Panait Istrati

BĂTRÂNII PERLMUTTER Constanța e un mic Stambul românesc tolănit alene pe anticul promontoriu al Mării Negre sanctificat de exilul lui Ovidiu, poetul nefericit a cărui statuie visătoare împodobește piața ce-i poartă numele și face să bată în piepturile românilor toată mândria gintei latine. Turci, ovrei, bulgari, armeni, greci, tătari forfotesc într-o pitorească promiscuitate, discută tot felul de afaceri și fac s-ajungă la urechile românilor toate dialectele Levantului. Aici, călătorul cosmopolit se simte la el acasă, găsește mâncări gătite după gustul lui, oameni care-i plac și deprinderi care i se potrivesc. Din 1906, Constanța a devenit cel mai important port balcanic. În anul acela, guvernul român a inaugurat, pe socoteala sa și, s-o recunoaștem, cu prețul a mari sacrificii, un serviciu regulat cu patru nave rapide care fac cursa Constanța-Constantinopol-Pireu-Smirna-Alexandria Egiptului. În felul ăsta, într-o singură săptămână, călătorul care lua la Paris Orient-Expresul, putea ajunge pe pământul faraonilor în modul cel mai confortabil și fără altă bătaie de cap, decât să sară la Constanța din expres în pachebot. Acesta, alb ca o lebădă, și arzând în căldări țiței, făcea 17 noduri pe oră și dădea, în cele mai favorabile condiții, un deficit de câteva zeci de mii de lei aur pe călătorie. Poporul român, căruia nu-i călca niciodată piciorul pe ele, plătea cu trufie, gândind la nobilele sale origini, dar asta era altă poveste…   În dimineața aceea de sfârșit de octombrie, Dacia intrase în portul Constanța pe o vreme foarte proastă. Era la a treia cursă. Morocănoși și palizi, cei câțiva pasageri care coborâseră se eclipsară foarte repede, luați, aproape toți, de trăsura unui mare hotel. După care, vaporul păru să răsufle ușurat – bijuterie de-un alb imaculat, profilându-se de-a lungul cheiului negru și pustiu pe care o santinelă preocupată îl măsura de la un cap la altul cu pași obosiți. Și iată-i apărând, unul câte unul, ca șoarecii, funcționarii, bucătarii, mateloții, cărora serviciul le permite s-o șteargă aproape imediat după acostare. Unii se despărțiră îndată, cu câte o strângere de mână grăbită și cu două vorbe spuse la repezeală. Ăștia erau „băieții însurați”. Ceilalți, „băieții de treabă”, se duceau în grupuri mici să bea un pahar de vin „românesc” și să guste o bucățică de „pastramă” de berbec în vreo tavernă, pe care în Levant numai ovreii știau să le chivernisească pe gustul amatorilor de „bucățele rare”. Își făcu apariția și Sotir. Era scrupulosul cambuzier de pe Dacia, omul care nu se grăbea niciodată sau, în orice caz, nu arată că s-ar grăbi. Era cel mai vechi dintre navigatorii români din leatul lui, foarte respectat de toată lumea, fie ei superiori sau subalterni, pentru numeroasele lui stagii pe vapoarele străine, pentru experiența lui vastă și pentru că vorbea câteva limbi fără să o facă pe grozavul. Fire melancolică, totdeauna distrat, Sotir era punctual „ca orice om căruia nu-i place să primească bobârnace”. Și cu toate că era prea solitar pentru un marinar, camarazilor lui le era drag, și între ei îi ziceau „bărbosul”. Pentru că Sotir, din toată marina română, era singurul care avea barbă atât de frumoasă, creață și sură; dar părea sălbatec, gata de bătaie, temperament de cambuzier veritabil. De fapt, viața lui nimeni n-o știa decât din auzite. Nu-i plăcea să facă confidențe. Sub braț cu un pachet de trufandale exotice – curmale, ananas, nuci de cocos –, Sotir, punând piciorul pe uscat, oferi santinelei un pachet de țigări egiptene. Ostașul îi mulțumi: — Numai dumneata, domnu’ Sotir, te mai gândești și la noi, amărâtele de santinele. — Deh, fiule, poate că ăilalți au griji mai multe decât mine! Din port, cambuzierul porni drept spre strada Mangaliei, mahalaua cea mai nenorocită a Constanței, înțesată, inaccesibilă din septembrie până-n aprilie. Dar Sotir era om de nădejde, avea picioare bune și inimă la fel. Și, mai ales, știa ce vrea. — Mai întâi, hai să le spunem bună ziua bătrânilor Perlmutter. Și intră în curtea desfundată pe care o revede întotdeauna cu plăcere. Tocmai în clipa aceea apăru Hanăle, o fetiță de zece ani, puțintică, o miniatură a Estherei, brună și slăbuța, ultimul copil al lui Perlmutter. Era îmbrăcată curățel în dimineața asta, cu o rochie roșie. Și ochii ei rotunzi, cu lumina strălucitoare, mari-deschiși, păreau să plutească cu dispreț pe deasupra noroiului din jur. — Veniți la noi? exclamă fetița într-o românească curată, văzându-l pe Sotir. Dar nu-i nimeni acasă! Știți, azi e șabăs, e Yom Kippur! Părinții mei s-au dus la sinagogă, să se roage și să postească toată ziua. — De-asta, gândește Sotir, sunt închise toate prăvăliile evreiești în dimineața asta. Deh, e ziua cea mare, când ei își cer iertarea păcatelor pe tot anul! Avrum Perlmutter o să-și petreacă toată ziua cu Iehova, alături de mentorul său, de reb Zalman, așa că să-i lăsăm în pace. În timpul ăsta fetița-i dădea zor cu gânguritul, părea prea serioasă pentru vârsta ei. — Și-am să postesc și eu pân’deseară. Pentru prima oară anul ăsta, c-am împlinit unsprezece ani! Și ananasul ăsta-i pentru noi, ca data trecută? — Firește, răspunse Sotir, puțin cam ursuz, e pentru tine și pentru bătrâni, din partea fratelui tău Isaac. Nu vrei să-l mănânci acuma? — Oh, nu! Cum se poate?! Ce-o să zică reb Zalman?! Și fetița, jenată, aruncă o privire în jur, să vadă de nu cumva această prozaică sugestie fusese auzită de vreo ureche indiscretă. Dar, liniștită, întinse mâinile spre pachet. — Am să-l duc în casă. — Ba nu, spuse în glumă Sotir. Nu vreau să te ispitesc. Ești în stare să-l mănânci pe ascuns. Pachetele astea două sunt pentru voi, am să vi le aduc mâine. Și marinarul plecă agale, impasibil, pierdut cu totul în gândurile lui. — Ce rasă plină de mistere. Ovreii ăștia, tot ce fac, fac cu frenezie. Niciun neam nu-i atașat cu atâta pasiune violentă de trecutul său; și cu o pasiune tot atât de violentă, îl părăsește. Ei se manifestă sau se reneagă, la fel de nebunește… E un mister!   *   A doua zi aproape că se-nserase când Sotir intra în curtea sordidă de pe strada Mangaliei, în fundul căreia bătu timid la o ușă prăpădită. Rifca, îmbătrânită și gheboșită, o crăpă cât să poată scoate capul afară, dar recunoscându-l pe prieten, se dădu îndărăt, o deschise larg, încurcându-se în vorbe: — Ah, dumneata ești, kir Sotir! Intră! Să-ți dea Dumnezeu zile, omule cu vești bune! Intră! Ce bucurie, ah, ce bucurie! Apoi, strigând către bărbatul ei: — Avrum, Avrum! A venit kir Sotir! Sotir se afla din nou în odaia mare a croitorului sărman. Miros de ceai, de stofe, de mangal încins în fierul de călcat. Cald ca într-o baie. Aer stricat. Dezordine, sau mai curând indiferență față de tot ce nu mișcă… Cu nasul în abajurul unei lămpi cu gaz, Avrum făcea să duduie pământul cu mașina lui de cusut și îi trebui un timp până să audă chemarea nevesti-sii. În fine, opri țăcănitul acela asurzitor, privi pe deasupra ochelarilor și, se ridică, biet bătrân sfrijit, alb tot, dar cu ochii încă strălucitori, cu mersul sigur: — Sunt fericit să-ți pot strânge mână, kir Sotir, spuse el într-o românească corectă. Ia, te rog, loc aici lângă reb Zalman. Într-un colț luminat puternic de o a doua lampă, ședea, într-o aureolă de tihnă senină, reb Zalman, un bătrân cu barbă mare, căruntă, și cu perciuni lungi. Bea ceai și își ștergea cu gravitate picăturile de sudoare de pe frunte. Pe cap avea o tichie neagră, pe care n-o scotea niciodată. Când Sotir se apropie de el, se ridică în picioare cu ceașca într-o mână și pe cealaltă o întinse spre marinar cu degetele răsfirate, după obiceiul evreiesc, rostind stâlcit cuvintele românești: — Fii binevenit, prietene Sotir. Ei, cum a fost călătoria? S-a-ncheiat cu bine? — Binișor, reb Zalman. — Dumnezeu să te ocrotească-ntotdeauna, zise Rifca, și pe pământ și în călătoriile pe mare, pentru că ți-e milă de bieți ovrei ca noi. — Mulțumită dumitale, kir Sotir, adăugă Avrum, mai putem și noi să aflăm câte ceva despre soarta nefericitului nostru Isaac, care se stinge departe de noi, acolo-n Egipt… — Fie-ți milă de noi, Iehova, Dumnezeul nostru, oftă Rifca ridicând spre tavan chipul ei radiind dureros. Și după ce murmură în idiș câteva cuvinte de neînțeles acoperindu-și fața cu mâinile ei mici și grăsuțe, duse colțul șorțului la ochii înroșiți și, înseninată, îi explică lui Sotir: — Avrum al meu, dintotdeauna am spus-o, n-a fost destul de sever cu copiii noștri. Așa c-am fost greu pedepsiți. M-am rugat de mila Cerului. Sărmana de mine… Apoi se grăbi să aducă ceai celor trei bărbați ce ședeau în jurul lămpii. — Și, cu școala dumitale, mai merge, mai merge, reb Zalman? întrebă Sotir cu interes. Desigur, copiii tot te mai necăjesc și părinții tot nu-ți plătesc…! Hai cu mine în Egipt, acolo au nevoie, s-ar părea, de rabini care să-i învețe Talmudul, și ai să găsești copii cuminți, pe care să-i înveți să-l cinstească pe Iehova. — Eu, de-aici nu mă mișc. Sotir, eu sunt un sedentar, n-am nicio poftă de călătorit. Nu-i peste tot aceeași lume? Nu-s aceiași oameni? De-atâtea ori chiar dumneata mi-ai spus-o, dumneata care de douăzeci de ani bați continentele. Cât despre mine, Dumnezeu m-a trimis la Constanța, uite, ’s mai bine de patruzeci de ani de-atunci, și cu toate că aici sunt ovrei puțini și că, de când s-a prăpădit nevastă-mea și se odihnește-n pace-n cimitirul din Constanța, n-am alți prieteni decât pe Perlmutteri și am să rămân aici, legat de trecut, toată viața. Nu-mi plac schimbările, cum îi place tineretului de azi și cum îți place și dumitale, Sotir. Mi se potrivește mai bine statul pe loc; pentru că, numai în continuitate e credință. — Ești modest, reb Zalman. Te îngropi într-o viață ștearsă și umilă, cu toată învățătura dumitale mare. Nu vrei să știi de beția spațiilor vaste și de schimbările neașteptate! — Și dumneata, Sotir, care nu vrei să știi de beția unei vieți sedentare ovreiești ce-ți umple inima și sufletul! În adevărata umilință în fața lui Iehova inima își află împăcare. Trufia-i ceea ce face pe copii să se abată de la calea părinților lor… — E logic, zău, exclamă Sotir. Copiii calcă-n picioare trecutul. Trecutul nu trebuie să se prelungească-n viitor, dacă suntem cu-adevărat prietenii progresului omenesc. Copiii au dreptul la revoltă! — Da, Sotir. Ai dreptate. Dar uiți că viitorul își trage seva din trecut, și trebuie să-l menajeze, pentru că-i datorează experiența. — E-o fericire că-l avem pe reb Zalman cu noi, făcu Rifca, aproape cu voioșie. Ce ne-am fi făcut fără sprijinul lui! Nici Avrum, nici eu n-am fi fost pe lumea asta, fără prietenul și duhovnicul nostru cel mai bun… — Și fără kir Sotir, completă Avrum, care totdeauna înainte de a pleca în țări îndepărtate vine să ne facă o vizită, ce-am mai fi știut noi despre soarta copiiilor noștri? Da, kir Sotir, dumneata aduci câte un pic de bucurie în casa asta tristă… — E-adevărat, aprobă Rifca. Păcat că ești un „goi”, kir Sotir. Știi că reb Zalman e puțin rudă cu noi? Și el e un Perlmutter. E… cum să-ți explic eu… Bunicul lui era văr de-al doilea cu tatăl bărbatului meu, nu-i așa, Avrum? — Lasă astea, Rifca. Să vedem mai bine ce ne spune kir Sotir. — Ai dreptate, Avrum. Spune, kir Sotir, cum îi merge lui Isaac al nostru? E-adevărat că-i sănătos, cum ne scrie el? Hanăle, care tocmai desfăcuse pachetul adus de Sotir, citise cele câteva rânduri scrise-n grabă în idiș și asista cu gura căscată la toată conversația, din care nu-i scăpa un cuvânt. — Îi merge bine, îi merge foarte bine, răspunse Sotir cu o vivacitate pe care reb Zalman o găsi cam forțată. Perlmuterii îl fixară îngrijorați pe marinar; mama insistă: — Nu-i prea slab? — Nu-i slab deloc. — Câștigă bine? — Destul de bine… când lucrează. — Cum, „când lucrează”? Nu lucrează întotdeauna? — Nu, firește că nu. Câteodată n-are de lucru, cum se-ntâmplă oricărui muncitor. — Ah, acuma-nțeleg de ce ne cere de-atâtea ori parale. Și cu toate astea, Isaac e-un pălărier cum nu erau mulți ca el în București. Ar trebui să aibă totdeauna de lucru. — Da, aprobă Sotir, Isaac e un pălărier foarte bun, numai că, asta-i, în Egipt se poartă mai mult fesul. — Dracu’ să-l ia de fes! blestemă Rifca, ridicându-se să se ducă după ceai. Reb Zalman o privi pe Rifca cu un aer sever, dar nu spuse nimic. Interveni Avrum, cu vorbirea lui astmatică: — Scrisorile băiatului nostru Isaac devin din ce în ce mai de neînțeles, din ce în ce mai scurte, kir Sotir. Mintea lui, mi se pare, e destul de tulbure. Nu-l mai recunosc pe băiatul deștept de pe vremuri. S-o fi apucat de băutură? — Hm, făcu Sotir cam încurcat. I se mai întâmplă și lui, ca omului, de prea multă amărăciune. Fiind singur, și silit să trăiască departe de ai săi, deh, un pahar, din când în când, nu-i o crimă… — Ba-i crimă, kir Sotir, e crimă! se tângui croitorul cu respirația întretăiată. Să ai un bețiv în familie… asta-i o rușine! Ovreii nu beau… Noi trudim, bieți bătrâni, din zori și până-n miezul nopții, pentru o bucată de pâine. Cinci copii… i-am hrănit, i-am îngrijit, i-am crescut, am sacrificat totul pentru ei, și-acuma, pentru ei nici nu mai existăm. În afară de Hanăle, toți cinci de mult ar fi putut să ne-ajute, dar n-o face niciunul. Nu mai existăm. Copiii noștri sunt ca și morți pentru noi. Și noi, pentru ei, tot ca și morți suntem. Toți s-au împrăștiat, ca bătuți de vânt. Știi și dumneata… Ne-a mai rămas Hanăle, ea-i un copil încă, micuță, dar ce poate face ea ca să ne-ndulcească soarta? Uite, se împlinesc patruzeci de ani de trudă, de griji, de cheltuieli pentru școală bună și totul a căzut baltă. Ce crimă am făptuit în ochii lui Dumnezeu, ca să fie atât de crud și nedrept cu noi? Avrum, drept ca o prăjină, alerga prin toată odaia ocărind și rostindu-și indignarea; apoi, fără suflu, se trânti în fotoliul cel vechi. Nevastă-sa alergă să-i dea ceva să bea, îl certă la rândul ei, tânguindu-se: — Ah, kir Sotir, mai rău păcătuiește săracul în fața lui Dumnezeu decât bogatul. Dacă-n cer se ține socoteală de toate câte-a spus omu’ la supărare, atunci s-a isprăvit cu mântuirea sufletelor noastre. Oh, vai de capul meu! Chin pe lumea asta, chin pe lumea ailaltă. La ce bun să te mai naști… — Nu blestema, Rifca, zise reb Zalman cu blândețe. Crede-mă, Dumnezeu n-are nicio vină-n chestia asta. — Bărbatu-meu, săracu’, se crede atât de nenorocit, încât se leagă și de cele sfinte. Până și rugăciunile le spune acum numai din vârful buzelor. Ce vrei, orice răbdare ajunge odată și-odată la capăt. De la zece ani de când se tot chinuie… — Și-acum, se vaită Avrum, suntem loviți în ultima noastră speranță, în Isaac, cel mai bun și cel mai blând dintre copiii noștri. Într-adevăr, e prea mult… — Dumnezeu ne-a dat minte să ne călăuzească, îl consolă reb Zalman. — Și-o inimă să ne zăpăcească mintea, îi tăie Sotir vorba cu duhul blândeții. — În operă Creatorului, kir Sotir, nimic nu-i făcut ca să „zăpăcească” … — Poate, dacă ești mort… Ridicându-se să plece, Sotir strânse cu căldură mâinile celor trei Perlmutter, o sărută pe Hanăle și zise părinților lui Isaac: — Voi n-ați greșit cu nimic, nici copiii voștri și… nici Dumnezeu. Vinovatu-i altul, dar voi sunteți prea bătrâni ca să-ncepeți astăzi să-i dați de urmă. Hai, vă las sănătoși și să vă găsesc sănătoși! — Vrei să fii atât de bun să treci mâine să iei un pachețel pentru Isaac? — Desigur. Am să trec…     *   În ziua îmbarcării Sotir trecu din nou pe la Perlmutteri. Îl găsi pe reb Zalman la locul său obișnuit, bându-și ceaiul, cu picături de sudoare pe frunte. În aerul încins din odaia în dezordine, Avrum sta, ca întotdeauna, plecat pe mașina de cusut. Rifca și Hanăle, agitate, pregăteau în bucătărie un pachet pentru scumpul lor Isaac. Îi trebuiră din nou câteva minute lui Avrum până când să oprească mașina. În timpul ăsta reb Zalman, în colțul lui preferat, stătea de vorbă, cu glas scăzut, cu Sotir. — Nu-i așa, kir Sotir, că aseară i-ai mințit puțin? Bietul Isaac trebuie să fi-ncăput în ghearele beției. Teamă-mi e că n-or să-l mai vadă niciodată! — Și mie mi-e teamă. Dar nu orice adevăr poate fi spus, șopti Sotir la urechea lui reb Zalman. Acesta, închizând ochii, începu îndată să miște buzele sale cărnoase, murmurând o rugăciune care de obicei se spune pentru un bolnav: „O, Doamne Atotputernice, tu ești Dumnezeul bunătății și al îndurării, ai făurit lumea cu dragoste și cu dragoste judeci făpturile tale. Fie-ți milă, Doamne, de noi, de poporul lui Israel, poporul tău ales, ai cărui fii suferă, și printre ei și Isaac al lui Avrum.” Sotir, deprins cu asemenea monologuri, continuă să-i vorbească la ureche: — Nefericiții lui părinți ar cădea trăsniți dac-ar ști în ce hal de beție a ajuns fiul lor cel mai drag. După Iosel, după Esthera, după Haim, după Simon, iată că și Isaac, ultima lor speranță se năruie. E trist, într-adevăr, pentru sărmanii noștri Perlmutteri. — Da, da, făcu reb Zalman. Lui Avrum al nostru toate-i merg de-a-ndoaselea. Nici rude, nici copii, numai amărăciune. Și, merge oare lumea mai bine? Avrum, cu aerul mulțumit al omului care-și săvârșise munca pentru ziua aceea, uitând pentru o clipă de astmul său și de lamentările din ajun, se așeză și el lângă cei doi prieteni. Rifca aduse pachetul, cu nesfârșite indicații. — Am pus și o sticlă de țuică, pentru că ajungi (Dumnezeu să-ți binecuvânteze voiajul) tocmai de sărbătoarea Torei. Lui Isaac îi plăceau atât de mult sărbătorile noastre… Să-și aducă aminte de petrecerile de pe vremuri! Dumnezeu ne-a dat Tora cu bucurie, și-n ziua asta a anului îi e îngăduit chiar și unui ovrei să se-mbete… Sotir și reb Zalman se priviră semnificativ, apoi Sotir spuse: — Am să-i duc și ziare vechi românești; le citește cu mare curiozitate. Rifca le servi o gustare modestă: șalău marinat, măsline, castraveți murați; toate astea împreună cu ceaiul nelipsit, dar cu aromă fină care dezleagă limbile. Spre marea satisfacție a Rifcăi, cei trei bărbați făcură toate onorurile eforturilor ei culinare. Și toată încăperea începu să se umple de vibrații înaripate, iar vocile, când grave, când voioase, se-auzeau până-n curte. — Greșeala voastră, a ovreilor, spuse în glumă Sotir, e c-aveți prea multă viață-n voi, într-o vreme în care a trăi din plin este o crimă. Ca oricine-i prea bogat în seva vieții, plătiți și voi un tribut îngrozitor celor mediocri. Voi sunteți sau buni, sau răi, niciodată mediocri. — Ce vrei, spuse reb Zalman, un ovrei n-are dreptul să fie mediocru. Uită-te la un „goi”; ce-i lipsește? Muncește toată săptămână, și duminica se-mbată. Pentru el zilele se scurg liniștit pentru că lui îi fac plăcere chiar și bucuriile mai grosolane. Dar bucuriile noastre, la fel de puternice ca și ale creștinului, sunt cu totul de altă natură. — Eh, fleacuri, îl necăji Sotir. Iar începi cu misticismul dumitale sentimental. Fii realist, reb Zalman, nu mai tânji după viața voastră plicticoasă. — Sunt realist în felul nostru, Sotir, și ca să poți înțelege toată universalitatea vieții noastre plicticoase, nu trebuie s-o judeci din afară. Trebuie să trăiești „viața ovreiască”. Dar, din păcate, până și copiii noștri n-o cunosc. Ce știu ei acuma despre viața asta ovreiască atât de profundă, dar care ne înmoaie inimile de umilință și ne umple sufletele de fericire! Reb Zalman își șterse fruntea și continuă: — Uită-te la Yom-Kippur-ul nostru, pe care l-am serbat alaltăieri. E cea mai mare sărbătoare – și sărbătoarea noastră supremă se manifestă prin post și rugăciuni timp de douăzeci și patru de ore în șir. Și, știi, pentru noi e totdeauna sărbătoare când spiritul triumfa asupra materiei, „înlăuntrul nostru”. — În fiecare an, interveni Avrum, reb Zalman oficiază în ziua asta de sărbătoare, și vocea lui de cantor parcă-i vrăjită, ne-nfioară până-n măduva oaselor. Și melodiile mă urmăresc luni întregi, pe mine, care nu mai sunt credinciosul de altă dată. — Da, continuă reb Zalman, bucuriile ovreiului sunt spirituale, chiar dacă puțin încețoșate de tristețe, pentru că, cum să poți uita trecutul glorios și decăderea poporului tău? După trei mii de ani el se mai gândește încă la a nouă zi de Ab, ziua funestă a distrugerii celor două temple. Așa că ovreiul trăiește mai mult în trecut și-n viitor decât în prezent. El așteaptă, așteaptă cu încredere timpuri mai bune, așteaptă venirea Mesiei. Și cu venirea lui, micile noastre mizerii meschine vor dispare… — Și tot așteptând venirea Mesiei, gemu Avrum îndurerat, eu aș vrea să-l revăd pe Isaac al meu! — Cine știe, îl consolă Rifca. Cu ajutorul lui Dumnezeu poate c-o să-l mai vedem. — Ah, exclamă reb Zalman. Dac-ar putea veni în țara lui, lângă bătrânii lui părinți… Sotir, înălțând capul, cu barbă-n vânt: — Deh, voi uitați, amicii mei, că Isaac a dezertat din armata Majestății Sale Regelui României, că atâți alți Isaac și Niculae. Dar Isaac al nostru nu-i un dezertor de rând: el e feciorul lui Avrum Perlmutter. Și Avrum Perlmutter plătește azi păcatul ereditar cu pătimirile copiilor săi. Păcatul lui e că n-are-n vine un sânge mediocru. Știu foarte bine, nu-i nevoie să ai sânge nobil ca să dezertezi din armata regelui, chiar în felul lui Isaac, care-a zvârlit armă când nu mai avea de făcut decât o lună din trei ani de cazarmă. — Revolta împotriva sorții se răzbună, îl corectă reb Zalman cu calmul său obișnuit. Înduioșat și aproape cu seninătate, Avrum bolborosi: — Cât a suferit Isaac, sărmanul de el, în ăști trei ani, nimeni nu știe… — Cel ce-și trăiește viața în afara Domnului, suferă, zise reb Zalman oftând adânc. — Povestea lui Isaac, îi luă Sotir apărarea, e, la drept vorbind, povestea oricărui om prea bogat în seva vieții. Sunt două feluri de oameni. Omul-vierme, netulburat deloc în amorțeala lui milenară și care-și duce existența lui măruntă fără prea multă trudă. Durerile lui? Ce pățește șopârla? Dintr-un fleac îi cade coada, dintr-un fleac îi crește la loc, și totul costă doar câteva picături de sânge rece. Bucuriile? Mângâierile gâtlejului și ale unor anume alte organe. Asta-i tot; iată omul, omul mulțumit de viața lui. A fost de-ajuns un bobârnac ca să fie pus în mișcare. Și de-atunci, gângania mișcă, mișcă… Din fericire, continuă Sotir într-o tăcere absolută, spre gloria Vieții, mai există și un alt fel de om: cel care nu-i niciodată nicăieri mulțumit! Nu-i mai place să facă ce-a făcut prea multă vreme, nici să stea acolo unde-a stat prea multă vreme. Mai bine să dea-ndărăt decât să mucegăiască într-un loc. Mai bine să urle de durere decât să nu simtă nimic. Un asemenea om nu poate nici să râdă-ntr-una, nici să geamă-ntr-una, precum nu poate dăinui mult nici în bine, nici în rău. În toate se simte bine, o vreme, chiar și-n pușcărie, dar în nimic la nesfârșit, nici chiar la libertate. E omul care a inventat roaba, dar nu s-a oprit la atât. E omul care dă brânci vieții fără-ncetare și-o împinge-n toate extremele, bune sau rele. Felul ăsta de om poate să pară foarte interesat, interesat ca un egoist, dar nu e, nu e pentru că, dacă-i iei totul, se simte și mai bine! Taie-i o mână, o să lucreze cu picioarele. Sotir sorbi din ceai și continuă: — În toate rasele sunt fel de fel de tipuri de oameni de-ăștia, dar una singură-i plină de crapă de ei: rasa ovreiască! Așa se explică neputința ei de-a urma legea tuturor celorlalte rase, care-i aceea de-a ajunge la apogeu, apoi se oprește și o ia la vale. Și dacă, o dată pe an, voi vă căiți și vă-nălțați în nori, tot restul anului neamul vostru-i cât se poate de realist. Și asta-i ce-mi place mie la voi! Poporul evreu trăiește pe pământ. Și de asta fiecare ovrei face cât doi. Pe-un ovrei, de-l iubești sau de-l urăști, e același lucru, pentru că el e deasupra și-a iubirii și-a urii. Ovreiul e viața în mersul ei… — Oh, ce frumos vorbești! exclamă Avrum. Îmi place să te-ascult, la „zilele dumitale mari”. — Judeci lucrurile sănătos, kir Sotir, îl aprobă reb Zalman. Doar atât: eu aș adăuga că mai e un al treilea fel de om, acela care, după căutări chinuitoare, a ajuns la certitudinea că-i la fel de mulțumit în nenorocire ca și-n fericire. — Felul ăsta de om se găsește foarte rar la oricare dintre neamuri, observă Sotir. — De acord cu dumneata. — Ce fericită sunt că vă văd de acord, cu toate că semănați atât de puțin unul cu altul, exclamă Rifca, care nu pierduse un cuvânt din tot ce se vorbise. Vru să continue, dar se încurcă și tăcu, intimidată de-a fi îndrăznit să întrerupă cu trăncăneala ei de femeie, discuția abstractă a bărbaților. Ea avea respectul instinctiv al femeii ovreice pentru toate discuțiile teoretice. „Eu nu-s decât o biată femeie bătrână, gândea ea, neînsemnată în fața acestor trei inteligențe de seamă. De-ar continua… Văd că Avrum al meu arde de pofta de a vorbi. E singura lui distracție!” Și, ca să-și ascundă jena, o apostrofă pe Hanăle: — Du-te și te joacă cu copiii! Ce stai să ne sorbi din ochi?! Hanăle, rușinată, nemulțumită că a atras atenția asupra sa, ieși, după unele ezitări, retezate scurt de-o observație a lui Avrum. — Tot suntem bine dispuși, reb Zalman, cântă-ne ceva, se rugă Sotir. — O să vă plictisească. — Ba deloc, reb Zalman. Nu fi exclusiv, împarte-ți darurile și cu un „goi”. Isaac mi-a vorbit de multe ori despre vocea dumitale frumoasă. — Să-l lăsăm mai întâi pe Avrum să ne povestească ceva. Îi place atât de mult să vorbească! — La vârsta mea – șaizeci de ani trecuți de mult –, zise Avrum cu modestie, amintirile sunt singura plăcere care mi-a mai rămas. Dar poveștile mele, le știți pe toate, și de născocit nu mă mai pricep. — Asta n-are nicio importanță, zise reb Zalman. — Povestește-ne din viața dumitale, zise Sotir imperativ. Încântat, Avrum începu să vorbească: — Păi da, e-adevărat. Dacă-s sărac astăzi, și uitat, sunt bogat în amintiri, pentru că am lăsat în urma mea o viață agitată. Mă trag dintr-o familie de hahami. Dacă merg înapoi până la străbunicul meu, Perlmutterii n-au făcut altceva decât să taie ritual găini, gâște și vite mari. Și, ca să rup cu tradiția pe care tatăl meu voia, firește, să mă vadă ducând-o mai departe, într-o bună zi am șters-o din casa părintească de la Botoșani, când aveam zece ani, și m-am dus la București, unde m-am angajat ucenic la croitorie. Hainele frumoase mă atrăgeau grozav… „Prefer să mănânc gâște, decât să le tai gâtul pentru alții”, îmi ziceam pe-atunci. Și, într-adevăr, am dovedit că sunt dintre cei care merită să se hrănească cu gâște: la douăzeci de ani eram croitor de mâna-ntâi. M-am însurat cu fata patronului, singură la părinți – uite-o aici – Dumnezeu să-i dea sănătate (Rifca dădu din cap), și am devenit coproprietar la Casa Zilbermann. Până aici, nimic de mirare: negustoria, industria, afacerile de bani sunt în mâna oamenilor cu inteligență mediocră. S-ar putea chiar crea un proverb potrivit: „Spune-mi tu câți gologani ai și-ți spun eu câtă minte ai!” Pentru că, dac-ar fi să judeci valoarea oamenilor după priceperea lor de-a face avere, ai avea de ce să-ți curmi zilele. Și așa, la douăzeci de ani, eu, Avrum Perlmutter, eram un om aproape bogat, iubit de nevastă și stimat de lume. Nu-mi părea rău deloc că rupsesem lanțul tradiției: să fii haham însemna să trăiești în mizerie. Și pe vremea aia aveam cinci lucrători de strunit, un socru de îngrijit și pe Rifca – tânăra mea nevastă – gata însărcinată, când mie încă nu-mi dăduseră mustățile. Cu toată „afacerea” mea, care mă ajuta să am de-a face cu toți „bogătașii”, rămăsesem un naiv, mărginit în îngustimea vieții ovreiești, neștiutor în ale lumii mari. Mă plictiseam. Dar, nenorocirea ne pândește ca să ne rupă monotonia fericirii. Voiam să știu ce-i aia viața. Acuma mă atrăgea orașul mare, cum pe vremuri mă atrăseseră hainele frumoase. Și soarta, repede, mi-a dat ocazia. La recrutare, trasul la sorți m-a aruncat la Galați, la regimentul 11 infanterie. Așa, mare croitor cum eram, m-am trezit într-o bună dimineață tuns chilug ca un tâlhar. Am lăsat afacerea frumoasă, am lăsat nevasta însărcinată, am lăsat tot și, cu parale frumușele în buzunar, iată-mă la regiment cu recruții. Bani aveam, dar nu spuneam, nu făceam pe grozavul, făceam pe prostul, după niște sfaturi foarte cuminți date de socru-meu. Și-apoi, văzusem repede primejdia care-i păștea pe „fraieri”, mai ales pe ovrei. „Cu cât dai mai mult, cu-atât mai mult ți se cere, și dacă-ntr-o zi faci pe nebunu’, nu există mizerii pe care să nu ți le facă!”. Pentru același motiv mă feream să spun că sunt croitor. Și când m-au întrebat: „Perlmutter Avrum, ce făceai tu în civil?” „Să trăiți, dom’ plotoner, sunt tinichigiu!” am răspuns fără ezitare. Pentru că numai gândul să stau trei ani de zile la mașina de cusut, să-mi fac bătături, mă-nnebunea în așa hal, că preferam orice numai croitor să fiu, nu. Nu ținusem în viața mea o foaie de tablă în mână, dar cum știam c-o să trebuiască să lucrez pentru șefi, mi-am zis: „Dacă tot e vorba de angara, mai bine să mă sui pe acoperișuri. Mai schimb nițel…” E mai puțină supraveghere, vezi pe șefi de departe când se-apropie… Mai vezi fete drăguțe trecând… Ce vrei, eram tineri! Își aruncă ochii la Rifca, zbârcită, dar radioasă de pe urma poftei de vorbă a lui bărbat-su. — Și pe urmă, continuă Avrum cu pasiune, îndrăzneala mea mi-a purtat noroc. Meșterul tinichigiu de care țineam era un soldat ovrei, un tip grozav. El mi-a deschis ochii la viață, la orizonturile ei, la bărbați și la femei. Se-nțelege că nu mai avea nimic ovreiesc în el; carne de porc mânca, de băut bea de stingea, și se ținea și de fete. De multe ori, ca să mai uit de mizeriile serviciului, mă luam după el. Și, cât a ținut armata, m-a inițiat în viața ușoară și fără griji a creștinilor, care-i și-a ovreilor, pentru că, zău, altfel de viață nu-nțeleg! Cât despre servici, acceptam orice mi se-ntâmplă cu aceeași nepăsare, și, încet-încet, timpul trecea, lucrând când la un șef, când la altul, cu un pluton întreg de soldați zugravi, dulgheri, zidari și fel de fel de alți meseriași care-și slujesc patria construind case ofițerilor, muncindu-le pământul, crescându-le copiii. Și dacă ai norocul să nu cazi prea des peste-o brută, care să te bată pentru o nimica toată, poți să te socotești fericit c-ai făcut serviciul militar în felul ăsta, pentru că ajungi la eliberare fără să fi pus mână pe-o pușcă, nici să fi îndurat asprimea vieții de cazarmă. „Și atelierul tău, Avrume, și casa ta?” îmi ziceam în timpul ăsta, în anii lungi de serviciu militar. Ehei, când, în fine, m-am întors, atelierul, casa nu mai erau pentru mine decât amintiri „dinainte de armată”. Nu mai voiam să mă despart de prietenul meu Jankăl, tinichigiul. Ne-am stabilit la București, am înființat împreună firma Blumenfeld et Perlmutter – tinichigii, pe urmă, împreună, am aranjat să ni se dea la licitație lucrarea monumentală a acoperișului Camerei Deputaților, pe-atunci în construcție. Ca să-i facem praf pe concurenți și pe cei care ne preziceau falimentul în afacerea asta îndrăzneață, am plecat amândoi la Berlin, de unde ne-am întors într-o zi, beți turtă, dar cu un vagon plin de mașini perfecționate și cu patru lucrători specialiști. Toată tinichigerimea Bucureștiului căsca ochii la isprăvile mele de croitor improvizat tinichigiu, și când acoperișul a fost gata, toată lumea a recunoscut că-i o minune. Eram asaltați de comenzile cele mai ispititoare. Pe deasupra, asociatul meu devenise mare domn. Nu mai regretam deloc că lăsasem baltă croitoria, pentru că eram pe cale să fac avere cu asociatul meu, domnu’ Jacques Blumenfeld care, devenit „om de încredere”, făcea pe grozavul pe lângă „personaje marcante”. Nu mai lucra deloc, tot timpul și-l petrecea în oraș, pe la cabarete, sub fel de fel de pretexte… N-avea nicio importanță, pentru că eram la un pas de a face avere. Ne treceau pe la nas tot felul de afaceri grase și n-aveam decât să-ntind mâna ca să le umflu. Dar, din nou, începuse să fie prea bine. Începuse să-mi miroasă, mă plictiseam, îmi lipsea ceva și nu știam ce. Mi-am adus atunci aminte că la Berlin îmi dăduseră să beau fel de fel de limonade gazoase cu gust de fructe și colorate-n tot felul. O afacere bună, mi-am zis. Te costă doi bani jumate, preț pentru popor. Băuturi de-astea nu există în România. Am să le introduc eu. Am să devin un om tot atât de important ca domnu’ Jacques Blumenfeld. Și am plecat fără știrea asociatului meu, cu care mă certasem pentru un fleac. După o lună descindeam în Gara de Nord dintr-un vagon de clasa-ntâi, însoțit de un chimist neamț, noul meu asociat, un neamț adevărat, ăsta. Un vagon plin cu mașini ne urma și a sosit în bună regulă. De data asta, numele meu era primul pe firmă: Perlmutter et Keller – fabrică de limonade gazoase și sucuri de fructe. Dar băgai de seamă, ceva mai târziu, ce-i drept, că-n limonadele noastre nu era nici strop de „suc”, nici fărâmă de fruct. „Afurisitul ăsta de șvab o să mă bage-n pușcărie cu chimia și cu otrăvurile lui!” mi-am zis. Și nu m-am înșelat deloc. Afacerea noastră, după ce a avut un succes rapid, gata să ruineze dintr-o lovitură produsele similare, a eșuat lamentabil. Șvabul, cumpărat de fabricanții greci și români, a aranjat câteva intoxicări, destul de grave, a dispărut și m-a lăsat să mă descurc singur cu justiția. M-au arestat ca pe-un hoț. Rușine mare. Rifca s-a îmbolnăvit grav de disperare. Dar, totuși, s-a dovedit că nu eram vinovat, m-au eliberat pe o cauțiune grasă și-n cele din urmă, după o pledoarie faimoasă a unui avocat celebru, fost ministru, m-au achitat. Se-nțelege de la sine că pierdusem orice poftă s-o iau de la-nceput cu „sucuri de fructe”, pe care, totuși, eu le „introdusesem” în țară. Am fost foarte mulțumit să mă pot descotorosi de mașini pe un preț de nimic, vânzându-le concurenței și promițându-mi că n-am să mă mai duc niciodată la Berlin după „mașini”. „Să le fie de cap cu invențiile și cu mașinile lor!” Aveam în momentul acela treizeci și șase de ani, eram tată a trei copii și sărac ca-n ziua sosirii mele la București. Socru-meu – Dumnezeu să-l ierte – murise de cinci ani. Nici urmă de atelier, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Dar nu m-am descurajat deloc. Numai Rifca să se facă sănătoasă. Cât despre mine, m-am apucat iar de cusut, consolând-o: — Știi tu, Rifca, îi ziceam, de povestea cu omu’ care-ntr-o zi și-a pus o firmă așa ca s-o vadă toată lumea: „M-am lăsat de filosofie și m-am apucat de farmacie”; și pe urmă, după câțiva ani, a schimbat firmă și cine trecea putea citi: „M-am lăsat de farmacie și m-am întors la filosofie”! Ei bine, Rifcă, am făcut și eu cam același lucru… — Și de-atunci încoace, adăugă Avrum cu un oftat ușor, necazurile nu s-au mai lăsat de pe capul nostru. Copiii, bucuria noastră, care ne consolau de toate eșecurile, unul după altul, se făcuseră mari și au ajuns, tot unul după altul, pricina nenorocirilor noastre adevărate, care încet-încet ne-au dus la mizeria de azi, la mizeria cea mai neagră. Povestea cu copiii noștri o știți. N-are rost să mai zgândărim răni nevindecate. Dar, ce importanță are? Cât despre noi, am ajuns la capăt. N-au decât să facă ei mai bine, dar soarta lor e și mai rea decât a noastră. Cel puțin, am avut parte și de zile bune. Pe urmă, s-a-ntors roata. E bine și-așa. Pentru că, ce suntem noi decât un firicel de țărână măturat de vântul care trece?! Nenorocirea e că acuma, la bătrânețe, copiii ne-au uitat. Ei și?! E bine și-așa! Numai eu să n-am ce să-mi reproșez. Ca și toți ceilalți, am făcut și eu ce-am putut. Restul – ce-s eu, Dumnezeu? Mă zdrobește altul sau îi zdrobesc eu, îi sunt la fel de recunoscător vieții. Viața-i frumoasă și-n mizerie, și-n bucurie. Spune-le, Sotir, și lui fiu-meu și fiică-mii, că-mi îndur mizeria cu voie bună. — Foarte bine, Avrum, meriți toată admirația noastră, pentru că după toate mizeriile, nu ești un învins, ești un om mândru! — Pentru Avrum, ca și pentru orice bun ovrei, spuse reb Zalman, mizeriile pot fi îndurate, pentru că el își poate ușura sufletul preaslăvind pe Iehova. Apoi reb Zalman începu să îngâne, cu vocea lui caldă de bariton, un pasaj liturgic de Anul Nou, sărbătoare mare, ce cade cu opt zile înainte de Yom Kippur: — O Iehova! În ziua de Roș Hașana tu treci în cartea cea mare, și în ziua de Yom Kippur hotărăști irevocabil câți oameni se vor zămisli și câți vor pieri în cursul anului. Tu îi arăți pe cei ce trebuie să trăiască și pe cei ce trebuie să moară, pe cei ce vor ajunge la capătul vieții lor și pe cei ce nu vor ajunge. Unul se va bucura de-o viață liniștită și fericită și va aduna onoruri și bogății, celălalt va avea parte de zile chinuite și de umilințe și mizerie. Dar pocăința, rugăciunea și mila șterg și cea mai crâncenă dintre pedepse. Pentru că nesfârșită-i bunătatea ta. Tu ești încet la mânie și iute la iertare. Nu ceri moartea păcătosului, dimpotrivă, vrei îndreptarea lui, vrei să trăiască. Tu ești cel ce-a făcut omul, așa că-i știi slăbiciunile și patimile. E o făptură păcătoasă, ce din țărână a fost zămislit și-n țărână se-ntoarce. Ca o umbră trece, ca fumul se spulberă, ca praful se-mprăștie și ca visul dispare. Și omul își jertfește sufletul ca să-ți câștige pâinea… Dar tu, Doamne, tu ești un Rege atotputernic și etern. Aici, reb Zalman se opri din cântatul melodios. Se ridică și, întorcându-se cu fața la perete, spuse cu glas scăzut rugăciunea de seară legănându-se în extaz, înainte și îndărăt. Puțin după aceea, Sotir se ridică brusc. Nu mai avea un minut de pierdut, și plecă, sigur de el, după ce strânse cu putere mâna tuturor. — Întoarce-te curând, teafăr și sănătos, îi urară bătrânii Perlmutter, însoțindu-l până la poartă… Exact la miezul nopții, după ce Orient-Express-ul se oprise în dreptul lui la chei, pachebotul Dacia își înghiți pasagerii și ridică ancora. Puțin după aceea, farul de la Tuzla îi trimetea ultimile-i sclipiri. Marea Neagră îl sorbea în tenebrele ei. Și, prin aceste tenebre, pachebotul își tăia, cu ușurința celui ce-și cunoaște drumul, calea spre țara seninului etern, spre Egipt via Constantinopol, prima escală.      gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

O ÎNTÂLNIRE La 30 martie 1916, Panait Istrati părăseşte România, cu destinaţia Elveţia, unde va rămâne până în martie 1920. „Singur şi nefericit, în cea mai frumoasă ţară din lume, între anii sumbri din 1916 până în 1918, era gata să fiu învins de izolare. Şi de mizerie.” Caută de muncă: zugrav, de-a lungul Cantoanelor elveţiene, „plantează” stâlpi de telegraf curăţă gheaţa la un patinoar etc. Povestirea O întâlnire aparţine acestei perioade. Şomer şi fără bani, soseşte în 1917 la Lausanne, dormind la Azilul de noapte… O pagină impresionantă, de omenie rănită şi, în acelaşi timp, de preamărire a frumuseţilor pământului, de încredere în inima omului. Panait a scris O întâlnire la 26 martie 1921, la Nisa. A trimis-o lui Romain Rolland, care-l provocase să scrie, să-şi concentreze amintirile într-o operă „votivă”, solicităndu-l „să-i spună cu toată francheţea, dacă e cazul să se agate de ide ea de a scrie în franceză sau nu”, adăugând: „la voi iubi şi mă voi supune hotărârilor dumilale, chiar dacă mi-ai scrie în scrisoarea de răspuns: Dragă Istrati, aruncă-te în mare.” În scrisoarea din 29 martie 1921 Romain Rolland îi comunică aprecierile sale: „Am citit de două ori povestirea. Nu te îngrijora de franceza dumitale. Ai. Greşeli mari, dar uşor de îndreptat. Esenţialul este că ai darul scrisului. (…) Cât priveşte povestirea, ca este hună. Credehiar că ar putea fi publicată într-un ziar sau într-o revistă, fără nicio intervenţie.” Paginile autobiografice din O întâlnire nu au fost publicate în timpul vieţii scriitorului. Panait Istrati le-a considerat necesare numai pentru examenul de limbă franceză, dat în faţa lui Romain Rolland. Au fost editate postum, în revista „Manuscriptum”, nr. 4, 19~1, ulterior fiind incluse în voi. Amintiri. Evocări. Confesiuni. Edituraminen>a, 1985. Din galeria cunoştinţelor mele. Voi scoate şi voi prezenta acum un om. Primăvara. 1917. Coborâm de la Leysin la Lausanne. În căutare de lucru. Aveam atât de puţini bani. Încât, după două zile de alergătură zadarnică, mă văzui silit să renunţ la hotel pentru a-mi lungi economiile destinate hranei. Mă adresai unui sergent, cerându-i să-mi spună cum aş putea dormi fără plată. Îmi indică, destul de băţos, un azil de noapte situat sub un pod înalt. Seara mă dusei acolo să cer adăpost. Într-o sală lungă, prost luminată, se şi aflau douăzeci de oameni, aşezaţi în jurul unei mese dreptunghiulare. Vorbeau puţin şi pe şoptite. Majoritatea nu se cunoşteau. Cei mai mulţi discutau numai despre muncă. Erau şomeri. Unii dintre ei păreau nişte brute. Cred că erau obişnuiţii azilului. Nu se priveau în ochi. O clipă după intrarea mea, un bărbat cu şorţ alb şi în capul gol. Intendentul azilului, se opri din mers. Întrebându-mă oarecum pe neaşteptate: — Vrei să dormi aici? — Mi-a fost teamă şi un fel de ruşine. Cât pe-aci să-i răspund:.. Nu"! Dar venisem acolo ca să mă culc. Murmurai: — Da! Mă părăsi îndată. Dar. Puţin mai încolo, întoarse capul şi mă privi iarăşi din mers. Se părea că observase tulburarea mea. Şi, într-adevăr, nu mă înşelasem Oin cumsecade! Nu te voi uita. Şi dacă oamenii îmi vor îngădui un locşor sub soare, voi cutreiera într-o zi lumea în lung şi-n lat, ca să te caut şi ca să-ţi strâng mâna. Domnul M. Reveni puţin mai târziu şi-mi ceru hârtiile. Îi dădui paşaportul. Plecă să-l încuie în biroul său. După ce îşi aruncă privirea asupra lui. Se înapoie şi-mi spuse zâmbind, dând uşor din umeri: — Te vei duce mâine dimineaţă să-l iei de la comisariat, care-i foarte aproape de aici. Apoi mă descusu şi vorbirăm îndelung. Văzui în asta. Iarăşi, micul deget al Fiinţei invizibile, ingrată şi generoasă în acelaşi timp. Dar asta e o altă poveste. Ni se aduse fiecăruia câte un castron de pământ, plin cu o zeamă, şi o lingură. Dar în timp ce ceilalţi îl goleau cu repeziciune, nu putui înghiţi mai mult de-o lingură. În ciuda foamei. Era mălai fiert în apă. Fără grăsime, fără zahăr şi fără sare. Mă simţeam foarte stingherit. Gestul meu putea foarte bine jigni administraţia. Aş fi vrut din toată inima să sorb zeama aceea, cu riscul de-a mă îmbolnăvi. Dar nu puteam înghiţi. Vecinul meu din dreapta îşi sugea mustăţile pline de mălai. Părea intrigat. Se uita la mine ca un viţel! — Doamne, nu ţi-e foame! mormăi. Şi. Fără fasoane. Îşi scliimbă castronul gol cu al meu. Pe care îl goli cât ai clipi din ochi. Mă întreb şi acum. Dacă într-adevăr nu-mi fusese foame atunci. Domnul M. Se apropie, mă luă de braţ şi mă trase deoparte. Nu ştiu cum mă văzuse că nu măncasem. Îmi spuse, şoptit: — Vezi. Nu toţi sunt atât de simţitori ca dumneata. Dacă s-ar putea să le pui în faţă troaca asta toată viaţa, fără să le ceri ceva în schimb, n-ar pretinde mai mult! Simţeam cum lacrimile îmi umpleau pieptul şi-l rugai să mă lase singur. Se îndepărtă, bătând din palme şi strigând: — Haideţi! Toată lumea în sala duşurilor!… Tresării, cu privirea speriată. Dar el îmi făcu semn cu degetul să mă dau deoparte. Nu ştiam despre ce este vorba. Mica turmă o ştia mai bine decât mine şi nu-i făcea plăcere, deoarece se auzea un uşor murmur de împotrivire. Toată lumea dispăru pe uşa din fundul sălii. Domnul M.. Întovărăşit de un sen hor. Se îndreptară într-acolo. Închizând uşa. Rămăsei singur în sală. Mă încercă gândul să fug de-acolo şi să rătăcesc prin oraş. Dar rămăsei pironit pe scaun, fără voia mea. Văzui apoi deschizându-se aceeaşi uşă. Intendentul şi ajutorul său apărură cu braţele încărcate de cămăşi, de bulendre, de zdrenţe. Intrară într-o cămăruţă vecină cu baia şi, cu uşa deschisă. Începură să cerceteze fiecare albitură. Apoi intendentul se spălă pe mâini şi mă chemă. Ne urcarăm la primul etaj. Într-o sală lungă, cu două şiruri de paturi. Mi-l arătă pe al meu. În fund. Lângă o fereastră. — Dezbracă-te la piele şi culcă-te. Aşa-i regula. Trebuie să faci ca toată lumea. Ai fost scutit de duş şi de inspecţia rufăriei. Aşa ceva nu se întâmplă aici. Şi mă părăsi. Fusese aspru. Poate că munca respingătoare pe care trebuia s-o facă îi înăsprise firea bună. Mă dezbrăcai. Cum îmi spusese. Dar când să mă vâr sub aşternut, observai că pătura avea forma unui sac. Cu o parte mai lungă, ca o clapă. Mă strecurai înăuntru şi o bună parte din noapte am gemut pentru mine şi pentru toţi acei oameni care nu mai’erau în stare s-o facă. * Dimineaţa mă îmbrăcai primul. A trebuit însă să aştept în pat. Deoarece uşa era încuiată. Din patul vecin se ivi o căpăţână prelungă, ascuţită, cu faţa negricioasă. Mustaţa colilie părea înfiptă cu sula. Întratâta îi erau de rare firele. Omul se ridică în capul oaselor, căscă zgomotos, apoi mă fixă ca şi cum i-aş fi reamintit de ceva. * — Ia spune, scăpaşi aseară de duş. Ca şi de puricatul cămăşii. Asta nu înseamnă că eşti mai curat decât alţii!.. — Poate că da. Îi răspunsei. Râse sănătos şi cu zgomot, gâdilându-mi urechea. Ţinu să îndulcească vorbele de adineaori: — Hai. N-o pune la inimă! Nu te prăpădi pentru atâta, mai ales că gulerul nu te împiedică să faci parte din turmă, chiar dacă nu ţii la asta! Aluneci încetul cu încetul, apoi buf! Te trezeşti la fund. Şi scrupulele rămân agăţate de mal. De asta puţin îţi pasă. E adevărat, dar toată lumea se obişnuieşte şi ai să le obişnuieşti şi tu. Hai să coborâm, ca să ne luăm ciocolata. Ţi-o fi foame, fiindcă aseară ai făcut pe mofturosul. Dar acum ai să mănânci, deşi apa în care se spală ceştilc la hotelul.. Gibon" e mai bună la gust decât ciocolata asta. Hai. Fii filosof. N-o să schimbi nimic, smulgându-ţi părul. Îl ascultai, la început fără să-i dau atenţie. Apoi îl privii în albul ochilor. Vorbea convins. Era.. Filosofia., lui şi ţinea să mă încurajeze. Socotii că trebuie să-i răspund: — N-ai dreptate să gândeşti astfel. Resemnarea dumitale este josnică şi faci rău şi altora, acceptând o viaţă bună numai pentru porci… — Pentni porci? strigă. Eşti nebun? Porcii ar deveni nişte ţâri. Dacă i-ar hrăni numai o săptămână cu zeama de aseară şi ciocolata de acum! — Atunci? E ce-ţi spuneam… — Da! dar n-ai spus cum s-o cârmim din situaţia asta. Ah! vai de tine. Te afli încă în perioada revoltei! Asta va trece şi în curând nu-ţi va mai rămâne decât josnica resemnare. Sau. Poate, speri că ai să întâlneşti vreunul printre tipii ăştia care să-ţi spună:.. Nu vreau să-mi schimb cămaşa, nu! Ţin la păduchii mei!" în clipa aceea, uşa se deschise. Tăcu. Toată lumea se îmbrăca. Intendentul fu bun. Glumi: — Haideţi, pensionarilor, la ciocolată! Şi, mai ales. La muncă, după aceea! Lenea nu este răsplătită!… Cineva spuse: — Totuşi cunosc leneşi care duc o viaţă ce nu-i de scuipat. De exemplu, a celor din hotelul de lux de la Ouchy! Râsete zgomotoase întâmpinară aceste vorbe. Apoi coborârăm. În căni se afla un lichid îndoielnic. Nu ţinui să-l gust. Dar bâgai pâinea în buzunar. Când să părăsim azilul, ni se împărţi tichete pentni o masă la Cooperativa populară şi care nu era rea. Venindu-ini rândul, intendentul îmi strecură trei tichete în palmă*Apoi se adresă tuturor: — Cei care n-au dormit aici decât o noapte, mai au dreptul la a doua. Dar e mai bine să găsiţi de lucru şi să vă culcaţi la voi acasă. .. Sau mai bine sub cerul liber", adăugai în gând. În drum spre comisariat, mă ajunse din urmă vecinul de pat. Era îmbrăcat tare ciudat: o bluză albastră, din stofă ordinară şi prost croită. Îi spânzura pe umeri. Pantalonii, la fel. În picioare, saboţi. Totul nou. Mergea ca şi mine să-şi caute hârtiile la comisariat. Îmi spuse: — O să ai acolo o surpriză neplăcută. — De ce? — O să vezi. La poliţie primirăm hârtiile. Îndată ce ne anunţarăm şi Iară niciun interogatoriu. Tovarăşul mă privea răutăcios, râzând în barbă. Nu pricepui, îl întrebai: — Ce s-a întâmplat? — Priveşte-ţi hârtiile… Aveam un paşaport dintr-o hârtie împăturită în două. Îl cercetai. La pagina a patra, sus de tot. Mi se aplicase o ştampilă dreptunghiulară pe care se putea citi: Azilul de noapte din Lausanne. Cu data zilei şi a lunii anului 1917. Pe care n-o mai ţin minte. Dar s-ar putea afla într-o zi. Căutând în arhivele Legaţiei noastre de la Berna. Şi atunci s-ar putea protesta, cu un glas mai puternic decât al meu. Deoarece această răutate umană de a-mi murdări un document ce-mi servea în orice clipă la stabilirea identităţii, prezentându-l ori de câte ori căutăm de lucru’, însemna tăierea oricărei posibilităţi de a-mi câştiga existenţa. Şi în loc să fiu ajutat, oferindu-mi-se azil pentru douăzeci şi patru de ore, au contribuit să mă transforme într-un vagabond de profesie. — Vezi ce ţi-au făcut? Ei bine. Nu te necăji. Ei fac lucruri şi mai rele. Uită-te la mine: vezi cum sunt îmbrăcat? E un costum cum nu se vede pe stradă. Tu eşti la fel? — Nu! Nu sunt. — Bine! Am ieşit din închisoare! Se poate întâmpla oricui, nu? Şi cum trăim într-o societate civilizată, iată că-ţi sare într-ajutor o societate de înalte doamne cu inima generoasă, care vor să te susţină.. Să apuci calea cea bună". Odată pedeapsa ispăşită. Şi uite ce face această societate de doamne nobile. Te împopoţonează cu costumul şi saboţii ăştia, ca să se uite toată lumea la tine pe stradă, mirosindu-te cât de colo că eşti un răufăcător ieşit din puşcărie. Şi-acum. Dacă vrei să vezi cum sunt întâmpinat, hai să căutăm de lucru împreună. Era roşu la faţă. Stănii: — Hai! haide! Dacă ţi-e ruşine să mergi alături de mine. Stau mai departe. Dar. Hai odată! O să vezi dacă poţi fi un om cinstit! Privirea lui cerşea tovărăşia unui.. Om cinstit". Plecarăm împreună, lăsându-mă corn ins. Puţin mai apoi se opri în faţa unei case cu geamuri la parter. Apucându-mă de braţ. Îmi spuse: — Aici sunt birourile.. Marelui garaj A". Este firma care angajează cei mai mulţi muncitori în clipa de faţă. Să intrăm! Dar. Te previn, poate-ţi fac un rău! În birou nu se afla decât un tânăr distrat, care ne ascultă păsul, cu gândul aiurea. Ne răspunse cu o frază ce se vedea cât de colo că o repetase toată ziua: — Finna nu angajează decât muncitori atenţi, zeloşi şi pricepuţi în meserie. Dacă sunteţi din ăştia, prezentaţi-v a cu acest bilet pe şantierul din strada X. Mai jos de gară! Şi, molatic, ne întinse un petic de hârtie cu ştampila firmei. Plecarăm. Mă legănam cu gândul că v om fi angajaţi. Dar tov arăşul meu ştia ce ne aşteaptă, mai bine decât mine. — Nu te lăsa dus! Mămăliga aia nu se gândea decât la femeiuştile cu care valsase în ajun. Dar la şantier îşi vor pune ochelarii. Într-adevăr, contramaistrul care angaja salahori fu un.. Om cu ochelari1". Ne măsură din cap până în picioare, cu un aer cunoscător. Socoti că a văzut clar prin ochelarii săi. Răspunzându-ne că echipele erau complete. Plecarăm. Eram abătut, gândindu-mă că la venirea serii voi fi poate silit să mă înapoiez la azil. Şi fără să ştiu de ce. Simţeam nevoia să nu-l părăsesc pe omul pe care întâmplarea mi-l scosese în cale şi în care căutam un sprijin. La rândul său. El căuta în mine acelaşi sprijin, cu şi mai multă înfocare. Se purta atât de umil şi trăda atâta teamă de-a nu fi părăsit, încât îmi învinsei cu greu dorinţa puternică de a-i lua mâna. Asigurându-l cu însufleţire de contrariul. Ne aşezarăm pe o bancă de pe stradă şi. În timp ce-mi frământam mintea ce să fac pentru a găsi de lucru pentru două-trei zile. El mi se adresă cu un aer de dezvinovăţire: — Vezi. Dragul meu. Vezi? Poate te angaja, dacă erai singur. Dar. Ce vrei? E aşa de bine în doi! Şi ce-i drept, te-ai purtat frumos cu mine! Ţi-a fost milă. Nu? Nu-s om rău… Dar… te întrebi, poate, de ce am stat la puşcărie’1 Ei bine. Să-ţi pov estesc. Mărturisindu-ţi totul, şi ai să mă judeci. Haide să mergem! îţi vând un pont: să mergem pe jos la Cossonay. Nu e departe şi cunosc drumul cel mai scurt. Acolo se află uzine şi vei fi angajat. La ei se angajează întruna, pentru că munca e grea. La laminoare, şi muncitorii nu fac purici. Te vei prezenta singur şi eu la fel. Apoi. Vom fi ca fraţii. Vrei? Am câţiva gologani şi o să cumpărăm câte ceva de-ale gurii. Haide! Ca în toate ţările care suferă asprimea iernii, câmpia elveţiană este minunată la venirea primăverii. Cantonul Vaud. Prin care treceam, este unul dintre cele mai frumoase ale Confederaţiei. În această ţară nu există, ca la noi. Bărăganuri pustii, unde grâncle acoperă suprafeţe de zeci de hectare, iar privirea descoperă rareori un cătun cu pomi roditori. Întreaga Elveţie este o mare grădină, care împrejmuieşte în chip minunat Alpii cu zăpezi eterne, iar frumoasele sale drumuri vor merita să fie. Într-o zi. Pline de forfota zgomotoasă şi veselă a unei lumi ce va veni. Ne şi apropiasem de Cressier. Comună mare pe dnunul dintre Lausanne-Cossonay. Tovarăşul meu nu îndrăznea să nipă tăcerea dumnezeieştii singurătăţi înconjurătoare. Sunt sigur că omul acesta, alungat din sânul unei societăţi.. Cinstite" şi asupra căruia apasă condamnarea unei fapte infamante, era copleşit de aceeaşi fericire de-a se simţi pătruns de supremul fluid al Armoniei nemărginite, ce vestea o viaţă nouă prin glasul voios al ciocârliei, al cărei zbor săgeta nemărginirea; prin apariţia tainică a mugurclui ce te sărută în tăcere, prin finii de iarbă, ţepos şi plăpând, care te desfată: şi în sfârşit, prin mireasma primăvăratică a pământului, care ţine să ne destăinuie că moartea este la fel de trecătoare ca şi viaţa, şi că eternitatea unui Neant, fără sfârşit, nu se află decât în mintea oamenilor. Aveam inima plină de recunoştinţă faţă de această zdreanţă omenească, ce ştiuse a-mi ţine tovărăşie, lăsându-mă totodată singur într-unui din acele ceasuri de uitare, când viaţa dispare şi nu rămâne decât adevărul, adică visul. Ne oprirăm ca să ne odilinim puţin şi să mâncăm. Eu nu doream decât linişte. Lui. Însă. Îi era foame. Mă lungii pe iarbă, la marginea dmmului. Iar el plecă în sat ca să caute vin. Se încălzise tare. Inclusei ochii, acoperindu-mi faţa cu pălăria. Astfel. În răstimpul unei lungi clipe, partea cea mai bună a fiinţei mele se descotorosi de orice urâţenie materială a vieţii mele anapoda şi se contopi cu Marele Creator, pierzându-se în imensitatea elementelor sale ca o picătură de apă căzută într-un ocean. Şi dacă în acele clipe, marea voce a Celui care nu se exprimă niciodată prin cuv inte. M-ar fi întrebat:.. Ce ai dori în acest moment? „i-aş fi răspuns, fără să-mi dau scama:.. Odihna veşnică!” Nu ştiu cât a trecut. Mă treziră strigătele unui gnip de ţărani, mergând la muncă. Văzându-mă tolănii. Îmi strigară pe bună dreptate:.. Hei. Leneşule. La muncă!"… Nu mă clintii. Dar maşinăria minţii începu iarăşi să meargă, spre marea mea părere de rău. Deoarece cugetarea, gândurile sunt cea mai grea pacoste pe capul omului. Cine-şi poate reduce viaţa, la simpla vegetare, să fie sigur că a câştigat totul şi n-a pierdui nimic. Pentru că iubisem lumea, nerefuzându-i nimic, mă vedeam redus la o tristă singurătate care-i mai rea decât moartea şi totuşi. Creatoml a sădit Dragostea şi Solidaritatea omenească în fiinţe ce pot fi pricepute de toată lumea, dar societatea le trimite la ocnă. În clipa aceea, aveam nevoie de prezenţa acestui om detestat şi deşi vorbirea îi era săracă şi se descurca greu cu subtilităţile de gândire, era uşor să-i descoperi – în timpul pălăv relii – adevărata fire. În fond bună. Îl zării de departe, apropiindu-se cu paşi grăbiţi, băuse, deoarece gesticula caraghios. Ţinea în fiecare mână câte o sticlă, bălăbănindu-lc cu putere. Apropierea lui mă întrista peste măsură: striga, răcnea, cu o voce de brută, un fel de cântec ce-l făcea dezgustător. Av ea ochii roşii, iar gura i se căsca peste măsură. Îmi fu frică să-l privesc. La sosire, tăcu brusc, puse sticlele jos şi râse prosteşte. — Acum o să-i tragem o haleală pe cinste, amice! apoi o să ne istorisim poveşti adevărate. Ai vreuna? — O să mi-o povesteşti pe-a ta… Pe urmă. Vom vedea… De altminteri, eu n-am poveşti extraordinare. — Nici cu. Dar ce înţelegi tu prin.. Extraordinare"? Poate ce se găseşte prin romane? — Depinde ce romane. Sunt şi bune şi rele. Cele bune trebuie să oglindească viaţa aşa cum este… — … Aşa cum e, vax! Eu aş vrea să citesc cum ar trebui să fie. Dar sunt prea prost pentru lucrurile astea, tu te pricepi mai bine? — Puţin. — La spune-mi. Ce urmăresc scriitorii prin cărţile lor? — Banul. Înainte de toate. — Şi apoi? — Puţină glorie, dacă e posibil. — Atât? — Cam atât. Se opri din mâncat, aprinserăm ţigări. Un timp. Se căzni să spună ceva. Dar nu izbuti să vorbească. Mă întrebă: — Ascultă, n-ai obiceiul să-ţi baţi joc de oameni0 — Nu. N-am acest nărav. — Bine. Vreau să-ţi istorisesc ceva ce n-am spus nimănui până acum. Şi luă o înfăţişare căreia nu-i lipsea sinceritatea, dar nici hazul: — … Eu. Eu am vrut să devin apostol! Priv indu-mă ţintă, figura lui îmi cerea neapărat un răspuns. Mă temeam să-i spun ceva. Ce ar fi înţeles anapoda şi l-ar fi jignit. În vorbele de adineaori pusese toată seriozitatea unui om deznădăjduit îi răspunsei: — E greu să fii apostol. — De ce’.’ mă întrebă îndată. — Întâi, pentru că trebuie să-ţi pui de acord viaţa de fiece zi cu vorbele… — Apoi? — Trebuie să ai o credinţă nestrămutată în ceea ce predici: s-o simţi, s-o trăieşti. Bleojdi ochii, ascultându-mă, şi izbi puternic cu pumnul în pământ: — Eu sunt un asemenea om! — Şi ce ai vrea să predici? Creştinismul? — Mai mult decât creştinismul. Aş vrea să predic oamenilor să nu rămână nesimţitori faţă de un flămând, dându-i bucata lor de pâine, chiar de-ar fi un animal. — Ai încercat să faci asta? — Ce? Să predic sau să dau? — Ambele. — Da, am dat şi dau. Dar alţii nu fac ca mine. Şi atunci am început să-i strâng de gât. M-am făcut bandit! Am vrut să-mi omor fratele. O să-ţi povestesc pe drum. Haide! Tăcu până dincolo de Cressier. Pe care-l străbăturăm printre cirezi de vaci frumoase, căruţe cu bălegar şi privirile curioase ale copiilor de ţărani. Apoi. Îşi începu povestea: — Fratele meu se făcuse misionar. Ştii ce-i asta? — Un om care propovăduieşte credinţa şi caută adepţi. — Nu! Nu-i asta. Un misionar este un pungaş care îşi înşeală stăpânii, când nu-şi poate înşela sclavii. Sunt. Desigur, şi din cei care se lasă înfulecaţi de sălbateci, dar nu toţi misionarii merg atât de departe. Şi frate-meu. Deşi destul de curajos, se mulţumi să ciupească gologanii acolo unde era sigur că nu-şi primejduieşte pielea. Era la fel de egoist ca şi părinţii noştri, fiind din cauza asta slăbiciunea lor. Tata era tenisez şi locuia în Algeria, iar mama, algeriancâ. Destul de bogaţi, de pe urma morţii lor n-a tras foloase decât frate-meu. Au vrut să-l facă popă. Dar un scandal cu o femeie i-a stricat cariera; a plecat să facă avere în războiul din Transvaal. Deci. Vezi? Popii au suflet de militari şi când dau greş într-o meserie se aruncă în alta. Timp de câţiva ani. N-am ştiut nimic de soarta lui. Moartea tatii l-a scos la suprafaţă. Fiind mai mare şi mai învăţat decât mine. A pus mâna pe administraţia fermei, exploatând sălbatic pe felalii. Abia acum aflai că pe deasupra era şi misionar. Mă revoltai. Făceam tot ce-mi sta în putere pentru a îndulci soarta sărmanilor arabi, dar eram tot atât de calic ca şi ei. Frate-meu rădea totul. Pentru el. Nu eram decât un.. Nătărău „! Chiar în faţa vecinilor, mă striga numai.. Hei. Nătărăule!” Asta îmi mări ura. Mă-nţelegi? Nu sunt un nătărău. Dar răbdam totul, nădăjduind că într-o zi îşi va lua din nou valea şi că atunci voi fi stăpânul. Felahii putând să-şi tragă sufletul pentru un moment. Aşteptare zadarnică, Prindea rădăcini. Ne certam ca pungaşii la iarmaroc, mai ales când îi bătea pe felahi. Deoarece îi snopea. Şi. Într-una din aceste certuri, mă pălmui. Acum. Trebuie să-ţi spun că natura m-a clădit rău; am inima bună. Dar m-aprind iute şi apoi sunt foarte puternic. Un apostol trebuie să fie un om foarte răbdător şi slab de putere. Când mă trezii pălmuit, îi dădui una cu sapa ce-o aveam în mână. Fu cât pe-aci să dea ochii peste cap. Dar dracul n-a vrut să-l ia. El se răzbună încă şi acum pe bieţii felahi. Încasai cinci ani. Nu i-am ispăşit pe toţi: după doi ani. Am evadat, fugind în Abisinia. Au trecut zece ani de atunci, afară de cei patru în puşcăriile elveţiene. În tot acest timp. Am fost rândaş. Ain făcut numai bine. Da! numai binele! Asta nu se spune! Ţie. Însă, da! Mi-am dat bucata de pâine ori de câte ori am întâlnit un om sau un câine flămând. Asta înseamnă pentru mine civilizaţia… — Pot să te întreb, de ce ai făcut patru ani de puşcărie în Elveţia? — Tocmai voiam să-ţi spun. Am avut nenorocirea să-mi iasă în cale unul ca frate-meu. Pământul e plin de asemenea fraţi şi pretutindeni te murdăreşte atingerea lor. De la povestea din Algeria, mă feream să le întâlnesc cât de puţin privirea de hienă, care-mi urca sângele în cap. Locuiam într-un orăşel din preajma unei cariere unde munceam. Mai jos de casa unde dormeam, se afla o tutungerie ţinută de un asemenea monstru. Un monstru sadea! Scurt şi gros, un butoi îndopat cu grăsime, un morman de rahat bine chivernisit, care îşi mişca braţele scurte şi groase ca nişte pulpe, adunându-şi banii cu lăcomie cumplită. Nu servea niciodată doi muşterii în acelaşi timp; şi dacă un muncitor întârzia să-şi scoată gologanul. Îşi mişca unul din degete, groase ca nişte cârnaţi. Spunându-i cu un scrâşnet de gorilă: — Haide, dă-i zor! Mi-am presimţit nenorocirea. În clipa când intrai pentru prima oară să cumpăr tutun. Nu m-am înapoiat săptămâni în şir. Dar ursita a fost mai puternică. Spectrul acestui om mă urmărea chiar şi noaptea în pat şi. Încetul cu încetul, începui să văd într-însul pacostea lumii întregi. Şi. Într-adevăr, atari oameni făptuiesc tot răul de pe pământ! Trebuie omorâţi ca păduchii! înapoindu-mă într-o seară de la lucru, nu rezistai ca să nu mă uit în prăvălia lui. Se afla la tejghea, ca de obicei, şi mânca. Nu mânca, ci înfuleca pe nerăsuflate. Intrai fără să vreau şi cerui tutun, fără a avea nevoie, ci numai ca să-l privesc. Cu botul afundat în crăpelniţă, i-a fost greu s-o lase fie şi pentru o clipă, pentru a mă servi cu degetele-i unsuroase. Mă jur că în poziţia în care se afla. Puteai săruta un porc; un om însă nu putea fi decât sugmmat! Mi se părea că înfulecă nu numai partea lui de hrană, ci şi pe cea a tuturor vagabonzilor fără lucru şi fără adăpost. De-atunci. In-am înapoiat maşinal. În fiecare seară, ca să-mi văd căpcăunul, să contemplu chipul egoismului în persoana lui. Îi dădeam banii, dar presimţeam apropiindu-se clipa când trebuia să plătească cu viaţa lui scârboasă. Nu ştiu de ce-mi intrase în cap că dacă l-aş fi omorât, ar fi fost mai puţină nenorocire pe lume. Desigur, nu era adevărat! Ar mai fi rămas destulă, deoarece n-ai fi putut să-i omori pe toţi. Dar. Îţi spun. Trebuie să cauţi alte temeiuri în dreptatea ce am făcut, decât fatalitatea sângelui meu aprins. În seara aceea, ploua zdravăn şi era târziu. În prăvălie se afla un muşteriu cu care sta de vorbă. Aşa ceva nu se prea întâmpla. Îmi iau pachetul cu tutun şi ca să-mi dau seama despre ce vorbesc. Îmi răsucesc pe îndelete o ţigară. Pot să te asigur că eram mai calm ca oricând. Deodată, îl aud pe client spunând: — Ia spune, cutare, poţi să-mi faci un serviciu? Şi pe călău răspunzând: — Orice doreşti, cu condiţia să nu mă ciupeşti la buzunar. Nu mai auzii nimic. Ţigarea mi se sfărâmă între degete şi un val de căldură îmi năvăli în faţă. Dau să ies repede, dar mă opresc şi scot un strigăt. Muşteriul dispăruse. Eram singuri! Dintr-un salt mă năpustesc asupra lui şi-i înfig mâinile în gât. Strânsoarea fu atât de puternică, încât sângele îmi acoperi degetele. Nici măcar nu horeai: se prăbuşi ca un pahar pe care-l atingi cu vârful degetelor Nu se afla nici suflet, nici viaţă. În acest uriaş bulgăre de grăsime. Murise de frică. Fără să-mi dau seama ce fac, înşfac cutia tejghelei, iau aproape toţi banii din ca şi-i mp în mii de bucăţi cu furie. Asta m-a salvat de la puşcăria pe viaţă. N-au putut să-şi explice crima. S-au oprit la nebunie, dar examenul medical mă găsi sănătos. Un tânăr avocat pleda în faţa juraţilor cu pasiune şi convinse juriul că eram obsedat de gândul dracului. Într-adevăr, la toate interogatoriile, n-am răspuns decât atât:.. L-am văzut pe dracul şi l-am omorât!" La fel şi în faţa Curţii cu Juri. Mi-au dat patru ani. Pe care tocmai i-am ispăşit. — Şi de prima încercare de crimă împotriva fratelui dumitale’.’ — N-a aflat-o nimeni. De la fuga mea din Algeria, trăiesc subt alt nume. Graţie unor acte false. Sunt abisinian.  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Într-o pagină autobiografică (aprilie 1921), Panait Istrati mărturiseşte că şi-a călăuzit „impetuozitatea sentimentelor în direcţia luptelor sociale“, cu vădita dorinţă de a deveni „un om bătăios, un ziarist puternic (…), un militant, un mânuitor al acelui târnă- cop care loveşte fără încetare la temelia acestei societăţi absurde, grăbindu-i prăbuşirea “. Intuiţia că în Panait Istrati se afla acest „ziarist puternic“, militant pentru o lume mai bună, a avut-o şi Alecu Constanti- nescu, unul din veteranii mişcării noastre muncitoreşti. Într-un articol din epocă, el notează: „Puţin timp de la prima noastră întrevedere, Panait Istrati scrie un articol în România muncitoare, în care se vedea un particular simţ de mânuitor al condeiului, lucru rar la un simplu lucrător zugrav cu patru clase primare. Această calitate a lui m-a atras şi m-a hotărât să-l înconjor cu toată atenţia mea, în speranţa că voi putea face din el un bun ziarist al socialismului şi, mai târziu, după ce se va fi pus la curent cu marxismul, un teoretician al frumoasei noastre doctrine revoluţionare. În acest scop, pierdeam cu el multă vreme în discuţii amicale, câteodată nesfârşite“. Discuţiile amicale – aprinse şi interminabile – se purtau asupra doctrinei şi moralei politice, rolului maşinismului în „Uimea ce va să vină“ şi în sfârşit pe eterna şi mult controversata temă conştiinţa revoluţionară a militantului socialist. Panait Istrati susţinea cu cerbicie: independenţă şi onestitate; Alecu Constan- tinescu pleda cu dârzenie pentru onestitate şi disciplină. La formarea şi desăvârşirea personalităţii lui Panait Istrati a contribuit, în mod hotărâtor, pasiunea de a citi în anii adolescenţei. Autodidact, spiritul său s-a format pe calea lecturii, potrivit cu temperamentul său şi nădejdiile unei omeniri asuprite, la „şcoala Frumosului unit cu nevoia de Dreptate“. Maeştrii favoriţi: Balzac, Jean-Jacques Rousseau, Ibsen, Dostoïevski, eu Tolstoi în frunte. Iubiţi şi slăviţi pentru că „viaţa le era conformă cu slova lor sublimă. Ei nu se considerau numai artişti, ci în egală măsură şi mai ales luptători pentru Dreptate, mergând uneori până la a-şi atrage asupră-le trăsnetele asupritorilor. (…) Erau pâinea noastră cea de toate zilele“. El îşi propune să devină un discipol demn de slova şi de viaţa maeştrilor generoşi, care îi dezvăluiau un drum ce avea să devie coloana vertebrală a gândirii şi activităţii sale de mai târziu. Pasiunea lecturii îi aduce, tot în acei ani, şi marea descoperire: socialismul, despre care doar auzise „că el înseamnă dreptate pentru cei obidiţistrada, cu frăm întări le ei, contactul cu viaţa celor mulţi se însărcinează, a-i desăvârşi personalitatea, „Iată care avea să fie, de-acum încolo, noua mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om; mă simţeam chemat să fiu chiar un apostol al acestei religii, poate chiar un martir. Aveam să-mi răzbun mama umilită şi clasa din care mă trăgeam. (…) Iată în ce chip am fost pătruns de acea lumină nouă, a Frumosului şi a Binelui. Ea avea să dea un sens y reţii mele, care nu era avidă de bunuri pământeşti“. Acest pas înainte marchează contactul cu vechea mişcare socialistă, lărgirea ariei prietenilor: Ştefan Gheorghiu, Cristian Ra- covski, Gheorghe Cristescu, Costică Mănescu. Participă la întruniri muncitoreşti din portul Brăila şi Bucureşti, unde este arestat şi încarcerat, împreună cu I. C. Frimu şi alţi fruntaşi socialişti; este ales secretar al Sindicatului muncitorilor portuari din Brăila şi conducător, alături de Ştefan Gheorghiu, al marii greve din Brăila (1910); secretar al Congresului sindicatelor şi al P.M.S.D.R. (1910), ca „reprezentant al muncitorimii din porturi“. Confruntarea cu injustiţia socială, implicarea voluntară în lupta pentru o viaţă mai bună, „descotorosită de egoism şi exploatare“ şi „impulsiunea revoltată a omului definitiv convins de cruda realitate“ – cum singur o mărturiseşte – îl duc la hotă- rârea: „îmi voi spune cuvântui, fără înconjur (…). În sfârşit, mi-a fost definitiv dezlegată enigma cuvântului dreptate, de însăşi duşmanii mei, ai muncitorului“. Aşa se naşte ziaristul militant Panait Istrati. Debut publicistic: în România muncitoare (1906X, cu articolul Regina-Hotel, semnat P. Istrati, Brăila. Doi ani mai fârziu, îi apare primul articol de luptă: Un om cu scaun la cap, trimis aceluiaşi ziar şi semnat P. Istr. Colaborarea la România muncitoare (şi în general la presa muncitorească: Lumea nouă, Lupta zilnică, Gazeta transporturilor, Calendarul muncii) se amplifică şi se diversifica tematic, continuând până în 1915. Publică nu numai reportaje asupra grelelor condiţii de muncă în porturile noastre, ci şi despre exploatarea patronală în diverse ramuri de activitate, despre persecuţiile poliţieneşti, cu lanţul lor de şicane; articole polemice de demascare a „prostituaţilor condeiului“, despre nevoia unui „teatru muncitoresc“, despre moravurile presei democrato-burgheze şi multe altele. Descoperindu-şi unele aptitudini literare şi încurajat de bunele aprecieri ale lui Const. Dobrogeanu-Gherea, publică şi primele îhcercări literare: Mlntuitorul. Amintire de un Crăciun, în România muncitoare (1910), Nostra famiglia, în Lumea nouă (1911), Calul lui Bălan şi „întâi Mai“, în Calendarul Muncii (1912). Ziarist cu opinie curajos exprimată, întărită cu prisosinţă prin activitatea practică de fiecare zi, Panait Istrati păşeşte, după câţiva ani, în paginile presei româneşti de mare tiraj. Povesteşte sin- guiycu legitimă mândrie despre „… ziua când, dintr-un salt, îmi văd visul împlinit: de a scrie la un mare ziar, unde vocea îţi este ascultată de cel mai mare număr de cititori. Nu mai târziu decât în anul următor, 1909, public în ziarul Dimineaţa o anchetă de nouă articole, sub titlul general: Lipvtorile porturilor (17—26 martie 1909). Ele au fost anunţate de mii de afişe, între Sulina şi Turnu-Seve- rin, unde numele meu sta scris cu «litere de-o şchioapă», vorba d-lui Cazaban. Astfel mi-am făcut intrarea în marea gazetărie, victorie măreaţă de care mi-aduc aminte totdeauna cu tandreţe. Câteva luni după publicarea lor cade marea grevă a hamalilor de la Brăila, pe care o conduceam împreună cu Ştefan Gheorghiu, – cea mai reprezentativă figură de apostol, ieşită din rânduriâe lucrătorilor noştri. Îndurerat de sfârşitul lamentabil al grevei hamalilor, scriu un lung articol Burii sunt învinşi, trăiască Burii! Făcând aluzie la războiul din Transvaal, şi, curajos, îl trimit la Adevărul. Şi, a doua zi, mare-mi fu bucuria de a citi în corpul rubricii de informaţii următoarea notă, scrisă cu litere groase: Greva muncitorilor de la Brăila a căzut! Vrednicul muncitor P, Istrati ne trimite un articol scris după luptă. E un articol scris (iar articol scris*!) cu s’ângele unei inimi generoase. Îl vom publica la locul de onoare, în numărul de mline A doua zi, a apărut pe patru coloane, toate „de onoare“. Constantin Miile îl angajează corespondentul Dimineţii la Brăila, cu o leafă bună, dar nu de lungă durată. Îndrăgostit de adevăr, de nevoia vitală de-a sări în ajutorul celor năpăstuiţi, pentru a ţintui la stâlpul infamiei tot ceea ce otrăveşte şi desfigurează viaţa celor lipsiţi de apărare, Panait Istrati se ocupă de cazul monstruos al unui diacon de] a Tulcéa, care violase o fetiţă de unsprezece ani, pe care o avea în serviciu. Necunoscător al moravurilor presei burgheze, chiar când se pretinde democrată, Panait Istrati îşi trimite la Dimineaţa rezultatul anchetei sale de la Tulcea. Ziarul nu publică însă niciuna din corespondenţele trimise… În urmă, am aflat – notează Istrati – că episcopul Dunării de -Tos intervenise pe lângă domnul Miile… Astfel s-a terminat «cariera» mea abia începută la acest ziar“. Doi ani mai târziu, în 1912, intră în redacţia României muncitoare, numit redactor, alături de M. Gh. Bujor. „Am salahorii în vara aceea, timp de trei luni, în redacţia gazetei partidului, hră- nindu-mă cu borş la prânz şi cu o bucată de salam seara. Ah! Puzderia de neghiobii socialiste care mi-au trecut prin mână! Neroziile pseudorevoluţionare ale «fraţilor de robie», care din. Străfundul provinciei lor mă striveau cu kilometrice şi încâlcite «peltele literare», scrise într-un stil care te făcea să-ţi iei câmpii. Sărmanii mei colegi de redacţie, Marinescu şi Bujor, asudau ca la galeră, tot refăcând şi apropiind de-o formă mai ca lumea articole scrise cu picioarele. Eu, mai practic, le zvârleam la coş“. Înapoiat de la Paris, în aprilie 1914, după o şedere de patru luni în Oraşul-Lumină, moartea lui Ştefan Gheorghiu îl descumpăneşte; critică „elita“ partidului social-democrat, în articolele Despre Ştefan Gheorghiu şi Ştefan Gheorghiu bolnav. În Egipt, în Tribuna Transporturilor, (1915), vărsându-şi cu acest prilej „tot veninul“ împotriva celor pe care-i socotea vinovaţi de moartea prematură a marelui său prieten. Derivă sufletească. Şi, la 30 martie 1916, îşi părăseşte mama şi nevasta, cu direcţia Elveţia. Ani negri care îi întunecă adesea aspiraţiile. Se istoveşte muncind pentru o pâine şi nici aceea sigură, învaţă singur limba franceză, ajutat de dicţionar, citind pe clasicii literaturii franceze. Parcurge cantoane elveţiene, în căutarea unui • aijloc de existenţă, ţinând #iept haiduceşte tuberculozei; desco peră opera lui Romain Rolland, care îi reaprinde speranţele de altădată. În sfârşit un reazim ce îl ajută să stea drept în faţa vieţii… 1917. Marea Revoluţie din Octombrie. „Crescut la marginea somnoroasei mişcări social-democrate care avea să arunce proletariatul în chip atât de odios în primul război mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Am fost partizanul cuceririi puterii prin orice mijloace. Nu era o convingere formată din cărţi, ci o chestiune cu totul de temperament. Aşa că apariţia bolşevismului, după Zimmer- wald şi Kienthal, mă subjugă prin forţă.“ 1919. Se redeşteaptă gazetarul militant din anii petrecuţi la Brăila. Aflat la Geneva, asistă la conferinţa lui Paul Birukof – vechi prieten şi biograf al lui Tolstoi – care pledează făţiş în favoarea tolstoianismului, respingând bolşevismul. „A doua zi după ce o ascult, scriu primul meu articol în franţuzeşte – adeziunea mea publică la bolşevism – intitulat Toi- stoïsme ou Bolchevisme. Şi-l trimit într-o doară lui Jean Debrit, la ziarul La Feuille, azi dispărut. A doua zi, articolul apare pe prima pagină semnat P. Istr. Mi-e drag, mai mult decât tot ce am scris până acum, fiindcă – orice s-o întâmpla cu Internaţionala a III-a şi construcţia socialistă a comuniştilor ruşi – bolşevismul pe care l-am salutat atunci vorbea lumii muncitoare prin glasul lui Lenin. Acest bolşevism nu va pieri, c-îtă vreme vor fi revoluţionari trimişi la moarte de capitalismul criminal“. Tot în La Feuille publică Scrisoarea unui muncitor către Henri Barbusse şi un foileton semnat Un canibal. Din această perioadă datează şi articolul Evadatul de peste Rhin, rămas nepublicat în epocă. Doi ani mai târziu, Panait Istrati debutează şi în presa din Franţa, cu evocarea unui episod din greva de la Brăila: Nicolai Tziganou, în L’Humanité (1921). Consacrat scriitor odată cu apariţia Chirei Chiralina, ziaristul Panait Istrati îşi diversifică prezenţa în presa franceză, unde publică, pe lângă unele fragmente din opera sa, şi numeroase confesiuni, scrisori deschise, interviuri sau precizări de atitudine (în cotidienele Paris-Soir, Le Quotidien şi revistele literare Europe, Les Nouvelles Littéraires, La Nouvelle Revue Française, Clarté, La Revue de Paris, Monde, Comoedia, Marianne, La Voix, Mercure de France etc). El a militat cu responsabilitate pentru rolul artelor şi al artiştilor, pentru aportul lor în ameliorarea condiţiei umane: „Adevărata artă trebuie să fie revoluţionară, adică, pe lângă distracţie, ea mai trebuie să ne şi instruiască, să ne civilizeze} să ne deschidă ochii asupra metehnelor unei lumi care bâjbâie orbeşte, lume mai mult proastă decât rea şi care îşi vatămă existenţa, îşi suprimă propriile valori, mai mult din neştiinţă decât din răutate“. Panait Istrati pledează în favoarea învăţămintelor ce pot fi trase de pe urma lecturii, cu condiţia ca scriitorul să fie sincer, expresia operei salé fiind însăşi viaţa sa; condamnă „arta fără umanitate, practicată de scriitorii de profesie care exploatează prostia umană“. Capacitatea de-a gândi în perspectivă, de a avansa judecăţi şi chiar concluzii pentru „mai târziu“ este una din calităţile scrisului istratian. Mărturie stau cele trei profesiuni de credinţă: L’Homme qui n’adhère à rien, Adhérer ou ne pas adhérer Şi Lettre à François Mauriac, apărute în Les Nouvelles Littéraires (1933), al căror ecou a provocat dezbateri pasionante în epocă şi care şi azi îşi păstrează actualitatea şi învăţămintele. În vara anului 1924, Istrati îşi face reintrarea în presa română, după o absenţă de aproape zece ani. Colaborează la Adevărul literar şi artistic, începând din 15 iunie 1924 şi este prezent în fiece număr până la sfârşitul anului. Pe lângă două povestiri scrise direct în româneşte (Pescuitorul de bureţi şi Bakâr), câteva „pagini autobiografice“ şi un interviu, el răspunde atacurilor injuste ale lui Al. Cazaban şi N. Iorga, care-i ridiculizau opera şi îi refuzau apartenenţa la literatura română: „Câtă vreme mi se criticară cărţile, nu suflai o vorbă. Dar când ieşiră la atac cu bastoanele lor senioriale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce şi-a trecut viaţa prin cârciumi şi că numai din pură întâmplare a avut «norocul să întâlnească pe Romain Rolland» şi să mâzgăleas£a o carte «pretins frumoasă», ei bine î aceşti domnişori au întâlnit măciuca lui Codin, care-i făcu cnocaut. Duşmanii mei: şacalul Cazaban, simbriaş al guvernului şi N. Iorga, academician, bărbat de stat şi şef de partid huligănesc (…). Riposta mea a avut un răsunet nebănuit“. % Nu este singurul caz când condeiul gazetarului îl apără pe scriitor. În martie 1933, Magdeleine Paz atacă în revista Monde celebra „Prefaţă la Adrian Zografi“, care „deschide“ cartea Casa Thüringer. Pamfletarul Panait Istrati este acela care-l apără pe scriitor, în aplauzele confraţilor francezi. La 25 august 1925, Panait Istrati soseşte la Bucureşti pentru lansarea volumului Trecut şi viitor (editura „Renaşterea“) şi care marchează debutul său în literatura română. Încă din primăvara acelui an reluase relaţiile de prietenie cu N. D. Cocea, de care îi legau amintiri eroice din vechea mişcare socialistă. Îi trimete o „scrisoare publică“ în care îşi revendică, cu legitimă mândrie, anii de luptă gazetărească împotriva „Carolilor, Rrătienilor, Costineşti- lor, Ferekizilor şi altor reptile care se îmbuibau de pe urma exploatării mârşave a poporului român.“ Reacţiunea se organizează împotriva lui. Nichifor Crainic scrie un articol incendiar în Cu- vintul, încheind cu ameninţarea: „Te-am primit cu flori. Te vom urmări, de-acum încolo, cu degetul pe trăgaci“. Copoii Siguranţei îi adulmecă urmele, în deplasările ce le face la Brăila, Ploieşti şi Galaţi, spre a reîntâlni vechi prieteni; la Iaşi, unde se înfrăţeşte cu Mihail Sadoveanu şi grupul scriitorilor de la Viaţa românească. Siguranţa îl previne că dacă nu vrea să fie bătut pe stradă de fascişti, să facă bine să nu iasă din casă. Prefectul poliţiei capitalei îi propune să-i trimeată doi agenţi „ca să-l însoţească“. Panait Istrati răspunde ameninţărilor poliţiei, hărţuielilor şi. Aţâţărilor satrapilor de la cârma ţării, prin articolul Perspectivele mele în România: Intre banchet şi ciomăgeală, apărut în Facla (7 septembrie 1925). Într-un al doilea articol, Neplăcerile eventuale de la noi, răspunde calomniilor debitate de Viitorul, oficiosul partidului liberal, care cu „lux de amănunte“ îl acuzase de „propagandă contra ţării, într-o anumită presă franceză“. Articolul este un admirabil pamflet. După ce evocă înrobirea ţării „care geme sub călcâiul nefaştilor patroni“, se transformă într-un virulent rechizitoriu: „Confundaţi-vă, ticăloşilor, cu asasinii ţărănimii de la 1907, cu schingiuitorii satelor, cu poliţia voastră bătăuşă şi cu hoardele voastre antisemite. (…) Şi va veni ea ziua când veţi gusta şi voi din unele neplăceri eventuale“. Înapoiat la Paris, denunţă atrocităţile poliţiei brătieniste, într-o scrisoare trimisă ziarului Paris-Soir (1 noiembrie 1925), intitulată România însângeratâ. Are loc un miting al „Ligii Drepturilor Omului“, la care ia cuvântul şi Panait Istrati. În darea de seamă apărută în Le Quotidien (13—14 decembrie 1925) se reproduce cu- vântarea lui Panait Istrati, cu aprecierea că scriitorul român „nu şi-a înghiţit cuvintele (…) arătând guvernelor şi popoarelor din Occident, cât şi oligarhiei brătieniste, care sunt faptele“. În toamna lui 1929 revine în ţară pentru a face o anchetă personală, privitoare la masacrul minerilor grevişti de la Lupeni. Ajunge la Lupeni la 7 septembrie 1929, unde cercetează arhiva societăţii miniere, stă de vorbă cu martori oculari, cu văduve şi orfani ai minerilor. Vizitează spitalul unde se aflau greviştii mutilaţi, intră în mină, face fotografii pentru a ilustra condiţiile mizerabile de lucru, fără nicio protecţie a muncii minerilor. Nu poate pătrunde la uzina electrică, locul masacrelor. Se duce la Timişoara, unde asistă la procesul minerilor arestaţi. Înapoiat la Bucureşti, publică în ziarul Lupta opt reportaje despre fărădelegile constatate în Valea Jiului, despre sângeroasa exploatare a minerilor plătiţi cu salarii de mizerie şi acuză pe prefectul Rozvany că a dat ordinul de masacrare a greviştilor. În ultimul reportaj cere guvernului naţional-ţărănist să elibereze din închisoare pe M. Gh. Bujor, „ocnaş al liberalilor“: „Bujor n-are decât vina de a-şi fi închinat viaţa luptelor de dezrobire a clasei muncitoare. Sunt convins de curăţenia lui sufletească. El nu mai poate fi privat de libertate şi de dreptul de a se afla în primele” rânduri ale luptătorilor muncitorimii“. Siguranţa şi reacţiunea agită bandele de huligani; în centrul oraşului se lipesc afişe cu înscripţia: „Jos jidanul Pincas Istratia; trebuia să ţină o conferinţă în sala „Tomis“, este anulată. O maşină a poliţiei îl transportă la gară, cu somaţia de-a părăsi ţara, fiind declarat „periculos ordinii publice“. Cu revolverul în mână, se apără pe scara vagonului de năvala huliganilor… Aceleaşi persecuţii poliţieneşti şi în perioada anilor 1930— 1935, când se înapoiase acasă ca să-şi lecuiască grele răni sufleteşti. Este urmărit pas cu pas, i se violează corespondenţa, este atacat cu furie în presă, de ambele părţi ale baricadei. Şi totuşi, ziaristul Panait Istrati îşi face glasul auzit. În presa din Brăila şi de la Bucureşti. Cu greu, chiar foarte greu. Când, la sfârşitul lui noiembrie 1934, luptătorul antifascist italian Igito Nucitelli este arestat la Timişoara, trimite o telegramă lui Romain Rolland, alertându-l. Telegrama nu ajunge însă la destinaţie. Repetă apelul disperat, printr-o scrisoare: „Interveniţi grabnic. La noi e stare de asediu şi orice este posibil. Predarea lui Nucitelli bandelor lui Mussolini ar fi o crimă egală celei cu Matteoti“. În unele articole publicate în această perioadă ia apărarea ţăranilor vlăguiţi de datorii la băncile agricole şi cere să li se uşureze viaţa, şi-aşa destul de grea. Combate antisemitismul şi cârdăşia „partidelor istorice“ cu extrema dreaptă. În articolul Ceva mai bun, mai omenesc, apărut în România literară (20 mai 1933) face apel la scriitorii romani şi se oferă să colaboreze pentru salvarea poporului român, „căzut în robie naţională.“ De nicăieri nicio dorinţă de colaborare. Dimpotrivă, este atacat şi acuzat. Campania calomnioasă a lui Barbusse era în toiul ei… Şi de nicăieri niciun cuvânt, nici cel mai mic gest de apărare, de solidarizare cu cel năpăstuit. A murit singur… Au trebuit să treacă patruzeci şi trei de ani, pentru ca tot ceea ce a întinat memoria acestui om cinstit să fie spulberat. Campania de tristă memorie a lui Henri Barbusse – campanie merce- nară – a fost recunoscută ca mincinoasă, chiar de Partidul Comunist Francez. Într-un articol (UHumanité/21 aprilie 1978) i se recunoaşte lui Panait Istrati „rolul (ingrat) de pionier“ în universala luptă pentru o omenire mai bună! Activitatea sa neabătută şi curajoasă îi aşază în tradiţia marilor figuri ale presei noastre. El şi-a folosit condeiul cu răspundere şi sacrificare de sine. A apărat libertatea de exprimare şi a iubit adevărul, în viaţa de fiece zi a oamenilor. A crezut cu fermitate că „omul este o fiinţă unică şi liberă“ şi a dat un frumos exemplu despre ceea ce trebuie să însemne conştiinţa responsabilităţii de om şi scriitor. \ Prin’ întreaga operă literară şi prin publicistica sa, Panait Istrati se înscrie ca un fanatic artizan al edificării unei lumi noi, descătuşată de interese materiale şi de înjositorul egoism, * Câteva cuvinte, în încheiere, despre această ediţie i Prezentăm în paginile ce urmează, o culegere de texte din activitatea de ziarist a lui Panait Istrati, în România şi peste hotare, grupate în şapte secţiuni: Amintiri; Interviuri, Anchete, Discuţii şi păreri; Articole de polemică. Scrisori deschise; Prefeţe; Evocări; Confesiuni. Profesiuni de credinţă şi un grupaj de Manuscrise publicate postum. În locul prefeţei pe care, în mod obişnuit, Panait Istrati o semna la volumele sale, am socotit util să publicăm un text de mare însemnătate pentru destinul scriitoricesc şi chiar uman a (lui Panait Istrati. Este vorba de prima sa scrisoare adresată lui Romain Rolland, la 20 august 1919, scrisă la Geneva, în condiţii dramatice. Această scrisoare a hotărât existenţa scriitorului Panait Istrati în literatura universală. Importanţa ei este capitală nu numai pentru cititor, ci şi pentru istoria literară. La Addenda sunt comunicate date complementare la textele istratiene publicate în această ediţie, însoţite de referinţele bibliografice respective. Ediţia noastră nu reprezintă întreaga activitate de publicist a lui Panait Istrati. Am ales doar pe cele care prin conţinutul lor întregesc portretul şi gândirea acestui scriitor. Mulţumim celor câţiva prieteni devotaţi amintirii lui Panait Istrati, care ne-au ajutat la închegarea acestei ediţii. % ALEXANDRU TALEX DOMNULUI ROMAIN ROLLAND Geneva, 20 august 1919 Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania. Nu va cunosc limba şi poate că aceasta o să vă plictisească. Ştiu însă că viaţa vă interesează şi de aceea vă adresez aceste rânduri. Cel ce vă scrie este un om, care, la rândul său, cunoaşte viaţa şi care, în prezent, pluteşte în voia valurilor pe marea furtunoasă a suferinţei; el se află în pragul morţii nu atât din pricina trupului slăbit, cât a credinţei sale zdruncinate. De altfel şi dumneavoastră mă cunoaşteţi, mi-aţi trăit aspiraţiile; la rândul meu, nici eu nu vă cunosc mai puţin şi le-am trăit pe ale dumneavoastră. Nădăjduiesc că mă veţi înţelege, în ciuda limbajului meu neputincios, a lipsei de stil şi a vocabularului sărac… şi chiar, vai mie! În ciuda faptului că sunt un necunoscător al „limbii“ ce vă aparţine, şi care ne ajută să auzim „bătăile inimii eterne“. Dar cel puţin am norocul de-a mă fi născut cu „limba“ ce se face înţeleasă, chiar şi când rămâi mut, nemişcat. Şi dacă n-am fi atât de departe plasaţi pe nedreapta scară socială, dacă ne-am fi putut întâlni pe acelaşi culoar, paşii ni s-ar fi îndreptat, ca împinşi de-o milenară reminiscenţă, pătrunzătoare, către acelaşi pol, către polul unic al înţelegerii universale. Iubire divină! Ajută-mă în acest ceas de cruntă deznădejde… „Nu există decât un singur eroism pe lume: meela de a o vedea aşa cum este şi de a o iubi“. Sunt un muncitor, un zugrav, născut în locul unde Dunărea face un cot, ramificându-se în trei braţe, spre a se vărsa în Marea Neagră. Am văzut lumina zilei acum exact treizeci şi cinci de ani, dintr-o nemuritoare ţărancă româncă şi un contrabandist grec, pe care nu l-am cunoscut deloc. Aveam nouă luni când a murit. Şi iată, domnule, de douăzeci şi cinci de ani scormonesc viaţa, lumea şi gândirea omenească, conştient sau inconştient, mistuit de-o flacără ce-mi sfâşie măruntaiele, îmboldindu-mă să gonesc ca un apucat şi care m-a împins să jertfesc tot ceea ce un om îşi poate dori ca fericire: familie, situaţie, onoare, tihnă. Încă din copilărie am cunoscut prietenia – prietenia de nezdruncinat – precum şi patima de-a citi; la început cărţi mediocre, apoi bune. Am cunoscut, de asemenea, şi mai ales, pasiunea de-a călători, iar mai apoi credinţa în idealul Mai multă dreptate printre oameni! Care va ră- mâne pururi o nobilă aspiraţie. Agăţat de aceste himere, am pornit prin viaţă, ca un bolid. Nu ştiu cine-i vinovat: eu sau sângele meu. Ceea ce ştiu însă, e că voinţa mea a fost ca şi inexistentă. La vârsta de doisprezece ani, scăpat de şcoala nesuferită, mi-am părăsit mama – pe care o adoram – al cărei singur copil eram şi unică speranţă. Nu mai voiam să-i fiu povară şi nici ea nu mai putea să mă întreţină. Deşi foarte tânără, ea şi-a ţinut jurământul făcut tatălui meu muribund: nu a mai vrut să se mărite, ca nu cumva „copilul să-i fie bătut de mâna unui străin“. Şi-a ţinut cu rin Iul, spdlând rufe, timp de treizeci de ani, cu doi lei pe i, ca să mă crească, să mă înveţe să citesc şi să scriu, piutind mereu deoparte cei patru bănuţi destinaţi veşnicelor nevoi ale fiului ei rătăcitor… A murit, până la urmă, singură, pe un pat sărăcăcios, în aprilie trecut, după trei ani şi jumătate de la plecarea mea de-acasă, trei secole de dureri nebănuite, fără ca să mă poată săruta pentru ultima oară, fără a-mi da scumpa-i binecuvântare. F aii- ment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, îngropată în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţara mea, să-i cad în braţe strigându-i: „Am învins, mamă scumpă, am învins! Tot ce am făcut era pentru tine; vei fi mândră de fiul tău, iar eu demn de sacrificiile tale! u — „Pleci, mereu, îmi spunea, neîncetat… Dar, o să vezi tu, într-o zi când te vei întoarce acasă, în locul meu o să găseşti un mormânt!“ — „Nu! scumpă mamă, nu! Una ca asta nu-i cu putinţă, este imposibil! Nedreptatea ar fi prea mare. Şi apoi, tu n-ai să mori niciodată, ce ştii tu! Într-o zi, vei fi fericită, vei fi de faţă la încununarea eforturilor mele, te vei bucura de gloria mea… Apoi, vom muri împreună!“ Minciună, minciună, totul nu-i decât minciună! „La ce-mi foloseşte succesul, acum când ea nu mai e? u îşi spunea Jean-Cristophe şi, ascuns înapoia maşinilor din atelierul unde lucram şi citeam acest pasaj, plângeam ca şi în clipa de faţă. „Cel care a avut fericirea de a cunoaşte comuniunea deplină cu un suflet prieten, acela a cunoscut cea mai divină bucurie. O bucurie, ce-l va neferici pentru tot restul vieţii“. Şi eu, care am cunoscut nu numai o singură dată comuniunea cu sufletul prieten!… Iertaţi-mi, domnule, această „paradă“ de sentimente. Condeiul îmi alunecă din mână la fiece rând, dar simt că moartea s-apropie şi eu trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, ca să nu-mi pierd minţile. Şi dumneavoastră o să puteţi spune celor neîncrezători că opera dumneavoastră nu-i închipuire şi că Dumnezeu există prin autorul ei, prin mine şi prin toţi cei ce au dispărut sau care nu vor ieşi la iveală niciodată. Şi, încrezător, le veţi putea arunca sfidarea lui Ibsen: „Dreptatea este de partea mea, nu a celor mulţi“. Concomitent cu dragostea acestei mame-prietene – pe lângă care cea a Grachilor este un basm pentru copii – am cunoscut alte două sau trei prietenii bărbăteşti, diferite dar la fel de mari. Copilăria mea a fost agitată. Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferinţe inexplicabile, de dorinţe nerostite şi care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebuneT nici speranţe ciudate, întemeiate pe forţele sau aptitudinile sale, pe creaţiile sale, mai mult sau mai puţin comice; cel care n-a plâns cu sughiţuri, de o mie de ori, noaptea „fără să ştie de ce, nici n-a căzut în extaze neobişnuite, nici n-a izbucnit în veselii neaşteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuşi să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm, straşnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet. Din cauza aceasta mi-am întristat mama. Am încercat toate meseriile şi nu m-am statornicit în vreuna. Băiat de alergătură la tot felul de prăvălii, ducându-mă cu marfa pe la clienţi, uitam de mine, ascultând sub ferestre acordurile vreunui pian, – pasiunea mea, nebunia şi visul meu, pe care n-am izbutit să-l realizez niciodată. Adesea, pătrundeam noaptea în curţi, lăsându-mi coşul afară, ca să mă agăţ de pervazul ferestrelor, să privesc în saloane şi să văd dacă persoana care ciuta era tot atât de frumoasă precum mi-o închipuiam. Sau să mă ascund prin pivniţe ori prin magazii, sau – noaptea – într-un ungher necunoscut altor băieţi, ca să-mi pot citi scumpele romane, la lumina unei lumânări, pitit sub o umbrelă peste care îmi aruncam şi îmbrăcămintea. Cu ctte palme n-am plătit aceste plăceri scumpe şi de neuitat, ori de câte ori mă înapoiam cu marfa nepredată din cauza întârzierii. (Iar o dată chiar şi fără coş care îmi fusese furat.) Şi de câte ori nu mă răzbunam de aceste chelfăneli, prăpădin- du-mă de râs în ascunzătoarea mea, în timp ce stăptnul mă striga cât îl ţinea gura, în curte. Altă dată a avut loc chiar şi un episod tragic. Tocmai mă aflam la un negustor grec de vinuri, care ţinea şi restaurant, în imediata apropiere de portul dunărean. Aveam marea fericire de-a livra comenzile de vin rece, la prânz şi seara, puţin înainte de masă. Aceste ore erau pentru mine ca un fel de mâncare rafinată şi întăritoare. Impar- ţeam repede marfa şi apoi, fără să-mi pese câtuşi de puţin de ce aş putea păţi, mă lungeam la marginea platoului pe care este clădit oraşul nostru şi care domina întinderea bălţii. Şi, din acest loc favorit, mă lăsam în voia plăcerilor pe care ochii, urechile şi simţurile mele le culegeau cu mii de antene nevăzute, dinaintea panoramei unice, poate, în felul ei. La înapoiere, încasam palmele reglementare, dar continuau să mă ţină în slujbă, ceea ce de altfel nici nu doream mai mult. Eram tare iubit de muşterii oameni cumsecade, toţi greci. Ştiindu-mi tatăl grec, m-au învăţat limba, din mândrie şi pâlăvreau cu mine. (Oh, timpule, tu nu ai nostalgia trecutului?) Erau proprietari de remorchere, de şlepuri sau de bărci, spunân- du-şi unii altora, cu seriozitate, „comandanţi“ (capita- nios!). Mă iubeau tocmai pentru trăsnăile“ mele, pentru felul meu de-a fi „poznaş“, dar şi pentru că la muncă nu mă putea întrece nimeni, atunci când o voiam. Tntr-o zi, când, îmi luam, ca de obicei, porţiei copioasă de hoinăreală, am lenevit mai mult ca oricând pe marginea râpei. Dunărea se umflase peste măsură şi priveliştea era măreaţa. Întreaga întindere a bălţii era acoperită cu o imensă phiză; de apă tulbure, cât vedeai cu ochii. Cârduri nenumărate de păsări, de gişte şi de raţe sălbatice zburau care-ncotro. Trunchiurile sălciilor plângătoare – cei mai buni prieteni ai mei din vremea tristă a şcolii, singurele care mă răsfăţau în zilele de hoinăreală – înotau complet în apă.. Pe albia crescută a fluviului coborau copaci între fii, smulşi de apă pe parcurs. În port, un furnicar de oameni muncea cu ardoare, pentru a stăvili apa şi a feri portul de navala ameninţătoare a valurilor. Priveam aceste forţe dezlănţuite şi nu-mi puteam sătura ochii, când, deodată, mă simţii brusc îmbrâncit din spate, dat de-a berbeleacul şi prăvălit de la înălţimea platoului în râpa adâneă de vreo douăzeci de metri. Ajuns jos, fără a mi se întâmpla nimic rău, a trebuit să treacă puţin timp, înainte să mă dumiresc ce se întâmplase. Nimeni altul decât stăpânul meu, un bătrân nebun, care în furia lui mă rostogolise de sus până-n vale, ca şi cum aş fi fost un sac plin cu pământ. Furios, iau hotărârea să nu mă mai reîntorc la crâşmă, în ciuda durerii pe care ştiam că o provoc mamei. Şi timp de două zile, înainte de a mă duce acasă, dau curs liber fanteziei şi preaplinului de viaţă din mine. Dar stăpânul meu pune un agent de poliţie pe urmele mele, sunt înşfăcat şi readus la muncă… Şi, Doamne, ce muncă nemiloasă! Tocmai ceea ce detestam mai mult în viaţă: băiat la spălatul vaselor! Să speli vasele! Toată ziua cu mâi- nile în apă călduţă, unsuroasă. Adio livrări de marfă, adio vise mângâietoare. Nici urmă de Dunăre! Ferecat, ferecat pentru vecie!… Atunci, într-un moment de nebunie, uitai de mama şi de plăcerea de a trăi, atârnai o frânghie în pod şi tocmai când eram gata să-mi vâr gâtul în laţ, sunt surprins de patron, care, speriat, m-a dat imediat afară. Uf! Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nu există niciun sacrificiu făcut în numele tău, care să poată egala elixirul binefacerilor tale! Aproape tot astfel s-au scurs copilăria şi adolescenţa mea: de la un stăpân la altul, apoi dintr-un oraş în altul, niciodată şase luni în acelaşi loc şi mereu cu „maniile“ mele. Mai târziu, căram după mine un dicţionar greu al limbii române, de o sută de ori consfiscat şi iarăşi regăsit. Mama era tot timpul cu sufletul la gură, dar nu se văita prea mult, în ciuda clevetelilor mahalalei. Mă iubea şi era fericită că nu aveam niciuna din apucăturile rele care făceau ravagii printre copiii de vârsta mea. Citeam – atâta tot! — şi făceam poezii. Îmi amintesc că într-o zi de şomaj (să tot fi avut paisprezece ani) am întrerupt-o de la muncă, spre a-i citi o poezie în care rugam pe Dumnezeu să-mi dea nu bogăţii, nici onoruri şi nici să devin împărat (de pildă!) sau altceva, ci doar posibilitatea de a exprima ceea ce simt. (Asta nu era oare revelaţie?) Mama mă asculta cu bunăvoinţă, credulă, călcându-şi mai departe rufele. La sfârşit, i-am spus triumfător; „Vezi, mamă? Aşa ceva nici regii nu sunt în stare să facă! Trebuie să ai talent!“ Ea se întoarse brusc spre mine, cu un aer glumeţ, de mirare şi-mi spuse: „Adevărat? Ei drăcie! Ce băiat ciudat am adus şi eu pe lume: să facă lucruri pe care nici regii nu-s în stare!“ Şi m-a sărutat nebuneşte. Ö, buna mea mamă! Nu vei şti niciodată, niciodată, că în acea zi divinitatea – transmisă prin sângele tău – se rostea prin mine, spunând, din păcate, adevărul! Da, din păcate! Fiindcă, în ciuda bucuriei şi a forţei vitale care năvăleau din mine la fiece cotitură din viaţă, în pofida neasemuitei voluptăţi – necunoscută chiar „împăraţilor“ – eu sufeream cumplit: era ca o ploaie înmiresmată ce mă făcea să mor de plăcere, arzându-mi în acelaşi timp carnea, cu picăturile ei de foc. Mai târziu, mi-am dat seama că acel geniu trist german nu era, poate, chiar atât de lipsit de judecată, când afirma că „plăcerea este stearpă“ şi că „numai durerea este rodnică.“ Vă rog să nu credeţi cumva că originea mea socială, starea mea materială, „sărăcia“ şi munca mea au însemnat ceva, în nu importă care moment din viaţa mea. Dimpotrivă, numai aşa puteam trăi şi numai în atari condiţii vreau să trăiesc, dacă voi scăpa de durerile fizice şi morale ce mă ţintuiesc acum la pat. Fii binecuvântată, muncă! Binecuvântată să fii, sărăcie! Numai datorită vouă am putut înota, în cea mai desăvârşită independenţă de spirit pe care şi-ar dori-o un îndrăgostit de libertate. Şi numai datorită vouă am putut trimite la plimbare pe toţi cei care voiau să mă pironească, cu banii lor, acolo unde n-aş fi putut respira. Şi numai datorită vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea şi să-i urăsc pe toţi cei puternici şi ridicaţi în slăvi. Numai aşa am putut fi eu însumi în întregime, dăruindu-mă cu totul la ceea ce am iubit şi suferit din toată inima şi cu toată pasiunea. „Cel ce se dăruie, fără să drămuiască, în orice moment al vieţii sale, în tot ce face, suferă, iubeşte sau urăşte, acela este cea mai mare minune ce ne este sortită a fi întâlnită pe acest pământcc. Numai datorită ţie, sfântă Sărăcie, graţie şcolii tale — Cea mai înaltă instituţie unde se poate învăţa arta de-a fi cinstit şi unde, (slavă Domnului!) mediocrităţile nu pot pătrunde – sunt astăzi un om ce nu-şi gândeşte neghiobiile cu glas tare. „… Poate că sărăcia este un maestru nu numai al gin- dirii, ci şi al stilului de viaţă; ea ne educă mintea şi tru pul să fie sobre. Când timpul este drămuit şi cuvintele măsurate, atunci nu mai spunem nimic de prisos şi ne obişnuim a gândi esenţialul. Viaţa fiind scurtă, trăim astfel dublu.“ Iatăj pentru început, omagiul entuziast ce poate fi adus operei dumneavoastră, care reprezintă însăşi viaţa şi fiinţa dumneavoastră. Mă plagiaţi? Sau eu însumi vă plagiez? Nu! Nici dumneavoastră, nici eu. E însuşi Dumnezeu care glăsuieşte în limba sa unică şi universală…  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Neranțula de Panait Istrati Prezentare   NERANŢULA S-A NĂSCUT ÎNTR-UN ceas de lumină caldă, într‑un ceas de dans. Aş putea spune că Panait a scris Neranţula, dansând. Faptul s‑a petrecut într‑o după-amiază, în „Subsolul prieteniei” (aşa numesc eu subsolul prăvăliei lui Gheorghe Ionescu). Un subsol care se limpezeşte uneori cu o ciudată lumină „à la Rembrandt”, cu umbrele sale mai expresive decât lumina însăşi... Mâncasem şi băusem bine, când tovarăşii clipelor îndepărtate răsăriră în mintea fiecăruia. Am tăifăsuit despre tot ce‑am cunoscut şi trăit în copilărie, dimineţi pe malul mării, după‑amieze în jurul bisericilor, seri în faţa casei. Aşa am ajuns la cântece. La cântecele mamelor noastre şi la vechile dansuri cantabile pe care le dansau mamele noastre, - mamele noastre din România şi Grecia. Şi astfel s‑a trezit, în amintirea şi pe buzele mele, Neranţula, cu zâmbetul şi veselia ei. Neranţula” este un cântec şi un dans de pe ţărmurile Greciei, din ţara marinarilor cu inima deschisă şi apucături simple. În picioare, cu paharul în mână, pocnind din degete, ca mama mea Elena, am cântat şi am dansat Neranţula.   „Kato sto yialo Kato sto perighiali...”   Cântec şi dans sunt o lume. Şi ele reînvie‑o lume. Cântecul este miracolul care poartă în sine alte miracole. Şi Neranţula este un cântec miraculos, ca un izvor. În acea zi, pentru Panait miracolul fu reînvierea unei lumi, el însuşi părând un înviat. în picioare, cu o linişte aparentă pe faţa în care se reflecta trecutul şi în inimă cu o tulburare amară, el şoptea: - Ce? Ce cânţi? Cum ai spus? Ne‑ran-ţu‑la? Ne‑ran-ţu‑la? Părea că se adresează fantomei propriei sale copilării. Şi pe nesimţite, cântecul îi reapăru pe buze, începând să cânte şi sa danseze, el însuşi:   „Neranţula fundoti Neranţula mu condi...”   Panait dădea viaţă unei lumi îndepărtate, dispărute. Ah! ce jucării suntem în mâinile marelui vis! Era o clipă stranie. - Dac‑ai şti! Dac‑ai şti! Tu îmi trezeşti o întreagă viaţă Şi Panait ne povesti anii petrecuţi la Brăila, anii cutezătoa­rei şi nesupusei Neranţula, în a cărei soartă sta scris să fie cântată de popor ca o fiică a valurilor - soră îndepărtată şi simbolică a Afroditei - dar până la urmă redată şi ea mării. Triumfătoare şi veselă, ea răsărea din spuma mării pentru a se înapoia în regatul valurilor, după ce va fi cunoscut mirajul luminii, ducând cu ea acolo ultima iluzie pe care deznădejdea o îngăduie muri­torilor. Am petrecut întreag‑acea seară şi multe altele în „Subsolul prieteniei”, cântând Neranţula, în greceşte. Asta, până în clipa când el a aşternut pe hârtie, cu elanul unui dansator, povestea nefericitei şi preafericitei fiice a Brăilei. Neranţula lui Panait, joc al dragostei şi al mării, este redată mării - apelor legendarului Bosfor, - o dată cu dragostea ucisă. Cealaltă, Neranţula poporului, trăieşte şi va trăi veşnic în ciuda războaielor şi suferinţelor care nimicesc zâmbetul şi cântecele. Trăieşte şi va trăi în inima şi pe buzele mamelor şi fetelor de pe ţărmurile greceşti:   „Ea va trăi mereu, Pe prundişurile Insulelor trandafirii, Mereu nesupusă, Mereu sălbatecă, Cu gleznele‑i Atât de alb‑strălucitoare, Încât vederea lor E ca un fulger pe deasupra mării Care luminează lumea‑ntreagă.”   Neranţula! Pentru ca Occidentul să te înţeleagă, trebuie ca el să te vadă şi să te citească, aşa cum ai fost scrisă: ca un vechi şi neprihănit dans de altădată. Ai fost scrisă, dansând. Trebuie să fii citită, tot dansând. Neranţula! Dintre toate odraslele lui Panait eşti aceea care porţi în tine o muzică bogată şi firească, de o intensitate nemă­surat de adâncă. Eşti muzică. Istrati şi Neranţula sunt din acele spectacole, pe care trebuie mai degrabă să le simţi, decât să încerci să le înţelegi şi să le explici. Ca un jucător nesocotit şi robit patimii, Istrati îşi lasă întot­deauna inima în voia soartei, fără să încerce să explice vreodată valoarea monedei sale, fără să ştie dacă această monedă are preţ la jocurile cunoscute în Occident, fie în cuvinte, fie în idei. La fel şi cu Neranţula: o mare şi semnificativă parte din muzica ei este exprimată printr‑un refren straniu şi de nedesci­frat, un refren care poate sugerează secretul, dar nu‑l dezvăluie. Refren care ne întovărăşeşte, după fiecare mişcare, în momentele cele mai patetice: „Aman! More ! Aman! Aman ! Neranţula!” pentru a ne dezvălui însăşi inima omului şi a ne arăta cum florile vieţii se înnegresc şi cad la suflarea amară a suferinţei. „Aman! More !” Deşi scriind în franţuzeşte, Istrati îşi lasă aici gândirea şi inima să vorbească în limba maternă, limba lumii de unde a purces. Şi dacă pune partitura muzicii sale pe notele Occidentului, el păstrează cheia care‑i gama unei alte lumi. Ori, acest „Aman! More !” este una din cele mai frumoase chei ale Neranţulei, rapso­die a Copilăriei. Dar toţi cei care - bărbaţi şi femei de pe tot pământul şi din toate timpurile, în dragoste sau în ură, în sacrificiu sau martiriu, liberi sau între zidurile închisorilor, în ceasul naşterii sau al morţii, în bucurie sau în durere - toţi cei care au simţit tragicul mister al vieţii şi care adresându‑se lui Dumnezeu sau oamenilor, părinţilor sau călăilor, au scos acest mare strigăt sfâşietor:,,Fraţilor! Fraţilor! Milă! Din dragoste pentru viaţa fraţilor! Ajutor! Ajutor! Gândiţi‑vă la frăţia noastră! Veniţi ! Am suferit prea mult! Destul! Destul! Destul „ - ei bine, toţi aceştia trebuie să simtă că „Aman”, cântat de Istrati, în momentele cele mai hotărâtoare şi mai haine ale vieţii tovarăşilor şi fraţilor săi - nu e decât strigătul nostru în faţa soartei - soartă care atârnă deasupra dumnezeilor şi a oamenilor. Apostolis Monastirioti         NERANŢULA   Traducere de Alexandru Talex ...Neranţula! Nume fermecător de floare şi fruct. Îl simţi în cerul gurii... ROMAIN ROLAND     (fragment din scrisoarea adresată lui PANAIT ISTRATI, datată: Vllleneuve, 16 iunie 1927). Partea I             E MULT DE CÂND AM PETRECUT în Alexandria Egiptului câteva ierni însorite. Şi dacă amin­tirile acelor timpuri nu sunt prea vesele, cum aş putea totuşi să nu mă las cuprins de ele, cum să nu mă înflă­cărez de acele clipe rare care răstoarnă cazanul cu amărăciuni al vieţii noastre, umplându‑ne de bucurii în stare să ne fărâme inima. Da, am cunoscut atari clipe, în ciuda vieţii mele trudite. Mi le da soarele iernatec al Alexandriei, soarele ei mediteranean. Pentru acest soare, pentru Mediterana lui şi dorinţa mea de‑a trăi, acceptam feliile mari de amă­răciune pe care soarta mi le oferea, pe aceeaşi tavă. Le acceptam, deoarece presimţeam că viaţa refuză toată tava, celor care întind mâna ca să apuce numai soarele.   Soarta îmi hărăzea puţine ceasuri de lumină, în schimbul unei zile de trudă, fără plăcere, dar, forţam păr­ticica de fericire, mărind cu ştiinţă feliile de amărăciune. Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să‑mi satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de Mediterana ce‑şi lua zborul. Pe scurt, eram un muncitor rău. Părăseam lucrul, fără motiv, îndată ce o muscă mă sâcâia cu puterea ei de a‑şi apropia soarele. Atunci plecam, tare mâhnit de această slăbiciune, pe care oamenii sunt bucuroşi s‑o pedepsească... Plecam, plin de libertate şi golit de speranţă. Picioarele, ele însele grele de atâta fericire scump plă­tită, mă duceau întotdeauna spre marginea Alexandriei, la Ramleh, - de unde palmierii africani îşi contemplă, pe deasupra Mediteranei, fraţii înşiruiţi pe Coastele de Azur, pe Ramlehurile europene. Aceeaşi mare îi mângâie sau îi bruftuieşte. Darnic, cum îl ştim, soarele îi scaldă în aceleaşi raze puternice. La Ramleh se află clădiri luxoase, ca în orice ţinut minunat unde bogaţii vor să fie singuri, ca să‑şi mistuie singuri costeliva lor bucurie. Doamne! văzându‑i cât de jalnic se plictiseau pe terase, sorbindu‑şi odiosul lor Nimic, pricepui de ce viaţa era atât de aspră, în nerecunoştinţa ei, cu un pârlit ca mine. Şi astfel, eu, săracul, îndrăznii să mă apropii de terasele tixite cu bogătaşi, de acele locante unde narghileaua şi cafeaua - fermecătoarele mele vicii - se plăteau la pre­ţuri prea scumpe pentru punga mea. Dar nimic din tot ce mi‑am dorit în viaţă nu mi‑a fost peste putinţă; mi‑am plă­tit adesea bucuriile cu sânge, monedă pe care băncile nu o cunosc, şi nu voi regreta niciodată, deoarece aceste băi de lumină m‑au ajutat să îndur întunerecul existenţei mele. Pentru o cafea şi o narghilea, la Ramleh‑ul Alexandriei sau pe marile cheiuri ale Smirnei, pentru un ceas de visare care însemna toată viaţa mea de‑o zi, adesea de‑o săptămână, am făcut totdeauna ca acel român de treabă din cântecul popular:   „Am dat, lângă mândra mea de‑o seară, Toată truda mea de‑o vară”   Da, am dat... Ca să ai mult, trebuie să dai mult. Asta vine de la sine, fără sforţare. Dar nu despre asta e vorba aici. * Nu poţi iubi lumina, fără să iubeşti în acelaşi timp oamenii. Nu pe toţi. Nimeni nu‑i iubeşte pe toţi şi nici Isus nu i‑a iubit astfel. Iubim doar ce ni se aseamănă, în felurite privinţe. Iubim dorinţele noastre. Într‑o după-amiază, la Ramleh, pe o terasă înţesată de‑o sclifosită puiţă omenească, am văzut un om. Şi el pe mine. Îndată ştiui ce căuta acolo, la ce se uita, ce simţea. La rândul său, ştiu şi el la fel despre mine, ba încă şi mai abitir; am ghicit, în privirile noastre sincere, nuanţa dorinţelor noastre, minunea asemănărilor noastre. Acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Adesea, cântărind oamenii, m‑am înşelat pe jumătate, niciodată în între­gime. Dar cu cât mă înşel mai mult, cu atât merită să mă înşel astfel, deoarece aici nu e vorba decât de viaţa frumoasă, sănătoasă ca apa de izvor şi puternică, la fel ca fulgerul. Iubesc omul, când poartă în sine, încă de la naştere, dragostea pentru prietenie. Iubesc femeia, când sângele îi este aprins de patima cărnii. Mă dăruiesc lor, cu fre­nezie, fără să mă tocmesc. Asta costă scump, dar, nici­odată dezamăgirile îndurate n‑au fost şi nu vor fi în stare să micşoreze suma dorinţelor mele. Îmi caut pretutindeni norocul, cu furia cartoforului. Joc totdeauna larg, deoarece nu pot suferi zgârcenia! Dacă mă înşel, nu pierd nimic: celălalt e‑n pagubă. Nu pierzi nimic, când te dăruieşti în întregime. Altminteri, ar în­semna să poţi spune despre soare că‑şi sleieşte forţele, când se dăruie fără cruţare şi fără alegere. Şi cu atât mai rău pentru gheţari, care totuşi se topesc ei‑înşişi! Dar când câştig, pun mâna pe‑o comoară! Vorbesc despre sentimen­tul prieteniei, deoarece, vai! pasiunea cărnii este ca ful­gerul: puternică, dar nu ţine mult.   Iată cum este alcătuit lutul meu şi ceea ce iubeşte. Nu‑s nemulţumit din cauza asta. Marii mei prieteni, nici atât. Şi în acea zi, la Ramleh, Marco - pe care l‑am înţeles şi m‑a înţeles mai iute decât a trebuit să ne fumăm narghilelele, Marco a fost, poate, cel mai fericit dintre toţi. Fermecătoarea secătură încercă, totuşi, să se apere. Ştia bine că ar fi de prisos, deoarece la fiinţele sensibile nevoia de‑a iubi şi a se mărturisi este mai puternică decât simţul pudorii, care te sileşte să‑ţi ascunzi urmele lovitu­rilor. Totuşi, el ţinu să‑mi dovedească reţinerea sa de om de lume, - acest „sărman om de lume”, care se hrăneşte cu iarbă, bea apă, iubeşte ca vierme şi îşi ascunde cele mai mici zgârieturi! Şi în după‑amiaza acelei întâlniri de neuitat, Marco mă părăsi, în mod grav, fără un semn în­curajator, plecând de acolo. Ca un om de lume.   Câinele său lup, de o veselie năvalnică, îl sâcâia: voia să‑i arunce o pietricică şi cât mai departe. Marco, visă­tor, cu mâinile împreunate la spate, puţin adus, mergea pe plajă, fără să răspundă dragostei celui mai bun prie­ten al său. Această nepăsare nu mă păcăli, îl urmai, multă vreme, de la oarecare depărtare, întipărindu‑mi trăsăturile frumosului său chip de prieten, pe care trebuia să mi‑l apropii. Şi, într‑o zi, am făcut‑o. Cum? Asta nu se învaţă. .Şi acum, uitaţi‑mă. Nu va mai fi vorba aici despre mine. Ascultaţi o poveste, petrecută în colţuri de pământ, pe care cei mai mulţi dintre voi nu le cunoaşteţi. Este povestea istorisită de omul pe care l‑am descoperit‑pe o terasă la Ramleh‑ul Alexandriei, un om pe care‑l iu­beam fără să ştiu pentru ce şi care mi‑a sfâşiat adesea inima cu acest cântec grecesc, sprinţar, a cărui primă strofă ar putea fi tradusă cam aşa:   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti! O fecioară îşi clătea fusta, Neranţula fundoti[1]!” SĂ TOT FI AVUT ŞAISPREZECE ANI, când tata cumpără o căsuţă, pe Uliţa ovreiască, la Brăila. Ne mutarăm numaidecât. Ştiam că nu vom sta mult acolo, deoarece tata - ca de obicei, - nu cumpăra decât case dărăpănate, pe care le meremetisea şi le vindea din nou primului cumpărător. În fond, asta‑i era meseria, destul de bănoasă. Aceea a mamei, deloc obositoare, consta în a‑şi sprijini bărbatul în nesfârşitele sale pălăvrăgeli de afaceri, în timp ce o slujnică se ocupa de gospodărie, ciorovăindu‑se cu lucrătorii care cârpeau şandramaua. În ce mă priveşte, aveam datoria să alerg la cârciuma din colţ, să iau carafe de vin pentru părinţi şi cumpărătorii lor, care beau laolaltă sporovăind despre „casă de vândut”, „casă de cumpărat”. Asta mă plictisea de moarte. Ca să mă distrez, aruncam tencuială în sosurile servitoarei noastre şi sare în ipsosul zidarilor. Toată lumea se supăra şi se mai schimba Kalimera. îmi mai plăcea să mă joc, cu marile mele zmele, pe străzi, în capul gol, cu cămaşa descheiată în bătaia vântului şi mereu singur. Da, singur, deşi nu eram nici fricos, nici sălbatec; mă temeam însă de pietrele azvârlite de ştrengari, mai ales din ziua când una mă lovi în cap, găurindu‑mi-l. [...] Aşa că, vrând‑nevrând, mă lipsii deocamdată de plă­cerea, - foarte gustată cu prilejul schimbării locuinţei - de‑a hoinări pe uliţă, ca să cercetez locurile, ca să cunosc oameni şi obiceiuri noi. În schimb, o preocupare neaşteptată se oferi de la sine setei mele de‑a iubi. La mahala, curţile sunt despărţite prin garduri din şipci vechi. Poţi vedea tot ce se petrece la vecini. Şi cum pe‑aici lumea e foarte curioasa şi nu prea politicoasă, fiecare se uită cât i‑e vrerea. Ceea ce făcui chiar eu însumi, după pilda celor mari, care nu se sfiau să se scuipe în obraz ori de câte ori aveau prilejul şi să‑şi arate dindărătul gol printre şipcile gardului. Eu, unul, n‑aveam nimic de‑arătat şi nici de scuipat pe cineva. Dimpotrivă, în curtea din dreapta, aveam plă­cerea să văd în fiece zi o fetişcană de paisprezece‑cincisprezece ani, care se mişca întocmai ca un peşte în apa râului, necatadixind să priceapă că aveam poftă să fac la fel. Dar, era fată şi ca şi căţeaua care nu se teme de muşcătura câinelui, nu se temea de pietrele băieţilor. (Copilul, când devine bărbat, îşi pierde până şi această omenie şi loveşte femeia însărcinată.) Oacheşă şi cu păr bogat, semăna cu o ţigancă. Coada, mare, împletită îngrijit. Faţa, - ovală, foarte serioasă, cu ochi pătrunzători şi buze cărnoase, - era întotdeauna curată, ca şi mâinile şi picioarele. De altfel, n‑avea de‑a face decât cu apa. Cu braţele îm­povărate de două găleţi din tablă, făcea naveta - din zori - între pompa cartierului şi casele pe care le apro­viziona, pe o para „rândul”, cu condiţia să fie „pline ochi”. Ca să prididească şi să n‑o stânjenească la mers, atârna găleţile de‑o cobiliţă, care o îndoia sub greutatea ei. Oricum, corvoada asta trebuie să fi fost istovitoare, de vreme ce o vedeam adesea cu faţa crispată, gura strâmbă, buza de jos atârnându‑i, lac de sudoare; dar, niciodată tristă, niciodată copleşită, veselă îndată ce‑şi punea jos povara, gata de zburdălnicie. Nu era vorba de zburdălnicia neroadă cu ştrengăriţele din mahala, ci, singură în curte, cu nişte căţeluşi frumoşi, pe care‑i ferchezuia, îi gătea cu nenumărate panglicuţe şi‑i dezmierda necontenit. Sau când se sătura de căţeluşi şi n‑avea curse de făcut, o pornea hai‑hui. Ceasuri întregi, n‑o mai vedeam. La înapoiere, cu faţa scăldată de fericire, înşfăca găleţile şi alerga la corvoada zilnică. Terminând‑o, se tolănea la umbra unui dud, unde reîncepea găteala căţeluşilor, cu risipă de în­grijiri şi duioşia unei adevărate mame. În jurul ei, nimeni. Nimeni care s‑o ţină din scurt. Nici părinţi, nici strigăte, nici înjurături. Numai cereri de apă, din toate părţile. Umbrele nopţii o înghiţeau, laolaltă cu micuţele ani­male, într‑un susur de mângâiere şi de îmbiere la odihnă. Dimineaţa o găsea, mătăhăind sub povara cobiliţei, cu braţele şi gâtul încordate, cu pumnii strângând toarta găleţilor, la capetele cobiliţei. Buza îi tremura puţin. Apoi, urmau iarăşi câinii, dispariţiile neaşteptate, întoarcerile acasă radiind de fericire. Văzui toate acestea, într‑o vară, la începutul vacanţei mari. - Mamă, cine‑i fetiţa care cară apă? - O orfană. - Cum o cheamă? - Nu ştiu. Nimeni nu poate spune. I se zice Sacagiţa. * O orfană... Pripăşită de un an, Dumnezeu ştie de unde... Care n‑a vrut niciodată să spună cum o cheamă şi nici cine‑i sunt părinţii. Pe care Stana, bătrâna proprietăreasă o culesese de pe drumuri şi căreia lumea îi zicea Sacagiţa. …………………………………………………………………… Cam asta‑i tot ce ştia „lumea” despre această fetiţă. Şi îndată ce „lumea” îşi potoli curiozitatea‑i nesătulă, boteză pe nepoftită cu numele de Sacagiţa, îi întoarse spatele şi‑şi văzu de socotelile ei, socoteli de agonisit, de îmbui­bare, de „case de vânzare” şi „case de cumpărat”. Sărmana lume!... Şi tu, sărmane om de lume!... Cât vă plâng!... Vă întâlniţi, în drumul vostru, cu o făptură omenească, cu fălcile încleştate de viforniţa vieţii şi în loc să‑i dovediţi căldura voastră, marea voastră omenie, o întrebaţi în fugă: - Ia să ne spui, necunoscutule, cât ai clipi din ochi, cine eşti, de unde vii, ce părere ai despre noi şi ce ai de gând să faci în mijlocul nostru? Şi nenorocitul se uită la voi, incapabil să‑şi descleşteze fălcile pentru a vă răspunde sau măcar - a vă scuipa în faţă. Şi, grăbiţi cum sunteţi, îi întoarceţi spatele, îi atâr­naţi o poreclă, ca pe‑o tinichea găurită de coada unui câine, şi o ştergeţi la treburile voastre. O ştergeţi: tu, sărmană lume..., şi de asemenea tu, sărmane om de lume... Cât vă plâng... * Într‑o zi, pe când mă apropiam sfios de gard, micuţa singuratecă îmi spuse deodată, spre marea mea uimire: - De ce te joci numai în curte? Ah ! câtă plăcere îmi făcu acest semn de prietenie! Inima îmi bătu cu putere. Îmi simţii obrajii în flăcări. Nu putui să scot o vorbă. Coborâi privirea. Sta dreaptă, de cealaltă parte a gardului, mângâindu‑şi căţeluşul drag - Leu - pe care‑l strângea la piept, şoptind într‑una, melodios: - ...De ce? De ce?... Marco: Tresării, bolborosind: - Ştii, dar, că mă cheamă „Marco? „ - Am auzit, strigându‑ţi-se astfel... Sforţându‑mă, izbutii s‑o privesc în faţă şi s‑o întreb: - Dar pe tine cum te cheamă? Îmi răspunse, simplu: - Sacagiţa. Simţii un cuţit în inimă. Îi întorsei spatele şi fugii că să plâng. Va să zică, ea se împacă liniştită cu groaznica poreclă de sacagiţa! Aşa era poreclit cel mai frumos tovarăş din copilăria mea! - Şi ce‑i cu asta? îmi spuse a doua zi, după ce îi mărturisisem revoltat, scârba mea. Ce‑i cu asta? Eşti ceea ce eşti... Apoi, îmblânzindu‑şi glasul: - ...Sunt oare, pentru tine, o sacagiţă? Pentru mine?... Oh! pentru mine!... Nu! Nu ! Smulsei o şipcă din gard, mă strecurai prin spărtură şi o strivii în braţe. Avea carnea tare ca piatra. Un parfum necunoscut până atunci - parfumul cărnii iubite - îmi pătrunse în sânge. Era ca mireasma unui fruct exotic, pe care‑l guşti întâia dată. O părăsii îndată şi trecui în curtea noastră. De‑acolo, ne‑am privit cinstit, în ochi. Ai ei erau mari, deschişi şi ai fi putut spune miraţi. Faţa ei, împietrită, liniştită, golită de orice emoţie. Eu... eu, abia îmi trăgeam sufletul. În jurul nostru, pustiu. Uliţa, de asemeni, pustie. Ne aflam într‑o după-amiază înăbuşitoare de august, când trântorii mahalalelor dorm, cu toţii, după ce‑au gonit muştele şi‑au lăsat perdelele. În săptămâna următoare, se ivi o împrejurare, care mă ajută să câştig inima prietenei mele. Dimineaţă. Ea trebăluia voiniceşte, de la un cap la celălalt al mahalalei, cărând apă la clienţi. În acest timp, mă jucam cu zmeul în uliţă, dar foarte aproape de poarta noastră. Zmeul plutea în înaltul cerului. Îi „dădusem” toată sfoara de pe ghem, ca să‑l încerc la zbor mare. Nu vedeam, nu auzeam nimic. Mă sileam să „prind” părţile bune şi cele slabe ale jucăriei mele, când un strigăt înde­părtat mă‑nfioră: era glasul prietenei mele. La capătul de sus al uliţei, ea îşi aruncase găleţile, bătea din palme, urla şi alerga spre mine, cât o ţineau pi­cioarele, ca scoasă din minţi, făcându‑mi semne. Mă uitai îndărăt şi văzui o trăsură cu doi cai, apropiindu‑se în goana mare, în timp ce în mijlocul drumului ursuleţul Leu îşi scărpina liniştit o urechiuşă, nepăsător de pri­mejdie. O clipă de şovăire şi prietena mea şi‑ar fi văzut strivit câinele, atât de iubit. Lăsai zmeul, care se prăvăli din nori, mă repezii şi smulsei căţelul de sub copitele cailor; dar trăsura mă izbi şi căzui leşinat. La trezire, lume multă în jurul meu. îmi frecau cu spirt coastele strivite. Se boceau. Apoi, după ce lumea plecă la treburile sale, izbutii să merg, singur, până la gard. Prietena mă aştepta, cu Leu în braţe. Mi‑l trecu prin spărtură. Luându‑l, mă speriai de faţa chinuită a mi­cuţei mele. - De ce eşti atât de palidă? îi spusei. - Ţi‑l dau! rosti ea, sugrumată. O să ştii să iubeşti un lucru ca ăsta? - Da, mult. - Şi ce eşti în stare să faci pentru ceea ce iubeşti? - Totul! - Da... Mi‑ai dovedit‑o... Sunt o proastă... Iartă‑mă. Şi de astă dată, ea fu aceea care trecu prin spărtura gardului, îmi luă capul în mâini şi mă sărută pe amândoi obrajii. Au fost primele şi singurele sărutări voluptoase din viaţa mea, care nu m‑au costat decât puţină durere în coaste. Celelalte, toate celelalte... Dar, de ce să mergem atât de repede... * Durerea de coaste mă ţintui în pat, mai multe zile. În fiecare după‑amiază, stăpâna lui Leu şi a inimii mele venea - pentru un ceas sau mai multe - ca să mă vadă şi să‑şi mângâie câinele. Mi‑aş fi dat întreaga‑mi sănătate nefolositoare ca să pot prelungi această fericire de bolnav răsfăţat! Doamne! fie‑ţi lăudată opera! Noi o considerăm nedesăvârşită, fi­indcă suntem nişte nesocotiţi; iartă‑ne însă şi nu lua în seamă jalnica noastră judecată! De un singur lucru‑i păcat: că nu te‑ai gândit să ne pui o a doua inimă în locul bietului creier, care ne stinghereşte atât! - Marco, îmi spuse prietena (într‑o zi, când sta pe pa­tul meu, una din acele zile de august, bogate în soare, în muşte şi praf), Marco! Eşti gelos? Vorbindu‑mi, faţa ei deveni la fel de palidă ca în clipa când se despărţise de căţeluşul, pe care i‑l scăpasem de la moarte. - Gelos? zisei. De ce mă‑ntrebi? Şi de ce această ne­linişte? - Pentru că te iubesc, pe tine, pe tine, şi încă pe cineva!... Auzindu‑i mărturisirea, mintea mi se tulbură, patul se învârti cu mine şi era cât pe‑aici să‑l strivesc pe Leu. - Da! adăugă. Vă iubesc pe amândoi, ca pe unul singur, aşa cum îl iubesc pe Leu. Iată tot ce iubesc. Să nu te superi. Asta e. Şi mă sărută cu putere; dar mai bine mi‑ar fi dat o lovitură de ciocan în frunte. Îndată simţii că nu trebuie să mă tângui, că aveam de‑a face cu o făptură bine clădită şi cu un potrivnic puternic; şi că numai arătându‑mă puternic, la rândul meu, mai puternic decât ei doi, voi izbuti să lupt şi să‑mi păstrez locul. Simţii clar, aceasta. Timpul mi‑a dat dreptate. O dreptate amară... - Cine‑i acel cineva? o întrebai, gâtuit. - O să‑l vezi... când vom merge să sărim şanţul la neranţula fundoti. -...La... cine? Neranţula fundoti? Ce înseamnă asta? Cunoşteam bine ce însemnau aceste cuvinte greceşti, deoarece ştiam greaca la perfecţie; totuşi, nu pricepeam nimic şi mă uitam la ea, prosteşte. Izbucni într‑un hohot de râs, atât de frumos, atât de răsunător, atât de ameţitor, încât îmi uitai toată durerea. Leu, la fel, îşi uită durerea. Şi tustrei, rostogolindu‑ne în pat, râdeam, ne muşcam şi lătram ca trei animale tinere, fericite. - Spune‑mi, frumoasa mea, frumoasa mea... Neran­ţula... - Îmi zici Neranţula? strigă, buimăcită. - Da, dar... -...Nu‑i cumva ceva asemănător Sacagiţei? - Nu! nu ! Neranţula înseamnă: mic portocal amar; iar fundoti: stufos. Eşti, deci, pentru mine: mica porto­cală amară, micul meu portocal stufos! Este refrenul unui cântec grecesc, pe care l‑ai auzit şi pe care‑l repeţi ca un papagal. Spune‑mi ce‑i cu şanţul pe care‑l sări şi unde se află? - Pe Uliţa Kalimerească[2]. Acolo, muncitorii au des­fundat toată strada, de la un capăt la altul, ca să pună conducte şi s‑aducă apa în case. Se zice că prefectul o şi are; te duci la perete, întorci o drăcovenie care se cheamă „robinet” şi apa curge singură. Tare mi‑ar plăcea să văd şi eu! Tu crezi? Apa din Dunăre urcându‑se singură în odaia ta? Ei drăcie!   Nu ştiam mai bine decât ea, dacă apa din Dunăre se urcă sau nu singură în bucătării şi nu dam crezare poveş­tii cu „robinetul”, „pironit în perete”, pe care‑l „întorci” şi ţâşneşte un şuvoi de apă „fără sfârşit”, „atât de fără sfârşit, că toată Dunărea s‑ar putea scurge în odaie”. Dar ştiam şi credeam altceva: anume că Neranţula mea iubea un grec, de pe uliţa Kalimerească, desfundată de primărie, că într‑acolo, alerga în toate după‑amiezele şi că de acolo se înapoia veselă, extaziată, roşie ca focul. Ce se petrecea acolo? Cine era băiatul care‑mi lua jumătate din prietenă? Un cui dureros îmi sfredelea inima. Aş fi vrut să‑mi ucid potrivnicul, dar nu ştiam nici să mă bat şi nici s‑arunc cu piatra. O privii în albul ochilor. - L-ai sărutat pe celălalt, ca pe mine? - Da! L-am sărutat, dar el e ceva, iar tu, altceva. Nu trebuie să te superi. Hai să vezi... - Să văd, ce? Pe cine? - Pe Epaminonda... Celălalt. E atât de cumsecade! O să‑l iubeşti şi tu. * Noaptea cobora încetişor după o zi pustiită de ză­puşeală. Îl închiserăm pe Leu, împreună cu ceilalţi doi câini, şi‑o pornirăm spre Uliţa Kalimerească. În stradă, praful rece ne gâdila plăcut picioarele goale. Toţi ştrengarii erau pe‑afară. Ne strigară» dar nu‑i luarăm în seamă. Alte gânduri ne frământau. De fapt, ea părea liniştită. Mersul ei nepăsător, chipul liniştit de fecioară, braţele care‑i atârnau părăsite (braţe vânjoase ca doi şerpi puternici, oţelite de povara găleţilor) şi întreg trupul ei călit de o trudă anevoioasă, toate laolaltă mă speriau şi mă atrăgeau în acelaşi timp. Cu mare greu­tate, izbuteam să‑mi stăpânesc pofta nebună de‑a o muşca, de‑a o face să ţipe. De ce îmi spusese că mai iubeşte şi pe un altul? Nu‑l puteam suferi pe acest „altul”. Oh! egoism al cărnii! Să te blestem sau să te binecuvântez? Astăzi, când de pe culmea vârstei mele pot cumpăni tot binele şi răul din viaţă, mă întreb dacă viaţa s‑ar putea lipsi de tine, de tine ucigător egoism al cărnii. Se‑ntunecase de‑a binelea, când ajunserăm în uliţa locuită de greci. Şanţul, fără sfârşit, se afla la picioarele noastre. Adâncitură întunecată, străjuită pe de lături de o movilă de pământ şi amândouă, pierzându‑se în bezna tainică a nopţii, ca şi drumul soartei noastre. Felinare cu gaz, rare, răspândeau ici‑colo lumina lor chioară, ca nişte presimţiri, în timp ce în dreapta şi‑n stânga se înşiruiau una după alta căsuţe singuratice, ca nişte capcane de neînlăturat. Cuprins de spaimă, de‑o spaimă nebună, o apucai de umeri pe Neranţula şi o strânsei la piept, şoptindu‑i: - Ce cauţi aici? La rându‑i, îmi înlănţui mijlocul, cu putere şi cu pri­virea aţintită la şanţ, îmi răspunse abia auzit: - Nu ştiu... îmi place, aici... - Hai, să fugim! murmurai, strivind‑o în braţe. Să fugim şi nu te mai gândi la locul ăsta! Nu te mai întoarce aici! Tăcu, împietrită. Mi‑amintesc că i‑am prezis, atunci, strigând: - O sa plăteşti scump, dacă nu te opreşti la timp: grecii sunt periculoşi! Continuă să tacă, strângându‑mă la piept, privind la şanţul care devenise negru ca smoala. Deodată, se stârniră glasuri, departe în beznă. Mulţime de ştrengari cântau şi pe măsură ce, apropiindu‑ne, melo­dia şi vorbele se desluşeau, simţii trupul prietenei scuturat de scurte tremurături.   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti! O fecioară îşi clătea fusta, Neranţula fundoti!   Se smulse din braţele mele, cu o putere nebănuită, ca un peşte mare abia scos din apă, şi fără o vorbă începu să sară de îndată şanţul în ambele direcţii, de pe un mal pe celălalt, în zig‑zag, îndreptându‑se în direcţia cântecului, şi repetând la fiece săritură peste şanţul fermecat: - Neranţula fundoti! Neranţula fundoti! Rămăsei pironit locului, urmărind cât puteam, cu pri­virea, năluca uşoară a Neranţulei mele. Apoi, timp de câteva clipe, mahalaua fu stăpânită de o tăcere de moarte pentru sufletul meu, când în sfârşit vocea iubită izbucni în beznă: - Haide, Marco! Haide, Marco! O clipă mi se năzări să fug, să n‑o mai văd niciodată, dar rânduiala soartei este nemiloasă şi mă supusei, ca şi cum două mâini drăgăstoase m‑ar fi împins: du‑te, du‑te spre aceea care te cheamă! Pornii... Ca un fermecat. Un prim felinar şi două siluete - Epaminonda şi Ne­ranţula - răsăriră din beznă, apoi la vreo douăzeci de paşi mai în urmă, alte felinare şi alte siluete: vreo zece băieţi greci, între zece şi cincisprezece ani. Toţi erau des­culţi şi cu capul gol. Felinarele, ce li se legănau în mâini, erau făcute din pepeni mari, goliţi de miez şi găuriţi cu crestături, de tot felul: rotunde, pătrate, rombice, triunghiulare, dreptunghiulare, semilune, prin care se stre­cura lumina unei lumânări fixată pe fundul pepenelui. Unele felinare aveau găurile lipite cu hârtie străvezie şi multicoloră. La apropierea mea, Epaminonda se opri. Ceata lui făcu la fel, păstrând distanţa. Înţelesei că aveam de‑a face cu un căpitan. Orice grec se naşte căpitan. Îşi ridică pepenele‑felinar care ne lumină o clipă feţele, în timp ce Neranţula, tăcută, sta foarte aproape, dreaptă, cu mâinile la spate. Faţa lui Epaminonda, osoasă şi oacheşă, îmi fu îndată simpatică. Nu‑i lipsea sinceritatea. Era o haimana puţin mai mare şi mai puternică decât mine. N-avea trufia gre­cească, pe care n‑o puteam suferi. îmi întinse mâna, adresându‑mi-se cu un glas aproape bărbătesc: - Bună seara, Marco! Fii binevenit în mahalaua noas­tră. Neranţula (îi şi zicea astfel!) spune că eşti de treabă. Şi eu şi ea suntem la fel. O să vedem unde o să ajungem, cu o fată cumsecade, iubită de doi băieţi la fel şi pe care şi ea‑i iubeşte! Acum, hai să cântăm şi să hoinărim împre­ună. Mi se pare că ştii greceşte? Fără să‑mi aştepte răspunsul, luă comanda cetei - cu Neranţula între noi doi, braţ la braţ - şi porunci: - Hei, palicari!... unu, doi, trei:   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti…”   ………………………………………………………………………… Marş în cadenţă perfectă şi veselie săltăreaţă. Pământul tremura sub paşii noştri. Inimile, la fel. Cu capul dat pe spate, Epaminonda domina toate celelalte voci. Şi mi se părea că şanţul, pe a cărui margine umblam, deve­nise mai puţin întunecos.   [1] Mic portocal amar.   [2] Strada grecească, botezată de români astfel, deoarece, îi auzeau pe greci, spunându-şi, de dimineaţă până seara: Kalimera (bună ziua). gasiti aici................https://latimp.eu/nerantula-de-panait-istrati-teatru-audio-la-microfon-drama-1985/ teatru radiofonic la microfon

Spovedanie  pentru învinşi După şaisprezece luni în U.R.S.S.   Învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre aceşti învinşi. Şi fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine-însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de-a lupta pentru dreptate. Căci nevoia de dreptate este un sentiment, nicidecum o teorie. O ştiu astăzi, după o verificare pe scară foarte mare şi mii de probe în sprijin. Cu aproape câteva excepţii – câteodată măreţe, dar care nu modifică drama –, toţi cei care vin la revoltă prin teorie, se duc odată cu teoria, la fel cu cei care vin din cauza burţii sau ambiţiei şi care se duc pe acelaşi drum. Dimpotrivă, sentimentul este forţa care răscoleşte întreaga viaţă şi o împarte peste tot. Poate ar fi trebuit să dau o definiţie mai bună? Dar, dacă ar trebui să definim totul, n-aş fi făcut mai bine să rămân zugrav?! Acum douăzeci şi şapte de ani, într-o mahala a Brăilei, am auzit vorbindu-se pentru prima oară despre dreptate. Oraşul meu natal era atunci zguduit puternic de mari agitaţii populare: elevatoare aduse pe cale ferată şi elevatoare plutitoare se abătuseră fără întrerupere asupra bătrânului nostru port, ameninţând cu foametea şase mii de hamali. Împreună cu familiile şi neamurile lor alcătuiau două treimi din populaţia oraşului. — Dreptate!, strigară patruzeci de mii de piepturi. — Progres, răspunse prefectul, înconjurat de trei companii de soldaţi. Nu eram hamal. Nimeni din neamul meu nu a fost. Mama îşi agonisea pâinea spălând murdăria celor care cumpăraseră elevatoarele. Totuşi, răspunsul prefectului mă răni sufleteşte, pentru tot restul zilelor mele. Şi din cauza asta îmi aplecai urechea la răspunsul unui orator socialist, care vorbea despre dreptate. Şi deoarece hamalii strigau: „O să aruncăm elevatoarele în Dunăre!”, – răspunsul lui fu: — Nu! Mai întâi, fiindcă o să vă împiedice, sub ameninţarea puştilor; apoi chiar de aţi reuşi, alte elevatoare vor veni să înlocuiască pe cele distruse de voi. Este tehnica modernă. Dar această tehnică, care vă loveşte astăzi, trebuie să devină într-o zi proprietatea voastră şi să slujească aşa cum se cuvine interesele tuturor celor ce muncesc. — Bine!, răspunseră hamalii. „Să privim, cu nepăsare, evenimentele.”   A fost o lungă aşteptare, care durează încă în România, ca şi în restul lumii. Trebuie să trăieşti şi să lupţi. Ca să trăieşti poţi avea mai multe mijloace, dar ca să lupţi nu-i decât unul, singur: să loveşti adversarul. Şi adversarul meu a fost, rămâne şi va continua să fie adversarul clasei mele, cel care construieşte elevatoare pentru profitul său personal, înfometează clasa mea şi-o mitraliază atunci când ea strigă: „Dreptate!” Până pe la patruzeci de ani, mă aflam încă printre cei care sunt înfometaţi şi mitraliaţi. Şi dacă astăzi nu mai mă înfometează, apoi mitraliat voi fi totdeauna. Căci orice s-o întâmpla după această dispută straşnică, în care m-am angajat cu clasa mea, un fapt va rămâne sigur: voi trage neîncetat în pieptul sau în spatele celor care înfometează pe oameni şi apoi îi mitraliază. Şi în ziua când mă voi afla – cum mi s-a şi întâmplat – stând la masă cu vreunul din acei care înfometează şi mitraliază, s-o ştie că nu mă aflu acolo decât ca să mă pregătesc să-l lovesc mai bine! Dacă mă voi îndepărta de spusele mele, ai mei să mă doboare în stradă, fără nicio judecată. Şi-acum, să vedem până unde sunt un învins şi mă despart de ai mei, neîncetând niciodată să combat pe duşmanii omului liber. Ei bine, mă despart de prietenii mei comunişti, până la ceea ce înseamnă orgoliul lor în Rusia: construcţia socialismului. E trist pentru vechea noastră prietenie, dar asta e. Nu discut această construcţie şi admit să fie socialistă, chiar atunci când nu e vorba decât de întreprinderi „model”, care funcţionează prost şi vor continua să funcţioneze, astfel, câtă vreme vor fi conduse de comunişti incapabili. Şi ar trebui să-i iertăm, dacă am fi şi noi nişte incapabili. Dacă s-ar încerca să facă din mine un ministru, aş răspunde îndată că nu există un minister pe care l-aş putea sluji folositor; dar dacă mi s-ar da să conduc un şantier de zugrăveală, m-aş achita cu competenţă. Aş fi de asemeni util, ori de câte ori şi pretutindeni unde m-ar face să înţeleg funcţionarea unui resort. Căci clasa muncitoare nu-i vinovată, când este neştiutoare, de ceea ce nu a învăţat niciodată. Dar şefii ce i se impun sunt buni de spânzurătoare, când îi compromit viitorul, punând cu orice preţ carul înaintea boilor, prin toate mijloacele şi oricât ar costa. Aici, o paranteză este necesară.   Înainte de-a şti că teoreticieni foarte energici s-au aplecat să construiască socialismul în pripă şi oricât ar costa, am fost partizanul luării puterii prin toate mijloacele. Nu era o convingere din cărţi. Ci o chestiune cu totul de temperament. Crescut în marginea somnoroasei mişcări social-democrate, care trebuia să arunce atât de josnic proletariatul în războiul mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Acest sindicalism a fost ilustrat, în mişcarea revoluţionară românească, de trei figuri, dintre care două foarte importante: Al. Const(antinescu), şeful nostru, condamnat la moarte şi dispărut în lume, şi Ştefan Gheorghiu, organizator bun, azi dezamăgit şi învins. Gravitând în jurul lor, în răstimpul dintre două călătorii în Egipt, însemnam ceva cam a cincea roată de la căruţă. Dar tuspatru îl plictiseam destul pe Christian Rakovski, liderul partidului social-democrat, care ne detesta afectuos. Apariţia bolşevismului, după Zimmerwald şi Kienthal, mă subjugă prin fermitatea, precizia şi curajul său. Am aderat de îndată, a doua zi după revoluţia din Octombrie, fără să ţin seama că mă aflam atunci în Elveţia şi că acest gest putea să mă coste scump. Această adeziune publică va putea fi citită în „La Feuille” (azi dispărută), a viteazului Jean Debrit, la Geneva. Aici am publicat primul meu articol în limba franceză. Trimes fără speranţă la „La Feuille”, a apărut în pagina întâia, cu titlul „Tolstoism sau bolşevism?”, semnat P. Istr.[1] Mi-e mai scump decât tot ce am scris de-atunci, căci orice se va întâmpla cu Internaţionala a treia şi construcţia socialistă a comuniştilor ruşi – bolşevismul pe care-l salutam se adresa lumii muncitoare prin gura lui Lenin şi el nu va pieri câtă vreme vor fi revoluţionari, trimeşi la moarte de capitalismul criminal, iar în Siberia de comunişti execrabili. Cu această revoltă în inimă şi scăpat de fantomele wilsoniene, am debarcat la Paris, în primăvara lui 1920. Oraş-Lumină, centru al civilizaţiei occidentale. Bieţi nătărăi ce suntem! Credeam în toate acele cuvinte. Aveam încredere în infanteristul care venea din tranşee şi într-o supremă elită a gândirii franceze de tradiţie revoluţionară. Tocmai citisem magnificul Foc, al lui Barbusse şi-l purtam în suflet pe Romain Rolland. De asemeni, ascunzându-mi bolşevismul cât mai bine posibil, am crezut o clipă în aceste două forţe ale Franţei civilizatoare. „Ah, îmi spuneam, poate că experienţa dureroasă a victimelor războiului, unită cu curajul scriitorului revoluţionar vor izbuti să salveze lumea, fără a o face să sufere teribila operaţie bolşevică!” Mă înşelam înfiorător. „Infanteristul” – tare pe prima sa de demobilizare, mândru de Crucea de Război şi glorios de rănile primite – fu cât pe-aci să-mi învineţească un ochi, în Place de l’Étoile, fiindcă nu mi-am scos pălăria în faţa unei mascarade războinice. Era drumul deschis fascismului în faşă. Cât despre scriitorul francez, de tradiţie revoluţionară, e ceva mai lung de povestit: Mai întâi, am avut nenorocirea să devin eu însumi un scriitor. La început, a fost o mare bucurie. Drace! Parisul poate face atari miracole: să scoată un golan din praful drumului şi să-i deschidă toate porţile posibile! Nu-i deloc banal, – dar aşteptaţi! Nu sunt numai eu, singurul. O familie imensă de golani – între cari nu sunt nici cel mai bun, nici cel mai rău – valorează mai mult decât mine, nu pentru ceea ce scrie, ci pentru cărbunele pe care-l scoate din adâncuri, fără a izbuti să se şi încălzească. Ea este aceea care scrie aceste teribile scrisori, care – dacă nu sunteţi de piatră, – vă împiedecă să dormiţi sau să mâncaţi. „Oh! Tu care ai ajuns la lumină, gândeşte-te la noi care am rămas în întunerec!” Cum, deci! Neîndoios, nu numai că mă voi gândi la voi, dar tot ce am este şi al vostru, afară de nevastă! În sfârşit şi mai ales, vom lupta în comun, acum că glasul meu va răsuna în spaţiu şi că atâţia prieteni îşi zic că sunt prietenii voştri. Este rău să gândeşti astfel? Căci ce-i un om care parvine? Un parvenit mai mult. Atât. Dar, ar fi mai frumos şi omenesc de-a parveni mai puţin şi de-a contribui cu partea lui pentru a face să domnească cât mai multă dreptate pe pământ! Cât ar fi de frumos, de civilizat! Or, în acea epocă în care inima mea se bucura atât, un fapt divers, o dramă obscură, unul dintre acelea care sunt ruşinea omenirii, se produse în nu ştiu care departament din Franţa. Iată-l:   Un muncitor agricol, înapoindu-se într-o sâmbătă seară cu leafa în bancnote, le pune pe masă. Un băieţaş de patru ani, copilul său, ia banii agonisiţi prin muncă şi-i aruncă-n foc. Tatăl ia o secure şi din două lovituri taie mânuţele micuţului. Mama, scăldându-şi un copil într-o încăpere alăturată, aleargă, atrasă de ţipetele copilului, vede grozăvia şi cade moartă. Copilul se îneacă în baie. Jandarmii l-au găsit pe tată nebun, alergând de-a lungul câmpiei.   Toată drama, abia douăzeci de rânduri, în pagina a treia din „Le Journal”. Faptul s-a petrecut acum patru sau cinci ani. De-atunci, n-am mai putut citi faptele diverse; dar azi, 4 iulie 1929, îmi cade privirea din nou pe prima pagină din „Le Journal”. Copiez, fără să schimb un cuvânt:   O mamă, înnebunită de mizerie, îşi omoară cei trei copii mici şi încearcă să se sinucidă, tăindu-şi un picior şi o mână Rennes, 3 iulie. O dramă înfiorătoare s-a petrecut în comuna Bréal-sous-Montfort. În micul sat Launay-la-Porte, locuia o biată familie compusă din soţ, M. Columbel, muncitor agricol, nevasta lui şi patru copii. Cel mai mare munceşte la o fermă, în timp ce fraţii lui mai mici (o fetiţă de şase ani şi doi gemeni de trei ani) locuiau cu părinţii. Mizeria domnea în casă. Femeia lui Columbel, împinsă de nevoi, comisese un furt şi o condamnaseră la două luni închisoare, cu suspendare, lucru care o afectase profund. Atunci, ea se hotărî să termine cu o existenţă penibilă şi să se omoare împreună cu fetiţa şi cei doi gemeni. Ieri seară, în timp ce copiii dormeau în patul lor, ea luă o bardă, se aplecă deasupra capetelor micuţe, culcate pe perne şi învârtind în aer barda, de trei ori, tăie capetele celor trei copii. Sângele ţâşni, moartea fu fulgerătoare. Femeia lui Colombel se înverşună atunci pe ea însăşi, şi încercă să se omoare. Îşi tăie piciorul şi pumnul stâng, încercă apoi cu un cuţit uzat să-şi taie beregata. În sfârşit, se prăbuşi. Azi dimineaţă acest carnaj oribil a fost descoperit. Mama criminală zăcea într-o baltă de sânge, la picioarele patului unde se aflau cele trei victime micuţe. Fu găsită pe podea mâna ce şi-o tăiase. Femeia lui Colombel a fost transportată la spitallul din Rennes, într-o stare disperată.   Un anume cititor, care-mi va spune că-l „bărbieresc”, mă va întreba unde vreau să ajung. Iată unde: Sentimentul de bine şi frumos este nemăsurat de puternic, faţă de cel al răului şi al urâtului. El este temelia vieţii. Graţie lui îi datorăm că nu am mai văzut ars un cavaler de la Barre, fiindcă „pe vremea lui Voltaire n-a salutat o procesiune”; ţi se mută însă fălcile, uneori, fiindcă n-ai salutat o cârpă atârnată de-o prăjină, – dar stricăciunea nu-i atât de mare. De acest sentiment al binelui şi frumosului, îmbuibaţilor vieţii nu le pasă. Mărunţii vieţii, care trăiesc în beznă, sunt, cei cari îl inspiră. Pentru ei, el este pâinea şi sarea de fiece zi. Dacă s-ar evoca binele şi frumosul, într-o adunare a Societăţii Naţiunilor, s-ar ajunge chiar să emoţioneze inima unei dactilografe, în timp ce la Poarta Clignancourt ar răscula zece mii de suflete. Acelaşi lucru la noi, în Balcanii sumbri, sau în imensa Rusie. Elitele umane, tremurând în colibe şi hrănindu-se cu un pumn de porumb, se adapă cu aviditate din gândirea generoasă. Dintre toate naţiunile darnice cu această gândire, Franţa ne este cea mai cunoscută. Ea ne-a otrăvit adolescenţa cu ale sale două secole de filosofie şi literatură. Am crezut în ele. Am luat-o în serios. Ne-a ambalat. Şi noi venim, adesea, cu trenul sau pe jos, ca să-i cerem socoteală. Am venit la Paris prima oară în 1913. Îndată Ionescu, cismarul, m-a luat de mână şi m-a condus la Luvru. El îmi arătă pe micul cerşetor, omorându-şi păduchii. Am rămas acolo trei luni. Voiam să trăiesc toată această istorie şi artă a Parisului. L-am părăsit beat de fericire şi aproape cerşetor, promiţându-mi să revin acolo, să învăţ limba, să trăiesc acolo, să trăiesc în această ţară a gândirii generoase! Mi-am ţinut promisiunea, dar mirajul a dispărut. Acum doi ani, aflându-mă într-o seară în compania a doi francezi, bogaţi şi scriitori, unul din ei mă întrebă brusc: — Cunoşti Parisul? — Puţin. — Ce? — Muzeele, monumentele, cocioabele. Izbucniră în râsete. Îşi rideau de mine: — Ai văzut femeia care face dragoste cu câinele ei? — Nu. — Şi cei doi bărbaţi care fac dragoste între ei? — Nici. — Şi casa particulară, unde vin să fie violate soţiile „cinstite”, cu faţa acoperită? — Nicidecum. — Dar bordelul, unde se face dragoste într-un coşciug? — Într-un coşciug? — Exact. — Aş vrea să văd această oroare. Automobilele luară drumul spre strada Provence. Faţadă discretă. La intrare, o sonerie dă alarma brusc. Ni se arată casa şi marfa, pentru cincizeci de franci de persoană. Marfa n-are nimic extraordinar, vreo treizeci de fete goale pentru toate gusturile. — Toate sunt obligator franţuzoaice, domnilor!, insistă patroana. Dumnezeu protejează popoarele şi Franţa fetele ei. — Haideţi să vedeţi coşciugul! O încăpere, cu pereţi acoperiţi de draperii. Spre unul dintre pereţi, un coşciug adevărat, pe duşumea, din lemn tare, interiorul capitonat luxos şi prevăzut cu un puişor mic, ca să sprijine capul femeii. Se dau draperiile la o parte: imagini de bordel. Şi apoi, un lanţ de „camere”: „persană”, „arabă”, „chineză”, „japoneză”, „turcească”, de toate culorile: „roşie”, „verde”, „albastră”, „galbenă” – până la camera „biciuielii”, care este ca un subsol inchizitorial şi la fel de macabru, ca şi camera cu coşciugul. O cruce mare, la mijloc (sărmană cruce!), cu un simulacru de rug la bază. Lanţuri. Bice. Se leagă când femeia, când bărbatul, după sminteala „clientului” multimilionar, şi-i biciuieşte, nu cu acelaşi bici; inofensiv pentru femeie, teribil pentru bărbat. În sfârşit, iată-ne la piscină. Somptuoasă. Patroana ne arată frumoasa decoraţie murală: — A fost executată de un „premiul întâi” al Romei, domnilor! Bravo pentru premiul întâi al Romei! Întreb: — Puteţi să-mi spuneţi, doamnă, cât a costat construcţia acestui bordel? — Patru milioane! Ei bine, conchid: Când o civilizaţie construieşte bordeluri, în valoare de patru milioane, în timp ce ţăranii ei, înspăimântaţi de mizerie, îşi masacrează copiii cu lovituri de bardă, – această civilizaţie nu mai are drept la existenţă, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar avocaţii ei devin episcopi, după şapte ani de penitenţă. O atare civilizaţie, dacă îi mai rămâne puţină pudoare, trebuie să-şi îngroape bibliotecile, să demonteze şi să depoziteze cele mai nobile dintre monumentele sale şi apoi să facă să răsune marele clopot de la Notre-Dame, de către cel mai magnific episcop-avocat al său. Dacă nu… Dacă nu, toate mijloacele sunt îngăduite s-o distrugă. Şi acum, iertaţi-mi această paranteză. Da! nu ar fi prima oară în istorie, ca o civilizaţie să se prăbuşească în mârşăvie şi a fost silită să lase locul liber, cu lovituri de bâtă. Astăzi, bâta se ridică dinaintea ei, teribil de ameninţătoare. Ea se numeşte bolşevismul. Acest bolşevism a făcut dovada. Perfectă. Ireproşabilă. A fost o treabă frumoasă. Niciun muncitor manual sau intelectual n-ar putea să nu-i aplaude. Când vă veţi duce la Livadia, care-i un paradis, când veţi vedea două sute şaptezeci de mujici tuberculoşi umplând palatul imperial, unde Rasputin îşi muia degetele în sos ca să i le lingă Ţarina, când veţi afla că Ţarina se prefăcea că uită, din nenorocire, pe o linie de depou în imensele stepe, vagoane arhipline cu soldaţi încarceraţi, care se topeau cu încetul în mii de schelete, deasupra cărora roiau muşte mari, când veţi vedea şi veţi afla aceasta, numai aceasta, dumneata, muncitorule, n-ai putea să nu fii bolşevic. Eu sunt. Şi o vreau, cu preţul vieţii mele, să contribui la nimicirea civilizaţiilor ţariste, – eu Rasputinii lor, cazărmile lor, bordelurile împodobite de primi laureaţi ai Romei, monumentele înşelătoare, bibliotecile ipocrite, – eu vreau să contribui la distrugerea lor, prin toate mijloacele. Dar, aşteptaţi puţin. Căci iată: După mii de ani de mizerie şi martiriu, mă gândesc la clasa mea… Dar, mai întâi, ştiţi care care clasă? Aceea din uzine? De pe ogoare? — Da sau nu. Am văzut şi toată lumea a văzut muncitori şi ţărani schimbându-şi clasa, ca ciorapii, din capacitate sau pungăşie, – ceea ce puţin îmi pasă, fiindcă pentru mine o clasă nu înseamnă un muncitor sau un ţăran… Din moment ce este vorba de-a despărţi lumea în clase, asta înseamnă fără îndoială că vrem să despărţim fiinţe diferite între ele, – dar care se deosebesc prin ce? Că alţii sunt exploataţi? Că unii mănâncă şi alţii nu? Şi când o să fie asta? Ce o să faceţi cu clasele voastre, când una va lua locul celeilalte, aşa cum o vedem întâmplându-se de mii de ani, a doua zi după revoluţii şi în toate zilele numai pentru câţiva muritori? Vă întreb, dacă asta le ţine de cald zugravilor mei, fiindcă eu mănânc astăzi cât mi-e poftă, în timp ce ei continuă să crape de foame? Credeţi că asta înseamnă ceva pentru milenara omenire suferindă, că Petre cocoşatul munceşte din greu în mină sau că dictează ordine de la înălţimea unui fotoliu confortabil? Desigur, nu! Iată de ce, admirabila învăţătură socialistă spune că trebuie suprimate clasele şi odată cu ele exploatarea omului de către om. Operă imensă, care n-a fost realizată niciodată şi care eşuează istoric clasei muncitoare. Minunat! Asta e ceva atât de nobil, încât îmi binecuvântez părinţii că au fost nişte golani şi că au adus pe lume tot un golan. Îmi binecuvântez, de asemenea, viaţa care m-a încărcat cu patruzeci de ani de mizerie. Căci de vreme ce soarta (sau istoria) ne-a ales pe noi, cei nevoiaşi, ca să ne încredinţeze o misiune pe care nicio clasă, în trecutul sumbru, nu a ştiut s-o ducă bine până la capăt, – ce recompensă ar putea fi mai mare pentru suferinţa noastră milenară, ce glorie mai ameţitoare în eternitatea eternităţilor? După atâtea secole de mârşăvie, gândesc deci că clasa mea se vede, atribuindu-şi brusc un rol, unde virtutea, dreptatea, demnitatea, cinstea, frăţia, lepădarea de sine, abnegaţia sunt pe primul plan. Sunt obligatorii toate acestea. Trebuie, sub pedeapsa de a ne vedea acoperiţi de mârşăvie, dacă am trecut lumea prin foc şi sabie, fără a schimba ceva. Trebuie şi pentru că noi ne spunem, în mod just, moştenitorii unui lung martiriu, ce numără prea multe victime şi nu avem dreptul să uităm munţii de suferinţă, în numele căreia ne erijăm în justiţiari implacabili. Nu ne putem îngădui să comitem aceleaşi nedreptăţi, pe care le-am denunţat în faţa universului. Nouă, bolşevicilor, nu ne este îngăduit tot ceea ce a fost taxat drept crimă şi pedepsit cu moartea. Şi anume: uşurinţa, desfătarea, confortul, nedreptatea, favorurile. Şi când unul de-ai noştri – cel puţin din generaţia noastră – şi le-ar îngădui, noi trebuie de îndată să-l pironim la stâlpul infamiei, agăţându-i pe piept această tăbliţă:   „Opreşte-te, trecătorule şi plângi acest om, pe care noi l-am luat drept tovarăş! Căci în clipa când voiam să dăm, cu mâinile însângerate, un exemplu de ceea ce trebuie să fie viaţa nouă, el a comis crima, – în calitate de judecător – de-a fi trimis un nevinovat în Siberia, ca să-şi poată însuşi raţia lui de unt.”[2]   Iată despre ce stoicism trebuie să facem dovadă, dacă vrem a da o raţiune crimelor noastre şi a păstra oarecare şansă de redresare. Dar, asta nu-i posibil în ansamblul unei clase. De ce? Pur şi simplu, pentru că în ea colcăie aceleaşi dorinţe şi apetituri ca şi în cealaltă clasă. Dacă ea este cea strivită şi nu aceea care striveşte, nu-i datorită unei oarecari purităţi sufleteşti, ci neputinţei de-a pune mâna pe maşina care striveşte. Fi-voi acuzat de trădare fiindcă am făcut această afirmaţie? Desigur, mamele noastre sunt nişte sfinte fiindcă n-au putut face din noi nişte mareşali. Asta-i atât de adevărat, că nu cunosc niciun dictator „revoluţionar” sau înstărit, care n-a făcut  din feciorul lui un „intelectual”. Altfel spus, cred că noi, toţi, nu ne asemuim decât în mică măsură. Mai întâi, majoritatea omenirii e alcătuită din însetaţi de dreptate. În consecinţă, însetaţi de dreptate şi oameni care au dreptul să se considere mai buni umplu atmosfera cu strigătele lor, care tulbură spiritele, creează curente revoluţionare şi reuşesc adesea să dea îndărăt hidra militară şi imperialistă. Şi unii şi alţii par, a merge mână în mână, câştigând teren asupra duşmanului actual al omenirii: capitalismul. Din nenorocire, între aceşti oameni mai buni, care reprezintă buna credinţă şi progresul şi marea masă, care-şi revendică dreptul sub soare, acordul nu-i decât aparent. Primii invocă scrupule şi nu vor să se comporte decât în limita posibilului, în timp ce masa suferindă n-are scrupule şi limite, ea îşi cere drepturile cu orice preţ, arătându-se gata de-a interveni prin orice mijloace. Am nenorocirea de-a fi acest bastard, care uneşte conştiinţa omului de bună credinţă cu setea de dreptate a masei căreia aparţin şi al cărei martiraj e foarte cunoscut. Din cauza asta, mă cert cu toată lumea, dar mai ales cu speţa umană care – conştient sau nu – înşală pe toată lumea, adânceşte şanţul care desparte oameni uşor de apropiat, zicându-şi că este în stare – ea, singură – să realizeze toate aspiraţiile revendicate de clasa muncitoare, monopolizându-le. Această speţă umană este personificată de un anumit revoluţionar, foarte frecvent, dar greu de identificat, într-o mare mişcare de mase, el ocupând toate „treptele”, de la apostol la canalie. El este cel care se gargariseşte cu stoicismul şi se pretinde superior celor mulţi şi mai hotărât decât cei de bună credinţă. El devine, el este agitatorul providenţial. Într-o „epocă, în care conştiinţele scrupuloase se izolează voluntar de mulţimea, care cere dreptate cu orice preţ, acest militant răspunde unei necesităţi sociale, exact ca un cioclu în timp de ciumă. El nu se lasă rugat. N-are concurent. Nimeni nu i se poate împotrivi. Devine de temut, căci acolo unde marea figură revoluţionară se teme că o să eşueze, el nu se sperie de nimic. „Totul este pentru el o reuşită, chiar dezastrul din care trage profituri personale. Cunosc această specie şi o urmăresc de vreo douăzeci şi cinci de ani. Astăzi, chipul ei mi-e de-ajuns de familiar. El este de două feluri, la fel de nefaste: moderaţii şi fanaticii. Primii aparţin social-democraţiei. Cei de-ai doilea şi-au găsit contul în comunism. Social-democraţia de dinainte de război nu mai există nici ea şi militantul s-a cufundat odată cu ea. Cel ce poate încă întâlni câţiva oameni de treabă de-o parte, nu-i decât un lăsat pentru socoteala familiei, care s-a şi aşezat la masă. Dacă-i plăcut, nu-i decât însperanţa că într-o zi masa se va lungi, înmulţindu-şi scaunele. Altădată nu era aşa, când masa nici nu exista. Doar câteva locuri pentru scribi şi lătrători, destul de strâmte. Trebuia să fii destul de înţelept, dacă voiai să fii remarcat, fie la sediul ei, fie visavi şi într-un fel sau altul să realizezi dorinţa bunului social-democrat: intrarea în dumnezeescul parlament, acest rai al patriei recunoscătoare, pentru a cărei salvare trebuie să moară în curând cotizantul disciplinat. Sindicaliştii-bolşevici în faşă care eram pe-atunci (Jos parlamentul, acţiune directă!) nu iubeau aşa-zisa elită care dădea ordine, în numele clasei muncitoare, acapara tribunele şi ziarul, ne excomunica şi ne umilea cu pseudo-evanghelia marxistă în mână. Militantul îndrăzneţ, bun de gură şi tare în marxism, juca atunci acelaşi rol tiranic ca al comparsului comunist de astăzi. El, singur, reprezenta „conştiinţa revoluţionară”, „aspiraţiile”, „ideologia proletariatului”. Noi nu eram decât mai mult sau mai puţin trădători. Mulţimea a ascultat şi a urmat pe acest militant, până la marele masacru, care aduse nenorocirea într-o parte şi fericirea în cealaltă. Dar, acestea nu sunt decât istorie. Să trecem la actualitate. Ea este şi mai tragică. Mai mult ca oricând, „conştiinţa de clasă” este monopolul celor ce au frânele în mână. Căci astăzi, proletariatul are o sobă imensă, a cărei friptură slabă excită pofte mari. Iată unde mă despart de militantul „revoluţionar”, pe care sunt gata să-l combat. Încă o dată, nu-i neg totdeauna sinceritatea. Se va vedea îndată, când am intrat în Rusia, până unde m-am dăruit lui, ce încredere şi credinţă pusesem în el. Dar istoria se repetă, se precipită şi merge drept spre ireparabil. E ceea ce trebuie împiedecat prin toate mijloacele legale. Da! Nu poate fi vorba decât de-o luptă legală, chiar atunci când părţile nu sunt egale, că unii au mâinile goale şi alţii Siberia. Totuşi, nu putem lucra altfel. În ciuda a toate, Uniunea Sovietică trebuie să rămână pentru proletariatul mondial ceea ce este ea în realitate: fortăreaţa inexpugnabilă, împotriva căreia capitalismul va trebui să se prăbuşească, într-o zi. Criminal şi demn de spânzurătoare, muncitorul care ar atinge-o cu arma în mână. Prăbuşirea acestui bastion ar preda lumea celor ce muncesc la cheremul celei mai negre reacţiuni. Dar, odată spus asta categoric, pentru totdeauna, am dreptul să mă întorc spre putreziciunea birocratică şi să-i strig: lepădătură! Lepădătură care, – ieri moderată, azi fanatică; ieri bălăcindu-se în „marxism”, azi în „leninism” – ne arăţi aceeaşi figură stupidă, te adevereşti cu totul neînduplecată, înfige-ţi adânc ghiarele în ceafa masei cu căluşul în gură şi sabotează astfel cea mai frumoasă operă de justiţie socială. Tu asasinezi astăzi mai bine, – oroare pe care analele luptelor socialiste n-au cunoscut-o niciodată. Prin foame, închisoare şi adesea chiar cu un ciomag, tu asasinezi muncitorul (muncitorul!), care refuză să facă sluj înaintea puterii tale tiranice. Pot oare să te menajez, lepădătură mârşavă? Pot face public, că am venit la tine în felul cel mai dezinteresat şi a fost cât pe-aci să mă bagi în buzunarul tău! Pot, – ca să-ţi fac plăcere şi pentru aşa zisa „să nu daţi arme burgheziei”, – să dispreţuiesc mulţimea pe care tu o calci în picioare, de viitorul ei pe care tu îl înjunghii şi de luptătorii ei cei mai buni, pe cari îi exilezi, întemniţezi şi flămânzeşti, în numele unei doctrine elastice, pe care numai tu pretinzi că o cunoşti? Pot însă consimţi fără rezerve la extinderea în lume a metodelor tale de convingere a clasei muncitoare, trebuie să scriu că numai tu, singura, ai dreptate? Că numai tu singură ai dreptul să vorbeşti? Că numai tu ştii să construieşti socialismul? Dar, atunci când e vorba de U.R.S.S., ar trebui încă ştiut dacă trebuie deosebit militantul-lepădătură, de birocrat sau să-i confunzi într-un acelaşi tip răufăcător. Căci, iată ce se petrece în Rusia: dacă pătrunzi într-o instituţie, într-un tramvai, într-un local, nu se poate să nu întâlneşti acest afiş-invitaţie: Tovarăşi! Luaţi parte la lupta împotriva birocraţiei! Asta te impresionează. E mişcător. Şi conchizi de îndată că trebuie să fie un aparat diriguitor, care luptă împotriva unui aparat birocratic. Or, tu ştii că acest aparat diriguitor nu-i altul decât partidul comunist; în timp ce birocraţii sunt neîndoios oameni adunaţi de peste tot şi puşi în slujba Statului proletar. Ultimii sunt deci fără credinţă, fără ideal, fără convingeri, pentru că ţi se spune că trebuie combătută tendinţa lor de-a crea situaţii personale, în detrimentul comunităţii precum şi sabotajul lor de raci de mare rozători. Iată un afiş, cu totul indicat să împacheteze un om ca mine. Şi dacă aş fi părăsit Rusia, după şase săptămâni, – ca toţi delegaţii veniţi la a zecea aniversare, – aş fi scris articole ditirambice despre acest subiect. Ar fi fost în felul meu. Eu ştiu ce înseamnă un om de credinţă. Însă mai ştiu că pământul nu-i plin de ei. Dar Partidul Comunist trebuie să conteze pe legiuni, din moment ce el este în întregime cel care vă invită să luptaţi împotriva acestui rău social: birocraţia. Ei bine, nu! Această invitaţie nu-i decât un artificiu al militantului-lepădătură, fiind el însuşi un birocrat. Cu o mână sè fabrică „cuvinte de ordine” şi cu cealaltă se votează în „linie”, adică: pentru menţinerea a ceea ce este şi care este bine, fiindcă ocupă un loc bun. Am cunoscut comunişti sinceri, care au luat în serios această datorie de-a „lua parte la lupta împotriva birocraţiei” şi care au vrut să meargă până la capăt cu datoria lor de-a lovi răul în inimă sau la rădăcină. N-au făcut decât să-şi piardă pâinea. Şi-i o tristeţe să-i asculţi. Păţaniile lor sunt demne să figureze într-un mare roman de moravuri sovietice. N-are a face. În ciuda nemilosului adevăr, care răspunde momelilor oficiale prin revelaţii usturătoare, militantul birocrat – numit acolo „militant responsabil” – merge drept pe drumul său, cu capul înainte. El este stăpânul tribunei şi al presei. Singur el poate vorbi. Doar el poate scrie. Se fabrică o majoritate şi un prezidiu, aşa cum se fabrică un comitet de redacţie şi o cenzură. Astfel, nimeni nu poate să-l contrazică. Conştient, totuşi, de nemulţumirea care mocneşte sub cenuşă şi care are nevoie de supape, se monopolizează de asemeni contradicţia şi se inventă contrazicători. Iată pentru ce se născură şi crescură aceste două „gogoşi” ale presei sovietice: samokritika (autocritica) şi control-mass (controlul maselor). Faptă mârşavă! Măcar de-ar fi numai mârşavă; ea este cu dibăcie înşelătoare şi uneori sângeroasă. Căci pe de-o parte, ea a ştiut să impresioneze demascând abuzuri şi spărgând abcese, dar pe de altă parte, ea a sortit morţii pe sărmanii corespondenţi-muncitori, care au crezut în eficacitatea acestei „opere de asanare”, până la a se socoti misionari, au declarat război fără milă funcţionarilor veroşi, mari şi mici, omorându-se ca muştele. Desigur, asasinii erau executaţi – ceea ce făcea o slabă consolare victimelor şi o mai frumoasă operă de asanare. Atunci, s-au ivit rabcors (corespondenţii-muncitori), fabricaţi în serie. Aceştia, înţelegând că răul nu e la picioare, ci la cap, de care e interzis să te atingi, şi-au făcut o meserie lucrativă în a adulmeca ţapul ispăşitor, ales să fie pradă şi să-l denunţe din oficiu. Inutilele lor „tartine”, ce făceau să zâmbească pe iniţiaţi, se etalau în toate ziarele, dar şi mai pompos în oficiala Pravda, care le consacra o pagină, o dată pe săptămână, sub arogantul titlu: control-mass. Se afla atâta „control” al „maselor” câţi ţânţari la Polul Nord şi voinţă de dezarmare la Societatea Naţiunilor. Am întâlnit adesea rabcors, de la un capăt la altul al U.R.S.S. Cu prilejul neîncetatelor mele călătorii. Am găsit printre ei câţiva indivizi rari, care mi-au vorbit înflăcăraţi, dar care au o viaţă grea, fiindcă fac gafe, una după alta. Alţii, greu de descoperit, sunt bieţi tipi care nu îndrăznesc să-ţi înfrunte privirea. Restul nu-i decât vermină, ce-ţi colcăie sub picioare. Despre unul din aceşti cioflingari, am aflat o poveste destul de frumoasă, în timpul sosirii mele la Sukhum, în Caucaz, prin noiembrie 1928. Candidat la celebritate şi ştiind cu câtă promptitudine au parvenit acei dintre colegii săi care au suferit martiriul meseriei, rabcor-ul plăti un beţiv şi-i arătă cum să-i facă dintr-o împunsătură în spate o rană uşoară. A doua zi, rabcor-ul fu găsit pe jumătate mort, zăcând într-o baltă de sânge. Emoţie la G.P.U. Fu căutat culacul criminal sau directorul vindicativ al întreprinderii; golanul criminal le căzu în mână, ceea ce îi plictisi la culme, căci tovarăşul” denunţă toată tărăşenia. — Dar, puteai să-l omori! — M-am înşelat. Eram beat. Afacerea fu înăbuşită. Ăsta nu-i decât un fapt neînsemnat, în masa dramelor cotidiene, dar cât de edificator! Unde s-a mai auzit vreodată de-o astfel de carieră, care să fie făcută prin astfel de mijloace? Un Albert Londres, care nu-i decât un burghez, ar fremăta de ruşine. Şi nu s-ar găsi, în altă ţară, un ziarist care să gândească astfel. S-a găsit totuşi, un comunist, în ţara care aspiră la maximum de moralitate civică. Dar, omul este numai parţial vinovat. O mare parte din ruşine cade asupra regimului, care creează condiţiile în care se pot naşte şi dezvolta asemenea cariere. Aici, ajungem în inima răului. U.R.S.S. este ţara cea mai puţin burgheză din lume, dar care aspiră cel mai mult la burghezie, la fel cu toate naţiunile din Balcanii noştri, care ies lent din viaţa patriarhală. Iată pentru ce gândesc că a fost o nenorocire, ca cea mai grandioasă tentativă de-a construi socialismul să fie făcută tocmai în Rusia. Rusul, şi la fel cu el ucraineanul, georgianul, tătarul, armeanul, nu se încurcă în doctrine; ei sunt plini de inimă, de tandreţe, legaţi în dragoste şi melancolie. Ei îşi iubesc nebuneşte limba, pământul, cerul lor. (Toate cântecele populare şi toate literaturile acestor ţări o atestă.) Şi ei înşişi o dovedesc până la a face să izbucnească, în plin banchet comunist, rapsodia lor alături de Internaţionala. Cum dracu  vreţi ca aceste popoare să iasă din izbele lor şi să le înece de azi pe mâine în zgârie-nori americani, deasupra cărora nu cântă privighetoarea şi unde omul este o brută mecanică, iar existenţa un fel de-a ucide viaţa? Să spunem că se află două milioane de comunişti burduşiţi cu doctrine, goliţi de inimă şi de creier, automate ale fordismului şi americanizării, pentru care sentimentele nu sunt decât o infirmitate burgheză şi dragostea o simplă împărechere sexuală, – mai rămân o sută cincizeci de milioane, o întreagă omenire, care trăieşte şi vrea să trăiască cultivând cât mai bine ceea ce avem în noi mai etern şi de asemeni mai mişcător. Trebuie să-i împiedecăm să trăiască? „Dimpotrivă”, se va spune, reamintindu-mi Constituţia sovietică. „Toate aceste popoare dispun acum de ele-însele!” Răspund: da, dispun de ele-însele, în felul tinerelor fete medievale, care erau libere să tuşească în voie, dar care erau închise într-o mânăstire, îndată ce refuzau să se mărite cu omul ales de părinţi. Într-o seară, am avut o conversaţie lungă cu o ţărancă basarabeancă inteligentă (basarabeancă sau grecoaică, nu vreau să precizez, căci aş putea face să le trimită în Siberia). Această femeie mi-a dat cea mai lungă versiune a felului în care o mamă sovietică poate dispune de copiii ei, care rămân toată viaţa ei: „Nu suntem comunişti, – îmi spune, – fiindcă la drept vorbind, nu ştim ce înseamnă asta. În satul nostru, comuniştii sunt nişte intriganţi. „Politica” este totul. Vai şi amar pentru cine nu gândeşte ca ei. De la început am fost cu bolşevicii. Bărbatul meu s-a bătut în războiul civil, a făcut parte din primul soviet şi a murit în urma rănilor. Din partea mea, nu sunt decât o mamă care vrea să-şi crească copiii, – băiatul şi fetiţa de colo –, cât mai cinstit posibil. Nimeni nu este aici adversarul regimului şi nici adept. Nimeni nu poate să ne poarte pică. Şi totuşi, suntem lipsiţi de orice posibilitate de a ne câştiga existenţa. De ce? Pentru că le spun copiilor mei că nu trebuie să se înscrie la Tineretul comunist şi ei sunt de aceeaşi părere. Căci aceşti consomoli trec cântând şi scuipă în ferestrele casei părinteşti, insultă bătrânii şi se uneltesc între ei, mai mult decât oamenii mari. Asta să însemne a fi comunist?” Previn pe cititor că atari mărturii, ca şi altele pe care le-aş putea aduce, fie în avantajul sau dezavantajul regimului, nu vor apărea în această carte decât rar, din pură întâmplare şi nu vor însemna nimic alt decât că am vrut să mă exprim într-un fel, mai degrabă decât în altul. Contrar predecesorilor mei, simpatici sovietelor, eu nu aduc o colecţie de mărturii pro şi contra, copios putrezite de imparţialitate. Mărturia sunt eu; imparţialitatea, o ignor. Şi eu nu practic simpatia sau antipatia, ci dragostea şi ura. Ceea ce aduc aici sunt convingeri care mă costă scump şi ar putea într-o zi să mă coste chiar viaţa. (Ar fi drept: n-am adorat în viaţă decât ceea ce m-a costat foarte scump.) Astăzi, când viaţa îmi dă lovituri grele în stare să doboare un hipopotam uman, mă agăţ de dragostea şi ura mea. De acolo, convingerile mele, pagini ale credinţei mele în oameni, pe cari îi iubesc, îi urăsc şi aş vrea să-i slujesc atât. Să nu se uite că, sosind în Rusia, am dat palme verminei egoiste şi prudente din acest Occident ignobil[3]. Şaisprezece luni mai târziu, ducându-mă să cer viza Ambasadorului Franţei la Moscova, acesta mi-a pus mai întâi sub nas aceste palme, apoi foarte demn, necerându-mi nimic, mi-a aprobat întoarcerea. E acelaşi langaj, pe care îl ţin privitor la această vermină, care nu şi-ar sacrifica un fir de păr ca să salveze o omenire nebună. Dar… Dar acum, sunt un învins. Cei pe cari îi credeam tari ca o piatră, pentru a mă sprijini, sunt încă o vermină, – o vermină care ar sacrifica totul pentru salvarea scumpei sale doctrine, stâlcind pe inocenţi. Cum aş putea deci măsura termenii,  consulta carnetul meu de note şi să mulţumesc pe toată lumea şi pe tatăl meu? Eu ştiu un lucru: ştiu că o majoritate strivitoare de oameni din clasa mea se află la putere; că ajungând acolo, s-a pus de îndată pe mâncat şi cu gura plină îndepărtează de la masă şi lasă să moară de foame pe toţi fraţii care nu sunt de părerea lor. Când realitatea este asta – şi veţi vedea până la ce punct –, la ce mi-ar folosi mărturiile, documentele, imparţialitatea, simpatia şi tot calabalâcul? Vreţi voi, ca toate acestea să mă facă chiar să scriu sau nu o carte? O pagină, un rând, un strigăt disperat, aruncat spaţiilor ar fi de-ajuns. Căci durerea, ca şi bucuria ţâşnesc din pământ spre a trăi în eternitate. Când aveam optsprezece ani îmi petreceam nopţile – singur, în doi sau zece – în căutarea sublimului din cărţi şi din inima oamenilor. Sunt încă în această situaţie, cu diferenţa că în acest moment cartea era scrisă de Balzac şi când era Doamna de Staël era încă ceva sfânt, în timp ce azi Balzacii fac pederastie literară, iar Doamnele de Staël anunţă cam acestea la apariţia cărţii lor: O! Omule! Dacă tu ştiai… Nicio femeie nu ţi-ar rezista. Dar, doamnă, noi ştim prea bine că până la burtă nu ne puteţi rezista. Şi apoi? Apoi, nu-i aşa, suntem cu toţii aceiaşi sacerdoţiu? Mârşav Occident, sărmanul meu domn Massis a rămas catolic de la Academiile sale până la sicriul din strada Provence! Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei cari ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere. Nu-i oare aici, pentru totdeauna, falimentul unei Revoluţii? Îmi este peste putinţă să fac bilanţul unei atari imoralităţi. Ea ar umple volume şi ar cuprinde întreaga ierarhie, de la cap la bază, atât în U.R.S.S. cât şi în Internaţională, unii pentru că şi-au muiat degetele, alţii pentru că au văzut ce se face şi n-au zis nimic, toţi pentru tot ce ştiu şi ascund, în ochii lumii, care cel puţin are dreptul la speranţă. Printre aceşti ultimi, culpabili de complicitate, dintre cei mai culpabili, fiindcă se află plasaţi cel mai sus în stima mondială, este Maxim Gorki. Maxim Gorki a pornit cel mai de jos, ca mulţi, şi avea datoria să rămână cel mai aproape de cei de jos. N-a făcut-o. Iată dovada. În Rusia (putem spune acelaşi lucru şi pentru restul lumii) n-are nimeni nevoie să cunoască limba ţării, dacă vrea să ştie ce se petrece acolo. Nu-i nevoie să cunoşti, ca mine, două dialecte vorbite de două popoare, care-şi au republicile lor; moldovenească, şi greacă. Şi eu pot spune chiar surdo-mut, că Adevărul iese la iveală dacă-l cauţi. Ceea ce este greu de obţinut în Rusia, când eşti străin sau semi-oficial, – cum am fost eu, – este încrederea oamenilor. Dar, odată în posesia cheii minunate, toate porţile adevărului se deschid în faţa ta ca prin farmec. Atunci, în ruseşte, turceşte, chinezeşte sau prin semne, oamenii cei mai feluriţi, chiar oficialii îţi spun ceea ce este în realitate, fără să mai aştepte să le apreciezi limba, căci în cazul acesta ar trebui să înveţi vreo două sute. Or, Gorki n-avea nevoie să înveţe nimic, căci ştia tot. Şi toată omenirea, care citeşte, ştie că. El ştia, căci a spus-o el însuşi şi într-un fel să-ţi scoale părul din cap. Dar, în acea epocă, oficialii aveau dreptul să greşească. De-atunci, ei nu au mai greşit. Ei au instalat conştient nedreptatea la ei acasă. Au corupt straturi vaste sociale şi în special pe cei căzuţi în mizerie, pentru a-şi face majorităţi şi a guverna. Corupţia lor este dintre cele mai neomenoase: ca să mănânci chiar pe sponci, trebuie să fii pe „linie”, mai trebuie să-ţi denunţi tovarăşul-frate care refuză. Astfel Rusia a ajuns la această mârşăvie, pe care lumea n-a cunoscut-o niciodată: să arunci jumătate din aceeaşi clasă contra celeilalte jumătăţi, să compromiţi pe cel care mănâncă şi latră, să demoralizezi pe cel care ajunează şi strânge din dinţi. Mai mult, s-a ucis viitorul, căci cadrele de comsomoli, cadrele tineretului, sunt în întregime putrezite. Când a fost judecat întreg Comitetul Tineretului, din Leningrad, – pentru fraude, delapidări, viciu, orgie şi chiar crimă de drept comun, – unul din judecători a întrebat pe un martor: — Cum procedaţi voi, ca să nu recrutaţi asemenea scursori sociale? — Nu ni s-a cerut decât aderenţi pe „linie”, – a fost răspunsul. Cu atari aderenţi s-au format majorităţile „disciplinate”, cele care merg. Cu ajutorul lor şi în numele proletariatului, pe care-l înfometează şi umple închisorile din Siberia, cu muncitori denumiţi „trădători” şi care în realitate sunt singurii revoluţionari în această Uniune Sovietică, care l-a primit pe Maxim Gorki, azi, în sânul parlamentului suprem, – Tsik-ul. La Moscova, în căminul său, timp de trei ore petrecute în intimitatea sa, nu a vrut să vorbească. Faţa lui sinceră, dominată de ochi care pot fi tot ce vor, a rămas închisă. Şi ne-am bălăcit în banalitate. Dar, ceea ce Gorki nu-mi datora mie, el o datorează, lumii care-l stimează. El o datorează mai ales celor ce sunt striviţi de toate majorităţile: vagabonzilor săi, care sunt nişte învinşi, – dacă nu însăşi clasei muncitoare care furnizează şi susţine propriii ei tirani. Căci va veni ziua când învinşii vor avea glas la acest capitol, pe deasupra tuturor claselor şi în acea zi, voci teribile îl vor interoga pe Maxim Gorki, care nu va mai putea răspunde, din nenorocire pentru memoria lui. Iată confesiunea mea.     [1] „La Feuille“, 24 iunie 1919.   [2] Nu-i nimic exagerat: în Rusia au fost ucişi oameni, ca să le ia ghetele. (Nota autorului).   [3] Interviu dat ziarului „Pravda”, reprodus în „L’Humanité”, 1 noiembrie 1927.