Panait Istrati

Panait Istrati Dosar al vietii  si al operei de Alexandru Oprea   Această nouă ediţie a monografiei – ma grăbesc s-o spun – nu reprezintă o simplă reproducere a textului tipărit în 1964, ci, propriu-zis, o altă carte. Ediţia primă îmi serveşte mai mult ca un punct de plecare ori ca un termen posibil al discuţiei, în raport cu care pot să măsor valoarea noilor documente descoperite, să precizez noi impresii şi judecăţi provenite în urma unor alte lecturi, ca şi a confruntării cu comentariile critice apărute în răstimp. Noi documente? Nu mi-aş fi putut închipui că, după ce în monografie prelucrasem deja un material vast, mai pot ieşi la iveală alte şi alte surse de documente, de la noi şi din străinătate, într-un şir parcă fără capăt (astfel încât comparaţia cu basmele Şeherazadei, făcută odată, riscă să-şi piardă funcţia pur metaforică); materiale, fireşte, de o valoare diferită, dar unele, prin semnificaţiile implicate, obligând la o îmbogăţire a unghiului cercetării, la reconfirmarea şi, în anumite cazuri, la revizuirea aprecierilor. (Un exemplu: cele peste două sute de scrisori adresate de Panait Istrati lui Romain Rolland şi pe care doar în ultimii ani le-am putut cunoaşte ne permit nu numai să verificăm amănunte episodice de pe o arie foarte întinsă, dar şi să înaintăm — Pe căi mai directe – în cunoaşterea seismelor lumii sale sufleteşti. Practic, dispunem de acel jurnal intim pe care n-am visat să-l obţinem vreodată, pe Istrati neinteresându-l asemenea îndeletniciri, trecute în categoria mofturilor de domnişoara.) Dupa cum se ştie, reluarea problemei Panait Istrati în câmpul publicisticii europene de dupa cel de-al doilea război mondial a fost marcata de timiditate şi improvizaţie (daca putem menţiona, sub beneficiu de inventar, un număr de însemnări, rătăcite ici şi colo). În anii din urma, situaţia s-a schimbat însă în chip neaşteptat, chiar spectaculos. Nu numai pentru ca, în Franţa, au apărut primele cărţi despre Panait Istrati – studiul lui E. Ray- don: Panaât Istrati* Vagabond de génie (1968) şi monografia Panait Istrati. Un chardon déraciné de Monique Jutrin-Klener (1970) – sau că scriitori de o largă notorietate precum academicianul Joseph Kessel îi dedică prefeţe elogioase. Mai important decât toate mi se pare simplul fapt că despre scriitorul nostru a început să se scrie în chip constant şi firesc în cele mai diverse publicaţii (de la Le Monde la Les Nouvelles Littéraires1 şi de aici – pentru a sugera cât de larg este registrul revistelor incitate de „redescoperirea“ lui Panait Istrati — La Le Nouveau Planète) 2. S-ar zice că, după ce se rătăcise pe cine ştie ce tărâmuri necunoscute, incurabilul vagabond reapare miraculos în empireul gloriilor literare. (O contribuţie hotărâtoare a avut-o evenimentul 1 Anul trecut, Les Nouvelles Littéraires, apärind sub noi auspicii, dar dorind să facă act de fidelitate faţa de trecutu-i publicistic, a republicat eseul lui Panait Istrati trimis, în 1933, de la Sanatoriul F ilare t: Témoignage sur la liberté. L’homme qui n’adhère a rien. Totodată, se putea citi un comentariu al lui André Laude care se întreba dacă nu cumva Parisul vădeşte apetituri „imperialisteft avind darul de a „aclimatiza“ „d3autres voix venant d’autres horizons, parfois farouches tels ceux qu’a connus Panait Istrati révélé dans Les Nouvelles Littéraires par Frédéric Lefèvre, arrivé en France depuis sa lointaine Roumanie“. Reconstituindu-se istoria debutulm său se emiteau astfel de consideraţii generale menite să formuleze o concluzie şi un verdict: „Vinconnu“ „va prendre la langue française à pleines mains, la brutaliser, lui insuffler une violence – mais aussi une douceur, une tendresse – enracinées là-bas dans les foubourgs miséreux de Braïla. Et la littérature française va s’enrichir de quelques livres que le temps ne saurait épuiser: Les chardons du Baragan, Kyra-Kyralina, Les Haïdouks.“ (Les Nouvelles Littéraires, numărul din 29 dec. 1975.) 2 Le Nouveau Planète, numărul din iunie 1969 (articolul: La vie tourmentée de Panait Istrati de Jean Le Marchand). Transferării drepturilor de autor de la Presse Universitaire de ¥ rance – care şi din pricina profilului ei special, nepublicând, pe o durată de circa trei decenii, decât două sau trei cărţi, practic îl înmormintase ca scriitor pe Panait Istrati – la prestigioasa editură Gallimard, unde a fost reeditată întreaga-i operă, în condiţii grafice excepţionale.) Sunt deschise, nici vorbă, în prezent, largi posibilităţi dezbaterii critice, ca şi dezvăluirii şi confruntării de mărturii şi documente. Tot acest material nou acumulat aş fi putut să-l topesc în textul primei ediţii, reaşezând, modificând, lipind ş.a.în.d. – aşa cum se procedează, îndeobşte. Mi s-a părut însă că aş comite, cumva, o mistificare. Pe toată această durată au avut loc reevaluări fireşti în înţelegerea uneia sau alteia dintre probleme, legate de exegeza istratiană. Unele opinii nu mi s-au precizat din- tr-o dată, ci în stadii succesive, unele ipoteze au fost confirmate, altele nu, şi, în sfârşit, mai rămân încă destule aspecte sub semnul incertitudinii. Şi atunci, m-am gândit că ar fi bine (mai corect) să nu escamotez dificultăţile, ci să prezint, cu toată sinceritatea, întregul grafic al acestor învestigaţii şi mutaţii de optică, o hartă – în mişcare – a noilor insule, progresiv descoperite, din misteriosul arhipelag, niciodată cunoscut pe deplin, reprezentat de viaţa şi opera lui Panait Istrati. La o distanţă de doisprezece ani, textul iniţial a reclamat, inevitabil, o recitire şi o filtrare, fie chiar şi numai sub raport strict stilistic. M-am străduit însă ca aceste operaţii să nu afecteze dezvoltarea dialectică a cercetării, astfel încât să se realizeze un continuu dialog cu alţii şi cu mine însumi {cu textul ediţiei din 1964), ceea ce în planul compoziţiei cărţii se soldează cu variate şi, desigur, abuziv de multe note de subsol.1 Dar 1 Folosind acest procedeu aiurea, am întâmpinat reticenţa unor colegi, care, chiar binevoitori fiind, s-au simţit obligaţi să-mi semnaleze ca m-am lăsat furat de „lungile caravane* ale notelor de subsol. Apreciind frumuseţea metaforei, îmi rămâne sa fac precizarea ca n-am fost nici furat, nici sedus ş.a.în.d., ci am apelat conştient la această formulă, care-mi permite să situez textul de bază într-un context mai dinamic, impunându-l unei continue con- nu consună oare mai bine o astfel de metodă obiectului în studiu – drumurile biografiei şi creaţiei lui Panait Istrati repreientând un material teribil de instabil, de fluid, schimbător până la sfidarea paradoxului sau, altfel spus, adevărate nisipuri mişcătoare? Destinul aventuros al acestui scriitor obligă, am impresia, la aventuri (şi avataruri) ale comentariului critic. Fruntari şi pe multiple planuri sau, pentru a-mi trăda ambiţia până la capăt, dublindu-ly pe alocuriy cu însuşi jurnalul învestigaţiei critice. CAZUL PANAIT ISTRATI Panait Istrati a avut un destin neobişnuit, chiar paradoxal. Fiul unei spălătorese dintr-un port dunărean, vagabondul cu nenumărate meserii la activul său (zugrav, fotograf ambulant, purtător de reclame, ziarist, servitor, mecanic, hamal etc.), împins de vicisitudinile vieţii la o tentativă de sinucidere, ajunge, după vârsta de patruzeci de ani, „prozator francez“, tradus în peste 25 de ţări şi elogiat în termeni înflăcăraţi de Romain Rolland, sau, dintre critici, de Georg Brandes.1 Cărţile sale, scrise în secolul al XX-lea, amintesc comentatorilor de poveştile din O mie şi una de nopţi sau de Odiseea. Împrejurările au aşezat figura lui Panait Istrati sub semnul miracolului, al aventurii şi, totodată, al poeziei. Se părea că nu se poate scrie despre Panait Istrati fără a se evoca azurul, Orientul, neliniştea marilor plecări, misterul depărtărilor etc. A devenit şi muza unor poeţi mediocri de la noi 2, 1 „Eu recunosc – mărturisea Brandes, Într-un articol din Social-de- mokraten, numărul din 2-4 iunie 1926 – că Panait Istrati este de mai multă vreme, dintre povestitorii europeni, favoritul meu.a 2 La data când făceam afirmaţia, nu cunoşteam toate poeziile închinate acestui… prozator. Astfel se explică generalizarea aspră şi, nici vorbă, nedreaptă, deoarece între cei care se lăsaseră seduşi de destinul fascinant al lui Panait Istrati figurau şi poeţi de o reală valoare. Este, în primul And, cazul lui Mihu Dragomir (bineînţeles, şi în numele unei obârşii comune, brăilene). În placheta Edgar Allan Poe, scoasă în cadrul colecţiei „Adonis* (1940), găsim versuri de un farmec ingenuu (explicabil dacă ţinem seama de vârsta adolescentină a autorului) prin care autorul Chirei Chiralina este celebrat între sorii pământului romanesc. Poetul american era invitat să-i cunoască pe Creangă, pe Eminescu şi pe Istrati, colegii lui de drept în după cum îl întâlnim ca erou literar în romanul Toda-Raba, al ilustrului scriitor grec Nikos Kazantzakis. Dar paralel cu aceste exerciţii poetizante, Panait Istrati şi-a atras antipatiile cele mai vehemente. Putem să afirmăm că este de-a dreptul straniu cazul acestui scriitor, îmbrăţişat cu fervoare, până la idolatrizare şi, în acelaşi timp, urât cu atâta înverşunare. (Cunoscuta publicaţie Cuvântul liber semnala la patru ani de la moartea lui Istrati că el concurează în a fi „figura cea mai atacată” nu numai din literatură, dar şi din viaţa politică a vechii Românii.) Prin structura fiinţei sale un pasionat, trăind totdeauna în chip absolut fiecare nouă aventură a existenţei sale, Istrati a provocat, de-a lungul anilor, caracterizări derutante, imposibil de conciliat. Când un „Gorki balcanic” (titulatură dată de Romain Rolland), sau un scriitor al proletariatului, când „haiduc al Siguranţei”, cum l-a numit Henri Barbusse, sau, şi mai brutal, cu epitetul dat de Francisc Jourdain: „câine de pază al regalo-fasciştilor din România”. Activist sindical în tinereţe, mai apoi autor de cărţi interzise şi confiscate de autorităţile poliţieneşti din România 1 ca reprezentând o literatură subversivă, iar în ultimii ani, regatul boemiei şi al poeziei: „Trebuia să vii vara, când Dunărea clipoceşte ciudat, / pe şoseaua Baldovineştilor, la celălalt, Istrati / sau să priveşti filtrarea soarelui prin arbori, ca prin gratii, / în pădurea sinucigaşilor din Lacu-Sărat..“ într-o scrisoare, N. Vrânceanu, din Mediaş, fost coleg de gazetărie cu Mihu Dragomir, mă informa că tot în colecţia „Adonis“, în 1933, apăruse şi o remarcabilă poezie intitulată: Neranţula. Dealtfel, revista brăileană Flamura, din aceşti ani, este plină de astfel de omagii lirice semnate de Mihu Dragomir (sub numele iniţial sau sub diverse pseudonime). Să-l amintim apoi pe Cristian Sârbu (de astă dată, se revendică descendenţa comună bărăgăneană şi „proletară“). Într-o frumoasă poezie, inclusă şi în volumul de versuri alese, el provoca un dialog al brazilor şi al vântului, care clamau: „Dormi, Panait Istrati / / îmbarcaţi pe locomotivele istoriei, / plecate-n zadar la drum, / Idealiştii vagabonzi ai lumii / Te vor căta de-acum / Cu inima-n mână, / Ca să le-o speli de bubă şi ţărână, / Şi raza ta va creşte-n fiecare / grădini de zări albastre, grădini de meri în floare…” Nu este însă mai puţin adevărat că mitul lui Panait Istrati a generat şi o sumedenie de versuri proaste, publicate de autori obscuri în reviste tot atât de obscure (ca acestea apărute în Hotar – la moartea scriitorului: „Ca şi floarea moartă înainte de vreme, / Aşişderea, acesta de timpuriu s-a dus“). 1 Este, bunăoară, cazul Domniţei din Snagov (vezi, Galaţii noi din 19 septembrie 1926, nota: Roman confiscat). Un ins care ar fi fost cumpărat de burghezie, un fascist şi un antisemit. Şi, cu toate acestea, în timpul ocupaţiei naziste, în Franţa, opera lui Panait Istrati avea să fie pusă la index şi arsă laolaltă cu cea a marilor scriitori democraţi şi revoluţionari. 1 O asemenea stare de lucruri era firesc să favorizeze exagerările, interpretările părtinitoare şi chiar legendele cele mai prăpăstioase. 2 Ceea ce nu izbuteau să facă detractorii reuşea uneori furia celor care-l idolatrizau. (Au fost scrise articole în care, pe^ un ton evlavios, Istrati era comparat cu Iisus Hristos!) Să mai observăm că forţa acaparatoare a povestirilor istratiene te face adesea să iei drept fapt real ceea ce poate fi doar produsul invenţiei romaneşti sau chiar numai al proiectării în lumina evanescentă a poeziei. Punând cap la cap toate acestea, vom înţelege de ce un cercetător scrupulos, în faţa biografiei lui Panait Istrati, este cuprins de o suspiciune endemică; urmărindu-i destinul, are mereu sentimentul că merge pe un teren nesigur, în care la fiecare pas trebuie să facă apel la fapte verificate şi răzveri- ficate, fiecare document cerându-se a fi cunoscut nemijlocit, din surse directe şi confruntate cu altele. Nici opera nu se prezintă cu aspecte mai puţin controversate, cu mai puţine enigme. Cum se explică apariţia în secolul nostru a unui astfel de povestitor de natură populară? În ce constau valenţele moderne ale artei acestui scriitor de atâtea ori comparat cu aezii homerici? Se datoreşte succesul operei istratiene unor raţiuni de conjunctură favorabilă, sau unor valori intrinseci care-i asigură durabilitatea în scurgerea timpului? Iată doar câteva întrebări care stimulează altele, întrucât există părţi însemnate ale activităţii sale de creaţie care n-au fost încă luate în consideraţie pentru compunerea unui profil literar real. Să recunoaştem că Panait Istrati, ani de zile, a constituit mai mult motiv de elogiu sau de osândă, decât propriu-zis obiect de analiză. Este adevărat, personalităţi literare prestigioase din diverse ţări au emis, cu diferite ocazii, observaţii 1 Apud UHumanité, 12 martie 1960. 2 Preuves (numărul 6> din iunie 1964) menţionează versiunea absurdă, în circulaţie aiurea, conform căreia Istrati n-ar fi murit decât în… 1940, în care timp ar fi activat, sub un nume fals, în serviciul poliţiei secrete! Pătrunzătoare, de mare importanţă pentru orientarea muncii unui cercetător. Aprecierile privesc însă aspecte limitate ale operei, o creaţie sau alta, înscriindu-se în aria unor impresii de moment. A lipsit oricum efortul aplicat şi sistematic al studiilor de specialitate. S-a răzbunat aici situaţia de excepţie a lui Panait Istrati. Căci între aspectele menite să sporească impresia de neobişnuit de care beneficiază biografia, nu trebuie uitat şi acesta: el creează într-o limbă străină o operă inspirată exclusiv de realităţile şi tradiţiile din ţara de origină. Unele istorii literare franceze îl menţionează, în chip mult prea succint (poate şi pentru că înţeleg că Istrati reprezintă un fenomen alături de drumurile obişnuite ale culturii lor naţionale). În schimb, istoriile literare româneşti din epocă nu-şi asumă sarcina elucidării cazului său, trecându-l simplu în categoria „scriitori români de limbă străină”. Putem menţiona, totuşi, câteva lucrări meritorii dedicate special figurii lui Panait Istrati1, care au, de regulă, un caracter memorialistic. Este cazul cărţii Elenei Samios (viitoarea soţie a lui Nikos Kazantzakis): La verdadera tragedia de Panait Istrati (Santiago de Chile, 1938) sau al aceleia a unui gazetar evreu, originar din România, Isac Horovitz: Tag und Nacht mit Panait Istrati. (Days and Nights with Panait Istrati), New York, 1940. Ceea ce se cerea însă era studiul de sinteză critică, monografia care să fixeze omul şi opera într-o viziune cuprinzătoare. 2 1 Destinul lui Panait Istrati a captat şi interesul unei eminente personalităţi politice, cum e Amir Abbas Hoveida, actualul prim-ministru al Iranului, care i-a închinat (în perioada interbelică) o teză de doctorat. 2 În 1968y a apărut studiul lui Edouard Raydon: Panait Istrati. Vagabond de génie (Edition Municipale). Merită apreciat curajul (aproape disperat) cu care acest admirator al lui Panait Istrati, lipsit de. Posibilitatea de a se informa direct de la surse (necunoscând România şi cercetările de aici), folosind ca primordiale izvoare documentare amintirile fostului prieten al scriitorului, George Ionescu, şi lucrările lui Ion Căpăţână (ambii de origine românăJ, a realizat prima evocare biografică din Franţa, dedicată „Vagabondului genial“. Din păcate, studiul suferă sub aspectul unei viziuni insuficient critice, de unde un şir de naivităţi şi inadvertenţe şocante. Autorul comite eroarea de a conferi povestirilor istratiene valoarea unor documente autobiografice. (A se vedea, în acest sens, articolul meu Redescoperirea lui Panait Istrati, din Secolul XX, nr. 1, 1970.) Iar dacă o asemenea primă încercare se consemnează în România, este aceasta o dovadă în plus a legăturilor afective care n-au încetat niciodată să existe între autorul Chirei Chir alina şi locurile sale natale.1 Au trecut câteva decenii de la moartea lui Panait Istrati. Timpul scurs va fi contribuit la potolirea patimilor, la „sedimentarea“ unor aspecte îndelung tulburi, exacerbate de diverse momente de conjunctură. Dispunem, aşadar, de distanţa necesară pentru a-i putea contempla destinul cu un ochi calm, în spiritul celei mai drepte obiectivităţi. A sosit de mult ceasul să fie clasat dosarul acestui „caz”, delimitându-se existenţa reală de cea fictivă, punându-se capăt diferitelor legende, ca şi unor nedrepte acuze care-l urmăresc pe Panait Istrati cu o înverşunare de neînţeles. 2 Condiţiile speciale legate de cercetarea destinului acestui scriitor ne-au impus şi o metodă de lucru adecvată, solicitând deshumarea de documente, învestigaţii în presa timpului (română şi străină), ca şi în diverse arhive particulare sau Nu putem însă să nu folosim accst prilej pentru a omagia activitatea dusa, cu o rara abnegaţie, de Edouard Ray don, întru perpetuarea amintirii scriitorului nostru în Franţa. Lui i se datoreşte înfiinţarea asociaţiei pariziene MAmis de Panait Istrati", ca şi editarea buletinului acestei asociaţii, în 1970, editura Maspero a tipărit teza de doctorat a unei belgience, Monique Jutrin-Klener: Panaât Istrati. Un chardon déraciné. Folosind din abundenţă cercetările întreprinse în România (chiar şi fără a face totdeauna menţiunile de rigoare), această carte se prezintă ca lucrarea cea mai bine informată apărută până acum în străinătate. Ceea ce i-am putea reproşa ar fi o viziune prea didacticistă în analiza povestirilor istratiene – preocupare esenţială a autoarei –, ca şi anumite prejudecăţi ideologice care o împiedică să înţeleagă, în toată complexitatea sa, destinul tragic al lui Panait Istrati. 1 Monografia mea a apărut în 1964 (Editura pentru literatură). O versiune a ei pentru uzul cititorilor străini am publicat-o în limba franceză, în 1973: Panaât Istrati. Un chevalier errant moderne (Editura E mines cu). În 1975, Editura Cartea românească a tipărit volumul Panait Istrati de Gabriela-Maria Pintea. Deşi reprezintă o lucrare de doctorat, volumul poate fi apreciat pentru calităţile-i eseistice. În privinţa concluziilor, ca şi a unor aprecieri de fond, după cum se va vedea, mă situez pe o altă poziţie. 2 Acuzaţia (prin nimic întemeiată) de aderare la fascism o găsim repetată şi într-o scrisoare reprodusă de Figaro Littéraire, în anul de graţie 1969 (numărul din 27 ianuarie). De stat. O muncă dificilă, de ani de zile, şi care, în lipsa unor indicaţii fundamentale, deseori ne dădea senzaţia unor aruncări în gol. Iar dacă i-am făcut cât de cât faţă, e pentru că am beneficiat nu numai de concursul familiei scriitorului, dar şi al numeroşilor prieteni şi admiratori ai lui Panait Istrati din ţară şi de peste hotare. Refuzând principial caracterul apologetic, cartea de faţă nu se sfieşte ca adesea în locul tonului narativ să folosească unul dialectic, de discuţie, verificând minuţios autenticitatea informaţiilor şi, când e cazul, aventurându-se pe căile (totdeauna abrupte) ale polemicii1. Am intercalat în text – iar 1 Un cuvânt menit să justifice structura cărţii. Unii au opinat că s-ar fi cuvenit să fi analizat viaţa şi opera scriitorului în compartimente separate. Mărturisesc că nu înţeleg de ce ar ţi trebuit să procedez aşa, şi nu altfel. Să existe cumva – şi noi n-am aflat până acum – o schemă sacrosântă a monografiei care se aplică obligatoriu oricărui scriitor, indiferent de particularităţile destinului respectiv? Îmi vin în minte cele notate de Ion Biberi atunci când s-a apucat să redacteze interesantul său volum: Lev Tolstoi – omul şi opera (1947): „Alăturarea în compartimente separate a vieţii autorului şi a analizei operei, aşa cum au procedat cea mai mare parte a autorilor de monografii critice, nu poate conduce la o înţelegere centrală a procesului creaţiei“. Drept care, sub imperiul specificităţii subiectului abordat, criticul alege o altă cale: „A urmări înfiriparea unei opere, punând-o în legătură cu viaţa lăuntrică a scriitorului, cu evenimentele sale biografice sau cu datele concrete pe care i le-a oferit observaţia realităţii înconjurătoare, mai ales familiale, înseamnă a lega opera de creator, a o înţelege în izvoarele sale vii şi în plămădirea ei treptată. Critica genetică ne apare ca o obligaţie esenţială a cercetătorului literar.” în ce ne priveşte, nu ridicăm la rang de principiu absolut prerogativele criticii genetice, ci doar apărăm dreptul lor la existenţă, în activitatea cercetătorului, mai ales atunci când concordă cu tema în dezbatere, aşa cum e cazul aici. Căci, la Panait Istrati, între biografie şi operă există multiple corespondenţe, inter determinări în forme neaşteptat de directe. La unii scriitori, opera constituie posibilitatea unor travestiri sau o formă de exteriorizare a unor refulări. Istrati ignoră însă asemenea subtilităţi, la el comunicarea cu creaţia se face în chip rectiliniu şi total. Povestirile – nici vorbă, cu complicaţiile impuse de legile specifice ale scrisului – îi prelungesc, s-ar zice, aventurile existenţei, sau inaugurează un alt tip de aventuri care le îmbogăţesc pe cele existente. Seismele sufleteşti ale autorului îşi transmit adesea nemijlocit vibraţia în operă (provo- când părăsirea unor proiecte, îmbrăţişarea altora ş a.în.d.). Raportul este şi invers, biografia capătă înţelesuri noi în lumina creaţiei, ba, în chip surprinzător, se lasă influenţată de aceasta (către sfârşit, Istrati ajunge să imite destinul unora dintre eroii săi). Nu în addenda –, din abundenţă, documente şi referiri isto- rico-literare, chiar cu riscul ca astfel lectura cărţii să fie mai greoaie, căci scopul nostru fundamental este acela de a aduna şi cerne bogatul şi complicatul material care se referă la viaţa şi opera lui Panait Istrati, sau, aşa cum am spus, de a alcătui un „dosar” cu toate datele „cazului”. . POUR AVOIR AIMÉ LA TERRE Atracţia către poetizare şi senzaţional a îmbrăcat formele cele mai evidente în relatarea începuturilor biografice ale autorului Chirei Chiralina. Faptul că era fiul nelegitim al unui negustor grec care se ocupase cu contrabanda a făcut să se fabuleze excesiv pe tema gustului înnăscut către aventură, a instinctului migrator predestinat.1 Cât priveşte rudele dinspre mamă, literaturismul putea să se desfăşoare în voie, dată fiind existenţa literară a unchilor săi Anghel şi Dumitru. Dealtfel, vrând să reconstituie viaţa lui Panait Istrati, unii biografi s-au mulţumit să reproducă simplu faptele înfăţişate în povestiri. Trebuie adăugat că însuşi scriitorul, prin unele mărturisiri, contribuie la estomparea conturului existenţei sale adevărate, astfel încât planul vieţii reale se întrepătrunde cu cel al realităţii transfigurate în chip poetic. (Bunăoară, într-o scrisoare către N. Iorga, în- cântat de faptul că povestirile sale pitoreşti, cu un intens parfum exotic, conţin elemente autobiografice, ajunge să declare că până şi Chira Chiralina – eroina baladei populare –, prin nu ştim ce curioase fire genealogice, ar fi aparţinut neamului său.) 1 Un portret publicat în Le Mois – Synthèse de l’activité mondiale (1 aprilie 1935) emite această observaţie: „Având un tată contrabandist, ştiind de mic că plinea pe care o mânca era câştigată prin fraudă (! f), asta nu-i va crea un spirit prea puţin apt pentru supunere în faţa legilor Pentru a nu lipsi nimic din ceea ce poate să mărească impresia de extraordinar, adăugăm amănuntul că biografii zeloşi ar fi putut să încingă dispute academice şi asupra exactităţii zilei sale de naştere, ba până şi asupra transcrierii reale a numelui său de familie. Într-adevăr, deşi se născuse într-o perioadă când civilizaţia progresase cel puţin pe^ latura birocraţiei arhivistice, Panait Istrati dovedeşte destulă nesiguranţă, şi în repetate rânduri, faţă de data exactă a venirii lui pe lume. (într-o scrisoare trimisă prietenului său N. Constanti- nescu, la 5 iunie 1924, cerând o copie după un act oficial, dă următoarea informaţie: „… sunt născut la Brăila, în anul 1884, luna august, ziua 11 sau 12“.) Din fericire, dispunem de certificatul său de naştere, înregistrat la Primăria Brăila în anul 1884, luna august, ziua 11.1 în ceea ce priveşte numele, cine a cercetat cu suficientă atenţie debutul gazetăresc al scriitorului ştie că unele articole sunt semnate Istrati, altele Istrate. Explicaţia e simplă^ debutantul pe tărâmul publicisticii modifică ultima vocală (probabil din motive de sonoritate). Numele real de familie e Istrate. 2 Acestea fiind amintite, putem trece la examinarea datelor principale ale biografiei sale. Despre tatăl nelegitim al lui Panait, informaţiile de care dispunem sunt, cu adevărat, întristător de puţine. Se ştie doar că era un negustor grec, pe nume Valsamos, care se ocupa şi cu contrabanda, îndeosebi de tutun turcesc. (Brăila era pe atunci „raia“. Mărfurile erau trecute clandestin din Brăila în celelalte regiuni ale ţării.) 3 Valsamos s-a folosit în afacerile 1 Atenţie, e vorba de vechiul stil, al calendarului Iulian. În excursul autobiografic trimis lui Romain Rolland la 22 martie 1923 (sursă documentară a prefeţei din Europe), Istrati precizează: „M-am născut la Brăila, 24 august (11, pe vechiul stil, 1884) “. În cronica publicată la versiunea franceză a acestei monografii (România literară, nr. 22, 31 mai 1973), Şerban Cioculescu corectează această notă a lui Panait Istrati, după cum urmează: „în calendarul gregorian, în secolul trecut, se adăugau 12 zile, pentru corespondenţa cu cel iulian, iar nu 13, ca în secolul nostru (deci Istrati s-a născut la 12124/, iar nu la 11/241 august 1884…) “. Ergo: 11/23 august. 2 La Arhivele Statului din Brăila există actul de naştere al mamei scriitorului, din care aflăm că numele tatălui Joiţei era Stoica Istrate (Dosarul nr. 38, pe anul 1855, din satul Cazasu). 3 în cronica citată, cu cunoscuta-i acribie, Şerban Cioculescu, sesizează confuzia de datare istorică pe care o conţine formularea mea, sale de unii ţărani din satele învecinate Brăilei, între care şi Stoica Istrate, bunicul scriitorului. Astfel ar fi cunoscut-o pe Joiţa, cu care a trăit apoi, nelegitim, un număr de ani. Lă- sând-o pe Joiţa cu copilul mic, Valsamos s-a reîntors în Grecia, unde în scurtă vreme se pare că a murit.1 Care e mediul din care provenea tatăl lui Panait? Care e biografia lui Valsamos? Acestor întrebări nu le putem da un răspuns complet. În 1927, sosind în Grecia, împreună cu prietenul său Nikos Kazantzakis, Istrati, după cum mărturisea în suita de reportaje din Le Monde (9 iunie 1928), Notes et reportages d’nn vagabond du monde, ar fi avut această dorinţă: „… să cunosc Cefalonia şi să merg la Fara- data, locurile tatălui meu, să mă documentez asupra originii mele paterne, despre care nu ştiu nimic”. Dar Istrati, datorită atitudinii sale politice, a fost repede expulzat, iar altă dată nu a mai revenit pe-acolo, ceea ce face ca asupra acestui punct din biografie să plutească pentru totdeauna misterul. 2 avertizându-mă: „Amicului Al. Oprea, pe care-l felicit pentru textul românesc de bază, îi atrag atenţia că tatăl lui Panait făcea contrabandă în Brăila, oraş românesc liber, care nu mai era raia (pag. 15) de mult, după pacea de la Adrianopol (1829). Contrabanda se făcea însă şi pe teritoriul ţării libere, frustrând statul de taxele vamale 1 D. Raydon foloseşte altă versiune:» Une nuit où, avec deux camarades il attend sur la cote, à une vingtaine de kilomètres de Braïla un chargement de tabac, les gardes-cotes surprennent le petit groupe. Des coups de fusil claquent et deux contrebandiers tombent.“ Unul dintre ei – cel ucis – ar fi fost Valsamos. Nu ştiu ce surse documentare va fi folosit biograful francez pentru compunerea acestei scene desprinsă parcă din cadrele unei povestiri romantice. Ne e teamă că la mijloc e vorba de o confuzie. În scrisoarea către Nicolae Iorga, Panait Istrati, referindu-se la interferenţele existente între opera beletristică şi biografie, evocă o întâmplare cu împuşcături din timpul contrabandei tatălui său, dar victima era altcineva: „un bunic Istrati, român neaoş, să nu vă fie cu supărare, d-le Iorga, tatăl mamei mele“, şi care fusese „împuşcat de poteraşi în spate, într-o fugă dramatică cù contrabanda tatălui meu – grecoteiul cefalonit“. 2 Cu câtă forţă – de-a dreptul de ordinul predestinării – a fost ataşat destinul lui Panait Istrati aspectelor enigmatice! Am consemnat, în Manuscriptum (nr. 1 [6], ianuarie 1972), faptul senzaţional că varianta biografică în care a crezut o viaţă întreagă Istrati – şi o dată cu el toţi biografii săi – nu pare exactă, fiind mai mult menită să împingă în imperiul poeziei, dacă nu al mitului naşterea scriitorului (aşa cum se întâmplă cu toţi cei sortiţi unui destin de excepţie), mascându-se o realitate mai obişnuită, dar poate mai dramatică. Referitor la familia Joiţei Istrati, informaţiile sunt destul de bogate, provenind din diverse surse. Problema care se pune este aceea a unei cerneri, cu delimitările de rigoare. Tatăl său, Valsamos, se pare că n-ar fi părăsit niciodată România, ci numai Brăila, stabilindu-se la Buzău, unde s-ar fi căsătorit (legal) şi ar fi avut un copil. Nu ar fi murit pe când Panait era mic şi nici – cum scrie un biograf – pe vaporul care-l apropia de iubita lui Cefalonie natală, ci mult mai târziu, după primul război mondial, într-o căsuţă de la marginea Bucureştilor… Aceste informaţii mi le-a comunicat Memache Valsamos-Tănăsescu („fratele vitreg* al lui Istrati), care, între timp, s-a înarmat cu^ toate actele doveditoare şi le-a expus în numărul 4(21J 1974 al Manuscriptum- ului. Aşadar, Gherasim Valsamos s-a născut în 1862, satul Faraclata, plasa Cranin, judeţul Cefalonia din Grecia. Profilul schiţat este cel al unui „condotier* sau, mai bine zis, al unui palicar focos care, de foarte tânăr, încearcă să-şi facă norocul pe meleagurile României, manevrând, în tot felul de afaceri, banii împrumutaţi de la un mare afacerist şi potentat politic grec. Un an secetos – dar, probabil, fi speculaţii nefericite – // în situaţia unui falit. Urmărit judiciar în patrie, rămâne definitiv pe aceste locuri, trăind din variate expediente – contrabanda numărân- üfo-se pe primul plan. O trecere de la o ocupaţie la alta, încurajată şi de fratele său sosit la rândul luiy la Brăila – şi care era, yânchiriator de naveu. Emoţionant – şi de ce să n-o spunem –, de necrezut e faptul că drumurile sale se vor fi încrucişat cu cele ale fiului nelegitim, Panait. Căci Valsamos continuă să trăiască un timp în Brăila – la 31 octombrie 1907y locuia pe strada Sfânta Maria, atunci recunoscându-l drept fiu pe Memache y rod al unei convieţuiri (tot nelegitime) cu Irina-Amalia. Este drept că, ocupându-se cu arendarea de suprafeţe agricole peregrinează continuu în localităţile din jur. Memache povesteşte (destul de imprecis) că şi atunci când s-a mutat lângă Galaţi „Gherasim mergea deseori la Brăila, sub diferite pretexte, ceea ce provoca, la întoarcere, discuţii aprinse cu Irina-Amalia, care-i reproşa că a reluat legăturile cu Joiţa în 1912, se stabileşte (temporar) la Buzău, unde dă o formă legală convieţuirii cu Irina-Amalia (mai tânără ca el cu 20 de ani). În anii următori, neşansa urmărindu-l, se reîntoarce la Brăila, lucrândântre altele, ca „epistat", pontator la descărcarea vapoarelor şi a vagoanelor, în- scriinau-se chiar în sindicatul muncitorilor portuari – acel sindicat în care Panait Istrati era o figură cunoscută, contând ca unul dintre primii secretari! Cum va fi reuşit Valsamos, în asemenea condiţii, să păstreze atât de bine taina? Cum de nu a ajuns la urechile lui Panait nimic – nici atunci, nici altădată – de la rude sau cunoscuţii din mahala? Lucrurile par cu atât mai stranii, cu cât, în certificatul de naştere al lui Panait este trecut drept martor şi un „Gheorghe Valsamis, de ani treizeci şi nouă, profesia precupeţ, domiciliat într-o casă cu muma copilului“. Neconcor- danţele între nume indică o altă persoană sau e o simplă eroare de în Moş Anghel se afirmă că părinţii Joiţei ar fi fost „ţărani iobagi pe pământul boieresc“. Alte mărturii directe ale autorului ne previn că ţăranii din Baldovineşti, aflându-se în imediata apropiere de Brăila, important port fluvial, se pot bucura de o relativ mai mare independenţă în raport cu cei din alte sate. Mai de mult, se încurcau în spectaculoase şi uneori dramatice afaceri cu contrabandiştii. În timpuri mai noi, moderne, se vor emancipa, în forme adecvate, comerciali- zându-şi produsele pe piaţa oraşului. Putem să credem însă ceea ce se desprinde din Moş Anghel, şi^ anume că familia lui Stoica Istrate era de condiţie modestă. Aşa se face că la moartea tatălui lor, Joiţa şi Antonica sunt „luate“, în condiţii neprecizate legal, de doi negustori greci, iar Anghel, în vârstă de nouă ani, pleacă la Galaţi, ca băiat de prăvălie. Rămâne în casa părintească, îngrijind de mamă-sa, numai Dumitru. (La aceşti copii ai lui Stoica şi ai Nedelei Istrate trebuie să adăugăm şi un altul, Ştefanache, despre care Panait Istrati spune într-o scrisoare copist f (Se pare că e vorba de o altă persoană, deoarece Valsamos, conform actelor, avea pe-atunci 22 de ani.) Oricum, nu putem să nu rămânem stupefiaţi: în 1927, când Istrati caută cu înfrigurare să reînvie amintirile tatălui, făcând învestigaţii în Grecia, acesta se afla „bine merci” în Bucureşti. Va muri în 1929, când fiul său era în culmea gloriei, numele aflându-i-se în atenţia lumii întregi! Sau coincidenţele de nume şi de împrejurări biografice ne joacă o festă f* Să nu uităm că varianta expusă de Istrati – şi care era varianta susţinută de mama lui – nu se bizuie pe niciun document şi chiar el a încercat să înlăture misterul (fără succes). În scrisoarea trimisă lui Romain Rolland, la 22 martie 1923, încer- când să transcrie cele mai vechi amintiri pe care le deţinea din perioada copilăriei, developează aceste secvenţe autobiografice: „… aveam şase ani. Un bărbat, înalt şi puternic, apărea în casa noastră. Nu era frumos, fiind ciupit de vărsat, dar bine îmbrăcat şi foarte bun. El mă ia cu trăsura şi mă îmbracă din cap până-n picioare şi cheltuie enorm cu noi, oferindu-ne foarte scumpe lucruri de mâncat şi de băut. Cintă şi o face să cânte şi pe mama. Sunt veseli amândoi. Ne plimbăm la Galaţi cu vaporul şi asta mă delectează până la leşin. Ne fotografiem, el stând pe scaun, mama în picioare, încremenită; eu, cu un deget într-o carte, în genunchi pe un taburet şi cu ceafa ţeapănă. Sunt cât se poate de mulţumit, dar câteva luni apoi, văd că mama plânge adesea şi bărbatul ţipă la ea. În fine, o aud pe mama spunându-i: «Eşti căsătorit, mergi la nevastă-ta».* Să fie vorba de vreuna din reapariţiile lui Valsamos? Sau este evocată o prietenie temporară a Joiţei – părăsită de bărbat la o vârstă când se afla în deplinătatea atributelor ei fizice atrăgătoare? Că „şi-a lăsat oasele la Plevna“, ceea ce explică faptul că nu păstrează despre el nicio amintire.)1 1 Relatările mele privind familia mamei sunt totuşi sumare. Pentru a le completa, mă servesc de un instructiv studiu care mi-a fost pus la dispoziţie, după apariţia monografiei, de Jordan I. Tacu, „fost învăţător şi publicist” (cum singur se recomandă), rodul mai multor ani de documentare, între altele, în problema „neamului din care se trage Panait Istrati Ipoteza este aceasta: strămoşii dinspre mama s-ar trage din ciobanii transilvăneni statorniciţi pe malurile Dunării în cadrul transhumanţei: „Locuitorii ardeleni, transhumanţi vreme de veacuri, veneau aici la iernatul vitelor, cu târhatul pe măgăruş, cu fluierul la brâu şi mâncarea-n desagi, erau singuri şi foarte puţini cu nevestele lor. Erau cei mai mulţi slugi mocăneşti, nu stăpâni ori antreprenori de târle, cum trebuie să fi fost acel sas, Baldovin, ce a întemeiat târla dé la Baldovineşti, care n-are nimic cu acel sat nemţesc (sublinierile îi aparţin lui J.I.T., n.n.) ce-a existat şi până la 1916, la vest de Baldovineştii actuali, datorit unor refugiaţi religioşi germani…” În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, sunt citate monografii şi catagrafii ale timpului. „Ştefan Istrati (eroare: Stoica Istrate, n.n.) s-a însurat în 1854 în comuna Cazasu, fiind venit aici din altă localitate, fiindcă neamul Istrate, în statistica din 1828, păstrată în Arhivele Statului Bucureşti şi tipărită de prof. M. Popescu, în 1933, nu figurează nici în corn. Cazasu, nici în acest sat şi nici la Baldovineşti.“ Numele Istrate figurează la 1828 în comuna Osmanu. Iată ce arată catagrafia lui I. Slătineanu (rezumatul este al lui J.I.T.): „Acest sat se afla în plasa Vădeni, la sud de oraşul Brăila, 24 km, şi avea următorii locuitori: 6 fruntaşi cu 36 boi, 22 vaci, 15 cai şi 150 oi, aparţinând numai la trei locuitori, 13 mijlocaşi, cu 46 boi, 41 vaci şi 220 oi. Codaşi: 31, cu 87 boi, 65 vaci, 15 cai şi 177 oi. În fruntea codaşilor aflăm neamul Istrati, cu porecla Doxă: Istrate Doxă (se observă cum J.I.T. Transcrie când Istrate, când Istrati, n.n.), Gheorghiţă Istrati şi Ion Istrati, toţi trei aveau 6 boi, 9 vaci, 6 cai şi 45 oi… Unul dintre cei doi feciori, Gheorghiţă sau Ion, trebuie să fi fost tatăl lui Ştefan Istrati, bunicul scriitorului, iar Istrati Doxă îi era răs-străbunic.* Neamurile lui Istrati nu dispuneau de pământ arabil, ocupaţia de bază fiind creşterea vitelor. „Iar caracteristica că ei aveau şi oi ne îndreptăţeşte în susţinerea noastră că ei proveneau din Ardeal, de unde veniseră aici ca slugi mocăneşti, ceea ce ne-o dovedeşte numărul redus de oi ce-l posedau în sfârşit, mai reţinem amănuntul că, pe la 1906, Baldovineştii se vor numi şi Istrăteştii – numele, deşi neoficial, e consemnat ca atare de geologul Radu Sevastos în studiul său despre terasa de la dreapta Şiretului. Sunt acestea pure ipoteze – menite să îngroaşe aura poetică legată de instinctul migratoriu moştenit şi prin această ramură genealogică de Panait Istrati? Cercetând fondul de documente achiziţionat de Muzeul literaturii române de la familia Cioflec, am dat peste acest pasaj dintr-o conferinţă ţinută de Romulus Cioflec, în 1936: „întrebat de mine dacă Viaţa unchilor lui Panait ne este cunoscută din diverse povestiri. Singurul la care se simte nevoia stabilirii unor caracterizări mai precise este Anghel, deoarece în cunoscuta povestire, prin tragica luptă cu destinul, eroul se ridică la o măreţie care nu ne îngăduie să-i observăm trăsăturile de toate zilele. Nu avem posibilitatea să folosim portretizări directe ale scriitorului, ci numai să confruntăm consideraţii împrăştiate de-a lungul diverşilor ani, în lucrările sale beletristice. În ultima carte, În lumea Mediteranei. Apus de soare, descoperim un detaliu: moş Anghel, deşi reumatic, nu se ducea decât o singură dată pe an la Lacul Sărat din vecinătatea Brăilei, ca şi Joiţa Istrati; motivele sunt însă diferite: mama scriitorului nu mergea din cauza sărăciei, pe când fratele ei, „din pofta de a face avere”. Dealtfel, chiar în povestirea căreia îi împrumută numele, se spune că Anghel ajunsese să se încaiere cu fratele său pentru că ţinuse morţiş să împartă toate bulen- drele rămase după moartea mamei lor. (La fel îşi ceruse partea Antonica, şi cu această ocazie, aflăm că şi ea ar fi ajuns la un trai „înlesnit”.) Suntem îndreptăţiţi poate să credem că moş Anghel dădea dovadă în viaţa de toate zilele de un caracter mai meschin decât cel al eroului literar. Izbutind să devină un gospodar înstărit – cârciuma sa avea un bun vad pe drumul Galaţilor –, el se va găsi în vrajbă cu fratele său mai sărac, Dumitru, şi până şi faţă de sora sa mai mare, Joiţa, spălătoreasă de la Brăila, arăta o bunăvoinţă rece, parcă obligată. Oricum, nevoită să-şi lase copilul să crească în sat, Joiţa îl va duce la Dumitru, şi nu la Anghel (un motiv fiind probabil şi acela că fratele mai mic locuieşte în casa părintească).1 Istrăteştil din Baldovineşti sunt de baştină din judeţul Brăila, mi-a spus că unchii lui, adică Moş Anghel şi Moş Dumitru, ca şi maică-sa îi spuseseră că se trag dintr-un străbunic venit cu oile din Ardeal…“. 1 Moş Anghel moare în 1909. Moş Dumitru, în 1937 – la doi ani după moartea scriitorului –, în vârstă de 78 de ani. În 1925 (1 iulie), înaintea venirii în ţară cu aureola de scriitor consacrat la Paris, Istrati îi adresează această rugăminte prietenului său, frizerul N. Constantinescu: „Măi Nicule, măi! Multe buclucuri mi-ai descurcat tu: n-ai putea să afli ce-o fi devenit un biet unchi al meu, Dumitru Istrati, fratele mamei şi al lui Moş Anghel Era ţăran în satu nemţesc la izbucnirea războiului. Mi s-a spus apoi că s-ar fi mutat la în Baldovineşti, Panait va sta până la vârstă de şapte ani. Apoi va reveni aci în timpul vacanţelor şcolare. Mai târziu, când va vorbi despre frumuseţile pământului, care de la bun început au pătruns în inima lui cu violenţa dragostei (Pour avoir aimé la terre), el va aminti, în primul rând, „cătunul Baldovineşti de la revărsarea Şiretului“. Aceste locuri capătă, în povestirile sale, trăsături fabuloase. Ţinutul mlăştinos apare ca o întindere nesfârşită, în care omul se poate rătăci, unde solul e „trădător“, când năpădit de o vegetaţie acvatică rece şi lipicioasă, când de bun- geturi stufoase şi ghimpoase, în care nu cutează să intre nici cetele hămesite de lupi. Aici ar fi fost, cum se spune în Ţaţa Minca, „imperiul naturalei nepăsări“, unde îşi găseau adăpost sigur, altădată, haiducii şi contrabandiştii. Pe meleagurile Baldovineştilor, altfel decât în altă parte, „Orizontul e mai aproape de om, bolta cerească mai sus“ etc. Confruntate cu realitatea de azi, priveliştile din povestiri îşi pierd, într-un sens, din vrajă. Cu o albie mult prea vastă pentru debitul său de apă, cu balta pe care se chinuie s-o resfire la revărsare, Şiretul îţi apare aici ca surprins într-un gest de o ambiţie zadarnică, o inutilă încercare de a imita Dunărea, cu spontanele şi luxuriantele ei bălţi. Şi chiar dacă ar fi să ne imaginăm cum va fi arătat fosta baltă a Vădeni- lor, pe vremea în care, în lipsa digului, Dunărea umfla apele Şiretului şi inunda satele din jur, la proporţiile sugerate de povestitor, tot n-am putea ajunge nici în ceea ce priveşte peisajul, nici „cataclismele“. Locul însuşi are un anumit aer de mândrie exagerată, de vanitate afişată, ca şi cum s-ar forţa steril să mimeze monumentalul. Dealurile Baldovineştilor, simplă punte între platoul Brăilei şi al Galaţilor, au creştet golaş, povârnişuri surprinzătoare, ca şi cum s-ar înrudi milenar cu străvechii munţi ai Măcinului, de dincolo de Dunăre. În- tr-un singur loc ţi se transmite total sentimentul imensităţii şi al forţei telurice evocate în cărţile sale: stepa, Bărăganul. Chiţcani. Dacă prefectul Brăilei ar vrea să-i caute urma şi să-ţi dea rezultatul, mare pomană şi-ar face! Ia vezi! Tu eşti un bun ogar!" Iar la 30.X.1925, anunţându-l pe acelaşi prieten că va veni la el Moş Dumitru, se simte obligat să adauge: „Te rog să-l ierţi dacă ţi se va părea mai ursuz: e un om bun şi drept, dar a suferit foarte mult. El m-a crescut până la etatea de 7 ani…” Lângă unchiul său Dumitru, Panait a putut să cunoască viaţa obişnuită a „coj anilor”. Îl întovărăşeşte oând merge să tragă cu puşca după grauri, prin viile căţărate pe deal, sau când duce caii la păscut. Îi place să mănânce porumb copt la focurile din câmpie şi mai ales să păzească noaptea caii pe marginea bălţii, învelit în gheba unchiului său, admirând frumuseţea mirifică a cerului şi orăcăitul broaştelor (pe care îl va exalta în multe povestiri, numindu-l „dumnezeiescul cântec al broaştelor”). Panait a putut să ia cunoştinţă de viaţa grea a ţăranilor. Sunt autentice faptele prezentate în O noapte în bălţi şi, incidental, în Ţaţa Minca. Boierul se declarase stăpân până şi pe balta Şiretului, neîngăduind tăierea stufului decât acelora care aveau permise eliberate de el în schimbul unor taxe. (Nopţile în care Dimi fura stuf din baltă sunt amintite şi în Pour avoir aimé la terre.) De asemenea trebuie să credem în amănuntele pe care scriitorul le dă în O noapte în bălţi, cu privire la dificultăţile de ordin material în care se zbate familia lui Dumitru Istrate, nevoită uneori să se mulţumească la masă cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, care, precizează autorul, „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă”. Panait nu se află însă în situaţia obişnuită a unui copil de ţărani săraci. La unchiul său este privit ca un fel de musafir (în fiecare duminică mama lui venea să-l vadă, adu- cându-i câte ceva de la oraş). Iar apoi, când vrea, poate să stea şi la celălalt unchi, cârciumar. La acesta din urmă se va duce mai târziu, cu deosebire în vacanţele şcolare. Lui An- ghel îi plăcea să-l pună să istorisească muşteriilor ce citise prin cărţi, totodată obligându-l să dea şi ceva ajutor, ca să deprindă cârciumăritul. În serile de la Baldovineşti – la şezători, ori la cârciuma lui Anghel –, va fi ascultat viitorul scriitor poveşti cu haiduci sau contrabandişti.1 1 Din aceeaşi Scrisoare deschisă D-lui N. Iorga: „ultima cârciumă a lui «Angheluţă», ale cărei ruini se mai pot vedea şi azi, era un focar de poveşti de pe vremea ocupaţiei. Şi ca şi cum destinul ar fi având legi precise, moş Anghel nu scapă niciun prilej de a-mi face cunoscut «încă o poveste turcească» mie, «ţmcu pământului»..” De la vârsta de şapte ani, Panait Istrati locuieşte în cea mai mare parte a timpului la oraş (unde urmează cursurile şcolii primare). Pentru a înţelege atmosfera Brăilei din anii aceia, ne putem adresa cu încredere cărţilor lui Panait Istrati, care zugrăvesc poetic, dar extrem de veridic, aşezarea dunăreană. În Neranţula găsim descrierea planului topografic al Brăilei: „Este ca un evantai aproape în întregime desfăşurat. De la cazarma care-i formează centrul, opt străzi şi două bulevarde formează tot atâtea braţe care îi înlănţuie talia şi-o arată Dunării ca pe o ofrandă ispititoare, dar, fără ca frumoasa să fie cu nimic jenată, patru străzi sfărâmă elanul celor zece braţe, traversându-le exact ca legăturile unui evantai.” Panorama, „poate este unică în lume“. Iată Brăila, oraş bătrân, cu salcâmi şi castani şi, primăvara, cu parfum de baltă renăscută. Brăila, care are ca prieten Dunărea, „cea cu trupul de argint şi părul verde“, şi se învecinează cu ne- sfârşita întindere a bălţilor, domeniul stufărişului sălbatic, cu tuneluri de frunze sau canale naturale care vibrează ca argintul viu în lumina zilei. În plus, unele dintre cartierele Brăilei mai păstrau, pe vremea când Istrati era copil, un intens colorit patriarhal: mahalaua Cetăţuii – locuri descrise în Chira, cu case de lemn şi cafenele turceşti –, cartierul grecesc Karakioi –, cu uliţe în care, în nopţile de vară, palicarii fredonează melodiile tânguitoare ale arhipelagului mediteranean. Pot fi întâlnite „cadâne indolente, sfioase, privind printre uluci şi gata să-şi coboare vălul aruncat pe creştet“, greci visători şi afemeiaţi, cheflii şi guralivi. Alături se află mahalalele cu tristă faimă, precum Como- rofca, în care-şi punea amprenta – contradictorie şi aspră – portul modern. În Comorofca, furturile, crimele se ţineau lanţ, banii se aruncau cu încrâncenare în chefuri până la ziuă, când „berbanţii“, dacă nu se stâlceau în încăierări, se plimbau cu lăutarii după ei. Munca în port o acaparau „gâtoşii“, cei puternici, care alcătuiau, împreună cu prietenii lor, cu finii şi cumetrii, caste închise, spre nenorocirea celor slabi şi răzleţi. Acest amestec strident de Brăilă patriarhală şi port modern e bine zugrăvit de Panait Istrati într-un articol din România muncitoare (29 aprilie 1914): „Mai trăiesc şi astăzi bătrânii, foşti muncitori ai portului, care şi-au încovoiat spinarea sub greutatea sacilor, pe vremea când nici nu se pome nea de vagoane în portul Brăilei, când corăbiile cu pânze ţineau locul bastimentelor de azi şi când cheiurile, docurile şi întreg şinalul Dunării formau o băltoacă desfundată, în care înota îmbulzeala de muncitorime străină, la un loc cu bogătaşii turci, greci şi arabi, încărcătorii de pe vremuri cu chimirurile pline de galbeni şi poli imperiali. Şi iată cum… astăzi portul nostru este inundat de mari vase de tonaj, de sute de vagoane ce sosesc zilnic în locul căruţelor ţărăneşti, de docuri moderne, elevatoare de apă şi de uscat, care fură pâinea hamalului, iar mâine, poimâine, vom vedea alergând pe cheiul Dunării acele nimicitoare camioane automobile, care vor încărca dintr-o dată o jumătate de vagon şi vor desfiinţa pentru totdeauna căruţele sau ghiocurile brăilene, unice în felul lor, şi pe care nu le-am mai întâlnit în niciun oraş din câte cunosc/’ Acesta este oraşul în care mama lui Panait munceşte ca spălătoreasă. Surprinzător e că şi ea a avut de suferit de pe urma practicilor idealizante exercitate în jurul fiului ei. S-au scris articole în care Joiţa Istrati era proiectată într-un cadru de un sentimentalism exultant, aproape mistic. Este semnificativă ascunderea amănuntului – considerat, desigur, nepoetic – că Panait Istrati a avut un tată vitreg, pe vătaful de hamali Zainea.1 Nici scriitorul – desigur, din alte motive – nu va vorbi despre această rudenie, deşi se pare că, prin 1910, i-ar fi pricinuit supărări mamei sale, datorită campaniilor înverşunate dezlănţuite împotriva vătafilor. Informaţiile culese ne-o arată pe Joiţa Istrati ca o fire deschisă şi plină de viaţă, care, în tinereţe, însufleţea cu prezenţa ei petrecerile familiale din sat.2 Rămânând văduvă, 1 Afirmaţia am făcut-o luându-mă după cele ce consemna un articol apărut în ziarul Curierul din Brăila (nr. Din 14 septembrie 1925). Văduva scriitorului, Margareta Istrati, mi-a atras atenţia, la apariţia monografie’i, că nu se poate vorbi de un tată vitreg cită vreme Joiţa n-a fost căsătorită legal cu Zainea. Făcând precizarea de rigoare, ţin să relev că fostul vătaf de hamali a avut grijă de mama scriitorului până în ultimele ei clipe de viaţă. Întorcându-se în ţară după răsunătorul lui triumf literar din Apus, Istrati – conform altei ştiri din Curierul – i-a făcut, în semn de recunoştinţă, o vizită protocolară. 2 Iată descrierea pe care i-o face Gheorghe Ionescu cizmarul român stabilit la Paris, reclamând, fireşte, cele ce i le relatase Istrati: „Era voinică, frumoasă… Grecul, tatăl lui Panait, a văzut-o dansând hora la refuză cu mândrie să stea pe capul rudelor din Baldovineşti, şi, pentru a-şi creşte aşa cum vrea ea unicul copil, îndeplineşte munci istovitoare la oraş. Anumite planuri de mariaj – de pildă, cu un pescar, Nicolae, descris incidental în Moş Anghel şi Ţaţa Minca – sunt curmate de îndată ce ameninţă să pericliteze dragostea acaparatoare faţă de micul odor, care devine singuru-i scop al existenţei. Eforturile ei de a-şi asigura traiul sunt de-a dreptul dramatice – uneori se întorcea acasă împleticindu-se, astfel încât poliţiştii ajungeau s-o creadă beată (notează un biograf). Băiatului ei nu trebuia să-i lipsească nimic, el nu trebuia să simtă apăsarea mizeriei. Faţă de stăpânii la care spăla rufe păstra o atitudine rezervată şi umilă. În Pour avoir aimé la terre, Istrati afirmă că, în copilărie, el ar fi fost o fiinţă slabă, fiindcă o vedea pe mama lui cum, „pe când lua masa, închidea gura la apropierea stăpânului, al cărui jeg îl spăla pentru 30 de bani pe zi şi hrană”. Aceasta n-o împiedica pe Joiţa să-şi păstreze intacte mân- dria şi prejudecăţile de ţărancă. Atunci când Panait o va anunţa că a găsit unde să intre ca băiat de prăvălie, spălătoreasă plânge să i se rupă „rărunchii”, îngrozită de ideea că şi-a irosit de pomană tinereţile, muncind ca o roabă, dacă îşi lasă fiul să intre la „stăpân”. Desigur, jucau un rol şi idealurile pe care şi le făcuse devotata mamă în legătură cu viitorul fiului ei, idealuri de parvenire la o bună stare materială (de aci sfaturile pe care i le da: să fie supus şi respectuos cu mai marii săi, pentru că numai aşa poate răzbi în viaţă). Dar mai intervenea şi alt aspect important: Joiţa mai privea şi judeca lucrurile prin prisma vechii sale poziţii sociale, de fiică a gospodarului Stoica Istrate. O sărbătoare din sat şi a cerut-o părinţilor. Aceştia au refuzat. Atunci el a furat-o noaptea cu o trăsură.“ Grecul era bolnăvicios şi nu dansa. „Ea dansa însă ca o regină. În timpul sărbătorilor, el rămânea la masă, fuma, bea şi o privea cum dansa. Şi când vedea că dansatorul o strângea puţin la piept, el lua în mină paharul şi-l strângea, îl strângea, până când se spărgea şi mâna îi era plină de sânge…" (Marianne, 24 aprilie 1935.) Evocarea poate fi suspectată de anumite ambiţii literaturiste. Să reproducem însă caracterizarea] oiţei din Moş Anghel: „femeia din pricina căreia multe capete s-au spart în tinereţea ei". „La treizeci de ani era frumoasă ca o fată care atunci se măritase; plăcută şi veselă din fire, cânta şi dansa ca nimeni alta…" Comportamentul ei reprezintă un caz tipic de inadaptare. Părăsind lumea satului strămoşesc, Joiţa se simte ca o străină în viaţa de oraş, unde nu va reuşi să se integreze definitiv niciodată. Este plină de tâlc neîncetata mutare dintr-o mahala în alta (momente de adânci satisfacţii pentru micul Panait, inaugurând primele rătăciri, în imaginaţia sa cu peripeţii de aventură), ca şi sfaturile pe care se grăbeşte să le dea, de fiecare dată, copilului: „vezi să fii cuminte, dragul mamii… în mahalaua asta lumea e rea, să nu te împrieteneşti cu nimeni.” 1 1 într-u, n articol din Viaţa românească, 10-11/1928, întâlnim o interesantă încercare de aplicare a metodei psihanalitice în învestigarea universului copilăriei lui Panait Istrati. Autorul (Petru Marcu-Balş – alias Petre Pandrea) caută să» radiografieze* diverse imagini ale mediului familial care justifică ideea unei „fixaţii materne”. Absenţele prelungite de-acasă ale soţului, întreprinderile sale de contrabandist – sub semnul unor perpetue primejdii –, în sfârşit, părăsirea definitivă a căminului conjugal, toate sunt de natură să intensifice şi să dramatizeze dragostea mamei pentru copil. Se adugă carenţele adaptabilităţii la viaţa de oraş – unde Joiţa se află departe de rude şi în cazul căreia defecţiunile relaţiilor cu mediul înconjurător caută compensaţii în sporirea afectivităţii materne. P. M. Balş afirmă: „Această acaparantă preocupare maternă a modelat trăsăturile sufleteşti ale scriitorului conform acelor legi general-omeneşti care definesc complexul lui Oedip” (articolul se intitulează: Complexul lui Oedip la Panait Istrati). Sunt, nici vorbă, un şir de caracteristici care se dezvăluie, convingător, sub acest unghi al cercetării: instabilitatea (blestemul feminismului), orientarea nu spre exterior (tipurile „obiective”), ci spre interioritate psihică (tipurile „subiective”), anumite predispoziţii „socratice” (e interesant că şi André Gide şi Marcel Proust au beneficiat de acelaşi fixaj exclusiv matern), necesitatea vitală a unei prietenii („amicomania”) etc… Când însă autorul articolului încearcă să supraliciteze semnificaţiile de ordin psihanalitic ale unor detalii – cum ar fi faptul că Istrati reţine din veşnicile lor mutări dintr-o mahala în alta spargerea unei lămpi şi a ceasornicului, ceea ce ar simboliza în subconştient nostalgia după „somnul dulce şi cald de la sânul matern” – se ajunge la acele exagerări puerile care apar inevitabil ori de câte ori metode adiacente cercetării literare sunt aplicate abuziv. Menţin totuşi ca plauzibilă explicarea prin complexul lui Oedip a neistovitei sete a lui Panait Istrati de a vagabonda mereu sub alte ceruri, într-adevăr, o excesivă afecţiune maternă (explicabil psihologiceşte) provoacă un sentiment de saţietate sufletească, de unde, inevitabil, dorinţa de îndepărtare, mai precis, dorinţa orgolioasă de evadare de sub aripa ocrotitoare, de realizare în afară a unui destin bărbătesc. În Codin, găsim această mărturisire cu valoare de test psihanalitic: „Joia era singura zi din viaţa mea de şcolar mai frumoasă ca duminica. Nu erau în toată săptămâna momente la fel de dulci în care să mă simt stăpân pe mine Aşadar nu e greu să-ţi închipui – pe aceste coordonate – cât de însingurată a fost copilăria scriitorului. Putând să „evadeze” oricând voia la unchii săi din Baldovineşti, având o ţinută vestimentară îngrijită, datorită eforturilor dramatice ale mamei sale, Panait se află într-o situaţie puţin diferită de a celorlalţi copii de la periferia Brăilei. Scriitorul va mărturisi că nu legase niciodată prietenie cu băieţii de vârsta lui, murdari şi bătăioşi, care îi inspirau teamă, simţindu-se atras numai de persoane mai în vârstă, precum Călin – viitorul Godin –, despre care va spune că era „başbuzuc cu inimă de aur”. În timpul său liber, în loc să se pasioneze după jocurile specifice vârstei, preferă să citească fascicole de roman popular pe care caută să le confrunte cu poveştile auzite în cârciuma lui Moş Anghel, ori să hoinărească prin cartierele vechi ale Brăilei, care ofereau un cadru adecvat visării – cu „cetatea ascunsă”, cu hrubele misterioase care făceau să se scufunde peste noapte clădiri întregi, cu faimoasele „maluri” năpădite acum de muşeţel aromitor, cu vadurile pe care se îmbulzeau cetele de căruţaşi, cu rada portului unde catargele se amestecau cu ceaţa negurilor… E uşor de înţeles că şcoala, cu restricţiile ei fireşti, îi va apărea ca o carceră. (în autobiografia pe care şi-o scrie în 1934, aminteşte „constrângerea şcolii, după frumoşii ani de libertate totală”.) Fapt e că, înscris la şcoala primară „Tudor Vladimirescu”, o frecventează în primul an numai timp de trei luni, iar în cel de al doilea şase, rămânând de două ori repetent. Reuşeşte să absolve patru clase, mai mult datorită bunăvoinţei directorului de atunci, Petre Moisescu. În lumea Mediteranei. Răsărit de soare, Adrian, alter-ego-ul lui Panait, declară cu o sinceritate dezarmantă: „… am un creier îndărătnic faţă de orice îmbogăţire de cunoştinţe care vin de pe urma cititului. Dacă maică-mea m-ar fi putut trimite la liceu, aş fi fost de o mediocritate îngrozitoare.” într-adevăr, era şcolar bun numai la scris şi la citit, fiind refractar în genere asimilării de cunoştinţe abstracte. Fi pe universul meu." Motivul? „Duminica şi zilele de sărbătoare trebuia să fiu totdeauna în compania mamei, eu îmi petreceam aşadar duminicile mele Ungă eay nu era decât joia pentru a-mi umple pieptul cu acel suflu divin care este conştiinţa de a fi în întregime liber, liber chiar de dragostea mamei"

Îmi asum personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor. Brăila P. Istrati („România Muncitoare”, an V, nr. 49, 4(11) februarie 1907) Àl X-lea Congres al Partidului Socialist Italian Importanţa Congresului din Florenţa nu este mai puţin mică ca acelui din Niirenberg, mai ales că nuanţele de tactică sunt cu mult mai pronunţate la tovarăşii italieni decât la germani. Cu toată deciziunea şi cu toată lupta dintre grupe, pe care temperamentul italian o face foarte aprigă, partidul influenţează destul de mult asupra politicii ţării şi majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică. Tendinţa. Forţa partidului După tactica ce proferă, căci scopul rămâne neclintit acelaşi, grupurile şi-au luat drumurile următoare: Reformiştii. (Turatti, Bissolati, Trêves etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor şi sunt convinşi că cea mai bună tactică este aceea care te face mai uşor să le cucereşti (Posibilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile – în anumite cazuri – de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susţine autonomia secţiunilor. Grupul acesta a mers crescând şi la număr şi la influenţă iar azi îşi are majoritatea la Congres. Revoluţionarii sau intransigenţii (Lazzari etc.), o mică, dar viguroasă falangă care conduce şi apără spiritul pur al socialismului tradiţional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor şi ministerelor sunt pentru disciplina cea mai nemiloasă (…) Integraliştii (E. Ferri, O. Mărgări, etc) sunt împăciuitorii primelor două grupuri. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendinţe dar în realitate formează o masă flotantă mişcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări. Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului care acum o au reformiştii. În fine, Sindicaliştii (Lambriola şi Ambris, etc.) au ieşit, afară de un grup napolitan, toţi din partid, în care Lambriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul îşi va grăbi mersul spre putere în acelaşi timp cu lichidarea sa definitivă. Toate tendinţele enumerate se agită asupra următoarelor forţe: La 1904, partidul număra 45800 aderenţi repartizaţi în 1330 secţiuni. De atunci însă, se observă o scădere, aşa că la congresul acesta, partidul numără numai 41594 membri în 1282 secţiuni. Explicaţia stă în luptele interne care la congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliştilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul poseda 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanţi şi grupează în organizaţii 1/20 din muncitori. Partidul mai număra 5 ziare cotidiene şi vreo sută săptămânale apoi multe ziare satirice. Dezbaterile Administraţia Florenţei fiind radical socialistă, oraşul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale în mare ţinută au dat onorule iar primarul oraşului a ţinut să prezinte celor 800 delegaţi omagiul populaţiei. Bărânul luptător Andrea Costa prezidează. Proletariatul, spune dânsul, ne priveşte cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever şi just. S-a zis că Conferinţa Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea şi noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acela din Modena, al Confederaţiei Muncii. Bergamano aminteşte că în 1903 socialiştii au oprit călătoria ţarului în Italia. D. Sanctio propune şi Congresul aclamă o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud. După ce se face raportul ad (ministrativ) şi moral al partidului se încinge o discuţie foarte aprinsă în care sindicaliştii sunt aproape maltrataţi asupra direcţiunii urmată de partid. L. Turatti reproşează că direcţiunea nu a rezolvat chestiunea din Milan unde reformiştii sunt excluşi din partid. El se declară ca reprezentant al grupei reformiste din Milan. Preşedintele spune că Congresul prin aplauzele sale unanime, a admis grupele milaneze. Modigliani spune că direcţiunea nu a ştiut să se opună relelor sindicaliştilor. Lazzari (:) La Milan grupele reformate trebuie să se unească cu celelalte. O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui „Avanti”. Ziarul are un deficit de 35 mii (lire). Cetăţeanul Bergamano, care împrumutase ziarului 10000 de lire, renunţă la ei. Face la fel şi Mungini, tot pentru 10000, Angeolonio renunţă la 3000 (lire) şi încă o sumă de creditori renunţă la mari sume, aceste sacrificii cât şi urcarea cărţii de adeziune va uşura soarta ziarului. Raportorul chestiunii „relaţiilor partidului cu organizaţiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederaţiei italiene a muncii; aşa că reiese clar stadiul acestor relaţii. El s-a exprimat energic contra grevei generale: că nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepţionale, altfel e o hoţie de forţe. Langolandi, revoluţionar, voieşte “libertatea luptei de clase’ şi nu codificarea ei. Reiese că revoluţionarii sunt sindicalişti şi stau în partid cu speranţa de a-l revoluţionariza. Cheni, deputat, muncitor de docuri: Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbeşte de maturitatea conştiinţei proletariatului; dar care e această maturitate? Proletariatul trece prin trei faze: când el a servit în uzină şi înjură afară pe patron; când ajutat de partidul socialist el luptă pentru revendicări; şi când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucereşte îmbunătăţiri fară să fie însufleţit de un ideal, de o credinţă, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea amelioraţiunea obţinută, nu e urmată de studiu sau de o înălţare morală, ea e risipită în viţii (ovaţiuni interminabile au salutat superbul discurs). Dugan: „Nu trebuie a cădea din greşeala sindicalismului revoluţionar în aceea a sindicalismului reformist. Organizaţiile muncitoare să fie înainte de toate, socialiste”. Graziani: „Organizaţiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în Organizaţii, numai oameni de o singură clasă, şi deci numai ele pot face adevărata politică de clasă”. Turatti arată că integraliştii au îndeplinit un rol frumos şi-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegralizare.. Revoluţionarii au devenit semi-revoluţionari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendinţă de „concentraţiune” şi pe asta e bazată tactica reformiştilor, căci aşa este situaţia momentului. Revoluţiunile Casa socialiştilor, s-au subscris obligaţiuni de 25 lei pentru clădirea ei la Roma. Contra (arului: Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus şi să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a ţarului. Anticlericalismul’, interzicerea congregaţiilor. Învăţă- mântul laic. Antimilitarismul’, amânată pentru viitorul congres. Politica comunală: Congresul consilierilor comunali socialişti o va lua în dezbatere. Statutele partidului’. Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea. Ordinea de zi se declară: contra sindicalismului revoluţionar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naţionalizate pe motiv că e o luptă contra însăşi a colectivităţii, contra opoziţiei perpetue. Conform deciziilor Congresului din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-şi alege dintre ei membri în parlament. Această ordine de zi e a reformiştilor şi a fost admisă prin 18252 voci. Ordinea integralistă a obţinut 5384 voci şi cea intransigentă, 5927. Au rămas opuse acum numai două tendinţe: sindicalismul şi reformismul, foarte neegale, însă, căci triumful acesteia din urmă se datoreşte în special Confederaţiei Muncii care până acum conţine voinţa majorităţii puternice a muncitorimii italiene. Is. („România Muncitoare”, an V, nr. 44, 16 octombrie 1908) Din ţară: Brăila – Lacul Sărat Un accident, care dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri, a avut loc zilele trecute în localitate. Faptele stau astfel: În urma lucrării de către Stat a staţiunilor balneare, s-a pus aci în reparaţie generală stabilimentele băilor, ridicându-se o schelă quadrilaterală pentru a servi la montarea unui horn, de o greutate enormă, ce serveşte maşinii de pompat. Această schelă cu o înălţime de vreo 15 metri, stătu mai multe săptămâni în picioare, fară a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie când, dezlănţuindu-se o furtună relativ de mică intensitate şi numai în 10 minute, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor devenind o enormă grămădă de grinzi şi scânduri în neregulă. Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puţin simţ într-însul, şi-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă, catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupaţi cu aşezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omeneşti! Fiind aci izolat, nu ştiu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt şi sub ce impresie. Sigur, nimic senzaţional! Ştiu însă că a doua zi, toţi interesaţii direct, au regretat, ce? Că prăbuşirea schelei va întârzia cu cea. 10-15 zile deschiderea staţiunii şi astfel vor fi loviţi în pungă. Putea să-şi frângă gâtul şi un regiment de lucrători numai schela să fi rămas neatinsă. P. Istr. („România Muncitoare”, an V, nr. 21, 14 mai 1909) Cum trăieşte breasla servitorilor Hotel Popescu – Lacul Sărat Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce duc servitorii, promisesem că voi mai reveni a viza un caz din sutele altele şi pentru a da o probă de lăcomie şi moralitate burgheză, iar pentru a ilustra şi mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi şi mai cunoscut hotel din această staţiune şi care a fost şi este exploatat de însuşi proprietarul său, d (omnul) C. Popescu – fost sergent de stradă în tinereţe, iar soţia sa guvernantă, fost mulţi ani librar, destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi! Să nu se creadă că gravitatea faptelor, mai jos enumerate, vor aduce vreo ştirbire moralităţii acestui escroc şi nesăţios exploatator: ele sunt de notorietate publică; şi cine nu ştie sau cine mai poate ţine cont de câte ori s-au perindat prin faţa instanţelor noastre judecătoreşti, ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înşelat dânsul şi de cine n-a fost dat în judecată? Şi cum s-ar putea să roşească sau să revolte de aceste rânduri, nişte oameni care cu toată bogăţia lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câştiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziţia sa în societate nu-i o ruşine să-şi înşele portarul cu 0,50 b (ani), dublându-i costul unui sfert de chilo (gram) de gudron? Dar să vedem prin ce metodă s-a mai pricopsit această „splendidă pereche” pe lângă înşelăciunile săvârşite printre cei avuţi. Să vedem cum s-a purtat el faţă de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi. Cu o lună înaintea deschiderii fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul şi nimic” pe lumea asta, după acei purtători de braţe, aducătoare de aur. Atunci, el îşi pune tot talentul blestemat în acţiune. Pentru a fi concis, prin înseşi cuvintele lui voi arăta cum ademeneşte pe cel ce nenorocirea îl scoate. În cale – „e drept, zice el, luna asta, până la 1 Mai, vom munci cu toţii la curăţirea şi aranjarea hotelului. Leafa nu aveţi decât 15 fr. Pe lună şi mâncare dar, nu vă uitaţi la asta, nu e numa (i) asta, câştigul de la deschidere şi până la 1 septembrie, curat îmbrăcaţi şi prin puţină muncă la toamnă vă veţi trezi fiecare cu câte 5-6 sute de lei în buzunare cu care puteţi petrece boiereşte iama, aşteptând sezonul următor.” Câte cuvinte, atâtea minciuni, şi scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune şi neraţionament matur. Posturi sunt la acel hotel pentru 7 bărbaţi, dar, speculantul trece peste această sumă cu încă 3-4 inşi pentru luna de curăţenie şi dacă s-a întâmplat să poată răbda toţi până la deschiderea sezonului, apoi atunci ştie d-lui să facă vânt la ce e de prisos şi să reţie tot ce a fost mai bivol şi mai răbdător. Această sumă de oameni într-o lună trebuie să dea gata 100 şi ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări, etc. Aceşti oameni trebuie să fie şi servitori: să scuture, să spele, să aşeze şi meseriaşi să zidească şi vopsitori, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuşi, pavoazatori, electricieni, etc. Meseriaşii, cu adevărat, nu calcă niciodată în casa asta. P. Istr. Brăila Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii şi diferite sisteme de avarii, dar cearceafuri în loc de plafoane şi tinichele în loc de duşumele, nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste. Într-adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta în.P. De plafon zidit, restul pe unde a picat tencuiala s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie şi din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul şezând tranchie în pat, cu o bruitură, un pârâit şi apoi sculându-se cu cearceaful în cap neştiind dacă e în Lacul Sărat sau în Messina. Acelaşi lucru cu duşumelele. Fiind putrede şi nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bate tinichele unde e scândura putredă şi se scufundă piciorul şi acum întreaga casă nu are nicio saândură bună, tinichelele se aşează unele peste altele. De la 4 dimineaţă şi până la opt seara când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 10 ceasuri, mai rău decât calul de tramvai. Hrana, spun cu siguranţă că de ar vedea-o Nababul cu toată arta sa de a da „pandişpan” ţăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte şi ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea a dispreţuit-o şi ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun pus în bătaia tunurilor de la Stăneşti. Pe lângă aceasta, mizerabilul nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ţi-ai cumpărat din buzunarul tău şi de multe ori oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură. Şi dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „dacă-ţi place aşa, la mine loc să fie, că broaşte berechet” Partea cea mai grozavă însă, stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-şi pierde numai timpul şi sănătatea dar şi… CINSTEA. Cleptomania patroanei acestui infern a târât pe mulţi servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariţia a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câţi ţal-chelneri nu şi-au pierdut garanţia şi iată cam în ce mod: restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea ţal-chelnerului angajat, o garanţie oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri; şerveţele, etc. Garanţia e pierdută. Lipsa aceasta, victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu ştie că argintăria şi celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner. Din cauza aceasta, acum, niciun ţal-chelner nu mai vine la acest restaurant iar când se hotărăşte la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia şi el parte la pierzanie. Acestea sunt fapte adevărate. Înainte de a termina şi pentru a nu se pune în dubiu spusele mele asupra moralităţii acestor oameni, aduc ca probă vie următoarea înserare la coresp (ondentul) din Brăila din ziarul Universul no. 130/24 mai a.e. — “Gh. Odăreanu din Viziru a reclamat parchetului pe d (omnii) Paleologu şi C. Popescu de aci, care în calitate de martori prin substituire au ridicat de la Tribunal o recipisă pe numele Neagu Untaru şi au încasat bani de la ad (ministraţia) financiară. Cred că aceasta e deajuns pentru un om cu o avere de un milion” (Brăila) P. Istr. (” România Muncitoare”, an V, nr. 28-29, 7 iunie 1909) Din ţară O lecţie bună Dacă toate mişcările muncitoreşti au avut de suferit prigoanele administrative nimeni nu se plânge că aşa e firea lucrurilor. Poliţiile au rolul şi menirea de a apăra interesele capitaliste în detrimentul intereselor muncitoreşti, dar muncitorii au de suferit din cauza altui element mult mai primejdios şi mai josnic decât însuşi poliţia, e inconştienţa unor muncitori, care fie din cauza naivităţii, fie din alte cauze, se fac informatorii poliţiei sau ai patronilor. Muncitorii de cherestea din Docurile Brăila au declarat grevă cerând îmbunătăţiri în condiţiile de muncă. Greva în adevăr a avut succesul deplin, deoarece au fost admise toate condiţiile formulate de muncitori – dar aceasta nu e o garanţie că condiţiile le vor fi respectate pe viitor; muncitorii neavând organizaţia lor, nu vor putea impune respectarea condiţiilor odată admise. În Brăila, mai mult ca în alte localităţi, s-au găsit muncitori care să servească informaţii poliţiei, să denunţe pe toţi acei care căutau a îndruma pe muncitori spre organizaţiile sindicale. Printre aceştia, e un oarecare I. Crăescu, cunoscut în Brăila ca informator şi care ar trebui să vadă cu regret că tot sprijinul lui nu i-a adus niciun folos. Imediat ce greva a fost declarată, Crăescu a fost arestat, deşi el nu avea nicio cunoştinţă, căci muncitorii, cunoscându-l, s-au ferit a-i spune înainte de a fi declarată greva, totuşi poliţia i-a impus ca în 8 zile să părăsească oraşul ne mai primindu-l de a lucra în Docuri. Aceasta-i cea mai bună lecţie ce o pot primi toţi naivii şi rătăciţii care cred că luându-se bine cu poliţia vor fi scutiţi de prigonire. Muncitorii conştienţi sunt prea îngăduitori şi îşi dau seama de rătăcirea în care hălăduiesc aceşti nenorociţi şi în loc de a-i prigoni îi privesc cu milă şi compătimire. Nu, atunci când eşti muncitor, rămâi în rândul muncitorilor şi luptă la cot cu ei căci numai astfel chiar prigoniţii vor avea mulţumirea datoriei împlinite. (Pribeagul) („România Muncitoare”, nr. 37, 9 iulie 1909) Un ucenic linşat Universul, la numărul său de sâmbătă, ne-a adus la cunoştinţă o barbarie ne mai întâlnită, petrecută la atelierul de cizmărie Gh. Gheorghe, Calea Victoriei, nr. 88. Sus numitul patron bănuind că ucenicul din atelier i-ar fi furat un ceas ce-i lipsea de „4 zile” a închis uşa prăvăliei şi l-a luat la bătaie într-un aşa mod încât l-a lăsat în nesimţire. Sergentul de post atras de ţipetele victimei a anunţat secţia respectivă şi când comisarul de serviciu a venit la faţa locului a găsit pe nenorocitul ucenic căzut la pământ, fară cunoştinţă şi… legat de mâini şi de picioare cu o frânghie groasă, iar pentru ca chinul să-i fie şi mai mare sălbaticul patron puse între legături nişte scânduri. „Patronul a fost arestat şi dat judecăţii”. Noi nu ştiam la ce rezultat va ajunge această dare în judecată, dar ştim că dacă ar fi fost la acel atelier nişte lucrători cu adevărat oameni, ar fi aplicat acestui mizerabil patron aceeaşi judecată pe care a aplicat-o el ucenicului. Căci ce alta merită un om feroce ca acesta care pe o simplă bănuială supuse pe un copil la astfel de suplicii. Acest patron care introduce noaptea prostituate în casă, femei pierdute, în al căror principiu stă în primul rând furtişaguri merita el o judecată în urma unor astfel de fapte? Dar, am uitat căci în acest atelier lucrează – ca cizmar – un lucrător, fost om odată, care sta în fruntea cizmarilor sindicalişti şi care pe timpul când era cu mintea întreagă protestase „cu ultima energie” în faţa unei astfel de fapte. Oare acum, de când s-a întors din voiaj cu graţiosul concurs al brigăzii a III-a n-a mai rămas în el niciun pic de sentiment, de umanism? S-a tocit cu totul? Atât de jos a căzut. Istrian („România Muncitoare”, an V, nr. 55, 10 septembrie 1909) Săptămâna[1] Insuficienţa gimnaziilor. O dată cu deschiderea noului an şcolar presa strigă zilnic că gimnaziile sunt neîncăpătoare faţă de contingentul numeros de elevi. Se arată starea de lucruri în care ne aflăm, se plânge soarta acelora care nu-şi mai pot continua studiile şi se dau nişte remedii derizorii. Nu îndrăzneşte însă nimeni să arate cauza adevărată pentru ce statul – care seacă bugete însemnate cu serviciul de spionagiu, cu pletora de funcţionari inutilă, cu armata – nu construieşte proporţional cu numărul crescând al elevilor, gimnazii şi licee unde poporul să-şi poată trimite fiii la o învăţătură superioară; n-o spune. Aceasta am spus-o noi şi o vom spune totdeauna. Cu toate că art. 5 din Constituţie glăsuieşte că „libertatea învăţământului” e garantată, că pentru copiii de români nu se percepe nicio taxă, cu toate acestea, statul, în interesul ce-l are de a ţine populaţia muncitoare în cea mai mare ignoranţă posibilă, ca masele populare să nu se deştepte la viaţă, în urma învăţăturii, şi să-şi ceară sau să-şi smulgă drepturile răpite în mod ilegal, în acest interes, zicem, statul caută să pună omului sărac toate piedicile posibile (:) taxe (oprite de Constituţie), diferite uniforme costisitoare, cărţi exagerat de scumpe, concursuri de admitere, unde caută nod în papură elevului sărac etc. — Lucruri care fac neputincios pe omul nevoiaş a le susţine, din care cauză copilul lui, deşi poate cu talent şi setos de învăţătură, întrerupe studiile, rămâne câţiva ani acasă, şi dacă în acest timp nu a avut energia de a deveni autodidact, adică de a se cultiva singur şi a-şi forma o educaţie sănătoasă, curând îl vezi că a uitat şi ceea ce învăţăse şi, sau devine în cazul cel mai bun meseriaş abrutizat, sau în celălalt caz, un vagabond, un viţios, care sfârşeşte la spital ori la puşcărie. Dar noi nu trebuie să aşteptăm ca reformele şi îmbunătăţirile să ne pice ca para mălăiaţă, ci trebuie smulse prin puterea conştiinţei noastre. Sărăcie şi pretenţii (Răspuns doamnei Fulmen) Am simpatizat şi simpatizăm pe toţi scriitorii a căror pană aşterne câteodată câteva rânduri sincere şi de nuanţă democratică prin ziarele zilnice contribuind astfel, cu conştiinţele lor, în favoarea unui popor oropsit. D-na Fulman e una dintre cei ce mânuiesc în modul arătat pana şi mă învăţasem să o privesc astfel. Dar, iată că printr-un articol de fond din săptămâna trecută, care purta titlul de mai sus îşi dă în petec şi mă face să- mi schimb – cred, pentru puţin timp – bunele păreri ce le aveam despre dânsa. Probabil, inspirată de vreo cucoană ideală (!) prieteni de la externat şi care i se va fi plâns că…” nu poate găsi o fată de oameni cumsecade spre a îngriji, ca o soră mai mare, de un copilaş”, simpatica scriitoare ia condeiul şi aşterne nişte monstruozităţi dărâmându-şi astfel tot ce clădise mai înainte. Cum, stimată cetăţeană, nu eşti d-ta acea care scriai, cu câteva numere mai în urmă, că te-a vizitat „o drăguţă lucrătoare dintr-o fabrică” spunându-ţi „printre lacrimi” că a fost necinstită de director sau mecanic şi trebuie să lucreze înainte, fiind într-o neagră mizerie? Cum, acea fată nu voia să lucreze decât „cu mănuşi în mâini şi cu pălăria pe cap”? E drept că nu stă în firea românului de aş da copilul la stăpân. Dar de aci şi până la a „decreta” că „orice fiică de român se naşte cucoană” e departe şi nu şade bine în gura aceluia care, umblând cu trăsura prin mahalale, descria apoi starea mizerabilă în care se găsesc familiile nevoiaşe. Şi acestea constatate, d-sa dă ca soluţie intrarea fetelor la stăpân? Dar, odată aci, vor mai ieşi şi bune soţii când e ştiut că mai toate „familiile onorabile” au şi câte un „domnişor onorabil” din cauza căruia drăguţa fată se pomeneşte doică minunată? Frumoase tendinţi de emancipare! — „Maşina de scris, iată idealul oricărei fete sărace”. Tot aşa a spus şi d (omnul) Duiliu Zamfirescu. Dar eu întreb: de ce o fată şi-ar face un ideal din muncă — Indiferent de felul acelei munci – şi nu ar prefera să stea acasă să-şi vadă de gospodărie? Oare pretendentul ce ar veni să-i ceară mâna ar întreba-o dacă cunoaşte dactilografia? Nu înţeleg deloc această expansiune spontană pentru slugărnicie a colaboratoarelor Dimineţii. Sărăcie şi pretenţii există în societate dar nu printre fetele „absolut sărace” ci la acele clase intermediare al căror cap de familie e un funcţionar de 200 lei pe lună; la soţia şi fiica acestui funcţionar care pe stradă fac paradă cu un franţuzism schilod dându-şi aere ighemonicoase iar acasă freacă fundul tingirilor cu mănuşi în mâini. „Ne lipsesc – zice dânsa – adevăratele femei devotate casei, femeia care să iubească locul ce o adăposteşte” … Dar „ne lipsesc” şi acei stăpâni patriarhali – după cum şi d-sa recunoaşte – care să ducă o viaţă aproape comună şi care să vadă în servitor un om dar nu un animal. Astăzi, funcţionarul de mai sus, după a cărui masă de multe ori nu mai rămâne nimic pentru servitoare – dacă îşi permite acest lux – tratează cu cel mai mare dispreţ pe omul sau femeia ce-l serveşte pe un preţ derizoriu. Cât priveşte pretendentele la maşina de scris, eu aşa cred că ele sunt nule faţă de cele ce bat pe la porţile fabricilor. Deci şi d-sa cade în acelaşi „păcat” în care zice că a căzut bardul de la Mirceşti „decretând” că: tot românul se naşte poet – la rândul d-sale „decretând” că: orice fată de român se naşte cucoană”. Fără a decreta şi fară a fi „o axiomă”, orice fiică de muncitor (nu de român) se naşte umilită şi moare umilită. Moş Istrati („România Muncitoare”, an V, nr 57, 17 septembrie 1909) Ticăloşiile poliţieneşti la Brăila Am arătat în numerele trecute despre acţiunea începută de un însemnat număr de muncitori din portul Brăila, pentru a se organiza în sindicat. Am arătat cum prefectul Brăilei a inaugurat domnia bunului plac interzicând întrunirile şi declarând că nu va da voie să se vorbească în acele întruniri decât ce-i va conveni lui. Odată cu protestarea noastră energică şi cu hotărârea muncitorilor brăileni de a trece peste piedicile ce se puneau în cale, prefectul a bătut, momentan, în retragere. Acum însă ni se comunică, din Brăila, că autorităţile poliţieneşti au pornit cu o forţă neobişnuită goana împotriva muncitorilor care se asociază şi se întrunesc cotra legilor în vigoare. Prefectul din Brăila dorind să calce pe urmele colegilor lui Atanasiu şi Gusal, din Galaţi, răspândeşte teroarea printre muncitorii din localitate pentru a nu se mai întruni şi discuta de nevoile lor. Abuzul acesta revoltător trebuie înfierat cu ultima energie şi trebuie opusă o rezistenţă ticăloşiilor poliţieneşti. Marţi 22 Sept. (…) Ştefan Gheorghiu (Ploieşti) se afla în localitate pentru a căuta de lucru. El a fost ridicat cu forţa de pe stradă, dus la poliţie şi expediat cu forţa la Ploieşti. În aceeaşi zi, (…) Ştefan Gheorghiu a fost arestat, dus la poliţie şi maltratat, în mod îngrozitor, cerându-i să se lase de organizaţie. Dându-i-se drumul a fost condus până acasă postându-i-se la poartă mai mulţi agenţi (…) Muncitorii ceilalţi de asemenea sunt terorizaţi, insultaţi şi ameninţaţi cu bătaia dacă se vor mai duce la Organizaţie. În sfârşit, poliţia, din ordinul prefectului, şi-a pus în gând să aducă la disperare pe paşnicii muncitori din port. Regimul liberal care guvernează a transformat ţara într- un fel de gubernie rusească. El tremură şi se îngrozeşte la licărirea oricărei lumini de redeşteptare a poporului muncitor. El suprimă, cu neruşinare, legile care garantează libertatea de gândire, asociaţie sau întrunire şi în nebunia ce l-a cuprins nu stă un moment la îndoială ca să uzeze de cele mai degradatoare şi revoltătoare măsuri arbitrare. Dacă cinicul ministru de interne, Ionel Brătianu, îşi închipuie că prin asemenea stupide dispoziţii va înăbuşi avântul de redeşteptare al clasei muncitoare se înşeală amar. Ceea ce se opreşte azi, cu forţa, ca să nu fie cunoscut, vor izbucni mâine, cu furie, şi vor regreta amar cei ce încearcă să încătuşeze conştiinţele. Indivizii pier, ideile, niciodată. Muncitorii brăileni au acum ocazia să se convingă şi mai mult că interesul guvernanţilor români este ca ei să lâncezească în ignoranţă şi mizerie. Clasa stăpânitoare preferă ca să-i vadă în cârciumi, cafenele şi copleşiţi de toate viţiile rele dar nu-i convine niciodată să vadă pe muncitori întrunindu-se şi discutând asupra nevoilor lor. De aceea tov. Noştri din Brăila trebuie să continue cu mai mult entuziasm lupta lor de organizare şi lumânare. Persecuţiile ce le îndreaptă asupra lor guvernanţii sunt dovada cea mai evidentă că ei au pornit pe calea sănătoasă care-i va duce la deşteptare şi emancipare. Dacă oligarhia liberală batjocoreşte legile şi nu vrea să le lase libertatea de a-şi exercita drepturile cetăţeneşti ei să nu dispereze. Niciun sacrificiu nu trebuie să li se pară prea mare atunci când e vorba de luptă pentru fericirea clasei muncitoare din care fac parte. Mergeţi înainte muncitori din Brăila! Mereu înainte! „R, M.” („România Muncitoare”, an V, Seria I, nr. 60, 27 sept. 1909) Greva de 5 minute de la fabrica de cuie „Chercea” din Brăila înainte de a descrie împrejurările când s-a produs această grevă precum şi succesul ce I-au obţinut, e bine să facem cunoscut muncitorilor apucăturile d-lui N.P. Chercea, patronul fabricii de cuie din oraşul nostru pentru ca toţi muncitorii organizaţi în sindicate să-l cunoască. Numitul patron a moştenit obiceiurile rele ale colegilor lui de acum câteva decenii care tratau pe lucrătorii ce-şi cereau drepturile, cu cuvintele: mişei, hoţi, etc. Şi că n-au dreptul să vorbească înaintea patronului. Toată vara cât d. Chercea a avut aglomerare la lucru, noi, muncitorii din fabrica lui, eram oamenii cei mai buni iar acum când a sosit iama, a schimbat tactica şi spune că muncitorii sunt răi, leneşi şi nu merită salariul ce-l primesc pentru munca lor ingrată. Dar am întrebat noi pe d (omnul) Chercea, d (umnea) lui nu vinde iama pe acelaşi preţ ca vara? Atunci, de ce caută noduri în papură pândind cea mai mică greşeală a unui muncitor pentru ca să-i găsească vină şi să se răstească la el cu cuvintele acestea: „ieşi afară, mişelule, îmi mănânci averea de pomană!” Un astfel de caz s-a întâmplat unui bătrân şi vechi lucrător, anume, moş Stancu Florea, care e maistru la atelierul unde lucrează băieţii. Şi fiindcă d (omnul) Chercea are aci două creaturi, ale sale, din care una e văr cu ginerele său, d (omnul) Bratu, directorul fabricii caută un prilej lui Stancu Florea ca să- dea afară şi să-l înlocuiască cu unul din cei doi candidaţi. Aşa Că, într-una din zile, întâmplându-se un accident la băieţi, dar de care maistrul nu era vinovat de fel, d (omnul) Chercea găseşte de cuviinţă să-l concedieze. Noi, văzând cum stau lucrurile, pătrunşi de spiritul de solidaritate faţă de cel nedreptăţit, am format o delegaţie compusă din 5 tovarăşi şi neam dus la d (omnul) Chercea. Cum ne-a văzut d (omnia)-sa, ne spuse că dacă nu ne place cum procedează, n-avem decât să plecăm şi noi. Fără să mai zicem ceva, ne-am apucat să ne îmbrăcăm spre a pleca. Patronul, văzând că nu glumim, după câteva clipe, a trimis să cheme pe moş Florea la lucru înapoi, aşa că greva noastră a durat numai 5 minute. Iată dar, că de această dată grandomania d (omnu) lui Chercea a fost îngenuncheată şi sperăm că-i va servi pentru viitor, cu atât mai mult, cu cât să nu creadă că mai are a face cu lucrătorii de odinioară! Un om.[2] („România Muncitoare”, an V, nr. 81, 26 noiembrie 1909) Francisco Ferrer La 30 septembrie 1909, a fost împuşcat de către un pluton de infanterie în curtea închisorii Monjuich, din Barcelona (Spania), revoluţionarul Francisco Ferrer. Cine a fost Ferrer şi ce vină a avut el, vom vedea mai jos. Ferrer s-a născut la 13.01.1857, în Alella (Spania). Copil de părinţi bogaţi, el a avut o educaţie şi o instaicţie deosebite, de vreme ce s-a asociat mişcării radicale şi republicane, iar mai târziu a devenit secretarul şefului partidului radical-republican pe care l-a urmat la Paris în exil. Iubitor sincer al poporului dezmoştenit, Fefrer se convinse curând că, pentru a dezrobi atât politiceşte cât şi economiceşte poporul spaniol, trebuie începută o acţiune de jos, ştiind de asemenea că, în mare parte datorită clerului, călugărilor, norodul ajunsese atât de îngenuncheat şi cum era un anti-clerical convins, se hotărî să înfiinţeze şcoli unde să sustragă cu timpul unele generaţii de sub presiunea abrutizantă a popimei trândave. În lipsa însă a mijloacelor pentru o asemenea acţiune, împrejurări favorabile nu întârziară a veni. Ca profesor de limba spaniolă, facu cunoştinţa unei dame bogate, a d-rei Meunier. La început, ea a venit să-l readucă în sânul bisericii catolice, dar lucrurile au ieşit invers; în curând, o converti el la ideile sale. Murind ea, îi lăsă prin testament întreaga avere de mai multe milioane. Dacă ar fi fost un parvenit ce umblă după titluri şi avere şi nu un devotat cauzei proletare, Ferrer ar fi putut cheltui în orgii şi desfătări această moştenire neaşteptată. El puse imediat în practică ideile sale. Prima şcoală modernă: „(Escuola moderna)” el o deschise la 1901, la Barcelona, cu 18 băieţi şi fete. Întregul său sistem de predare şi educaţie era pus pe bază pur raţionalistă – raţiune şi ştiinţă – Religia şi naţionalismul idiot ce se predau în toate şcolile existente, fură cu totul excluse. El voia să scoată din elevii săi oameni liberi şi emancipaţi, adepţi ai ştiinţei adevărate iar nu maşini guvernamentale, păpuşi al căror creier îmbâcsit de religie şi naţionalism stupid să servească de instrument guvernanţilor. Până la finele primului an şcolar, numărul elevilor săi ajunse la 80, iar în anii următori şi până astăzi se înfiinţară peste 600 şcoli în toată Spania. Mai mult. Înaltele şi frumoasele sale învăţături trecură oceanul şi numeroase şcoli modeme se înfiinţară în America de Sud, Brazilia şi Argentina. Acum, de curând, s-au înfiinţat şi în Portugalia. Iată cine a fost Ferrer şi care au fost ideile lui. El nu era un anarhist, după cum a încercat să insinueze guvernul spaniol, după executare; el n-a înarmat braţul nimănui pentru a distruge, din contră, el era un adevărat creator de oameni li beri – cugetători, iubitori ai progresului şi dezrobirii maselor muncitoare. Ferrer a fost un revoluţionar în înţelesul ştiinţific al cuvântului. Dar tocmai prin faptul că, cu mijloacele sale ştiinţifice legale, smulgea mulţimea din ghearele călugărilor papistaşi atotputernici şi sugrumători de libertăţi care vedeau că le fuge terenul de sub picioare în faţa uimitoarei repeziciuni cu care se înmulţeau şcolile, tocmai din această cauză îi purtau ură şi căutau să-l piardă – ceea ce au şi încercat în anul 1906, cu ocazia unui atentat anarhist în contra regelui Alfons, dar despre care el nu avea nicio cunoştinţă. De astă dată, li se prezentară teren mai priincios. Ivindu- se răscoala la Barcelona şi în toată Catalonia (provincie) în urma nesocotitului război din Maroc cu care ocazie poporul se răzbună arzând vreo 40 de mănăstiri, popii denunţară pe Ferrer ca autor al revoluţiei şi prindeau momentul de a pune mâna pe el. În timpul acesta, Ferrer se afla în Anglia. Fatalitatea şi împrejurări familiale chemându-l în ţară, el se întoarse şi, auzind de acuzaţia ce i se aruncă în spate, ştiindu-se nevinovat, cu toată insistenţa amicilor săi se duse să protesteze. Cum ieşi în stradă, fii arestat şi băgat în fosta fortăreaţă Montjuich. Ştiind că lumea civilizată va protesta, reacţiunea a căutat să procedeze scurt cu dânsul. Fiind stare de asediu, fu judecat de tribunalul militar a căror negri judecători aveau sentinţa pe buze. Ferrer trebuie executat. Ca să-şi poată face cineva o idee de slabele învinovăţiri şi pentru care motive a fost împuşcat acest învăţat al lumii, dăm mai jos câteva fragmente din actul de acuzare, lată-le: „Avem mărturia consilierului comunal Don Narciso Berdaguer Callo care depune că după comunicări pe care nu le poate dovedi, dar pe care le crede juste (sic) răscoala a fost provocată de elemente anarhiste care erau conduse de Ferrer, Guardia şi Fabre.” “Consilierul comunal din Barcelona, don Emiliano Iglesias crede în mod vag că răsculaţii şi-au procurat banii de la cunoscutul anarhist Ferrer. “Mai este mărturia locotenentului de artilerie Alfredo Garcia Magallon, care a auzit de la un ziarist care şi acesta a auzit de la un altul, cum că, cu evenimentele din iulie (răscoala) s-au succedat sub conducerea şi ca o «afacere personală a lui Ferrer!» se dădu un avocat din oficiu, căpitanul Galceran. Aceasta numai ca o formalitate. Se întâmplă însă că acesta să fie un om drept şi cu conştiinţă şi ca atare voi să-l apere în mod conştiincios. El propuse mai mulţi martori în favoarea apărării. Se respinseră. În ziua judecării procesului, îl apără cu multă căldură şi spulberă cu argumente puternice toate acuzaţiile ce i se aduceau clientului său. Naivul avocat căuta să convingă pe judecători de nevinovăţia lui Ferrer; aceştia însă erau pasivi, „dădeau din umeri” şi respingeau cu perversitate argumentele apărării. După cum am spus, ei aveau sentinţa deja pronunţată şi începură chiar a prinde ură pe apărător că îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate misiunea. Ceva mai mult. După executarea lui Ferrer, îl căutau în nebunia lor, să-l dea în judecată aceluiaşi tribunal care, a condamnat pe Ferrer. Aceasta nu s-a întâmplat însă. Ferrer fu condamnat la moarte şi a doua zi, fară nicio amânare, fu scos în curtea închisorii şi împuşcat de un pluton de soldaţi. Pentru cei care i-au ridicat viaţa, martirul de la Barcelona a avut cuvinte dumnezeieşti: „Voi nu sunteţi de vină, dragii mei, a zis el, adresându-se soldaţilor, ţintiţi numai bine.” Dragii mei! Câţi nu pronunţă în viaţa lor aceste două cuvinte simple? Dar cine mai bine ca el a ştiut să dovedească aceasta prin fapte? Dar dacă împuşcarea i-a adus vreo suferinţă, acestui martir al nostru, ea a fost de mică însemnătate faţă de supliciul moral după condamnare şi înainte de moarte. El era de toţi cunoscut ca un convins ateu şi un înverşunat anti-clerical. Ar fi trebuit deci să-l lase în pace şi să-i respecte ultimile lui momente. Dar pentru ei, acesta era momentul cel mai priincios de a-şi bate joc de acela ce îi dispreţuise şi îi lovise în interes. Sub pretext de a-i da binecuvântarea şi mângâierea ce o primesc unii criminali de rând în asemenea ocazii în biserica închisorii, unde, cu toate protestările şi respingerile sale, a trebuit să rămână până în dimineaţa executării, înconjurat de acei diavoli pe care îi urâse toată viaţa, a fost silit acest om să gândească şi să pună pe hârtie ultimele sale hotărâri. Oroare! Numai ateul care se îngrozeşte la vederea bisericii, poate şti ce-a simţit acest om în acea îngrozitor de lungă noapte. Numai omul de ştiinţă, care se cutremură la vederea întunericului religios, poate simţi ce-a îndurat acest cugetător, închis şi înconjurat de făţărnicii apostoli ai fictivului dumnezeu. Moartea pentru el a fost curmarea unui supliciu de nefericit. Dispreţuiţi cu convingere minciuna religioasă, clerul şi pe dumnezeul plăsmuit de el. Veneraţi nemurirea lui Francisco Ferrer! P. I. („Calendarul Muncei”, nr. 20 pe anul 1910, pp. 68-72. Almanah apărut în decembrie 1909.)   [1]               Rubrică semnată de Panait Istrati cu pseudonimul Istrian.   [2]               Un om este un pseudonim mai puţin cunoscut - aproape deloc - al lui Panait Istrati.    

CUVÂNT ÎNAINTE Cu volumul de faţă începem ediţia Corespondenţa lui Pariait Istrati, concepută să apară după cum urmează: I. Scriitori străini; II. În dialog cu Romain Rolland; III. Scriitori români; IV. Diverşi prieteni intimi şi corespondenţi necunoscuţi. Corespondenţa este un capitol de mare însemnătate în biografia lui Panait Istrati – oglindă fidelă a vieţii unui artist format la şcoala Frumosului unit cu nevoia de dreptate socială. A spus-o dealtfel singur, într-o pagină autobiografică:, ; De când ştiu să citesc, Arta s-a mărturisit ochilor mei sub o înfăţişare potrivită cu temperamentul meu şi nădejdile unei cmeniri asuprite; era epică şi slujea cauza dreptăţii (…) începem să fim oameni şi artişti, atunci când suntem simţitori la întreaga suferinţă omenească, atunci când o exprimăm potrivit posibilităţilor noastre şi ne străduim să înlăturăm răul pricinuit lumii de egoismul nostru. Arta este un război cu propria noastră imperfecţiune." În paginile acestei corespondenţe întâlnim un impresionant volum de informaţie autobiografică, inedită, care întregeşte perioade importante din viaţa lui Istrati; anii de vagabondaj, debutul ca scriitor de limbă franceză, ajutorul primit în corectarea manuscriselor din punct de vedere al gramaticii franceze, prietenia cu Romain Rolland (ceea ce i-a apropiat şi separat în perioada anilor 1930— 1935), confesiuni şi interesante aprecieri ale unor „voci” autorizate privind opera şi gândirea scriitorului nostru. Sub acest aspect, corespondenţa lui Panait Istrati are valoare de document preţios pentru istoria literară. Coloana vertebrală a acestei corespondenţe este Prietenia. Pe care a definit-o simplu şi sugestiv: „Doi ochi care te privesc şi o inimă care bate la unison”. Comuniune de năzuinţi, solidaritate şi întrajutorare în momentele de grea cumpănă. A crezut cu sacrificiu de sine în acest „cel mai nobil sentiment uman”. Toate prieteniile scriitoriceşti i-au fost aduse de operă. A avut ca interlocutori mari personalităţi ale scrisului european, cei care „vorbeau cu succes în numele conştiinţei universale”. Dar şi necunoscuţi din acea mult slăvită „Sahară necuvântătoare”, care i se spovedeau şi-i cereau un cuvânt de îmbărbătare, îngenuncheaţi de asprimea vieţii de fiece zi. A trăit marea euforie ori de câte ori întâlnea un confrate, sensibil să i se alăture luptei pentru alungarea urâtului din lume, nu nvmai cu vorta ci şi cu fapta. Dar şi cumplita suferinţă a eşecului, în faţa vorbăriei frumes ticluite, care nu se voia implicată în fapte. A mărturisit-o, nu numai pe pagini de scrisori: „Nicăieri în Crient nu am fest atât de singur ca la Paris- Nimeni nu vrea să-şi sacrifice tihna materială, să-şi pună viaţa în jec. Artiştii, care ar fi trebui* să fie primii care să cobcare în stradă, s-o smulgă tristului ei destin, nu fac nimic. Ei îşi rumegă» tolăniţi, bietele lor cuceriri.” Romain Rolland a încercat să explice singurătatea scriitorului nostru, atribuind-o firii lui „mai mult de 4rei sferturi orientală”. Adevărul a fest însă altul şi anume: abdicarea marilor conştiinţe ale epocii, pe care le-a crezut în stare să pornească într-o luptă de stârpire a nelegiuirilor din lume. Înşelare amarnică, ce l-a hotărât să părăsească Cecidentul şi să revină definitiv în patrie, în 1930. Când Panait Istrati a strigat, în 1929: „Sunt un învins!”, explicând şi de ce, fraţii lui de condei s-au desolidarizat public şi s-au încolonat obedienţi în tabăra lefegiilor calomniei. Iar Romain Rolland, cel altădată „au-dessus de la mêlée “, i-a dat lovitura de graţie, complăcându-se într-o tăcere complice, abdicând de la ceea ce fusese şi iubise cândva. Faimoasa „trahison des cleres”, denunţată de Julien Benda în epocă, a fost şi pentru Panait Istrati o cumplită lovitură morală, care i-a grăbit sfârşitul prematur. Este bine să se ştie – şi corespondenţa o atestă cu prisosinţă – că doar trei scriitori europeni au întovărăşit paşii scriitorului nostru, solidari cu mesajul operei sale, cu poziţia socială a autorului ei. Ei sunt: olandezul A.-M. De Jong (care a fost asasinat de fascişti în timpul celui de-al doilea război mondial), suedezul Emst Bendz şi grecul Nikos Kazantzakis care l-a personificat drept o „flacără” ce a luminat calea năpăstuiţilor de pretutindeni, în drumul spre izbăvirea de nedreptatea socială. Acestora li s-au alăturat anonimii din gloata truditorilor pentru o pâine, care i-au populat spontan singurătatea, simţindu-l unul de-al lor, oferindu-i inima lor recunoscătoare. Exemplificăm cu un fragment din scrisoarea unui fost miner, bibliotecar în satul Flemalle-Haute: „Tu poţi prea bine să nu ai habar de satul nostru mosan, afară de faptul că aici suntem cu duzinile cei care te iubim. Suntem mai mulţi de o sută – mineri, fierari, sticlari, calici de toate soiurile – care ţi-am sorbit cărţile şi-ţi cunoaştem întreaga operă… Află că suferim mult ştiindu-te atât de singur!” Cineva de la noi a afirmat că Panait Istrati a fost bântuit toată viaţa de-o „foame de bani ce nu l-a părăsit niciodată pe marele povestitor”. Paginile corespondenţei ne arată însă că nu s-a zbătut pentru sine. Ci pentru năpăstuiţii care îi băteau la uşă sau pe care îi întâlnea în drumurile sale prin lume. S-a îndatorat la bănci, plătind dobânzi mari, neputându-şi astupa urechile la geamătul celor căzuţi în suferinţă. I s-a mai reproşat că ar fi fost o fire nestatornică în prietenie. Şi aici, corespondenţa stă mărturie că nu el a fost cel care a provocat ruptura; a bătut la uşa închisă şi a întins o mână iertătoare chiar celor care l-au defăimat. Despre conjuraţia celor înhămaţi la carul calomniei, s-a rostit el însuşi, într-o confesiune: „Desigur, am lovit şi lovesc mereu în tagma fabricanţilor de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald şi fără ură permanentă. Izbesc şi uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece şi cu ură de moarte, în străinătate, aceiaşi oameni, aceeaşi ură. De la Romain Rolland şi până la ultimul „rollandist „care m-a lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmăreşte. Această ură nu încetează nici azi, când se ştie în Franţa, în mod public, că sunt greu bolnav… Foştii prieteni nu mi-o iartă, deşi le-am dat semne vizibile că nu-s om care clocesc în puful înăbuşitor al urii.” Pe parcursul publicării corespondenţei, cititorul le va afla numele şi împrejurările. * În paginile ce urmează, prezentăm corespondenţa lui Panait Istrati cu zece scriitori europeni şi anume: Dialog epistolar cu Jean Guéhenno, A.-M. De Jong şi Nikos Kazantzakis. (Mulţumim doamnelor Annie Guéhenno, Eléni Kazantzakis şi lui Mels de Jong, pentru sprijinul şi încuviinţarea dată.) Scrisori către Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Georg Brandes, François Franzoni, Josué Jéhouda, Frédéric Lefèvre şi Marcel Martinet. Ca de obicei, însoţim şi ediţia de faţă cu o Addenda, unde cititorul şi cercetătorul literar vor găsi informaţii complementare, aprecieri despre om şi operă, din studiile apărute după moartea lui Panait Istrati, necunoscute la noi. Referitor la reproducerea textelor franceze, menţionăm următoarele:. Am respectat ortografia franceză în vigoare, îndreptând tacit erori de distribuire a accentelor, cazuri de scriere fonetică în locul celei etimologice, punctuaţia. Am unificat regimul majusculelor conform normelor proprii ortografiei franceze. Din punct de vedere morfologic, am operat intervenţii minimale în situaţii de strângentă necesitate. De ex.: Istrati omite adesea pronumele adverbial en sau negaţia pas; când prezenţa lor era riguros necesară, au fost introduse între []; la fel, au fost introduse prepoziţii omise: ex. Près Paris – près [de] Paris, sau alte vocabule indispensabile corectei interpretări a enunţului; ex.: j’ai entendu – j’ai entendu [dire]; pour dehors de Ricder – pour [en] dehors de [chez] Rieder. — În unele situaţii de utilizare incorectă a articolului neliotărât de, i s-a substituit forma corectă, cu pronume hotărât, ex.: je préfère ne pas avoir de radio – le radio. Am păstrat formulări care, deşi incorecte morfologic sau sintactic, nu afectează înţelegerea textului: — Prepoziţii improprii unor construcţii; ex. Le droit à faire pentru le droit de r**j; — Forme adjectivale de asemenea improprii ca: de mieux pentru meilleur, vieux pt. Vieil; — Greşeli de concordanţă a timpurilor verbale; — Formulări forţate sau calchiate după exprimarea românească; ex.: ça ne le regarde que ma signature (pt. Ce qui le regarde ce n’est que ^); qu’il serait salutaire; ne répondait ni à ma propre pensée; je ne me rends aucun compte; — Toponimele şi antroponimele au fost menţinute în forma folosită de Istrati, cu variatele alternanţe; — De asemenea, am păstrat utilizarea ad hoc a unor termeni; ex. Valute pt. Devises; j’ai les balles pt. J’ai les sous etc. Omisiunile din text, ca şi alte intervenţii ale editorului au fost marcate prin [] sau (…) • ALEXANDRU TALEX I DIALOG EPISTOLAR JEAN GUÉHENNO1 1 EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, le 18 octobre 1932 Cher Istrati Je vous ai fait télégraphier l’autre jour. Nous sommes ici dans une grande tristesse. Vous seriez gentil de m’envoyer d’urgence ce que vous avez écrit pour notre commun hommage à Robertfrance. Merci. Amitié, Guéhenno [Traducere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARĂ Paris, 18 octombrie 1932 Dragă Istrati, V-am telegrafiat deunăzi. O mare tristeţe ne-a doborât aici. Aţi fi amabil trimiţându-mi de urgenţă ceea ce aţi scris pentru omagiul nostru comun lui Robertfrance. Mulţumesc. Cu prietenie, Guéhenno 1 Jean Guéhenno (1890— 1978), scriitor umanist, eseist şi critic literar, membru al Academiei Franceze, din 1961. Fiu de muncitori, autodidact, şi-a preparat bacalaureatul şi intrarea la Şcoala Normală superioară, mai apoi profesor universitar şi inspector general onorific la Educaţia Naţională. Intelectual angajat, a desfăşurat o intensă activitate în presă şi în Rezistenţa antifascistă. Opera sa literară numără douăzeci şi şase de volume – alcătuită din studii critice, eseuri, filosofie, memorialistică, pledoarie neabătută pentru libertate şi demnitate, pentru frăţie internaţională şi pace. Editura Graset-Fasquelle a tipărit în 1979 volumul Entre le passé et l’avenir (între trecui şi viitor), texte publicate de Jean Guéhenno, între 1929—1935, alese de Annie Guéhenno şi prezentate de Pascal Ory. Corespondenţa dintre Panait Istrati şi Jean Guéhenno se află în păstrarea familiilor respective. Repere bibliogra fice: Panait Istrati: Scrisori către Jean Guéhenno, în Manuscriptum, nr. 1—1981 (p. 158—172; prezentare şi traducere de Alexandru Talex). EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, 28 octobre 1932 Cher Istrati, Je viens de corriger les épreuves de votre hommage à Robertfrance. Je vous avais demandé le droit de «corriger et d’arranger». Finalement, je n’en ai pas eu le coeur. Je publie le texte tel qu’il est, şi sincère, şi émou- vant. C’est le plus bel et le plus juste hommage à notre ami K A peine ai-je mis en ordre une ou deux phrases, un peu incertaines, quant à la langue. C’est tout ce que j’avais le droit à faire. Ce que disent ces pages de votre propre santé m’inquiète. Donnez-moi de vos nouvelles, şi vous le voulez bien. Je voudrais savoir que l’espoir vous est revenu, que vous allez mieux. J’avais pour vous beaucoup d’estime. Me permettez-vous de vous dire, qu’après avoir lu ces pages, je me sens pour vous une plus vraie amitié? Je regrette bien fort, qu’au cours de vos voyages à Paris, je n’ai fait jamais que vous rencontrer et toujours rapidement. J’ai envoyé le manuscrit de votre hommage à la femme de Robertfrance. Je suis sûr qu’il lui fera un très grand plaisir, qu’il lui sera une sorte de consolation. Bon courage, cher Istrati. Je voudrais avoir de vous de meilleures nouvelles. Croyez à mon amitié. Guéhenno 9, rue des Lilas, Paris (XIX-e) [Traducere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARĂ Paris, 28 octombrie 1932 Dragă Istrati, Tocmai am terminat corectarea şpalturilor cu articolul vostru omagial despre Robert- france. Vă cerusem voie „să corectez şi să aranjez textul”. Până la urmă, nu m-am îndurat. Public articolul aşa cum este, atât de sincer, atât de tulburător. E cel mai frumos şi mai îndreptăţit omagiu adus prietenului nostru.1 Abia dacă am îndreptat una sau două fraze, puţin neclare din punct de vedere al limbii. E tot ce se cuvenea să fac. Ceea ce spun aceste pagini despre sănătatea dumneavoastră mă nelinişteşte. Fiţi bun şi daţi-mi veşti despre dumneavoastră. Aş vrea să ştiu că v-a revenit speranţa, că vă simţiţi mai bine. Aveam pentru dumneavoastră multă stimă. Îmi îngăduiţi să vă spun, că după citirea acestor pagini, simt pentru dumneavoastră o prietenie adevărată? Regret din toată inima că, în timpul călătoriilor dumneavoastră la Paris, n-am făcut decât să vă întâlnesc, şi totdeauna în mare grabă. Am trimis nevestei lui Robertfrance manuscrisul cu omagiul dumneavoastră. Sunt sigur că-i va procura o mare plăcere, că îi va fi un fel de mângâiere. Curaj, scumpe Istrati! Aş dori să am de la dumneavoastră veşti mai bune. Vă încredinţez de prietenia mea. Guéhenno Strada Liliacului, nr. 9 Paris, (XIX) 1 Mon bon Robertfrance (Bunul meu Robertfrance) în Europe, Paris, 15 noiembrie 1932 {vezi şi voi. Amintiri-Evocări-Confesiuni, Editura Miuerva, 1985, la pp. 279 – 282). 3 EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, le 29 novembre 1932 Cher Panaït Istrati, On me communique vos lettres à propos du Bureau de placement 1 et je me sens pour vous un peu plus de sympathie encore. Şi cela pouvait vous être agréable, je ferais volontiers selon mes forces, sur vos livres, le travail que notre ami Robertfrance faisait şi bien. Vous savez que j’aurais beaucoup de joie à publier dans la revue 2 ce nouveau roman de vous. Je vous souhaite de vous mieux porter et je vous prie de croire à ma bonne amitié. Guéhenno Tradu cere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARA. Paris, 29 noiembrie 1932 Dragă Panait Istrati, Mi se transmit scrisorile dumneavoastră, referitoare la Biroul de plasare *, şi care mă fac să vă simpatizez şi mai mult. Dacă asta ar putea să vă fie pe plac, aş face bucuros —potrivit puterilor mele – munca pe care prietenul nostru Robertfrance o presta atât de bine pe manuscrisele cărţilor dumneavoastră. Aflaţi că aş fi foarte bucuros să public în revistă acest nou roman al dumneavoastră. Vă doresc să vă simţiţi mai bine şi vă rog să credeţi în prietenia mea. Guéhenno 1 Scrisori trimise la Rieder, în legătură cu corectarea manuscrisului, de o altă „mână franceză, prietenă “, în urma morţii lui Jacques Robertfrance. 2 Biroul de plasare a apărut în două numere din revista Europe (15 februarie – 15 martie 1933). 4 Monastère Neamţz le 6 décembre ’32 Mon cher Guéhenno, Je suis heureux de savoir que vous voulez vous charger de la correction de mon français, dans les livres que j’écrirai peut-être encore. Aussi, veuillez me dire ce que vous pensez du Bureau de placement et sachez bien que j’ignore les susceptibilités d’auteur. Nous parlerons de mes défauts franchement. Ça sera votre première preuve d’amitié pour moi. Amicalement, Fanait Istrati Carte postale [Traducere:] Mănăstirea Neamţ 6 decembrie ’32 Dragul meu Guéhenno, Sunt fericit să aflu că dumneata te însărcinezi cu corectarea francezei mele, în cărţile pe care poate încă le voi mai scrie. Aşa că fii bun şi spune-mi ceea ce gândeşti despre Biroul de plasare şi să nu uiţi că susceptibilităţile de autor îmi sunt necunoscute. Vom discuta cu francheţa despre lipsurile mele. Asta va fi prima dumitale dovadă de prietenie faţă de mine. Cu prietenie, Panait Istrati 5 Monastère Neamţz le 11 fevrier ’33 Mon cher Guéhenno, Je reçois de Schneider une lettre et un relevé de mon compte d’où il résulte clairement que Rieder chancellent. Ils sont foutus! C’est en vain que Robertfrance m’a convaincu de leur céder l’exclusivité de mon oeuvre, même posthume, dans l’espoir de m’assurer un minimum de quatre mille Fr. Par mois, quel que soit l’état de vente, pourvu que je livre un manuscrit annuellement. Je leur livre presque deux manuscrits par an et ils me sortent des droits d’auteur qui sont ceux du temps de Oncle Angliei: deux mille Fr! Et encore! Le reste jusqu’à quatre mille, ils les considèrent «des avances importantes, consenties, vue ma situation». Et pour s’en dédommager, ils réclament de moi rien moins que… trois manuscrits nouveaux! Comme, cette fois, je ne marcherai plus, il est certain qu’ils me couperont encore une fois mes mensualités, ainsi qu’ils l’ont déjà fait, sans crier gare, de janvier à juin 1931. Seulement, voilà, à cette époque-là, j’ai pu venir à Paris et gueuler, menacer et rétablir la baraque, tandis que maintenant, incapable de quitter mon lit pour plus d’une heure, il ne me resterait qu’à me brûler la cervelle. Aussi, je te prie de faire connaâtre cette ignominie des Rieder à Romain Rolland, avec qui je ne correspond plus depuis mars 1930 et à J. R. [ichard] Bloch, qui m’aime toujours un peu. M’estimez-vous assez pour venir à mon secours? Oh, cette fois, şi je me lève, je veux être chien şi je continue encore de rester dans cette boâte infame, qui a fait mon malheur! Amicalement, votre Panaït Istrati Şi tu as le manuscrit du Bureau de placement, je te prie de ne pas leur en livrer copie. [T raducere:] Mănăstirea Neamţului, 11 februarie *33 Dragul meu Guéhenno, Primesc de la Schneider o scrisoare şi un extras al contului meu, din care rezultă în mod Iar că Rieder se clatină. Sunt duşi pe copcă! Degeaba m-a convins Robertfrance să le cedez în exclusivitate opera mea, chiar şi postumă, în speranţa că-mi vor asigura un minimum lunar de patru mii de franci, oricare ar fi situaţia vânzării, cu condiţia să le dau un manuscris pe an. Le dau aproape două manuscrise anual, iar ei îmi calculează drepturi de autor ca în perioada Moş Anghel, adică două mii de franci! Mai mult! Restul, până la patru mii, îl consideră „avansuri importante, acordate dată fiind situaţia mea”. Şi, ca să nu fie în pagubă, îmi pretind nici mai mult, nici mai puţin decât… Trei manuscrise noi! Cum de data aceasta nu voi mai ceda, cu siguranţă că îmi vor tăia încă o dată drepturile băneşti lunare, aşa cum au mai făcut-o, pe neaşteptate, din ianuarie până în iunie 1931. Numai că, pe atunci am putut veni la Paris şi am răcnit, am ameninţat şi am restabilit situaţia – în timp ce acum, incapabil să-mi părăsesc patul mai mult de-o oră, nu mi-ar rămâne decât să-mi zbor creierii. Aşa că te rog să-l încunoştiinţezi, de mârşăvia celor de la Rieder, pe Romain Rolland, cu care nu mai corespondez din martie 1930, ca şi pe Jean-R. [ichard] Bloch, care încă mai ţine puţin la mine. Mă preţuieşti oare într-atât încât să-mi vii în ajutor? Oh, de data asta, dacă izbutesc să mă pun pe picioare, să fiu al dracului dacă mai rămân în dugheana asta păcătoasă, care m-a nenorocit. Prieteneşte, al dumitale Dacă ai manuscrisul Biroului de plasare, te rog să nu le dai lor vreo copie. Mon adresse: Sanatoriul Filaret, Bucarest Bucarest, le 7 mars ’33 Mon cher Guéhenno, Depuis le 25 fév [rier], je suis ici. C’est un sana-hôpital de l’État, où on ne peut que mourir. Heureusement, les docteurs me connaissent depuis vingt-cinq ans et ils font leur possible. J’ai quitté Neamţu parce que ma bicoque monacale avait pris feu, j’ai failli brûler en pleine nuit. Ce bouleversement m’a valu une rechute des hémoptisies et une bronchite. En ce moment, je ne suis pas certain que je la mènerai jusqu’à Pâques. Enfin, c’est égal. Je voudrais seulement te prier ici, şi je meurs, de faire à Rieder accorder à ma femme une petite pension, 1 pendant une année. C’est une toute jeune „dont j’ai fait interrompre les études (physique et chimie). Elle les finira l’été et l’automne prochain et obtiendra un service à l’Etat. Je ne lui laisse pas un sou, même pas l’argent pour mon enterrement. Des dettes, oui. J’ai dit à Bloch et le répète à toi: je demande pardon à Romain Rolland pour l’avoir fâché, mais il a pu voir que je suis resté et que je meurs honnête homme. Je ne suis pas le «vendu», décrété par ses amis d’aujourd’hui. Je fais encore honneur à sa préface d’il y a dix ans. Et je n’ai jamais cessé de l’aimer. Mais je pense qu’il est inutile que je lui écrive, comme tu me dis. Non. Tout est fini. Toutes les choses meurent. (A propos, fais-moi vite envoyer son dernier livre Y Annonciatrice. C’est le seul de lui qué j’ignore.) Oh, oui!, R [omain] R [olland] n’a pas été pour moi une petite affaire. Je te quitte. J’ai tant de choses à te dire, mais on me défend d’écrire. Fraternellement, ton Panaït Istrati Traducere:] Adresa mea: Sanatoriul Filaret Bucureşti Bucureşti, 7 martie ’33 Dragul meu Guéhenno, Mă aflu aici de la 25 febrfuarie]. E un sanatoriu-spital de stat, unde nu se poate decât muri. Din fericire, doctorii mă cunosc de douăzeci şi cinci de ani şi fac tot ce le stă în putinţă. Am părăsit Mânăstirea Neamţ, deoarece chilia mea monahală luase foc şi era cât pe-aci să ard în toiul nopţii. Această agitaţie mi-a provocat revenirea hemoptiziilor şi o bronşită. În momentul de faţă nu sunt sigur că o voi duce până la Paşti. În definitiv, mi-e tot una! Aş vrea numai să te rog să aranjezi, dacă mor, ca Rieder să acorde o mică pensie nevestei mele, 1 timp de un an. E o fiinţă tânără, căreia i-am întrerupt studiile (fizico-chimice). Le va termina în vara şi toamna viitoare şi va obţine o slujbă la stat. Nu-i las niciun ban, nici măcar gologanii pentru înmormântare. Datorii, da! I-am spus lui Bloch şi ţi-o repet şi ţie: îi cer iertare lui Romain Rolland pentru că l-am supărat, dar el a putut să vadă că am rămas şi mor un om cinstit. Nu sunt „vândutul “, decre- tat de prietenii lui de astăzi. Onorez încă prefaţa lui, de-acum zece ani. Şi nu am încetat să-l iubesc. Dar cred că-i inutil să-i scriu, aşa cum mă îndemni tu. Nu! Totul s-a sfârşit. Toate mor. (Apropo, trimite-mi repede ultima sa carte VAnnonciatrice [Vestitoarea]. E singura pe care nu o cunosc). O, da! Rfomain] R [olland] n-a fost pentru mine o întâmplare oarecare. Te părăsesc. Am atâtea să-ţi spun, dar mi se interzice să scriu. Frăţeşte, al tău Panait Istrati 1 Dorinţă nerealizată, Editura Rieder dând faliment la puţin timp după moartea scriitorului brăilean. 7 Bucarest, le 5 avril ’33 Sanatorium Filaret Mon cher Guéhenno, Je te prie de me faire savoir şi la Maison entend me payer la publication dans Europe du Bureau de placement. Revue de Paris m’a payé six mille franes pour La Maison Thüringer. Je serai heureux de recevoir quatre mille, de Europe, pour le Bureau [de placement.] Et surtout de les recevoir le plus tôt possible. Les médecins ne veulent plus que ma femme, jeune et anémique, habite la même chambre que moi. Je dois donc la faire loger en ville. Et comme elle a une mère et une grande-mère qui vivent de notre aide, je dois leur louer un petit appartement, faire venir mon bric-à-brac de Braïla et le compléter d’un tas de choses qui me manquent. Car vers la fin de ce mois je serai obligé de quitter cet hôpital: les mouches m’y dévoreraient. J’irai me jeter dans un lit, chez moi. J’ai donc grand besoin d’un peu d’argent supplémentaire, ma mensualité me suffisant péniblement pour faire le tour du mois, mes mois trop chargés. C’est dix mille, au bas mot, qu’il me faudrait pour cet aménagement, mais d’où les prendre? Aussi, je te prie de me dire şi je peux compter au moins sur ce que Europe voudra bien me donner, pour Le Bureau [de placement]. Şi c’est oui, qu’on veuille bien virer l’argent à un vieux compte mort que j’ai au Crédit Lyonnais, agence AF, Avenue Niel (Ternes). Delà, j’aurais l’argent quand je voudrais, en émettant ici un chèque. Ne voudrait-on pas m’envoyer encore cinq exemplaires de la Maison Thüringer? J’en ai déjà prié Martinet, mais rien n’arrive. Fraternellement, à toi Panaït Istrati [T raducere:] Bucureşti, 5 aprilie ’33 Sanatoriul Filarei Dragul meu Guéhenno, Te rog să-mi comunici dacă editura Rieder înţelege să-mi plătească sau nu publicarea Biroului de plasare, în Europe. Revue de Paris mi-a plătit şase mii de franci pentru Casa Thüringer. Aş fi fericit să primesc patru mii, de la Europe, pentru Biroul de plasare. Şi mai ales, să-i primesc cât mai repede posibil. Medicii nu mai vor ca nevastă-mea, tânără şi anemică, să locuiască în aceeaşi cameră cu mine. Trebuie deci să-i aranjez o locuinţă în oraş. Şi cum ea are o mamă şi o bunică, care trăiesc din ajutorul nostru, trebuie să le închiriez un mic apartament, să-mi aduc bulendrele de la Brăila şi să le completez cu o mulţime de lucruri care lipsesc. Căci, la sfârşitul lunii, voi fi nevoit să părăsesc acest spital: aci muştele m-ar devora. Mă voi duce să mă trântesc într-un pat, la mine acasă. Am, deci, mare nevoie de ceva bani, suplimentar, ceea ce primesc de la editură abia ajungându-mi s-o scot la capăt lună de lună – lunile mele atât de împovărate. Mi-ar trebui pe puţin zece mii de franci pentru aranjarea locuinţei; dar de unde să-i iau? De aceea, te rog să-mi spui dacă pot conta măcar pe ceea ce Europe ar binevoi să-mi dea pentru Biroul de plasare. Dacă-i da, să binevoiască a vira aceşti bani, la un vechi cont-mort, pe care îl am la Crédit Lyonnais, agenţia AF, Avenue Niel (Ternes). De-acolo, aş avea banii când aş dori-o, emi- ţând de-aici un cec. Nu s-ar putea să mi se trimită încă cinci exemplare din Casa Thüringer? L-am rugat pentru asta pe Martinet, dar nu-mi soseşte nimic. Frăţeşte, al tău Panait Istrati 8 LES EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, le 16 mai 1933 Cher Istrati, Je n’ai pas répondu à votre dernière lettre. Pardonnez-moi. Je viens de vivre des terribles jours. Ma femme est morte, il y a trois semaines, à Mon- tolieu, dans son village. C’était une admirable fille et nous ne savions vivre qu’ensemble. À mon retour ici, j’ai parlé aux administrateurs de la maison de votre lettre. Ils m’ont dit être en correspondance avec vous à ce sujet. Rolland, dans une lettre qu’il m’a adressée, il y a quelques jours, se plaignait de n’avoir pas de vous des nouvelles. II me dit, vous avoir écrit il y a -quelque temps et il espère que vous avez bien reçu sa lettre 1. Que devenez-vous? Comment allez-vous? À vous ou à toi (je ne sais plus), fraternellement Guéhenno [Traducere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARĂ Paris, 16 mai 1933 Dragă Istrati, N-am răspuns la ultima dumitale scrisoare. Iartă-mă. Trăiesc zile îngrozitoare. Mi-a murit nevasta, acum trei săptămâni, la Montolieu, în satul ei. Era o fată admirabilă şi eram nedes- părţiţi. La înapoierea aci, am vorbit cu administratorii editurii referitor la scrisoarea dumitale. Mi-au spus că se află în corespondenţă cu dumneata în această privinţă. Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o acum câteva zile, Rolland se plângea că nu are veşti de la dumneata. El îmi spune că ţi-a scris acum câtăva vreme şi speră că ai şi primit scrisoarea sa l. Ce se întâmplă cu dumneata? Ce mai faci? Dumitale sau ţie (nu mai ştiu cum), cu frăţie Guéhenno 1 Această scrisoare a rămas fără urmări. 9 Adresse définitive: str. Popa Savu, no. 33 Bucureşti, le 5 juin *33 Mon cher Guéhenno, Je reçois aujourd*hui ta lettre du… 16 mai (?!), adressée à Braïla (pourquoi à Braïla? Ne sais-tu pas que depuis une année que je suis au lit, j’ai passé tout ce temps entre le monastère Neamtz et l’hôpital de Filaret? D’ailleurs, je n’ai plus ma maisonnette de Braïla. Mon ami, l’anarchiste Constan- tinescu, sur le terrain duquel j’avais bâti ma bicoque, m’en a chassé, ou plutôt il en a chassé ma femme 1. II n’aimait pas celle-ci, il adorait la Suissesse, la précédente et me conseillait de l’attendre jusqu’à la fin de mes jours. Et j’ai dû partir également, dès le printemps 1932. J’ai perdu ainsi un gâte qui me coûtait cinquante mille Fr. Fr. Et dont les créanciers me poursuivent encore, tout comme pour la ferme que j’avais aménagée chez l’oncle Dimi, à Baldovinesti, qui m’a coûté vingt-cinq mille Fr. Et d’où j’ai été mis à la porte par mes cousins-cousines, qui ne voulaient pas élever des pores et s’appeler «porchers». Ceux-là disaient: «Comment élever des pores, quand – cousins de Panaït Istrati – nous pourrions contracter des mariages magnifiques! i> Pour se débarasser de moi, ils ont trouvé un moyen bien simple: ils ont raconté partout, dans le village, des détails de la merveilleuse saignée opérée dans l’U.R.S.S., qu’ils savaient de ma propre bouche. La gendarmerie s’en est émue. J’ai failli être ligoté et expédié à Braïla comme «insoumis» et bolchévik. Mais avec l’anarchiste, ça a été bien plus joli: non content d’avoir ma maison, il a voulu, il y a trois semaines, garder même mes meubles, livres et manuscrits, disant qu’il pensait en faire «un musée Panaït Istrati». — Cependant que moi, ici, je ne savais pas quoi mettre dans mes trois pièces où devaient vivre cinq personnes et que des médecins-amis de T Institut Cantacuzène se cotisaient entre eux pour m’acheter le strict nécessaire. Ah, non! Ce qui m’arrive, à moi, ne peut arriver à personne d’autre). Donc, ta femme este morte. Et je t’embêtais avec mes malheurs, cependant que tu luttais avec les tiens. Excuse-moi. Je n’en savais rien. C’est ainsi: que nous le criions sur le toit ou que nous le passions sous silence, nous souffrons et nous mourons seuls. Je sais cela depuis longtemps. Ces derniers mois, plus que jamais, j’en ai fait la triste expérience. Non seulement en ce qui concerne ma maladie et ma détresse matérielle, mais aussi pour ce qui est de mon esprit d’indépendance. Tu as peut-être entendu (toute la presse française en a parlé, après le 27 mai), j’ai failli, pour la seconde fois, en trois ans, être assommé par nos fascistes: en janvier 1931, quand, à Jassy, il a fallu sortir l’armée pour que je puisse parler en public (fascistes et communistes me huaient alors en choeur) 2; le samedi 27 mai dernier, quand allant signer des exemplaires dans une librairie d’ici3, des hitlériens ont envahi le magasin et m’ont sommé de sortir. Je les ai fait sortir, eux, en tirant mon revolver. II n’y a eu aucun «romancier Pétresco» qui soit venu à mon secours, ainsi qu’il a été écrit dans toute la presse. J’ai été seul, avec ma femme et mon médecin. Aucun journal bucarestois n’a soufflé mot. (Un détail: nous avons eu, du 20 au 27 mai, «La Semaine du Livre» quand, la mascarade officielle mise à part, un public moyen, très chaud, très intéressant, m’a obligé de sortir moi-même de mon lit et d’aller signer des livres, qui depuis longtemps, ne me rapportent plus rien.) Şi tu veux me faire un plaisir (et même dans le but de combattre notre fascisme) parle de cet événement dans Europe, ne fut-ce que quelques mots. Relève le fait que nous vivons depuis six mois, à Bucarest et dans cinq autres départements, sous le régime de l’état de siège, décrété par le parlement et le gouvernement national-tsaraniste qui, durant dix années d’opposition, avait hurlé contre les libéraux qui gouvernaient également au moyen de l’état de siège. Mais ce régime exceptionnel ne vise que les communistes, ou plutôt des pauvres diables comme ces mille ouvriers affamés des Ateliers des chemins de fer de Bucarest qui, au début de cette année, se mettant en grève; on en a mitraillé (à la mitrailleuse) deux cents environ, on en a arrêté huit cents et on a déclaré «sept morts et vingt blessés», tandis qu’on transportait les cadavres avec les camions, pour les incinérer pendant la nuit et déclarer ensuite aux familles que «les autres se sont enfuis en Russie», comme şi Bucarest était sis sur le Dniestr. Un détail: les hitlériens affichent chemises brunes, svastica et assomment les gens à leur aise. Très rarement, une arrestation de quelques heures. Et s’ils menacent la ville et les autorités même, poignard et revolver au poing, comme à Sibiu et à Czernovitz, il y a un mois, on les condamne à… quinze [jours] ou un mois de prison avec surcis! Je te prie de parler aussi dans Europe (şi tu ne l’as déjà fait) pour ce pauvre Victor Serge, dont tu es au courant. Ah, comme c’est triste d’entendre R [omain] R [olland] dire, dans l’interview de YHumafnité] du 26 mai «qu’il écarte avec mépris cette «Histoire montée» par moi! Cependant que le pauvre diable est en prison depuis le 8 mars, ainsi que sa belle-soeur, que sa femme est folle et que, enfant et beaux-parents, sont dans la rue! «Histoire montée» par moi, n’est-ce pas, chers adhérents sans conditions à «l’oeuvre socialiste» des Soviets? Ah, pourquoi ne suis-je pas mort, il y a douze ans, ne plus connaâtre Rolland, ni la Russie et ne plus être l’écrivain que je suis malgré moi. Je te prie de dire cela à notre grand ami, que j’aime toujours et que je n’ai pas à juger, auquel j’ai vendu la liberté, rompant avec lui, en mars 1930, exprès pour lui prouver que je sais aimer un ami en silence, même s il veut aller contre mes idées et sentiments (qui étaient jadis les siens). Dislui encore que je suis ému en t’entendant me dire qu’il m’a écrit, 5 il y a quelque temps, mais que je n’ai pas eu le bonheur de recevoir sa lettre et que je lui serais infiniment reconnaissant s’il voulait se donner la peine de me répéter (recommandée, ma correspondance est lue et souvent confisquée) ce qu’il me disait dans cette lettre perdue, que je n aurais jamais laissée sans réponse, tu le penses bien! Oui, qu’il me prouve qu’il ne me hait pas. Et qu’il m’écrive une seule fois encore. 5 Car ma maladie avance toujours, compliquée d’une hypertrophie du coeur qui me cloue au lit et qui m’empêche de travailler. (Cette lettre, c’est avec trente-huit degrés de fièvre que je l’écris.) Je voudrais également qu’il soit, à côté de toi, mon arbitre dans ce conflit entre mes éditeurs assassins et moi, qui veulent m’affamer et qui me tuent maintenant avec leurs interprétations criminelles d’un contrat que j’ai signé, les yeux fermés, sans trop regarder au sens de sa lettre, sachant que Robertfrance jamais ne serait injuste avec moi. Cependant, ce contrat est simple, şi l’on veut être honnête. Voilà: Autrefois mes contrats disaient: tu me donneras six, sept ou dix livres et je te payerai ce qu’il y aura, mais tu es libre, après avoir donné ces livres, d’aller tenter améliorer ton sort ailleurs. Un jour Robertfrance me dit: «Ecoute, donne-nous Vexclusivité totale, actuelle et posthume et nous t’assurerons un minimum de quatre mille Fr. Par mois, contre un volume par an, que tu nous livrerais. Et şi tu nous donnes plus nous te payerons plus.» Eh bien, j’ai donné plus et, un moment, ils m’ont payé plus (un court moment et un pauvre plus, pour trois ou quatre livres que je leur ai donné en sus de ce que j’étais obligé). Puis, brusquement, de janvier à juin 1931, Robertfrance vivant, ils ne me paient plus un sou, sans même avoir l’honnêteté de me prévenir. Cela, je l’ai pardonné à Robertfrance, mais je ne l’oublierai jamais. Je suis venu à Paris en m’endettant jusqu’au cou, en juin 1931. Et alors Rob [ertfrance] me repêche (je voulais rompre le contrat) et me fait céder quatre vol [umes] en trois ans, pour les mêmes quatre mille, jusqu’en juillet 1934. Actuellement, deux vol [umes] sont livrés et le troisième, Méditerranée, le sera dans un mois et le dernier en janvier prochain. Mais voilà qu’ils ne vendent pas pour mes quatre mille Fr. Et, à nouveau comme par le passé, ils me parlent d’un «compte débiteur» qui monte à quatre-vingt mille Fr! Pensez, ils m’écrivent eux-mêmes qu’on me devait à ce jour quatre-vingt treize mille Fr., mais que de cette somme, je leur dois quatre-vingt mille Fr. Parce qu’ils n’ont vendu que pour treize mille Fr. Eh bien, je pense que cela les regarde, nom de Dieu, ou alors qu’ils me permettent de partir AVEC TOUS MES LIVRES, édités chez eux et je saurai trouver du pain ailleurs. Mais, jamais, jamais ne reconnaâtrai cette dette, ni ne voudrai qu’elle pèse sur mon avenir et m’empêche d’aspirer, ma vie durant, à plus de quatre mille Fr. Par mois. Non, non! Et je suis prêt, au besoin, de crier cette injustice sur des affiches collés sur les murs de Paris. Puis, ils ne m’ont pas payé un sou pour la publication du Bureau de placement, dans Europe. Ils ont passé mon dû (combien?) dans mon compte débiteur. Ah, non! Je veux mon argent! Je suis un invalide, j’ai cinq bouches à nourir, un oncle infirme (mon vieil oncle Dimi), j’ai des hommes intéressants à aider de mon argent et je veux cet argent. Ou, şi non, la liberté! Rompons le contrat! Ils ont trouvé le même moyen de me voler sur ce que je gagne ailleurs. Ils m’ont pris 30% sur les six mille Fr. Que j’ai pris de la Revue de Paris pour La Maison Thüringer. Ils appelent cela gérer mon oeuvre! La régir/– Oui, la régir et prendre du 30%, mais lorsque ce sont eux qui découvrent le client, la revue, l’édition de luxe ou le cinéma. Ami Guéhenno, je te prie, ainsi que R [omain] R [olland], de bien vouloir intervenir vite et régler cela. Je suis à bout de patience! Amicalement à toi et à R. [omain] R. [olland] Panait Istrati Recommandée [Traducere:] A dresă definitivă: str. Popa Savu, nr. 33 Bucureşti, 5 iunie ’33 Dragul meu Guéhenno, Primesc astăzi scrisoarea ta din… 16 mai (?!), adresată la Brăila (de ce la Brăila? Nu ştii că de un an, de când sunt la pat, mi-am petrecut tot acest timp între Mânăstirea Neamţ şi Spitalul Filaret? De altfel, nici nu mai am căsuţa de la Brăila. Prietenul meu, anarhistul Constantinescu, pe terenul căruia mi-am clădit căsuţa, m-a alungat sau mai degrabă mi-a alungat nevasta.1 El n-o iubea pe aceasta, ci o adora pe elveţiancă – pe cea dinainte – şi mă sfătuia s-o aştept până la sfârşitul zilelor, mele. Şi a trebuit să plec, de asemenea, şi eu, în primăvara lui 1932. Am pierdut astfel un adăpost care mă costase cincizeci de mii de franci francezi şi ale cărui poliţe încă mă urmăresc, ca şi pentru ferma pe care o înjghebasem la moş Dumitru, la Baldovineşti, care m-a costat douăzeci şi cinci de mii de franci şi de unde am fost alungat de verii şi verişoarele mele, care nu vroiau să crească porci şi să fie numiţi „porcari”. Aceştia spuneau: „Cum să creştem porci, când – fiind veri cu Panait Istrati – am putea încheia căsătorii strălucite!” Ca să scape de mine, au găsit un mijloc foarte simplu: au povestit peste tot, în sat, amănunte despre nemaipomenita baie de sânge săvârşită în U.R.S.S., pe care le aflaseră chiar din gura mea. Jandarmeria şi-a pierdut cumpătul. Cât pe-aci să fiu legat fedeleş şi expediat la Brăila, ca „nesupus” şi bolşevic. Dar, cu anarhistul a fost şi mai nostim: nu se mulţumise să aibă doar căsuţa mea; a vrut – acum trei săptămâni – să pună mâna până şi pe mobilele, cărţile şi manuscrisele mele, pretinzând că vrea să facă un „muzeu Panait Istrati”, în timp ce eu, aci, nu ştiam ce să pun în cele trei camere, în care trebuiau să trăiască cinci persoane şi medici-prieteni de la Institutul Cantacuzino puneau mână de la mână, ca să-mi cumpere strictul necesar. Ah, nu! Numai mie mi se poate întâmpla aşa ceva). Aşadar, soţia ta a murit. Şi eu te băteam la cap cu nenorocirile mele, în timp ce tu te luptai cu ale tale. Iartă-mă. Nu ştiam nimic. Asta e: fie că ne strigăm durerea de pe acoperiş fie că o îndurăm în tăcere, suferim şi murim singuri. Ştiu acest lucru de multă vreme. Mai mult ca niciodată, în lunile din urmă, am trăit această tristă experienţă. Nu numai în ce priveşte boala şi mizeria mea materială, ci şi referitor la spiritul meu de independenţă. Ai auzit, poate (toată presa franceză a vorbit după 27 mai despre acest lucru), că era cât pe-aci să fiu omorât, pentru a doua oară în trei ani, de fasciştii de la noi: la Iaşi, în ianuarie 1931, când a trebuit să scoată armata, pentru ca să pot vorbi în public (fascişti şi comunişti mă huiduiau în cor) 2; sâmbătă 27 mai, ducându-mă să semnez exemplare într-o librărie de-aici3, hitleriştii au năvălit înăuntru şi m-au somat să plec. Am scos revolverul şi i-am făcut să plece ei. N-a fost niciun „romancier Petrescu” care mi-ar fi venit în ajutor, aşa cum au scris toate ziarele. Am fost singur, cu nevasta şi doctorul meu. Niciun ziar bucureştean n-a suflat un cuvânt. (Un amănunt: de la 20 la 27 mai, se organizase „Săptămâna cărţii “, când, exceptând mascarada oficială, un public de mijloc, foarte cald, foarte interesant, m-a silit să-mi părăsesc patul şi să merg să semnez cărţi, care de multă vreme nu-mi mai aduc niciun venit.) Dacă vrei să-mi faci o plăcere (şi chiar în scopul combaterii fascismului de la noi), vorbeşte despre acest eveniment în Europe, fie şi numai câteva cuvinte. Scoate în evidenţă faptul că de şase luni trăim, la Bucureşti şi în alte cinci judeţe, sub stare de asediu, decretată de parlament şi de guvernul naţional-ţărănesc care, în cei zece ani de opoziţie, a tunat şi fulgerat împotriva liberalilor care şi ei guvernau tot cu starea de asediu. Dar acest regim excepţional nu vizează decât pe comunişti sau, mai degrabă, pe sărmanii amărâţi, cum sunt miile de muncitori înfometaţi de la Atelierele Căilor Ferate din Bucureşti, care, declarând grevă la începutul acestui an, au fost seceraţi (cu mitraliera) circa două sute şi arestaţi alţi opt sute, declarându-se doar şapte morţi şi douăzeci răniţi, în timp ce cadavrele erau transportate noaptea cu camioanele, spre a fi incinerate, spunându-se apoi familiilor că „au fugit în Rusia”, ca şi când Bucureştiul s-ar afla aşezat pe Nistru. Un amănunt: hitleriştii arborează cămăşi brune, zvastica şi doboară oamenii după bunul lor plac. Foarte rar, câte o arestare de câteva ore. Şi pentru că terorizează oraşul şi chiar autorităţile, cu pumnalul şi revolverul în mână – cum a fost cazul, acum o lună la Sibiu şi Cernăuţi – îi condamnă la cincisprezece (zile) sau o lună, cu suspendare de pedeapsă! Te mai rog să vorbeşti în Europe (dacă n-ai făcut-o până acum) în sprijinul bietului Victor Serge, a cărui situaţie o cunoşti. Ah! Cât este de trist să-l aud pe R [omain] R [olland] spunând, în interviul din L’Humafnité], din 26 mai, că „el dă la o parte cu dispreţ această «poveste Serge», pusă la cale (?!) de Panait Istrati, împotriva U.R.S.S. Şi devenită maşinaţie a tuturor contrarevoluţionarilor.” 4 „Poveste pusă la cale” de mine! În acest timp, nenorocitul se află la închisoare, de la 8 martie, ca şi cumnata lui, nevasta i-a înnebunit, iar copilul şi socrii sunt în stradă! „Poveste pusă la cale” de mine, nu-i aşa, dragi partizani fără condiţii la „opera socialistă” a Sovietelor? Ah, de ce n-am murit acum doisprezece ani, ca să nu-l mai cunosc pe Rolland, nici Rusia şi să nu mai fiu scriitorul care sunt fără voia mea. Te rog să-i spui toate acestea marelui nostru prieten, pe care încă îl iubesc şi pe care nu e treaba mea să-l judec, căruia i-am redat libertatea, rupând cu dinsul în martie 1930, anume ca să-i dovedesc că ştiu iubi în tăcere un prieten, chiar dacă el ţine să fie împotriva ideilor şi sentimentelor mele (altădată şi ale lui). Mai spune-i că am fost mişcat când mi-ai comunicat că mi-a scris acum câtăva vreme, dar că n-am avut fericirea să primesc scrisoarea lui şi că i-aş fi infinit recunoscător dacă ar vrea să-şi dea osteneala să repete ceea ce-mi spunea în acea scrisoare pierdută, pe care n-aş fi lăsat-o niciodată fără răspuns, cum ţi-o închipui şi tu! (Să-mi scrie recomandat, deoarece corespondenţa mea este citită şi adesea confiscată.) Da! Să-mi dea dovadă că nu mă urăşte. Şi să-mi mai scrie măcar o singură dată.5 Căci boala mea înaintează neîncetat, complicată cu o hipertrofie a inimii, care mă ţintuieşte la pat şi mă împiedică să lucrez. (îţi scriu aceste rânduri, cu treizeci şi opt de grade febră.) Aş vrea, de asemenea, ca el să fie arbitrul meu, alături de tine, în acest conflict cu ai mei editori-asasini, care vor să mă înfometeze şi mă omoară acum cu interpretările lor criminale ale unui contract pe care l-am semnat cu ochii închişi, fără a-l purica, ştiind că Robert- france n-ar fi putut să fie niciodată nedrept cu mine. Totuşi, acest contract este simplu, pentru cine vrea să fie cinstit. Iată: Altădată, contractele mele sunau: tu îmi vei da şase-opt sau zece cărţi, iar eu îţi vo plăti atâta cât valorează ele; eşti liber însă, după ce ai dat aceste cărţi, să încerci a-ţi ameliora soarta în altă parte. Într-o zi, Robertfrance îmi spuse: „Ascultă, cedează-ne opera ta în exclusivitate totală actuală şi postumă şi noi îţi vom asigura un minimum de patru mii de franci pe lună, în schimbul unui volum pe care ni-l vei da anual. Şi dacă ne dai mai mult, îţi vom plăti mai mult/’ Ei bine, am dat mai mult şi, un timp, m-au plătit mai mult (un scurt timp şi un biet mai mult, pentru trei sau patru cărţi pe care le-am dat în plus peste ce eram obligat). Apoi, brusc, din ianuarie până în iunie 1931, nu-mi mai plătesc niciun ban, neavând măcar cinstea de-a mă preveni, deşi Robertfrance era în viaţă. Acest gest i l-am iertat lui Robertfrance, însă nu-l voi uita în veci. În iunie 1931, am venit la Paris, îndatorându-mă până-n gât. Şi atunci Rob [ertfrance] mă pescuieşte din nou (voiam să rup contractul) şi mă convinge să le cedez patru vol [ume], în trei ani, pentru aceiaşi patru mii de franci, până în iulie 1934. Actualmente, două vol [ume] sunt predate şi al treilea, în lumea Mediteranei, va urma peste o lună, iar ultimul în ianuarie viitor.6 Dar, iată că ei nu fac vânzare pentru cei patru mii de franci ai mei şi din nou, ca şi-n trecut, îmi vorbesc de un „cont debitor”, care urcă la optzeci de mii de franci! închipuieşte-ţi: îmi scriu ei înşişi că-mi datorau până acum nouăzeci şi trei de mii de franci, dar că din această sumă optzeci de mii de franci le datorez eu lor, fiindcă n-au făcut vânzare decât de treisprezece mii de franci. Ei bine, pentru numele lui Dumnezeu, cred că asta îi priveşte sau, atunci, să-mi dea voie să plec cu TOATE CĂRŢILE MELE, editate la ei şi voi şti să găsesc o bucată de pâine în altă parte. Dar niciodată, niciodată nu voi recunoaşte această datorie şi nici nu voi accepta ca ea să apese asupra viitorului meu, împiedicându-mă să aspir, cât mai am de trăit, la mai mult de patru mii de franci lunar. Nu, nu! Sunt gata, la nevoie, să strig această nedreptate pe afişe lipite pe zidurile Parisului. Apoi, ei nu mi-au plătit niciun ba7i pentru publicarea Biroului de plasare în Europe. Au trecut ce mi se cuvenea (cât?), în contul meu debitor. Ei bine, nu! îmi reclam banii mei! Sunt un invalid, am cinci guri de hrănit, un unchi infirm (bătrânul meu moş Dumitru), am de ajutat cu banii mei oameni care merită şi deci vreau aceşti bani. Sau, dacă nu se poate, libertatea! Rupem contractul! Au găsit acelaşi mijloc să mă fure şi din ceea ce câştig în altă parte. Au luat 30% din cei şase mii de franci pe care i-am primit de la Revue de Paris, pentru Casa Thüringer. Ei numesc asta: a gira opera mea! Administrarea ei! Da, s-o administreze şi să ia 30%, dar numai atunci când sunt ei cei care descoperă clientul, revista, ediţia de lux sau ecranizarea. Prietene Guéhenno, te rog pe tine, ca şi pe R [omain] R [olland], să binevoiţi a interveni repede şi a pune la punct situaţia asta. Sunt la capătul răbdării. Cu prietenie, ţie şi lui R [omain] R [olland], Panait Istrati Recomandată 1 Margareta Izescu, cu care se căsătorise (18 aprilie 1932). 2 Un grup de scriitori ieşeni, în frunte cu Mihail Sadoveanu, organizează un „Festival literar”, în onoarea lui Panait Istrati. Programat pentru 11 ianuarie 1931, se ţine la 18 ianuarie 1931, din cauza manifestaţiilor huliganice în piaţa cinematografului „Trianon”. 3 Cu ocazia „Săptămânii cărţii”, Panait Istrati a fost invitat să dea autografe la librăria „Alcalay”, în plin centrul Bucureştiului. Cu revolverul în mână, Panait Istrati i-a pus pe fugă pe huligani. Afirmaţia că a fost apărat de Cezar Petrescu apăruse în presa străină, necorespun- zând adevărului. 4 La protestul lui Romain Rolland, că n-a rostit pasajul incriminat, VHumanité a publicat dezminţirea în numărul din 8 iunie 1933. 5 în scrisoarea datată 8 septembrie 1933, Romain Rolland îl informează, între altele: „Ţi-am scris, acum câteva luni, la Mănăstirea Neamţ; şi dacă scrisoarea mea nu ţi-a fost dată, fă reclamaţie la călugării «dumitale». Mai mult: am scris de câteva ori la Rieder, ca să-ţi apăr interesele.” în aceeaşi scrisoare, privitor la interviul din L’Humanité, despre Victor Serge precizează: „din greşeală aţi fost implicat; le-am scris, şi rectificarea acestei erori a fost publicată.” 6 în lumea Mediteranei are două volume: Răsărit de soare şi Apus de soare, care a apărut post mortem.  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Sotir de Panait Istrati Trenul se opri în gara Constanţa, pe la prânz. Adrian scoborî, îmboborojindu-şi urechile cu gulerul paltonului. Afară, viscol cumplit. Mari şi vijelioase strămutări de zăpadă, ridicate de crivăţ, ca nişte nori, măturau cu furie străzile oraşului.   Pe ici, pe colo, apărea ca într-un vârtej, se proptea o clipă şi dispărea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean -cu ilic şi cu şalvari -luptând cu vijelia şi ţinând şalul turbanului strâns înfăşurat în jurul capului. Adrian se întorcea uneori şi-l privea cu milă: „Cine ştie unde s-o fi ducând”.   În piaţa Ovidiu, el nu găsi ţipenie de om, pe care să-l întrebe unde se află restaurantul „Macedonia” şi se învârti, de mai multe ori în loc, cercetând firmele. La vitrina unei mari librării, el văzu expus, cu ostentaţie, un impunător tablou reprezentând Peisaj de iarnă. Cu tot frigul, Adrian nu putu trece fără a-l privi cu admiraţie: „Da! Îşi zise părăsind vitrina, e frumos, foarte frumos, dar ce e frumosul, singur?!”   Şi dând după colţul librăriei, căzu cu ochii drept peste restaurantul „Macedonia”, intră şi străbătu printre mese până la tejgheaua unde se afla birtaşul.   — Ai putea dumneata să-mi spui, dacă vine pe aici Sotir, matrozul bărbos de pe „Dacia?” întrebă Adrian, fără prea mult înconjur.   Da! Vine regulat, dar numai după-masă, ca să-şi ia cafeaua şi să mai pălăvrăgească, răspunse negustorul, care era bulgar ori grec, sau poate chiar român, în orice caz, avea ceafa groasă şi-i crăpa cămaşa în spate.   Bun, am să mănânc aici şi să-l aştept.   Era la prânz. Adrian îşi scoase paltonul, luă loc la o masă neocupată de lângă intrare şi fu servit.   Pachebotul „Dacia” era unul din cele patru vapoare frumoase ale statului şi care făcea cursa Constaţa-Aegiptului. Adrian, abia sosit la Constanţa, avea să se îmbarce pe el a doua zi. Sotir, matelotul de care întrebase pe birjar, era de fapt cambuzier pe acest vas şi, în acelaşi timp, una din acele curiozităţi internaţionae pe care nu le întâlneşti decât prin cârciumile onorate de muncitorii mărilor: dar nu o urâtoare de poveşti fără de sfârşit, cum se întâmplă cele mai adesea, ci un om straniu prin contradicţiile firii sale: capacitate, hărnicie, cinste, multiple cunoştinţe şi nenumărate meserii, pe de o parte: iar pe de alta, vestita sa statornicie, nesupunere, furii şi capricii neînţelese. Unul dintre numeroşii săi comandanţi pe bastimentele streine îi spuse într-o zi:   Bravul meu Sotir, dacă ai consimţi să stai cinci ani liniştit sub ordinele mele, te-aş face secund!   Mi-e teamă de mucigai. Comandante! I-a răspuns el. Şi apoi, nu vreau să fiu secund şi sub „ordinele” dumitale, ci primul şi sub ordinele mele: să nu vă închipuiţi că mă comandaţi întru ceva.   Spunea adevărul, căci nu accepta decât posturile în care, odată la curent cu munca, se executa cu atâta punctualitate, încât orice intervenţie devenea de prisos şi târa după dânsa demisia lui.   Adrian îl cunoscuse, în timpul verii anului expirat, într-un mic birt din Sinaia, unde în focul unei aprige discuţii obşteşti asupra mişcării revoluţionare, care se întindea repede în vremea aceea, Sotir, a cărui ironică rezervă Adrian o remarcase, interveni brusc, avându-i dintr-o dată întrebarea următoare:   Ce eşti tu: A ori S? (Anarhist sau socialist?)   Eu sunt constructor! Nu numai doborâtor! Răspunse Adrian, cu mândria neofitului.   Ai material de construit?   Îl înjghebăm cum putem.   Şi o să fie loc pentru toată lumea, în noua vostră construcţie?   O să fie loc pentru toată lumea, afară de leneşi!   În cazul ăsta, eu n-am să fiu acolo: mie îmi place lenea! Făcu Sotir, răsturnându-se spre perete, strâmbându-şi mai tare nasul deja strâmb.   Toţi lucrătorii izbucniră în râsete, căci omul care spunea că-i place lenea era plin de ghips, var şi praf, de la cap până la ghete.   Adrian râse şi el. Apoi, soarele fund încă sus, ieşiră împreună cam fără scop şi se pomeniră pe una dintre mândrele alei ale unei mândre reşedinţe regale. Adrian se simţi numaidecât atras către acest om, mult mai vârstnic decât dânsul, graţie instinctului de aventură care clocotea în fundul fiinţei sale. Iar gingaşul aventurier, ce era Sotir, nu întârzie nici el, la rându-i, să recunoască în tânărul idealist, cu inima în palmă, un discipol de-o egală gingăşie.   Sotir respira din toată persoana acel aer de altitudine care se desprinde de pe mari grupuri voioase ce coboară de prin munţii Elveţiei în toate serile de vară -aer dătător de dorinţi şi care face, trebuie să facă, întâiul farmec al tuturor acelor călători ce nu cunosc graniţă, cărora întreg pământul li-e patrie şi ale căror plecări şi sosiri neîncetate le ţin adesea loc de prânzuri sigure.   Tot plimbându-se, ei se îndepărtaseră pe o potecă ce părea să nu se mai sfârşească -şi atunci îi fu dat lui Adrian să asculte, pentru întâia oară în viaţa sa, răsunetul zguduitor al unui mare glas libertar, proclamarea mistică, cu colorit biblic, a celei mai nobile pasiuni omeneşti, când ea se manifestă în starea de pasiune: aceea de a se mişca după propria sa viaţă şi de-a înlătura orice de această sfântă patimă, dar voia să numească pe oameni cu un nume cunoscut, întrebă pe Sotir:   Eşti anarhist?   Acesta, puţin cam dezamăgit, căci se credea înţeles mai bine, răspunse cu simplicitate:   Nu. Nu sunt anarhist. Eu sunt numai un om care iubeşte libertatea şi caută să şi-o guverneze, s-o ordoneze. Sunt, cu alte cuvinte, un om liber, pe când anarhiştii nu sunt oameni liberi şi nu iubesc libertatea: ei cred că sunt şi cred c-o iubesc, dar felul vieţii lor dovedeşte doar nesupunere a tot ce vine de afară şi supunere dulceagă faţă de tot ce vine dinăuntru. Ei sunt, deci, dezordonaţi. Or, există o ordine şi o guvernare în toate cele, în Univers şi deci în dragostea noastră pentru libertate de asemenea trebuie să existe, căci nu tot ce vine dinăuntru e îndemn la dragoste. Cea mai mare parte dintre oameni sunt născuţi să fie scalvi. A fi om liber, nu e o treabă aşa de uşoară, cum cred anarhiştii -şi nu e uşoară nu numai azi, dar nici mâine, nici în zece secole. A fi sclav, nu înseamnă a avea lanţul muncii nituit în jurul coapsei – după cum, a fi om liber, nu înseamnă deloc a munci pe socoteala ta sau chiar a nu munci nimic. Sclavul e materia brută, destinată prin naştere a fi comandată cu brutalitate, cu izbituri -materie fără calitate, substanţă josnică şi supusă, înainte de toate, josniciei sale. Ea este, în opoziţie cu materia superioară din care e alcătuit omul liber, ceea ce nisipul e faţă de pământul fertil şi fără altă mişcare decât aceea care-i este impusă prin voinţa altora, aşa cum nisipurile Saharei sunt comandate de vânturi, şi atunci mişcarea ei e catastrofică, oarbă, ea înghite totul! Asta e puzderia sclavă şi sclavagizatoare, platforma care serveşte ori nu unui cap încoronat, ori unui democrat, ori, pur şi simplu, numai unui demagog. C-o fi vorba de gloatele mahalalelor sau de gloate mai restrânse, ca de pildă cele care urlă prin parlamente, ele sunt totdeauna conduse de-o mână tot aşa de sclavă, tot aşa de josnică, dar care a reuşit să se impuie pentru moment, mână care nu cunoaşte decât două forme de existenţă: a izbi sau a fi izbită. A domina sau a fi dominată: şi cum, atât într-un caz cât şi în celălalt, e vorba de aceeaşi silnicie în ochii omului liber, cum ai vrea să fie vorba de libertate în aceste două dominaţiuni?   Sotir tăcu o bună parte de drum, ca să-i dea şi lui Adrian putinţa de-a se rosti:   Care e dar, forma de guvernământ? Întrebă acesta, cam cu ciudă.   Sotir dădu din umeri:   N-am niciuna.   Apoi, atunci, eşti tot anarhist!   Nu tocmai: anarhiştii, devenind majoritate, vot fi nevoiţi să ia puterea şi să formeze un guvern, ori dacă nu, el va fi format din cei ce nu sunt anarhişti, căci nisipul omenesc are nevoia de-a fi împins, el n-are iniţiativă, nici dragoste pentru altceva decât pentru ce e contrariul libertăţii. Deci, unde vezi guvernarea fără guvernământ, fără silnicie, această admirabilă definiţie a libertăţii? Căci e fapt sigur că obligată să ia corp viu peste o materie moartă, sublima expresie a libertăţii nu va mai fi decât o dezgustătoare caricatură a idealului, o fină ţesătură de mătase dată pe mâna unui nebun! Libertatea, dragul meu prieten, adevărata libertate, aceea care se supune legilor ei însăşi, e armonia, evoluţia fără izbituri. Ea nu se află decât în mişcarea astrelor, unde domneşte comandantul suprem, ordinea fără cusur şi fără slăbiciune. Pe pământ, o întâlnim, apropiată de forma ei desăvârşită care e Iubirea, la fiinţe mai puţin complexe decât omul.      gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

CHIRA CHIRALINA UN GORKI BALCANIC În primele zile ale lui ianuarie 1921, o scrisoare mi-a fost trimisă de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un disperat, care își tăiase beregata. Era puțină nădejde să mai scape. Citii și mă simții pătruns de zbuciumul geniului. Era ca un pârjol cotropitor peste câmpii. Era spovedania unui nou Gorki, din țările balcanice. Sinucigașul fu salvat. Voii să-l cunosc. O corespondență se începu între noi. Devenirăm prieteni. El se numește Istrati. S-a născut la Brăila, în 1884, dintr-un tată contrabandist grec, pe care nu l-a cunoscut și dintr-o țărancă româncă, o femeie minunată, a cărei parte în viață fu munca nepregetată. Cu toată dragostea lui pentru ea, la 12 ani o părăsi, îndemnat de un demon al pribegiei, sau mai bine zis de trebuința lacomă de a cunoaște și de a iubi. Douăzeci de ani de viață rătăcitoare, de aventuri extraordinare, de munci istovitoare, de pribegie și de trudă, ars de soare, bătut de ploi, fără adăpost și prigonit de paznicii de noapte, flămând, bolnav, stăpânit de patimi și crăpând de mizerie. El face toate meseriile: chelner, plăcintar, lăcătuș, căldărar, mecanic, zidar, lucrător de terasamente, hamal, servitor, purtător de reclame, zugrav de firme și de case, ziarist, fotograf. Se amestecă o vreme în mișcările revoluționare. Străbate Egiptul, Siria, Iaffa, Beyrut, Damasc și Libanul, Orientul, Grecia, Italia, deseori fără un ban și ascunzându-se câteodată pe un vapor, unde e descoperit pe drum și de unde e aruncat jos la prima escală. E lipsit de toate, dar înmagazinează o lume de amintiri și deseori își minte foamea, citind cu lăcomie mai ales pe maeștrii ruși și pe scriitorii Occidentului. E un povestitor născut, un povestitor din Orient, care se încântă și se emoționează de propriile-i povestiri, și așa de mult se lasă robit de ele că, odată povestea începută, nimeni nu știe nici chiar el, dacă ea va ține o oră sau o mie și una de nopți. Dunărea și meleagurile ei… Acest geniu de povestitor e atât de irezistibil că, în scrisoarea scrisă în ajunul sinuciderii, el își întrerupe de două ori jelaniile deznădăjduite pentru a istorisi două întâmplări glumețe din viața sa trecută. L-am decis să-și noteze o parte din acele povestiri; și el s-a pus pe o muncă îndelungată, care a și dat până azi două volume. E o evocare a vieții sale; și opera ca și viața sa ar putea fi dedicată Prieteniei: căci aceasta e pasiunea lui sfântă. În tot lungul drumului său, el se oprește la amintirea chipurilor întâlnite; fiecare are enigma destinului său pe care el caută s-o pătrundă. Și fiecare capitol de roman constituie un fel de nuvelă. Trei sau patru din aceste nuvele, din volumele pe care le cunosc, sunt demne de maeștrii ruși. Ele se deosebesc prin temperament și lumină, prin decizia spiritului, prin acea veselie tragică, acea voioșie a povestitorului, care-și liberează sufletul muncit[1]. Și va trebui să ne amintim că omul care a scris aceste pagini așa de vii, a învățat singur franțuzește, acum șapte ani, citind pe clasicii noștri. ROMAIN ROLLAND Villeneuve, august 1923.       Sunteți de părere – ca și prietenul nostru Romain Rolland – că ar trebui, în câteva rânduri, să deslușesc tema generală care se va întâlni în toate cărțile mele. Nu m-am gândit niciodată că va trebui să explic, eu însumi, ceva în privința asta. Nu sunt un scriitor de meserie și nu cred să devin vreodată. Întâmplarea a vrut să fiu pescuit în apele profunde ale oceanului social, de pescuitorul de oameni de la Villeneuve[2]. Sunt opera lui. Pentru a putea trăi a doua mea viață, aveam nevoie de stima lui și pentru a putea obține această stimă caldă, amicală, el îmi cerea să scriu. „N-aștept de la d-ta scrisori exaltate, îmi scria el, aștept de la d-ta opera. Realizează opera. Ea e mai esențială ca d-ta, mai durabilă ca d-ta, care ești pojghița ei.” Cu acest bici pe spinare – și grație ovăzului ce-mi oferi în chip generos prietenul Gheorghe Ionescu – începui să alerg cu avânt. Povestirile lui Adrian Zografi sunt datorite nouă, câteșitrei. Lăsat în seama mea, eu nu sunt în stare să fac altceva decât să zugrăvesc case, să fac fotografii în plin aer și alte treburi comune, la îndemâna tuturor. Adrian Zografi nu e, deocamdată, decât un tânăr căruia îi place Orientul. E un autodidact care-și găsește Sorbona unde poate. Trăiește, visează, dorește multe lucruri. Mai târziu, el va cuteza să spună că multe lucruri sunt rău făcute de oameni și de Dumnezeu. Știu că e foarte periculos să contrazici pe Dumnezeu și pe oamenii care nu se ocupă cu zugrăvitul caselor sau cu facerea de fotografii ieftine pe „Promenade des Anglais”; dar dumneavoastră, francezii, aveți dreptate când spuneți că în viață „nu poți mulțumi pe toată lumea și pe tată-tău”. Nădăjduiesc totuși că-i va fi iertată îndrăzneala aceasta lui Adrian. Căci, păstrându-și întreaga libertate, el își va îngădui o altă îndrăzneală: aceea de a iubi și de a fi mereu, în toate țările, prietenul tuturor oamenilor de inimă. Sunt puțini, dar Adrian crede că umanitatea nu e așa de vastă cum se presupune. Așteptând să ajungă la propria lui poveste, el nu face acum decât să asculte poveștile altora. Să ascultăm cu el, dacă vreți.   I STAVRU Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu același nume la Grădina publică. Ajuns la intrarea grădinii, se opri, încurcat și necăjit. — Ce dracu! exclamă el cu voce tare, nu mai sunt copil! Și cred că am tot dreptul să înțeleg viața cum o simt. Erau orele șase seara. Zi de lucru. Aleile grădinii erau aproape pustii către cele două porți principale; soarele crepuscular aurea nisipul, în vreme ce boschetele de liliac se scufundau în umbra serii. Liliecii sburau de colo-colo, zăpăciți. Băncile pe alee erau aproape toate libere, afară de cele din colțurile ascunse ale grădinii, unde perechi tinere se îmbrățișau amoros și deveneau serioase la trecerea inoportunilor. Adrian nu dădu atenție nici unuia din oamenii ce întâlni în drum. El sorbea lacom aerul curat, care se ridica din nisipul de curând udat – amestec îmbălsămat de miros de flori – și se gândea la ceea ce nu putea înțelege. El nu înțelegea mai ales împotrivirea mame-si la legăturile lui de prietenie, împotrivire care dăduse naștere la o ceartă violentă între mamă și fiul ei unic. Adrian își zicea: „Pentru ea, Mihail e un străin, o haimana suspectă, servitorul plăcintarului kir Nicola. Dar, ce? Eu ce sunt? Un zugrav de case și, pe deasupra, o fostă slugă a aceluiași plăcintar! Și dacă mâine am să mă duc în altă țară, numai pentru atâta trebuie să fiu socotit ca o haimana?” Ațâțat, el lovi din picior: „Ei, drăcia dracului!... E o nedreptate revoltătoare pentru bietul Mihail! Eu îl iubesc pe omul ăsta, fiindcă e mai deștept ca mine, mai învățat, și fiindcă rabdă mizeria fără să se plângă. Cum? Pentru că nu vrea să-și strige pe acoperișuri numele, țara și numărul dinților care îi lipsesc, nu e decât o haimana?... Ei bine, eu vreau să fiu prietenul acestei haimanale! Și sunt foarte fericit de asta.” Adrian își continuă mașinal plimbarea, odată cu critica mintală a celor ce-i spusese mamă-sa; și totul îi păru absurd: „Și povestea asta cu însurătoarea? N-am decât optsprezece ani și ea se și gândește să-mi arunce o neroadă în spinare, o neroadă sau poate o fătăcioasă, care să mă copleșească cu dragostea ei și să facă din odaia mea o hazna! Ei drace! S-ar zice că nu e nimic mai inteligent pe lume decât să feți la proști, să umpli lumea de sclavi și să devii însuți primul sclav al acestei puițe[3]! Nu, nu!... Mai bine un prieten ca Mihail, fie el și de zece ori mai suspect! Cât despre învinuirea că «trag oamenii de limbă pentru a-i face să vorbească» – pe legea mea, nici eu nu știu prea bine de ce-mi place «să trag oamenii de limbă!». Asta-i, poate, pentru că lumina vine din vorba celor tari, probă Dumnezeu care a trebuit să vorbească pentru ca Lumina să se facă.”   În liniștea acelei seri primăvăratice, sirena unui vapor săgeta aerul cu fluieratul ei strident. Tânărul se trezi, în vreme ce o adiere parfumată de trandafiri și garoafe îl întâmpină. Adrian se îndreptă spre marea alee care se întinde de-a lungul malului înalt ce domină portul și Dunărea. El se opri un minut pentru a privi miile de lămpi electrice care scânteiau pe vapoarele ancorate în port și pieptul i se umflă într-un nestăpânit dor de ducă. „Doamne! Ce bine trebuie să fie să te găsești pe unul din aceste pacheboturi, care alunecă pe mări și descopără alte țărmuri, alte lumi!…” Necăjit de a nu-și putea împlini dorul, el porni din nou cu capul în jos; dar se auzi deodată chemat din urmă: — Adrian! Se întoarse. Pe o bancă, prin apropierea căreia trecuse, sta un om, cu picioarele încrucișate, și fuma. Miopia și întunericul împiedicară pe Adrian să-l recunoască. Omul se ridică, și Adrian se apropie de el oarecum contrariat, când o exclamație de bucurie îi scăpă: — Stavru! Își strânseră mâinile și Adrian se așeză alături.   Stavru, negustor ambulant – numit „limonagiul” din cauza mărfii ce vindea prin bâlciuri – era văr de-al doilea, după mamă, cu Adrian, și o figură foarte cunoscută altădată în cercurile băieților de viață din mahala. El era acum uitat, îngropat sub disprețul unui scandal pe care firea sa îl pricinuise cu treizeci de ani în urmă. De talie deasupra mijlociei, blond spălăcit, foarte slab și foarte sbârcit; ochii săi albaștri și mari, când deschiși și sinceri, când ascunși și vicleni, după împrejurări, înfățișau toată viața lui Stavru. Existența de burlac hoinar, svârlit de ici-colo de natura lui nomadă și ciudată; viață prinsă la vârsta de douăzeci și cinci de ani în tristul angrenaj al societății (căsătorie cu o fată bogată, frumoasă și sentimentală), din care ieși după un an acoperit de rușine, cu inima sfâșiată, cu caracterul falsificat. Adrian cunoștea vag povestea. Mamă-sa, fără a intra în amănunte, i-o da exemplu de ticăloșie, dar Adrian trăgea încheieri cu totul opuse; și nu o dată, cu instinctul care era la baza sufletului său, el se plecase asupra lui Stavru așa cum te pleci asupra unui instrument de muzică pe care vrei să-l auzi sunând; instrumentul se împotrivise. Dealtminteri, ei nu se văzuseră decât de vreo trei sau patru ori, totdeauna pe stradă. Casa mamei sale era închisă pentru Stavru, ca toate casele cinstite. Și apoi, ce ar fi putut el să spună, derbedeul tuturor iarmaroacelor, băiețandrului răsfățat și ținut de scurt? Stavru trecea drept un flecar pentru toată lumea – și era în adevăr, voia să fie. În costumul său prăpădit și boțit chiar când era nou; cu înfățișarea sa de țăran orășenit, cu cămașa necălcată, fără guler; cu aerul său de geambaș hoțoman, el se deda la o paradă de vorbe și de gesturi care amuzau pe oameni, dar care lui nu-i aduceau decât umilire, dispreț. El își striga cunoscuții în plină uliță cu porecle potrivite și comice, niciodată supărătoare. Multe dintre ele prinseseră. Dacă cineva îi plăcea, îl lua cu el la cârciumă, comanda o jumătate de kilogram de vin, dar după ce ciocnea un pahar, ieșea în curte pentru „o mică trebuință” și nu se mai întorcea, lăsând pe invitat să plătească! Iar dacă întâlnea vreun plicticos, el îi zicea iute: „Cutare prieten te așteaptă în cutare cafenea; aleargă repede!”. Dar ceea ce entuziasma pe Adrian erau glumele lui Stavru, cu capetele de țâri și cu tabachera. În cursul unei conversații, limonagiul scotea din buzunar un cap de țâr[4] și-l atârna de poala hainei altui flecar ca el. Bietul om pleca și se plimba pe stradă cu capul de țâr atârnat de haină, spre cea mai mare desfătare a trecătorilor. Gluma cu tutunul era și mai bună. Stavru nu lipsea să acosteze pe orice cunoștință îi ieșea în cale și să-i ceară să „răsucească” și el o țigară, dar de îndată ce era servit, în loc de a înapoia tabachera cu o mulțumire, el o băga în propriu-i buzunar, care era spart, de unde ea îndată cădea, rostogolindu-se pe pământ. Atunci se repezea, o ridica, o ștergea, se scuza, și voind s-o bage în buzunarul proprietarului, el o scăpa pe de lături. Biata cutie, care era din metal nichelat ori din carton presat, cădea din nou pe pavaj! — Ah, cât sunt de stângaci! — Nu e nimic, răspundea de obicei păcălitul, examinându-și scula turtită, în vreme ce privitorii se prăpădeau de râs. Dar Stavru nu se mai întâlnea după aceea cu tabacherele pe care le batjocorise odată.   Astfel Adrian începuse să iubească pe acest om pentru farsele sale. Cu toate astea, lucruri ciudate se întâmplaseră, care-l tulburau și-l încurcau: câteodată în plină glumă și năzdrăvănie, Stavru, serios, se întorcea către Adrian pironindu-l în ochi cu o privire limpede, liniștită și stăpânitoare, cum facem când ne uităm în bunii și naivii ochi ai unui vițel. Atunci el se simțea micșorat de acest limonagiu de bâlci, de acest analfabet. I se părea straniu și se puse să-l observe. Dar prilejurile erau rare. Privirea misterioasă și tulburătoare pe care Adrian o numea în taină „celălalt Stavru”, se arăta rar și numai pentru el. Totuși, într-o zi – era cu câteva luni înainte de întâlnirea din grădină – întovărășind pe limonagiu la băcanul său – un grec bătrân și tăcut care-i furniza zahărul și lămâile – el văzu deodată apărându-i „celălalt Stavru”. Adrian se înfipse în ochii lui. Într-un colț al magazinului puțin luminat, Stavru, cu sbârciturile feței suprimate, cu trăsăturile îndulcite, cu ochii mari deschiși, ficși și luminoși, privea pe băcanul cu chip umflat și posac și zicea, sfios, dar hotărât, în vreme ce celălalt îl aproba cu capul: — Kir Margulis… Merge prost… Nu e cald și limonada nu se vinde. Îmi mănânc economiile mele și zahărul d-tale… Prin urmare, ai înțeles? Nici de data asta nu plătesc. Ce zici? O să fie ca și celelalte dăți: dacă mor o să pierzi zece lei. Și negustorul zgârcit, dar cunoscător la oameni, acorda creditul cu o strângere de mână seacă, cum îi era și viața. Afară, cu marfa sub braț, Stavru se grăbea să facă o glumă, să arunce o salutare vreunei vagi cunoștințe și să sară într-un picior: — L-am păcălit, Adrian, l-am tras pe sfoară! șoptea el, la urechea tânărului. — Ba nu, Stavrule! protestă Adrian; nu l-ai păcălit deloc, o să plătești! — Da, Adrian, o să-i plătesc de n-oi muri… Și dacă o să mor, o să-i plătească dracu! — Dacă mori!... Asta e altceva. Dar tu zici că l-ai păcălit: asta ar însemna că ești necinstit… — Poate că sunt… — Nu, Stavrule, vrei să mă înșeli; tu nu ești un om necinstit! Stavru se opri brusc, își trase tovarășul lângă un gard și luându-și pentru moment înfățișarea-i rară, de sfială și subjugare în același timp, zvârli în nasul lui Adrian: — Da, sunt necinstit! Din nenorocire, Adrian, sunt necinstit! Și zicând acestea, el voi să-și reia drumul, dar Adrian, cuprins de un fel de frică, îl apucă de reverul hainei, îl reținu și-i strigă cu o voce înăbușită: — Stavrule, stai! Ai să-mi spui adevărul! Eu văd în tine doi oameni: care e cel adevărat? cel bun sau cel rău? Stavru se împotrivea: — Nu știu! Și smulgându-se brutal din mâinile lui Adrian: — Lasă-mă-n pace! strigă el supărat. Apoi, nițel mai departe, socotind că a jignit pe tânăr, adăugă: — Îți voi spune când o să-ți crească tuleiele mai mari! De atunci ei nu se mai văzură, Stavru bătând bâlciurile între martie și octombrie, iarna vânzând castane coapte, Dumnezeu știe pe unde. Pe la Brăila, nu venea decât să se aprovizioneze.   *   Adrian fu tot atât de mulțumit să-l întâlnească acum pe bancă în grădină, cum trebuie să fie mulțumite râurile când se unesc cu fluviile și fluviile când se pierd în sânul mărilor. Stavru, contrar obiceiului său, fu mai puțin vorbăreț și asta făcu și mai multă plăcere lui Adrian. Îi examină figura în lumina palidă a serii și o găsi aceeași. Nimeni n-ar fi putut să-i ghicească etatea. Totuși, Adrian băgă de seamă că pe la tâmple, blondul palid al părului se făcuse alb-fumuriu. — Ce ai de te uiți așa la mine? întrebă Stavru, plictisit; nu sunt de vânzare. — Știu, dar aș vrea să-mi dau seama dacă ești tânăr sau ai început să îmbătrânești. — Sunt tânăr și bătrân: ca vrăbiile. — Adevărat: ce mai vrăbioi îmi ești, Stavrule! Și după o mică pauză: — Nu cumva vrei tabacherea mea, ca să mi-o trântești nițel pe jos? Asta ți-ar aminti poate că sunt mereu curios să știu de unde vii, unde te duci și cum îți merg afacerile? — De unde viu și unde mă duc n-are nicio importanță; pot să-ți spun însă că afacerile nu-mi merg prea rău. Cu toate astea, mânzule, astăzi sunt foarte plictisit! Și el lovi cu palma peste genunchiul lui Adrian. — Asta ți se întâmplă cam rar, îi replică tânărul; și pentru ce ești nemulțumit, Stăvărache? S-au rărit lămâile? — Nu, nu lămâile, ci haimanalele de treabă, de odinioară, s-au rărit. — Haimanale de treabă? exclamă Adrian, asta nu se poate, haimanalele nu pot să fie de treabă! — Așa crezi tu? Eu cunosc totuși câteva… Stavru se îndoi de mijloc și rămase așa, cu ochii la pământ. Adrian îl simți că vorbea serios și voi să afle mai mult, dar procedă cu băgare de seamă: — Mi-ai putea spune pentru ce anume ți-ar trebui o asemenea haimana? — Pentru a mă însoți la bâlciul din Slobozia, joia viitoare. La drept vorbind, nu e pentru mine, dar e ca și cum ar fi… Știi că am obiceiul, în bâlciuri, să mă așez lângă câte un plăcintar care face gogoși. Țăranii mănâncă și li se face sete, atunci eu sunt gata cu limonada. La nevoie, un pumn de sare în aluatul gogoșilor… (Vezi că nu sunt cinstit.) Ei bine, am pe plăcintar, e kir Nicola… — Kir Nicola! tresări Adrian. — Vecinul nostru, fostul tău stăpân. Dar, iată nenorocirea: el nu-și poate părăsi cuptorul ca să meargă la bâlci. Îi trebuie deci o „haimana de treabă” care să însoțească pe servitorul său Mihail și să adune gologanii, pe când celălalt se va ocupa cu prăjitul gogoșilor. Sunt două zilele de când caut o asemenea haimana. Și Stavru încheie grav, cu tristețe: — Din zi în zi, Brăila devine tot mai săracă în oameni! Adrian se simți străpuns de un fior. Se ridică în picioare, în fața limonagiului și zise: — Stavrule! Sunt eu demn să fiu haimanaua de treabă pe care-o cauți? Negustorul ridică ochii: — Zău, nu glumești? — Pe cuvântul meu de haimana, așa cum o înțelegi tu! Merg cu voi! Stavru sări ca un cimpanzeu și strigă: — Dă-mi laba, pui de vântură lume. Ești demn urmaș al strămoșilor tăi chefaloniți! — O, desigur, trebuie să fi fost mari haimanale! Zicând acestea, limonagiul sărută pe zugrav; pe urmă luându-l de braț, plecară în goană: — Iute la Nicola, să-i dăm vestea bună! Plecăm cel mai târziu mâine, duminică, spre seară, pentru a ne găsi la Slobozia, marți dimineață și să apucăm locuri bune. O zi și două nopți cu căruța. Calul o să meargă la trap și la pas, după puterile lui și după tăria vinurilor ce-om găsi pe la hanuri.   *   Apariția colindătorului de bâlciuri și a „mânzului” său, prilejui o violentă discuție în plăcintărie. Kir Nicola înțelese după urletele lui Stavru că dăduse norocul peste el. Acesta îi debită în turcește o tiradă pe nerăsuflate. Mihail, care era la curent cu afacerea, se amestecă în discuție, spre marea uimire a lui Adrian, care nu pricepea o vorbă. La o replică serioasă a lui Mihail, el văzu pe kir Nicola ridicând din umeri și pe Stavru potolindu-se, dar strigând îndată într-o grecească perfectă: — Nu vă fie teamă de ce-o să zică mamă-sa, o, „pedia mu!” (copiii mei!). Dacă ar fi fost să mă iau după viața mamei mele – acum cincizeci de ani – n-aș fi știut niciodată cum răsare și apune soarele dincolo de șanțul care înconjura atunci frumoasa noastră cetate Brăila! Vedeți voi, dragii mei, mamele sunt toate la fel, ele vor să retrăiască în copiii lor, atât sărmanele lor plăceri, cât și plictiselile lor fără farmec. Și apoi, ia spuneți-mi, cu ce-am greșit dacă suntem așa cum ne-a lăsat Dumnezeu? Nu-i așa, Adrian? Mihail interveni din nou, tot în grecește: — În asta ai dreptate, prietene, dar noi nu cunoaștem pe mama lui Adrian; putem avea a face cu o dureroasă excepție. În ce mă privește, vă propun să trimitem pe Adrian să-i ceară învoirea; dacă o obține, voi fi primul să mă bucur. Dar fără știrea mamei lui, ori împotriva voinței sale, ei bine, nu voi merge la bâlci. Vorbele astea făcură pe Adrian să plece ca vântul.   Mamă-sa tocmai pregătea cina. El se opri în mijlocul odăii, cu ochii umezi, cu obrajii roșii, cu părul zbârlit. Neavând pregătit ceea ce trebuia să-i spună, își simți vocea strangulată. Dar ea îl ghici și-i luă înainte: — Iar ești cu capul în nori! — Da, mamă… — Ei bine, dacă e vorba să reîncepi muzica de adineaori, te rog! Fă ce crezi că poți face, fără a-mi sfâșia prea mult inima și nu te îngriji de mine. E mai bine așa. — Nu e vorba de nimic sfâșietor, mamă, răspunse Adrian. Sunt fără lucru timp de opt zile, poate mai de mult, și aș vrea să însoțesc pe Mihail la bâlciul din Slobozia. Ar fi un bun prilej pentru mine să văd locurile acelea frumoase și să și câștig în vremea asta ceea ce pierd dincoace. — O să fiți numai voi doi? — Da… nu… o să fie și Stavru… — Foarte frumos! Merge din ce în ce mai bine… Și ăla trebuie să fie în ochii tăi tot un „filosof”, nu-i așa? Și cum băiatul tăcea, ea adăogă: — În sfârșit, poți să te duci! — Fără să te superi, mamă? — Fără să mă supăr, dragul meu.   *   Plecarea avu loc în duminica aceea, sub ochii și glumele țațelor din strada Griviței, vecinele plăcintarului. Stavru sosi la ceasurile patru după-amiaza cu căruța în care se aflau toate marafeturile lui: butoiul de apă, iar în el, cofele, zahărul, lămâile, paharele etc. Înaintea plăcintăriei, el încarcă cu ajutorul lui kir Nicola și al lui Mihail materialul necesar pentru fabricarea gogoșilor: o masă, un mangal, o tigaie mare, doi saci cu făină, mai multe bidoane cu untdelemn și uneltele. Se făcu apoi și un leagăn pentru trei inși. Pentru a scuti pe Adrian de batjocurile mahalagiilor, mamă-sa ieși cu el, o jumătate de oră mai înainte de sosirea lui Stavru. În strada Galați se despărțiră, ea urmând să se ducă la o prietenă, iar el luând-o spre șoseaua pe unde avea să apară căruța. Și îmbrățișându-și copilul, îi zise: — Vezi tu, Adrian, mă supun voințelor tale, dar într-o zi, te vei căi de ce faci azi; călătoria pe care o întreprinzi acum îți va da gustul să faci mâine altele mai lungi, din ce în ce mai lungi; și dacă tu nu poți să-mi spui ce fericire îți pregătește acest viitor, eu pot să te asigur de pe acum că vom avea să plângem amândoi într-o zi – să-mi fie vorba într-o doară! El voi să răspundă, dar ea îl părăsi. Țintuit locului, Adrian o urmărea cu privirea: mergea drept, drept înainte, așa cum îi fusese și viața, dreaptă, simplă, dureroasă. Singura abatere de care se făcuse vinovată n-o regreta, cu toate că o costase așa de scump: era greșeala de a fi făcut un copil „din flori”. Cu tulpan și bluză de pânză ieftină, cu batista în mâna dreaptă, ea ridica ușor cu mâna stânga rochia prea lungă ce se târa în praf, și ținea ochii țintiți în pământ, ca și cum ar fi căutat ceva – ceva ce nu pierduse încă, ceva ce era pe cale să piardă.   [1] La publicarea în volum a prefeței lui Romain Rolland nemaifiind vorba de „nuvelă”, s-a suprimat aci textul următor, pe care-l restabilim așa cum se poate vedea în revista Europe, din 15 august 1923. „Nuvela pe care o publicăm aci nu exprimă decât o latură a multiplei lui naturi. Altele sunt mai profunde, pe care nădăjduim să le facem cunoscute în curând. În cea de față se reflectează o amoralitate zglobie, care e o morală liberă, o dorință sănătoasă de a trăi viața în toate bucuriile și necazurile ei.”   [2] Romain Rolland.   [3] Împreunare a animalelor pentru a face pui, pentru a se înmulți; împerechere.   [4] Scrumbie mică de mare, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. vedeti aici...........filmul dupa cartea lui Panait Istrati......https://latimp.eu/kira-kiralina-2014-online-film-romanesc-aventuri-romantic-criminale/ si alte piese de teatru radiofonic la microfon.........https://latimp.eu/?s=panait+istrati