Panait Istrati

Scăpare de condei 1906-1916   În loc de prefaţă Pe Panait Istrati l-am văzut pentru prima dată la Brăila, în 1931. Mă plimbam cu tata pe strada Regală şi ne-am întâlnit în apropierea Cinematografului Comunal (azi Teatrul Maria Filotti), chiar lângă farmacia dlui Berechet, de unde scriitorul primea, uneori, gratuit medicamente. Istrati se cunoştea cu tata din 1910, căci într-un şopron părăginit aflat în curtea casei din Galaţi a bunicilor, cea de pe strada Rozelor, din spatele fostei Fabrici de Bomboane Sfaelos, el ascundea manifeste, operaţiune la care participau Ştefan Gheor- ghiu şi Jeaneta Maltus, ulterior soţ şi soţie. Apoi ne-am tot revăzut… Mă lua de la grădiniţa de copii a dnei Bercaru, situată pe bulevardul Carol, sau de acasă, din strada Griviţei, nu departe de plăcintăria lui kir Ni- kola – care-i trăsese de mult obloanele –, de fostul sediu al Sindicatului Muncitorilor Portuari şi de locuinţa zugravului Gheorghe Creţu, cel care lucrase cu Panaitache, cum i se spunea, la renovarea faimoasei case Hirschfeld de pe strada Sf. Nicolae. Cutreieram împreună mahalalele copilăriei şi adolescenţei lui brăilene şi-i ascultam poveştile. Pe atunci – aveam 5 ani! — Nu-mi puteam imagina că voi dedica atâţia ani din viaţă „ghicindu-i” pseudonimele, copiindu-i, ca un călugăr benedictin, articolele din ziare şi reviste în vederea tipăririi lor în volume. * Noi, brăilenii, suntem foarte mândri că în oraşul nostru, în 1821, Zaharia Caralechi a tipărit primul periodic din ţară, Biblioteca Românească, drept care, citirea presei mai vechi şi mai noi face parte, îndrăznesc să afirm, din spiritul locului. În anii ’80, stârnit de controversele ivite în legătură cu începuturile mişcării muncitoreşti din portul Brăilei, m-am apucat să cercetez anumite colecţii de ziare. Parcurgând, în cabinetul de microfilme al Bibliotecii Academiei Române, România Muncitoare, anul 1906, am dat de articolul „Regina Hotel”, semnat: R Istrate1. În anii următori, altele, semnate: P. Istr., P. Istrati, Is., Istrian, P.I., I. Delabrăila etc., tra- tând, aproape toate, problemele diferitelor categorii de lucrători sau prestatori de servicii din Brăila şi împrejurimi. Am copiat apoi articolele din Dimineaţa, Adevărul, Viaţa socială, Lupta zilnică ori Calendarul Muncii, care-i purtau semnătura sau se ştia că îi aparţin – este vorba, de exemplu, de cele semnate Cor. Sau Coresp. În Dimineaţa, cotidian la care Istrati colabora în calitate de corespondent. Am transcris şi articole semnate cu pseudonime „originale”, de pildă, Un cui, pomenite ulterior de autorul lor.2 Materialul adunat a intrat în cuprinsul volumului Panait Istrati, Publicistica de tinereţe (1906-1916), apărut în 1993, sub îngrijirea mea, la Editura Porto-Franco din Galaţi, în- tr-un tiraj de 15 000 de exemplare, epuizat la scurtă vreme după tipărire. Cartea a fost distinsă cu Premiul Panait Istrati, acordat de muncipalitatea Brăilei şi de instituţiile judeţene de resort ale Ministerului Culturii de atunci. S-a întâmplat apoi ca un om de cultură, apropiat sufleteşte, ştiindu-mă istratian împătimit, să mă îndemne „să pun la cale” următoarele volume, argumentând că, de regulă, întregul stârneşte mai mult interes decât partea şi că un asemenea demers, dus la bun sfârşit, ar fi deosebit de folositor istoriei presei scrise româneşti şi, implicit, universale. 1 în certificatul de botez, scriitorul figurează Gherasim Istrate, Panait fiind prenumele fratelui mai mare, decedat la câteva luni de la naştere. Dar toţi îl strigau Panait – şi aşa i-a rămas numele! 2 Vezi Ion Ursulescu, Panait Istrati – Pseudonime, Editura Istros, Brăila, 2002. M-am aruncat cu capul înainte, neştiind ce mă aşteaptă. Această aventură— căci aşa s-a dovedit! — S-a concretizat în aprox. 900 p. Mss, pe care le-am împărţit în două volume, corespunzând unui număr egal de „perioade” publicistice distincte, acoperind cea 18 ani. Una peste alta, strân- sesem material pentru trei volume: I – Scăpare de condei (1906-1916), reluând cartea tipărită la Galaţi, completată cu trei articole „descoperite” ulterior; II – între banchet şi ciomăgeală (1918-1930); şi III – Scrisoare deschisă oricui (1931-1935). Aşa cum am conceput lucrarea, un amplu studiu introductiv (aprox. 200 p. Mss.) prefaţa primul volum, în anexa celui de-al treilea intrând corespondenţa purtată de mine cu Dominique Foufelle şi Jean Hormière, preşedinţii succesivi ai Asociaţiei Les Amis de Panaït Istrati şi principalii editori francezi ai Cahiers Panaït Istrati, care m-au sprijinit concret cu informaţii utile şi xerocopii ale articolelor apărute în Occident sub semnătura lui. Se cuvine să-l menţionez şi pe Serghei Feodosiev, cel care mi-a remis o parte dintre articolele istratiene tipărite în presa sovietică în cele 16 luni petrecute de scriitor în U.R.S.S. În întreaga lucrare, numărul articolelor inedite în limba română este de cea 30. Editura Humanitas s-a oferit să publice primul volum în 2004, când aniversăm 120 de ani de la naşterea prozatorului, şi următoarele două în 2005, când comemorăm 70 de ani de la încetarea lui din viaţă. Am fost de acord să elimin din cuprinsul primului volum studiul introductiv, care ar face, eventual, obiectul unei micromonografii separate; de asemenea, paginile de corespondenţă cu cei doi francezi din anexa ultimului, precum şi prozele de ficţiune, asociabile mai degrabă literaturii beletristice decât publicisticii militante, de atitudine, definitorie pentru ziaristul Istrati. Am convenit ca fiecare volum să conţină o listă a titlurilor articolelor (şi referinţelor aferente) la care, din varii motive, nu am avut acces – fie lipsesc din colecţiile Bibliotecii Academiei Române/B.A.R./sau ale altor biblioteci publice, fie gradul de deteriorare a texte lor nu a permis transcrierea, fie, în sfârşit, nu le-am putut obţine din străinătate. Dacă în volumul I, ordinea tipăririi articolelor respectă cronologia apariţiei lor în periodice, pentru publicistica de maturitate am procedat după cum urmează: 1. Articolele datate (de autor), publicate antum, sunt tipărite în ordinea apariţiei în presă – precum în volumul I; 2. Articolele datate, publicate postum, sunt editate în ordinea datei scrierii; 3. Articolele nedatate, publicate postum, sunt tipărite la sfârşitul volumelor, înaintea prefeţelor. Din bibliografia care însoţea articolele, au fost reţinute, ca reper, datele primei apariţii. Pentru a se ajunge la o „integrală” a publicisticii lui Istrati, mai sunt multe de făcut. Este posibil ca titlurile semnate Rp. (Reporter), Cr., Cor., Coresp. În Adevărul (1910) ori România Muncitoare (1909,1910) sau altele nesemnate, care tratează tot chestiuni brăilene, să-i aparţină. Cercetarea altor colecţii de periodice din Elveţia, Franţa, Austria, Germania, Olanda sau din fosta U.R.S.S. Ar scoate probabil la iveală titluri de care istratienii de ieri şi de azi n-au auzit. De asemenea, parcurgerea fondurilor de corespondenţă inventariate pe numele scriitorului la Muzeul Literaturii Române şi Biblioteca Academiei Române sau aflate în arhive particulare din ţară ori de aiurea ar putea furniza informaţii utile în acest sens. Este o invitaţie deschisă oricui! Iar dacă Romain Rolland a refuzat „oricui, fără excepţie, orice drept de a vorbi în numele lui”, voi spune la rându-mi că nu am vorbit în numele lui Panait Istrati: el se află de sine stătător în această antologie. Ion Ursulescu Doresc să-mi exprim recunoştinţa şi să aduc mulţumiri tuturor iubitorilor operei lui Panait Istrati care m-au ajutat în realizarea acestei dificile lucrări – şi în mod special prietenilor trecuţi în eternitate: lui Alexandru Talex, care s-a dedicat editării cărţilor „genialului vagabond”, aproape de mine în primele faze de elaborare, şi lui Jean Hormière, care i-a preluat ştafeta, implicându-se trup şi suflet în demersul meu, cel care, în 1996, a ţinut să scrie Une pensée… în chip de preambul la publicistica istratiană de maturitate. I.U. Un gând…1 Dl Ion Ursulescu a luat hotărârea de a se consacra editării publicisticii lui Panait Istrati. După un prim volum reunind articolele apărute în presa românească înaintea plecării viitorului scriitor în Elveţia şi Franţa, d-sa abordează partea cea mai redutabilă. A-l reda integral pe jurnalistul Panait Istrati în perioada 1918-1935, presupune o muncă de cercetare „presărată” de nenumărate capcane. Cea mai grea ar fi dispersarea textelor, datorată peregrinărilor autorului. Ele au trebuit mai întâi regăsite, apoi recopiate, când mijloacele tehnice adecvate lipseau, şi, în final, verificate. Bogăţia şi diversitatea materialului impuneau respectarea cronologiei. Mai multe tipuri de lucrări au precedat-o pe cea a dlui Ursulescu. Fără a omite revistele (Manuscriptum etc.), cităm culegerile tematice structurate – limitate însă de opţiunea editorilor şi de „cerinţele” epocii – ale unor Alexandru Talex şi Alexandru Oprea, analizele lui Mircea Iorgulescu asupra primei maniere de scriere a jurnalistului Istrati şi, recent, resuscitarea articolelor din Cruciada Românismului în cartea îngrijită de Ciprian Moga. În Franţa, Asociaţia Prietenii lui Panait Istrati şi Caietele contribuie, în ultimii 25 de ani, la o nouă lectură a multor texte uitate. Cele trei volume de articole ale dlui Ursulescu vor uşura, desigur, munca cercetătorilor, dar principala lor calitate este aceea de a oferi atât celor interesaţi, cât şi prietenilor lui Panait 1 Versiunea românească aparţine Cristinei Aninoiu (n. I.U.). Istrati esenţa unei prestaţii publicistice care permite o mai bună urmărire a parcursului unui scriitor profund angajat în epocă de-a lungul a 30 de ani. În pofida riscurilor asumate de exprimarea aleasă – să ne gândim la vindicta definitivă pronunţată de Baudelaire împotriva jurnaliştilor… —, aceste texte permit cititorului o mai bună apreciere a onestităţii şi sincerităţii pătimaşe a lui Panait Istrati, pe care nicio dogmă nu le-a clintit nici- când, pe care nicio sentinţă „unică” nu le-a încătuşat nici- când. Prin el iubim România, o Românie nesigură, hărţuită, excesivă, infinit de generoasă. Astăzi, când o întorsătură a Istoriei îl readuce pe autorul Chirei Chiralina în prim-plan, aceste texte, chiar dacă nu reprezintă esenţa operei scriitorului, îi evidenţiază totuşi trăsătura cea mai pregnantă. Jean Hormière Preşedintele Asociaţiei Les Amis de Panait Istrati Notă asupra ediţiei Volumul I, Scăpare de condei, conţine 103 articole şi note publicate de Panait Istrati în periodicele România Muncitoare, Calendarul Muncii, Dimineaţa, Adevărul, Viaţa socială, Tribuna Transporturilor şi Lupta zilnică în anii 1906-1916. Ediţia de faţă este a 11-a, adăugită şi cu titlu schimbat, a celei1 apărute în 1993. Cu două excepţii, semnalate în note de subsol, textele au fost reconfruntate cu articolele originale. Dificultăţile de transcriere nu s-au datorat exclusiv proastei lizibilităţi, cauzată de gradul de deteriorare a suportului, vechi de aproape un secol, ci şi nivelului precar originar de redactare, frecventelor greşeli de tipar, derutante mai ales în redarea numelor proprii sau cifrelor, precum şi ignorării regulilor elementare de gramatică ori de punctuaţie. Intervenţiile, operate cu respectarea normelor în vigoare, au încercat să îndrepte aceste „neajunsuri”, păstrând însă, pe cât posibil, formele de limbă ale epocii şi ideolectele autorului. În ce priveşte notele de subsol, menţionăm că cele însoţite de n. I.U. Îi aparţin lui Ion Ursulescu, iar cele urmate de n. Red. Sunt ale redacţiei. Tipărirea publicisticii în tranşe face ca datele biografice ale lui Panait Istrati şi ale protagoniştilor citaţi şi în volumele următoare să se oprească la anul 1916, urmând a fi completate ulterior. 1 Vezi mai sus, p. 6. Ediţia de faţă nu reproduce următoarele două articole, tipărite în numere care lipsesc din colecţia României Muncitoare: 1. „După greva din Brăila: I. Au pierdut muncitorii brăi- leni sau au câştigat?”, VI, 29, 17 iun. 1910 (vezi mai jos, p. 188, n. 1); 2. „Din sanatoriu: Reflecţiile unui ofticos – Spre mai bine”, VII, 70, 9 nov. 1911 (vezi mai jos, p. 236, n. 1). Portretul lui Panait Istrati, datat 1910, este reprodus pe coperta I cu acordul Muzeului Literaturii Române. Mulţumirile Editurii se adresează dlui Ion Ursulescu, al cărui efort tenace pune la dispoziţia cititorilor o lectură interesantă. Redacţia REGINA HOTEL1 Bătaia şi darea afară din serviciu, fără plată, au devenit nişte lucruri atât de banale pentru lumea muncitoare, încât [le] trecem de multe ori cu vederea ca peste un fapt normal. Ceea ce s-a petrecut însă în acel local în ziua de 15/28 crt, şi al cărui martor ocular am fost, a trecut peste putinţa unei răbdări omeneşti. Fără vreo anunţare prealabilă, canalia-patron a acestui hotel şi restaurant, M. Schwartz, [îl] concediază pe chelnerul Apostolescu Vasile în ajunul sus-citatei date, spunân- du-i să vie a doua zi să-şi ia plata. Victima nu protestează, ci a doua zi se prezintă şi se vede sub nas cu un cont în care constată: Din două luni de serviciu a 30 [de] lei, total 60 [de] lei, luat 24, minus, şi are să mai ia 13 lei. Restul de 23 de lei — Lipsa argintăriei din inventar, spărturi etc. Nenorocitul explică patronului că micile spărturi se cuprind în suma de mai sus, de 24 de lei, iar cât priveşte argintăria din inventar, nici nu i-a dat-o în primire, nici nu a revizuit-o acum, la plecare; prin urmare, de unde reţinerea sumei de 23 [de] lei? Dar d [omnul] nu voieşte să ştie de lucrul acesta şi spune că aceasta e suma din care, colac peste pupăză, mai rupe 3 lei din motive explicabile sieşi. La răspunsul ce chelne 1 Apărut în R (omânia) M (uncitoare), II, 38, 19-26 nov.; semnat: P. Istrate, Constanţa (n. I.U.). RM, tipărită săptămânal la Bucureşti, era, din 1905, organul central al sindicatelor şi organizaţiilor social-democrate (n. Red). Rul îl dădu, că nu pleacă până ce nu i se va achita adevărata sumă, bestia se repezi asupra nevinovatului om şi, în faţa noastră, care nu ne aşteptam la atâta josnicie de caracter şi împietriţi de groază, îl scaldă într-o adevărată baie de palme, limpezindu-l apoi în pumni. Fusei atât de uluit de iuţeala faptului, încât nu venii la realitate decât atunci când mizerabilul mă zgudui de mână, somându-mă să-l dau afară, drept care răspuns, mă retră- sei la o parte, revoltat. Vrednică de plâns în halul în care era, victima nu contenea a-şi cere dreptul, întrebându-ne pe noi dacă nu are dreptate, căci tânăr şi destul de naiv, nu făcuse practica vieţii şi nu avea la spate, ca alţii, un voluminos dosar de asemenea fapte, crezând că el este primul. „Ce crezi”, zise hoţomanul, „vrei să-ţi plătesc cu zorul? Nu vreau să-ţi dau banii şi gata; aşa fac la toţi, pentru ce să vă dau leafă? Dacă nu-ţi place, reclamă!” „Da, voi reclama”, zise nefericitul. Dar cui să reclame? Acelora care frecventează localul său şi le deschide sticle [le] de şampanie? încunoştinţez pe tovarăşii chelneri, atât din Constanţa, cât şi din alte părţi, [că] dacă nu vor să cadă în ghearele acestui mizerabil şi brută cu chip de om, să se ferească de a călca în acest local infernal. Cele de mai sus le scriu şi subscriu fără teamă, chiar fiind în serviciu în acest local, garantând de exactitatea celor spuse chiar când cineva i-ar arunca în nas această foaie. BISERICĂ ŞI POPI1 Când noi adăugăm lângă duşmanii şi speculatorii cei mai înverşunaţi ai poporului şi şarlatania popească; când noi susţinem cu îndârjire că aşa-zisul lăcaş al Domnului, Biserica, nu mai este decât un murdar mijloc de speculaţie rentabilă; când strigăm, în fine, necontenit că pretinşii apostoli de astăzi ai lui Christ nu sunt decât nişte hoţi ordinari care, sub aripa guvernului, profită de slăbiciunea şi inconştienţa poporului, exploatându-l în modul cel mai revoltător; când spunem toate astea, zic, acei ale căror interese sunt periclitate de lumina binefăcătoare ce noi o semănăm ne aruncă anatema în faţă, ne dese [în] nează (pe noi) ca duşmani ai plebei, ne califică de venetici, eretici etc., etc. Popii, în lăcomia lor de câştig şi îngroziţi de cele ce au păţit colegii lor în Apus, comit atât de multe imprudenţe, încât numai acel ce ar vrea să fie orb nu le-ar vedea. Însă aceste lăcomii ale lor noi le vedem la oraş, unde ei sunt mai băgători de seamă, iar noi ne mulţumim a trece cu scârbă peste ele. Dusu-s-a însă cineva la ţară, unde primarul, singurul stăpân absolut, se linge pe bot cu cele ce scapă printre degetele sfinţiei sale şi face coada pleaşcă? Nu. Dacă m-aş duce să fac o statistică, să zic aşa, în genul acesta prin ţară, nu aş crede să găsesc o comună unde ţăranii să nu se plângă de popa lor. Dar să venim la fapte… Dacă cele ce am de relatat mai jos ar fi fost nişte mârşă- venii ca cele ce am văzut prin oraşe, n-aş fi scris, ele fiind destul de cunoscute de toţi. Aci însă ele au [înjtrecut limitele, şi eu am pierdut răbdarea. Împrejurări fericite m-au determinat să mă duc zilele trecute, ca un om bine cunoscut, în comuna Cotu Lung, judeţul Brăila. Aci, convorbind, un grup de săteni mi-au adus la cunoştinţă următoarele isprăvi ale preotului lor: 1. Femeile sătenilor din sus-citata comună, după vechiul obicei, se duc la biserică la anumite zile cu o tavă de colivă, prescuri, vin, fructe etc., spre a fi binecuvântate de popă, ca apoi să le împărţească copiilor şi cerşetorilor. Aci, ipocritul de popă Matei Oprişenescu, după ce le descântă în grabă, curăţă de pe tavă tot ce e mai bun şi apoi deşartă într-o târnă aproape toată coliva, spre indignarea bietelor femei. Ducându-se un ţăran la el acasă pentru oarecari treburi, vede coliva dată la găini şi porci, iar prescurile, tăiate mărunt şi date la cai. „Dar bine, părinte”, zise omul, „d-ta iei toate acestea de la noi pentru a le da la dobitoace, în loc să le laşi spre a le da femeile oamenilor săraci?” „Ce te priveşte pe tine? Fă-te şi tu popă!” 2. Acest popă nu face o înmormântare fără 35 [de] lei. Murind femeia săteanului Sima Marin, iar acesta fiind, ca fiecare sătean, de altfel, om sărac, afurisitul de popă, cu toate rugămintele, nu a voit să facă înmormântarea până nu i s-a completat sus-zisa sumă. Întrebându-i de ce nu reclamă, mi-au răspuns: „Am reclamat, dar ce să facem dacă are spete?” La obiecţia ce oamenii i-au făcut-o, că ce să facă cu mortul dacă el nu voieşte să-l îngroape, le-a răspuns: „Ce-mi pasă mie? Puneţi-l în pod!” Auziţi, muncitori? Când nu aveţi bani pentru popă, pu- neţi-vă morţii în pod – aceasta v-o recomandă smintitul preot din comuna Cotu Lung. Iar dacă un om ar voi să îngroape un mort fără popă, i s-ar striga din răsputeri: Nelegiuire, profanare, păgân ş.a. în.D. 3. Tot acest popă, care din amvon propovăduieşte morala şi tună contra adulterului – Nelegiuire! —, îşi violează copila crescută de dânsul şi, acoperindu-şi odioasa faptă cu bani, o aruncă în spinarea unui tânăr ţăran. Fapt petrecut acum câtva timp, ştiut şi de comunele vecine şi declarat, ca şi cele de mai sus, de următorii săteni, pe care-i citez ca martori în susţinerea celor scrise de mine: Vasile Latu, Ion Ţigănuş, Sima Marin, Niculae Marincă, săteni din comfuna] Cotu Lung. Şi aci, tovarăşi, am ridicat numai un colţ al vălului ce acoperă putreziciunea popească. Ce frumoase surprize ne-ar aştepta dacă am cerceta şi prin alte puncte ale ţării? Să luăm aminte, deci, şi să ne debarasăm cu indignare de nişte prejudecăţi ce v-au dominat atâtea secole şi care sunt atât de vătămătoare progresului pentru care luptăm spre a ajunge la completa noastră emancipare. Îmi însum [sici] personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor. ISPRAVA D [OMNU] LUI IORGA1 Dl Iorga a ridicat la Cameră drapelul antisemitismului. La discuţia legii de reorganizare a armatei, d-sa a propus, într-un potop de fraze lungi şi deşirate, ca şi de afirmări neadevărate şi injurioase, ca evreii să fie alungaţi din armată. După d-sa, ca şi după toţi antisemiţii, nu e primejdie mai mare pentru ţară, pentru „neamul românesc”, decât evreul militar. Şi ca să dovedească aceasta, d-sa a alergat până şi în Japonia ca s-o ia drept martoră. De data asta însă i s-a înfundat. Dl Sturzda2 l-a luat din scurt, l-a dat, cum s-ar spune, în tărbacă. Om fără răspundere, grandoman, vorbitor nemăsurat, ponegritorul lui Mihai Viteazul în faţa străinilor, comediant de stradă, ridicul etc., etc., micul prim-ministru nu s-a oprit deloc, deşi nu ştim dacă aşa scrie la Evanghelie. D-sa a cerut să nu li se strice rostul când au atâtea chestiuni la ordinea zilei. Cum vedeţi, dl Sturdza nu s-a încercat să răspundă „argumentelor” antisemite ale dlui Iorga. Să nu ni se strice rostul, a strigat dl Sturdza, să fim lăsaţi în pace să ne facem treburile! Căci în fond, şi d-sa, şi toată şleahta liberală e de partea dlui Iorga; şi unii, şi alţii sunt antisemiţi când e vorba 1 Apărut în RM, IV, 4, 23-30 mart.; nesemnat (n. I.U.). 2 Referire la Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), în 1908, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi pentru a patra oară prim-ministru – vezi şi mai jos, p. 211 (n. Red.). De interese meschine, de demagogie electorală etc., etc. Când e vorba însă să se declare în public, să-i audă străinătatea, de care se tem ca de foc, atunci îşi vâră capul în cenuşă. Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanţii, să nu se compromită în faţa Europei – de altfel, sunt aşa de compromişi liberalii noştri, încât nu mai au cum să se mai compromită. De dreptul pe care îl au evreii în ţară, de nelegiuirea ce ar rezulta din alungarea lor din armată – căci serviciul militar le dă un drept care odată va trebui să le fie recunoscut –, de spiritul sălbatec, de hotentot, al acestei cerinţe antisemite, de aceasta nu s-a suflat niciun cuvânt. Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanţii. CORPORAŢIILOR1 Pe ziua de 27 septembrie s-au prezentat la noua fabrică de cuie doi huligani de la corporaţia mecanicilor, cu portofoliul la subţioară, să încarce banii de la muncitori. Trebuie multe pentru iarnă: şoşoni, paltoane etc., dar din în- tâmplare, aicea nu „a fătat bălaia” 2; căci observând muncitorii şi protestând, au spus patronului3 că încasatorii corporaţiilor n-au niciun drept să intre în fabrici. Patronul atuncea le-a spus că muncitorii industriei mari nu intră în Legea meseriilor. Dar d [om] nii huligani au răspuns că este o lege nouă. Atuncea patronul i-a trimis să caute legea nouă şi pe urmă să vină la încasări. Noi credem însă că nu o vor găsi. 1 Notă apărută în RM, IV, 41, 5 oct., la rubrica „Din ţară – Brăila”; semnată: Un cui. Istrati era secretarul Sindicatului Muncitorilor de la Fabrica de Cuie. Din august 1908, RM se tipărea bisăptămânal («. Red.). 2 expresie echivalentă cu „a înţărcat bălaia” (n. Red.). 3 Nedelcu P. Chercea – vezi mai jos, pp. 107-108 (n. Red.). AL X [-LEA] CONGRES AL PARTIDULUI SOCIALIST ITALIAN1 Importanţa Congresului din Florenţa nu este mai puţin mică ca a celui din Nümberg, mai ales că nuanţele de tactică sunt cu mult mai pronunţate la tovfarăşii] italieni decât la [cei] germani. Cu toată decizia şi cu toată lupta dintre grupe – pe care temperamentul italian o face foarte aprigă –, partidul influenţează destul de mult asupra politicii ţării, şi majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică. Tendinţe. Forţa partidului După tactica ce preferă, căci scopul rămâne neclintit acelaşi, grupele şi-au luat denumirile următoare: Reformiştii (Turati2, Bissolati3, Treves4 etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor şi sunt convinşi că cea mai bună tactică este aceea care te face mai uşor să le cucereşti (posi- bilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile, în anumite cazuri, de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susţine autonomia secţiunilor. Grupul acesta a mers crescând şi în număr, şi în influenţă, iar azi îşi are majoritatea în Congres. Revoluţionarii sau intransigenţii (Lazzari etc.). O mică, dar viguroasă falangă care se conduce şi apără spiritul pur al socialismului tradiţional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor şi ministerelor, sunt pentru disciplina cea mai 1 Apărut în RM, IV, 44, 16 oct., la rubrica „Congresele”; semnat: Is. (n. I.U.) 2 Filippo Turati (1857-1932), unul dintre fondatorii Partidului Socialist Italian (1892); în perioada fascistă s-a refugiat în Franţa (n. Red.). 3 Leonida Bissolatti-Bergamaschi (1857-1920), unul dintre fondatorii P.S.I. Şi al organului acestuia, Avanti!; ministru în anii 1916-1918 (ti. Red.). 4 Claudio Treves (1869-1933), publicist, directorul ziarului Avanti! (1909-1912); în 1926 emigrat în Franţa (n. Red.). Nemiloasă, control continuu al partidului şi deputaţilor, critică acerbă [a] sistemului etatist, obstrucţie parlamentară. Integraliştii (Ferri1, Morgari etc.) sunt împăciuitorii primelor două grupări. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendinţe, dar în realitate formează o masă flotantă, mişcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări. Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului [pe] care acum o au reformiştii. În fine, Sindicaliştii (Labrio- la2, De Ambris etc.) au ieşit, [în] afară de un grup napoli- tan, toţi din partid – în care Labriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul îşi va grăbi mersul spre putere în acelaşi timp cu lichidarea sa definitivă. * Toate tendinţele enumerate se agită asupra următoarelor forţe: La 1904, partidul număra 45 800 [de] aderenţi, repartizaţi în 1330 [de] secţiuni. De atunci, însă, se observă o scădere, aşa că la Congresul acesta, partidul numără numai 41 594 [de] membri în 1282 [de] secţiuni. Explicaţia stă în luptele interne care la Congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliştilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul posedă 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanţi şi grupează în organizaţii 1/20 din muncitori. Partidul mai numără cinci cotidiene şi vreo sută [de] săpt [ămânale] – apoi multe ziare satirice. Dezbaterile Administraţia Florenţei fiind radical-socialistă, oraşul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale, în mare 1 Enrico Ferri (1856-1929), de profesie jurist; directorul oficiosului Avanti! în anii 1900-1905 (n. Red.). 2 Arturo Labriola (1873-1951), de profesie avocat; militant socialist şi antifascist, ministru al Muncii; după 1948, senator de drept (n. Red.). Ţinută, au dat onorurile, iar primarul oraşului a ţinut să [le] prezinte celor 800 [de] delegaţi omagiul populaţiei. Bătrânul luptător Andrea Costa1 prezidează. „Proletariatul”, spune dânsul, „ne priveşte cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever şi just. S-a zis că Conferinţa Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea, şi noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acel din Modena, al Confederaţiei Muncii.” Bergamano aminteşte că, în 1903, socialiştii au oprit călătoria ţarului în Italia. D. Sanctio propune, şi Congresul aclamă, o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud. 1. După ce se face raportul administrativ şi moral al partidului, se încinge o discuţie foarte aprinsă, în care sindicaliştii sunt aproape maltrataţi asupra direcţiei urmate de partid. Turati reproşează că direcţiunea nu a rezolvat chestiunea din Milano, unde reformiştii sunt excluşi din partid. El se declară reprezentant al grupei reformiste din Milano. Preşedintele spune că Congresul, prin aplauzele unanime, a admis grupele milaneze. Modigliani2 spune că direcţiunea nu a ştiut să se opună relelor sindicaliştilor. Lazzari. La Milano, grupele reformiste trebuie să se unească cu celelalte. 2. O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui Avanti! Ziarul are un deficit de 80 000 [de] lei şi o pierdere de fonduri de 35 000. Cetăţeanul Bergamamo, care împrumutase ziarului 10 000 [de] lei, renunţă la ei. Face la fel Mungini, tot pentru 10 000, Angelonio renunţă la 3000 [de] lei, şi încă o sumă de creditori renunţă la mari sume. Acest sacrificiu şi urcarea cărţii de adeziune la 1,50 vor uşura soarta ziarului. 1 Andrea Costa (1851-1910), unul dintre fondatorii şi propagatorii socialismului în Italia deputat, preşedintele Camerei (1908) – n. Red. 2 Emanuele Modigliani (1872-1947), deputat socialist; a emigrat în Franţa în momentul instaurării fascismului (ti. Red.). 3. Raportorul chestiunii „relaţiilor partidului cu organizaţiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederaţiei Italiene a Muncii; aşa că reiese clar stadiul acestor relaţii. El s-a exprimat energic contra grevei generale, care nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepţionale, altfel e o hoţie de forţe. Langolaudi, revoluţionar, voieşte „libertatea luptei de clasă”, şi nu codificarea ei. Reiese că revoluţionarii sunt sindicalişti şi stau în partid cu speranţa de a-l revoluţionariza. Chieni, deputat, muncitor de docuri. Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbeşte de maturitatea conştiinţei proletariatului, dar care e această maturitate? Proletarul trece prin trei faze: când el a servit în uzină şi înjură afară pe patron; când, ajutat de partidul socialist, el luptă pentru revendicări; şi când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucereşte îmbunătăţiri fără să fie însufleţit de un ideal, de o credinţă, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea, ameliorarea obţinută nu e urmată de studii sau de o înălţare morală, ea e risipită în viţiu. (’Ovaţii interminabile au salutat superbul discurs.) Dugan. Nu trebuie a cădea din greşeala sindicalismului revoluţionar în aceea a sindicalismului] reformist. Organizaţiile muncitoare să fie, înainte de toate, socialiste. Graziadei1. Organizaţiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în organizaţii, numai oameni de o singură clasă, deci numai ele pot face adevărata politică de clasă. Turati arată că integraliştii au îndeplinit un rol frumos, şi-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegrare. Revoluţionarii au devenit semirevoluţionari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendinţă de „concentraţie” – şi pe asta e bazată tactica reformiştilor, căci aşa este situaţia momentului. 1 Antonio Graziadei (1873-1953), economist cu vederi socialiste; deputat (1910-1926) – n. Red. Rezoluţiile Casa socialiştilor. S-au subscris obligaţiuni de 25 [de] lei pentru clădirea ei la Roma. Contra ţarului. Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus şi să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a ţarului. Anticlericalismul. Interzicerea congregaţiilor. Învăţămân- tul laic. Antimilitarismul. Amânată pentru viitorul congres. Politica comunală. Congresul consilierilor com [unali] socialişti o va lua în dezbatere. Statutele partidului. Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea. Direcţia lui Avanti! Chesti [une] a cea mai arzătoare care a sancţionat victoria reformiştilor. Bissolati e aclamat director. Ordinea de zi se declară: contra sindicalismului revoluţionar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naţionalizate, pe motiv că e o luptă contra însăşi a colectivităţii, contra opoziţiei perpetue. Conform deciziilor Congr [esului] din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-şi alege dintre ei membri în Parlament. Această ordine de zi a reformiştilor a fost admisă prin 18 252 [de] voci. Ordinea integralistă a obţinut 5384 [de] voci, şi cea intransigentă, 5927. * Au rămas opuse acum numai două tendinţe: sindicalismul şi reformismul, foarte neegale însă, căci triumful acesteia din urmă se datoreşte în special Confederaţiei Muncii, care până acum conţine voinţa majorităţii puternice a muncitorimii italiene. LACU SĂRAT1 Un accident care, dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu, ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri a avut loc zilele trecute în localitate. Faptele stau astfel… În urma luării de către stat a staţiunilor balneare, s-a pus aci în reparaţie generală stabilimentul băilor, ridicân- du-se o schelă cvadrilateră pentru a servi la montarea unui horn de o greutate enormă, ce serveşte maşinii de pompat. Această schelă, cu o înălţime de vreo 15 în, stătu mai multe săptămâni în picioare, fără a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie, când, dezlănţuindu-se o furtună relativ de mică intensitate şi numai de 10 minute, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor, devenind o enormă grămadă de grinzi şi scânduri în neregulă. Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puţin simţ într-însul şi-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupaţi cu aşezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omeneşti! Fiind aci izolat, nu ştiu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt şi sub ce impresie. Sigur, nimic senzaţional! Ştiu însă că a doua zi, toţi interesaţii direct au regretat. Ce? Că prăbuşirea schelei va întârzia cu 10-15 zile deschiderea staţiunii, şi astfel vor fi loviţi în pungă. Putea să-şi frângă gâtul şi un regiment de lucrători, numai schela să fi rămas neatinsă. DIN LUMEA SERVITORILOR1 Există în societatea noastră o nenorocită clasă de oameni, o breaslă, mai bine zis, de care nimeni nu se interesează şi care zace în amorţire departe de poteca ce duce pe calea emancipării: breasla servitorilor. Desconsiderată şi ocolită de cei ce sufăr ca şi dânsa, hulită şi batjocorită de toţi parveniţii, speculată de trântorii tuturor birourilor de plasare, ea se găseşte mai mult decât oricare alta la bunul plac al acelora ce ne sug măduva oaselor; şi ca o ironie a sorţii lor, ziarele au scris cândva că „servitorii cer preţuri exagerate, fac nazuri şi te părăsesc la cea mai mică observaţie ce le-ai făcut etc.”. Rândurile de mai jos au menirea de a da acestor afirmări cea mai formală dezminţire. Fiindcă am trăit o parte din viaţă în mijlocul lor şi am îmbrăţişat aproape toate ramurile meseriei de servitor, sunt sigur că nimeni nu mă va contrazice, acestea fiind văzute şi suferite, iar nu informaţii culese de ici, de colo. Negreşit, spaţiul nu-mi permite a face o descriere în general; mă voi ocupa însă de cei mai nenorociţi dintr-înşii, care au nenorocirea de a-şi „ofili” viaţa prin hoteluri. Plasarea oamenilor din aceste localuri se face în modul cel mai revoltător. După ce că leafa de 10-15 fr [anci] pe lună (la hoteluri mari, nimic) ce ţi-o oferă antreprenorul e numai o formalitate – căci la ieşire ţi se opreşte contra a diferite obiecte crăpate şi plătite în repeţite rânduri de alţii –, apoi, taxa de plasare o plăteşti numai tu, servitor, şi anticipat, pe când patronul, nimic; iar taxa pentru o plasare la hotel e mult mai mare ca aceea la o casă particulară, din care plăteşte şi stăpânul jumătate. Şi aci, ca în toate părţile, se vede indiferenţa ce o au autorităţile faţă de acest soi de speculanţi, cărora le lasă mână liberă asupra servitorilor, ducând lucrurile până acolo, că o sumă oarecare de oameni nu-i costă aproape nimic în raport cu serviciile aduse, în schimb lăsându-i pe aceştia să se despăgubească întinzând mâna în faţa tuturor pasagerilor ce se perindă prin hotel. Numărul camerelor dintr-un etaj la care face de serviciu un om şi o femeie variază în general între 15 şi 25 de încăperi, în timp ce, în sezon, acest camere sunt încontinuu ocupate. Poate să-şi facă acum oricine o idee de munca titanică ce trebuie să depuie această nefericită pereche pentru curăţenia camerelor şi satisfacerea diferitelor cerinţe ale pasagerilor unui întreg etaj. Şi să ferească sfântul să rămâie cineva nemulţumit: eşti imediat zvârlit afară ca un câine. De la 4 ore dim [ineaţa] până la 12 noaptea, muncile acestea întrec limitele forţelor omeneşti – şi după 20 de ore de trudă, când îşi văd patul, nenorociţii cad mai rău ca vitele de la jug; şi de câte ori nu-i apucă zorii zilei îmbrăcaţi cum s-au trântit de cu seară! A-i curăţi zilnic camera, hainele şi ghetele, a-i răspunde instantaneu la orice chemare, a alerga într-un suflet când te trimite undeva şi, la plecare, după ce i-ai pus bagajul la trăsură, să aştepţi smerit să-ţi arunce un mizerabil franc – aceasta e culmea laşităţii! În acel moment degradator, omul [îşi] pierde conştiinţa de sine şi se simte şi mai umilit, şi mai înjosit decât câinele care îţi linge gheata după ce, cu un minut înainte, îl rostogoliseşi cu o lovitură de picior. Omul devine inferior animalului. Iată, în câteva rânduri, în ce noroi se tăvălesc acei oameni ajunşi a-şi vinde braţele în serviciul hotelului! Într-un număr viitor voi cita un caz şi voi dezvălui nişte fapte care merită toată luarea-aminte. CUM TRĂIEŞTE BREASLA SERVITORILOR HOTEL POPESCU, LACU SĂRAT1 P Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce [-l] duc servitorii, promisesem că voi reveni spre a cita un caz din sute altele şi pentru a da o probă de lăcomie şi moralitate burgheză; iar pentru a ilustra şi mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi şi mai cunoscut hotel din această staţiune, care a fost şi este exploatat de însuşi proprietarul său, dl C. Popescu, fost sergent de stradă în tinereţe – iar soţia sa, guvernantă –, fost mulţi ani librar destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi! Să nu se creadă că gravitatea faptelor mai jos enumerate vor aduce vreo ştirbire moralităţii acestui escroc şi nesăţios exploatator: ele sunt de notorietate publică; şi cine nu ştie, sau cine mai poate ţine cont, de câte ori s-a perindat prin faţa instanţelor noastre judecătoreşti ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înşelat dânsul – şi de cine n-a fost dat în judecată? Şi cum s-ar putea să roşească sau să se revolte de aceste rânduri nişte oameni care, cu toată bogăţia lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câştiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziţia sa în societate, nu-i e ruşine a-şi înşela portarul cu 50 [de] b [ani], du- blându-i costul unui sfert de kil de gudron? Dar să vedem prin ce metode s-a mai procopsit această „splendidă pereche” pe lângă înşelăciunile săvârşite printre cei avuţi. Să vedem cum s-a purtat el faţă de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi. 1 Sub acest titlu, la rubrica „Din câmpul muncii”, s-au tipărit două articole în două numere consecutive ale ziarului (n. Red.). 2 Apărut în RM, V, 28, 7 iun.; semnat: P. Istr., Brăila (n. I.U.). Cu o lună înainte de deschiderea fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul şi nimic” în lumea asta, după acei purtători de braţe aducătoare de aur. Atunci el îşi pune tot talentu-i blestemat în acţiune. Pentru a fi concis, prin înseşi cuvintele lui voi arăta cum [îi] ademeneşte pe acei ce nenorocirea îi scoate în cale: „E drept”, zice el, „luna asta, până la 1 mai, vom munci cu toţii la curăţirea şi aranjarea hotelului. Leafă nu aveţi decât 15 fr [anci] pe lună şi mâncare, dar nu vă uitaţi la asta, nu luna asta e câştigul; de la deschidere şi până la 1 septembrie, curat îmbrăcaţi şi prin puţină muncă, la toamnă vă veţi trezi fiecare cu câte 5[00]-600 de lei în buzunar, cu care puteţi petrece boiereşte iarna, aşteptând sezonul următor. Câte cuvinte, atâtea minciuni – şi scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune şi neraţionament matur. Posturi sunt la acest hotel pentru şapte bărbaţi şi şase femei, dar speculantul trece peste această sumă cu încă trei-patru inşi pentru luna de curăţenie; şi dacă s-a întâmplat să poată răbda toţi până la deschidere, apoi atunci ştie d-lui să facă vânt la ce e de prisos şi să reţie tot ce a fost mai bivol şi mai răbdător. Această sumă de oameni trebuie într-o lună să dea gata 100 şi ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări etc. Aceşti oameni trebuie să fie şi servitori — Să scuture, să spele, să aşeze –, şi meseriaşi – să zidească, să vopsească, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuşi, pa- voazatori, electricieni etc. Meseriaşi cu adevărat nu calcă niciodată în casa asta. II1 Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii şi diferite sisteme de avari, dar cearceafuri în loc de plafoane şi tinichele în loc de duşumele nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste. În adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta 10 în.P. De plafon zidit; [pe] restul, pe unde a picat tencuiala, s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie, şi din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul, şezând tranchil în pat, cu o uruitu- ră, un pârâit, şi apoi sculându-se cu cearceaful în cap, neştiind dacă e în Lacu Sărat sau în Messina. Acelaşi lucru cu duşumelele. Fiind putrede şi nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bat tinichele unde e scân- dura putredă şi se scufundă piciorul; şi acum, întreaga casă nu are nicio scândură bună, tinichelele se aşază unele peste altele. De la 4 dimineaţa şi până la 8 seara, când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 16 ceasuri, mai rău decât calul de la tramvai. Hrana, spun cu siguranţă că de-ar vedea-o Nababul1, cu toată arta sa de a da „pandişpan” ţăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte şi ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea2 a dispreţuit-o şi ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun de pus în bătaia tunurilor de la Stăneşti3. Pe lângă aceasta, mizerabilii nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ţi-ai cumpărat din buzunarul tău, şi de multe ori, oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură! Şi dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „Dacă-ţi place; aşa-i la mine, lac să fie, că broaşte, berechet.” 1 Poreclă dată latifundiarului Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), ex-lider al Partidului Conservator şi prim-ministru (n. Red.). 2 Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), critic literar şi sociolog; unul dintre teoreticienii şi conducătorii social-democraţiei române, prezent în publicaţiile având această orientare (n. Red.). 3 Sat în judeţul Ilfov supus represaliilor în timpul răscoalei din 1907 (n. Red.). Partea cea mai grozavă însă stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-şi pierde numai timpul şi sănătatea, dar şi… cinstea. Cleptomania patroanei acestui infern [i-] a târât pe mulţi servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariţia a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă, crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câţi ţalchelneri1 nu şi-au pierdut garanţia – şi iată în ce mod. Restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea ţalchelneru- lui angajat o garanţie oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri, şervete etc., garanţia e pierdută. Lipsa aceasta victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu ştie că argintăria şi celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele, lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner. Din cauza aceasta, acum niciun ţalchelner nu mai vine la acest restaurant, iar când se hotărăşte la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia şi el parte la pierzanie.    gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

O noapte in balti de Panait Istrati - COPILĂRIA LUI ADRIAN ZOGRAFI   Viaţa unchiului Dumitru şi a familiei sale era o adevărată robie. Tot câştigul muncii lor era înghiţit de veşnicele datorii către proprietarul moşiei şi către stat. Pentru ei era grâul cel mai frumos, porumbul cel mai bun, laptele vacii, ouăle şi găinile. Pentru locuitorii magherniţei, ciorbă de fasole şi o mămăligă rea.   Viaţa aceasta învrăjbea pe oameni. Unchiul Dumitru se îmbăta duminica şi îşi bătea nevasta care, de frică, se ascundea prin vecini. Pentru dânsul, orice pricină era binevenită: dacă i se părea că femeia aprinde focul prea încet, unchiul, cu lovituri de cizmă, o trimitea cu capul în cenuşa vetrei. Atunci bătrâna mamă se supăra, lua cobiliţa şi croia fiului său câteva ciomege, pe care acesta le primea, râzând.   — Beţivule!… Câtă vreme sunteţi îndrăgostiţi, scoateţi limba de un cot, iar după ce puneţi mâna pe fată, nu vă mai uitaţi la ea nici ca la o căţea!   Trimiteau apoi pe micul Adrian s-o cheme pe oropsită, care, plângând, îşi ridica poalele şi arăta soacră-si coapsele pline de vânătăi.   — N-aş fi crezut că Dumitru al meu o să mă bată aşa! scâncea ea.   — Ce vrei, fata mamei! Ştiai bine că suntem săraci lipiţi pământului. Nu trebuia să-l iei! Sărăcia cu iubirea nu duc niciodată trai bun. Asta s-o ţii minte pentru copiii tăi.   Cu toate că avea şaptezeci de ani, bătrâna făcea tot ce putea ca să-i uşureze pe copii de sărăcia pe care le-o lăsase moştenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe câmp, îşi luase sarcina gospodăriei: gătea, spăla, îngrijea de vite şi de ţânci. Şi, cum voia să adune ceva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna ei, erau întrebuinţate să strângă spicele de grâu în urma secerătorilor, să adune smocurile de lână pe care oile le lăsau în scaieţi şi să culeagă păpădia care creşte pe marginea şanţurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi şi să le descânte. Seara, la cină, socotindu-se o gură de prisos, nu se atingea nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. Se mulţumea cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, acel susai despre care cărţile civilizate spun că „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă”.   De două ori pe săptămână, bătrâna, încovoindu-se sub greutatea cobiliţei prea încărcată, străbătea cei cinci kilometri care despărţea satul lor de piaţa Brăilei, la amiază se întorcea cu treizeci de parale înnodate în colţul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani o vedeai săpând un puţ, pe la răspântiile drumurilor bătute de cărăuşi, sau cumpărând, fie un pat, cu toate albiturile lui, pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă cu viţelul de curând fătat, pe care o dădea de pomană vreunei văduve împovărată de copii.   Se întâmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strângea banii, şi atunci se duceau pe gârlă şi puţul, şi patul, şi vaca. Atunci sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămânile. Se plimba, galbenă şi tristă, ţinându-şi gura cu mâna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.   Adrian, nepotul cel mic – care fusese crescut aci la ţară, până la şapte ani şi care revenea mai târziu să-şi petreacă vacanţele de şcolar – era martorul blestemăţiilor unchiului Dumitru, dar acestea nu-l împiedecau să-l iubească…   De altfel, orice s-ar crede, toată lumea îl iubea pe Dumitru, începând cu nevasta bătută şi cu mama furată şi sfârşind cu ţăranii, care îl chemau la toate praznicele şi nunţile. Era un muncitor fără pereche şi, apoi, cânta din fluier ca nimeni altul în tot ţinutul. Coasa lui era în fruntea cosaşilor şi fluierul lui îndemna la joc, chiar şi pe cei mai bătrâni ori mai ursuzi.   Afară de asta era un om cu lipici. Deşi părea posac, avea în el un haz stăpânit. Semăna a ţigan, cu faţa lui smeadă, cu sprâncenele stufoase şi veşnic încruntate, şi cu glumele lui neaşteptate.   Adrian îl iubea: şi unchiul îşi iubea nepotul. Erau tovarăşi. Câteodată, micul tovarăş îl mustra pe cel mare, pentru brutalitatea lui faţă de nevastă, dar unchiul răspundea:   — Însoară-te şi pe urmă să vorbeşti. Femeia e lucrul dracului.   — Atunci de ce te-ai însurat?   — Fiindcă aşa se cade. Acolo ajungem cu toţii. Mai târziu bagi de seamă că trebuie să lucrezi pentru doi, pentru zece. Atunci bei ca să uiţi şi baţi ca să te uşurezi…   Adrian nu se mulţumea cu aceste răspunsuri: ori de câte ori unchiul îşi bătea nevasta, el se aşeza în faţa acesteia, ştiind bine că Dumitru nu era în stare să-l lovească. Într-adevăr, ţăranul iubea pe fiul surorii sale mai mari ca pe copiii lui şi îi trecea toate toanele, mergând până a-l însoţi „de hatâr”, când se ducea să-şi facă micile nevoi. Patima copilului era să se afle totdeauna şi peste tot lângă unchiu-său, dar mai ales atunci când acesta lua puşca pentru a trage în sturzii care mâncau strugurii, sau când înhăma, ca să meargă la tăiat stuf ori papură în bălţi.   Ah, nopţile acelea, în întinsele mlaştini de la gura Siretului! Cum ar fi putut Adrian să le uite!   Unchiul Dumitru nu era „învoit” să taie în baltă. Permisul costa un pol pe an, şi el n-avea de unde să-l dea. De aceea pleca pe înserate, pentru ca, după ce tăia o parte din noapte, să poată ajunge în piaţa oraşului învecinat, înainte de ziuă.   Adrian mirosea că „e rost de baltă”, după pregătirile ce se făceau în ziua plecării: se dădea cailor mai multă hrană şi pe urmă erau lăsaţi să se odihnească, apoi, umpleau traista cu un codru mare de mămăligă, ceapă şi sare. Băutură – o ploscă cu apă.   Dar cea mai sigură dovadă că unchiul pleca la „tăiat”, Adrian o vedea în hainele de cerşetor pe care Dumitru le îmbrăca, precum şi în chipul lui care devenea dureros de îngrijorat, căci nu se ştia niciodată cum o să se termine treaba. Unchiul se ducea să fure, fura ceea ce stăpânul moşiei nu muncise niciodată, nici nu însămânţase. Uneori, în loc să ajungă dimineaţa la târg, se pomeneau în curtea boierului, cu căruţa şi cu caii confiscaţi. Turcul care păzea mlaştinile, îi prinsese. Un nechezat de cal era de-ajuns, ca să-i dea de gol.   Într-o seară, unchiul Dumitru şi cu Adrian plecaseră târziu, ca să nu fie văzuţi de vecini. Erau şapte kilometri până la bălţi. Noapte caldă de iunie, cer înstelat. Unchiul mâna, fuma şi tăcea, în timp ce Adrian asculta vâjâitul vântului în urechi şi nu scotea o vorbă.   Odată ajunşi în împărăţia tăcerii, deshămară caii şi îi legară de căruţă, cu traista de ovăz pe după cap. Pe urmă, Dumitru intră în baltă, cu târpanul în mână.   Trebuia să se ducă departe, să intre în apă până la genunchi, până la burtă chiar, fiindcă la mal furtul putea fi uşor descoperit. Dar unchiul era voinic, întreprinzător: pentru a tăia cel mai bun stuf şi pentru a câştiga patru lei în piaţă, nu şovăia să pătrundă cât de adânc.   Plecând, îi spuse încet lui Adrian:   — Fii cu băgare de seamă la cai… Dacă vezi că-i apucă neastâmpărul, mai dă-le o mână de ovăz, mai ales celui din dreapta, care e nărăvaş. Vezi să nu adormi, că răceşti.   Să adoarmă Adrian? Dar ar fi fost o nebunie! El aştepta numai ca unchiul să întoarcă spatele şi să se facă nevăzut, pentru a se simţi stăpânul cailor, al căruţei, al nesfârşitei întinderi mlăştinoase, şi chiar al vântului şi al cerului cu stelele sale „fără număr”, cum spunea bunica.   În seara aceea, ca şi cum inima îi prezicea nenorocirea ce urma să se întâmple, nu avea chef să „poruncească” stihiilor, aşa cum făcea de obicei. În picioare, în căruţă, urmări cu privirea înaintarea unchiului după mişcarea trestiilor înalte, pe care ţăranul le înlătura, pentru a-şi deschide drum, pe urmă rămase nemişcat. Din când în când, zburau gâşte şi raţe sălbatice, scoase din tufişuri şi speriate din somnul lor de acest noptatec musafir, se ridicau în aer cu largi bătăi de aripi.   În lumina lunii, Adrian le privea cu înfrigurare. Îi venea să le strige: „Luaţi-mă şi pe mine!”   Adierea uşoară şi murmurul păpurişului îi gâdilau simţurile într-atât, încât îl făceau să-şi piardă noţiunea de loc şi de timp. Ar fi putut să rămână aşa nemişcat clipe îndelungate, căci clipele acestea nu le găsea în viaţa urâtă de toate zilele, plină de ţipete şi de sudălmi. Când vreo cucuvaie străpungea tăcerea cu chiotele ei cobitoare, Adrian tresărea ca din somn.   Dumitru plecase de mult. Adrian ţinea privirea aţintită către vârfurile stufişului, care trebuiau să se aplece mai mult la întoarcerea unchiului, din pricina maldărilor pe care acesta le târa cu el. Mişcarea se trăda de foarte departe, pe urmă devenea din ce în ce mai lămurită, până când, în sfârşit, îmbrâncind în dreapta şi în stânga, unchiul se ivea. S-a ivit şi în noaptea aceea, dar era deja obosit după primul drum. Se udase până la piept, iar sudoarea curgea şiroaie de pe el.   — Ah, e greu de data asta… spuse el, dând drumul să-i cadă la picioare maldării şi târpanul. Apele sunt înalte şi cojanii au „ciordit” tot ce era mai uşor de tăiat. Trebuie să mă duc tocmai la dracu, ca să găsesc stuf bun!   Se aşeză, se şterse şi-şi răsuci o ţigară. Pe urmă vorbi ca pentru el însuşi:   — Nu voi putea să tai mult, în noaptea asta… O cărucioară de trei lei, cel mult… Şi întorcându-se către Adrian: Ei, nu ţi-e foame? Hai să îmbucăm ceva!   Strivi o ceapă între palmele sale, o sără, şi-i dădu jumătate nepotului, în chip de friptură. Mâncară cu poftă, apoi traseră un gât din ploscă.   — Sunt liniştiţi caii?   — Da, răspunse Adrian, dar cel din dreapta nu mănâncă şi ciuleşte mereu urechile la vânt.   — Ticălosul!   Luă târpanul şi plecă pentru al doilea drum. La fiecare drum aducea doi maldări sub braţe, aşa că seara, la întoarcerea din târg, spunea:   — Era o încărcătură de zece, douăsprezece, de cincisprezece drumuri. Şi aceasta, pentru trei, patru sau cinci lei câştig şi cu preţul unor chinuri şi nenorociri fără seamă, cum s-a întâmplat în noaptea aceea.   Era la al şaselea drum şi Dumitru nici nu se depărtase bine, când un nechezat pătrunzător rupse tăcerea şi îl împietri pe loc. Lui Adrian îi îngheţă sângele: el cunoştea furia unchiului. Acesta se întoarse cu mâinile goale, întunecat. Vorbi cu voce blândă calului vinovat, celui din dreapta:   — Ei, Doamne Dumnezeule! N-ai vrea să-mi faci vreo poznă… Ce-ţi lipseşte? Îl îngriji, îl mângâie şi, plecând, spuse lui Adrian. Stai pe lângă el… Îi e urât şi lui… Nu-l lăsa din ochi. Numai vreo câţiva maldări să mai tai, ca să nu fim de râsul târgului, şi plecăm. Dar abia dispăru în desiş, că se şi întoarse în fugă: calul nechezase din nou!   — Precista mă-ti, acuşi îţi mănânc urechile! Na, dacă-i aşa!   Şi aruncându-se asupra calului, îi dădu un picior în burtă, care răsună dureros. Bietul animal tresări din pricina loviturii şi întoarse capul, pentru a privi cu ochii lui inteligenţi pe acela care îl bătuse. Adrian tremura, ca şi cum ar fi primit el piciorul în pântece. Se rugă de unchiu-său să nu mai dea în cal.   — Să înhămăm, spuse ţăranul, nu mai e nimic de făcut, o să ne dea de gol… Paştele mă-si, m-a făcut să-mi pierd noaptea degeaba!   Porniră. Era încă întuneric. Dar, nici n-apucară să iasă bine din baltă şi calul nărăvaş se opri, nemaivoind să tragă. Tropăi pe loc, umflă nările şi ciuli urechile la vânt. Dumitru rămase pe gânduri.   Adrian îl întrebă:   — De ce face aşa, unchiule?   — Fiindcă-i armăsar şi trebuie să fi mirosit vreo iapă prin împrejurimi: trebuie să fie vreun ţăran pe-aici, aproape, cu o iapă. Ah, o să se sfârşească rău în noaptea asta!   Unchiul Dumitru se închină de trei ori, descoperindu-se:   — Doamne, fereşte-ne de nenorocire! şi scuipă într-o parte: Ptiu, drace, du-te pe pustii!   Luă armăsarul de frâu şi merse aşa o bucată de drum. Deodată, animalul necheză de două ori pe rând, în mâna stăpânului său. Omul simţi că i se face părul măciucă. Sângele i se urcă la cap. Începu să lovească orbeşte, întâi cu pumnii, cu picioarele, apoi cu un retevei smuls din căruţă şi care se rupse în două.   Calul înnebuni de durere, tovarăşul său se înfricoşă de asemeni, şi ambii porniră într-o goană turbată. Părăsiră drumul şi o luară pe o potecă înţelenită, în care unchiul nu putu să-i mai stăpânească. Armăsarul necheza fără încetare şi târa căruţa spre baltă, în timp ce Dumitru, luptând să-l readucă pe şosea, se vedea covârşit, aproape să fie strivit, cu hainele făcute zdrenţe şi cu un crac de pantalon pierdut în fugă.   Atunci se întâmplă ceva groaznic: tot alergând, Dumitru înfipse târpanul în burta armăsarului, care se opri pe loc. Tăişul sfâşie toată lungimea burţii, care se goli de măruntaie. Animalul căzu ca trăsnit.   Adrian scoase un ţipăt şi leşină peste grămada de stuf.   Fu deşteptat de un zgomot de voci.   Slab luminaţi de primele licăriri ale zorilor, unchiul Dumitru şi paznicul bălţilor vorbeau în picioare, în faţa stârvului calului ce zăcea într-un lac de sânge, cu maţele risipite în jurul lui.   — Fii bun, Osman, spunea unchiul, nu mă duce la curte. Am destule belele pe cap, după cum vezi. Hai, fii bun, Osman! Turcul, uriaş, cu puşca pe un umăr, cu traista de merinde pe celălalt, cu faţa arămie şi păroasă, cu ochii negri şi inteligenţi, încrucişă braţele în faţa nenorocirii şi spuse într-o românească stricată:   — Fimi bun… Nu putem fim buni, bre, Dumitru. Boier plăteşte, boier slujeşte!   — N-o să sărăcească boierul!   — Evet! Boier bogat, ma, Dâmnâzeu chior! Pe urmă, privind cu ochii speriaţi calul înjunghiat, rosti hotărârea, care uşură sufletul îndurerat al lui Dumitru. Haide, fugim! Ma, nu vorbeşti nimic!   Şi întorcând spatele, se depărtă cu paşi greoi.   Dumitru îşi părăsi tovarăşul care îi muncise atâta vreme, se înhămă în locul lui şi luă drumul satului, după ce mai întâi, descărcă stuful.   Luceafărul, cu strălucirea sa de opal, se arăta la orizontul însângerat, când Adrian, cu multă greutate, se despărţi de cel mai bun prieten al copilăriei sale, de roibul frumos, cu mersul mândru, cu ochii vii, cu sângele clocotind în vine, care târa cu dispreţ hodoroaga cu patru roate. Copilul urmă căruţa unchiului Dumitru, cum urmezi un dric. Şi, din nou, în deznădejdea sa, se reîntoarse, după douăzeci de paşi, la animalul trântit în iarbă, sărută nebuneşte ochii aceia închişi pe veci şi udă cu lacrimile sale botul, pe care îl mângâiase de atâtea ori.   Apoi, mergând de-a-ndăratelea, privi cum spaţiul se măreşte între ei şi „cea mai nobilă cucerire” a omului ignobil, până când locul groazei dispăru.   Convoiul funebru străbătea acum o pădurice de mărăcini, de tufişuri şi de arbuşti. Dimineaţa, orăcăitul broaştelor, cântecele privighetorilor şi mierlelor, aţipeau somnoroase. Dar nu tăcuseră de tot, când piţigoiul, prepeliţa, grangurul reluară concertul întrerupt, îmbăindu-se în aerul proaspăt şi curat al dimineţii, pe care îl umpleau cu flecăreala lor veselă şi felurită, cu imnurile lor de slavă către Domnul.   În cer şi pe pământ, viaţa îşi relua cursul, înălţa cânturi sincere, chema la fericire, în timp ce omul semăna moartea şi se scobora mai jos decât vita.   Drumul lui moş Dumitru trecea prin faţa cârciumii fratelui său mai mare, înstăritul moş Anghel. Când se opri, istovit, pentru a bea un pahar, Anghel era de mult sculat şi îşi vedea de treburi. Proaspăt bărbierit, cu părul şi barba frumos pieptănate, el alerga de colo-colo, cu mânecile sumese, orânduindu-şi „bateria”. Dumitru intră în prăvălie, ca un automat. Anghel, miop, îşi întâmpină fratele îngânând un cântec, dar numaidecât se dădu înapoi, înfricoşat de înfăţişarea pământie şi de hainele însângerate ale lui Dumitru.   — Ce-ai făcut, nenorocitule?   Adrian se aruncă de gâtul cârciumarului, plângând:   — A… omorât… armăsarul, unchiule!   Ţăranul, stând pe bancă şi privind pământul, întări:   — Da, am omorât armăsarul… Anghel dezmierdă copilul şi o zbughi afară, ca să se convingă: văzu hamul din dreapta liber şi calul desperecheat, care îşi pleca trist capul. Reveni cu paşi domoli, cu faţa galbenă, mut, turnă ţuică şi bău cu fratele său. Acesta îi povesti pe scurt ce se petrecuse şi sfârşi cu glasul stins:   — Iată… Asta e soarta mea. Niciodată n-o să mai am un cal aşa de frumos… Avea numai şapte ani. Pe urmă, privindu-şi mâinile pline de sânge… Am mâncat susai cu oţet şi mămăligă, ca să-l cumpăr. Am vrut să-l am! Nu-mi plac gloabele.   Anghel se ridică, în toată mândra lui statură, ţinând mâinile în buzunarul pantalonului…   — Dumitre!… Ascultă: îţi dau calul meu, care nu-i o gloabă… Ia-l îndată! Celălalt, abătut, cu ochii în pământ, gemu printre dinţi:   — Nu vreau calul tău… Bunul Anghel s-aştepta la acest răspuns. Dumitru nu voise niciodată să primească ceva de la el. Cu toate acestea stărui:   — Haide, nu fi încăpăţânat! Îţi cumpăr unul, dacă nu vrei pe-al meu.   — Ţine-ţi banii…   — Ce ai să faci atunci? Îţi trebuie încă un cal, ca să te hrăneşti.   Sleit, Dumitru, murmură cu voce stinsă:   — Ce-am să fac? Ei bine, să-ţi spun: am să încarc puşca cu alice de lup: am să pândesc într-o noapte pe moşierul nostru, în şanţul pe lângă care trece cu gabrioleta, şi am să-i scuip două focuri în şale. Iată ce-am să fac…   — Şi ai să înfunzi puşcăria…   — Şi am să înfund puşcăria… SFARSIT gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

POPAS LÂNGĂ O MARE AMINTIRE... Am fost martorul ultimilor ani de viaţă ai lui Panait Istrati. Perioadă dintre cele mai agitate şi mai controversate. O întâmplare obişnuită a creat împrejurarea de a fi implicat în biografia sa: Într‑o revistă ce abia apăruse, scrisesem o „cronică” despre Biroul de plasare, — reflecţii de cititor despre un autor în a cărui gândire şi aprecieri despre lume şi viaţă mă regăseam, dându‑mi răspunsuri pe care le căutam. În plus, îl iubeam şi pentru faptul de‑a fi declarat că rostul scrierilor sale nu e de a distra pe oameni sau a le specula — cu profit — metehnele, ci de a‑i educa frăţeşte cu exemplele propriei sale experienţe. Panait Istrati a citit rândurile mele şi — gest puţin obişnuit la scriitorii noştri — mi‑a trimis ultima sa carte apărută la Paris (Mediterranee, lever du soleil) cu o dedicaţie: „Lui Alexandru Talex, cu amicală stimă pentru felul cum a înţeles să judece un om şi viaţa în critica Biroului de plasare. Panait Istrati, 3 decembrie 1934”. Nu‑mi închipuiam că l‑aş fi putut cunoaşte. Care scriitor de al nostru ar fi catadixit să‑şi piardă vremea cu un începător în ale vieţii? Destinul sau întâmplarea avea să mă dezică. „Vânător” de oameni, el m‑a căutat la tipografia unde lucram revista — două zile după ce primisem cartea. Îmi amintesc cum toţi lucrătorii mă strigau exaltaţi: „La telefon! Te caută Panait Istrati!” Nu bănuiam că în acele clipe mi se hotăra soarta. Am vorbit cu el... Eram eu, cel care‑i răspundea? Şi m‑a poftit la el acasă, în strada Paleologu nr. 3, nu departe de Calea Moşilor, unde ocupa un mic apartament, la etajul cinci. Şi în seara lui 6 decembrie 1934, când împlineam douăzeci şi cinci de ani, i‑am păşit pragul. Mă aştepta în camera sa de lucru, lungit pe un divan‑studio. În stânga patului, biroul pe care se aflau frumos rânduite uneltele de scris, iar înapoia lui biblioteca, de mărime medie, pe ale cărei rafturi se aliniau diferite titluri ale operei sale, tipărite în mai toate limbile pământului. O lumină molcomă îmbrăţişa încă­perea, îndemnând la lung taifas sau spovedanie, la visare cu ochi deschişi; într‑o altă seară mi‑a şi spus: „Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului.” Dar să nu mă depărtez. M-a întâmpinat cu vorbele: „Haide, măi frăţioare, de când te aştept!”... S-a scuzat apoi că tuberculoza nu‑i îngăduia să stea decât lungit în pat; că se sufoca după prima sută de paşi; că termometrul o lua razna, îndată ce se înfierbânta la vorbă sau la scris. Şi m‑a poftit la spovedanie. Cum aveam o puzderie de proiecte, dar neînsemnate realizări, excursia prin înlăuntrul meu a fost scurtă. Ceva ce mocnea nerostit în mine, i‑a aţâţat interesul, dezlăn­ţuind avalanşa destăinuirilor sale: despre „fericirea” de‑a fi scriitor, tipărit în aproape toate limbile şi ignorat în ţara sa, unde în zece ani nu‑i apăruse decât vreo patru‑cinci cărţi; despre „lumea scriitoricească a Occidentului” care făcuse din artă „un mijloc de îmbogăţire, descriind în mod neutru, dar cu sos excitant viciile stăpânilor”; despre prăbuşirea credinţei sale în destinul mai bun al omenirii. „Am vagabondat, ca să aflu în oameni un pic de adevăr... Lumea nu piere atât de foame, de boală, de războaie, cât piere din neputinţa de a‑şi da inima pe faţă.” L-am părăsit târziu, după miezul nopţii. La plecare, mi‑a spus, zâmbind: „După cele scrise în revistă, te credeam mai în vârstă”. Am revenit a doua zi şi în fiecare din cele următoare, până la începutul acelui întunecat şi hain april 1935. Cu pasiunea ucenicului devotat, i‑am ţinut tovărăşie credincioasă, fascinat de vorbirea lui, care îmi împărtăşea experienţa unei vieţi dăruite generos setei de Frumos, de Dreptate şi Libertate, de Prietenie şi Dragoste pentru om. Întâlnisem în sfârşit un reazim în viforniţa vieţii, prietenul hărăzit de soarta oricărui muritor, pe care îl aştepţi încordat şi el dă peste tine, dacă ai şansă. Prietenul „care îţi uşurează povara inimii, dându‑ţi-o în schimb pe a sa”. Eu am avut această şansă. Povara inimii lui Panait mi‑a fost uneori peste puteri. I-am făcut faţă, învăţând tot din experienţa lui. „Spune‑mi ce eşti în stare să sacrifici pentru dragostea ta, şi am să‑ţi răspund dacă iubeşti cu adevărat sau e simplă vorbărie”. Avea o vitalitate fără seamăn. Contagioasă. A suferit cumplit pentru credinţa sa în artă. Socotea suferinţa „focul purificator” care ne curăţă de humă, mântuindu‑ne de „grijile mărunte”, dându‑ne „putere şi libertate”. Într‑un cuvânt, numai calea suferinţei duce nemijlocit către fericirea şi durerea de a fi om. „Inima noastră — spunea Panait Istrati — nu bate pentru noi, ci pentru toate câte se află dincolo de noi”. Mi‑l reamintesc, de parcă ne‑am fi despărţit ieri. Înalt, scheletic. Pe obraz, cu însemnele încrâncenărilor de pe parcursul vieţii, iar sub bărbie uşoara dâră a trecerii pe lângă moarte, la început de ianuarie 1921; ochii căprui — cale regală spre inima‑i îmbrăţişată de un foc nestins; mâinile, cu degete lungi şi subţiri, ale căror palme — arate parcă cu plugul — speriau pe chiromanţi; părul bogat, dat pe spate, din care o şuviţă i se prelingea pe tâmpla stângă, atunci când discuţiile urcau spre piscuri sau când însingurarea îi amurgea luminile feţii. Într‑o seară, a scos din sertarul biroului o lungă spovedanie către un prieten din ţară. Pagini tulburătoare despre ce însemna viaţa lui de om şi de artist, în acei ani — drama singurătăţii unui om calcinat şi nedreptăţit de propria‑i încredere şi dragoste în oameni. Un „simplu şi anonim oftat de om” — cum o spunea el însuşi — şi pe care posteritatea este bine să‑l cunoască în cruda lui realitate: „Ah, ce trist e să‑ţi smulgi singur frumoasele pene de struţ, cu care ai plecat în viaţă! Ce trist e să‑ţi dărâmi idolii, să constaţi hidoşenia firii umane şi să‑ţi întorci faţa cu dezgust! Şi dacă cel puţin ai putea trăi ultimile‑ţi zile de deznădejde, bucurându‑te de o sănătate care să‑ţi îngăduie să‑ţi mai îneci amarul într‑un pahar cu vin, ori în fum de ţigare... Eu n‑am mai pus ţigăruşe în gură de la Crăciunul anului 1931. Mă înşel în schimb cu o pipă, căci nu pot scrie o linie, fără să trag un fum, fie şi numai cu buzele... Cât despre băutură, numai cu un prieten beam un pahar de inimă albastră, nu pentru plăcerea băuturii. Astăzi nu‑mi mai e îngăduit. Din martie[1], am simţit că trupul meu intră în ultima fază a bolii. Până în iunie, am mai târât‑o, jumătate în pat, jumătate pe picioare. Din iulie însă, când am venit aici[2], iată şapte luni de boală la pat. Ba am mai îngropat în pustiul ăsta şi o biată fiinţă tânără, plină de legitime dorinţi de viaţă orăşenească, obligând‑o să-şi întrerupă studiile, să‑şi nimicească o speranţă de viitor şi să lâncezească lângă un ofticos, uitat de lume, veşnic pornit pe harţag şi care, murind mâine, nu‑i va lăsa decât vreo trei sute de mii de lei datorii la «Rieder» şi alte două sute în ţară. Totuşi, lumea mă crede bogat, văzându‑mă darnic... Sunt de trei ani în ţară, şi se zice că am prieteni, nu numai duşmani, prieteni buni ca Mihai şi alţii, care au condei şi editori, dar care din ei s‑a gândit să mă reamintească, din vreme în vreme, publicului cititor sau să mă recomande unei edituri? Nici unul! O tăcere de mormânt domneşte la noi deasupra numelui meu, chiar şi atunci când în străinătate ziare europene vorbesc de mine, cum e cazul de câte ori public o carte, ori ţin o conferinţă. Aşa că e natural ca un Georgescu de la «Cugetarea» sau cei de la «Eminescu» să‑mi spună: «Nu mai putem publica nimic de dumneata, fiindcă nu exişti pentru nici un ziar, nici o revistă de la noi. Desigur, am lovit şi lovesc mereu în tagma fabricanţilor de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald şi fără ură permanentă. Izbesc şi uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece şi cu ură de moarte. În străinătate, aceiaşi oameni, aceeaşi ură. De la Romain Rolland şi până la ultimul «rollandist» în care am lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmăreşte. Această ură nu încetează nici azi, când se ştie în Franţa, în mod public, că sunt greu bolnav... Foştii prieteni nu mi‑o iartă, deşi le‑am dat semne vizibile că nu‑s om care clocesc în puful înăbuşitor al urii. Aşa trăiesc de trei ani încoace. Am fost respins de la porţile Egiptului, am fost dat jos din tren, de lângă nevastă, în vara lui 1931, la Postumia şi refulat la Liubliana, când am rămas fără bilet... N-am avut în toată vremea asta un om, unul singur, căruia să‑mi deschid sufletul. Toţi erau ori ocupaţi, ori indiferenţi, ori duşmani.” Iată imaginea adevărată — eroică în suferinţă, în puritatea şi credinţa neabătută în om, în prietenie — a celui ce a fost Panait Istrati în perioada anilor 1930-1935. Şi totuşi — încolţit de boală, de lipsuri materiale şi de neprieteni — el a avut puterea fizică şi forţa artistică, ca în aceşti ultimi ani de viaţă să înceapă un nou ciclu al operei (Viaţa lui Adrian Zografi), din care au apărut patru volume[3]; să transpună în româneşte alte cinci cărţi[4], scrise în limba franceză; să desfăşoare o susţinută şi valoroasă activitate de publicist în presa literară română şi franceză (interviuri, profesiuni de credinţă, evocări, articole de opinie), care îi aduceau zilnic un impresionant număr de scrisori de pretutindeni, — oameni sim­pli ce îşi mărturiseau bucuria de a‑l fi citit. Să fie, oare, aceasta ima­ginea unui „om sfârşit care nu mai putea scrie”, imagine pe care unii dintre exegeţii săi s‑au străduit să o încetăţenească? Era obsedat să‑şi termine opera. N-a putut s‑o facă, din cauza tuberculozei care l‑a secerat la 16 aprilie 1935. Nu obişnuia să „înceapă” o carte. Toate au dospit mai întâi în conştiinţa sa, l‑au opresat şi când perioada de gestaţie s‑a încheiat, le‑a aşternut pe hârtie „dintr‑un foc”. Ameliorându‑i-se sănătatea la începutul anului 1933, a simţit nevoia de a scrie şi l‑a anunţat pe editor: „De ce? Pur şi simplu pentru că, la fel cu toţi imbecilii de artişti, îmi închipui că am o operă de terminat. E o stupiditate, dar mi‑a intrat în cap. Sunt obsedat de ea. De multă vreme. Din totdeauna. În momentul de faţă, trei lucrări sunt gata în mintea mea şi nu‑mi dau pace: volumul 3 din Mediterranee (Adrian şi Mihail vagabondează timp de cinci ani pe malurile Mediteranei; va fi o feerie povestită chiar de Adrian); volumul 4 în derivă (Mihail moare, iar Adrian devine o epavă între anii 1909-1919, dată la care îşi pierde mama şi‑l descoperă pe Jean-Christophe) şi volumul 5 Mama (roman semi‑ţărănesc, semi‑orăşenesc al vieţii unei sărmane mame). Vor mai fi încă două volume, în Care Adrian devine scriitor francez şi se duce în Rusia, de unde se înapoiază spre a muri. Dar, în acest răstimp, el a scris şi a lăsat o operă în cinci‑şase volume: Operele postume ale lui Adrian Zografi (romane în care descrie, între altele, „muncitorul ajuns la putere şi spune cu acest prilej şi bune şi rele”). Aprilie 1935. Bolnav mai grav ca niciodată, Panait Istrati se zbătea, strângând în mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieţi. Ani de‑a rândul trăise învecinat cu moartea. Dar, aşa veşnic umbrit de ea, Panait avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care încă se agăţau pri­virile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viaţă. Îl revăd parcă aievea... Venisem în după‑amiaza aceea, la sfârşit de martie... Trecuse cu bine criza de sciatică. Întins pe patul de suferinţă, ochii îi alergară spre ai noştri, ni‑i sfredeli cu sufletul pe buze, cercând parcă să sur­prindă din tristeţea ce ne podidea lacrimile, gândul că‑l socoteam poate învins de aceea cu care se luptase treizeci de ani în şir şi o ţintuise locului... — „Nu! Nu! Nu am să mor! Nu vreau să mor! Am scăpat din strânsoarea primejdiei! Mi‑e mult mai bine! Ţin, cu orice preţ, să sărut un mugure al acestei primăveri!” Apoi, adresându‑mi-se: — „Să dai la gazetă ştirea că Panait Istrati a învins şi de astă dată moartea!” Am rămas singuri. Mă uit în ochii lui. Slăbit amarnic, vigoarea îi e intactă. Neras, barba i‑a albit. Zâmbeşte încurcat. Din cochetărie? Poate! Avea în înfăţişare nu ştiu ce „distincţie, moştenită de la vreun strămoş îndepărtat. Mă aşez lângă el, pe marginea patului. Deodată pieptul i se învolburează, ca valurile unei mări ce prevestesc furtuna, îi simt mâna cum i se înnoadă, ca o iederă sprintenă, printre degetele‑mi înfiorate şi, răspunzând unui apel nerostit, mă aplec, îi sărut pleoapele ostenite şi‑mi culc capul îngreunat de spaime pe braţele sale.   Ah, braţele acelea de proletar trudit Ce au zugrăvit Au scris şi au logodit Pe Chira Chiralina Cu Orientul roş şi cu lumina...   ★ În România dintre cele două războaie, Panait Istrati a fost atacat de presa reacţionară, hăituit de bandele huliganice şi de Siguranţă, ameninţat cu arestarea sau expulzarea, ţinut în carantină la hotarele literaturii române, cedat literaturii franceze cu destulă grabă şi uşurare. Un ziar din epocă, analizând „cazul” său, preciza între altele: (...) „ceea ce i se reproşează, mai ales şi nu i se va ierta niciodată, este faptul de a fi reuşit el, un simplu om din popor, acolo unde universitari de‑ai noştri şi câţiva pretinşi literatori intelectuali au eşuat lamentabil”. Dreptate a început să i se facă lui Panait Istrati, în zilele noastre. Reeditarea operelor sale a fost precedată de apariţia articolului Valo­rificarea moştenirii literare („Scânteia”, 26 septembrie 1956), care aprecia că „deşi scrisă în limba franceză, opera lui Panait Istrati poartă un puternic caracter naţional (...) şi merită interesul corespunzător al edi­torilor şi istoricilor literari.” Ca urmare a acestei recomandări, apar — la sfârşitul anului 1957 — primele două reeditări din opera lui Panait Istrati: Chira Chiralina şi alte povestiri şi Ciulinii Bărăganului, prefaţate, respectiv de Ioan Roman şi Mircea Zaciu. Cum era şi firesc, reeditările au restituit ver­siuni româneşti datorate autorului, cu excepţia Ciulinilor Bărăganului, unde doar primul capitol fusese tradus de autor. În următorii ani, au apărut alte câteva reeditări din operă, tot ver­siuni româneşti aparţinând autorului: Ţaţa Minca, Nemurire, Cine e autorul lui „Hamlet” (în colecţiile „Romanul de dragoste”, „Biblioteca şcolarului”, „Biblioteca pentru toţi copiii”). Iar în anul 1969 sunt reunite, în culegerea antologică Pentru a fi iubit pământul, articole şi reportaje apărute în presa timpului (română şi franceză). De asemenea, trebuie menţionat ca un fapt pozitiv şi importantul număr de scrisori şi manuscrise inedite publicate postmortem în presa noastră literară, care au îmbogăţit istoria literară cu preţioase date despre viaţa şi opera scriitorului brăilean. (Vezi bibliografia de la Addenda prezentei ediţii.) În 1964 apare prima monografie românească: Al. Oprea — Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, amplificată şi reeditată în 1976 şi 1984. Cu ocazia documentării monografice, Al. Oprea descoperă în Arhiva CC. al P.C.R. (fond 95, dosar 5796) un document de excepţională însemnătate: Dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, publicat — din păcate — parţial în revista „Manuscriptum” (nr. 3/1974) şi care cuprinde note şi rapoarte ale faimoasei poliţii politice secrete, care l‑a supravegheat cu rigurozitate timp de zece ani (1925-1935). Supravegherea a continuat şi după moartea scriitorului, fiind urmăriţi toţi cei ce s‑au ocupat de comemorări, aniversări, articole în presă etc. În comentariul ce însoţeşte publicarea acestui „dosar” se apreciază că documentele descoperite atestă „negru pe alb” nu numai că Panait Istrati nu a fost un „provocator”, un „vândut”, un „agent secret” şi „trădător” — cum s‑a afirmat în epocă şi mai târziu — ci că era urmărit nemilos de poliţie, care îi spiona orice mişcare, îi viola corespondenţa, fiind considerat „un ins de o periculozitate extremă pentru sigu­ranţa statului burghez”. În concluzie se apreciază că „dosarul” repre­zintă „noi dovezi pe care le invocăm în faţa tribunalului imparţial al istoriei, în vederea unei definitive şi drepte judecări a cazului său”, creat cu premeditare de campania calomnioasă a lui Henri Barbusse, prin faimosul său articol Le Haidouk de la Sigouranza („Monde”, 22 februarie 1935). Judecata imparţială a istoriei are loc patru ani mai târziu de la publicarea acestui „dosar”. La propunerea lui Marcel Mermoz, preşedin­tele asociaţiei „Les amis de Panait Istrati”, am tradus în limba fran­ceză toate documentele apărute în revista „Manuscriptum”, însoţindu‑le şi cu o minuţioasă „radiografie” care analizează netemeinicia acuzaţiilor lui Barbusse. Ambele texte au apărut în publicaţia trimestrială a asocia­ţiei „Les Cahiers Panait Istrati” (numerele 3 din 1976 şi 7 din 1977). Apariţia lor, împreună cu reeditarea primului volum din trilogia Vers Vautre flamme, provoacă reviziuirea fundamentală a poziţiei de până atunci a Partidului Comunist Francez, privitoare la mult controversatul „caz Panait Istrati”. Astfel, în ziarul „L’Humanité” (21 aprilie 1978), # apare articolul Sur le nouveau Gorki balkanique (autor: Claude Prevost), care bla­mează incriminările lui Barbusse şi reabilitează memoria scriitorului român. Cităm: „Fie că o vrem sau nu, Panait Istrati face parte din istoria noastră, în aspectul ei cel mai dureros (...). Istrati a fost socotit un «renegat» (...). El este atacat, în special de Barbusse, cu o violenţă în injurie care ne uimeşte astăzi. La aceasta se adaugă calomnia: Înapoiat în România, (...) Istrati este catalogat dintr‑o dată fascist, în timp ce el trăia rău acolo, la cheremul hărţuielilor, al persecuţiilor şi al spionajului poliţienesc (...). Desigur, va trebui să recunoaştem lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat!) de pionier”. Calomnia a pornit, acum o jumătate de secol, din Franţa. Şi tot acolo, ea a fost pusă la zid, în zilele noastre. Este reparaţia meritată a unei injustiţii care a dăinuit atâta amar de vreme![5] ★ Era de aşteptat ca startul bun, dat la noi în 1957, să‑şi fi continuat ritmul, valorificând integral opera lui Panait Istrati, revendicând‑o patrimoniului literaturii române. În plus, s‑ar fi ocazionat noilor generaţii să cunoască şi să preţuiască creaţia unui mare înaintaş, care a integrat sufletul şi peisajul românesc în literatura universală. „Eu sunt şi ţin să fiu scriitor român, declara Panait Istrati în prefaţa la primul volum, scris direct în româneşte. Ţin la aceasta nu din cauză că mi s‑a contestat acest drept — el mi s‑a contestat de oameni care n‑au nici o cădere! — ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr‑un extraordinar hazard, izvorăşte din origine româ­nească, înainte de a fi «prozator francez contemporan», aşa cum se spune pe coperta colecţiei lui „Rieder”, eu am fost prozator român înnăscut”.[6] Aceste aprecieri nu sunt doar o simplă dorinţă legitimă a scriitorului brăilean. Ele au fost confirmate şi de critici cu mare prestigiu ai culturii noastre (G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu), care l‑au considerat scriitor român, „posedând organic limba maternă, în expresivitatea ei neaoşe, pitorească”[7], cu concluzia că „opera lui Panait Istrati întregeşte peisajul literaturii româneşti din ultimii douăzeci de ani, căci, dimpreună cu Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, autorul Chirei Chiralina alcătuieşte treimea cea de‑o fiinţă a celei mai unitare substanţe epice[8].)Inexplicabilă rămâne, în epocă, lapidara caracterizare — după noi, neîntemeiată — pe care o dă criticul G. Călinescu în Istoria literaturii române, unde îl califică drept „emigrant” literar, „ignorat de istoriile literare franceze”.[9] De aceeaşi părere par a fi şi autorii unor istorii literare contemporane, care îi ignoră apartenenţa la patrimoniul nostru cultural. Doar arareori câte un îndrăzneţ se încumetă a‑i consacra un capitol în cartea sa sau îl menţionează în notele de la subsolul paginilor. Considerăm că monografiile existente nu sunt edificatoare. În multe din paginile lor se află aprecieri care în loc să reconstituie realitatea aşa cum a fost, s‑o explice, să‑i deznegureze unele „umbre” create de defăimători, s‑a spus doar atât cât convenea autorului respectiv.[10] Încă nu s‑a scris la noi şi nici aiurea studiul de proporţii sau monografia care — aşa cum spunea Joseh Kessel, undeva — „să ne conducă până în străfundurile povestirilor româneşti ale lui Panait Istrati, să le definească sur­sele, să ne înfăţişeze tonalitatea lor unică, să le reaşeze pe treapta prestigioasă ocupată în epocă, în literatura franceză şi a lumii — o exegeză unde biografia, climatul epocii, influenţa locurilor şi a mediu­lui să ajute şi să înlesnească cititorului închegarea unei imagini cât mai cuprinzătoare a vieţii şi operei acestui scriitor”. Ori de câte ori se dezbate — la radio, la televiziune sau în presa literară — creaţia românească în „perspectivă universală”, lipseşte de regulă tocmai numele celui care a reprezentat‑o cu atâta strălucire. Nu e lipsită de învăţăminte, într‑un fel dureroase, concluzia pe care a tras‑o poetul Marin Sorescu, în urma participării la Colocviul internaţional de la Zagreb (1973), asupra literaturii mediteraneene. Cităm: „Trăgându‑şi substanţa din viaţa unui popor care s‑a dezvoltat în con­diţii deosebite faţă de istoria popoarelor occidentale, literatura noastră pare (şi este) nouă, inedită, în ochii lumii. Când un scriitor ca Panait Istrati ajunge să fie bine cunoscut, uimeşte prin forţa de evocare şi mai ales prin materialul extrem de dens şi de colorat al lumii evocate, ajungând să fie decretat «cel mai mare scriitor al zonei mediteraneene», cum am avut ocazia să constat la Colocviul internaţional de la Zagreb, consacrat acestei teme. Din păcate, nu acelaşi destin au avut romanele lui Sadoveanu ori Rebreanu, descoperirea lor în străinătate rămânând încă o problemă de viitor”.[11] Şi totuşi, Panait Istrati nu‑şi are realizată sau măcar începută ediţia Opere complete, aşa cum o au toţi scriitorii români reprezentativi dintre cele două războaie mondiale. Este drept că în 1966 s‑a iniţiat realizarea ediţiei bilingve Opere alese, care, potrivit precizărilor îngrijitorului ei (Al. Oprea), trebuia să repună creaţia scriitorului brăilean, „în totalitatea ei, la dispoziţia marelui public din ţara noastră”. În plus, ediţia bilingvă promitea să includă în seriile ei: publicistica, corespondenţa (cu scriitori români şi străini), primele schiţe (publicate în presa muncitorească), scrierile beletristice (apărute postum, sau rămase în manuscris), un dicţionar de personaje, un glosar cu expresiile şi cuvintele româneşti interpolate textului francez etc, — într‑un cuvânt, această ediţie bilingvă să fie şi o sursă exhaustivă pentru cercetarea literară, nu numai pentru cititor.[12] Ne aşteptam să regăsim în această ediţie toate versiunile sau adaptările în româneşte din operă, făcute de autor, mai ales că două dintre ele (Chira Chiralina şi Moş Anghel) — după propria‑i mărturisire — le considera re‑create în limba maternă, egale originalelor franţuzeşti![13] Se ştie că Panait Istrati a luat hotărârea de a‑şi traduce singur opera, în urma apariţiei Chirei Chiralina (la editura „Adevărul”, în 1924), „tră­dată pe româneşte” de un traducător anonim.[14] El a protestat public printr‑o scrisoare-prefaţă, apărută în deschiderea volumului Trecut şi viitor, arătând cu exemplificări concludente cum îi fusese masacrată povestirea. („Cum aş putea îngădui oare ca eroii mei care au trăit şi grăit româneşte, adevărat româneşte — ca moş Anghel, de pildă — să fie înfăţişaţi românilor vorbind o limbă caraghioasă şi tâmpă”?). Reproşuri a făcut Panait Istrati şi lui N. D. Cocea, care a tradus şi publicat Codin, în foiletonul „Faclei”, cu titlul Pe malurile Dunării.[15] În concluzie, tot ce a aşternut Panait Istrati pe hârtie, în româneşte (creaţie originală sau traducere), reprezintă moştenirea culturală pe care a lăsat‑o posterităţii, actul său de identitate ca scriitor român. Posteritatea are dreptul de‑a discuta şi aprecia acest legat, dar şi datoria de a‑l conserva şi transmite întocmai generaţiilor viitoare. Deoarece a murit înainte de a fi terminat traducerea întregii sale opere, este de la sine înţeles că această muncă a sa poate fi continuată de oricine se simte în stare s‑o facă, preferabil tot un scriitor. Însuşi Panait Istrati a prevăzut această situaţie, lăsând viitorilor săi traducători un model de felul cum se voia transpus în româneşte. Este vorba de Casa Thuringer, în a cărei „prefaţă” aprecia că o consideră „o largă adaptare, tot respectând textul francez”, în ciuda a numeroase dificultăţi ce i‑au dat de furcă pe parcurs: „Cred, totuşi, că, cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut‑o singur. În orice caz, dacă mi‑e scris să n‑am răgaz să mă redau eu însumi limbii materne, ar fi bine ca adaptarea de faţă să fie luată ca model”.[16] Cum au procedat alcătuitorii ediţiei bilingve? Ei nu au dat notă de trecere lui Panait Istrati, nici la limba română, nici la cea franceză. În consecinţă, traducerile făcute de autor sunt declarate rebut (În acelaşi sac sunt aruncate şi povestirile scrise «direct în româneşte), sub pretext că „au fost făcute, chipurile, în mare grabă, cu destule impurităţi de stil (...) greşeli de limbă, unele vânate pe drum, altele uitate în pagini”.[17] Suntem asiguraţi apoi că noua tra­ducere este făcută „cu mijloace literare mai complete”, că s‑ar impune prin „deplina fidelitate faţă de textul autorului, fără omisiuni sau ajustări”.[18] Mărturisim că tocmai atari aprecieri şi asigurări ne‑au ademenit a face confruntări între traducerea lui Panait Istrati şi aceea a noului traducător. Să luăm, de exemplu, volumele 1 şi 2 ale ediţiei bilingve. Iată ce am constatat: — A dispărut complet stilul şi atmosfera cunoscută. Cuvinte sau expresii care păstrau în traducerea autorului pitorescul şi plasticitatea în vorbire a ţăranului nostru, de pe Bărăgan sau dinspre bălţile Dunării, au fost înlocuite cu exprimări frecvente la periferia marilor oraşe şi uneori chiar greşite ca înţeles, faţă de textul original. Câteva exemple, noua traducere fiind reprodusă între paranteze: chisea cu tutun (taşca de tutun), clondirul cu rachiu (sticla cu rachiu), clisa (pământul), puişorule (puştiule), cătină (mărăcine), pocitanii (neisprăviţi), vrăjmaş (mardeiaş), crăpăturile dintre scânduri (căscăturile dintre scânduri), ardeau tainic (pâlpâiau încet), jefuiesc ca‑n codru (prea merg cu jecmăneala, dincolo de margini), făcu mâna streaşină ochilor (Îşi acoperi faţa cu mâinile), îi sări repede ţandăra (Îi sări repede muştarul), îşi înnodă mâinile sub cap (Îşi prinse braţele deasupra capului) etc. — Numele unor cunoscute personaje au devenit: nea Anghel, nea Dumitru, moş Cosma, Costea Piele-Lungă... — Abundă trivialităţile şi înjurăturile ca pe maidan, cu adausuri de cuvinte inexistente în textul autorului. Această „voluptate” stilistică transmite cititorului nu numai dezgust, dar şi impresia (falsă) că, aşa se exprima autorul. Nu o dată Panait Istrati a evocat cu dragoste, cu recunoştinţă şi chiar căinţă, chipul şi viaţa de trudă a mamei sale. Într‑una din paginile de la începutul povestirii Stavru, sunt pomeniţi părinţii lui Adrian Zografi, care‑i însuşi povestitorul: „fils d'une amoureuse roumaine et. d'un aventurier cephalonite”. Istrati a tradus: „pui de vântură lume”, iar noul traducător: „pui de curvuliţă româncă şi de hăndrălău chefalonit”! Ce ar zice Panait Istrati, dac‑ar trăi, văzându‑şi mama batjocorită în văzul lumii, sub propria sa semnătură?! Tot în aceeaşi poves­tire, cuvântul „amoureuse” este tradus de Panait: „o drăgăstoasă”, iar în ediţia bilingvă: „o fată iubeaţă”... Câteva pagini mai departe, scrii­torul spune că Adrian „se avântase nebuneşte în mişcarea socialistă”. Noul traducător: „se băgase ca un zăpăcit”. În prefaţa la Chira, Panait Istrati reproduce cuvintele lui Romain Rolland, care‑l îndemna într‑o scrisoare să realizeze opera, mai esenţială, mai durabilă „ca d‑ta, care eşti pojghiţa ei”. (Que vous, dont vous etes la gousse). În noua traducere: „decât d‑ta care îi eşti păstaie”... Afirmaţiei că noua traducere este făcută „cu mijloace literare mai complete”, îi alăturăm textele de mai jos, pentru ca din cele câteva exemple cititorul să‑şi poată da seama unde este adevărul:     Panait Istrati — de la tot ce linguşeşte (tout ce qui flatte) — sosi ştirea la curte (la nouvelle arrive à la cour) — Pământul se învârtea în jurul meu, drumul alb părea că fuge ca într‑o lume de basme — ei par mai viteji în ochii femeii, cu privirile lor de tauri întărâtaţi ce farmecă, cu mustăţile lor răsucite ce împung de departe, cu bărbile lor unduioase care dezmiardă puful, cu iţarii întinşi pe coapsă şi acea blestemată pungă cu sămânţă nepotolită — sângele mă podidi şi pe nas şi pe gură — sălbatecul contrabandist — dezgustătoarele vânzătoare de dragoste se făcură nevăzute — ca un stejar (comme un chene) — tăcu (se tut) — pace ucigătoare — Ochi plesniţi (yeux crevés) — să dorească răzbunarea — Alviţă şi speranţă pentru gurile amare (Alvitz et espérance pour les bouches amères) — Cei trei muşterii vorbeau în dorul lelii, de lucruri care n‑aveau nici cap nici coadă Ediţia bilingvă — de la tot ce‑i desfătare   — sosi vestea la curte   — Înghiţeam pământul de sub mine   — ei arată şi mai dihai în ochii femeilor, cu privirea lor de tauri stârniţi, cu mustaţa răsucită şi ascuţită, cu barba flocăită de vânt, cu nădragul întins pe coapsă şi cu bleste­matele boaşe pline de să­mânţă     — Îmi curgea borşul şi pe gură şi pe nas — hoţul necioplit — ştoalfele scârboase fugiră   — ca un brad   — tăcu din gură (!?) — pacea morţii — ochi scoşi — să‑şi scoată pârleala — Hai la alviţă şi la nădejde dulce pentru gurile de amărâţi   — Oamenii băteau câmpii cu glas tare.   Ne oprim aici cu exemplificările, deşi numărul lor este nemăsurat de mare. Ne aşteptam ca în ediţia bilingvă să fie restituite măcar cele două povestiri (Chira Chiralina şi Moş Anghel), aşa cum autorul lor le‑a recreat în româneşte. Ar fi fost o mărturie în plus că Panait Istrati este recunoscut scriitor român, cărţile sale fundamentale putând sta alături de cele ale altor mari clasici ai noştri. Apariţia ediţiei bilingve a reactualizat o discuţie mai veche în jurul rapacităţii lui Panait Istrati de a stăpâni limba franceză în procesul creaţiei literare. S-a invocat, cu acest prilej, că în condiţiile „cunoaş­terii sumare a limbii franceze, în care continua să se găsească Istrati”, scriitorii francezi care i‑au corectat sau revizuit manuscrisele înainte de‑a fi date la tipar, în realitate i‑ar fi „rescris total” cărţile.[19] Însuşindu‑şi această „versiune”, împrumutată din revista „Europe”, îngrijitorul ediţiei bilingve mărturiseşte în prefaţă greutăţile întâmpinate în stabilirea textelor originale, tipărite la Rieder: „...În lipsa textului iniţial (?!) nu se poate şti cu siguranţă dacă cutare sau cutare cuvânt, expresie sau întorsătură de frază aparţine lui Istrati sau corectorilor, care — să se reţină — nu erau redactori obişnuiţi de editură, ci scriitori francezi cu puternică personalitate”.[20] Se pune, pe drept cuvânt, întrebarea: În ce anume a constat munca de „revizuire” sau de „corectare” a manuscriselor istratiene şi care sunt scriitorii francezi cu „puternică personalitate” care au efectuat această muncă?   [1] 1932.   [2] La Mânăstirea Neamţ.   [3] La Maison Thiiringer, Le Bureau de placement, Mediterranee (Lever du soleil), Mediterranee (Coucher du soleil).   [4] Chira Chiralina, Codin, Casa Thuringer, Biroul de plasare şi în lumea Mediteranei (Apus de soare).   [5] Anul 1968 marchează „le retour de Panait Istrati” În actualitatea literară franceză. Editura Gallimard începe reeditarea întregii sale opere, în patru volume de înaltă ţinută artistico‑grafică, prezentate de academicianul Joseph Kessel. Tot în acel an ia fiinţă Asociaţia „Les Amis de Panait Istrati”, iar în librării apar: prima monografie franceză Panait Istrati, un chardon deracine de Monique Jutrin-Klener şi evocarea Panait Istrati, vagabond de genie de Edouard Raydon, iniţiatorul asociaţiei. Reorganizată în 1975 de Marcel Mermoz, asociaţia editează cu regularitate un „caiet” trimestrial, cu preţioase contribuţii inedite la studiul vieţii şi operei scriitorului nostru. „Revenirea la lumina zilei a capodoperelor vagabondului român” (expresia aparţine lui Joseph Kessel) este întâmpinată cu numeroase articole şi cronici semnate de fruntaşi ai scrisului francez contemporan. Reţinem entuziastul şi documentatul eseu al academicianului Andre Stil, care subliniază între altele: „Pentru cine citeşte sau reciteşte astăzi, cu sau fără surpriză, opera lui Panait Istrati, îşi dă seama că ea mai are ceva să ne spună (...). Nimic nu s‑a scris mai frumos asupra mizeriei omeneşti, asupra adevărului oamenilor săraci, asupra demnităţii şi cerbiciei lor (...). Această luptă pentru viaţă, împotriva vieţii, ar putea să fie şi luptă om‑la-om, pentru om”. Viabilitatea operelor scriitorului nostru în contemporaneitate explică reeditarea lor cu succes în numeroase ţări din Europa, noi apariţii editoriale fiind semnalate în R. P. Chineză, Japonia, America Latină, Orientul Apropiat şi Cuba.   [6] În vol. Trecut şi viitor, editura „Renaşterea”, 1925, pp. 10-14.   [7] Pompiliu Constantinescu, „Mişcarea literară”, 1-8 august 1928.   [8] Perpessicius, Panait Istrati, „Revista Fundaţiilor”, nr. 6, iunie 1942.   [9]. Aprecierile criticului nostru uimesc, mai ales că el a exprimat, în două rânduri, alte păreri. Astfel, în articolul Adriano Tilgher şi Panait Istrati („Viaţa literară”, 3 mai 1928), traduce şi recapitulează studiul criticului italian despre Un narratore rumeno‑francese, apărut în revista „La Cultura” (15 decembrie 1927). „Se înţelege — subliniază G. Călinescu, în încheiere — că judecata asupra întregii opere a lui Panait Istrati are o deosebită greutate pentru noi, cu atât mai mult cu cât opera scriitorului nu este despărţită de naţionalitatea sa, căreia i se recunoaşte dreptul de revendicare a unei creaţii ieşite din graniţele sale sufleteşti (...). Judecăţile lui Tilgher sunt măgulitoare pentru autor, dar mai măgulitoare pentru noi, ce vedem în ele recunoaşterea personalităţii noastre etnice”. În celălalt articol, Idei despre artă („Contemporanul”, 5 octombrie 1956), G. Călinescu apreciază că părerile lui Panait Istrati sunt sănătoase, că el „nu profesa recluziunea şi apatia, ci îndemna la curaj şi activitate”.   [10] Cât priveşte recente Dicţionare ale literaturii române, criteriile de alcătuire îl ocolesc sau dacă îl prezintă, rareori se întâmplă să nu dezinformeze pe cititori. Un exemplu: Dicţionarul cronologic. Literatura română (coordonatori Al. Dima şi I. Chiţimia) care pretinde că Panait Istrati s‑a născut la... Baldovineşti, Chira Chiralina este decretată...”roman autobiografic”, iar opera, în ansamblul ei, „prezintă subiecte (şic) pitoreşti, autohtone”. De asemenea, în recentul Dicţionar istoric‑critic Literatura franceză (coordonator prof. univ. dr. Angela Ion), Panait Istrati a fost inserat cu aprecieri vădit diminuatorii (de exemplu, „un povestitor talentat”, „Kyra Kyralina primită cu entuziasm de unii scriitori ai epocii”), sau fanteziste („realismul se împleteşte cu fabulaţia, spre a evoca anii copilăriei şi ai adolescenţei”), titluri de cărţi greşite sau inexistente (Mediterana în loc de în lumea Mediteranei, O noapte în mlaştini în loc de O noapte în bălţi; Pour avoir aime la terre catalogat... „volum de povestiri”, când în realitate este o confesiune) etc.   [11] Ilarie Hinoveanu: Convorbiri cu..., Craiova, editura „Scrisul românesc”, p. 103. Menţionăm că, ocazionat de acest colocviu, revista „Secolul 20” a dedicat un număr special literaturii mediteraneene, din al cărui sumar” a lipsit tocmai „cel mai mare scriitor” din această zonă.   [12] Vezi Prefaţa la vol. I al ediţiei bilingve, pp. LVIII-LX.   [13] Panait Istrati a scris, direct, în limba română: Pescuitorul de bureţi, Sotir, La stăpân, „Căpitan” Mavromati, Cine e autorul lui „Hamlet” şi Nemurire, care au fost rescrise ulterior în limba franceză, cu unele adăugiri. De asemenea, el şi‑a tradus din franţuzeşte Chira Chiralina, Moş Anghel, Codin, O noapte în bălţi, Bakâr, Kir Nicola, Ţaţa Minca, între un prieten şi o tutungerie, Casa Thuringer, Biroul de plasare şi povestirile care alcătuiesc volumul în lumea Mediteranei —  Apus de soare.   [14] Tot un „trădător anonim” a schilodit, în zilele noastre, corespondenţa lui Panait Istrati cu Romain Rolland, publicată, de nu se ştie cine, în două numere consecutive în „Viaţa românească” (ianuarie‑februarie 1964). Traducere încâlcită, agramată, cu exprimări ce ultragiază limba română şi cu ponos gratuit pentru Istrati, cititorul, mai ales cel tânăr, putând să creadă că aşa se exprima scriitorul. În plus, grupajul de scrisori este însoţit de două „introduceri” (şi acestea tot anonime), cu informaţii şi aprecieri care dezinformează pe cititor.   [15] Panait Istrati: Mununc „Facla” cu puine, în „Facla”, 17 mai 1925. Republicat în vol. Pentru a fi iubit pământul, Editura Tineretului, pp. 64-65.   [16] Panait Istrati, Casa Thuringer, editura „Cartea românească”, 1934.   [17] Eugen Barbu: Mărturisiri, în „Luceafărul”, 20 mai 1970.   [18] Al. Oprea.: Argument, în vol. I al ediţiei bilingve, pp. II-IX.   [19] În revista „Europe” (septembrie 1952), apare interviul Julietei Pary: Le gnaf d'en face, în care cizmarul Gheorghe Ionescu îşi deapănă amintirile prieteniei cu Istrati. Interviul este prezentat de Pierre Abraham, directorul revistei care, cu vădită antipatie faţă de scriitorul nostru, afirmă Între altele că „revizuirea” manuscriselor lui Istrati a însemnat, în realitate, „rescrierea în întregime” a povestirilor respective. Şi ca să fie crezut (pe cuvânt), conchide că Jean-Richard Bloch (fratele său) „s‑a achitat de aceste sarcini, cu modestia‑i cunoscută” etc. Insinuarea lui Pierre Abraham merge mai departe, afirmând că „o parte din povestirile lui Istrati sunt urmarea directă a conversaţiilor sale cu Ionescu”. Singurul care ar fi putut răspunde acestor afirmaţii era numai Jean-Richard Bloch. La data apariţiei interviului în „Europe”, el nu mai era în viaţă. (A murit în 1947.) În corespondenţa sa cu Rolland se află însă o scrisoare care revelează posterităţii adevărul. (O reproducem în cadrul rândurilor de faţă.). Insinuarea lui Pierre Abraham — că „o parte” din povestirile istratiene ar fi „urmarea directă a conversaţilor cu Ionescu” — este dezminţită de însăşi soţia lui Ionescu Marthe, într‑o scrisoare (14 februarie 1955) care, în loc să fie trimeasă revistei „Europe”, a adresat‑o unui prieten al casei (Jean Stănescu): „(..) Încă o inexactitate şi mai flagrantă, spunându‑se că Ionescu a fost inspiratorul povestirilor lui Istrati. Toţi cei care l‑au cunoscut pe Panait ştiu că el nu avea nevoie de «inspirator», de povestirile altora. El era atât de plin de ele, încât se revărsau, trebuia să se elibereze de ele, izvorau din el şi curgeau, curgeau, fie oral, fascinându‑ne în zilele de pomină, fie în paginile cărţilor sale”. De remarcat că „incriminările” lui Pierre Abraham n-au avut nici un ecou în Franţa, nefiind preluate nici măcar de Barbusse şi acoliţii săi. Poate fiindcă erau prea gogonate...   [20] Al. Oprea: în legătură cu Panait Istrati şi editarea operelor sale, „Contemporanul”, 5 martie 1965.  

PREFAŢĂ   Corespondenţa unui scriitor părăseşte sfera intimităţii şi devine document de istorie literară – alături de memorii, confesiuni sau pagini de jurnal – odată cu trecerea sa în nefiinţă. Rămâne variabilă, de la autor la autor, măsura în care scrisorile (primite sau expediate) pot influenţa opiniile critice ulterioare publicării lor. În cazul lui Panait Istrati, ne aflăm în faţa unei situaţii aparte, datorate întrepătrunderii specifice dintre elementul autobiografic şi cel aparţinând ficţiunii. Nu o dată, ceea ce părea imaginat s-a dovedit a fi fost real, totaşacum evenimentul trăit puteafi pus pe seama închipuirii. Privită din perspectiva operelor autobiografice, corespondenţa lui Panait Istrati este nu numai un instrument al istoriei literare, ci şi unul al interpretării critice. Dacă nu din alte motive, doar pentru acela că face posibilă sesizarea zonei de literaritate care învăluie faptul real, reprodus cu gândul de a oferi o copie fidelă, aşa cum intenţiona Panait Istrati în prefaţa la Viaţa lui Adrian Zografi: „Năzuiesc să înfăţişez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puţin ilustrată cu acel soi de «documentaţie» care e la îndemâna oricui şi nu dovedeşte nimic, ci, bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toţi şi care nu poate fi contestat nici autorului, deci nici eroului său”. (Viaţa lui Adrian Zografi, Bucureşti, 1983, p. 13, ediţie îngrijită de Alexandru Talex). „Faptul trăit” este, prin raportare la actul creaţiei, un eveniment trecut, filtrat deci prin individualitatea scriitorului. Transformat în operă literară, el se supune unui flux al memoriei, care estompează sau pune în evidenţă secvenţe ale unei realităţi, în funcţie de afinităţile celui care-l consemnează. Se alătură acestora dorinţa de credibilitate şi, mai ales, convingerea să se rosteşte un adevăr. Comparativ cu opera literară autobiografică, pagina scrisorii este contemporană evenimentului. Singură, secvenţa de real conţinută aici este fidelă şi necenzurată de trecerea timpului, sau de alţi factori perturbatori. În plus, este lipsită de intenţii literare. Din acest punct de vedere putem vorbi despre o posibilă comparaţie (în cazul lui Istrati, necesară) care să sublinieze literaritatea textului autobiografic. După cum se poate observa din sumar, scrisorile publicate în acest volum acoperă două perioade esenţiale din biografia lui Panait Istrati: aceea a afirmării sale ca scriitor şi ultimii ani de viaţă, când sănătatea, starea sufletească şi materială, prieteniile sunt, toate, în declin. În paginile următoare, le vom avea în mod deosebit în vedere, pentru a contura cadrul în care s-a desfăşurat schimbul epistolar. Primele rânduri de corespondenţă, incluse în această ediţie, coincid cu prima călătorie în Franţa— 1913. Până atunci, paşii celui care avea să devină „scriitor român de expresie franceză” străbătuseră întreaga lume a Mediteranei. Franţa rămăsese visul neîmplinitodinioară, între atâtea alte dorinţe, am hrănit-o şi pe aceea de atinge pământurile Franţei". O primă încercare eşuase în 1907. După douăzeci de ani, când visul devenise realitate, frumuseţea se amesteca dureros cu multe deziluzii. Scriind Direttissimo, Panait Istrati constata: “… numai în iluzie se află frumosul”. Impresiile datorate celor câteva luni de şedere în Paris erau, în 1913, copleşitoare: “Am zăbovit trei luni ca să cunosc Parisul istoric şi artistic. L-am părăsit, îmbătat de fericire şi aproape cerşetor”. Mai târziu, când a dat curs promisiunii ce şi-o făcuse la sfârşitul primei călătorii, mirajul se risipise. S-a împământenit ideea că activitatea de scriitor a lui Panait Istrati a început cu Chira Chiralina. Este un neadevăr explicabil prin ecoul extraordinar de care s-a bucurat acest prim roman, încă de la apariţia sa, în paginile revistei Europe, în 1923, însoţit de prezentarea lui Romain Rolland. În august 1923, Panait Istrati era deja semnatarul multor articole de presă şi al câtorva creaţii literare. În publicistică debutase cu articolul Regina-Hotel, în nr. 38, din 1906, al României Muncitoare, iar prima încercare literară văzuse lumina tiparului în paginile aceluiaşi ziar, în 1910. Este vorba despre schiţa Mântuitorul (Amintire de un Crăciun), semnată Istrian. De altfel, 1910 şi 1911 au fost anii unei colaborări regulate la România Muncitoare şi Dimineaţa. (Un studiu amănunţit al activităţii publicistice a făcut Mircea lorgulescu în cartea Spre alt Istrati, Bucureşti, Minerva, 1986). Debutul în limba franceză s-a produs în 1919, cu articolul Tolstoâsme ou Bolchevisme, publicat în ziarul generez La Feuille, în 24 iunie, de urmat Lettres ouverte d’un ouvrier à Henri Barbusse (16 septembrie) şi de Daignerez-vous (11 octombrie). Doi ani mai târziu, l’Humanité Dimanche îi însera în paginile sale povestirea Nicolai Tziganou. Dar, între aceste date, viaţa lui Istrati întâmpinase lovituri dure. Pe timpul internării în sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne (sfârşitul lui 1918, începutul lui 1919), descoperise – la îndemnul lui Josué Jéhouda, aflat la acelaşi sanatoriu – opera lui Romain Rolland. Debusolarea şi deznădejdea, alungate pentru o vreme, au revenit însă, când o scrisoare, trimisă autorului lui Jean Christophe i-a fost retur nată cu menţiunea „plecatfără adresă”. În aprilie, acelaşi an, Istrati a primit vestea morţii mamei sale, Joiţa Istrati, şi a unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, pictorul sobar Samoilă Petrov: „Am aflat că fiul meu mult iubit, bunul tău prieten, Samoilă, a murit într-un spital din Odesa. Dar fii tare, că biata ta mamă a murit zilele astea, dupâ cum veifi aflat şi, dacă te întorci la Brăila, să tragi la mine, că te primesc ca pe fiul meu”! Tot din Brăila, profesoi ul Apostolache Dinu îi telegrafia: „Mama ta sta lângă a mea, a lui Sandu A Idea şi alte mame ale celor cunoscuţi şi necunoscuţi ţie, sub pământ. Stă deci mai bine ca altele, eu şi tu”. Rememorând zilele de atunci, Panait Istrati avea să scrie: „Se prăbuşea singurul reazem ce mă mai ţinea în picioare… Murise până la urmă singură, pe un biet pat, după trei ani şi jumătate de despărţire, trei veacuri de suferinţa nemaipomenită, fără să mă poată îmbrăţişa pentru ultima oară, fără să-mi dea scumpa-i binecuvântare. Faliment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, risipită în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţară, să-i cad în braţe”. În primăvara anului 1920 se afla la Paris, apoi în căutare de lucru pe Coasta de Azur şi, spre sfârşitul anului, se stabilise la Nisa. Lipsa mijloacelor materiale, mari decepţii în prietenie, un acut sentiment al singurătăţii („Singur! Atât de singur, după o viaţă de dragoste eroică, de lupte supraomeneşti şi de mari prietenii!”) I-au determinat să-şi înceapă confesiunea Ultime cuvinte astfel: “Astăzi începe anul dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului”. Două zile mai târziu, în parcul Albert I din Nisa, era descoperit corpul “supusului român, Gherasim Istrati, în vârstă de 36 de ani, de meserie zugrav”, care “a încercat să se omoare, tăindu-şi beregata cu un brici”. Imaginea lumii, aşa cum îi apărea, în preajma tentativei de sinucidere, celui care îşi făcuse din prietenie o temelie a vieţii, era marcată de accente al disperării: „Un ocean dezlănţuit, de egoism şi banalitate, cu câteva faruri pierdute în insule minuscule şi împotriva cărora se înverşunează valurile de prostie şi beznele inconştienţei, stingherite de lumină, iată ce-mi pare a fi lumea!” (Cum am devenit scriitor, Bucureşti, 1985, Minerva. Reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse şi adnotate de Alexandru Talex). Incidentul de la Nisa a făcut ca scrisoarea redactată în 1919, să ajungă în mâinile lui Romain Rolland, prin intermediul lui Fernand Desprès, redactor al ziarului L’Humanité. „… văd licărind în scrisoarea dumneavoastră, cu străfulgerări, focul divin al Sufletului. (…) Nu vă mai lăsaţi pradă disperării. Nu trebuie să părăsiţi viaţa înainte să epuizaţi toate încercările de a realiza în opere, care să vă supravieţuiască, visurile, vieţile dispărute şi chiar pasiunile a căror gazdă aţi fost” (Cahiers Panait Istrati, numéro spécial, nr. 2-3-4, 1987, p. 46-47, trad. Carmen Turcan). Acesta era răspunsul lui Romain Rolland, la 15 martie 1921, data debutului corespondenţei amtre cei doi. Îndemnurile s-au repetat şi în scrisorile următoare, iar în aceea din 18 ianuarie tonul imperativ nu mai lăsa loc nici unui comentariu: „Nu aştept de la dumneavoastră scrisori înflăcărate, aştept opere. Suntem făcuţi pentru a crea. Realizaţi opera, mai durabilă decât dumneavoastră, mai importantă decât dumneavoastră, al cărei înveliş sunteţi. Restul, cum spune Shakespeare (care a dat exemplul), restul este tăcere…” (Cahiers, ed. Cât., p. 90). Rezultatul s-a concretizat în septembrie, acelaşi an, când Panait Istrati i-a trimis mentorului său un manuscris de 406 pagini, ce cuprindea povestirile: Sotir, Kir Nicola, Mihail şi prima parte din Moş Anghel. Scrise în patru luni şi jumătate, fără nicio documentaţie, depăşind obstacolele exprimării într-o limbă „imperfect stăpânită”, povestirile au fost însoţite de o scrisoare, în care Panait Istrati preciza: „Nu este un roman, şi nu se va putea descoperi nicio urmă de intrigă: este povestirea unei vieţi şi încă a câtorva, aproape aşa cum au fost ele.” Dialogul epistolar Panait Istrati – Romain Rolland din această perioadă, se concentrează adesea în jurul greşelilor de limbă franceză, asupra inegalităţilor în realizarea artistică, fără să ocolească însă problematica – fundamentală pentru Panait Istrati – moralităţii artei, a rostului creatorului în raport cu destinul omenirii. Dar, pentru ca opiniile despre menirea artei şi a creatorului ei, să capete forţă, trebuie realizată opera. Iar aceasta presupune sacrificii: „Mă simt fericit că am fost unul dintre primii care au asistat la naşterea unei mari opere. Acum, Istrati, trebuie să stăpâniţi această inimă tumultuoasă, să struniţi această forţă explozivă, să obligaţi aceste puteri pasionate să se adune în opera de artă, să le subjugaţi şi să le faceţi să vă are, cât vezi cu ochii, câmpul, atent la brazda ce se întinde, până veţi cădea, golit de viaţă, darfericit de a ofi răspândit.” (Cahiers, ed. C//., /?. 107). (În legătură cu faptul de afi fost printre primii care au asistat la naşterea unei mari opere, trebuie precizat că, înainte de prefaţa lui Romain Rolland la Chira Chiralina – Un Gorki balcanic —, „stofa lui Gorki” o remarcase Fernanddesprès, care îi vorbise lui Rolland despre „o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare cu a lui Gorki”) Înainte ca revista Europe să publice Chira Chiralina, Panait Istrati o cunoscuse pe Anna Munsch, o croitoreasă alsaciană, de care s-a îndrăgostit fulgerător şi pe care a considerat-o cea mai puternică pasiune din viaţa lui. „simbolul sincerităţii, într-o lume de convenţionalisme”. Dragostea ce i-a unit n-a putut depăşi însă deosebirile dintre cei doi: „Un câine, o ghitară şi pădurea-asta-i toată viaţa ei. Şi eu care iubesc oamenii, ce voi deveni?” Anna Munsch s-a dovedit o inadaptabilă la modul de viaţă oferit de Panait Istrati: „Tu nu poţi trăi fără prietenii tăi, iar eu detest pe toată lumea”. Chira Chiralina a apărut într-un moment de mari dificultăţi materiale şi după câteva neînţelegeri cu Anna Munsch: „Fotografia mergea prost. Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca (Se aflau la Saint-Malo, n. Ed.). Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viaţă regulată şi demnă, o transformasem într-o zlătăriţă de şapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu braţele rănite de soare (…) În seara celei mai frumoase zile din viaţa mea, câinii adăpostiţi la «Grand Hotel» din Saint Malo erau mai bine şi hrăniţi decât cele două fiinţe omeneşti care trudiseră toată ziua pe plajele de unde se întorceau deznădăjduiţi, cu pielea jupuită, arsă de un soare nemilos” (Cum am devenit scriitor, ed. Cât., p. 316). În volum, Chira Chiralina s-a tipărit în anul imediat următor, 1924, an deosebit de fructuos pentru creaţia lui Panait Istrati: a scris atunci Cosma, Codin a apărut în Revue Européene, a început colaborarea la Adevărul literar şi artistic, condus de lacobrosenthal. Într-un alt plan, 1924, a însemnat căsătoria cu Anna Munsch şi mari prietenii legate cu Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Léon Bazalgette, Frédéric Lefèvre, Jacques Robertfrance şi Frans Maserrel. Şi tot în 1924, şi-au făcut apariţia primele atacuri la adresa operei istratiene. Două dintre ele pe cât de dure, pe atât de nejustificate, au aparţinut lui Nicolae Iorga (Haiduci în franţuzeşte, în Ramuri, 25 iulie şi 15 octombrie 1924) şi lui Al Cazaban (Un Gorki căruia îi zice Istrati, în Viitorul, 18 iunie 1924). În răspunsul dat lui Al Cazaban, Istrati îşi defineşte ironic postura în care îl plasase presa vremii, ca urmare a unei erori-judecarea artei prin prisma politicului: „Extrema dreaptă vrea cu orice preţ să-mi puie un «cuţit între dinţi». Cei din extrema stângă mi-ar atârna cu drag o tinichea de coadă. Care artist, doritor de a-şi deschide un viitor, ar putea alege un loc mai expus atacurilor decât mine?” (Revenirea în actualitate a numelui lui Panait Istrati împrospătase memoria celor atinşi de tonul caustic al articolelor din presa anilor 1910-191 l. Pede altă parte, apăruseră îndoieli cu privire la fidelitatea fostului agitator al mişcărilor muncitoreşti). Cu răspunsul adresat lui Nicolae Iorga, ne aflăm în laboratorul de creaţie al scriitorului: „Nu există nimic de autobiografie în scrisele mele. Alături depersonagiile şi acţiunile cele mai pur fictive cu Stavni, Chira, (…), Dragomir, Cosma şi alţii, se desfăşoară poveştile veridice prin numele lor şi pe jumătate plăsmuire în acţiune, ca: Moş Anghel. Fratele mamei; Codin, başbuzuc cu inimă de aur, ce s-a chemat Călin şi a murit opărit cu untdelemn; Kir Nicola, stăpânul meu, amic plăcintar; Mihail Kazanski şi Samoilă Petrov, carne şi oase pururea sfinte!” Odată cu primele semne ale succesului, în conştiinţa scriitorului şi-au făcut loc temeri privitoare la înţelegerea corectă a motivaţiei artei sale. Posibila bănuială că ar intenţiona să-şi schimbe statutul social, precum şi ideea îmbogăţirii prin artă i-au provocat lui Panait Istrati o autentică aversiune, exprimată frecvent în articole polemice, confesiuni, pagini de corespondenţă, conferinţe. De altfel, temerea, a fost prezentă încă de la redactarea primelor texte. Istrati a început să scrie cu conştiinţa că opera sa ar putea oferi semenilor „ceva mai bun, mai omenesc”: „Credeţi că sunt grăbit să public? Scriu pentru că simt nevoia să scriu şi mi-ar place să fiu publicat, dar credeţi că dacă aş ajunge să strălucesc în literatură ca un Voltaire, aceasta mi-ar face mai multă plăcere decât să primesc o scrisoare pe an de la dumneavoastră? De ce? Pentru a câştiga bani? Nu cer să fiu plătit pentru că gândesc şi simt: iar pentru a mă hrăni încă mai am două braţe. Pentru glorie? Este oare o glorie să fii recunoscut ca o valoare cu câteva zile înainte de a muri? Este o glorie să fii iubit, când nimeni nu mai iubeşte? Pentru a-ţiproclama credinţa? Cui?” (Cahiers, ed. Cât., p. 96) Dominat de ideea că arta nu este un scop în sine, ci serveşte unui ideal, Istrati s-a văzut confruntat în anii următori cu multe deziluzii. Mai ales prietenii n-au fost la înălţimea sentimentelor cu care îi întâmpinase Istrati. “Singurul lucru care m-a întristat-îi scria soţiei sale la începutul anului 1926—a fost că dintre toţi prietenii de litere, cărora le-am trimis o carte de vizită, anunţându-i de boala mea, niciunul, în afară de Arcos şi de marele meu prieten Bernard, niciunul nu m-a întrebat dacă am mijloacele necesare pentru a mă îngriji în Elveţia. Ce trist! Şi cât aş vrea să petrec o oră cu line şi să-ţi arăt scrisorile lor şi să-i vezi cum îmi urează “sănătate", “însănătoşire grabnică” şi cum îmi spun că sunt responsabil de viaţa mea în Jaţa lor, că mai am încă multe lucruri frumoase de scris şi.. “la revedere, bătrâne prieten”, “pe curând, dragă prietene!”. Un an mai înainte fusese în România („m-am dus să văd mormântul mamei şi să strâng mâna lui moş Dumitru”), după o absenţă de zece ani, dar atacurile din presă, acuzaţiile de aderare la comunism şi de defăimare a ţării, avertismentele lansate de Siguranţa statului îl obligaseră să se întoarcă în Franţa. O nouă cunoştinţă – Marie-Louise Baud-Bovy – făcută în primăvara anului 1926, la Geneva, determinase, în ciuda intenţiilor lui Istrati, ruptura definitivă cu Anna Munsch. Corespondenţa dintre ei a continuat însă, chiar şi după pronunţarea divorţului (ianuarie, 1931), dată la care era încheiat şi capitolul Bilili. Intre masa de scris, prietenii mai mult sau mai puţin durabile, aderări şi renunţări, între satisfacţii şi dezamăgiţi, viaţa lui Fanait Istrati s-a zbătut în vâltoarea unei căutări continue. În ajunul plecării în Rusia sovietică, starea lui sujletească se afla într-un serios declin. Stă mărturie pentru aceasta o pagină dintr-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, în mai 1927: “Sunt un om mort, sfârşit. Mă vor avea, în sfârşit, cei care nu-mi pot ierta faptul că am scris mai mult de o carte bună! Ceea ce n-a putut face succesul moral şi material, a înfăptuit propriul meu destin: sfâşiat între două femei cinstite, zdrobit de responsabilităţi mereu prea grele pentru vagabondul care am fost şi care am rămas, ucis de atâta suferinţă ce mă loveşte din toate părţile, iată sufletu-mi care se eliberează şi mă goleşte de ceea ce este mai bun în mine! Aşa îmi este scris: să încep totul şi să nu termin nimic!. Cu toate acestea, promisesem sorţii să fiu un scriitor onest, nu scriitor de „meserie”. Am o mică desagă de golit, după care, mă voi retrage, voi dispărea. Dar iată-mă distrus la jumătatea drumului! Totul îmi păru zadarnic, totul îmi păru inutil: dragostea, prietenia, arta, viaţa. Ah, lupta asta! Un groaznic «la ce bun» îmi pluteşte neîncetat pe buze. Nu am decât o dorinţă: să merg la Brăila, să-mi culc obrazul pe mormântul mamei mele şi să-l ascult pe unchiul Dimi vorbindu-mi. Imposibil! îmi este interzisă intrarea în ţară. Iar unchiul Dimi este complet surd. Şi nu-mi mai este permis să hoinăresc (…). Am ars la propria-mi flacără.” (Cahiers, ed. Cât., p. 232). Fe fondul acestor trăiri, a primit, câteva luni mai târziu, invitaţia de a participa la cea dea X-a aniversare a revoluţiei sovietice. Perspectiva de a se întâlni cu o realitate care să răspundă idealurilor sale de umanitate, ca şi aceea a unei noi călătorii au determinat un răspuns promt şi entuziast. O urmă de îndoială şi-a făcut însă simţită prezenţa, într-o discuţie cu Cristian Rakovski, înainte ca Istrati să se arunce, copleşit depropriile-i vise, în braţele unei lumi, din convulsile căreia trebuia să aleagă între promisiuni şi fapte, între sloganuri şi realitatea crudă: „Fi-voi oare dezamăgit de Rusia?”, l-a întrebat pe Rakovski, ambasadorul pe care guvernarea sovietică tocmai îl retrăgea din misiune. „Depinde… i s-a răspuns. Dacu vei privi la suprafaţă, da. Dacă vei şti să vezi, vei înţelege” întrebarea următoare, cu care Istrati, s-a adresat prietenului sau, era învăluită în ambiguitate: „Crezi că ştiu să văd?” „A şti să vezi” se referea, pe de o parte, la capacitatea de a distinge între aparentă şi esenţă, între necesar şi accidental; pe de altă parte, la cine sunt cei cărora li se atribuie una sau alta dintre alternative, şi mai ales, dacă idealul în seama căruia sunt puse acţiunile este adevărat sau fals, dacă este o credinţă sau o mijlocire. Şi toate acestea trecute prin filtrul modului tipic istratian de a fi şi de a înţelege viaţa. A şti să vezi însemna totodată puterea de a înfrânge subiectivismul şi pornirile sentimentale, de a pune, în cele din urmă, propriul adevăr faţă în faţă cu adevărul celorlalţi. O primă etapă a călătoriei s-a încheiat sub semnul unor mari satisfacţii. Panait Istrati a intenţionat o serie de conferinţe, împreună cu Nikos Kazantzakis, în Grecia şi Egipt, pentru a face cunoscută imaginea „Uniunii popoarelor libere”. Rusia sovietică părea a întruchipa „omenirea de mâine”. Proiectul a fost realizat doar în parte, Istrati fiind expulzat din Grecia sub acuzaţia că face propagandă comunistă şi instigă la mişcări de stradă. Întors în Rusia, şi-a continuat călătoria (însoţit de Bilili, Nikos Kazantzakis şi Eleni Sarnios) şi ceea ce, la început, părea întâmplător, accidental, necesar pentru construirea noii orânduiri, s-a transformat în fapt la ordinea zilei. Noua călătorie afost prefaţată de câteva gânduri consemnate în paginile primului articol scris de Kazantzakis şi semnat şi de Istrati: „Cu ce adevăruri ne vom alege de pe urma pelerinajului nostru? Nu ştim. Ne ducem ca să descoperim propriul nostru adevăr, dezinteresaţi, imparţiali, până la cruzime. Dacă am fi fost comunişti, sarcina noastră arfifost uşoară, iar concluziile le-am cunoaşte dinainte” (Nikos Kazantzakis, O viaţă în scrisori, Bucureşti, 1983, p. 491. Antologie, cuvânt înainte, traducere şi note de Polixenia Karambi). Intenţia de imparţialitate a fost anunţată şi într-o scrisoare către A.M. Dejong, căruia Istrati îi comunica, la 6 iulie 1928, că va semna împreună cu Kazantzakis o serie de articole: „… ele nu vor conţine deloc cifre şi nu vor fi scrise pe un ton polemic. Scopul nostru este de a descoperi aspectele noi, din viaţa unor popoare puţin cunoscute, azi sovietizate, şi de a prezenta această viaţă în cadrul ei pitoresc” (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p.32). Acelaşi A.M. De Jong a putut citi, însă, într-o scrisoare expediată de lo Moscova, în 6 februarie 1929: “… dacă e posibil, opreşte orice publicare. Am nevoie să mai aştept şi să mă gândesc bine înainte de a publica indiferent ce despre Rusia, deoarece problemele ce se pun cugetului meu sunt destul de complexe şi în continuă mişcare.” Atitudinea a părut unora dictată de despărţirea de Nikos Kazantzakis, “fără să-şi strângă mâinile", petrecută la Moscova, la începutul lui 1929 (vezi Nikos Kazantzakis, Op. Cât.). Unprim semn că aşteptările i-aufost înşelate, apăruse încă din august 1928, când îi scria lui Romain Rolland: „… aici, ca şi în altă parte, rar întâlneşti omul dezinteresat. Pentru a afla aceasta, am venit aici. Restul nu mă interesează deloc”. Altele nu au întârziat să apară şi sunt consemnate în paginile Spovedaniei pentru învinşi. Afacerea Rusakov a făcut ca multe evenimente să se precipite. Când a izbucn it, aceasta n-a fost decât picătura care a făcut să se reverse paharul. Să mai notăm că, doar cu puţin timp înainte, două scr isori (4 decembrie şi 19 decembrie 1928), adresate lui Guerson (secretar alG.P.U.), făcuseră cunoscute, sub semnătura lui Panait Istrati, „rele periculoase, al căror nume trebuie spus răspicat”. Istrati ceruse cu acest prilej consimţământul de a-şi scrie impresiile, fără să ascundă ceva din ceea ce văzuse: “Dacă nu, voi tăcea în public şi în intimitate. Aici, ca şi în străinătate (Spovedanie pentru învinşi, Cluj-Napoca, 1991, p. 138. Cuvânt înainte şi traducere de Alexandru Talex). Copiile acestor două scrisori au fost timise lui Romain Rolland, la 28 mai 1929, împreună cu o notă: “Când mi-am luat acest angajament îmi închipuiam, în naivitate mea, că oamenii puterii sunt de bună credinţă, dar că ignoră putreziciunea peste care guvernează şi credeam că arfi de ajuns ca o voce puternică şi prietenă să le semnaleze răul, ca ei să-şi vină în fire. Groaznica afacere Rusakov mi-a dovedit că puterea este conştientă de răul ce macină Revoluţia, dar ea nu suportă nicio critică. Aceasta mă eliberează de angajamentul meu, pentru că nu putem aştepta nimic de la această putere: nu vom face nimic dacă o tratăm cu blândeţe; trebuie să lovim!” (Cahiers, ed. Cât., p. 316). După cum preciza în aceeaşi scrisoare, Istrati, nu pregătise încă nimic pentru tipar: “Pentru moment nu voi scrie decât Afacerea Rusakov. Dumneavoastră lămuriţi-mă asupra drepturilor pe care le am, în virtutea prieteniei, adică în ce măsură vreţi să mă ajutaţi. Apoi, voi vedea” Cine este Rusakov şi în ce a constat afacerea în care a fost implicat? însuşi Istrati i-a prezentat cu amănunte biografia în primele pagini ale capitolului omonim, din Spovedanie pentru învinşi[1]) •  Alexandr Ivanovici Rusakov – socrul scriitorului Victor Serge – „nu e altul decât bravul evreu loselevici, muncitor boiangiu din Rostov”. În timpul revoluţiei din 1905, s-a refugiat până în 1915, când „guvernul francez îl socoate indezirabil, îl închide într-un lagăr de internare, şi îl schimbă, în tovărăşia altor câţiva deţinuţi, cu ofiţeri francezi luaţi de bolşevici ca ostateci”. Când s-a declanşat conflictul, Rusakov locuia la Leningrad şi lucra într-o fabrică de confecţii. A fost victima unei înscenări, prin care se urmărea evacuarea din apartamentul pe care-l împărţea cu alţi chiriaşi. În câtevapagini numai, Istrati demonstrează clar cum, într-un context anume, un conflict al unei asociaţii de locatari devine luptă politică, cum un muncitor anonim este transformat, dintr-o întorsătură de condei, în contrarevoluţionar. Toate acestea i-au fost aduse la cunoştinţă lui Panait Istrati în ajunul plecării la Paris, de către Victor Serge, opozant, partizan al fracţiunii troţkiste şi autor al celui de-al doilea volum al trilogiei Vers l’autre flamme (Soviets 1929). Povestea a stârnit un adevărat torent de proteste – puţine scăpate cenzurii – ceea ce a făcut ca, în ciuda cererilor de a fi executat, Rusakov să fie achitat la prima înfăţişare judecătorească. Ulterior s-a revenit şi hotărârea definitivă s-a pronunţat, “calificând pe acuzaţi drept elemente antisociale, f şi aplicând pedeapsa “muncii obligatorii". Aceasta în5 iunie 1929, când avertismentele lui Romain Rolland, sfaturile sale pline de prudenţă erau deja inutile în faţa dorinţei lui Panait Istrati de a spune adevărul. Hotărârea din 30 mai, comunicată lui Romain Rolland, de la Montana („Nu mai scriu Spre altă flacără. Toate flăcările sunt la fel ca noi, oamenii: ele nu fac decât să ardă, pe cel mai rău sau pe cel mai bun, fără să le preocupe dreptatea. Ori, eu de dreptate eram însetat”) şi aceea din august, acelaşi an, relevă o schimbare dictată de o nouă dovadă că justiţia sovietică era una a intereselor de partid: „Soarta prietenilor mei, cunoscuţi şi necunoscuţi, va fi curând publică şi numai aşa îi vom salva. Pe ei, mai întâi. Apoi, cred că ideea însăşi va putea răsufla puţin. Trei volume: l) de mine; II) de V. S. (erge); III) de B. Souv. (arine). Provizoriu, toate sub numele meu, 15 oct., 1 nov. 15 nov. Alea jacta est!” Ultimele avertismente ale lui Romain Rolland au rămas fără ecou: “Mi-e tare teamă că nu vă cunoaşteţi prietenii şi că expuneţi, fără să vreţi, loviturilor reacţiunii, o mare cauză. Ea a fost mult şi bine slujită (sau exploatată), ca toate marile cauze, în majoritate de canalii – cu toate acestea ea rămâne o mare cauză. Aş vrea ca în viitor să nu vă mai ocupaţi niciodată de politică: nu sunteţi deloc făcut pentru ea. (Eu, nici atât, dar o ştiu şi trăiesc în afara ei). Sunteţi un prieten, un om generos şi pasionat, un artist. Nimic mai mult. Nu e puţin! Dar trebuie să ne cunoaştem limitele” (Cahiers, ed. Cât., p. 324) Afacerea Rusakov a apărut în Nouvelle Revue Française la 1 octombrie 1929 şi apoi, în volumul Confession pour vaincus (15 octombrie, acelaşi an). După cum prevedea autorul ei, într-o scrisoare către A.M. De Jong (, t… va fi o teribilă bubuială în întreaga Europă deoarece aceste volume sunt, precum o spune şi titlul, foc şi flăcări "), efectul n-a întârziat să apară. Deşi Panait Istrati se referea, în scrisoarea citată, la cele trei volume care alcătuiesc ciclul Vers l’autre flamme, Afacerea Rusakov a constituit preludiul. Atacurile din presă s-au dezlănţuit, transformându-se rapid într-o adevărată campanie de denigrare. În toamna aceluiaşi an, Panait Istrati a întreprins, împreuna cu Romulusciqflec, o anchetă pentru elucidarea evenimentelor din Valea Jiului, iar concluziile acesteia au fost făcute publice în paginile ziarului Lupta. Urmarea? lată un fragment dintr-o altă scrisoare adresată lui AM. De long: „N-am nici inima şi nici timpul să-ţi povestesc ceea ce am trăit în România. Îţi voi spune numai că puţini oameni sunt insultaţi astăzi atât de înfiorător cum am fost eu, în Grecia şi în România şi cum sunt acum în Franţa. În cele două patrii ale mele de origine, sunt un vândut Sovietelor şi francmasoneriei. În Franţa, pentru comunişti, nu sunt decât un vândut burgheziei şi un agent al poliţiei româneşti. Asta-i tot ce găsesc să-mi răspundă la Afacerea Rusakov” (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p. 52). Anul următor, 1930, ar putea fi numit un an al dezastrelor. O călătorie în Egipt eşuase, autorităţile refuzându-i debarcarea pe motiv că s-ar fi aflat în bagajul său o carte (al doilea volum din Vers l’autre flamme) care-l califica drept bolşevic. Prietenia cu Romain Rolland luase sfârşit la 15 martie. Rieder îl şicana pe baza unui contract prost încheiat, iar presa, dacă nu-i ataca, îi întorcea adesea spatele: „Nu mai sunt decât o zdreanţă, moralmente şi fiziceşte, strivit de datorii, incapabil să-mi revin din dezastrul meu şi abandonat de toată lumea”. Peste toate acestea, lovitura de graţie: Bilili l-a părăsit, căsătorindu-se cu un medic vienez. Ultima dintre măreţele sale „marote” se prăbuşise: „Azi nu mai cred în nimic – îi scria lui François Franzoni. Nu mai iubesc nimic. Sau, dacă vreţi, cred şi iubesc la nivelul şi în maniera celui mai bun dintre oameni, nicidecum în felul meu, care este unic”. Iar către Emst Bendz, expedia în octombrie, 1931, acest rezumat cu accente tragice: “Aşa că eu nu mai cred în nimic şi trag să mor. Viaţa nu mă mai interesează. Am trăit, am cunoscut, am iubit, am gustat totul. Nu mai cred în puterea artei. Este o meserie ca oricare alta şi poate cea mai josnică dintre toate, fiindcă înşeală pe omul simplu, cel mai bun dintre oameni. Apoi chiar prietenia şi femeia superioară au venit să-mi dea lovitura de graţie. Pe chestiunea rusă, m-am despărţit de Romain Rolland. Pe o chestiune de bani, m-am despărţit de lonescu. (…) Acum, mă aflu aici, în locul meu de baştină, singur şi trist”. (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p. 187-188). Izolarea în care se afla, a făcut să-i încolţească în suflet sămânţa disperării: „Niciun loc pentru mine, între insulta nedreaptă şi elogiul respingător”. Perioada pe care am prezentat-o, succint, a fost totuşi propice unei evaluări a întregii vieţi, ceea ce a făcut ca, în planul operei, scrisul lui Panait Istrati să se îndrepte integral către zone autobiografice. Dacă primele astfel de creaţii se grupau în cicluri secvenţiale (ENFANCE d’Adrien Zograffi, ADOLESCENCE d’ Adrien Zograffi — S.n., Z.B.) y cele de după 1930purtau emblema unui bilanţ: VIE d ’ Adrien Zograffi, considerate de Istrati „opera capitală” care, dacă ar fi fost dusă la bun sfârşit, ar fi însumat 12-15 volume. Toate căutările de până atunci, îndreptate către adevăr, prietenie, frumuseţe, dar marcate de deziluzii, s-au întors către sine. Singurul adevăr valabil, spunea în acel moment Panait Istrati, este acela al propriei existenţe. În acest context s-a născut o nouă atitudine, făcută publică în două articole şi în prefaţa la Viaţa lui Adrian Zografi: omul care nu aderă la nimic. Sub acest deziderat şi-a început noua serie de scrieri. Povestea lui Adrian Zografi trebuia să fie povestea omului eliberat „prin refuzul oricărei adeziuni”. Era acesta un mod de a se declara învins? „învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai loi”, afirma Panait Istrati în primele rânduri ale Spovedaniei pentru învinşi. Şijâincă există o mie de feluri de a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă pe om în afara unei clase, după o întregă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de a lupta pentru dreptate" (Op. Cât., 1991, p. 13). Însă acest dezacord nu înseamnă abandonarea luptei. Este, dimpotrivă, o formă de revoltă. Recunoscându-se învins, Panait Istrati îşi striga – a câta oară? — Revolta. A procedat la fel, răspunzând Magdalenei Paz, care publicase o recenzie tendenţioasă la Casa Thtiringer, în revista Monde, condusă de Henri Barbusse: “Nu se poate imagina până la ce punct eu am fost adevăratul revoltat al secolului meu, omul care, copil încă, ghiceşte instinctiv crima supunerii la mentalitatea tradiţională a familiei, a societăţii, apoi aceleia a idealului turmei" (Omul care nu aderă la nimic, în Caiete critice, Viaţa Românească, nr. 3-4, 1985, p. 124, trad. Mircea lorgulescu). Refuzul supunerii – aparent în forme anarhice – este în fond, o eliberare a conştiinţei care face posibilă „scânteia de sublim”. Pentru a străbate drumul până la această purificare spirituală, chiar propria sinceritate trebuie pusă la îndoială. Întrebarea adresată tăios Magdalenei Paz este, în acelaşi timp, retorică: „Ce vă faceţi să credeţi că «adevărul» dumneavoastră este singurul acceptabil şi, mai ales, singurul care se potriveşte omenirii suferinde?” Absolutului, spre care îşi îndrepta Panait Istrati gândul, viaţa i-a opus, însă, de fiecare dată realităţi dintre cele mai crude. Singura eliberare: conştiinţa zbaterii permanente între material şi spiritual şi puterea de a alege: „omul care are, în gradul cel mai înalt, cultul Frumosului, este condamnat la cea mai tragică singurătate”. Destin cu atât mai aspru, cu cât cel supus lui îşi făcuse din marile prietenii un ţel al vieţii. “Trăiesc singur, fără prieteni, corespondenţă amicală. Sunt mai singur decât pe vremea când eram un simplu vagabond. Minciuna artei!" (Scrisoarea către AM. De Jong, din 9 octombrie 1932.) Şi totuşi: „… în această noapte, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de desăvârşire universală”. Arta, ca formă de înălţare a spiritului, arta ca mod de a fi „în afara lumii, în lume, pentru lume”. „Creaţia m-a salvat de la moarte”, constata Panait Istrati, în 1926, confirmând un adevăr exprimat de Romain Rolland. Şi tot creaţia i-a adus nemurirea, fiind unica modalitate de a nu fi trăit singur. Atunci şi acum. ZAMFIR BĂLAN NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 9 “Brăila e oraşul în care am văzut pentru întâia oară lumina zilei. Am iubit-o în copilărie, am urât-o în adolescenţă, apoi am pierdut-o. M-am dus în lume… Acum, după ce am făcut înconjurul mai multor vieţi, îmi regăsesc Brăjla.” Prin numele lui Panait Istrati, Brăila a devenit un oraş al întregii lumi. În al 625- lea an de la prima sa atestare documentară, această carte se doreşte a fi un eveniment care să-i marcheze istoria contemporană. Ediţia de faţă reuneşte în paginile sale corespondenţa existentă în fondul CASEI MEMORIALE „PANAtT ISTRATI”, din Brăila. Volumul cuprinde două capitole (Panait Istrati către… şi Scrisori către Panait Istrati), însoţite de note şi comentarii, de o bibliografie selectivă a corespondenţei şi de un set de fotografii – document şi facsimile. Dintre scrisorile reproduse aici, cele adresate Annei Munsch (şi semnate “Georges*’) au mai fost publicate de George Cuibuş (în Ateneu, martie, 1965 şi în Tribuna, noiembrie, 1965). Scrisoarea către Jeanne Bindner a fost publicată de Marta Cuibuş (în Amfiteatru, nr. 3,1966). Întrucât textul unora dintre dintre scrisori nu a fost reprodus atunci integral, am făcut precizările necesare în note. Cele patru cărţi poştale către Apostolache Dinu au fost publicate de Valeriu Dinu, în Dunărea, nr. 6-7,1990. Z.B.   [1]] Prezentarea făcută lui Rusakov, din care am extras aceste cîteva rînduri, lipseste din ediţia îngrijită de Alexandru Talex, în 1991, şi a cărei traducere o semnează. Mai exact, lipsesc primele şase pagini din textul original al Afacerii Rusakov, iar altele (referitoarre la reacţiile’lui Victor Serge, de exemplu) sunt comprimate în comentarii de cîteva rînduri. "Această carte — (...) — vede astăzi lumina tiparului pentru prima oară. Ea aste versiunea română a ediţiei originale apăruteîn octombrie 1929”, precizează Alexandru Talex în Cuvînt înainte (p. 9). Dar tot Alexandru Talex este autorul bibliografiei operei istratiene din volumul Cum am devenit scriitor (ediţia din 1981)), unde se poate citi, la pagina 468: MSpovedania unui învins, Bucureşti (f. a.), editura Cugetarea, (trad. P. Ioanid)". Să mai adăugăm că prima reeditate îri Franţa s-a făcut în 1977, deci nu se poate spune că P. Ioanid ar fi tradus o altă ediţie. Pentru că pe volumul tipărit de Cugetarea nu este trecut anul apariţiei, completăm informaţia cu un fragment dintr-o scrisoare adresată de Panait Istrati lui Romulus Cioflec: ”... să ştii, am încheiat un contract bun, cu "Cugetarea”, pentru editarea tuturor scrierilor mele. Vers 1 autre flamme apare la noi prin noiembrie”. (Scrisoarea este datată: 8 octombrie 1929).    

I. URSULESCU   PANAIT ISTRATI ZIARIST   Surprinzătoare este ciceastà lofa, „ce ne-o revelează autorul „Chirei Chiralina” În paginile publicisticii sale, pagini puţin citite, şi mai puţin comentatei respirând sensul epocii în care au fost scrise, arătând uneori o precocitate evidentă a „spunerii** şi, mai ales, o înclinaţie către pamilet nepărăsită niciodată. Puţina instrucţie -* doar patru clase primare terminate târziu –, nu i-ar fi asigurat lui Panait Istrati nici pe departe un loc în „republica literelor”, sau chiar într-un post de slujbaş modest. Istrati a fost, de aceea, întruchiparea truditorului, aproape de rând, dar şi a visătorului de excepţie. El s-a format din contactul nemijlocit cu viaţa, cunoscându-i toate vicleniile şi „capcanale” dar, în acelaşi timp, în contact cu singura mişcare care, la început, ocrotea contestatarii: mişcarea socialistă, într-o scurtă autobiografie trimisă lui. Romain Rolland el nota: „1901-1902: 17-22 ans, départ à Bucharest avec Mihail (…) Contact avec le mouvement socialiste. Adepte ardent**. O) Istrati s-a format în Brăila începutului de secol care avea prin 1905-1906 o destul de importantă mişcare socialistă grupată în jurul cercului „România Muncitoare**, oraş plin de emigranţi împinşi aici după ocupaţia turcească a Balcanilor, oameni în general înstăriţi, daca puteau scoate, în limbile lor naţionale în 1912, mai multe periodiceA) Declarat porto-franco () în secolul frecat, oraşul va profita de această formă preferenţială de comerţ câteva decenii, dezvoltând structurile incipiente ale capitalului. Diferenţierile pe scară socială arată însă un capitalism primar, dependent şi punitiv, având primele cercuri muncitoreşti devreme (1895), la câţiva ani după crearea celei dintâi organizaţii muncitoreşti (1893), Oraşul însă, era vădit provincial, un „târg** ca cele descrise mai târziu de Sadoveanu, plin de o burghezie ce nu se deprinsese încă cu noua ei condiţie şi de oameni nevoiaşi ce nu-şi găseau decât, cu greu, hrana zilnică, oameni înrobiţi vieţii şi viciilor ei atât de mult încât îl vor alarma pe Istrati În articole ardente, pline de amărăciune şi revoltă. „V isătorul” şi „truditorul”, În egală măsură, vor găsi calea spre o lume mai înaltă dacă nu mai cinstită, cea a elitei jurnaliere din Capitală, frecventind întrunirile cercului „România Muncitoare” fondat în lùoh cu o răsunătoare declaraţie-program făcută în spiritul epocii. Gazeta, cu acelaşi titlu, care va adăposti articolele lui Istrati timp de un deceniu, va fi o publicaţie socialistă importantă dar, „sub vremi”, vorba cronicarului, cam tulburi şi supusă necazurilor atât financiare, cât şi de ordin politic, aservită diverselor influenţe din partidul socialist şi obligată să-şi schimbe, în perioada războiuluif chiar numele (se va numi „Lupta zilnică”, „Jos războiul”, etc.). Debutul publicistic al autorului lui „Moş Anghel”, s-a produs probabil în această perioadă căci, în „România Muncitoare” nr. 38, din 19/26 noiembrie 1906, se găseşte articolul „Regina Hotel” semnat P. Istrate.. Numele de familie Ist rate e acelaşi ca în actul de naştere („actul 1077”) copilul fiind născut „ieri, Vineri zece curent la orele şapte înainte de amiază în Brăila la locuinţa mamei sale” (**) dar prenumele prescurtai, cu iz publicistic (P) nu corespunde ziaristului numindu-se din botez, „Gheiasim” („Gherasim Joiţa Stoica Ist rate”). () Aşadar, P. Devenit mai târziu Panait, e un pseudonim, iar Istrate va, deveni Istrati, şi cu acest nume va fi semnat al doilea articol apărut zm „România Muncitoare” nr. 49, 4/11 februarie 1907 („Biserică şi Popiuj, ra~ nat P. Isrtati. B posibil ca „visătorul” folosind alte pseudonime, să fi debutat înainte de anul 1906 în „România Muncitoare” () lucru greu de afirmat cu certitudine. Există, întradevăr, mai multe pseudonime ce se regăsesc înainte de anul 190 şi sub care s-ar fi putut ascunde Istrati. Ne vom referi la două posibile: Leonardo Delaport şi L. Răzvrătitu. Cu privire la primul (este vorba de articolul „Muncitorii din portuJ Brăila”, de altfel singurul text semnat cu acest nume în „RM” între anii 1902-1906), e posibil ca sub acest nume să se ascundă Ştefan Gheorghiu care, în acea perioadă, era unul dintre conducătorii mişcării sindicale din port, pe când Istrati se afla de-abia la începutul activităţii sale publicistice. Al doilea pseudonim, L. Răzvrătitu, pare a-l ascunde pe acelaşi, căci în „RM” nr. 28 şi 29 (10 şi 17 septembrie 1906) e anunţat la rubrica Ştiri că va conferenţia „despre proprietate** cât şi despre „proprietatea industrială şt colectivă**. Ori la acea dată Istrati avea 22 de ani şi e greu de presupus că ar îi putut susţine asemenea conferinţe în faţa unor oameni cu o veche activitate în „mişcare**. De altfel pseudonimul L. Răzvrătiţii dispare din publicitate la sfârşitul anului 1906 şi în tot cursul anului 1907. Ştefan Gheorghia fusese» reţinut în această perioadă de autorităţi, ca urmare a atitudinii sale faţă de marea răscoală a ţăranilor, şi internat în închisoarea din regimentul 7 PloieştiA) Apoi L. Răzvrătitu reapare, dovadă că fusese eliberat (articolele „Către muncitorii din portul Brăila** „RM** nr. 28, 13 iulie 1910, „Din porţii Brăila** „RM** nr. 65, 24 octombrie 1910, „Satrapii portului Brăila** „RM** nr. 8, 31 martie 1911, etc.). Există însă un alt pseudonim care l-ar fi putut ascunde pe ziaristul de ocazie: I. Pribeagu (ne referim la articolele „De la atelierul central C.F.R.**t „RM** nr. 33, an. 1, seria II, nr. 41, 16 decembrie 1905 şi „Mereu exploatare tovarăşi ceferişti” „RM**, an. I, seria II, nr. 41, 11 decembrie 1905.). Acest l. Pribeagu n-ar putea fi Alexe Pribeagu cel care a semnat „Fraţii săraci.. Prima călătorie**? (s). Cu privire la debutjl său, Istrati va afirma mai târziu – atunci când va fi celebru-; „… cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. E/a primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Bobescu» i) din Lacu Sărat. Titlul articoluldi (dacă nu mă-nşel): Un om cu scaun la cap. Şi cine credeţi că era acest om cu scaun la cap pe care-l atacam? Curioasă coincidenţă l Era domnul Nicolae lorga! Atacam pe omul politic, comparsul huliganului Cuza (…) Acest debut (sublinierea n.) şi alte articolaşe, mi-au atras simpatia «Dimineţii» l): Sau: „Cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. Era primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Popescu» din Lacu Săratt Titlul articolului (dacă nu mă-nşel): «Un om cu scaun la cap» (). Interesant este că acest articol există. El se numeşte „Isprava d-lui lorga** şi ar putea fi! Al lui Panait Istrati (textul nu este semnat) căci în cuprinsul său se face referinţă şi la „huliganul Cuza”. De fapt problema debutului acestji scriitor, atât de aparte în literatura română şi, în mod evident, de talie europeană, este încă dificil de clarificat, dat fiind parca un „halou” al propriei sale personalităţi atât de contradictorie. Declaraţiile autorului, datele biografice sau articolele sale tipărite aiurea nu „rimează”… Se pare că anul 1907 l-a petrecut în Egipt, O) dar în februarie 1007 va tipări în „RM” articolul „Biserică şi popi” cu un subiect tipic pentru publicistica sa: corupţia. Şi „visătorul” se va afla la faţa locului, în „comuna Cotutung judeţul Brăiladând amănunte extrem de exacte şi comentând cu aplomb întâmplărileau) Aşa cum s-a observat, aceste inadvertenţe sunt aproape fireşti pentru autorul „Ciulinii Bărăganului” care, parcă, măresc enigma celui ce peste ani va tulbura cu verbul şi atitudinea sa lumea europeană. () Cert este că la această dată ziaristul Istrati va duce un adevărat război cu lumea strâmb ocirmuită, dar mai ales cu inerţiile şi convenţiile sociale. Necesitatea căutării adevărului e organică: „Vei găsi Adevărul care îţi e de mare folos şi care te îndeamnă pe cărări necunoscute de tine, cărări care te vor duce spre o lume mult mai dreaptă, mult mai bună, şi în care tu vei fi om cu adevărat” („De vorbă cu tine, muncitorule /M – aprilie 1910). Această căutare lor tur antă şi torturată, în acelaşi timp, face loc unui personaj incomod pe care Joseph Kesel, într-o amintire, ni-l prezintă cu o intuiţie surprinzătoare. (J Justificarea fiinţei umane ca „fiinţă” ce respinge umilinţa şi înjosirea îşi găseşte reflexul într-o atitudine de intransigenţă acută: „Tu, omule, care-ţi place să te chemi regele pământulu (, ţi-ai dat seamă că boul de la jug rabdă mai puţin de foame decât tine? Şi când nu mai poate răbda, l-ai văzut că rupe ştreangul şi se duce? Tu ce faci? („De vorbă cu tine, muncitorule!”). Tonul sună profetic, făcându-ne să recunoaştem în pasionatul cititor al lui Carlyle, de la a cea vreme, şi un admirator, poate, al lui Beranger ori Lammenais, găsiţi nu prin volume ci în efemerele „broşuri” populare, tipărite în editurile socialiste spre „lumânarea** muncitorilor. Poziţia aceasta extrem-sentimentală implică însă şi o mânie subterană ce îşi are originea într-o existenţă ce s-a consumat intensiv. Copilul Panait Gherasim, băiat de prăvălie prin 1897, se izbeşte şi, în acelaşi timp, se leagă de lanţul opresiv – singurul său univers. Impactul cu lumea, este, în fond, o dezamăgire cruntă pentru toţi eroii lui Istrati de mai târziu care nu ştiu „să se învârtească**, „să se descurce**, eşuând în banalitate sau moarte. Instinctiv, el va fugi, mereu din/de lume, această fugă luând, uneori, iorma definitivă: sinuciderea, ca o „compensare** a „visuluiw interzis. Din acest refuz, \ exprimat tranşant, se va produce ca „expresivitate** şi „sublim” deschiderea spre lumea ideilor, călăuzitoare către înţelegerea cauzelor suferinţei umane dar dusă, adesea, până „în pânzele albe”, adică la disperare. Publicistica sa este, din acest punct de vedere, una din cheile care delimitează resorturile intime ce au mişcat şi animat atâtea personaje istratiene. Lo început, cu timiditate, exprimând stângaci nemulţumirile, apoi, în special după 1900, cu siguranţa celui care ştie ce vrea, articolele sale de gazetă fac loc unei voci ce se detaşează din corul general spre a individualiza, uneori cu primejdii, arii cântate modest de toţi ceilalţi participanţi. Tematica acestori luări de atitudine este ori „gravă”, ori „sentimentală”, teoretizâhd cu farmec probleme aride de economie şi organizare sindicală, întotdeauna percutanta însă, gazetarul având, se zice, „ilair”, văzând cu un ochi atent aparenţele. Dacă, până acum, când se vorbea de pamfletul românesc din acest secol, referinţeje mergeau către N. D. Cocea, Tudor Arghezi ş.a., de acum înainte se poate vorbi şi despre pamfletarul Panait Istrati, căci publicistica ne dezvăluie un îronist în forţă, sublim, aprig, vesel, sentimental, îngăduitor, intolerant, împătimit până la sânge, cultivat prin „Docurile” brăilene sau în fantomaticele „întreprinderi44 de vopsitori cu pensula. Amestecul, adesea incomplet, dintre sine şi ceilalţi, care se regăseşte din plin cam în tot ce a scris, îl întî/nim şi aici, în paginile de ziar, dar parcă mai „autentic”, „mai „spontan**, dezvăluind o trăsătură neaşteptată la un oriental clamat mai târziu ca „instabil”, şi chiar „violent*? Avem de-a face aproape cu un „autoportret” nu al unui dezabuzat (Istrati n-a fost niciodată, chiar atunci când mulţi credeau asta!) ci, al unui om capabil să trăiască pasionat pentru o idee actuală, strângentă: „N-am suferit până acum asemenea călcări de demnitate omenească. Când va cere-o însă idealul meu, le voi primi cu plăcere căci nimic nu s-a realizat în lume fără durere”. („Prea multă răbăkire”, iunie 1909.). Numele lui Istrati-publicisâul poate îi adăugat, fără falsă modesticr iïângâ cei mai mari ziarişti români ai acestui secol căci el are cu pasiune şi frecvenţă revelaţia ideii, necontrazicând, cu nimic, cele mai bune pagini literare pe care le-a scris. Dincolo de veleitarismele politice ale mişcării, şi dincolo chiar de „mişcarea” însăşi, Istrati, într-o sarabandă, verbală în tripticul: luciditate/suferinţă/expresie, „concretizează** Într-un stil propriu, de neconfundat, peisajul aman ce i s-a dat spre contemplare. Două par a fi direcţiile principale în care se dezvoltă tematica jurnalieră a visătorului-zugrav pe spaţiul unui deceniu, în presa socialistă a vreunii: surprinderea „atitudinii44 prin disecţia amănunţită şi scormonitoare de, tsus până jos” pe scara ierarhiei sociale (personajele sale preferate aici: regele, membrii guvernului, mitropoâiţii, preoţii de ţară, ucenicii ciomăgiţi, etc.), apoi problemele „de aparat” ridicate de o „mişcare*4 împotmolită din ce în ce mai ’mult în propriile sale inerţii. Însă problematica articolelor e mult mai dversă cuprinzând aproape tot ce se poate imagina cu privire la viaţa social-administrativâ, intelectuală şi, mai ales, politică a vremii: ţăranii, prostituţia, chelnerii, arbitrajul în administraţie, gimnaziile, corupţia, bacşişul, porturile, muntele Athos, grevele, organizarea sindicală, îracţlonismul, deviaţionismul, „scriitorii”, falşii sindicalişti, eroii, Zidul Confederaţiilor, etc… Totul este scrutat cu un ochi sever şi aproape „bolnav” de curiozitate. Desfăşurarea concretă, în „pagină**, este şi ea revelatoare: „notiţa** insidioasă, seacă, ce „spune** tot, fără comentarii, se asociază cu foiletonul ce se întinde jpe o pagină de gazetă, dând amănunte calm, necruţător… „Cazurile*4 sale sunt cazuri înainte de a fi scrise, căci ele se formează undeva în mintea înfierbântată a ziaristului, din momentul în care „le află** şi ceea ce urmează nu e decât o mestecate molcomă a subiectelor azvârlite aproape în silă cititorilor. „Plaga*4, atunci când este, „se deschide” singură, oferindu-şi ostentativ explicaţiile, prfyeliştea fiind, evident, gratuită. Această tehnică a dezvăluirii, atât de profesional înţeleasă, se bazează pe înţelegerea şi penetrarea fenomenului descris, dar în acelaşi timp şi pe un „simţ** acut, de bun ucenic, devenit peste noapte maestru, al „ştirii*4. Dar, în afară de orice, pe talent. Căci Istrati are nu numai „miros**, ori stofă de ziarist, ci tocmai talent publicistic, simte „fibronuV4 faptelor, şi-l asumă de la primul până la ultimul articol, cu un patetism care arată Implicare, responsabilitate şi, de ce nu, ironie. În mod indiscutabil subiectele sale de mai târziu, care-l vor face pe Romain Rolland să exclame: „Dar, Dumnezeule! forţa asta, pasiunea asta, viaţa asta demonică! nu mai sunt lucruri din vremea noastră, În Occident” (i7), îşi au originea aici, în această lume În care ştirea circulă cu repeziciune, şi se consumă, la fel, nu fără a lâsa însă o urmă, adesea cu neputinţă de şters. Într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, visătorul-zugrav, foarte aptoape de celebritate, scria: „Ori, eu ţin să-mi deschid ochii cât mai mari, să văd întreaga grozăvie, şi să strig oamenilor care ar vrea să-l scuze (e vorba de personajul său Stavru, n.n.) – să le strig cu toată pasiunea simţurilor msle – ca natura este mai bogată şi mai voluptoasă când se manifestă aşa *cum trebuie şi nicidecum când noi o îmbolnăvim**. 08) Dar această adevărată profesiune de credinţă, o găsim exprimata aici, În aceste pagini: „Să te opreşti o clipa în preajma acelei lumi flămânde, să audă urechile tale sfâşietorul geamăt al copiilor adormiţi şi îndureratul suspin al mamelor nemângâiate, şi atunci vom vedea iubite M (…) dacă mai poţi pluti în vsuri cereşti fără să fii socotit în rândurile celor mai nesimţitori oameniii. „Nostra Famiglia**, septembrie 1911.) Amestecul „biografic**/anecdotic (cât de ciudat sună acest cuvânt referitor la Istrati!) a fost observat mai demult, dar interpretat fastidios. Căci, în fond, ce este „Chira Chiralina** decât urm din multele întâmplări, puţin de senzaţie, puţin sentimentală, în nucleul ei epic? Ce a adăugat Istrati la această „night story** şi o face cu greu „pasabilă**, este suflul rememorator, aproape mitic, de „once upon a time**, care îi dă spontaneitate şi frăgezime. „Povestirea** faptului brut \ e un truc, o piège**, farmecul se găseşte Înăuntrul multiplelor trape biografice şi e interior. Acestea erau mijloacele ziaristului care trebuia, mai întli, să capteze spre a convânge, pentru ca, în viitoarea (tapa, să-şi. Asume argumentele teoretice. () * ★ ★ Literatura îşi face loc în toate aceste pagini cu o pregtianţă ce nu poarte scăpa nimănui şi într-o formă ce caracterizează întreaga operă de mai 1B. Ibidem, p. 110 (Scrisoarea XXXVII.) 19. Interesant este că această „fata” imediat sesizabilă, nu a fost interpretată din diverse motive decât în defavoarea lui Istrati. Auguste Baillv scria în 1925 (textul este reprodus din Al. Oprea: „Panait Istrati Dosar al vieţii şi operei** BPT, Editura, „Minerva”, 1984.): „II ne s’agit pas ici de sa* tisfaction intelectuelle, pas devantage d’admiration. Je ne crois pas qu’ Istrati soit un penseur et ne je sais s’âl est un artiste. C’est un conteur spontane, une force naturelle qui s’abandonne et qui s’exalte, îl nous dit ce qu’âl a vécu”. Georg Bran des credea cam acelaşi lucru dovada că farmecul jurnalier nu putea fi depăşit atât de uşor. „Ich gestehe, das von alieri europâischer serzâhlern Panait Istrati mein Favorit ist. Târziu a lui Istrati, şi anume sub aparenţa „amintirii” A20) De fapt această pasiune de a-l face pe cititor să creadă că ceea ce citeşte e „real”, că scriitorul nu. Inventează nimic, va traversa tot ce a scris Istrati, inducând nu adesea, în eroare. Dacă în articolele de tinereţe o va face discret, atrăgând doar atenţia asupra acestui mic amănunt, mai târziu, după 1923, când va deveni celebru, are să amintească mereu această caracteristică a ficţiunii sale. „Memorialistu11* de ocazie e trădat aici însă de creator, căci povestirea, chiar orală şi golită de ornament, este ea însăşi o imixtiune în structura adevărului, o „contrafacere” a acestuia. Pamfletarul „simte” nostalgic („Doi intetelectuali”, octombrie 1910) moartea a doi prieteni, participanţi „în mişcarea noastră”, dar imaginea cea mai sugestivă extrasă, parcă, dintr-o „V iridiană” avant la lettre e cea a lui Hans („Mântuitorul – Amintire de la un Crăciunu — Decembrie 1910.) mergând la „hanul pripăşiţilor” când petrecerea e în toi (un chef” de excluşi umani „cu Obrajii scofâlciţi” pi cu nasurile ieşite în afară „ca nişte cucuvele”): „Deodată, în mijlocul celei mai mari linişti, când nu se auzeau decât plescăiturile gurilor ce se strâmbau îngrozitor, uşa se deschise larg şi, în cadrul ei, rămase înţepenit un om cât un munte, cu barbă mare, roşie, şi zdrenţăros ca un cerşetor”, Acesta binecuvântă christic mâncarea, şi băutura – scena are un iz infernal însă, doctrinar în acelaşi timp, plastic şi „moralizator”: „Primiţi-mă şi pe mine la masa voastră, porcilor şi orbilor! Căci Amin zic vouă veţi avea nevoie de Hans în ziua când Mântuitorul… cjel mare vă va chema cu trâmbiţa de foc să cereţi celor sătui dreptul vostru la un culcuş mai bun paielor lui Iidns şi la o masă mai tihnită decât cea de astăzi”. În mod evident, această schiţă atât prin subiectul ei cât şi prin plăcerea neascunsă a „povestirii” este ambiţios literară. O altă pagină, „Nostra Famiglia”, devenită „scrisoare” (dintr-o scrisoare veche*1) şi datată cu minuţie („21 februarie 1907”), pare de aceeaşi natură: un „oarecare M.” îi vorbise de frumuseţea peisajului italian, iar „visătorul” merge reportericeşte „la faţa locului” fără bilet de călătorie, clandestin, doar cu o „biată” jumătate de liră engleză şi aceea „cusută la betelia pantaloniloreste debarcat la Neapole şi-şi petrece timpul colindând câteva zile prin împrejurimi, uitând uneori să şi mănânce, evident, şi fără a-şi plăti hotelul. Trezit din reverie de patronul e are-i cere banii pentru cele „cinque g io r ni**, încearcă să caute de lucru pe ®°. În „Anthologie de la. Nouvelle prose française” Simon Kra scrie: „Grâce au conseil de Romain Rolland et de quelques-uns de ses amis P. J. Jouve, Jean Richard Bloch, îl publia plusieurs livres qui sont a la fois des souvenirs et de contes. Istrati écrit avec enthousiasm, îl s’abandonna à son genie et crée ainsi un monde qui est celui des Mille et une Nuits et des chansons populaires. En écrivant an français, îl a apporté à la langue cette fluidité, cette spontani été orientale qui ne se retrouve que dans la langue russe. Cet apport est d’autant moins négligeable que le français est éloigné par son esprit même de ces rêves des autres”. (1926). Undeva, şi de-abia acum vine în contact cu clasa de jos şi cu problemele ei, aceleaşi peste tot, şi pe care le cunoştea atât de bine. „Schiţau e mai amănunţit lucrată: are descrieri, imagini de ansamblu, portrete. *2*) Ziaristul de ocazie e impresionat de Jazaronicerşetorii cântâreţi, şi are chiar o idilă într-o cameră de unde prin acoperiş se pot vedea cu uşurinţă stelele, pe o uliţă» *ale cărei case pestriţe, de foc, te înfiorau**. Iar la lumina chibritului se sperie văzând „acea amestecătură de animale din două specii diferite”, clinii şi oamenii: „o voce slabă îmi sullă în ureche cuvinte prin care să mă încredinţeze că n-are de ce să-mi lie teamă… fiindcă ceea ce văd e… nostra famiglia”. Alte două „schiţe” tipărite cam tot în aceeaşi perioadă „Calul lui Bălancoyipusă cu o economie de limbaj remarcabilă şi „întâi Mai” – de o neaşteptată strălucire verbală -r sunt apropiate prin ton de „Nostra Famiglia*\ Ultima se petrece lângă piramide, în Egipt, şi are, ca protagonist un muncitor care refuză să muncească de întâi Mai, luându-l în tovărăşie şi pe Istrati, prilej cu care sunt daţi afară amândoi de patron. Ziaristul de ocazie îşi păstra deviza neştirbită: „Pentru stomacul meu, nu vreau decât o bucată de pline, dar pentru ochii mei lumea întreagă”. (22) Memoria visătorului/ziarist, semnând când Istrian, când P. Istr., Andrei Scutaru, P. Brăileanu, I. Delabrăila, etc., e echivalent, în acest caz, cu o ex-; trem de subtilă conversiune în artistic. Încă din aceste pagini Istrati era conştient de f, darulsău, de realitatea unui spaţiu ce-i aparţinea doar sieşi. Tfse părea că întreg universul îşi concentrase toatâ banalitatea în jurul meu, ca să mă sufoce!” (23) va exclama el mai târziu, în 1921. Căci lupta cu banalul este, în fond, lupta cu sine însuşi, iar mai apoi cea cu lumea din jur pe care Istrati o va trata într-o manieră extrem de independentă şi, vai, supărătoare, Iată o mostră: În martie 1910, ieşind din închisoarea Văcăreşti, unde fusese întemniţat împreună cu alţi fruntaşi socialişti, C. Miile, directorul ziarelor, Adevărulu şt wdimineaţa”, îi face o propunere: „După ieşirea noastră de la Văcăreşti, mă aflam şi eu printre «şefii» socialişti, primiţi de d. L Miile. Gherca era prezent, şi foarte emoţionat ne-a sărutat ruseşte pe toţi. Alături, d. Const. Miile m-a luat deoparte şi mi-a zis: «Uite ce-i Istrati, vreau să te tac corespondentul „Dimineţii” la Brăila, cu leafa celui mai bun dintre corespondenţii.          gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati