ah! de câte ori n-am impolorat-o să mă lase să mă duc dracului, cât mai era timp ca râul să poată fi egal suportat! — Nu… nu! striga ea. Nu pot trăi fără tine! Ucide-mă, mai bine! Atunci, plecai capul şi-i trecui hăţurile. M-a dus pe marginea prâpastiei, m-a scuipat în faţă, şi m-a prăvălit în abis, pe neaşteptate. N-a suferit deloc. Era ocupată de altceva. A fost o femeie de mare caracter. Mi-au spus-o cei mai distinşi dintre prietenii mei. Şi chiar eu eram convins de acest lucru. Doamne! Dă-i bărbatului ciumă, lepră şi orice altă năpastă de pe lumea asta, dar nu-i blagoslovi cu o femeie de „mare caracter”. Eu eram să-mi pierd minţile. Asta s-a întâmplat în vara lui 1930. * Niciun ideal social Nici-o credinţă în artă. Nici-o prietenie Nici-o femeie - tovarăşe de viaţă. Singur, lungit în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavanul alb al căsuţei mele din Brăila, am trăit zile şi nopţi în luptă cu nebunia şi sinuciderea. Nu voiam să mă prăbuşesc. Voiam să înţeleg. Să înţeleg monstruozităţile existenţei! Credeam că învinsesem. Încă o dată! Dar, nu. Un alt duşman mă pândea: tuberculoza! Ea m-a înjunghiat pe la spate, când nu mă aşteptam, O nouă luptă, dar fără niciun succes. În starea asta, mă aflu acum. Retras, în clipa de faţă, în această veche mânăstire din Carpaţii moldoveni, de unde şi scriu aceste rânduri, mă răzvrătesc - pare-mi-se zadarnic - împotriva sorţii mele. Nu mai am pentru a respira decât baza plâmânilor. De patru luni, îmi petrec trei sferturi din timp în pat. Nu pot face decât două sute de paşi şi nici să vorbesc cinci minute, fără să nu mă sufoc. Iar trupul meu, ars de febră, nu cântâreşte mai mult de cincizeci de kilograme. Tuberculoza - vechea mea cunoştinţă - nu m-a adus niciodată în halul ăsta. Şi asta-i grav. * Cu toate astea, nu pot să mor! Partea cea mai serioasă, cea mai cinstită a operei mele, se află mereu în burta mea. Nu mă simt născut să distrez pe oameni, ci să-i instruiesc frăţeşte, deoarece experienţa mea de viaţă e una dintre cele mai generoase. Să nu mi se spună că oamenii nu vor să fie instruiţi. Ba da! ei o vor, dar dându-le exemplul. De ce suntem atât de simţitori la triumful binelui asupra râului? Pentru ce ne bucurăm de înfrângerea celui râu? Pentru că ne-am născut buni. Dar acest triumf şi această înfrângere nu trebuie s-o arătăm oamenilor doar prin romane, la teatru sau la cinematograf, ci trebuie să le-o dovedim în viaţă, şi iată ceea ce nu se face decât rareori. Destul de rar, din două motive: mai întâi, fiindcă omul deşi s-a născut bun, el este în acelaşi timp o făptură orgolioasă, seacă şi egoistă; apoi, fiindcă e foarte greu să fii generos în viaţă, câtâ vreme enorma majoritate a oamenilor face contrariul. Ei bine, de-a lungul vieţii mele - care-i una dintre cele mai dureroase - singura comportare, îndeplinită cât mai perfect posibil, a fost tocmai aceea de a fi învins greutatea de-a te comporta ca un om generos. Da! astăzi, când viaţa ni-e la cheremul celei mai uşoare răceli, pot să strig în faţa tuturor: răscoliţi-mi existenta, veţi găsi în ea tot ce vreţi împotriva mea, dar nu veţi putea găsi nici-o urmă din defectul care-i nenorocirea omenirii: egoismul, cumplitul egoism care-i face pe om nesimţitori la nenorocirea aproapelui. Aici se află, în întregime, al meu Adrian Zografi. Adrian va dovedi, cu exemplul vieţii sale, că nu-i neapărat necesar să ai un suflet stoic sau virtuos, pentru a putea şi a trebui să trăieşti generos. E, pur şi simplu, pentru că generozitatea oferă sufletului mai multe satisfacţii decât egoismul. Viaţa nu este frumoasă numai când eşti la adăpost de mizerie în mijlocul suferinţei universale; sau când trăieşti în­tr-o vilă măreaţă, înconjurat de femei frumoase, de prieteni linguşitori, de automobile superbe şi de câini frumoşi, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre artiştii şi lupii moralişti ai veacului nostru apocaliptic. Viaţa poate fi mult mai frumoasă, murind pe un pat de scânduri, fără ranchiună, cu conştiinţa uşurată de orice povară ruşinoasă - cu toate că ai avut şi tu ocazia şi chiar pofta, uneori, să faci ceea ce face aproape toată lumea. Omenirea poate trăi fără drumuri, fără electricitate şi chiar fără higienă corporală, moare însă dacă nu are suflete curate. * Adrian va trăi şi va muri poate pe un pat de scânduri, pentru că, având credinţă totală în generozitate, viaţa l-a răsplătit din belşug. Aceasta se plăteşte. Se plăteşte cu sângele tău. Cum ar fi putut el să-şi sfârsească viaţa într-un palat şi soţ al unei americance bogate, când el a ţintit la descoperirea unui Romain Rolland şi a unui Gheorghe lonescu şi când viaţa, cea atât de bogată în miracole, i-a dat şi pe unul şi pe celălalt? Oh, dai… Se va putea despărţi, într-o zi, de amândoi. Nu numai moartea desparte pe oameni, mai sunt, de asemenea, neînţelegerile şi nimicurile temperamentelor noastre. Dar asta nu contează. Se uită de-a lungul secolelor. Ceea ce contează şi nu se uită niciodată, în memoria generoasă a oamenilor, sunt marile prietenii, creatoare de miracole. Unul din aceste miracole e frumoasa clipă a întâlnirii noastre, tustrei, în noaptea adâncă a eternităţii. Lată mâna mea… Şi să murim fiecare în patul ce ni-e drag! * Am înţeles acest lucru, după ce am trăit şaisprezece luni în URSS şi după ce am biruit gândul sinuciderii şi nebunia. Am înţeles că „nimeni nu poate sări mai sus de borul pălăriei sale”, aşa cum spune nu mai ştiu cine. Totuşi, trebuie să încerci a merge mai departe. Oricât de puţin. Dar să încerci. Deoarece se află în faţa noastră, ca un cadavru rău­mirositor, teribila viaţă a oamenilor, - a oamenilor care se sfâşie unul pe altul. În sfârşit! Nu-i oare adevărat că, de când e lumea, orice pumn care se ridică deasupra omenirii, din orice parte ar veni el, de sus ori de jos, nu zdrobeşte decât semenul slab? Ei bine! unde stă scris că asta trebuie să se continue astfel până la sfârşitul veacurilor? Ştiu: savanţi-prieteni îmi reamintesc neîncetat biologia şi legile ei. Nu! nu! dacă universităţile nu propovăduiesc decât asta - la pământ cu ele! Eu refuz să mă consider o pasăre de pradă, care se hrăneşte cu sângele fârtatelor ei. Eu sunt om, adică singura fiinţă animală care suferă la priveliştea suferinţei semenilor ei. Nu trebuie să fiu confundat cu un biet uliu. Atunci? La ce servesc oare toate aceste ştiinte, toate aceste arte, tot bălegarul filosofiilor voastre milenare, de vreme ce n-am ajuns încă să interzicem - sub pedeapsa cu moartea - de-a trăi din sângele aproapelui nostru? De ce, de la înălţimea catedrelor voastre de morală şi religie voi propovăduiţi Frumosul, Binele, Dreptatea, de vreme ce toţi — Până la ultimul - nu faceţi în practică decât să ascultaţi de legile biologice ale uliului? * Dar toate aceste lucruri s-au mai rostit şi atât de bine Jncât mulţimile, totdeauna însetate de dreptate, se dau în vânt după ele. Şi din toţi iconoclaştii, ele şi-au făurit noi idoli. Ce-a ieşit din toate astea? Nimic. * Sau mai degrabă, da! a apărut o nouă meserie, cea mai oribilă dintre toate: meseria, destul de bănoasă, a artistului sau moralistului care se hrăneşte cu sângele sfintei revolte a învinşilor. Acum s-a sfârşit! Văd apârând în stradă un om nou, un golan. Un golan care nu mai crede în nimic, dar care are încredere totală în forţele vieţii şi, de pe patul meu de suferinţă - care îmi poate deveni în toamna asta un sicriu, - eu îi spun acestui golan ceea ce Adrian Zografi n-o să mai aibe timpul necesar. Îi spun următoarele: După ce am crezut în toate democraţiile - în toate dictaturile şi în toate ştiintele şi după ce am fost pretutindeni dezamăgit, ultima nădejde de dreptate socială mi-am călău­zit-o spre arte şi artişti. Dat fiind marea lor influenţă asupra maselor, mă aşteptam, gândindu-mă la ceea ce tâşneşte din cărţile lor de uriaşi revoltati, ca toţi să coboare în stradă în » * ’ ’ / fruntea cruciadei împotriva civilizaţiei bestiale, demascând toate ipocriziile democratice, dictatoriale, religioase, ştiinţifice, pacifiste sau moralizatoare. Nu s-a văzut nimic din toate acestea, după cum ştiţi. Arta e o escrocherie, la fel ca toate celelalte pretinse valori. Eu însumi am făcut artă şi n-am brodit-o rău, deci am tot dreptul să spun: încă o escrocherie. Artistul face la fel ca omul bisericii: predică sublimul, dar adună la gologani, cât poate mai mulţi; te abandonează în gura lupului şi se retrage să-şi ronţăie „agoniseala”, perfect apărat de chiar acele mitraliere ce-ţi cere ca tu singur să le distrugi. Lată ce sunt artele şi artiştii care-ţi răscolesc măruntaiele. Nişte şarlatani!! De aceea, când, în bârlogul lor, te-ar îndemna să aderi la cutare sau cutare lucru, vârsându-şi lacrimile pentru suferinţa ta, tu să n-aderi la nimic! / 1 Nici chiar la toate acele „patrii internaţionale” care sunt atât de la modă în vremea noastră. Traiască omul care nu aderă la nimic! * Cititorule, tu care erai obişnuit cu arta mea, părâseş­te-mă! Nu mai am chef de artă şi chiar dacă mă vindec, renunţ să o mai fac. Dar Jean Christophe m-a învăţat ceea ce n-am învăţat în toţi scympii mei Balzaci. Am învăţat să vorbesc cinstit cu omul care crede în mine.. În paginile acestui Jean-Christophe pe care-l citeam acum treisprezece ani, vopsind tractoare la Geneva, în acest Jean-Christophe, despre care un Georg Brandes îmi scria mai târziu că „nu-i o operă de artă”, eu am învăţat ceea ce trebuie să fie un scriitor cinstit şi un cititor cinstit. Asta nu-i puţin! E ceva mult mai mult decâttoate aceste bârbi de Divina Comedie şi chiar Faust. Da, da… Mult mai numeroase sunt operele de artă care vizează zenitul, decât cele care vă învaţă cum să vă conduceţi cinstit în viaţă. Merg mai departe: e mult mai uşor să te înflăcărezi, decât să ai, pur şi simplu, bun simţ - cinstitul şi rarul bun-simţ. Şi apoi, este nevoie ca fiecare epocă să-şi găsească ceea ce are nevoie şi eu nu cred că epoca noastră, care-i cea mai săracă în opere care ţintesc zenitul, n-a ajuns în situaţia asta, fiindcă duce lipsă de opere care să înveţe pe om să fie cinstit, fără de care lumea va pieri. Lată ceea ce mă face să amintesc exemplul lui Jean- Christophe. Să nu credeţi că vreau să-l flatez pe Romain Rolland. Ne ştiaţi prieteni. Aflaţi că nu mai suntem, de trei ani. De ce? Oh! toţi aceşti” de ce”! Ce importanţă pot să aibă? Trist este că nu mai suntem prieteni. Voi scrie deci un Adrian Zografi cinstit, unde va fi şi mai puţină artă decât în Jean-Christophe, şi nici-o documentare. Nici-o asemănare, afară de cea sufletească. Arta lui Adrian al meu va fi adevărul meu, dorinţa mea de dreptate. Documentul, - eu, cuvântul meu. Lată-te prevenit, cititorule. La acest început de serie nu-ţi mai spun ceea ce se obişnuieşte: că trebuie” să ai răbdare”, că trebuie” să aştepţi” urmarea, sfârşitul sau alte gogoşi literare. Nu. Nu trebuie să aştepţi nimic. Tu trebuie să-ţi găseşti ceea ce cauţi, în fiece volum sau să mă părăseşti de îndată! Panait ISTRATI   Alexandru TALEX CRONICA LITERARĂ 1 Panait Istrati: Biroul de plasare, roman editura Cartea Românească Problema romanului, şi în genere a literaturii româneşti, îmbracă de la o vreme aspecte de o acută decadenţă. Atât scriitorii cât şi publicul se perpetuează într-o stare confuză şi sterilă. Primii, ignorând realitatea sufletească a acelora care îi cumpără. Iar ultimul, convins greşit că citirea unei cărţi nu trebuie să însemne nimic în viaţa sufletească a lectorului. Datorită acestor două false psihologii am ajuns la realitatea unei literaturi formaliste, fără ecou şi în care jocul mai stăpânit sau mai exuberant al fanteziei plăsmuieşte totul. Scriitorii noştri de azi uită, în majoritatea cazurilor, că literatura îndeplineşte un rol social şi ca atare menirea ei este de a forma şi desăvârşi sufletele. Dacă publicul cititor român este atât de năuc şi de circumspect în cumpărăturile de cărţi literare, de vină sunt numai intelectualii, aceia care au scris utopii fanteziste ori au copiat fotografic şi fără adâncime viaţa. Rezultă de aici că nivelul scăzut, atât moral cât şi material, al literaturii noastre - oglindeşte deficienţe reale ale grupului de personalităţi creatoare. Şi ele sunt: lipsa de temeinică educaţie sufletească, de cultură serios adâncitâ şi de cunoaştere adâncă şi cu mari experienţe a vieţii active. Prin 1927, regretatul Pârvan, analizând lipsa de răsunet a literaturii române contemporane, nota că:” La noi se face astăzi O literatură formalistă. De aceea nu are ecou… Pentru a crea se cere mai întâi să fi trăit viaţa adevărată, să fi suferit… Nu zic că — 7 scriitorul trebuie numaidecât să caute tot felul de aventuri pentru a avea subiecte. Trebuie, însă, să ia parte la viaţa activă. 1 - Cruciada Românismului nr.1 din 22 noiembrie 1934 Ne trebuie o autoeducare a grupului de personalităţi creatoare, o revizuire de conştiinţe şi aceasta independent de factorii conducători. Adevăratul literat nu poate fi o anexă nici a politicii, nici a poporului. Literatul este Majestatea sa literatul şi trebuie să se ridice la înălţimea misiunii sale.” Dreptatea lui Pârvan este evidentă. De altfel, din nişte notiţe manuscrise rămase de la dânsul, reiese că n-a preţuit din toată literatura noastră decât pe Eminescu, Creangă, Coşbuc şi Odobescu. Şi atât. Numai atât, fiindcă literatura românească de a- — 1 tunci, ca şi aceea de astăzi, era străină de imperativele adevăratei arte, de sufletul creator românesc. Ţinta tuturor fiind sporirea productivităţii în beneficiul simţurilor inferioare. Falsificarea sufletului creator românesc prin producţii formaliste, spre a se compromite definitiv speranţa că poporul românesc ar putea da ceva trainic şi de cinste în manifestările lui intelectuale. E drept că unghiul de judecată al lui Pârvan era etic, nu estetic. Pentru el opera de artă trebuia să îndeplinească o funcţiune de educaţie naţională şi apoi una estetică. Aceasta fiindcă Pârvan sesizase prăpastia de nivel între public şi scriitor de la noi. Atâta vreme cât publicului, căruia ne adresăm, nu-i vom grăbi o alinare sufletească, gândurile noastre vor rămâne o sământâ seacă şi fără rod. / * Strădania primă a intelectualilor noştri ar trebui să fie tocmai această asanare morală a poporului. Fiecare din noi să simţim că sufletul nostru este idee şi că singura valoare omenească este putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altuia. Spiritualitatea românească numai atunci îşi va avea o legitimă existenţă, când va ţâşni din suferinţa milenară a acestui neam şi-i va trăi trecutul şi realităţile, - dezbârându-se de împrumuturile fără fond ale străinătăţii, care ne socoate coloniali. Altfel „civilizaţia singură este un grajd sistematic pentru vite bine hrănite”, iar” un popor care se încredinţează unor mediocri se sinucide”… Apariţia statornică şi cu europeană circulaţie a romanelor lui Panait Istrati, pune pentru romanul românesc de astăzi soluţia problemelor dezbătute mai sus. Panait Istrati este singurul scriitor român care nu poate scrie decât într-o limbă străină — Cea franceză, - dar care totuşi oferă o literatură de gânduri ostenite în rezolvarea frământărilor. O căutare de a prinde din turmentarea epocii zumzetul generator al atâtor surprinderi şi delăsări din noi. Fârâma de adevăr etern care stă la baza oricărei atitudini sau fapte omeneşti. ’” Am vagabondat, scria el într-o mărturisire, ca să aflu în oameni un pic de adevăr şi să lupt cu ei pentru adevăr şi sinceritate… am iubit viaţa în chipul cel mai sângeros şi ea mi-a supt tot sângele.” Iată deci pe adevăratul scriitor, care atunci când va pune mâna pe condei nu va face numai o simplă transcriere de impresii obiectivate. Aceasta pentru că Panait Istrati, înainte de a fi scriitor, a fost un răsfăţat al suferinţei şi al întâmplării. Şi înainte de a suferi şi a i se întâmpla atâtea, Panait Istrati a crezut nestăvilit în trebuinţa necesară de a-şi răspunde mai întâi sieşi, pe proprie socoteală, de tot ceea ce e omul, viaţa şi misterele ei. Şi abia târziu, când experienţa îi îndopase deja sufletul cu atâtea concluzii, s-a putut înţelege şi pe sine, scriind. Dragostea până la pierzanie pentru oameni, adevăr şi sinceritate, aspru şi neostenit dor de ducă, comoară nesleită şi covârşitoare de experienţe şi suferinţi, - care I-au făcut duios, puternic, gigant şi liber - iată în câteva biete cuvinte pe adevăratul Panait Istrati. Apropierea cu Gorki trebuie cristalizată în dragostea niciodată potolită pentru o umanitate care i-a făcut atâta rău, dar care este totuşi atât de blândă, de resemnată şi de pură în decăderea ei. Cât şi acea nespusă iubire pentru natură şi poveşti, care să evoce semiobscurul unei vieţi din care n-ai nimic ce regreta. De aceea, poate, criticul pirandellian Adriano Til­gher l-a şi caracterizat astfel:” Istrati povesteşte cum floarea înfloreşte şi vântul suflă, din nestăpânitul îndemn al firii sale. Povestirea la el nu este scop; ci mişunare în suflet de istorii şi basme, de întâmplări ce se cheamă una pe alta. El se lasă în voia bucuriei de a povesti, dintr-o istorie răsare altă istorie, dintr-un mugur alt mugur…” Şi totuşi, în ţara noastră, Panait Istrati continuă să fie hulit şi la discreţia atâtor resentimente politice. Oamenii noştri de litere şi de viaţă publică uită că Istrati a fost insul care nu s-a sfiit să-şi mărturisească erorile, sufletul care a trăit ideile până la descompunerea sa fizică, care a crezut şi s-a prăbuşit de atâtea ori cu o seninătate care numai aceasta face să-l iubeşti. * Biroul de plasare este a doua carte în româneşte din ciclul Viaţa lui Adrian Zografi. De curând apărutul op este o continuare a Casei Thuringer, descriind aceleaşi fapte - viaţa sa. În Biroul deplasare, Adrian Zografi - alias Istrati - îşi povesteste aventura socialistă de la Bucureşti, antagonismul între om şi idee atunci când te sorteşti unei dedicări. Pe când ideea este statornică, râmâne pură şi nu simte fluctuaţiile vieţii, omul e prea legat de lut, nesigur şi murdar totodată. Interesul - pe lângă cel documentar, al mişcării socialiste la noi - stă întâiul rând asupra vieţii sufleteşti a lui Adrian Zografi. De aici şi asupra conflictelor cu viaţa şi cu oamenii, pe care le rezolvă într-un fel util şi lectorului. Adrian Zografi este tipul „lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor şi cu mult spirit de independenţă, calitâti care-l vor face să sufere şi să se sbată, necruţându-i-se pentru asta nici chiar idealurile”. În acest sens vor rămânea ca pagini de antologie confesiunile sale dinaintea adevărului gol al mişcării socialiste, descrierile de oameni, care conduc cu pretenţii de arhangheli izbăvitori masele de oameni, dar care în realitate nu urmăresc decât un scop bine determinat şi precis: ajungerea lor. Suntem entuziaşti nu pentru ideile politice ale lui Adrian Zografi, ci de adânca sa individualitate, mişcare cu orientări largi în cadrul realizărilor omeneşti, care la un moment dat a putut să demaşte că mai toate mişcările, fie ele de dreapta sau de stânga, nu sunt făcute din elita creatoare. Ci de toţi acei rataţi şi farsori ai vieţii, din acei cărora mizeria sufletească şi materială / * 7 * le înverşunează animalul cu ambiţia unei ajungeri cu orice preţ. Dintr-o luptă pentru împământenirea în rândurile oamenilor a unor adevăruri, câţiva - şi tocmai capii - au degenerat în viermuită sforărie a căpătuirii. Un citat exemplificator: „Adrian se simţea singur în cugetarea lui şi din alte pricini. Există o” elită” ’ socialistă - şefi şi subşefi ai fostei „mişcări” şi actualei - care se dădea în vânt după marxism, economie politică şi literatură. Oamenii aceia păreau îndopaţi cu o învăţătură doctorală, infailibilă şi rigidă, cu ajutorul căreia explicau totul, răspundeau la orice, cu o uşurinţă şi promptitudine orgolioasă şi adesea mişcătoare şi nu tolerau nici-o contrazicere. Îndoiala o ignorau pur şi simplu. Faţă de manifestarea celui mai neînsemnat spirit de independenţă sau a unei deosebiri de temperament, simţeau o aversiune fizică. O concepţie materialistă a istoriei, căreia Adrian nu-i sesiza adevărul desăvârşit şi, mai puţin, veşnicia, le oferea acelor oameni cheia tuturor evenimentelor sociale, tuturor acţiunilor omeneşti, până la cele mai mărunte fapte diverse… Printre interpretările ce se dădeau, cu ajutorul acelei ştiinţe, faptelor şi gesturilor omenirii, erau unele care-i smulgeau lui Adrian strigăte de admiraţie, atât erau de adevărate. Dar nu înţelegea el de ce explicau în acelaşi chip pe efermerul Cromwell şi pe eternul Shakespeare, maşina cu aburi şi pe Byron, mizeria ţăranului român şi pesimismul splendid al poeziei genialului boem Eminescu. Temperament, caracter, personalitate, arbitrar, - nu existau. Acelaşi cuplet pentru a explica totalitatea, universalitatea întâmplărilor vieţii. Deci, îşi zicea el, dacă viu la socialism, ar fi pentru că sunt sărac. Ei bine, nu: tot aşa aş face şi dacă aş fi bogat. Ceva mai mult, în caz că socialismul n-ar schimba cu nimic nedreptatea dintre oameni. Aş fi în stare să-mi oblig concetăţenii să fie drepţi, bâtându-i la spate. Numai să mi se dea puterea absolută de a aplica dreptatea prin toate mijloacele. Ce-mi caută mie aici concepţia materialistă a istoriei? Sunt un om revoltat, nu pentru că sunt sărac, ci pentru că sunt generos. Îmi bat joc de toate favorurile cu care m-ar copleşi viaţa, din moment ce trebuie să trăiesc în mijlocul unei suferinţe universale! Şi dacă cutare gânditor sărac era pesimist, cutare altul nu era mai puţin, deşi domnea pe un imens imperiu.” De-aici, şubrezimea doctrinei socialiste, care prevedea dispariţia nedreptăţii în ziua în care cauzele economice ale acestei nedreptăţi ar dispărea: „ Dacă inima omului egoist nu se schimbă la priveliştea pildei şi prin puterea educaţiei, nu există ordine socială care să poată schimba faţa lumii. În cea mai desăvârşită egalitate de drepturi, ticălosul va găsi totdeauna mijlocul să-l asuprească pe cel slab. Şi nu cred în bunătatea îngerească a clasei mele. Nu cred nici în egalitatea de drepturi între oameni. Cutare act se poate numi dreptate într-un caz şi nedreptate într-altul. N-au toţi oamenii aceleaşi nevoi. Nu poţi nici să le oferi şi nici să le retragi tuturor oamenilor mijloacele de-a avea de exemplu, o vastă bibliotecă, în acelaşi spirit de dreptate cu care îi îngădui Fiecăruia să-şi câştige pâinea şi îl opreşti să aibă palat.” Iată cugetări care ar trebui să pună pe gânduri pe toţi tinerii noştri care fac o politică” isbâvitoare a unei umanităţi exploatate şi obidite”. Panait Istrati, prin sufletul şi prin talentul său înnăscut pentru aşa ceva, este astăzi cel mai mare scriitor român. Repet, român, prin lumea scrierilor sale, prin stilul său - încă imperfect pe alocuri, - român prin universalitatea scrierilor sale. Adevăraţii creatori ai unui neam sunt cei care îi scriu suferinţa, istoria sufletească, o măiestresc şi o fac să circule dincolo de graniţele politice, în necuprinsul sufletelor omeneşti de pretutindeni. Panait Istrati aşa este. gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Într-o pagină autobiografică (aprilie 1921), Panait Istrati mărturiseşte că şi-a călăuzit „impetuozitatea sentimentelor în direcţia luptelor sociale“, cu vădita dorinţă de a deveni „un om bătăios, un ziarist puternic (…), un militant, un mânuitor al acelui târnă- cop care loveşte fără încetare la temelia acestei societăţi absurde, grăbindu-i prăbuşirea “. Intuiţia că în Panait Istrati se afla acest „ziarist puternic“, militant pentru o lume mai bună, a avut-o şi Alecu Constanti- nescu, unul din veteranii mişcării noastre muncitoreşti. Într-un articol din epocă, el notează: „Puţin timp de la prima noastră întrevedere, Panait Istrati scrie un articol în România muncitoare, în care se vedea un particular simţ de mânuitor al condeiului, lucru rar la un simplu lucrător zugrav cu patru clase primare. Această calitate a lui m-a atras şi m-a hotărât să-l înconjor cu toată atenţia mea, în speranţa că voi putea face din el un bun ziarist al socialismului şi, mai târziu, după ce se va fi pus la curent cu marxismul, un teoretician al frumoasei noastre doctrine revoluţionare. În acest scop, pierdeam cu el multă vreme în discuţii amicale, câteodată nesfârşite“. Discuţiile amicale – aprinse şi interminabile – se purtau asupra doctrinei şi moralei politice, rolului maşinismului în „Uimea ce va să vină“ şi în sfârşit pe eterna şi mult controversata temă conştiinţa revoluţionară a militantului socialist. Panait Istrati susţinea cu cerbicie: independenţă şi onestitate; Alecu Constan- tinescu pleda cu dârzenie pentru onestitate şi disciplină. La formarea şi desăvârşirea personalităţii lui Panait Istrati a contribuit, în mod hotărâtor, pasiunea de a citi în anii adolescenţei. Autodidact, spiritul său s-a format pe calea lecturii, potrivit cu temperamentul său şi nădejdiile unei omeniri asuprite, la „şcoala Frumosului unit cu nevoia de Dreptate“. Maeştrii favoriţi: Balzac, Jean-Jacques Rousseau, Ibsen, Dostoïevski, eu Tolstoi în frunte. Iubiţi şi slăviţi pentru că „viaţa le era conformă cu slova lor sublimă. Ei nu se considerau numai artişti, ci în egală măsură şi mai ales luptători pentru Dreptate, mergând uneori până la a-şi atrage asupră-le trăsnetele asupritorilor. (…) Erau pâinea noastră cea de toate zilele“. El îşi propune să devină un discipol demn de slova şi de viaţa maeştrilor generoşi, care îi dezvăluiau un drum ce avea să devie coloana vertebrală a gândirii şi activităţii sale de mai târziu. Pasiunea lecturii îi aduce, tot în acei ani, şi marea descoperire: socialismul, despre care doar auzise „că el înseamnă dreptate pentru cei obidiţistrada, cu frăm întări le ei, contactul cu viaţa celor mulţi se însărcinează, a-i desăvârşi personalitatea, „Iată care avea să fie, de-acum încolo, noua mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om; mă simţeam chemat să fiu chiar un apostol al acestei religii, poate chiar un martir. Aveam să-mi răzbun mama umilită şi clasa din care mă trăgeam. (…) Iată în ce chip am fost pătruns de acea lumină nouă, a Frumosului şi a Binelui. Ea avea să dea un sens y reţii mele, care nu era avidă de bunuri pământeşti“. Acest pas înainte marchează contactul cu vechea mişcare socialistă, lărgirea ariei prietenilor: Ştefan Gheorghiu, Cristian Ra- covski, Gheorghe Cristescu, Costică Mănescu. Participă la întruniri muncitoreşti din portul Brăila şi Bucureşti, unde este arestat şi încarcerat, împreună cu I. C. Frimu şi alţi fruntaşi socialişti; este ales secretar al Sindicatului muncitorilor portuari din Brăila şi conducător, alături de Ştefan Gheorghiu, al marii greve din Brăila (1910); secretar al Congresului sindicatelor şi al P.M.S.D.R. (1910), ca „reprezentant al muncitorimii din porturi“. Confruntarea cu injustiţia socială, implicarea voluntară în lupta pentru o viaţă mai bună, „descotorosită de egoism şi exploatare“ şi „impulsiunea revoltată a omului definitiv convins de cruda realitate“ – cum singur o mărturiseşte – îl duc la hotă- rârea: „îmi voi spune cuvântui, fără înconjur (…). În sfârşit, mi-a fost definitiv dezlegată enigma cuvântului dreptate, de însăşi duşmanii mei, ai muncitorului“. Aşa se naşte ziaristul militant Panait Istrati. Debut publicistic: în România muncitoare (1906X, cu articolul Regina-Hotel, semnat P. Istrati, Brăila. Doi ani mai fârziu, îi apare primul articol de luptă: Un om cu scaun la cap, trimis aceluiaşi ziar şi semnat P. Istr. Colaborarea la România muncitoare (şi în general la presa muncitorească: Lumea nouă, Lupta zilnică, Gazeta transporturilor, Calendarul muncii) se amplifică şi se diversifica tematic, continuând până în 1915. Publică nu numai reportaje asupra grelelor condiţii de muncă în porturile noastre, ci şi despre exploatarea patronală în diverse ramuri de activitate, despre persecuţiile poliţieneşti, cu lanţul lor de şicane; articole polemice de demascare a „prostituaţilor condeiului“, despre nevoia unui „teatru muncitoresc“, despre moravurile presei democrato-burgheze şi multe altele. Descoperindu-şi unele aptitudini literare şi încurajat de bunele aprecieri ale lui Const. Dobrogeanu-Gherea, publică şi primele îhcercări literare: Mlntuitorul. Amintire de un Crăciun, în România muncitoare (1910), Nostra famiglia, în Lumea nouă (1911), Calul lui Bălan şi „întâi Mai“, în Calendarul Muncii (1912). Ziarist cu opinie curajos exprimată, întărită cu prisosinţă prin activitatea practică de fiecare zi, Panait Istrati păşeşte, după câţiva ani, în paginile presei româneşti de mare tiraj. Povesteşte sin- guiycu legitimă mândrie despre „… ziua când, dintr-un salt, îmi văd visul împlinit: de a scrie la un mare ziar, unde vocea îţi este ascultată de cel mai mare număr de cititori. Nu mai târziu decât în anul următor, 1909, public în ziarul Dimineaţa o anchetă de nouă articole, sub titlul general: Lipvtorile porturilor (17—26 martie 1909). Ele au fost anunţate de mii de afişe, între Sulina şi Turnu-Seve- rin, unde numele meu sta scris cu «litere de-o şchioapă», vorba d-lui Cazaban. Astfel mi-am făcut intrarea în marea gazetărie, victorie măreaţă de care mi-aduc aminte totdeauna cu tandreţe. Câteva luni după publicarea lor cade marea grevă a hamalilor de la Brăila, pe care o conduceam împreună cu Ştefan Gheorghiu, – cea mai reprezentativă figură de apostol, ieşită din rânduriâe lucrătorilor noştri. Îndurerat de sfârşitul lamentabil al grevei hamalilor, scriu un lung articol Burii sunt învinşi, trăiască Burii! Făcând aluzie la războiul din Transvaal, şi, curajos, îl trimit la Adevărul. Şi, a doua zi, mare-mi fu bucuria de a citi în corpul rubricii de informaţii următoarea notă, scrisă cu litere groase: Greva muncitorilor de la Brăila a căzut! Vrednicul muncitor P, Istrati ne trimite un articol scris după luptă. E un articol scris (iar articol scris*!) cu s’ângele unei inimi generoase. Îl vom publica la locul de onoare, în numărul de mline A doua zi, a apărut pe patru coloane, toate „de onoare“. Constantin Miile îl angajează corespondentul Dimineţii la Brăila, cu o leafă bună, dar nu de lungă durată. Îndrăgostit de adevăr, de nevoia vitală de-a sări în ajutorul celor năpăstuiţi, pentru a ţintui la stâlpul infamiei tot ceea ce otrăveşte şi desfigurează viaţa celor lipsiţi de apărare, Panait Istrati se ocupă de cazul monstruos al unui diacon de] a Tulcéa, care violase o fetiţă de unsprezece ani, pe care o avea în serviciu. Necunoscător al moravurilor presei burgheze, chiar când se pretinde democrată, Panait Istrati îşi trimite la Dimineaţa rezultatul anchetei sale de la Tulcea. Ziarul nu publică însă niciuna din corespondenţele trimise… În urmă, am aflat – notează Istrati – că episcopul Dunării de -Tos intervenise pe lângă domnul Miile… Astfel s-a terminat «cariera» mea abia începută la acest ziar“. Doi ani mai târziu, în 1912, intră în redacţia României muncitoare, numit redactor, alături de M. Gh. Bujor. „Am salahorii în vara aceea, timp de trei luni, în redacţia gazetei partidului, hră- nindu-mă cu borş la prânz şi cu o bucată de salam seara. Ah! Puzderia de neghiobii socialiste care mi-au trecut prin mână! Neroziile pseudorevoluţionare ale «fraţilor de robie», care din. Străfundul provinciei lor mă striveau cu kilometrice şi încâlcite «peltele literare», scrise într-un stil care te făcea să-ţi iei câmpii. Sărmanii mei colegi de redacţie, Marinescu şi Bujor, asudau ca la galeră, tot refăcând şi apropiind de-o formă mai ca lumea articole scrise cu picioarele. Eu, mai practic, le zvârleam la coş“. Înapoiat de la Paris, în aprilie 1914, după o şedere de patru luni în Oraşul-Lumină, moartea lui Ştefan Gheorghiu îl descumpăneşte; critică „elita“ partidului social-democrat, în articolele Despre Ştefan Gheorghiu şi Ştefan Gheorghiu bolnav. În Egipt, în Tribuna Transporturilor, (1915), vărsându-şi cu acest prilej „tot veninul“ împotriva celor pe care-i socotea vinovaţi de moartea prematură a marelui său prieten. Derivă sufletească. Şi, la 30 martie 1916, îşi părăseşte mama şi nevasta, cu direcţia Elveţia. Ani negri care îi întunecă adesea aspiraţiile. Se istoveşte muncind pentru o pâine şi nici aceea sigură, învaţă singur limba franceză, ajutat de dicţionar, citind pe clasicii literaturii franceze. Parcurge cantoane elveţiene, în căutarea unui • aijloc de existenţă, ţinând #iept haiduceşte tuberculozei; desco peră opera lui Romain Rolland, care îi reaprinde speranţele de altădată. În sfârşit un reazim ce îl ajută să stea drept în faţa vieţii… 1917. Marea Revoluţie din Octombrie. „Crescut la marginea somnoroasei mişcări social-democrate care avea să arunce proletariatul în chip atât de odios în primul război mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Am fost partizanul cuceririi puterii prin orice mijloace. Nu era o convingere formată din cărţi, ci o chestiune cu totul de temperament. Aşa că apariţia bolşevismului, după Zimmer- wald şi Kienthal, mă subjugă prin forţă.“ 1919. Se redeşteaptă gazetarul militant din anii petrecuţi la Brăila. Aflat la Geneva, asistă la conferinţa lui Paul Birukof – vechi prieten şi biograf al lui Tolstoi – care pledează făţiş în favoarea tolstoianismului, respingând bolşevismul. „A doua zi după ce o ascult, scriu primul meu articol în franţuzeşte – adeziunea mea publică la bolşevism – intitulat Toi- stoïsme ou Bolchevisme. Şi-l trimit într-o doară lui Jean Debrit, la ziarul La Feuille, azi dispărut. A doua zi, articolul apare pe prima pagină semnat P. Istr. Mi-e drag, mai mult decât tot ce am scris până acum, fiindcă – orice s-o întâmpla cu Internaţionala a III-a şi construcţia socialistă a comuniştilor ruşi – bolşevismul pe care l-am salutat atunci vorbea lumii muncitoare prin glasul lui Lenin. Acest bolşevism nu va pieri, c-îtă vreme vor fi revoluţionari trimişi la moarte de capitalismul criminal“. Tot în La Feuille publică Scrisoarea unui muncitor către Henri Barbusse şi un foileton semnat Un canibal. Din această perioadă datează şi articolul Evadatul de peste Rhin, rămas nepublicat în epocă. Doi ani mai târziu, Panait Istrati debutează şi în presa din Franţa, cu evocarea unui episod din greva de la Brăila: Nicolai Tziganou, în L’Humanité (1921). Consacrat scriitor odată cu apariţia Chirei Chiralina, ziaristul Panait Istrati îşi diversifică prezenţa în presa franceză, unde publică, pe lângă unele fragmente din opera sa, şi numeroase confesiuni, scrisori deschise, interviuri sau precizări de atitudine (în cotidienele Paris-Soir, Le Quotidien şi revistele literare Europe, Les Nouvelles Littéraires, La Nouvelle Revue Française, Clarté, La Revue de Paris, Monde, Comoedia, Marianne, La Voix, Mercure de France etc). El a militat cu responsabilitate pentru rolul artelor şi al artiştilor, pentru aportul lor în ameliorarea condiţiei umane: „Adevărata artă trebuie să fie revoluţionară, adică, pe lângă distracţie, ea mai trebuie să ne şi instruiască, să ne civilizeze} să ne deschidă ochii asupra metehnelor unei lumi care bâjbâie orbeşte, lume mai mult proastă decât rea şi care îşi vatămă existenţa, îşi suprimă propriile valori, mai mult din neştiinţă decât din răutate“. Panait Istrati pledează în favoarea învăţămintelor ce pot fi trase de pe urma lecturii, cu condiţia ca scriitorul să fie sincer, expresia operei salé fiind însăşi viaţa sa; condamnă „arta fără umanitate, practicată de scriitorii de profesie care exploatează prostia umană“. Capacitatea de-a gândi în perspectivă, de a avansa judecăţi şi chiar concluzii pentru „mai târziu“ este una din calităţile scrisului istratian. Mărturie stau cele trei profesiuni de credinţă: L’Homme qui n’adhère à rien, Adhérer ou ne pas adhérer Şi Lettre à François Mauriac, apărute în Les Nouvelles Littéraires (1933), al căror ecou a provocat dezbateri pasionante în epocă şi care şi azi îşi păstrează actualitatea şi învăţămintele. În vara anului 1924, Istrati îşi face reintrarea în presa română, după o absenţă de aproape zece ani. Colaborează la Adevărul literar şi artistic, începând din 15 iunie 1924 şi este prezent în fiece număr până la sfârşitul anului. Pe lângă două povestiri scrise direct în româneşte (Pescuitorul de bureţi şi Bakâr), câteva „pagini autobiografice“ şi un interviu, el răspunde atacurilor injuste ale lui Al. Cazaban şi N. Iorga, care-i ridiculizau opera şi îi refuzau apartenenţa la literatura română: „Câtă vreme mi se criticară cărţile, nu suflai o vorbă. Dar când ieşiră la atac cu bastoanele lor senioriale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce şi-a trecut viaţa prin cârciumi şi că numai din pură întâmplare a avut «norocul să întâlnească pe Romain Rolland» şi să mâzgăleas£a o carte «pretins frumoasă», ei bine î aceşti domnişori au întâlnit măciuca lui Codin, care-i făcu cnocaut. Duşmanii mei: şacalul Cazaban, simbriaş al guvernului şi N. Iorga, academician, bărbat de stat şi şef de partid huligănesc (…). Riposta mea a avut un răsunet nebănuit“. % Nu este singurul caz când condeiul gazetarului îl apără pe scriitor. În martie 1933, Magdeleine Paz atacă în revista Monde celebra „Prefaţă la Adrian Zografi“, care „deschide“ cartea Casa Thüringer. Pamfletarul Panait Istrati este acela care-l apără pe scriitor, în aplauzele confraţilor francezi. La 25 august 1925, Panait Istrati soseşte la Bucureşti pentru lansarea volumului Trecut şi viitor (editura „Renaşterea“) şi care marchează debutul său în literatura română. Încă din primăvara acelui an reluase relaţiile de prietenie cu N. D. Cocea, de care îi legau amintiri eroice din vechea mişcare socialistă. Îi trimete o „scrisoare publică“ în care îşi revendică, cu legitimă mândrie, anii de luptă gazetărească împotriva „Carolilor, Rrătienilor, Costineşti- lor, Ferekizilor şi altor reptile care se îmbuibau de pe urma exploatării mârşave a poporului român.“ Reacţiunea se organizează împotriva lui. Nichifor Crainic scrie un articol incendiar în Cu- vintul, încheind cu ameninţarea: „Te-am primit cu flori. Te vom urmări, de-acum încolo, cu degetul pe trăgaci“. Copoii Siguranţei îi adulmecă urmele, în deplasările ce le face la Brăila, Ploieşti şi Galaţi, spre a reîntâlni vechi prieteni; la Iaşi, unde se înfrăţeşte cu Mihail Sadoveanu şi grupul scriitorilor de la Viaţa românească. Siguranţa îl previne că dacă nu vrea să fie bătut pe stradă de fascişti, să facă bine să nu iasă din casă. Prefectul poliţiei capitalei îi propune să-i trimeată doi agenţi „ca să-l însoţească“. Panait Istrati răspunde ameninţărilor poliţiei, hărţuielilor şi. Aţâţărilor satrapilor de la cârma ţării, prin articolul Perspectivele mele în România: Intre banchet şi ciomăgeală, apărut în Facla (7 septembrie 1925). Într-un al doilea articol, Neplăcerile eventuale de la noi, răspunde calomniilor debitate de Viitorul, oficiosul partidului liberal, care cu „lux de amănunte“ îl acuzase de „propagandă contra ţării, într-o anumită presă franceză“. Articolul este un admirabil pamflet. După ce evocă înrobirea ţării „care geme sub călcâiul nefaştilor patroni“, se transformă într-un virulent rechizitoriu: „Confundaţi-vă, ticăloşilor, cu asasinii ţărănimii de la 1907, cu schingiuitorii satelor, cu poliţia voastră bătăuşă şi cu hoardele voastre antisemite. (…) Şi va veni ea ziua când veţi gusta şi voi din unele neplăceri eventuale“. Înapoiat la Paris, denunţă atrocităţile poliţiei brătieniste, într-o scrisoare trimisă ziarului Paris-Soir (1 noiembrie 1925), intitulată România însângeratâ. Are loc un miting al „Ligii Drepturilor Omului“, la care ia cuvântul şi Panait Istrati. În darea de seamă apărută în Le Quotidien (13—14 decembrie 1925) se reproduce cu- vântarea lui Panait Istrati, cu aprecierea că scriitorul român „nu şi-a înghiţit cuvintele (…) arătând guvernelor şi popoarelor din Occident, cât şi oligarhiei brătieniste, care sunt faptele“. În toamna lui 1929 revine în ţară pentru a face o anchetă personală, privitoare la masacrul minerilor grevişti de la Lupeni. Ajunge la Lupeni la 7 septembrie 1929, unde cercetează arhiva societăţii miniere, stă de vorbă cu martori oculari, cu văduve şi orfani ai minerilor. Vizitează spitalul unde se aflau greviştii mutilaţi, intră în mină, face fotografii pentru a ilustra condiţiile mizerabile de lucru, fără nicio protecţie a muncii minerilor. Nu poate pătrunde la uzina electrică, locul masacrelor. Se duce la Timişoara, unde asistă la procesul minerilor arestaţi. Înapoiat la Bucureşti, publică în ziarul Lupta opt reportaje despre fărădelegile constatate în Valea Jiului, despre sângeroasa exploatare a minerilor plătiţi cu salarii de mizerie şi acuză pe prefectul Rozvany că a dat ordinul de masacrare a greviştilor. În ultimul reportaj cere guvernului naţional-ţărănist să elibereze din închisoare pe M. Gh. Bujor, „ocnaş al liberalilor“: „Bujor n-are decât vina de a-şi fi închinat viaţa luptelor de dezrobire a clasei muncitoare. Sunt convins de curăţenia lui sufletească. El nu mai poate fi privat de libertate şi de dreptul de a se afla în primele” rânduri ale luptătorilor muncitorimii“. Siguranţa şi reacţiunea agită bandele de huligani; în centrul oraşului se lipesc afişe cu înscripţia: „Jos jidanul Pincas Istratia; trebuia să ţină o conferinţă în sala „Tomis“, este anulată. O maşină a poliţiei îl transportă la gară, cu somaţia de-a părăsi ţara, fiind declarat „periculos ordinii publice“. Cu revolverul în mână, se apără pe scara vagonului de năvala huliganilor… Aceleaşi persecuţii poliţieneşti şi în perioada anilor 1930— 1935, când se înapoiase acasă ca să-şi lecuiască grele răni sufleteşti. Este urmărit pas cu pas, i se violează corespondenţa, este atacat cu furie în presă, de ambele părţi ale baricadei. Şi totuşi, ziaristul Panait Istrati îşi face glasul auzit. În presa din Brăila şi de la Bucureşti. Cu greu, chiar foarte greu. Când, la sfârşitul lui noiembrie 1934, luptătorul antifascist italian Igito Nucitelli este arestat la Timişoara, trimite o telegramă lui Romain Rolland, alertându-l. Telegrama nu ajunge însă la destinaţie. Repetă apelul disperat, printr-o scrisoare: „Interveniţi grabnic. La noi e stare de asediu şi orice este posibil. Predarea lui Nucitelli bandelor lui Mussolini ar fi o crimă egală celei cu Matteoti“. În unele articole publicate în această perioadă ia apărarea ţăranilor vlăguiţi de datorii la băncile agricole şi cere să li se uşureze viaţa, şi-aşa destul de grea. Combate antisemitismul şi cârdăşia „partidelor istorice“ cu extrema dreaptă. În articolul Ceva mai bun, mai omenesc, apărut în România literară (20 mai 1933) face apel la scriitorii romani şi se oferă să colaboreze pentru salvarea poporului român, „căzut în robie naţională.“ De nicăieri nicio dorinţă de colaborare. Dimpotrivă, este atacat şi acuzat. Campania calomnioasă a lui Barbusse era în toiul ei… Şi de nicăieri niciun cuvânt, nici cel mai mic gest de apărare, de solidarizare cu cel năpăstuit. A murit singur… Au trebuit să treacă patruzeci şi trei de ani, pentru ca tot ceea ce a întinat memoria acestui om cinstit să fie spulberat. Campania de tristă memorie a lui Henri Barbusse – campanie merce- nară – a fost recunoscută ca mincinoasă, chiar de Partidul Comunist Francez. Într-un articol (UHumanité/21 aprilie 1978) i se recunoaşte lui Panait Istrati „rolul (ingrat) de pionier“ în universala luptă pentru o omenire mai bună! Activitatea sa neabătută şi curajoasă îi aşază în tradiţia marilor figuri ale presei noastre. El şi-a folosit condeiul cu răspundere şi sacrificare de sine. A apărat libertatea de exprimare şi a iubit adevărul, în viaţa de fiece zi a oamenilor. A crezut cu fermitate că „omul este o fiinţă unică şi liberă“ şi a dat un frumos exemplu despre ceea ce trebuie să însemne conştiinţa responsabilităţii de om şi scriitor. \ Prin’ întreaga operă literară şi prin publicistica sa, Panait Istrati se înscrie ca un fanatic artizan al edificării unei lumi noi, descătuşată de interese materiale şi de înjositorul egoism, * Câteva cuvinte, în încheiere, despre această ediţie i Prezentăm în paginile ce urmează, o culegere de texte din activitatea de ziarist a lui Panait Istrati, în România şi peste hotare, grupate în şapte secţiuni: Amintiri; Interviuri, Anchete, Discuţii şi păreri; Articole de polemică. Scrisori deschise; Prefeţe; Evocări; Confesiuni. Profesiuni de credinţă şi un grupaj de Manuscrise publicate postum. În locul prefeţei pe care, în mod obişnuit, Panait Istrati o semna la volumele sale, am socotit util să publicăm un text de mare însemnătate pentru destinul scriitoricesc şi chiar uman a (lui Panait Istrati. Este vorba de prima sa scrisoare adresată lui Romain Rolland, la 20 august 1919, scrisă la Geneva, în condiţii dramatice. Această scrisoare a hotărât existenţa scriitorului Panait Istrati în literatura universală. Importanţa ei este capitală nu numai pentru cititor, ci şi pentru istoria literară. La Addenda sunt comunicate date complementare la textele istratiene publicate în această ediţie, însoţite de referinţele bibliografice respective. Ediţia noastră nu reprezintă întreaga activitate de publicist a lui Panait Istrati. Am ales doar pe cele care prin conţinutul lor întregesc portretul şi gândirea acestui scriitor. Mulţumim celor câţiva prieteni devotaţi amintirii lui Panait Istrati, care ne-au ajutat la închegarea acestei ediţii. % ALEXANDRU TALEX DOMNULUI ROMAIN ROLLAND Geneva, 20 august 1919 Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania. Nu va cunosc limba şi poate că aceasta o să vă plictisească. Ştiu însă că viaţa vă interesează şi de aceea vă adresez aceste rânduri. Cel ce vă scrie este un om, care, la rândul său, cunoaşte viaţa şi care, în prezent, pluteşte în voia valurilor pe marea furtunoasă a suferinţei; el se află în pragul morţii nu atât din pricina trupului slăbit, cât a credinţei sale zdruncinate. De altfel şi dumneavoastră mă cunoaşteţi, mi-aţi trăit aspiraţiile; la rândul meu, nici eu nu vă cunosc mai puţin şi le-am trăit pe ale dumneavoastră. Nădăjduiesc că mă veţi înţelege, în ciuda limbajului meu neputincios, a lipsei de stil şi a vocabularului sărac… şi chiar, vai mie! În ciuda faptului că sunt un necunoscător al „limbii“ ce vă aparţine, şi care ne ajută să auzim „bătăile inimii eterne“. Dar cel puţin am norocul de-a mă fi născut cu „limba“ ce se face înţeleasă, chiar şi când rămâi mut, nemişcat. Şi dacă n-am fi atât de departe plasaţi pe nedreapta scară socială, dacă ne-am fi putut întâlni pe acelaşi culoar, paşii ni s-ar fi îndreptat, ca împinşi de-o milenară reminiscenţă, pătrunzătoare, către acelaşi pol, către polul unic al înţelegerii universale. Iubire divină! Ajută-mă în acest ceas de cruntă deznădejde… „Nu există decât un singur eroism pe lume: meela de a o vedea aşa cum este şi de a o iubi“. Sunt un muncitor, un zugrav, născut în locul unde Dunărea face un cot, ramificându-se în trei braţe, spre a se vărsa în Marea Neagră. Am văzut lumina zilei acum exact treizeci şi cinci de ani, dintr-o nemuritoare ţărancă româncă şi un contrabandist grec, pe care nu l-am cunoscut deloc. Aveam nouă luni când a murit. Şi iată, domnule, de douăzeci şi cinci de ani scormonesc viaţa, lumea şi gândirea omenească, conştient sau inconştient, mistuit de-o flacără ce-mi sfâşie măruntaiele, îmboldindu-mă să gonesc ca un apucat şi care m-a împins să jertfesc tot ceea ce un om îşi poate dori ca fericire: familie, situaţie, onoare, tihnă. Încă din copilărie am cunoscut prietenia – prietenia de nezdruncinat – precum şi patima de-a citi; la început cărţi mediocre, apoi bune. Am cunoscut, de asemenea, şi mai ales, pasiunea de-a călători, iar mai apoi credinţa în idealul Mai multă dreptate printre oameni! Care va ră- mâne pururi o nobilă aspiraţie. Agăţat de aceste himere, am pornit prin viaţă, ca un bolid. Nu ştiu cine-i vinovat: eu sau sângele meu. Ceea ce ştiu însă, e că voinţa mea a fost ca şi inexistentă. La vârsta de doisprezece ani, scăpat de şcoala nesuferită, mi-am părăsit mama – pe care o adoram – al cărei singur copil eram şi unică speranţă. Nu mai voiam să-i fiu povară şi nici ea nu mai putea să mă întreţină. Deşi foarte tânără, ea şi-a ţinut jurământul făcut tatălui meu muribund: nu a mai vrut să se mărite, ca nu cumva „copilul să-i fie bătut de mâna unui străin“. Şi-a ţinut cu rin Iul, spdlând rufe, timp de treizeci de ani, cu doi lei pe i, ca să mă crească, să mă înveţe să citesc şi să scriu, piutind mereu deoparte cei patru bănuţi destinaţi veşnicelor nevoi ale fiului ei rătăcitor… A murit, până la urmă, singură, pe un pat sărăcăcios, în aprilie trecut, după trei ani şi jumătate de la plecarea mea de-acasă, trei secole de dureri nebănuite, fără ca să mă poată săruta pentru ultima oară, fără a-mi da scumpa-i binecuvântare. F aii- ment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, îngropată în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţara mea, să-i cad în braţe strigându-i: „Am învins, mamă scumpă, am învins! Tot ce am făcut era pentru tine; vei fi mândră de fiul tău, iar eu demn de sacrificiile tale! u — „Pleci, mereu, îmi spunea, neîncetat… Dar, o să vezi tu, într-o zi când te vei întoarce acasă, în locul meu o să găseşti un mormânt!“ — „Nu! scumpă mamă, nu! Una ca asta nu-i cu putinţă, este imposibil! Nedreptatea ar fi prea mare. Şi apoi, tu n-ai să mori niciodată, ce ştii tu! Într-o zi, vei fi fericită, vei fi de faţă la încununarea eforturilor mele, te vei bucura de gloria mea… Apoi, vom muri împreună!“ Minciună, minciună, totul nu-i decât minciună! „La ce-mi foloseşte succesul, acum când ea nu mai e? u îşi spunea Jean-Cristophe şi, ascuns înapoia maşinilor din atelierul unde lucram şi citeam acest pasaj, plângeam ca şi în clipa de faţă. „Cel care a avut fericirea de a cunoaşte comuniunea deplină cu un suflet prieten, acela a cunoscut cea mai divină bucurie. O bucurie, ce-l va neferici pentru tot restul vieţii“. Şi eu, care am cunoscut nu numai o singură dată comuniunea cu sufletul prieten!… Iertaţi-mi, domnule, această „paradă“ de sentimente. Condeiul îmi alunecă din mână la fiece rând, dar simt că moartea s-apropie şi eu trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, ca să nu-mi pierd minţile. Şi dumneavoastră o să puteţi spune celor neîncrezători că opera dumneavoastră nu-i închipuire şi că Dumnezeu există prin autorul ei, prin mine şi prin toţi cei ce au dispărut sau care nu vor ieşi la iveală niciodată. Şi, încrezător, le veţi putea arunca sfidarea lui Ibsen: „Dreptatea este de partea mea, nu a celor mulţi“. Concomitent cu dragostea acestei mame-prietene – pe lângă care cea a Grachilor este un basm pentru copii – am cunoscut alte două sau trei prietenii bărbăteşti, diferite dar la fel de mari. Copilăria mea a fost agitată. Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferinţe inexplicabile, de dorinţe nerostite şi care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebuneT nici speranţe ciudate, întemeiate pe forţele sau aptitudinile sale, pe creaţiile sale, mai mult sau mai puţin comice; cel care n-a plâns cu sughiţuri, de o mie de ori, noaptea „fără să ştie de ce, nici n-a căzut în extaze neobişnuite, nici n-a izbucnit în veselii neaşteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuşi să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm, straşnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet. Din cauza aceasta mi-am întristat mama. Am încercat toate meseriile şi nu m-am statornicit în vreuna. Băiat de alergătură la tot felul de prăvălii, ducându-mă cu marfa pe la clienţi, uitam de mine, ascultând sub ferestre acordurile vreunui pian, – pasiunea mea, nebunia şi visul meu, pe care n-am izbutit să-l realizez niciodată. Adesea, pătrundeam noaptea în curţi, lăsându-mi coşul afară, ca să mă agăţ de pervazul ferestrelor, să privesc în saloane şi să văd dacă persoana care ciuta era tot atât de frumoasă precum mi-o închipuiam. Sau să mă ascund prin pivniţe ori prin magazii, sau – noaptea – într-un ungher necunoscut altor băieţi, ca să-mi pot citi scumpele romane, la lumina unei lumânări, pitit sub o umbrelă peste care îmi aruncam şi îmbrăcămintea. Cu ctte palme n-am plătit aceste plăceri scumpe şi de neuitat, ori de câte ori mă înapoiam cu marfa nepredată din cauza întârzierii. (Iar o dată chiar şi fără coş care îmi fusese furat.) Şi de câte ori nu mă răzbunam de aceste chelfăneli, prăpădin- du-mă de râs în ascunzătoarea mea, în timp ce stăptnul mă striga cât îl ţinea gura, în curte. Altă dată a avut loc chiar şi un episod tragic. Tocmai mă aflam la un negustor grec de vinuri, care ţinea şi restaurant, în imediata apropiere de portul dunărean. Aveam marea fericire de-a livra comenzile de vin rece, la prânz şi seara, puţin înainte de masă. Aceste ore erau pentru mine ca un fel de mâncare rafinată şi întăritoare. Impar- ţeam repede marfa şi apoi, fără să-mi pese câtuşi de puţin de ce aş putea păţi, mă lungeam la marginea platoului pe care este clădit oraşul nostru şi care domina întinderea bălţii. Şi, din acest loc favorit, mă lăsam în voia plăcerilor pe care ochii, urechile şi simţurile mele le culegeau cu mii de antene nevăzute, dinaintea panoramei unice, poate, în felul ei. La înapoiere, încasam palmele reglementare, dar continuau să mă ţină în slujbă, ceea ce de altfel nici nu doream mai mult. Eram tare iubit de muşterii oameni cumsecade, toţi greci. Ştiindu-mi tatăl grec, m-au învăţat limba, din mândrie şi pâlăvreau cu mine. (Oh, timpule, tu nu ai nostalgia trecutului?) Erau proprietari de remorchere, de şlepuri sau de bărci, spunân- du-şi unii altora, cu seriozitate, „comandanţi“ (capita- nios!). Mă iubeau tocmai pentru trăsnăile“ mele, pentru felul meu de-a fi „poznaş“, dar şi pentru că la muncă nu mă putea întrece nimeni, atunci când o voiam. Tntr-o zi, când, îmi luam, ca de obicei, porţiei copioasă de hoinăreală, am lenevit mai mult ca oricând pe marginea râpei. Dunărea se umflase peste măsură şi priveliştea era măreaţa. Întreaga întindere a bălţii era acoperită cu o imensă phiză; de apă tulbure, cât vedeai cu ochii. Cârduri nenumărate de păsări, de gişte şi de raţe sălbatice zburau care-ncotro. Trunchiurile sălciilor plângătoare – cei mai buni prieteni ai mei din vremea tristă a şcolii, singurele care mă răsfăţau în zilele de hoinăreală – înotau complet în apă.. Pe albia crescută a fluviului coborau copaci între fii, smulşi de apă pe parcurs. În port, un furnicar de oameni muncea cu ardoare, pentru a stăvili apa şi a feri portul de navala ameninţătoare a valurilor. Priveam aceste forţe dezlănţuite şi nu-mi puteam sătura ochii, când, deodată, mă simţii brusc îmbrâncit din spate, dat de-a berbeleacul şi prăvălit de la înălţimea platoului în râpa adâneă de vreo douăzeci de metri. Ajuns jos, fără a mi se întâmpla nimic rău, a trebuit să treacă puţin timp, înainte să mă dumiresc ce se întâmplase. Nimeni altul decât stăpânul meu, un bătrân nebun, care în furia lui mă rostogolise de sus până-n vale, ca şi cum aş fi fost un sac plin cu pământ. Furios, iau hotărârea să nu mă mai reîntorc la crâşmă, în ciuda durerii pe care ştiam că o provoc mamei. Şi timp de două zile, înainte de a mă duce acasă, dau curs liber fanteziei şi preaplinului de viaţă din mine. Dar stăpânul meu pune un agent de poliţie pe urmele mele, sunt înşfăcat şi readus la muncă… Şi, Doamne, ce muncă nemiloasă! Tocmai ceea ce detestam mai mult în viaţă: băiat la spălatul vaselor! Să speli vasele! Toată ziua cu mâi- nile în apă călduţă, unsuroasă. Adio livrări de marfă, adio vise mângâietoare. Nici urmă de Dunăre! Ferecat, ferecat pentru vecie!… Atunci, într-un moment de nebunie, uitai de mama şi de plăcerea de a trăi, atârnai o frânghie în pod şi tocmai când eram gata să-mi vâr gâtul în laţ, sunt surprins de patron, care, speriat, m-a dat imediat afară. Uf! Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nu există niciun sacrificiu făcut în numele tău, care să poată egala elixirul binefacerilor tale! Aproape tot astfel s-au scurs copilăria şi adolescenţa mea: de la un stăpân la altul, apoi dintr-un oraş în altul, niciodată şase luni în acelaşi loc şi mereu cu „maniile“ mele. Mai târziu, căram după mine un dicţionar greu al limbii române, de o sută de ori consfiscat şi iarăşi regăsit. Mama era tot timpul cu sufletul la gură, dar nu se văita prea mult, în ciuda clevetelilor mahalalei. Mă iubea şi era fericită că nu aveam niciuna din apucăturile rele care făceau ravagii printre copiii de vârsta mea. Citeam – atâta tot! — şi făceam poezii. Îmi amintesc că într-o zi de şomaj (să tot fi avut paisprezece ani) am întrerupt-o de la muncă, spre a-i citi o poezie în care rugam pe Dumnezeu să-mi dea nu bogăţii, nici onoruri şi nici să devin împărat (de pildă!) sau altceva, ci doar posibilitatea de a exprima ceea ce simt. (Asta nu era oare revelaţie?) Mama mă asculta cu bunăvoinţă, credulă, călcându-şi mai departe rufele. La sfârşit, i-am spus triumfător; „Vezi, mamă? Aşa ceva nici regii nu sunt în stare să facă! Trebuie să ai talent!“ Ea se întoarse brusc spre mine, cu un aer glumeţ, de mirare şi-mi spuse: „Adevărat? Ei drăcie! Ce băiat ciudat am adus şi eu pe lume: să facă lucruri pe care nici regii nu-s în stare!“ Şi m-a sărutat nebuneşte. Ö, buna mea mamă! Nu vei şti niciodată, niciodată, că în acea zi divinitatea – transmisă prin sângele tău – se rostea prin mine, spunând, din păcate, adevărul! Da, din păcate! Fiindcă, în ciuda bucuriei şi a forţei vitale care năvăleau din mine la fiece cotitură din viaţă, în pofida neasemuitei voluptăţi – necunoscută chiar „împăraţilor“ – eu sufeream cumplit: era ca o ploaie înmiresmată ce mă făcea să mor de plăcere, arzându-mi în acelaşi timp carnea, cu picăturile ei de foc. Mai târziu, mi-am dat seama că acel geniu trist german nu era, poate, chiar atât de lipsit de judecată, când afirma că „plăcerea este stearpă“ şi că „numai durerea este rodnică.“ Vă rog să nu credeţi cumva că originea mea socială, starea mea materială, „sărăcia“ şi munca mea au însemnat ceva, în nu importă care moment din viaţa mea. Dimpotrivă, numai aşa puteam trăi şi numai în atari condiţii vreau să trăiesc, dacă voi scăpa de durerile fizice şi morale ce mă ţintuiesc acum la pat. Fii binecuvântată, muncă! Binecuvântată să fii, sărăcie! Numai datorită vouă am putut înota, în cea mai desăvârşită independenţă de spirit pe care şi-ar dori-o un îndrăgostit de libertate. Şi numai datorită vouă am putut trimite la plimbare pe toţi cei care voiau să mă pironească, cu banii lor, acolo unde n-aş fi putut respira. Şi numai datorită vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea şi să-i urăsc pe toţi cei puternici şi ridicaţi în slăvi. Numai aşa am putut fi eu însumi în întregime, dăruindu-mă cu totul la ceea ce am iubit şi suferit din toată inima şi cu toată pasiunea. „Cel ce se dăruie, fără să drămuiască, în orice moment al vieţii sale, în tot ce face, suferă, iubeşte sau urăşte, acela este cea mai mare minune ce ne este sortită a fi întâlnită pe acest pământcc. Numai datorită ţie, sfântă Sărăcie, graţie şcolii tale — Cea mai înaltă instituţie unde se poate învăţa arta de-a fi cinstit şi unde, (slavă Domnului!) mediocrităţile nu pot pătrunde – sunt astăzi un om ce nu-şi gândeşte neghiobiile cu glas tare. „… Poate că sărăcia este un maestru nu numai al gin- dirii, ci şi al stilului de viaţă; ea ne educă mintea şi tru pul să fie sobre. Când timpul este drămuit şi cuvintele măsurate, atunci nu mai spunem nimic de prisos şi ne obişnuim a gândi esenţialul. Viaţa fiind scurtă, trăim astfel dublu.“ Iatăj pentru început, omagiul entuziast ce poate fi adus operei dumneavoastră, care reprezintă însăşi viaţa şi fiinţa dumneavoastră. Mă plagiaţi? Sau eu însumi vă plagiez? Nu! Nici dumneavoastră, nici eu. E însuşi Dumnezeu care glăsuieşte în limba sa unică şi universală…  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

I. URSULESCU   PANAIT ISTRATI ZIARIST   Surprinzătoare este ciceastà lofa, „ce ne-o revelează autorul „Chirei Chiralina” În paginile publicisticii sale, pagini puţin citite, şi mai puţin comentatei respirând sensul epocii în care au fost scrise, arătând uneori o precocitate evidentă a „spunerii** şi, mai ales, o înclinaţie către pamilet nepărăsită niciodată. Puţina instrucţie -* doar patru clase primare terminate târziu –, nu i-ar fi asigurat lui Panait Istrati nici pe departe un loc în „republica literelor”, sau chiar într-un post de slujbaş modest. Istrati a fost, de aceea, întruchiparea truditorului, aproape de rând, dar şi a visătorului de excepţie. El s-a format din contactul nemijlocit cu viaţa, cunoscându-i toate vicleniile şi „capcanale” dar, în acelaşi timp, în contact cu singura mişcare care, la început, ocrotea contestatarii: mişcarea socialistă, într-o scurtă autobiografie trimisă lui. Romain Rolland el nota: „1901-1902: 17-22 ans, départ à Bucharest avec Mihail (…) Contact avec le mouvement socialiste. Adepte ardent**. O) Istrati s-a format în Brăila începutului de secol care avea prin 1905-1906 o destul de importantă mişcare socialistă grupată în jurul cercului „România Muncitoare**, oraş plin de emigranţi împinşi aici după ocupaţia turcească a Balcanilor, oameni în general înstăriţi, daca puteau scoate, în limbile lor naţionale în 1912, mai multe periodiceA) Declarat porto-franco () în secolul frecat, oraşul va profita de această formă preferenţială de comerţ câteva decenii, dezvoltând structurile incipiente ale capitalului. Diferenţierile pe scară socială arată însă un capitalism primar, dependent şi punitiv, având primele cercuri muncitoreşti devreme (1895), la câţiva ani după crearea celei dintâi organizaţii muncitoreşti (1893), Oraşul însă, era vădit provincial, un „târg** ca cele descrise mai târziu de Sadoveanu, plin de o burghezie ce nu se deprinsese încă cu noua ei condiţie şi de oameni nevoiaşi ce nu-şi găseau decât, cu greu, hrana zilnică, oameni înrobiţi vieţii şi viciilor ei atât de mult încât îl vor alarma pe Istrati În articole ardente, pline de amărăciune şi revoltă. „V isătorul” şi „truditorul”, În egală măsură, vor găsi calea spre o lume mai înaltă dacă nu mai cinstită, cea a elitei jurnaliere din Capitală, frecventind întrunirile cercului „România Muncitoare” fondat în lùoh cu o răsunătoare declaraţie-program făcută în spiritul epocii. Gazeta, cu acelaşi titlu, care va adăposti articolele lui Istrati timp de un deceniu, va fi o publicaţie socialistă importantă dar, „sub vremi”, vorba cronicarului, cam tulburi şi supusă necazurilor atât financiare, cât şi de ordin politic, aservită diverselor influenţe din partidul socialist şi obligată să-şi schimbe, în perioada războiuluif chiar numele (se va numi „Lupta zilnică”, „Jos războiul”, etc.). Debutul publicistic al autorului lui „Moş Anghel”, s-a produs probabil în această perioadă căci, în „România Muncitoare” nr. 38, din 19/26 noiembrie 1906, se găseşte articolul „Regina Hotel” semnat P. Istrate.. Numele de familie Ist rate e acelaşi ca în actul de naştere („actul 1077”) copilul fiind născut „ieri, Vineri zece curent la orele şapte înainte de amiază în Brăila la locuinţa mamei sale” (**) dar prenumele prescurtai, cu iz publicistic (P) nu corespunde ziaristului numindu-se din botez, „Gheiasim” („Gherasim Joiţa Stoica Ist rate”). () Aşadar, P. Devenit mai târziu Panait, e un pseudonim, iar Istrate va, deveni Istrati, şi cu acest nume va fi semnat al doilea articol apărut zm „România Muncitoare” nr. 49, 4/11 februarie 1907 („Biserică şi Popiuj, ra~ nat P. Isrtati. B posibil ca „visătorul” folosind alte pseudonime, să fi debutat înainte de anul 1906 în „România Muncitoare” () lucru greu de afirmat cu certitudine. Există, întradevăr, mai multe pseudonime ce se regăsesc înainte de anul 190 şi sub care s-ar fi putut ascunde Istrati. Ne vom referi la două posibile: Leonardo Delaport şi L. Răzvrătitu. Cu privire la primul (este vorba de articolul „Muncitorii din portuJ Brăila”, de altfel singurul text semnat cu acest nume în „RM” între anii 1902-1906), e posibil ca sub acest nume să se ascundă Ştefan Gheorghiu care, în acea perioadă, era unul dintre conducătorii mişcării sindicale din port, pe când Istrati se afla de-abia la începutul activităţii sale publicistice. Al doilea pseudonim, L. Răzvrătitu, pare a-l ascunde pe acelaşi, căci în „RM” nr. 28 şi 29 (10 şi 17 septembrie 1906) e anunţat la rubrica Ştiri că va conferenţia „despre proprietate** cât şi despre „proprietatea industrială şt colectivă**. Ori la acea dată Istrati avea 22 de ani şi e greu de presupus că ar îi putut susţine asemenea conferinţe în faţa unor oameni cu o veche activitate în „mişcare**. De altfel pseudonimul L. Răzvrătiţii dispare din publicitate la sfârşitul anului 1906 şi în tot cursul anului 1907. Ştefan Gheorghia fusese» reţinut în această perioadă de autorităţi, ca urmare a atitudinii sale faţă de marea răscoală a ţăranilor, şi internat în închisoarea din regimentul 7 PloieştiA) Apoi L. Răzvrătitu reapare, dovadă că fusese eliberat (articolele „Către muncitorii din portul Brăila** „RM** nr. 28, 13 iulie 1910, „Din porţii Brăila** „RM** nr. 65, 24 octombrie 1910, „Satrapii portului Brăila** „RM** nr. 8, 31 martie 1911, etc.). Există însă un alt pseudonim care l-ar fi putut ascunde pe ziaristul de ocazie: I. Pribeagu (ne referim la articolele „De la atelierul central C.F.R.**t „RM** nr. 33, an. 1, seria II, nr. 41, 16 decembrie 1905 şi „Mereu exploatare tovarăşi ceferişti” „RM**, an. I, seria II, nr. 41, 11 decembrie 1905.). Acest l. Pribeagu n-ar putea fi Alexe Pribeagu cel care a semnat „Fraţii săraci.. Prima călătorie**? (s). Cu privire la debutjl său, Istrati va afirma mai târziu – atunci când va fi celebru-; „… cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. E/a primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Bobescu» i) din Lacu Sărat. Titlul articoluldi (dacă nu mă-nşel): Un om cu scaun la cap. Şi cine credeţi că era acest om cu scaun la cap pe care-l atacam? Curioasă coincidenţă l Era domnul Nicolae lorga! Atacam pe omul politic, comparsul huliganului Cuza (…) Acest debut (sublinierea n.) şi alte articolaşe, mi-au atras simpatia «Dimineţii» l): Sau: „Cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. Era primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Popescu» din Lacu Săratt Titlul articolului (dacă nu mă-nşel): «Un om cu scaun la cap» (). Interesant este că acest articol există. El se numeşte „Isprava d-lui lorga** şi ar putea fi! Al lui Panait Istrati (textul nu este semnat) căci în cuprinsul său se face referinţă şi la „huliganul Cuza”. De fapt problema debutului acestji scriitor, atât de aparte în literatura română şi, în mod evident, de talie europeană, este încă dificil de clarificat, dat fiind parca un „halou” al propriei sale personalităţi atât de contradictorie. Declaraţiile autorului, datele biografice sau articolele sale tipărite aiurea nu „rimează”… Se pare că anul 1907 l-a petrecut în Egipt, O) dar în februarie 1007 va tipări în „RM” articolul „Biserică şi popi” cu un subiect tipic pentru publicistica sa: corupţia. Şi „visătorul” se va afla la faţa locului, în „comuna Cotutung judeţul Brăiladând amănunte extrem de exacte şi comentând cu aplomb întâmplărileau) Aşa cum s-a observat, aceste inadvertenţe sunt aproape fireşti pentru autorul „Ciulinii Bărăganului” care, parcă, măresc enigma celui ce peste ani va tulbura cu verbul şi atitudinea sa lumea europeană. () Cert este că la această dată ziaristul Istrati va duce un adevărat război cu lumea strâmb ocirmuită, dar mai ales cu inerţiile şi convenţiile sociale. Necesitatea căutării adevărului e organică: „Vei găsi Adevărul care îţi e de mare folos şi care te îndeamnă pe cărări necunoscute de tine, cărări care te vor duce spre o lume mult mai dreaptă, mult mai bună, şi în care tu vei fi om cu adevărat” („De vorbă cu tine, muncitorule /M – aprilie 1910). Această căutare lor tur antă şi torturată, în acelaşi timp, face loc unui personaj incomod pe care Joseph Kesel, într-o amintire, ni-l prezintă cu o intuiţie surprinzătoare. (J Justificarea fiinţei umane ca „fiinţă” ce respinge umilinţa şi înjosirea îşi găseşte reflexul într-o atitudine de intransigenţă acută: „Tu, omule, care-ţi place să te chemi regele pământulu (, ţi-ai dat seamă că boul de la jug rabdă mai puţin de foame decât tine? Şi când nu mai poate răbda, l-ai văzut că rupe ştreangul şi se duce? Tu ce faci? („De vorbă cu tine, muncitorule!”). Tonul sună profetic, făcându-ne să recunoaştem în pasionatul cititor al lui Carlyle, de la a cea vreme, şi un admirator, poate, al lui Beranger ori Lammenais, găsiţi nu prin volume ci în efemerele „broşuri” populare, tipărite în editurile socialiste spre „lumânarea** muncitorilor. Poziţia aceasta extrem-sentimentală implică însă şi o mânie subterană ce îşi are originea într-o existenţă ce s-a consumat intensiv. Copilul Panait Gherasim, băiat de prăvălie prin 1897, se izbeşte şi, în acelaşi timp, se leagă de lanţul opresiv – singurul său univers. Impactul cu lumea, este, în fond, o dezamăgire cruntă pentru toţi eroii lui Istrati de mai târziu care nu ştiu „să se învârtească**, „să se descurce**, eşuând în banalitate sau moarte. Instinctiv, el va fugi, mereu din/de lume, această fugă luând, uneori, iorma definitivă: sinuciderea, ca o „compensare** a „visuluiw interzis. Din acest refuz, \ exprimat tranşant, se va produce ca „expresivitate** şi „sublim” deschiderea spre lumea ideilor, călăuzitoare către înţelegerea cauzelor suferinţei umane dar dusă, adesea, până „în pânzele albe”, adică la disperare. Publicistica sa este, din acest punct de vedere, una din cheile care delimitează resorturile intime ce au mişcat şi animat atâtea personaje istratiene. Lo început, cu timiditate, exprimând stângaci nemulţumirile, apoi, în special după 1900, cu siguranţa celui care ştie ce vrea, articolele sale de gazetă fac loc unei voci ce se detaşează din corul general spre a individualiza, uneori cu primejdii, arii cântate modest de toţi ceilalţi participanţi. Tematica acestori luări de atitudine este ori „gravă”, ori „sentimentală”, teoretizâhd cu farmec probleme aride de economie şi organizare sindicală, întotdeauna percutanta însă, gazetarul având, se zice, „ilair”, văzând cu un ochi atent aparenţele. Dacă, până acum, când se vorbea de pamfletul românesc din acest secol, referinţeje mergeau către N. D. Cocea, Tudor Arghezi ş.a., de acum înainte se poate vorbi şi despre pamfletarul Panait Istrati, căci publicistica ne dezvăluie un îronist în forţă, sublim, aprig, vesel, sentimental, îngăduitor, intolerant, împătimit până la sânge, cultivat prin „Docurile” brăilene sau în fantomaticele „întreprinderi44 de vopsitori cu pensula. Amestecul, adesea incomplet, dintre sine şi ceilalţi, care se regăseşte din plin cam în tot ce a scris, îl întî/nim şi aici, în paginile de ziar, dar parcă mai „autentic”, „mai „spontan**, dezvăluind o trăsătură neaşteptată la un oriental clamat mai târziu ca „instabil”, şi chiar „violent*? Avem de-a face aproape cu un „autoportret” nu al unui dezabuzat (Istrati n-a fost niciodată, chiar atunci când mulţi credeau asta!) ci, al unui om capabil să trăiască pasionat pentru o idee actuală, strângentă: „N-am suferit până acum asemenea călcări de demnitate omenească. Când va cere-o însă idealul meu, le voi primi cu plăcere căci nimic nu s-a realizat în lume fără durere”. („Prea multă răbăkire”, iunie 1909.). Numele lui Istrati-publicisâul poate îi adăugat, fără falsă modesticr iïângâ cei mai mari ziarişti români ai acestui secol căci el are cu pasiune şi frecvenţă revelaţia ideii, necontrazicând, cu nimic, cele mai bune pagini literare pe care le-a scris. Dincolo de veleitarismele politice ale mişcării, şi dincolo chiar de „mişcarea” însăşi, Istrati, într-o sarabandă, verbală în tripticul: luciditate/suferinţă/expresie, „concretizează** Într-un stil propriu, de neconfundat, peisajul aman ce i s-a dat spre contemplare. Două par a fi direcţiile principale în care se dezvoltă tematica jurnalieră a visătorului-zugrav pe spaţiul unui deceniu, în presa socialistă a vreunii: surprinderea „atitudinii44 prin disecţia amănunţită şi scormonitoare de, tsus până jos” pe scara ierarhiei sociale (personajele sale preferate aici: regele, membrii guvernului, mitropoâiţii, preoţii de ţară, ucenicii ciomăgiţi, etc.), apoi problemele „de aparat” ridicate de o „mişcare*4 împotmolită din ce în ce mai ’mult în propriile sale inerţii. Însă problematica articolelor e mult mai dversă cuprinzând aproape tot ce se poate imagina cu privire la viaţa social-administrativâ, intelectuală şi, mai ales, politică a vremii: ţăranii, prostituţia, chelnerii, arbitrajul în administraţie, gimnaziile, corupţia, bacşişul, porturile, muntele Athos, grevele, organizarea sindicală, îracţlonismul, deviaţionismul, „scriitorii”, falşii sindicalişti, eroii, Zidul Confederaţiilor, etc… Totul este scrutat cu un ochi sever şi aproape „bolnav” de curiozitate. Desfăşurarea concretă, în „pagină**, este şi ea revelatoare: „notiţa** insidioasă, seacă, ce „spune** tot, fără comentarii, se asociază cu foiletonul ce se întinde jpe o pagină de gazetă, dând amănunte calm, necruţător… „Cazurile*4 sale sunt cazuri înainte de a fi scrise, căci ele se formează undeva în mintea înfierbântată a ziaristului, din momentul în care „le află** şi ceea ce urmează nu e decât o mestecate molcomă a subiectelor azvârlite aproape în silă cititorilor. „Plaga*4, atunci când este, „se deschide” singură, oferindu-şi ostentativ explicaţiile, prfyeliştea fiind, evident, gratuită. Această tehnică a dezvăluirii, atât de profesional înţeleasă, se bazează pe înţelegerea şi penetrarea fenomenului descris, dar în acelaşi timp şi pe un „simţ** acut, de bun ucenic, devenit peste noapte maestru, al „ştirii*4. Dar, în afară de orice, pe talent. Căci Istrati are nu numai „miros**, ori stofă de ziarist, ci tocmai talent publicistic, simte „fibronuV4 faptelor, şi-l asumă de la primul până la ultimul articol, cu un patetism care arată Implicare, responsabilitate şi, de ce nu, ironie. În mod indiscutabil subiectele sale de mai târziu, care-l vor face pe Romain Rolland să exclame: „Dar, Dumnezeule! forţa asta, pasiunea asta, viaţa asta demonică! nu mai sunt lucruri din vremea noastră, În Occident” (i7), îşi au originea aici, în această lume În care ştirea circulă cu repeziciune, şi se consumă, la fel, nu fără a lâsa însă o urmă, adesea cu neputinţă de şters. Într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, visătorul-zugrav, foarte aptoape de celebritate, scria: „Ori, eu ţin să-mi deschid ochii cât mai mari, să văd întreaga grozăvie, şi să strig oamenilor care ar vrea să-l scuze (e vorba de personajul său Stavru, n.n.) – să le strig cu toată pasiunea simţurilor msle – ca natura este mai bogată şi mai voluptoasă când se manifestă aşa *cum trebuie şi nicidecum când noi o îmbolnăvim**. 08) Dar această adevărată profesiune de credinţă, o găsim exprimata aici, În aceste pagini: „Să te opreşti o clipa în preajma acelei lumi flămânde, să audă urechile tale sfâşietorul geamăt al copiilor adormiţi şi îndureratul suspin al mamelor nemângâiate, şi atunci vom vedea iubite M (…) dacă mai poţi pluti în vsuri cereşti fără să fii socotit în rândurile celor mai nesimţitori oameniii. „Nostra Famiglia**, septembrie 1911.) Amestecul „biografic**/anecdotic (cât de ciudat sună acest cuvânt referitor la Istrati!) a fost observat mai demult, dar interpretat fastidios. Căci, în fond, ce este „Chira Chiralina** decât urm din multele întâmplări, puţin de senzaţie, puţin sentimentală, în nucleul ei epic? Ce a adăugat Istrati la această „night story** şi o face cu greu „pasabilă**, este suflul rememorator, aproape mitic, de „once upon a time**, care îi dă spontaneitate şi frăgezime. „Povestirea** faptului brut \ e un truc, o piège**, farmecul se găseşte Înăuntrul multiplelor trape biografice şi e interior. Acestea erau mijloacele ziaristului care trebuia, mai întli, să capteze spre a convânge, pentru ca, în viitoarea (tapa, să-şi. Asume argumentele teoretice. () * ★ ★ Literatura îşi face loc în toate aceste pagini cu o pregtianţă ce nu poarte scăpa nimănui şi într-o formă ce caracterizează întreaga operă de mai 1B. Ibidem, p. 110 (Scrisoarea XXXVII.) 19. Interesant este că această „fata” imediat sesizabilă, nu a fost interpretată din diverse motive decât în defavoarea lui Istrati. Auguste Baillv scria în 1925 (textul este reprodus din Al. Oprea: „Panait Istrati Dosar al vieţii şi operei** BPT, Editura, „Minerva”, 1984.): „II ne s’agit pas ici de sa* tisfaction intelectuelle, pas devantage d’admiration. Je ne crois pas qu’ Istrati soit un penseur et ne je sais s’âl est un artiste. C’est un conteur spontane, une force naturelle qui s’abandonne et qui s’exalte, îl nous dit ce qu’âl a vécu”. Georg Bran des credea cam acelaşi lucru dovada că farmecul jurnalier nu putea fi depăşit atât de uşor. „Ich gestehe, das von alieri europâischer serzâhlern Panait Istrati mein Favorit ist. Târziu a lui Istrati, şi anume sub aparenţa „amintirii” A20) De fapt această pasiune de a-l face pe cititor să creadă că ceea ce citeşte e „real”, că scriitorul nu. Inventează nimic, va traversa tot ce a scris Istrati, inducând nu adesea, în eroare. Dacă în articolele de tinereţe o va face discret, atrăgând doar atenţia asupra acestui mic amănunt, mai târziu, după 1923, când va deveni celebru, are să amintească mereu această caracteristică a ficţiunii sale. „Memorialistu11* de ocazie e trădat aici însă de creator, căci povestirea, chiar orală şi golită de ornament, este ea însăşi o imixtiune în structura adevărului, o „contrafacere” a acestuia. Pamfletarul „simte” nostalgic („Doi intetelectuali”, octombrie 1910) moartea a doi prieteni, participanţi „în mişcarea noastră”, dar imaginea cea mai sugestivă extrasă, parcă, dintr-o „V iridiană” avant la lettre e cea a lui Hans („Mântuitorul – Amintire de la un Crăciunu — Decembrie 1910.) mergând la „hanul pripăşiţilor” când petrecerea e în toi (un chef” de excluşi umani „cu Obrajii scofâlciţi” pi cu nasurile ieşite în afară „ca nişte cucuvele”): „Deodată, în mijlocul celei mai mari linişti, când nu se auzeau decât plescăiturile gurilor ce se strâmbau îngrozitor, uşa se deschise larg şi, în cadrul ei, rămase înţepenit un om cât un munte, cu barbă mare, roşie, şi zdrenţăros ca un cerşetor”, Acesta binecuvântă christic mâncarea, şi băutura – scena are un iz infernal însă, doctrinar în acelaşi timp, plastic şi „moralizator”: „Primiţi-mă şi pe mine la masa voastră, porcilor şi orbilor! Căci Amin zic vouă veţi avea nevoie de Hans în ziua când Mântuitorul… cjel mare vă va chema cu trâmbiţa de foc să cereţi celor sătui dreptul vostru la un culcuş mai bun paielor lui Iidns şi la o masă mai tihnită decât cea de astăzi”. În mod evident, această schiţă atât prin subiectul ei cât şi prin plăcerea neascunsă a „povestirii” este ambiţios literară. O altă pagină, „Nostra Famiglia”, devenită „scrisoare” (dintr-o scrisoare veche*1) şi datată cu minuţie („21 februarie 1907”), pare de aceeaşi natură: un „oarecare M.” îi vorbise de frumuseţea peisajului italian, iar „visătorul” merge reportericeşte „la faţa locului” fără bilet de călătorie, clandestin, doar cu o „biată” jumătate de liră engleză şi aceea „cusută la betelia pantaloniloreste debarcat la Neapole şi-şi petrece timpul colindând câteva zile prin împrejurimi, uitând uneori să şi mănânce, evident, şi fără a-şi plăti hotelul. Trezit din reverie de patronul e are-i cere banii pentru cele „cinque g io r ni**, încearcă să caute de lucru pe ®°. În „Anthologie de la. Nouvelle prose française” Simon Kra scrie: „Grâce au conseil de Romain Rolland et de quelques-uns de ses amis P. J. Jouve, Jean Richard Bloch, îl publia plusieurs livres qui sont a la fois des souvenirs et de contes. Istrati écrit avec enthousiasm, îl s’abandonna à son genie et crée ainsi un monde qui est celui des Mille et une Nuits et des chansons populaires. En écrivant an français, îl a apporté à la langue cette fluidité, cette spontani été orientale qui ne se retrouve que dans la langue russe. Cet apport est d’autant moins négligeable que le français est éloigné par son esprit même de ces rêves des autres”. (1926). Undeva, şi de-abia acum vine în contact cu clasa de jos şi cu problemele ei, aceleaşi peste tot, şi pe care le cunoştea atât de bine. „Schiţau e mai amănunţit lucrată: are descrieri, imagini de ansamblu, portrete. *2*) Ziaristul de ocazie e impresionat de Jazaronicerşetorii cântâreţi, şi are chiar o idilă într-o cameră de unde prin acoperiş se pot vedea cu uşurinţă stelele, pe o uliţă» *ale cărei case pestriţe, de foc, te înfiorau**. Iar la lumina chibritului se sperie văzând „acea amestecătură de animale din două specii diferite”, clinii şi oamenii: „o voce slabă îmi sullă în ureche cuvinte prin care să mă încredinţeze că n-are de ce să-mi lie teamă… fiindcă ceea ce văd e… nostra famiglia”. Alte două „schiţe” tipărite cam tot în aceeaşi perioadă „Calul lui Bălancoyipusă cu o economie de limbaj remarcabilă şi „întâi Mai” – de o neaşteptată strălucire verbală -r sunt apropiate prin ton de „Nostra Famiglia*\ Ultima se petrece lângă piramide, în Egipt, şi are, ca protagonist un muncitor care refuză să muncească de întâi Mai, luându-l în tovărăşie şi pe Istrati, prilej cu care sunt daţi afară amândoi de patron. Ziaristul de ocazie îşi păstra deviza neştirbită: „Pentru stomacul meu, nu vreau decât o bucată de pline, dar pentru ochii mei lumea întreagă”. (22) Memoria visătorului/ziarist, semnând când Istrian, când P. Istr., Andrei Scutaru, P. Brăileanu, I. Delabrăila, etc., e echivalent, în acest caz, cu o ex-; trem de subtilă conversiune în artistic. Încă din aceste pagini Istrati era conştient de f, darulsău, de realitatea unui spaţiu ce-i aparţinea doar sieşi. Tfse părea că întreg universul îşi concentrase toatâ banalitatea în jurul meu, ca să mă sufoce!” (23) va exclama el mai târziu, în 1921. Căci lupta cu banalul este, în fond, lupta cu sine însuşi, iar mai apoi cea cu lumea din jur pe care Istrati o va trata într-o manieră extrem de independentă şi, vai, supărătoare, Iată o mostră: În martie 1910, ieşind din închisoarea Văcăreşti, unde fusese întemniţat împreună cu alţi fruntaşi socialişti, C. Miile, directorul ziarelor, Adevărulu şt wdimineaţa”, îi face o propunere: „După ieşirea noastră de la Văcăreşti, mă aflam şi eu printre «şefii» socialişti, primiţi de d. L Miile. Gherca era prezent, şi foarte emoţionat ne-a sărutat ruseşte pe toţi. Alături, d. Const. Miile m-a luat deoparte şi mi-a zis: «Uite ce-i Istrati, vreau să te tac corespondentul „Dimineţii” la Brăila, cu leafa celui mai bun dintre corespondenţii.          gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Îmi asum personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor. Brăila P. Istrati („România Muncitoare”, an V, nr. 49, 4(11) februarie 1907) Àl X-lea Congres al Partidului Socialist Italian Importanţa Congresului din Florenţa nu este mai puţin mică ca acelui din Niirenberg, mai ales că nuanţele de tactică sunt cu mult mai pronunţate la tovarăşii italieni decât la germani. Cu toată deciziunea şi cu toată lupta dintre grupe, pe care temperamentul italian o face foarte aprigă, partidul influenţează destul de mult asupra politicii ţării şi majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică. Tendinţa. Forţa partidului După tactica ce proferă, căci scopul rămâne neclintit acelaşi, grupurile şi-au luat drumurile următoare: Reformiştii. (Turatti, Bissolati, Trêves etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor şi sunt convinşi că cea mai bună tactică este aceea care te face mai uşor să le cucereşti (Posibilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile – în anumite cazuri – de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susţine autonomia secţiunilor. Grupul acesta a mers crescând şi la număr şi la influenţă iar azi îşi are majoritatea la Congres. Revoluţionarii sau intransigenţii (Lazzari etc.), o mică, dar viguroasă falangă care conduce şi apără spiritul pur al socialismului tradiţional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor şi ministerelor sunt pentru disciplina cea mai nemiloasă (…) Integraliştii (E. Ferri, O. Mărgări, etc) sunt împăciuitorii primelor două grupuri. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendinţe dar în realitate formează o masă flotantă mişcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări. Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului care acum o au reformiştii. În fine, Sindicaliştii (Lambriola şi Ambris, etc.) au ieşit, afară de un grup napolitan, toţi din partid, în care Lambriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul îşi va grăbi mersul spre putere în acelaşi timp cu lichidarea sa definitivă. Toate tendinţele enumerate se agită asupra următoarelor forţe: La 1904, partidul număra 45800 aderenţi repartizaţi în 1330 secţiuni. De atunci însă, se observă o scădere, aşa că la congresul acesta, partidul numără numai 41594 membri în 1282 secţiuni. Explicaţia stă în luptele interne care la congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliştilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul poseda 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanţi şi grupează în organizaţii 1/20 din muncitori. Partidul mai număra 5 ziare cotidiene şi vreo sută săptămânale apoi multe ziare satirice. Dezbaterile Administraţia Florenţei fiind radical socialistă, oraşul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale în mare ţinută au dat onorule iar primarul oraşului a ţinut să prezinte celor 800 delegaţi omagiul populaţiei. Bărânul luptător Andrea Costa prezidează. Proletariatul, spune dânsul, ne priveşte cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever şi just. S-a zis că Conferinţa Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea şi noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acela din Modena, al Confederaţiei Muncii. Bergamano aminteşte că în 1903 socialiştii au oprit călătoria ţarului în Italia. D. Sanctio propune şi Congresul aclamă o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud. După ce se face raportul ad (ministrativ) şi moral al partidului se încinge o discuţie foarte aprinsă în care sindicaliştii sunt aproape maltrataţi asupra direcţiunii urmată de partid. L. Turatti reproşează că direcţiunea nu a rezolvat chestiunea din Milan unde reformiştii sunt excluşi din partid. El se declară ca reprezentant al grupei reformiste din Milan. Preşedintele spune că Congresul prin aplauzele sale unanime, a admis grupele milaneze. Modigliani spune că direcţiunea nu a ştiut să se opună relelor sindicaliştilor. Lazzari (:) La Milan grupele reformate trebuie să se unească cu celelalte. O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui „Avanti”. Ziarul are un deficit de 35 mii (lire). Cetăţeanul Bergamano, care împrumutase ziarului 10000 de lire, renunţă la ei. Face la fel şi Mungini, tot pentru 10000, Angeolonio renunţă la 3000 (lire) şi încă o sumă de creditori renunţă la mari sume, aceste sacrificii cât şi urcarea cărţii de adeziune va uşura soarta ziarului. Raportorul chestiunii „relaţiilor partidului cu organizaţiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederaţiei italiene a muncii; aşa că reiese clar stadiul acestor relaţii. El s-a exprimat energic contra grevei generale: că nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepţionale, altfel e o hoţie de forţe. Langolandi, revoluţionar, voieşte “libertatea luptei de clase’ şi nu codificarea ei. Reiese că revoluţionarii sunt sindicalişti şi stau în partid cu speranţa de a-l revoluţionariza. Cheni, deputat, muncitor de docuri: Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbeşte de maturitatea conştiinţei proletariatului; dar care e această maturitate? Proletariatul trece prin trei faze: când el a servit în uzină şi înjură afară pe patron; când ajutat de partidul socialist el luptă pentru revendicări; şi când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucereşte îmbunătăţiri fară să fie însufleţit de un ideal, de o credinţă, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea amelioraţiunea obţinută, nu e urmată de studiu sau de o înălţare morală, ea e risipită în viţii (ovaţiuni interminabile au salutat superbul discurs). Dugan: „Nu trebuie a cădea din greşeala sindicalismului revoluţionar în aceea a sindicalismului reformist. Organizaţiile muncitoare să fie înainte de toate, socialiste”. Graziani: „Organizaţiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în Organizaţii, numai oameni de o singură clasă, şi deci numai ele pot face adevărata politică de clasă”. Turatti arată că integraliştii au îndeplinit un rol frumos şi-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegralizare.. Revoluţionarii au devenit semi-revoluţionari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendinţă de „concentraţiune” şi pe asta e bazată tactica reformiştilor, căci aşa este situaţia momentului. Revoluţiunile Casa socialiştilor, s-au subscris obligaţiuni de 25 lei pentru clădirea ei la Roma. Contra (arului: Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus şi să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a ţarului. Anticlericalismul’, interzicerea congregaţiilor. Învăţă- mântul laic. Antimilitarismul’, amânată pentru viitorul congres. Politica comunală: Congresul consilierilor comunali socialişti o va lua în dezbatere. Statutele partidului’. Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea. Ordinea de zi se declară: contra sindicalismului revoluţionar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naţionalizate pe motiv că e o luptă contra însăşi a colectivităţii, contra opoziţiei perpetue. Conform deciziilor Congresului din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-şi alege dintre ei membri în parlament. Această ordine de zi e a reformiştilor şi a fost admisă prin 18252 voci. Ordinea integralistă a obţinut 5384 voci şi cea intransigentă, 5927. Au rămas opuse acum numai două tendinţe: sindicalismul şi reformismul, foarte neegale, însă, căci triumful acesteia din urmă se datoreşte în special Confederaţiei Muncii care până acum conţine voinţa majorităţii puternice a muncitorimii italiene. Is. („România Muncitoare”, an V, nr. 44, 16 octombrie 1908) Din ţară: Brăila – Lacul Sărat Un accident, care dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri, a avut loc zilele trecute în localitate. Faptele stau astfel: În urma lucrării de către Stat a staţiunilor balneare, s-a pus aci în reparaţie generală stabilimentele băilor, ridicându-se o schelă quadrilaterală pentru a servi la montarea unui horn, de o greutate enormă, ce serveşte maşinii de pompat. Această schelă cu o înălţime de vreo 15 metri, stătu mai multe săptămâni în picioare, fară a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie când, dezlănţuindu-se o furtună relativ de mică intensitate şi numai în 10 minute, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor devenind o enormă grămădă de grinzi şi scânduri în neregulă. Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puţin simţ într-însul, şi-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă, catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupaţi cu aşezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omeneşti! Fiind aci izolat, nu ştiu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt şi sub ce impresie. Sigur, nimic senzaţional! Ştiu însă că a doua zi, toţi interesaţii direct, au regretat, ce? Că prăbuşirea schelei va întârzia cu cea. 10-15 zile deschiderea staţiunii şi astfel vor fi loviţi în pungă. Putea să-şi frângă gâtul şi un regiment de lucrători numai schela să fi rămas neatinsă. P. Istr. („România Muncitoare”, an V, nr. 21, 14 mai 1909) Cum trăieşte breasla servitorilor Hotel Popescu – Lacul Sărat Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce duc servitorii, promisesem că voi mai reveni a viza un caz din sutele altele şi pentru a da o probă de lăcomie şi moralitate burgheză, iar pentru a ilustra şi mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi şi mai cunoscut hotel din această staţiune şi care a fost şi este exploatat de însuşi proprietarul său, d (omnul) C. Popescu – fost sergent de stradă în tinereţe, iar soţia sa guvernantă, fost mulţi ani librar, destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi! Să nu se creadă că gravitatea faptelor, mai jos enumerate, vor aduce vreo ştirbire moralităţii acestui escroc şi nesăţios exploatator: ele sunt de notorietate publică; şi cine nu ştie sau cine mai poate ţine cont de câte ori s-au perindat prin faţa instanţelor noastre judecătoreşti, ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înşelat dânsul şi de cine n-a fost dat în judecată? Şi cum s-ar putea să roşească sau să revolte de aceste rânduri, nişte oameni care cu toată bogăţia lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câştiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziţia sa în societate nu-i o ruşine să-şi înşele portarul cu 0,50 b (ani), dublându-i costul unui sfert de chilo (gram) de gudron? Dar să vedem prin ce metodă s-a mai pricopsit această „splendidă pereche” pe lângă înşelăciunile săvârşite printre cei avuţi. Să vedem cum s-a purtat el faţă de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi. Cu o lună înaintea deschiderii fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul şi nimic” pe lumea asta, după acei purtători de braţe, aducătoare de aur. Atunci, el îşi pune tot talentul blestemat în acţiune. Pentru a fi concis, prin înseşi cuvintele lui voi arăta cum ademeneşte pe cel ce nenorocirea îl scoate. În cale – „e drept, zice el, luna asta, până la 1 Mai, vom munci cu toţii la curăţirea şi aranjarea hotelului. Leafa nu aveţi decât 15 fr. Pe lună şi mâncare dar, nu vă uitaţi la asta, nu e numa (i) asta, câştigul de la deschidere şi până la 1 septembrie, curat îmbrăcaţi şi prin puţină muncă la toamnă vă veţi trezi fiecare cu câte 5-6 sute de lei în buzunare cu care puteţi petrece boiereşte iama, aşteptând sezonul următor.” Câte cuvinte, atâtea minciuni, şi scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune şi neraţionament matur. Posturi sunt la acel hotel pentru 7 bărbaţi, dar, speculantul trece peste această sumă cu încă 3-4 inşi pentru luna de curăţenie şi dacă s-a întâmplat să poată răbda toţi până la deschiderea sezonului, apoi atunci ştie d-lui să facă vânt la ce e de prisos şi să reţie tot ce a fost mai bivol şi mai răbdător. Această sumă de oameni într-o lună trebuie să dea gata 100 şi ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări, etc. Aceşti oameni trebuie să fie şi servitori: să scuture, să spele, să aşeze şi meseriaşi să zidească şi vopsitori, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuşi, pavoazatori, electricieni, etc. Meseriaşii, cu adevărat, nu calcă niciodată în casa asta. P. Istr. Brăila Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii şi diferite sisteme de avarii, dar cearceafuri în loc de plafoane şi tinichele în loc de duşumele, nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste. Într-adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta în.P. De plafon zidit, restul pe unde a picat tencuiala s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie şi din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul şezând tranchie în pat, cu o bruitură, un pârâit şi apoi sculându-se cu cearceaful în cap neştiind dacă e în Lacul Sărat sau în Messina. Acelaşi lucru cu duşumelele. Fiind putrede şi nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bate tinichele unde e scândura putredă şi se scufundă piciorul şi acum întreaga casă nu are nicio saândură bună, tinichelele se aşează unele peste altele. De la 4 dimineaţă şi până la opt seara când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 10 ceasuri, mai rău decât calul de tramvai. Hrana, spun cu siguranţă că de ar vedea-o Nababul cu toată arta sa de a da „pandişpan” ţăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte şi ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea a dispreţuit-o şi ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun pus în bătaia tunurilor de la Stăneşti. Pe lângă aceasta, mizerabilul nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ţi-ai cumpărat din buzunarul tău şi de multe ori oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură. Şi dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „dacă-ţi place aşa, la mine loc să fie, că broaşte berechet” Partea cea mai grozavă însă, stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-şi pierde numai timpul şi sănătatea dar şi… CINSTEA. Cleptomania patroanei acestui infern a târât pe mulţi servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariţia a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câţi ţal-chelneri nu şi-au pierdut garanţia şi iată cam în ce mod: restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea ţal-chelnerului angajat, o garanţie oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri; şerveţele, etc. Garanţia e pierdută. Lipsa aceasta, victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu ştie că argintăria şi celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner. Din cauza aceasta, acum, niciun ţal-chelner nu mai vine la acest restaurant iar când se hotărăşte la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia şi el parte la pierzanie. Acestea sunt fapte adevărate. Înainte de a termina şi pentru a nu se pune în dubiu spusele mele asupra moralităţii acestor oameni, aduc ca probă vie următoarea înserare la coresp (ondentul) din Brăila din ziarul Universul no. 130/24 mai a.e. — “Gh. Odăreanu din Viziru a reclamat parchetului pe d (omnii) Paleologu şi C. Popescu de aci, care în calitate de martori prin substituire au ridicat de la Tribunal o recipisă pe numele Neagu Untaru şi au încasat bani de la ad (ministraţia) financiară. Cred că aceasta e deajuns pentru un om cu o avere de un milion” (Brăila) P. Istr. (” România Muncitoare”, an V, nr. 28-29, 7 iunie 1909) Din ţară O lecţie bună Dacă toate mişcările muncitoreşti au avut de suferit prigoanele administrative nimeni nu se plânge că aşa e firea lucrurilor. Poliţiile au rolul şi menirea de a apăra interesele capitaliste în detrimentul intereselor muncitoreşti, dar muncitorii au de suferit din cauza altui element mult mai primejdios şi mai josnic decât însuşi poliţia, e inconştienţa unor muncitori, care fie din cauza naivităţii, fie din alte cauze, se fac informatorii poliţiei sau ai patronilor. Muncitorii de cherestea din Docurile Brăila au declarat grevă cerând îmbunătăţiri în condiţiile de muncă. Greva în adevăr a avut succesul deplin, deoarece au fost admise toate condiţiile formulate de muncitori – dar aceasta nu e o garanţie că condiţiile le vor fi respectate pe viitor; muncitorii neavând organizaţia lor, nu vor putea impune respectarea condiţiilor odată admise. În Brăila, mai mult ca în alte localităţi, s-au găsit muncitori care să servească informaţii poliţiei, să denunţe pe toţi acei care căutau a îndruma pe muncitori spre organizaţiile sindicale. Printre aceştia, e un oarecare I. Crăescu, cunoscut în Brăila ca informator şi care ar trebui să vadă cu regret că tot sprijinul lui nu i-a adus niciun folos. Imediat ce greva a fost declarată, Crăescu a fost arestat, deşi el nu avea nicio cunoştinţă, căci muncitorii, cunoscându-l, s-au ferit a-i spune înainte de a fi declarată greva, totuşi poliţia i-a impus ca în 8 zile să părăsească oraşul ne mai primindu-l de a lucra în Docuri. Aceasta-i cea mai bună lecţie ce o pot primi toţi naivii şi rătăciţii care cred că luându-se bine cu poliţia vor fi scutiţi de prigonire. Muncitorii conştienţi sunt prea îngăduitori şi îşi dau seama de rătăcirea în care hălăduiesc aceşti nenorociţi şi în loc de a-i prigoni îi privesc cu milă şi compătimire. Nu, atunci când eşti muncitor, rămâi în rândul muncitorilor şi luptă la cot cu ei căci numai astfel chiar prigoniţii vor avea mulţumirea datoriei împlinite. (Pribeagul) („România Muncitoare”, nr. 37, 9 iulie 1909) Un ucenic linşat Universul, la numărul său de sâmbătă, ne-a adus la cunoştinţă o barbarie ne mai întâlnită, petrecută la atelierul de cizmărie Gh. Gheorghe, Calea Victoriei, nr. 88. Sus numitul patron bănuind că ucenicul din atelier i-ar fi furat un ceas ce-i lipsea de „4 zile” a închis uşa prăvăliei şi l-a luat la bătaie într-un aşa mod încât l-a lăsat în nesimţire. Sergentul de post atras de ţipetele victimei a anunţat secţia respectivă şi când comisarul de serviciu a venit la faţa locului a găsit pe nenorocitul ucenic căzut la pământ, fară cunoştinţă şi… legat de mâini şi de picioare cu o frânghie groasă, iar pentru ca chinul să-i fie şi mai mare sălbaticul patron puse între legături nişte scânduri. „Patronul a fost arestat şi dat judecăţii”. Noi nu ştiam la ce rezultat va ajunge această dare în judecată, dar ştim că dacă ar fi fost la acel atelier nişte lucrători cu adevărat oameni, ar fi aplicat acestui mizerabil patron aceeaşi judecată pe care a aplicat-o el ucenicului. Căci ce alta merită un om feroce ca acesta care pe o simplă bănuială supuse pe un copil la astfel de suplicii. Acest patron care introduce noaptea prostituate în casă, femei pierdute, în al căror principiu stă în primul rând furtişaguri merita el o judecată în urma unor astfel de fapte? Dar, am uitat căci în acest atelier lucrează – ca cizmar – un lucrător, fost om odată, care sta în fruntea cizmarilor sindicalişti şi care pe timpul când era cu mintea întreagă protestase „cu ultima energie” în faţa unei astfel de fapte. Oare acum, de când s-a întors din voiaj cu graţiosul concurs al brigăzii a III-a n-a mai rămas în el niciun pic de sentiment, de umanism? S-a tocit cu totul? Atât de jos a căzut. Istrian („România Muncitoare”, an V, nr. 55, 10 septembrie 1909) Săptămâna[1] Insuficienţa gimnaziilor. O dată cu deschiderea noului an şcolar presa strigă zilnic că gimnaziile sunt neîncăpătoare faţă de contingentul numeros de elevi. Se arată starea de lucruri în care ne aflăm, se plânge soarta acelora care nu-şi mai pot continua studiile şi se dau nişte remedii derizorii. Nu îndrăzneşte însă nimeni să arate cauza adevărată pentru ce statul – care seacă bugete însemnate cu serviciul de spionagiu, cu pletora de funcţionari inutilă, cu armata – nu construieşte proporţional cu numărul crescând al elevilor, gimnazii şi licee unde poporul să-şi poată trimite fiii la o învăţătură superioară; n-o spune. Aceasta am spus-o noi şi o vom spune totdeauna. Cu toate că art. 5 din Constituţie glăsuieşte că „libertatea învăţământului” e garantată, că pentru copiii de români nu se percepe nicio taxă, cu toate acestea, statul, în interesul ce-l are de a ţine populaţia muncitoare în cea mai mare ignoranţă posibilă, ca masele populare să nu se deştepte la viaţă, în urma învăţăturii, şi să-şi ceară sau să-şi smulgă drepturile răpite în mod ilegal, în acest interes, zicem, statul caută să pună omului sărac toate piedicile posibile (:) taxe (oprite de Constituţie), diferite uniforme costisitoare, cărţi exagerat de scumpe, concursuri de admitere, unde caută nod în papură elevului sărac etc. — Lucruri care fac neputincios pe omul nevoiaş a le susţine, din care cauză copilul lui, deşi poate cu talent şi setos de învăţătură, întrerupe studiile, rămâne câţiva ani acasă, şi dacă în acest timp nu a avut energia de a deveni autodidact, adică de a se cultiva singur şi a-şi forma o educaţie sănătoasă, curând îl vezi că a uitat şi ceea ce învăţăse şi, sau devine în cazul cel mai bun meseriaş abrutizat, sau în celălalt caz, un vagabond, un viţios, care sfârşeşte la spital ori la puşcărie. Dar noi nu trebuie să aşteptăm ca reformele şi îmbunătăţirile să ne pice ca para mălăiaţă, ci trebuie smulse prin puterea conştiinţei noastre. Sărăcie şi pretenţii (Răspuns doamnei Fulmen) Am simpatizat şi simpatizăm pe toţi scriitorii a căror pană aşterne câteodată câteva rânduri sincere şi de nuanţă democratică prin ziarele zilnice contribuind astfel, cu conştiinţele lor, în favoarea unui popor oropsit. D-na Fulman e una dintre cei ce mânuiesc în modul arătat pana şi mă învăţasem să o privesc astfel. Dar, iată că printr-un articol de fond din săptămâna trecută, care purta titlul de mai sus îşi dă în petec şi mă face să- mi schimb – cred, pentru puţin timp – bunele păreri ce le aveam despre dânsa. Probabil, inspirată de vreo cucoană ideală (!) prieteni de la externat şi care i se va fi plâns că…” nu poate găsi o fată de oameni cumsecade spre a îngriji, ca o soră mai mare, de un copilaş”, simpatica scriitoare ia condeiul şi aşterne nişte monstruozităţi dărâmându-şi astfel tot ce clădise mai înainte. Cum, stimată cetăţeană, nu eşti d-ta acea care scriai, cu câteva numere mai în urmă, că te-a vizitat „o drăguţă lucrătoare dintr-o fabrică” spunându-ţi „printre lacrimi” că a fost necinstită de director sau mecanic şi trebuie să lucreze înainte, fiind într-o neagră mizerie? Cum, acea fată nu voia să lucreze decât „cu mănuşi în mâini şi cu pălăria pe cap”? E drept că nu stă în firea românului de aş da copilul la stăpân. Dar de aci şi până la a „decreta” că „orice fiică de român se naşte cucoană” e departe şi nu şade bine în gura aceluia care, umblând cu trăsura prin mahalale, descria apoi starea mizerabilă în care se găsesc familiile nevoiaşe. Şi acestea constatate, d-sa dă ca soluţie intrarea fetelor la stăpân? Dar, odată aci, vor mai ieşi şi bune soţii când e ştiut că mai toate „familiile onorabile” au şi câte un „domnişor onorabil” din cauza căruia drăguţa fată se pomeneşte doică minunată? Frumoase tendinţi de emancipare! — „Maşina de scris, iată idealul oricărei fete sărace”. Tot aşa a spus şi d (omnul) Duiliu Zamfirescu. Dar eu întreb: de ce o fată şi-ar face un ideal din muncă — Indiferent de felul acelei munci – şi nu ar prefera să stea acasă să-şi vadă de gospodărie? Oare pretendentul ce ar veni să-i ceară mâna ar întreba-o dacă cunoaşte dactilografia? Nu înţeleg deloc această expansiune spontană pentru slugărnicie a colaboratoarelor Dimineţii. Sărăcie şi pretenţii există în societate dar nu printre fetele „absolut sărace” ci la acele clase intermediare al căror cap de familie e un funcţionar de 200 lei pe lună; la soţia şi fiica acestui funcţionar care pe stradă fac paradă cu un franţuzism schilod dându-şi aere ighemonicoase iar acasă freacă fundul tingirilor cu mănuşi în mâini. „Ne lipsesc – zice dânsa – adevăratele femei devotate casei, femeia care să iubească locul ce o adăposteşte” … Dar „ne lipsesc” şi acei stăpâni patriarhali – după cum şi d-sa recunoaşte – care să ducă o viaţă aproape comună şi care să vadă în servitor un om dar nu un animal. Astăzi, funcţionarul de mai sus, după a cărui masă de multe ori nu mai rămâne nimic pentru servitoare – dacă îşi permite acest lux – tratează cu cel mai mare dispreţ pe omul sau femeia ce-l serveşte pe un preţ derizoriu. Cât priveşte pretendentele la maşina de scris, eu aşa cred că ele sunt nule faţă de cele ce bat pe la porţile fabricilor. Deci şi d-sa cade în acelaşi „păcat” în care zice că a căzut bardul de la Mirceşti „decretând” că: tot românul se naşte poet – la rândul d-sale „decretând” că: orice fată de român se naşte cucoană”. Fără a decreta şi fară a fi „o axiomă”, orice fiică de muncitor (nu de român) se naşte umilită şi moare umilită. Moş Istrati („România Muncitoare”, an V, nr 57, 17 septembrie 1909) Ticăloşiile poliţieneşti la Brăila Am arătat în numerele trecute despre acţiunea începută de un însemnat număr de muncitori din portul Brăila, pentru a se organiza în sindicat. Am arătat cum prefectul Brăilei a inaugurat domnia bunului plac interzicând întrunirile şi declarând că nu va da voie să se vorbească în acele întruniri decât ce-i va conveni lui. Odată cu protestarea noastră energică şi cu hotărârea muncitorilor brăileni de a trece peste piedicile ce se puneau în cale, prefectul a bătut, momentan, în retragere. Acum însă ni se comunică, din Brăila, că autorităţile poliţieneşti au pornit cu o forţă neobişnuită goana împotriva muncitorilor care se asociază şi se întrunesc cotra legilor în vigoare. Prefectul din Brăila dorind să calce pe urmele colegilor lui Atanasiu şi Gusal, din Galaţi, răspândeşte teroarea printre muncitorii din localitate pentru a nu se mai întruni şi discuta de nevoile lor. Abuzul acesta revoltător trebuie înfierat cu ultima energie şi trebuie opusă o rezistenţă ticăloşiilor poliţieneşti. Marţi 22 Sept. (…) Ştefan Gheorghiu (Ploieşti) se afla în localitate pentru a căuta de lucru. El a fost ridicat cu forţa de pe stradă, dus la poliţie şi expediat cu forţa la Ploieşti. În aceeaşi zi, (…) Ştefan Gheorghiu a fost arestat, dus la poliţie şi maltratat, în mod îngrozitor, cerându-i să se lase de organizaţie. Dându-i-se drumul a fost condus până acasă postându-i-se la poartă mai mulţi agenţi (…) Muncitorii ceilalţi de asemenea sunt terorizaţi, insultaţi şi ameninţaţi cu bătaia dacă se vor mai duce la Organizaţie. În sfârşit, poliţia, din ordinul prefectului, şi-a pus în gând să aducă la disperare pe paşnicii muncitori din port. Regimul liberal care guvernează a transformat ţara într- un fel de gubernie rusească. El tremură şi se îngrozeşte la licărirea oricărei lumini de redeşteptare a poporului muncitor. El suprimă, cu neruşinare, legile care garantează libertatea de gândire, asociaţie sau întrunire şi în nebunia ce l-a cuprins nu stă un moment la îndoială ca să uzeze de cele mai degradatoare şi revoltătoare măsuri arbitrare. Dacă cinicul ministru de interne, Ionel Brătianu, îşi închipuie că prin asemenea stupide dispoziţii va înăbuşi avântul de redeşteptare al clasei muncitoare se înşeală amar. Ceea ce se opreşte azi, cu forţa, ca să nu fie cunoscut, vor izbucni mâine, cu furie, şi vor regreta amar cei ce încearcă să încătuşeze conştiinţele. Indivizii pier, ideile, niciodată. Muncitorii brăileni au acum ocazia să se convingă şi mai mult că interesul guvernanţilor români este ca ei să lâncezească în ignoranţă şi mizerie. Clasa stăpânitoare preferă ca să-i vadă în cârciumi, cafenele şi copleşiţi de toate viţiile rele dar nu-i convine niciodată să vadă pe muncitori întrunindu-se şi discutând asupra nevoilor lor. De aceea tov. Noştri din Brăila trebuie să continue cu mai mult entuziasm lupta lor de organizare şi lumânare. Persecuţiile ce le îndreaptă asupra lor guvernanţii sunt dovada cea mai evidentă că ei au pornit pe calea sănătoasă care-i va duce la deşteptare şi emancipare. Dacă oligarhia liberală batjocoreşte legile şi nu vrea să le lase libertatea de a-şi exercita drepturile cetăţeneşti ei să nu dispereze. Niciun sacrificiu nu trebuie să li se pară prea mare atunci când e vorba de luptă pentru fericirea clasei muncitoare din care fac parte. Mergeţi înainte muncitori din Brăila! Mereu înainte! „R, M.” („România Muncitoare”, an V, Seria I, nr. 60, 27 sept. 1909) Greva de 5 minute de la fabrica de cuie „Chercea” din Brăila înainte de a descrie împrejurările când s-a produs această grevă precum şi succesul ce I-au obţinut, e bine să facem cunoscut muncitorilor apucăturile d-lui N.P. Chercea, patronul fabricii de cuie din oraşul nostru pentru ca toţi muncitorii organizaţi în sindicate să-l cunoască. Numitul patron a moştenit obiceiurile rele ale colegilor lui de acum câteva decenii care tratau pe lucrătorii ce-şi cereau drepturile, cu cuvintele: mişei, hoţi, etc. Şi că n-au dreptul să vorbească înaintea patronului. Toată vara cât d. Chercea a avut aglomerare la lucru, noi, muncitorii din fabrica lui, eram oamenii cei mai buni iar acum când a sosit iama, a schimbat tactica şi spune că muncitorii sunt răi, leneşi şi nu merită salariul ce-l primesc pentru munca lor ingrată. Dar am întrebat noi pe d (omnul) Chercea, d (umnea) lui nu vinde iama pe acelaşi preţ ca vara? Atunci, de ce caută noduri în papură pândind cea mai mică greşeală a unui muncitor pentru ca să-i găsească vină şi să se răstească la el cu cuvintele acestea: „ieşi afară, mişelule, îmi mănânci averea de pomană!” Un astfel de caz s-a întâmplat unui bătrân şi vechi lucrător, anume, moş Stancu Florea, care e maistru la atelierul unde lucrează băieţii. Şi fiindcă d (omnul) Chercea are aci două creaturi, ale sale, din care una e văr cu ginerele său, d (omnul) Bratu, directorul fabricii caută un prilej lui Stancu Florea ca să- dea afară şi să-l înlocuiască cu unul din cei doi candidaţi. Aşa Că, într-una din zile, întâmplându-se un accident la băieţi, dar de care maistrul nu era vinovat de fel, d (omnul) Chercea găseşte de cuviinţă să-l concedieze. Noi, văzând cum stau lucrurile, pătrunşi de spiritul de solidaritate faţă de cel nedreptăţit, am format o delegaţie compusă din 5 tovarăşi şi neam dus la d (omnul) Chercea. Cum ne-a văzut d (omnia)-sa, ne spuse că dacă nu ne place cum procedează, n-avem decât să plecăm şi noi. Fără să mai zicem ceva, ne-am apucat să ne îmbrăcăm spre a pleca. Patronul, văzând că nu glumim, după câteva clipe, a trimis să cheme pe moş Florea la lucru înapoi, aşa că greva noastră a durat numai 5 minute. Iată dar, că de această dată grandomania d (omnu) lui Chercea a fost îngenuncheată şi sperăm că-i va servi pentru viitor, cu atât mai mult, cu cât să nu creadă că mai are a face cu lucrătorii de odinioară! Un om.[2] („România Muncitoare”, an V, nr. 81, 26 noiembrie 1909) Francisco Ferrer La 30 septembrie 1909, a fost împuşcat de către un pluton de infanterie în curtea închisorii Monjuich, din Barcelona (Spania), revoluţionarul Francisco Ferrer. Cine a fost Ferrer şi ce vină a avut el, vom vedea mai jos. Ferrer s-a născut la 13.01.1857, în Alella (Spania). Copil de părinţi bogaţi, el a avut o educaţie şi o instaicţie deosebite, de vreme ce s-a asociat mişcării radicale şi republicane, iar mai târziu a devenit secretarul şefului partidului radical-republican pe care l-a urmat la Paris în exil. Iubitor sincer al poporului dezmoştenit, Fefrer se convinse curând că, pentru a dezrobi atât politiceşte cât şi economiceşte poporul spaniol, trebuie începută o acţiune de jos, ştiind de asemenea că, în mare parte datorită clerului, călugărilor, norodul ajunsese atât de îngenuncheat şi cum era un anti-clerical convins, se hotărî să înfiinţeze şcoli unde să sustragă cu timpul unele generaţii de sub presiunea abrutizantă a popimei trândave. În lipsa însă a mijloacelor pentru o asemenea acţiune, împrejurări favorabile nu întârziară a veni. Ca profesor de limba spaniolă, facu cunoştinţa unei dame bogate, a d-rei Meunier. La început, ea a venit să-l readucă în sânul bisericii catolice, dar lucrurile au ieşit invers; în curând, o converti el la ideile sale. Murind ea, îi lăsă prin testament întreaga avere de mai multe milioane. Dacă ar fi fost un parvenit ce umblă după titluri şi avere şi nu un devotat cauzei proletare, Ferrer ar fi putut cheltui în orgii şi desfătări această moştenire neaşteptată. El puse imediat în practică ideile sale. Prima şcoală modernă: „(Escuola moderna)” el o deschise la 1901, la Barcelona, cu 18 băieţi şi fete. Întregul său sistem de predare şi educaţie era pus pe bază pur raţionalistă – raţiune şi ştiinţă – Religia şi naţionalismul idiot ce se predau în toate şcolile existente, fură cu totul excluse. El voia să scoată din elevii săi oameni liberi şi emancipaţi, adepţi ai ştiinţei adevărate iar nu maşini guvernamentale, păpuşi al căror creier îmbâcsit de religie şi naţionalism stupid să servească de instrument guvernanţilor. Până la finele primului an şcolar, numărul elevilor săi ajunse la 80, iar în anii următori şi până astăzi se înfiinţară peste 600 şcoli în toată Spania. Mai mult. Înaltele şi frumoasele sale învăţături trecură oceanul şi numeroase şcoli modeme se înfiinţară în America de Sud, Brazilia şi Argentina. Acum, de curând, s-au înfiinţat şi în Portugalia. Iată cine a fost Ferrer şi care au fost ideile lui. El nu era un anarhist, după cum a încercat să insinueze guvernul spaniol, după executare; el n-a înarmat braţul nimănui pentru a distruge, din contră, el era un adevărat creator de oameni li beri – cugetători, iubitori ai progresului şi dezrobirii maselor muncitoare. Ferrer a fost un revoluţionar în înţelesul ştiinţific al cuvântului. Dar tocmai prin faptul că, cu mijloacele sale ştiinţifice legale, smulgea mulţimea din ghearele călugărilor papistaşi atotputernici şi sugrumători de libertăţi care vedeau că le fuge terenul de sub picioare în faţa uimitoarei repeziciuni cu care se înmulţeau şcolile, tocmai din această cauză îi purtau ură şi căutau să-l piardă – ceea ce au şi încercat în anul 1906, cu ocazia unui atentat anarhist în contra regelui Alfons, dar despre care el nu avea nicio cunoştinţă. De astă dată, li se prezentară teren mai priincios. Ivindu- se răscoala la Barcelona şi în toată Catalonia (provincie) în urma nesocotitului război din Maroc cu care ocazie poporul se răzbună arzând vreo 40 de mănăstiri, popii denunţară pe Ferrer ca autor al revoluţiei şi prindeau momentul de a pune mâna pe el. În timpul acesta, Ferrer se afla în Anglia. Fatalitatea şi împrejurări familiale chemându-l în ţară, el se întoarse şi, auzind de acuzaţia ce i se aruncă în spate, ştiindu-se nevinovat, cu toată insistenţa amicilor săi se duse să protesteze. Cum ieşi în stradă, fii arestat şi băgat în fosta fortăreaţă Montjuich. Ştiind că lumea civilizată va protesta, reacţiunea a căutat să procedeze scurt cu dânsul. Fiind stare de asediu, fu judecat de tribunalul militar a căror negri judecători aveau sentinţa pe buze. Ferrer trebuie executat. Ca să-şi poată face cineva o idee de slabele învinovăţiri şi pentru care motive a fost împuşcat acest învăţat al lumii, dăm mai jos câteva fragmente din actul de acuzare, lată-le: „Avem mărturia consilierului comunal Don Narciso Berdaguer Callo care depune că după comunicări pe care nu le poate dovedi, dar pe care le crede juste (sic) răscoala a fost provocată de elemente anarhiste care erau conduse de Ferrer, Guardia şi Fabre.” “Consilierul comunal din Barcelona, don Emiliano Iglesias crede în mod vag că răsculaţii şi-au procurat banii de la cunoscutul anarhist Ferrer. “Mai este mărturia locotenentului de artilerie Alfredo Garcia Magallon, care a auzit de la un ziarist care şi acesta a auzit de la un altul, cum că, cu evenimentele din iulie (răscoala) s-au succedat sub conducerea şi ca o «afacere personală a lui Ferrer!» se dădu un avocat din oficiu, căpitanul Galceran. Aceasta numai ca o formalitate. Se întâmplă însă că acesta să fie un om drept şi cu conştiinţă şi ca atare voi să-l apere în mod conştiincios. El propuse mai mulţi martori în favoarea apărării. Se respinseră. În ziua judecării procesului, îl apără cu multă căldură şi spulberă cu argumente puternice toate acuzaţiile ce i se aduceau clientului său. Naivul avocat căuta să convingă pe judecători de nevinovăţia lui Ferrer; aceştia însă erau pasivi, „dădeau din umeri” şi respingeau cu perversitate argumentele apărării. După cum am spus, ei aveau sentinţa deja pronunţată şi începură chiar a prinde ură pe apărător că îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate misiunea. Ceva mai mult. După executarea lui Ferrer, îl căutau în nebunia lor, să-l dea în judecată aceluiaşi tribunal care, a condamnat pe Ferrer. Aceasta nu s-a întâmplat însă. Ferrer fu condamnat la moarte şi a doua zi, fară nicio amânare, fu scos în curtea închisorii şi împuşcat de un pluton de soldaţi. Pentru cei care i-au ridicat viaţa, martirul de la Barcelona a avut cuvinte dumnezeieşti: „Voi nu sunteţi de vină, dragii mei, a zis el, adresându-se soldaţilor, ţintiţi numai bine.” Dragii mei! Câţi nu pronunţă în viaţa lor aceste două cuvinte simple? Dar cine mai bine ca el a ştiut să dovedească aceasta prin fapte? Dar dacă împuşcarea i-a adus vreo suferinţă, acestui martir al nostru, ea a fost de mică însemnătate faţă de supliciul moral după condamnare şi înainte de moarte. El era de toţi cunoscut ca un convins ateu şi un înverşunat anti-clerical. Ar fi trebuit deci să-l lase în pace şi să-i respecte ultimile lui momente. Dar pentru ei, acesta era momentul cel mai priincios de a-şi bate joc de acela ce îi dispreţuise şi îi lovise în interes. Sub pretext de a-i da binecuvântarea şi mângâierea ce o primesc unii criminali de rând în asemenea ocazii în biserica închisorii, unde, cu toate protestările şi respingerile sale, a trebuit să rămână până în dimineaţa executării, înconjurat de acei diavoli pe care îi urâse toată viaţa, a fost silit acest om să gândească şi să pună pe hârtie ultimele sale hotărâri. Oroare! Numai ateul care se îngrozeşte la vederea bisericii, poate şti ce-a simţit acest om în acea îngrozitor de lungă noapte. Numai omul de ştiinţă, care se cutremură la vederea întunericului religios, poate simţi ce-a îndurat acest cugetător, închis şi înconjurat de făţărnicii apostoli ai fictivului dumnezeu. Moartea pentru el a fost curmarea unui supliciu de nefericit. Dispreţuiţi cu convingere minciuna religioasă, clerul şi pe dumnezeul plăsmuit de el. Veneraţi nemurirea lui Francisco Ferrer! P. I. („Calendarul Muncei”, nr. 20 pe anul 1910, pp. 68-72. Almanah apărut în decembrie 1909.)   [1]               Rubrică semnată de Panait Istrati cu pseudonimul Istrian.   [2]               Un om este un pseudonim mai puţin cunoscut - aproape deloc - al lui Panait Istrati.