Panait Istrati

Neranțula de Panait Istrati Prezentare   NERANŢULA S-A NĂSCUT ÎNTR-UN ceas de lumină caldă, într‑un ceas de dans. Aş putea spune că Panait a scris Neranţula, dansând. Faptul s‑a petrecut într‑o după-amiază, în „Subsolul prieteniei” (aşa numesc eu subsolul prăvăliei lui Gheorghe Ionescu). Un subsol care se limpezeşte uneori cu o ciudată lumină „à la Rembrandt”, cu umbrele sale mai expresive decât lumina însăşi... Mâncasem şi băusem bine, când tovarăşii clipelor îndepărtate răsăriră în mintea fiecăruia. Am tăifăsuit despre tot ce‑am cunoscut şi trăit în copilărie, dimineţi pe malul mării, după‑amieze în jurul bisericilor, seri în faţa casei. Aşa am ajuns la cântece. La cântecele mamelor noastre şi la vechile dansuri cantabile pe care le dansau mamele noastre, - mamele noastre din România şi Grecia. Şi astfel s‑a trezit, în amintirea şi pe buzele mele, Neranţula, cu zâmbetul şi veselia ei. Neranţula” este un cântec şi un dans de pe ţărmurile Greciei, din ţara marinarilor cu inima deschisă şi apucături simple. În picioare, cu paharul în mână, pocnind din degete, ca mama mea Elena, am cântat şi am dansat Neranţula.   „Kato sto yialo Kato sto perighiali...”   Cântec şi dans sunt o lume. Şi ele reînvie‑o lume. Cântecul este miracolul care poartă în sine alte miracole. Şi Neranţula este un cântec miraculos, ca un izvor. În acea zi, pentru Panait miracolul fu reînvierea unei lumi, el însuşi părând un înviat. în picioare, cu o linişte aparentă pe faţa în care se reflecta trecutul şi în inimă cu o tulburare amară, el şoptea: - Ce? Ce cânţi? Cum ai spus? Ne‑ran-ţu‑la? Ne‑ran-ţu‑la? Părea că se adresează fantomei propriei sale copilării. Şi pe nesimţite, cântecul îi reapăru pe buze, începând să cânte şi sa danseze, el însuşi:   „Neranţula fundoti Neranţula mu condi...”   Panait dădea viaţă unei lumi îndepărtate, dispărute. Ah! ce jucării suntem în mâinile marelui vis! Era o clipă stranie. - Dac‑ai şti! Dac‑ai şti! Tu îmi trezeşti o întreagă viaţă Şi Panait ne povesti anii petrecuţi la Brăila, anii cutezătoa­rei şi nesupusei Neranţula, în a cărei soartă sta scris să fie cântată de popor ca o fiică a valurilor - soră îndepărtată şi simbolică a Afroditei - dar până la urmă redată şi ea mării. Triumfătoare şi veselă, ea răsărea din spuma mării pentru a se înapoia în regatul valurilor, după ce va fi cunoscut mirajul luminii, ducând cu ea acolo ultima iluzie pe care deznădejdea o îngăduie muri­torilor. Am petrecut întreag‑acea seară şi multe altele în „Subsolul prieteniei”, cântând Neranţula, în greceşte. Asta, până în clipa când el a aşternut pe hârtie, cu elanul unui dansator, povestea nefericitei şi preafericitei fiice a Brăilei. Neranţula lui Panait, joc al dragostei şi al mării, este redată mării - apelor legendarului Bosfor, - o dată cu dragostea ucisă. Cealaltă, Neranţula poporului, trăieşte şi va trăi veşnic în ciuda războaielor şi suferinţelor care nimicesc zâmbetul şi cântecele. Trăieşte şi va trăi în inima şi pe buzele mamelor şi fetelor de pe ţărmurile greceşti:   „Ea va trăi mereu, Pe prundişurile Insulelor trandafirii, Mereu nesupusă, Mereu sălbatecă, Cu gleznele‑i Atât de alb‑strălucitoare, Încât vederea lor E ca un fulger pe deasupra mării Care luminează lumea‑ntreagă.”   Neranţula! Pentru ca Occidentul să te înţeleagă, trebuie ca el să te vadă şi să te citească, aşa cum ai fost scrisă: ca un vechi şi neprihănit dans de altădată. Ai fost scrisă, dansând. Trebuie să fii citită, tot dansând. Neranţula! Dintre toate odraslele lui Panait eşti aceea care porţi în tine o muzică bogată şi firească, de o intensitate nemă­surat de adâncă. Eşti muzică. Istrati şi Neranţula sunt din acele spectacole, pe care trebuie mai degrabă să le simţi, decât să încerci să le înţelegi şi să le explici. Ca un jucător nesocotit şi robit patimii, Istrati îşi lasă întot­deauna inima în voia soartei, fără să încerce să explice vreodată valoarea monedei sale, fără să ştie dacă această monedă are preţ la jocurile cunoscute în Occident, fie în cuvinte, fie în idei. La fel şi cu Neranţula: o mare şi semnificativă parte din muzica ei este exprimată printr‑un refren straniu şi de nedesci­frat, un refren care poate sugerează secretul, dar nu‑l dezvăluie. Refren care ne întovărăşeşte, după fiecare mişcare, în momentele cele mai patetice: „Aman! More ! Aman! Aman ! Neranţula!” pentru a ne dezvălui însăşi inima omului şi a ne arăta cum florile vieţii se înnegresc şi cad la suflarea amară a suferinţei. „Aman! More !” Deşi scriind în franţuzeşte, Istrati îşi lasă aici gândirea şi inima să vorbească în limba maternă, limba lumii de unde a purces. Şi dacă pune partitura muzicii sale pe notele Occidentului, el păstrează cheia care‑i gama unei alte lumi. Ori, acest „Aman! More !” este una din cele mai frumoase chei ale Neranţulei, rapso­die a Copilăriei. Dar toţi cei care - bărbaţi şi femei de pe tot pământul şi din toate timpurile, în dragoste sau în ură, în sacrificiu sau martiriu, liberi sau între zidurile închisorilor, în ceasul naşterii sau al morţii, în bucurie sau în durere - toţi cei care au simţit tragicul mister al vieţii şi care adresându‑se lui Dumnezeu sau oamenilor, părinţilor sau călăilor, au scos acest mare strigăt sfâşietor:,,Fraţilor! Fraţilor! Milă! Din dragoste pentru viaţa fraţilor! Ajutor! Ajutor! Gândiţi‑vă la frăţia noastră! Veniţi ! Am suferit prea mult! Destul! Destul! Destul „ - ei bine, toţi aceştia trebuie să simtă că „Aman”, cântat de Istrati, în momentele cele mai hotărâtoare şi mai haine ale vieţii tovarăşilor şi fraţilor săi - nu e decât strigătul nostru în faţa soartei - soartă care atârnă deasupra dumnezeilor şi a oamenilor. Apostolis Monastirioti         NERANŢULA   Traducere de Alexandru Talex ...Neranţula! Nume fermecător de floare şi fruct. Îl simţi în cerul gurii... ROMAIN ROLAND     (fragment din scrisoarea adresată lui PANAIT ISTRATI, datată: Vllleneuve, 16 iunie 1927). Partea I             E MULT DE CÂND AM PETRECUT în Alexandria Egiptului câteva ierni însorite. Şi dacă amin­tirile acelor timpuri nu sunt prea vesele, cum aş putea totuşi să nu mă las cuprins de ele, cum să nu mă înflă­cărez de acele clipe rare care răstoarnă cazanul cu amărăciuni al vieţii noastre, umplându‑ne de bucurii în stare să ne fărâme inima. Da, am cunoscut atari clipe, în ciuda vieţii mele trudite. Mi le da soarele iernatec al Alexandriei, soarele ei mediteranean. Pentru acest soare, pentru Mediterana lui şi dorinţa mea de‑a trăi, acceptam feliile mari de amă­răciune pe care soarta mi le oferea, pe aceeaşi tavă. Le acceptam, deoarece presimţeam că viaţa refuză toată tava, celor care întind mâna ca să apuce numai soarele.   Soarta îmi hărăzea puţine ceasuri de lumină, în schimbul unei zile de trudă, fără plăcere, dar, forţam păr­ticica de fericire, mărind cu ştiinţă feliile de amărăciune. Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să‑mi satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de Mediterana ce‑şi lua zborul. Pe scurt, eram un muncitor rău. Părăseam lucrul, fără motiv, îndată ce o muscă mă sâcâia cu puterea ei de a‑şi apropia soarele. Atunci plecam, tare mâhnit de această slăbiciune, pe care oamenii sunt bucuroşi s‑o pedepsească... Plecam, plin de libertate şi golit de speranţă. Picioarele, ele însele grele de atâta fericire scump plă­tită, mă duceau întotdeauna spre marginea Alexandriei, la Ramleh, - de unde palmierii africani îşi contemplă, pe deasupra Mediteranei, fraţii înşiruiţi pe Coastele de Azur, pe Ramlehurile europene. Aceeaşi mare îi mângâie sau îi bruftuieşte. Darnic, cum îl ştim, soarele îi scaldă în aceleaşi raze puternice. La Ramleh se află clădiri luxoase, ca în orice ţinut minunat unde bogaţii vor să fie singuri, ca să‑şi mistuie singuri costeliva lor bucurie. Doamne! văzându‑i cât de jalnic se plictiseau pe terase, sorbindu‑şi odiosul lor Nimic, pricepui de ce viaţa era atât de aspră, în nerecunoştinţa ei, cu un pârlit ca mine. Şi astfel, eu, săracul, îndrăznii să mă apropii de terasele tixite cu bogătaşi, de acele locante unde narghileaua şi cafeaua - fermecătoarele mele vicii - se plăteau la pre­ţuri prea scumpe pentru punga mea. Dar nimic din tot ce mi‑am dorit în viaţă nu mi‑a fost peste putinţă; mi‑am plă­tit adesea bucuriile cu sânge, monedă pe care băncile nu o cunosc, şi nu voi regreta niciodată, deoarece aceste băi de lumină m‑au ajutat să îndur întunerecul existenţei mele. Pentru o cafea şi o narghilea, la Ramleh‑ul Alexandriei sau pe marile cheiuri ale Smirnei, pentru un ceas de visare care însemna toată viaţa mea de‑o zi, adesea de‑o săptămână, am făcut totdeauna ca acel român de treabă din cântecul popular:   „Am dat, lângă mândra mea de‑o seară, Toată truda mea de‑o vară”   Da, am dat... Ca să ai mult, trebuie să dai mult. Asta vine de la sine, fără sforţare. Dar nu despre asta e vorba aici. * Nu poţi iubi lumina, fără să iubeşti în acelaşi timp oamenii. Nu pe toţi. Nimeni nu‑i iubeşte pe toţi şi nici Isus nu i‑a iubit astfel. Iubim doar ce ni se aseamănă, în felurite privinţe. Iubim dorinţele noastre. Într‑o după-amiază, la Ramleh, pe o terasă înţesată de‑o sclifosită puiţă omenească, am văzut un om. Şi el pe mine. Îndată ştiui ce căuta acolo, la ce se uita, ce simţea. La rândul său, ştiu şi el la fel despre mine, ba încă şi mai abitir; am ghicit, în privirile noastre sincere, nuanţa dorinţelor noastre, minunea asemănărilor noastre. Acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Adesea, cântărind oamenii, m‑am înşelat pe jumătate, niciodată în între­gime. Dar cu cât mă înşel mai mult, cu atât merită să mă înşel astfel, deoarece aici nu e vorba decât de viaţa frumoasă, sănătoasă ca apa de izvor şi puternică, la fel ca fulgerul. Iubesc omul, când poartă în sine, încă de la naştere, dragostea pentru prietenie. Iubesc femeia, când sângele îi este aprins de patima cărnii. Mă dăruiesc lor, cu fre­nezie, fără să mă tocmesc. Asta costă scump, dar, nici­odată dezamăgirile îndurate n‑au fost şi nu vor fi în stare să micşoreze suma dorinţelor mele. Îmi caut pretutindeni norocul, cu furia cartoforului. Joc totdeauna larg, deoarece nu pot suferi zgârcenia! Dacă mă înşel, nu pierd nimic: celălalt e‑n pagubă. Nu pierzi nimic, când te dăruieşti în întregime. Altminteri, ar în­semna să poţi spune despre soare că‑şi sleieşte forţele, când se dăruie fără cruţare şi fără alegere. Şi cu atât mai rău pentru gheţari, care totuşi se topesc ei‑înşişi! Dar când câştig, pun mâna pe‑o comoară! Vorbesc despre sentimen­tul prieteniei, deoarece, vai! pasiunea cărnii este ca ful­gerul: puternică, dar nu ţine mult.   Iată cum este alcătuit lutul meu şi ceea ce iubeşte. Nu‑s nemulţumit din cauza asta. Marii mei prieteni, nici atât. Şi în acea zi, la Ramleh, Marco - pe care l‑am înţeles şi m‑a înţeles mai iute decât a trebuit să ne fumăm narghilelele, Marco a fost, poate, cel mai fericit dintre toţi. Fermecătoarea secătură încercă, totuşi, să se apere. Ştia bine că ar fi de prisos, deoarece la fiinţele sensibile nevoia de‑a iubi şi a se mărturisi este mai puternică decât simţul pudorii, care te sileşte să‑ţi ascunzi urmele lovitu­rilor. Totuşi, el ţinu să‑mi dovedească reţinerea sa de om de lume, - acest „sărman om de lume”, care se hrăneşte cu iarbă, bea apă, iubeşte ca vierme şi îşi ascunde cele mai mici zgârieturi! Şi în după‑amiaza acelei întâlniri de neuitat, Marco mă părăsi, în mod grav, fără un semn în­curajator, plecând de acolo. Ca un om de lume.   Câinele său lup, de o veselie năvalnică, îl sâcâia: voia să‑i arunce o pietricică şi cât mai departe. Marco, visă­tor, cu mâinile împreunate la spate, puţin adus, mergea pe plajă, fără să răspundă dragostei celui mai bun prie­ten al său. Această nepăsare nu mă păcăli, îl urmai, multă vreme, de la oarecare depărtare, întipărindu‑mi trăsăturile frumosului său chip de prieten, pe care trebuia să mi‑l apropii. Şi, într‑o zi, am făcut‑o. Cum? Asta nu se învaţă. .Şi acum, uitaţi‑mă. Nu va mai fi vorba aici despre mine. Ascultaţi o poveste, petrecută în colţuri de pământ, pe care cei mai mulţi dintre voi nu le cunoaşteţi. Este povestea istorisită de omul pe care l‑am descoperit‑pe o terasă la Ramleh‑ul Alexandriei, un om pe care‑l iu­beam fără să ştiu pentru ce şi care mi‑a sfâşiat adesea inima cu acest cântec grecesc, sprinţar, a cărui primă strofă ar putea fi tradusă cam aşa:   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti! O fecioară îşi clătea fusta, Neranţula fundoti[1]!” SĂ TOT FI AVUT ŞAISPREZECE ANI, când tata cumpără o căsuţă, pe Uliţa ovreiască, la Brăila. Ne mutarăm numaidecât. Ştiam că nu vom sta mult acolo, deoarece tata - ca de obicei, - nu cumpăra decât case dărăpănate, pe care le meremetisea şi le vindea din nou primului cumpărător. În fond, asta‑i era meseria, destul de bănoasă. Aceea a mamei, deloc obositoare, consta în a‑şi sprijini bărbatul în nesfârşitele sale pălăvrăgeli de afaceri, în timp ce o slujnică se ocupa de gospodărie, ciorovăindu‑se cu lucrătorii care cârpeau şandramaua. În ce mă priveşte, aveam datoria să alerg la cârciuma din colţ, să iau carafe de vin pentru părinţi şi cumpărătorii lor, care beau laolaltă sporovăind despre „casă de vândut”, „casă de cumpărat”. Asta mă plictisea de moarte. Ca să mă distrez, aruncam tencuială în sosurile servitoarei noastre şi sare în ipsosul zidarilor. Toată lumea se supăra şi se mai schimba Kalimera. îmi mai plăcea să mă joc, cu marile mele zmele, pe străzi, în capul gol, cu cămaşa descheiată în bătaia vântului şi mereu singur. Da, singur, deşi nu eram nici fricos, nici sălbatec; mă temeam însă de pietrele azvârlite de ştrengari, mai ales din ziua când una mă lovi în cap, găurindu‑mi-l. [...] Aşa că, vrând‑nevrând, mă lipsii deocamdată de plă­cerea, - foarte gustată cu prilejul schimbării locuinţei - de‑a hoinări pe uliţă, ca să cercetez locurile, ca să cunosc oameni şi obiceiuri noi. În schimb, o preocupare neaşteptată se oferi de la sine setei mele de‑a iubi. La mahala, curţile sunt despărţite prin garduri din şipci vechi. Poţi vedea tot ce se petrece la vecini. Şi cum pe‑aici lumea e foarte curioasa şi nu prea politicoasă, fiecare se uită cât i‑e vrerea. Ceea ce făcui chiar eu însumi, după pilda celor mari, care nu se sfiau să se scuipe în obraz ori de câte ori aveau prilejul şi să‑şi arate dindărătul gol printre şipcile gardului. Eu, unul, n‑aveam nimic de‑arătat şi nici de scuipat pe cineva. Dimpotrivă, în curtea din dreapta, aveam plă­cerea să văd în fiece zi o fetişcană de paisprezece‑cincisprezece ani, care se mişca întocmai ca un peşte în apa râului, necatadixind să priceapă că aveam poftă să fac la fel. Dar, era fată şi ca şi căţeaua care nu se teme de muşcătura câinelui, nu se temea de pietrele băieţilor. (Copilul, când devine bărbat, îşi pierde până şi această omenie şi loveşte femeia însărcinată.) Oacheşă şi cu păr bogat, semăna cu o ţigancă. Coada, mare, împletită îngrijit. Faţa, - ovală, foarte serioasă, cu ochi pătrunzători şi buze cărnoase, - era întotdeauna curată, ca şi mâinile şi picioarele. De altfel, n‑avea de‑a face decât cu apa. Cu braţele îm­povărate de două găleţi din tablă, făcea naveta - din zori - între pompa cartierului şi casele pe care le apro­viziona, pe o para „rândul”, cu condiţia să fie „pline ochi”. Ca să prididească şi să n‑o stânjenească la mers, atârna găleţile de‑o cobiliţă, care o îndoia sub greutatea ei. Oricum, corvoada asta trebuie să fi fost istovitoare, de vreme ce o vedeam adesea cu faţa crispată, gura strâmbă, buza de jos atârnându‑i, lac de sudoare; dar, niciodată tristă, niciodată copleşită, veselă îndată ce‑şi punea jos povara, gata de zburdălnicie. Nu era vorba de zburdălnicia neroadă cu ştrengăriţele din mahala, ci, singură în curte, cu nişte căţeluşi frumoşi, pe care‑i ferchezuia, îi gătea cu nenumărate panglicuţe şi‑i dezmierda necontenit. Sau când se sătura de căţeluşi şi n‑avea curse de făcut, o pornea hai‑hui. Ceasuri întregi, n‑o mai vedeam. La înapoiere, cu faţa scăldată de fericire, înşfăca găleţile şi alerga la corvoada zilnică. Terminând‑o, se tolănea la umbra unui dud, unde reîncepea găteala căţeluşilor, cu risipă de în­grijiri şi duioşia unei adevărate mame. În jurul ei, nimeni. Nimeni care s‑o ţină din scurt. Nici părinţi, nici strigăte, nici înjurături. Numai cereri de apă, din toate părţile. Umbrele nopţii o înghiţeau, laolaltă cu micuţele ani­male, într‑un susur de mângâiere şi de îmbiere la odihnă. Dimineaţa o găsea, mătăhăind sub povara cobiliţei, cu braţele şi gâtul încordate, cu pumnii strângând toarta găleţilor, la capetele cobiliţei. Buza îi tremura puţin. Apoi, urmau iarăşi câinii, dispariţiile neaşteptate, întoarcerile acasă radiind de fericire. Văzui toate acestea, într‑o vară, la începutul vacanţei mari. - Mamă, cine‑i fetiţa care cară apă? - O orfană. - Cum o cheamă? - Nu ştiu. Nimeni nu poate spune. I se zice Sacagiţa. * O orfană... Pripăşită de un an, Dumnezeu ştie de unde... Care n‑a vrut niciodată să spună cum o cheamă şi nici cine‑i sunt părinţii. Pe care Stana, bătrâna proprietăreasă o culesese de pe drumuri şi căreia lumea îi zicea Sacagiţa. …………………………………………………………………… Cam asta‑i tot ce ştia „lumea” despre această fetiţă. Şi îndată ce „lumea” îşi potoli curiozitatea‑i nesătulă, boteză pe nepoftită cu numele de Sacagiţa, îi întoarse spatele şi‑şi văzu de socotelile ei, socoteli de agonisit, de îmbui­bare, de „case de vânzare” şi „case de cumpărat”. Sărmana lume!... Şi tu, sărmane om de lume!... Cât vă plâng!... Vă întâlniţi, în drumul vostru, cu o făptură omenească, cu fălcile încleştate de viforniţa vieţii şi în loc să‑i dovediţi căldura voastră, marea voastră omenie, o întrebaţi în fugă: - Ia să ne spui, necunoscutule, cât ai clipi din ochi, cine eşti, de unde vii, ce părere ai despre noi şi ce ai de gând să faci în mijlocul nostru? Şi nenorocitul se uită la voi, incapabil să‑şi descleşteze fălcile pentru a vă răspunde sau măcar - a vă scuipa în faţă. Şi, grăbiţi cum sunteţi, îi întoarceţi spatele, îi atâr­naţi o poreclă, ca pe‑o tinichea găurită de coada unui câine, şi o ştergeţi la treburile voastre. O ştergeţi: tu, sărmană lume..., şi de asemenea tu, sărmane om de lume... Cât vă plâng... * Într‑o zi, pe când mă apropiam sfios de gard, micuţa singuratecă îmi spuse deodată, spre marea mea uimire: - De ce te joci numai în curte? Ah ! câtă plăcere îmi făcu acest semn de prietenie! Inima îmi bătu cu putere. Îmi simţii obrajii în flăcări. Nu putui să scot o vorbă. Coborâi privirea. Sta dreaptă, de cealaltă parte a gardului, mângâindu‑şi căţeluşul drag - Leu - pe care‑l strângea la piept, şoptind într‑una, melodios: - ...De ce? De ce?... Marco: Tresării, bolborosind: - Ştii, dar, că mă cheamă „Marco? „ - Am auzit, strigându‑ţi-se astfel... Sforţându‑mă, izbutii s‑o privesc în faţă şi s‑o întreb: - Dar pe tine cum te cheamă? Îmi răspunse, simplu: - Sacagiţa. Simţii un cuţit în inimă. Îi întorsei spatele şi fugii că să plâng. Va să zică, ea se împacă liniştită cu groaznica poreclă de sacagiţa! Aşa era poreclit cel mai frumos tovarăş din copilăria mea! - Şi ce‑i cu asta? îmi spuse a doua zi, după ce îi mărturisisem revoltat, scârba mea. Ce‑i cu asta? Eşti ceea ce eşti... Apoi, îmblânzindu‑şi glasul: - ...Sunt oare, pentru tine, o sacagiţă? Pentru mine?... Oh! pentru mine!... Nu! Nu ! Smulsei o şipcă din gard, mă strecurai prin spărtură şi o strivii în braţe. Avea carnea tare ca piatra. Un parfum necunoscut până atunci - parfumul cărnii iubite - îmi pătrunse în sânge. Era ca mireasma unui fruct exotic, pe care‑l guşti întâia dată. O părăsii îndată şi trecui în curtea noastră. De‑acolo, ne‑am privit cinstit, în ochi. Ai ei erau mari, deschişi şi ai fi putut spune miraţi. Faţa ei, împietrită, liniştită, golită de orice emoţie. Eu... eu, abia îmi trăgeam sufletul. În jurul nostru, pustiu. Uliţa, de asemeni, pustie. Ne aflam într‑o după-amiază înăbuşitoare de august, când trântorii mahalalelor dorm, cu toţii, după ce‑au gonit muştele şi‑au lăsat perdelele. În săptămâna următoare, se ivi o împrejurare, care mă ajută să câştig inima prietenei mele. Dimineaţă. Ea trebăluia voiniceşte, de la un cap la celălalt al mahalalei, cărând apă la clienţi. În acest timp, mă jucam cu zmeul în uliţă, dar foarte aproape de poarta noastră. Zmeul plutea în înaltul cerului. Îi „dădusem” toată sfoara de pe ghem, ca să‑l încerc la zbor mare. Nu vedeam, nu auzeam nimic. Mă sileam să „prind” părţile bune şi cele slabe ale jucăriei mele, când un strigăt înde­părtat mă‑nfioră: era glasul prietenei mele. La capătul de sus al uliţei, ea îşi aruncase găleţile, bătea din palme, urla şi alerga spre mine, cât o ţineau pi­cioarele, ca scoasă din minţi, făcându‑mi semne. Mă uitai îndărăt şi văzui o trăsură cu doi cai, apropiindu‑se în goana mare, în timp ce în mijlocul drumului ursuleţul Leu îşi scărpina liniştit o urechiuşă, nepăsător de pri­mejdie. O clipă de şovăire şi prietena mea şi‑ar fi văzut strivit câinele, atât de iubit. Lăsai zmeul, care se prăvăli din nori, mă repezii şi smulsei căţelul de sub copitele cailor; dar trăsura mă izbi şi căzui leşinat. La trezire, lume multă în jurul meu. îmi frecau cu spirt coastele strivite. Se boceau. Apoi, după ce lumea plecă la treburile sale, izbutii să merg, singur, până la gard. Prietena mă aştepta, cu Leu în braţe. Mi‑l trecu prin spărtură. Luându‑l, mă speriai de faţa chinuită a mi­cuţei mele. - De ce eşti atât de palidă? îi spusei. - Ţi‑l dau! rosti ea, sugrumată. O să ştii să iubeşti un lucru ca ăsta? - Da, mult. - Şi ce eşti în stare să faci pentru ceea ce iubeşti? - Totul! - Da... Mi‑ai dovedit‑o... Sunt o proastă... Iartă‑mă. Şi de astă dată, ea fu aceea care trecu prin spărtura gardului, îmi luă capul în mâini şi mă sărută pe amândoi obrajii. Au fost primele şi singurele sărutări voluptoase din viaţa mea, care nu m‑au costat decât puţină durere în coaste. Celelalte, toate celelalte... Dar, de ce să mergem atât de repede... * Durerea de coaste mă ţintui în pat, mai multe zile. În fiecare după‑amiază, stăpâna lui Leu şi a inimii mele venea - pentru un ceas sau mai multe - ca să mă vadă şi să‑şi mângâie câinele. Mi‑aş fi dat întreaga‑mi sănătate nefolositoare ca să pot prelungi această fericire de bolnav răsfăţat! Doamne! fie‑ţi lăudată opera! Noi o considerăm nedesăvârşită, fi­indcă suntem nişte nesocotiţi; iartă‑ne însă şi nu lua în seamă jalnica noastră judecată! De un singur lucru‑i păcat: că nu te‑ai gândit să ne pui o a doua inimă în locul bietului creier, care ne stinghereşte atât! - Marco, îmi spuse prietena (într‑o zi, când sta pe pa­tul meu, una din acele zile de august, bogate în soare, în muşte şi praf), Marco! Eşti gelos? Vorbindu‑mi, faţa ei deveni la fel de palidă ca în clipa când se despărţise de căţeluşul, pe care i‑l scăpasem de la moarte. - Gelos? zisei. De ce mă‑ntrebi? Şi de ce această ne­linişte? - Pentru că te iubesc, pe tine, pe tine, şi încă pe cineva!... Auzindu‑i mărturisirea, mintea mi se tulbură, patul se învârti cu mine şi era cât pe‑aici să‑l strivesc pe Leu. - Da! adăugă. Vă iubesc pe amândoi, ca pe unul singur, aşa cum îl iubesc pe Leu. Iată tot ce iubesc. Să nu te superi. Asta e. Şi mă sărută cu putere; dar mai bine mi‑ar fi dat o lovitură de ciocan în frunte. Îndată simţii că nu trebuie să mă tângui, că aveam de‑a face cu o făptură bine clădită şi cu un potrivnic puternic; şi că numai arătându‑mă puternic, la rândul meu, mai puternic decât ei doi, voi izbuti să lupt şi să‑mi păstrez locul. Simţii clar, aceasta. Timpul mi‑a dat dreptate. O dreptate amară... - Cine‑i acel cineva? o întrebai, gâtuit. - O să‑l vezi... când vom merge să sărim şanţul la neranţula fundoti. -...La... cine? Neranţula fundoti? Ce înseamnă asta? Cunoşteam bine ce însemnau aceste cuvinte greceşti, deoarece ştiam greaca la perfecţie; totuşi, nu pricepeam nimic şi mă uitam la ea, prosteşte. Izbucni într‑un hohot de râs, atât de frumos, atât de răsunător, atât de ameţitor, încât îmi uitai toată durerea. Leu, la fel, îşi uită durerea. Şi tustrei, rostogolindu‑ne în pat, râdeam, ne muşcam şi lătram ca trei animale tinere, fericite. - Spune‑mi, frumoasa mea, frumoasa mea... Neran­ţula... - Îmi zici Neranţula? strigă, buimăcită. - Da, dar... -...Nu‑i cumva ceva asemănător Sacagiţei? - Nu! nu ! Neranţula înseamnă: mic portocal amar; iar fundoti: stufos. Eşti, deci, pentru mine: mica porto­cală amară, micul meu portocal stufos! Este refrenul unui cântec grecesc, pe care l‑ai auzit şi pe care‑l repeţi ca un papagal. Spune‑mi ce‑i cu şanţul pe care‑l sări şi unde se află? - Pe Uliţa Kalimerească[2]. Acolo, muncitorii au des­fundat toată strada, de la un capăt la altul, ca să pună conducte şi s‑aducă apa în case. Se zice că prefectul o şi are; te duci la perete, întorci o drăcovenie care se cheamă „robinet” şi apa curge singură. Tare mi‑ar plăcea să văd şi eu! Tu crezi? Apa din Dunăre urcându‑se singură în odaia ta? Ei drăcie!   Nu ştiam mai bine decât ea, dacă apa din Dunăre se urcă sau nu singură în bucătării şi nu dam crezare poveş­tii cu „robinetul”, „pironit în perete”, pe care‑l „întorci” şi ţâşneşte un şuvoi de apă „fără sfârşit”, „atât de fără sfârşit, că toată Dunărea s‑ar putea scurge în odaie”. Dar ştiam şi credeam altceva: anume că Neranţula mea iubea un grec, de pe uliţa Kalimerească, desfundată de primărie, că într‑acolo, alerga în toate după‑amiezele şi că de acolo se înapoia veselă, extaziată, roşie ca focul. Ce se petrecea acolo? Cine era băiatul care‑mi lua jumătate din prietenă? Un cui dureros îmi sfredelea inima. Aş fi vrut să‑mi ucid potrivnicul, dar nu ştiam nici să mă bat şi nici s‑arunc cu piatra. O privii în albul ochilor. - L-ai sărutat pe celălalt, ca pe mine? - Da! L-am sărutat, dar el e ceva, iar tu, altceva. Nu trebuie să te superi. Hai să vezi... - Să văd, ce? Pe cine? - Pe Epaminonda... Celălalt. E atât de cumsecade! O să‑l iubeşti şi tu. * Noaptea cobora încetişor după o zi pustiită de ză­puşeală. Îl închiserăm pe Leu, împreună cu ceilalţi doi câini, şi‑o pornirăm spre Uliţa Kalimerească. În stradă, praful rece ne gâdila plăcut picioarele goale. Toţi ştrengarii erau pe‑afară. Ne strigară» dar nu‑i luarăm în seamă. Alte gânduri ne frământau. De fapt, ea părea liniştită. Mersul ei nepăsător, chipul liniştit de fecioară, braţele care‑i atârnau părăsite (braţe vânjoase ca doi şerpi puternici, oţelite de povara găleţilor) şi întreg trupul ei călit de o trudă anevoioasă, toate laolaltă mă speriau şi mă atrăgeau în acelaşi timp. Cu mare greu­tate, izbuteam să‑mi stăpânesc pofta nebună de‑a o muşca, de‑a o face să ţipe. De ce îmi spusese că mai iubeşte şi pe un altul? Nu‑l puteam suferi pe acest „altul”. Oh! egoism al cărnii! Să te blestem sau să te binecuvântez? Astăzi, când de pe culmea vârstei mele pot cumpăni tot binele şi răul din viaţă, mă întreb dacă viaţa s‑ar putea lipsi de tine, de tine ucigător egoism al cărnii. Se‑ntunecase de‑a binelea, când ajunserăm în uliţa locuită de greci. Şanţul, fără sfârşit, se afla la picioarele noastre. Adâncitură întunecată, străjuită pe de lături de o movilă de pământ şi amândouă, pierzându‑se în bezna tainică a nopţii, ca şi drumul soartei noastre. Felinare cu gaz, rare, răspândeau ici‑colo lumina lor chioară, ca nişte presimţiri, în timp ce în dreapta şi‑n stânga se înşiruiau una după alta căsuţe singuratice, ca nişte capcane de neînlăturat. Cuprins de spaimă, de‑o spaimă nebună, o apucai de umeri pe Neranţula şi o strânsei la piept, şoptindu‑i: - Ce cauţi aici? La rându‑i, îmi înlănţui mijlocul, cu putere şi cu pri­virea aţintită la şanţ, îmi răspunse abia auzit: - Nu ştiu... îmi place, aici... - Hai, să fugim! murmurai, strivind‑o în braţe. Să fugim şi nu te mai gândi la locul ăsta! Nu te mai întoarce aici! Tăcu, împietrită. Mi‑amintesc că i‑am prezis, atunci, strigând: - O sa plăteşti scump, dacă nu te opreşti la timp: grecii sunt periculoşi! Continuă să tacă, strângându‑mă la piept, privind la şanţul care devenise negru ca smoala. Deodată, se stârniră glasuri, departe în beznă. Mulţime de ştrengari cântau şi pe măsură ce, apropiindu‑ne, melo­dia şi vorbele se desluşeau, simţii trupul prietenei scuturat de scurte tremurături.   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti! O fecioară îşi clătea fusta, Neranţula fundoti!   Se smulse din braţele mele, cu o putere nebănuită, ca un peşte mare abia scos din apă, şi fără o vorbă începu să sară de îndată şanţul în ambele direcţii, de pe un mal pe celălalt, în zig‑zag, îndreptându‑se în direcţia cântecului, şi repetând la fiece săritură peste şanţul fermecat: - Neranţula fundoti! Neranţula fundoti! Rămăsei pironit locului, urmărind cât puteam, cu pri­virea, năluca uşoară a Neranţulei mele. Apoi, timp de câteva clipe, mahalaua fu stăpânită de o tăcere de moarte pentru sufletul meu, când în sfârşit vocea iubită izbucni în beznă: - Haide, Marco! Haide, Marco! O clipă mi se năzări să fug, să n‑o mai văd niciodată, dar rânduiala soartei este nemiloasă şi mă supusei, ca şi cum două mâini drăgăstoase m‑ar fi împins: du‑te, du‑te spre aceea care te cheamă! Pornii... Ca un fermecat. Un prim felinar şi două siluete - Epaminonda şi Ne­ranţula - răsăriră din beznă, apoi la vreo douăzeci de paşi mai în urmă, alte felinare şi alte siluete: vreo zece băieţi greci, între zece şi cincisprezece ani. Toţi erau des­culţi şi cu capul gol. Felinarele, ce li se legănau în mâini, erau făcute din pepeni mari, goliţi de miez şi găuriţi cu crestături, de tot felul: rotunde, pătrate, rombice, triunghiulare, dreptunghiulare, semilune, prin care se stre­cura lumina unei lumânări fixată pe fundul pepenelui. Unele felinare aveau găurile lipite cu hârtie străvezie şi multicoloră. La apropierea mea, Epaminonda se opri. Ceata lui făcu la fel, păstrând distanţa. Înţelesei că aveam de‑a face cu un căpitan. Orice grec se naşte căpitan. Îşi ridică pepenele‑felinar care ne lumină o clipă feţele, în timp ce Neranţula, tăcută, sta foarte aproape, dreaptă, cu mâinile la spate. Faţa lui Epaminonda, osoasă şi oacheşă, îmi fu îndată simpatică. Nu‑i lipsea sinceritatea. Era o haimana puţin mai mare şi mai puternică decât mine. N-avea trufia gre­cească, pe care n‑o puteam suferi. îmi întinse mâna, adresându‑mi-se cu un glas aproape bărbătesc: - Bună seara, Marco! Fii binevenit în mahalaua noas­tră. Neranţula (îi şi zicea astfel!) spune că eşti de treabă. Şi eu şi ea suntem la fel. O să vedem unde o să ajungem, cu o fată cumsecade, iubită de doi băieţi la fel şi pe care şi ea‑i iubeşte! Acum, hai să cântăm şi să hoinărim împre­ună. Mi se pare că ştii greceşte? Fără să‑mi aştepte răspunsul, luă comanda cetei - cu Neranţula între noi doi, braţ la braţ - şi porunci: - Hei, palicari!... unu, doi, trei:   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti…”   ………………………………………………………………………… Marş în cadenţă perfectă şi veselie săltăreaţă. Pământul tremura sub paşii noştri. Inimile, la fel. Cu capul dat pe spate, Epaminonda domina toate celelalte voci. Şi mi se părea că şanţul, pe a cărui margine umblam, deve­nise mai puţin întunecos.   [1] Mic portocal amar.   [2] Strada grecească, botezată de români astfel, deoarece, îi auzeau pe greci, spunându-şi, de dimineaţă până seara: Kalimera (bună ziua). gasiti aici................https://latimp.eu/nerantula-de-panait-istrati-teatru-audio-la-microfon-drama-1985/ teatru radiofonic la microfon

BĂTRÂNII PERLMUTTER Constanța e un mic Stambul românesc tolănit alene pe anticul promontoriu al Mării Negre sanctificat de exilul lui Ovidiu, poetul nefericit a cărui statuie visătoare împodobește piața ce-i poartă numele și face să bată în piepturile românilor toată mândria gintei latine. Turci, ovrei, bulgari, armeni, greci, tătari forfotesc într-o pitorească promiscuitate, discută tot felul de afaceri și fac s-ajungă la urechile românilor toate dialectele Levantului. Aici, călătorul cosmopolit se simte la el acasă, găsește mâncări gătite după gustul lui, oameni care-i plac și deprinderi care i se potrivesc. Din 1906, Constanța a devenit cel mai important port balcanic. În anul acela, guvernul român a inaugurat, pe socoteala sa și, s-o recunoaștem, cu prețul a mari sacrificii, un serviciu regulat cu patru nave rapide care fac cursa Constanța-Constantinopol-Pireu-Smirna-Alexandria Egiptului. În felul ăsta, într-o singură săptămână, călătorul care lua la Paris Orient-Expresul, putea ajunge pe pământul faraonilor în modul cel mai confortabil și fără altă bătaie de cap, decât să sară la Constanța din expres în pachebot. Acesta, alb ca o lebădă, și arzând în căldări țiței, făcea 17 noduri pe oră și dădea, în cele mai favorabile condiții, un deficit de câteva zeci de mii de lei aur pe călătorie. Poporul român, căruia nu-i călca niciodată piciorul pe ele, plătea cu trufie, gândind la nobilele sale origini, dar asta era altă poveste…   În dimineața aceea de sfârșit de octombrie, Dacia intrase în portul Constanța pe o vreme foarte proastă. Era la a treia cursă. Morocănoși și palizi, cei câțiva pasageri care coborâseră se eclipsară foarte repede, luați, aproape toți, de trăsura unui mare hotel. După care, vaporul păru să răsufle ușurat – bijuterie de-un alb imaculat, profilându-se de-a lungul cheiului negru și pustiu pe care o santinelă preocupată îl măsura de la un cap la altul cu pași obosiți. Și iată-i apărând, unul câte unul, ca șoarecii, funcționarii, bucătarii, mateloții, cărora serviciul le permite s-o șteargă aproape imediat după acostare. Unii se despărțiră îndată, cu câte o strângere de mână grăbită și cu două vorbe spuse la repezeală. Ăștia erau „băieții însurați”. Ceilalți, „băieții de treabă”, se duceau în grupuri mici să bea un pahar de vin „românesc” și să guste o bucățică de „pastramă” de berbec în vreo tavernă, pe care în Levant numai ovreii știau să le chivernisească pe gustul amatorilor de „bucățele rare”. Își făcu apariția și Sotir. Era scrupulosul cambuzier de pe Dacia, omul care nu se grăbea niciodată sau, în orice caz, nu arată că s-ar grăbi. Era cel mai vechi dintre navigatorii români din leatul lui, foarte respectat de toată lumea, fie ei superiori sau subalterni, pentru numeroasele lui stagii pe vapoarele străine, pentru experiența lui vastă și pentru că vorbea câteva limbi fără să o facă pe grozavul. Fire melancolică, totdeauna distrat, Sotir era punctual „ca orice om căruia nu-i place să primească bobârnace”. Și cu toate că era prea solitar pentru un marinar, camarazilor lui le era drag, și între ei îi ziceau „bărbosul”. Pentru că Sotir, din toată marina română, era singurul care avea barbă atât de frumoasă, creață și sură; dar părea sălbatec, gata de bătaie, temperament de cambuzier veritabil. De fapt, viața lui nimeni n-o știa decât din auzite. Nu-i plăcea să facă confidențe. Sub braț cu un pachet de trufandale exotice – curmale, ananas, nuci de cocos –, Sotir, punând piciorul pe uscat, oferi santinelei un pachet de țigări egiptene. Ostașul îi mulțumi: — Numai dumneata, domnu’ Sotir, te mai gândești și la noi, amărâtele de santinele. — Deh, fiule, poate că ăilalți au griji mai multe decât mine! Din port, cambuzierul porni drept spre strada Mangaliei, mahalaua cea mai nenorocită a Constanței, înțesată, inaccesibilă din septembrie până-n aprilie. Dar Sotir era om de nădejde, avea picioare bune și inimă la fel. Și, mai ales, știa ce vrea. — Mai întâi, hai să le spunem bună ziua bătrânilor Perlmutter. Și intră în curtea desfundată pe care o revede întotdeauna cu plăcere. Tocmai în clipa aceea apăru Hanăle, o fetiță de zece ani, puțintică, o miniatură a Estherei, brună și slăbuța, ultimul copil al lui Perlmutter. Era îmbrăcată curățel în dimineața asta, cu o rochie roșie. Și ochii ei rotunzi, cu lumina strălucitoare, mari-deschiși, păreau să plutească cu dispreț pe deasupra noroiului din jur. — Veniți la noi? exclamă fetița într-o românească curată, văzându-l pe Sotir. Dar nu-i nimeni acasă! Știți, azi e șabăs, e Yom Kippur! Părinții mei s-au dus la sinagogă, să se roage și să postească toată ziua. — De-asta, gândește Sotir, sunt închise toate prăvăliile evreiești în dimineața asta. Deh, e ziua cea mare, când ei își cer iertarea păcatelor pe tot anul! Avrum Perlmutter o să-și petreacă toată ziua cu Iehova, alături de mentorul său, de reb Zalman, așa că să-i lăsăm în pace. În timpul ăsta fetița-i dădea zor cu gânguritul, părea prea serioasă pentru vârsta ei. — Și-am să postesc și eu pân’deseară. Pentru prima oară anul ăsta, c-am împlinit unsprezece ani! Și ananasul ăsta-i pentru noi, ca data trecută? — Firește, răspunse Sotir, puțin cam ursuz, e pentru tine și pentru bătrâni, din partea fratelui tău Isaac. Nu vrei să-l mănânci acuma? — Oh, nu! Cum se poate?! Ce-o să zică reb Zalman?! Și fetița, jenată, aruncă o privire în jur, să vadă de nu cumva această prozaică sugestie fusese auzită de vreo ureche indiscretă. Dar, liniștită, întinse mâinile spre pachet. — Am să-l duc în casă. — Ba nu, spuse în glumă Sotir. Nu vreau să te ispitesc. Ești în stare să-l mănânci pe ascuns. Pachetele astea două sunt pentru voi, am să vi le aduc mâine. Și marinarul plecă agale, impasibil, pierdut cu totul în gândurile lui. — Ce rasă plină de mistere. Ovreii ăștia, tot ce fac, fac cu frenezie. Niciun neam nu-i atașat cu atâta pasiune violentă de trecutul său; și cu o pasiune tot atât de violentă, îl părăsește. Ei se manifestă sau se reneagă, la fel de nebunește… E un mister!   *   A doua zi aproape că se-nserase când Sotir intra în curtea sordidă de pe strada Mangaliei, în fundul căreia bătu timid la o ușă prăpădită. Rifca, îmbătrânită și gheboșită, o crăpă cât să poată scoate capul afară, dar recunoscându-l pe prieten, se dădu îndărăt, o deschise larg, încurcându-se în vorbe: — Ah, dumneata ești, kir Sotir! Intră! Să-ți dea Dumnezeu zile, omule cu vești bune! Intră! Ce bucurie, ah, ce bucurie! Apoi, strigând către bărbatul ei: — Avrum, Avrum! A venit kir Sotir! Sotir se afla din nou în odaia mare a croitorului sărman. Miros de ceai, de stofe, de mangal încins în fierul de călcat. Cald ca într-o baie. Aer stricat. Dezordine, sau mai curând indiferență față de tot ce nu mișcă… Cu nasul în abajurul unei lămpi cu gaz, Avrum făcea să duduie pământul cu mașina lui de cusut și îi trebui un timp până să audă chemarea nevesti-sii. În fine, opri țăcănitul acela asurzitor, privi pe deasupra ochelarilor și, se ridică, biet bătrân sfrijit, alb tot, dar cu ochii încă strălucitori, cu mersul sigur: — Sunt fericit să-ți pot strânge mână, kir Sotir, spuse el într-o românească corectă. Ia, te rog, loc aici lângă reb Zalman. Într-un colț luminat puternic de o a doua lampă, ședea, într-o aureolă de tihnă senină, reb Zalman, un bătrân cu barbă mare, căruntă, și cu perciuni lungi. Bea ceai și își ștergea cu gravitate picăturile de sudoare de pe frunte. Pe cap avea o tichie neagră, pe care n-o scotea niciodată. Când Sotir se apropie de el, se ridică în picioare cu ceașca într-o mână și pe cealaltă o întinse spre marinar cu degetele răsfirate, după obiceiul evreiesc, rostind stâlcit cuvintele românești: — Fii binevenit, prietene Sotir. Ei, cum a fost călătoria? S-a-ncheiat cu bine? — Binișor, reb Zalman. — Dumnezeu să te ocrotească-ntotdeauna, zise Rifca, și pe pământ și în călătoriile pe mare, pentru că ți-e milă de bieți ovrei ca noi. — Mulțumită dumitale, kir Sotir, adăugă Avrum, mai putem și noi să aflăm câte ceva despre soarta nefericitului nostru Isaac, care se stinge departe de noi, acolo-n Egipt… — Fie-ți milă de noi, Iehova, Dumnezeul nostru, oftă Rifca ridicând spre tavan chipul ei radiind dureros. Și după ce murmură în idiș câteva cuvinte de neînțeles acoperindu-și fața cu mâinile ei mici și grăsuțe, duse colțul șorțului la ochii înroșiți și, înseninată, îi explică lui Sotir: — Avrum al meu, dintotdeauna am spus-o, n-a fost destul de sever cu copiii noștri. Așa c-am fost greu pedepsiți. M-am rugat de mila Cerului. Sărmana de mine… Apoi se grăbi să aducă ceai celor trei bărbați ce ședeau în jurul lămpii. — Și, cu școala dumitale, mai merge, mai merge, reb Zalman? întrebă Sotir cu interes. Desigur, copiii tot te mai necăjesc și părinții tot nu-ți plătesc…! Hai cu mine în Egipt, acolo au nevoie, s-ar părea, de rabini care să-i învețe Talmudul, și ai să găsești copii cuminți, pe care să-i înveți să-l cinstească pe Iehova. — Eu, de-aici nu mă mișc. Sotir, eu sunt un sedentar, n-am nicio poftă de călătorit. Nu-i peste tot aceeași lume? Nu-s aceiași oameni? De-atâtea ori chiar dumneata mi-ai spus-o, dumneata care de douăzeci de ani bați continentele. Cât despre mine, Dumnezeu m-a trimis la Constanța, uite, ’s mai bine de patruzeci de ani de-atunci, și cu toate că aici sunt ovrei puțini și că, de când s-a prăpădit nevastă-mea și se odihnește-n pace-n cimitirul din Constanța, n-am alți prieteni decât pe Perlmutteri și am să rămân aici, legat de trecut, toată viața. Nu-mi plac schimbările, cum îi place tineretului de azi și cum îți place și dumitale, Sotir. Mi se potrivește mai bine statul pe loc; pentru că, numai în continuitate e credință. — Ești modest, reb Zalman. Te îngropi într-o viață ștearsă și umilă, cu toată învățătura dumitale mare. Nu vrei să știi de beția spațiilor vaste și de schimbările neașteptate! — Și dumneata, Sotir, care nu vrei să știi de beția unei vieți sedentare ovreiești ce-ți umple inima și sufletul! În adevărata umilință în fața lui Iehova inima își află împăcare. Trufia-i ceea ce face pe copii să se abată de la calea părinților lor… — E logic, zău, exclamă Sotir. Copiii calcă-n picioare trecutul. Trecutul nu trebuie să se prelungească-n viitor, dacă suntem cu-adevărat prietenii progresului omenesc. Copiii au dreptul la revoltă! — Da, Sotir. Ai dreptate. Dar uiți că viitorul își trage seva din trecut, și trebuie să-l menajeze, pentru că-i datorează experiența. — E-o fericire că-l avem pe reb Zalman cu noi, făcu Rifca, aproape cu voioșie. Ce ne-am fi făcut fără sprijinul lui! Nici Avrum, nici eu n-am fi fost pe lumea asta, fără prietenul și duhovnicul nostru cel mai bun… — Și fără kir Sotir, completă Avrum, care totdeauna înainte de a pleca în țări îndepărtate vine să ne facă o vizită, ce-am mai fi știut noi despre soarta copiiilor noștri? Da, kir Sotir, dumneata aduci câte un pic de bucurie în casa asta tristă… — E-adevărat, aprobă Rifca. Păcat că ești un „goi”, kir Sotir. Știi că reb Zalman e puțin rudă cu noi? Și el e un Perlmutter. E… cum să-ți explic eu… Bunicul lui era văr de-al doilea cu tatăl bărbatului meu, nu-i așa, Avrum? — Lasă astea, Rifca. Să vedem mai bine ce ne spune kir Sotir. — Ai dreptate, Avrum. Spune, kir Sotir, cum îi merge lui Isaac al nostru? E-adevărat că-i sănătos, cum ne scrie el? Hanăle, care tocmai desfăcuse pachetul adus de Sotir, citise cele câteva rânduri scrise-n grabă în idiș și asista cu gura căscată la toată conversația, din care nu-i scăpa un cuvânt. — Îi merge bine, îi merge foarte bine, răspunse Sotir cu o vivacitate pe care reb Zalman o găsi cam forțată. Perlmuterii îl fixară îngrijorați pe marinar; mama insistă: — Nu-i prea slab? — Nu-i slab deloc. — Câștigă bine? — Destul de bine… când lucrează. — Cum, „când lucrează”? Nu lucrează întotdeauna? — Nu, firește că nu. Câteodată n-are de lucru, cum se-ntâmplă oricărui muncitor. — Ah, acuma-nțeleg de ce ne cere de-atâtea ori parale. Și cu toate astea, Isaac e-un pălărier cum nu erau mulți ca el în București. Ar trebui să aibă totdeauna de lucru. — Da, aprobă Sotir, Isaac e un pălărier foarte bun, numai că, asta-i, în Egipt se poartă mai mult fesul. — Dracu’ să-l ia de fes! blestemă Rifca, ridicându-se să se ducă după ceai. Reb Zalman o privi pe Rifca cu un aer sever, dar nu spuse nimic. Interveni Avrum, cu vorbirea lui astmatică: — Scrisorile băiatului nostru Isaac devin din ce în ce mai de neînțeles, din ce în ce mai scurte, kir Sotir. Mintea lui, mi se pare, e destul de tulbure. Nu-l mai recunosc pe băiatul deștept de pe vremuri. S-o fi apucat de băutură? — Hm, făcu Sotir cam încurcat. I se mai întâmplă și lui, ca omului, de prea multă amărăciune. Fiind singur, și silit să trăiască departe de ai săi, deh, un pahar, din când în când, nu-i o crimă… — Ba-i crimă, kir Sotir, e crimă! se tângui croitorul cu respirația întretăiată. Să ai un bețiv în familie… asta-i o rușine! Ovreii nu beau… Noi trudim, bieți bătrâni, din zori și până-n miezul nopții, pentru o bucată de pâine. Cinci copii… i-am hrănit, i-am îngrijit, i-am crescut, am sacrificat totul pentru ei, și-acuma, pentru ei nici nu mai existăm. În afară de Hanăle, toți cinci de mult ar fi putut să ne-ajute, dar n-o face niciunul. Nu mai existăm. Copiii noștri sunt ca și morți pentru noi. Și noi, pentru ei, tot ca și morți suntem. Toți s-au împrăștiat, ca bătuți de vânt. Știi și dumneata… Ne-a mai rămas Hanăle, ea-i un copil încă, micuță, dar ce poate face ea ca să ne-ndulcească soarta? Uite, se împlinesc patruzeci de ani de trudă, de griji, de cheltuieli pentru școală bună și totul a căzut baltă. Ce crimă am făptuit în ochii lui Dumnezeu, ca să fie atât de crud și nedrept cu noi? Avrum, drept ca o prăjină, alerga prin toată odaia ocărind și rostindu-și indignarea; apoi, fără suflu, se trânti în fotoliul cel vechi. Nevastă-sa alergă să-i dea ceva să bea, îl certă la rândul ei, tânguindu-se: — Ah, kir Sotir, mai rău păcătuiește săracul în fața lui Dumnezeu decât bogatul. Dacă-n cer se ține socoteală de toate câte-a spus omu’ la supărare, atunci s-a isprăvit cu mântuirea sufletelor noastre. Oh, vai de capul meu! Chin pe lumea asta, chin pe lumea ailaltă. La ce bun să te mai naști… — Nu blestema, Rifca, zise reb Zalman cu blândețe. Crede-mă, Dumnezeu n-are nicio vină-n chestia asta. — Bărbatu-meu, săracu’, se crede atât de nenorocit, încât se leagă și de cele sfinte. Până și rugăciunile le spune acum numai din vârful buzelor. Ce vrei, orice răbdare ajunge odată și-odată la capăt. De la zece ani de când se tot chinuie… — Și-acum, se vaită Avrum, suntem loviți în ultima noastră speranță, în Isaac, cel mai bun și cel mai blând dintre copiii noștri. Într-adevăr, e prea mult… — Dumnezeu ne-a dat minte să ne călăuzească, îl consolă reb Zalman. — Și-o inimă să ne zăpăcească mintea, îi tăie Sotir vorba cu duhul blândeții. — În operă Creatorului, kir Sotir, nimic nu-i făcut ca să „zăpăcească” … — Poate, dacă ești mort… Ridicându-se să plece, Sotir strânse cu căldură mâinile celor trei Perlmutter, o sărută pe Hanăle și zise părinților lui Isaac: — Voi n-ați greșit cu nimic, nici copiii voștri și… nici Dumnezeu. Vinovatu-i altul, dar voi sunteți prea bătrâni ca să-ncepeți astăzi să-i dați de urmă. Hai, vă las sănătoși și să vă găsesc sănătoși! — Vrei să fii atât de bun să treci mâine să iei un pachețel pentru Isaac? — Desigur. Am să trec…     *   În ziua îmbarcării Sotir trecu din nou pe la Perlmutteri. Îl găsi pe reb Zalman la locul său obișnuit, bându-și ceaiul, cu picături de sudoare pe frunte. În aerul încins din odaia în dezordine, Avrum sta, ca întotdeauna, plecat pe mașina de cusut. Rifca și Hanăle, agitate, pregăteau în bucătărie un pachet pentru scumpul lor Isaac. Îi trebuiră din nou câteva minute lui Avrum până când să oprească mașina. În timpul ăsta reb Zalman, în colțul lui preferat, stătea de vorbă, cu glas scăzut, cu Sotir. — Nu-i așa, kir Sotir, că aseară i-ai mințit puțin? Bietul Isaac trebuie să fi-ncăput în ghearele beției. Teamă-mi e că n-or să-l mai vadă niciodată! — Și mie mi-e teamă. Dar nu orice adevăr poate fi spus, șopti Sotir la urechea lui reb Zalman. Acesta, închizând ochii, începu îndată să miște buzele sale cărnoase, murmurând o rugăciune care de obicei se spune pentru un bolnav: „O, Doamne Atotputernice, tu ești Dumnezeul bunătății și al îndurării, ai făurit lumea cu dragoste și cu dragoste judeci făpturile tale. Fie-ți milă, Doamne, de noi, de poporul lui Israel, poporul tău ales, ai cărui fii suferă, și printre ei și Isaac al lui Avrum.” Sotir, deprins cu asemenea monologuri, continuă să-i vorbească la ureche: — Nefericiții lui părinți ar cădea trăsniți dac-ar ști în ce hal de beție a ajuns fiul lor cel mai drag. După Iosel, după Esthera, după Haim, după Simon, iată că și Isaac, ultima lor speranță se năruie. E trist, într-adevăr, pentru sărmanii noștri Perlmutteri. — Da, da, făcu reb Zalman. Lui Avrum al nostru toate-i merg de-a-ndoaselea. Nici rude, nici copii, numai amărăciune. Și, merge oare lumea mai bine? Avrum, cu aerul mulțumit al omului care-și săvârșise munca pentru ziua aceea, uitând pentru o clipă de astmul său și de lamentările din ajun, se așeză și el lângă cei doi prieteni. Rifca aduse pachetul, cu nesfârșite indicații. — Am pus și o sticlă de țuică, pentru că ajungi (Dumnezeu să-ți binecuvânteze voiajul) tocmai de sărbătoarea Torei. Lui Isaac îi plăceau atât de mult sărbătorile noastre… Să-și aducă aminte de petrecerile de pe vremuri! Dumnezeu ne-a dat Tora cu bucurie, și-n ziua asta a anului îi e îngăduit chiar și unui ovrei să se-mbete… Sotir și reb Zalman se priviră semnificativ, apoi Sotir spuse: — Am să-i duc și ziare vechi românești; le citește cu mare curiozitate. Rifca le servi o gustare modestă: șalău marinat, măsline, castraveți murați; toate astea împreună cu ceaiul nelipsit, dar cu aromă fină care dezleagă limbile. Spre marea satisfacție a Rifcăi, cei trei bărbați făcură toate onorurile eforturilor ei culinare. Și toată încăperea începu să se umple de vibrații înaripate, iar vocile, când grave, când voioase, se-auzeau până-n curte. — Greșeala voastră, a ovreilor, spuse în glumă Sotir, e c-aveți prea multă viață-n voi, într-o vreme în care a trăi din plin este o crimă. Ca oricine-i prea bogat în seva vieții, plătiți și voi un tribut îngrozitor celor mediocri. Voi sunteți sau buni, sau răi, niciodată mediocri. — Ce vrei, spuse reb Zalman, un ovrei n-are dreptul să fie mediocru. Uită-te la un „goi”; ce-i lipsește? Muncește toată săptămână, și duminica se-mbată. Pentru el zilele se scurg liniștit pentru că lui îi fac plăcere chiar și bucuriile mai grosolane. Dar bucuriile noastre, la fel de puternice ca și ale creștinului, sunt cu totul de altă natură. — Eh, fleacuri, îl necăji Sotir. Iar începi cu misticismul dumitale sentimental. Fii realist, reb Zalman, nu mai tânji după viața voastră plicticoasă. — Sunt realist în felul nostru, Sotir, și ca să poți înțelege toată universalitatea vieții noastre plicticoase, nu trebuie s-o judeci din afară. Trebuie să trăiești „viața ovreiască”. Dar, din păcate, până și copiii noștri n-o cunosc. Ce știu ei acuma despre viața asta ovreiască atât de profundă, dar care ne înmoaie inimile de umilință și ne umple sufletele de fericire! Reb Zalman își șterse fruntea și continuă: — Uită-te la Yom-Kippur-ul nostru, pe care l-am serbat alaltăieri. E cea mai mare sărbătoare – și sărbătoarea noastră supremă se manifestă prin post și rugăciuni timp de douăzeci și patru de ore în șir. Și, știi, pentru noi e totdeauna sărbătoare când spiritul triumfa asupra materiei, „înlăuntrul nostru”. — În fiecare an, interveni Avrum, reb Zalman oficiază în ziua asta de sărbătoare, și vocea lui de cantor parcă-i vrăjită, ne-nfioară până-n măduva oaselor. Și melodiile mă urmăresc luni întregi, pe mine, care nu mai sunt credinciosul de altă dată. — Da, continuă reb Zalman, bucuriile ovreiului sunt spirituale, chiar dacă puțin încețoșate de tristețe, pentru că, cum să poți uita trecutul glorios și decăderea poporului tău? După trei mii de ani el se mai gândește încă la a nouă zi de Ab, ziua funestă a distrugerii celor două temple. Așa că ovreiul trăiește mai mult în trecut și-n viitor decât în prezent. El așteaptă, așteaptă cu încredere timpuri mai bune, așteaptă venirea Mesiei. Și cu venirea lui, micile noastre mizerii meschine vor dispare… — Și tot așteptând venirea Mesiei, gemu Avrum îndurerat, eu aș vrea să-l revăd pe Isaac al meu! — Cine știe, îl consolă Rifca. Cu ajutorul lui Dumnezeu poate c-o să-l mai vedem. — Ah, exclamă reb Zalman. Dac-ar putea veni în țara lui, lângă bătrânii lui părinți… Sotir, înălțând capul, cu barbă-n vânt: — Deh, voi uitați, amicii mei, că Isaac a dezertat din armata Majestății Sale Regelui României, că atâți alți Isaac și Niculae. Dar Isaac al nostru nu-i un dezertor de rând: el e feciorul lui Avrum Perlmutter. Și Avrum Perlmutter plătește azi păcatul ereditar cu pătimirile copiilor săi. Păcatul lui e că n-are-n vine un sânge mediocru. Știu foarte bine, nu-i nevoie să ai sânge nobil ca să dezertezi din armata regelui, chiar în felul lui Isaac, care-a zvârlit armă când nu mai avea de făcut decât o lună din trei ani de cazarmă. — Revolta împotriva sorții se răzbună, îl corectă reb Zalman cu calmul său obișnuit. Înduioșat și aproape cu seninătate, Avrum bolborosi: — Cât a suferit Isaac, sărmanul de el, în ăști trei ani, nimeni nu știe… — Cel ce-și trăiește viața în afara Domnului, suferă, zise reb Zalman oftând adânc. — Povestea lui Isaac, îi luă Sotir apărarea, e, la drept vorbind, povestea oricărui om prea bogat în seva vieții. Sunt două feluri de oameni. Omul-vierme, netulburat deloc în amorțeala lui milenară și care-și duce existența lui măruntă fără prea multă trudă. Durerile lui? Ce pățește șopârla? Dintr-un fleac îi cade coada, dintr-un fleac îi crește la loc, și totul costă doar câteva picături de sânge rece. Bucuriile? Mângâierile gâtlejului și ale unor anume alte organe. Asta-i tot; iată omul, omul mulțumit de viața lui. A fost de-ajuns un bobârnac ca să fie pus în mișcare. Și de-atunci, gângania mișcă, mișcă… Din fericire, continuă Sotir într-o tăcere absolută, spre gloria Vieții, mai există și un alt fel de om: cel care nu-i niciodată nicăieri mulțumit! Nu-i mai place să facă ce-a făcut prea multă vreme, nici să stea acolo unde-a stat prea multă vreme. Mai bine să dea-ndărăt decât să mucegăiască într-un loc. Mai bine să urle de durere decât să nu simtă nimic. Un asemenea om nu poate nici să râdă-ntr-una, nici să geamă-ntr-una, precum nu poate dăinui mult nici în bine, nici în rău. În toate se simte bine, o vreme, chiar și-n pușcărie, dar în nimic la nesfârșit, nici chiar la libertate. E omul care a inventat roaba, dar nu s-a oprit la atât. E omul care dă brânci vieții fără-ncetare și-o împinge-n toate extremele, bune sau rele. Felul ăsta de om poate să pară foarte interesat, interesat ca un egoist, dar nu e, nu e pentru că, dacă-i iei totul, se simte și mai bine! Taie-i o mână, o să lucreze cu picioarele. Sotir sorbi din ceai și continuă: — În toate rasele sunt fel de fel de tipuri de oameni de-ăștia, dar una singură-i plină de crapă de ei: rasa ovreiască! Așa se explică neputința ei de-a urma legea tuturor celorlalte rase, care-i aceea de-a ajunge la apogeu, apoi se oprește și o ia la vale. Și dacă, o dată pe an, voi vă căiți și vă-nălțați în nori, tot restul anului neamul vostru-i cât se poate de realist. Și asta-i ce-mi place mie la voi! Poporul evreu trăiește pe pământ. Și de asta fiecare ovrei face cât doi. Pe-un ovrei, de-l iubești sau de-l urăști, e același lucru, pentru că el e deasupra și-a iubirii și-a urii. Ovreiul e viața în mersul ei… — Oh, ce frumos vorbești! exclamă Avrum. Îmi place să te-ascult, la „zilele dumitale mari”. — Judeci lucrurile sănătos, kir Sotir, îl aprobă reb Zalman. Doar atât: eu aș adăuga că mai e un al treilea fel de om, acela care, după căutări chinuitoare, a ajuns la certitudinea că-i la fel de mulțumit în nenorocire ca și-n fericire. — Felul ăsta de om se găsește foarte rar la oricare dintre neamuri, observă Sotir. — De acord cu dumneata. — Ce fericită sunt că vă văd de acord, cu toate că semănați atât de puțin unul cu altul, exclamă Rifca, care nu pierduse un cuvânt din tot ce se vorbise. Vru să continue, dar se încurcă și tăcu, intimidată de-a fi îndrăznit să întrerupă cu trăncăneala ei de femeie, discuția abstractă a bărbaților. Ea avea respectul instinctiv al femeii ovreice pentru toate discuțiile teoretice. „Eu nu-s decât o biată femeie bătrână, gândea ea, neînsemnată în fața acestor trei inteligențe de seamă. De-ar continua… Văd că Avrum al meu arde de pofta de a vorbi. E singura lui distracție!” Și, ca să-și ascundă jena, o apostrofă pe Hanăle: — Du-te și te joacă cu copiii! Ce stai să ne sorbi din ochi?! Hanăle, rușinată, nemulțumită că a atras atenția asupra sa, ieși, după unele ezitări, retezate scurt de-o observație a lui Avrum. — Tot suntem bine dispuși, reb Zalman, cântă-ne ceva, se rugă Sotir. — O să vă plictisească. — Ba deloc, reb Zalman. Nu fi exclusiv, împarte-ți darurile și cu un „goi”. Isaac mi-a vorbit de multe ori despre vocea dumitale frumoasă. — Să-l lăsăm mai întâi pe Avrum să ne povestească ceva. Îi place atât de mult să vorbească! — La vârsta mea – șaizeci de ani trecuți de mult –, zise Avrum cu modestie, amintirile sunt singura plăcere care mi-a mai rămas. Dar poveștile mele, le știți pe toate, și de născocit nu mă mai pricep. — Asta n-are nicio importanță, zise reb Zalman. — Povestește-ne din viața dumitale, zise Sotir imperativ. Încântat, Avrum începu să vorbească: — Păi da, e-adevărat. Dacă-s sărac astăzi, și uitat, sunt bogat în amintiri, pentru că am lăsat în urma mea o viață agitată. Mă trag dintr-o familie de hahami. Dacă merg înapoi până la străbunicul meu, Perlmutterii n-au făcut altceva decât să taie ritual găini, gâște și vite mari. Și, ca să rup cu tradiția pe care tatăl meu voia, firește, să mă vadă ducând-o mai departe, într-o bună zi am șters-o din casa părintească de la Botoșani, când aveam zece ani, și m-am dus la București, unde m-am angajat ucenic la croitorie. Hainele frumoase mă atrăgeau grozav… „Prefer să mănânc gâște, decât să le tai gâtul pentru alții”, îmi ziceam pe-atunci. Și, într-adevăr, am dovedit că sunt dintre cei care merită să se hrănească cu gâște: la douăzeci de ani eram croitor de mâna-ntâi. M-am însurat cu fata patronului, singură la părinți – uite-o aici – Dumnezeu să-i dea sănătate (Rifca dădu din cap), și am devenit coproprietar la Casa Zilbermann. Până aici, nimic de mirare: negustoria, industria, afacerile de bani sunt în mâna oamenilor cu inteligență mediocră. S-ar putea chiar crea un proverb potrivit: „Spune-mi tu câți gologani ai și-ți spun eu câtă minte ai!” Pentru că, dac-ar fi să judeci valoarea oamenilor după priceperea lor de-a face avere, ai avea de ce să-ți curmi zilele. Și așa, la douăzeci de ani, eu, Avrum Perlmutter, eram un om aproape bogat, iubit de nevastă și stimat de lume. Nu-mi părea rău deloc că rupsesem lanțul tradiției: să fii haham însemna să trăiești în mizerie. Și pe vremea aia aveam cinci lucrători de strunit, un socru de îngrijit și pe Rifca – tânăra mea nevastă – gata însărcinată, când mie încă nu-mi dăduseră mustățile. Cu toată „afacerea” mea, care mă ajuta să am de-a face cu toți „bogătașii”, rămăsesem un naiv, mărginit în îngustimea vieții ovreiești, neștiutor în ale lumii mari. Mă plictiseam. Dar, nenorocirea ne pândește ca să ne rupă monotonia fericirii. Voiam să știu ce-i aia viața. Acuma mă atrăgea orașul mare, cum pe vremuri mă atrăseseră hainele frumoase. Și soarta, repede, mi-a dat ocazia. La recrutare, trasul la sorți m-a aruncat la Galați, la regimentul 11 infanterie. Așa, mare croitor cum eram, m-am trezit într-o bună dimineață tuns chilug ca un tâlhar. Am lăsat afacerea frumoasă, am lăsat nevasta însărcinată, am lăsat tot și, cu parale frumușele în buzunar, iată-mă la regiment cu recruții. Bani aveam, dar nu spuneam, nu făceam pe grozavul, făceam pe prostul, după niște sfaturi foarte cuminți date de socru-meu. Și-apoi, văzusem repede primejdia care-i păștea pe „fraieri”, mai ales pe ovrei. „Cu cât dai mai mult, cu-atât mai mult ți se cere, și dacă-ntr-o zi faci pe nebunu’, nu există mizerii pe care să nu ți le facă!”. Pentru același motiv mă feream să spun că sunt croitor. Și când m-au întrebat: „Perlmutter Avrum, ce făceai tu în civil?” „Să trăiți, dom’ plotoner, sunt tinichigiu!” am răspuns fără ezitare. Pentru că numai gândul să stau trei ani de zile la mașina de cusut, să-mi fac bătături, mă-nnebunea în așa hal, că preferam orice numai croitor să fiu, nu. Nu ținusem în viața mea o foaie de tablă în mână, dar cum știam c-o să trebuiască să lucrez pentru șefi, mi-am zis: „Dacă tot e vorba de angara, mai bine să mă sui pe acoperișuri. Mai schimb nițel…” E mai puțină supraveghere, vezi pe șefi de departe când se-apropie… Mai vezi fete drăguțe trecând… Ce vrei, eram tineri! Își aruncă ochii la Rifca, zbârcită, dar radioasă de pe urma poftei de vorbă a lui bărbat-su. — Și pe urmă, continuă Avrum cu pasiune, îndrăzneala mea mi-a purtat noroc. Meșterul tinichigiu de care țineam era un soldat ovrei, un tip grozav. El mi-a deschis ochii la viață, la orizonturile ei, la bărbați și la femei. Se-nțelege că nu mai avea nimic ovreiesc în el; carne de porc mânca, de băut bea de stingea, și se ținea și de fete. De multe ori, ca să mai uit de mizeriile serviciului, mă luam după el. Și, cât a ținut armata, m-a inițiat în viața ușoară și fără griji a creștinilor, care-i și-a ovreilor, pentru că, zău, altfel de viață nu-nțeleg! Cât despre servici, acceptam orice mi se-ntâmplă cu aceeași nepăsare, și, încet-încet, timpul trecea, lucrând când la un șef, când la altul, cu un pluton întreg de soldați zugravi, dulgheri, zidari și fel de fel de alți meseriași care-și slujesc patria construind case ofițerilor, muncindu-le pământul, crescându-le copiii. Și dacă ai norocul să nu cazi prea des peste-o brută, care să te bată pentru o nimica toată, poți să te socotești fericit c-ai făcut serviciul militar în felul ăsta, pentru că ajungi la eliberare fără să fi pus mână pe-o pușcă, nici să fi îndurat asprimea vieții de cazarmă. „Și atelierul tău, Avrume, și casa ta?” îmi ziceam în timpul ăsta, în anii lungi de serviciu militar. Ehei, când, în fine, m-am întors, atelierul, casa nu mai erau pentru mine decât amintiri „dinainte de armată”. Nu mai voiam să mă despart de prietenul meu Jankăl, tinichigiul. Ne-am stabilit la București, am înființat împreună firma Blumenfeld et Perlmutter – tinichigii, pe urmă, împreună, am aranjat să ni se dea la licitație lucrarea monumentală a acoperișului Camerei Deputaților, pe-atunci în construcție. Ca să-i facem praf pe concurenți și pe cei care ne preziceau falimentul în afacerea asta îndrăzneață, am plecat amândoi la Berlin, de unde ne-am întors într-o zi, beți turtă, dar cu un vagon plin de mașini perfecționate și cu patru lucrători specialiști. Toată tinichigerimea Bucureștiului căsca ochii la isprăvile mele de croitor improvizat tinichigiu, și când acoperișul a fost gata, toată lumea a recunoscut că-i o minune. Eram asaltați de comenzile cele mai ispititoare. Pe deasupra, asociatul meu devenise mare domn. Nu mai regretam deloc că lăsasem baltă croitoria, pentru că eram pe cale să fac avere cu asociatul meu, domnu’ Jacques Blumenfeld care, devenit „om de încredere”, făcea pe grozavul pe lângă „personaje marcante”. Nu mai lucra deloc, tot timpul și-l petrecea în oraș, pe la cabarete, sub fel de fel de pretexte… N-avea nicio importanță, pentru că eram la un pas de a face avere. Ne treceau pe la nas tot felul de afaceri grase și n-aveam decât să-ntind mâna ca să le umflu. Dar, din nou, începuse să fie prea bine. Începuse să-mi miroasă, mă plictiseam, îmi lipsea ceva și nu știam ce. Mi-am adus atunci aminte că la Berlin îmi dăduseră să beau fel de fel de limonade gazoase cu gust de fructe și colorate-n tot felul. O afacere bună, mi-am zis. Te costă doi bani jumate, preț pentru popor. Băuturi de-astea nu există în România. Am să le introduc eu. Am să devin un om tot atât de important ca domnu’ Jacques Blumenfeld. Și am plecat fără știrea asociatului meu, cu care mă certasem pentru un fleac. După o lună descindeam în Gara de Nord dintr-un vagon de clasa-ntâi, însoțit de un chimist neamț, noul meu asociat, un neamț adevărat, ăsta. Un vagon plin cu mașini ne urma și a sosit în bună regulă. De data asta, numele meu era primul pe firmă: Perlmutter et Keller – fabrică de limonade gazoase și sucuri de fructe. Dar băgai de seamă, ceva mai târziu, ce-i drept, că-n limonadele noastre nu era nici strop de „suc”, nici fărâmă de fruct. „Afurisitul ăsta de șvab o să mă bage-n pușcărie cu chimia și cu otrăvurile lui!” mi-am zis. Și nu m-am înșelat deloc. Afacerea noastră, după ce a avut un succes rapid, gata să ruineze dintr-o lovitură produsele similare, a eșuat lamentabil. Șvabul, cumpărat de fabricanții greci și români, a aranjat câteva intoxicări, destul de grave, a dispărut și m-a lăsat să mă descurc singur cu justiția. M-au arestat ca pe-un hoț. Rușine mare. Rifca s-a îmbolnăvit grav de disperare. Dar, totuși, s-a dovedit că nu eram vinovat, m-au eliberat pe o cauțiune grasă și-n cele din urmă, după o pledoarie faimoasă a unui avocat celebru, fost ministru, m-au achitat. Se-nțelege de la sine că pierdusem orice poftă s-o iau de la-nceput cu „sucuri de fructe”, pe care, totuși, eu le „introdusesem” în țară. Am fost foarte mulțumit să mă pot descotorosi de mașini pe un preț de nimic, vânzându-le concurenței și promițându-mi că n-am să mă mai duc niciodată la Berlin după „mașini”. „Să le fie de cap cu invențiile și cu mașinile lor!” Aveam în momentul acela treizeci și șase de ani, eram tată a trei copii și sărac ca-n ziua sosirii mele la București. Socru-meu – Dumnezeu să-l ierte – murise de cinci ani. Nici urmă de atelier, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Dar nu m-am descurajat deloc. Numai Rifca să se facă sănătoasă. Cât despre mine, m-am apucat iar de cusut, consolând-o: — Știi tu, Rifca, îi ziceam, de povestea cu omu’ care-ntr-o zi și-a pus o firmă așa ca s-o vadă toată lumea: „M-am lăsat de filosofie și m-am apucat de farmacie”; și pe urmă, după câțiva ani, a schimbat firmă și cine trecea putea citi: „M-am lăsat de farmacie și m-am întors la filosofie”! Ei bine, Rifcă, am făcut și eu cam același lucru… — Și de-atunci încoace, adăugă Avrum cu un oftat ușor, necazurile nu s-au mai lăsat de pe capul nostru. Copiii, bucuria noastră, care ne consolau de toate eșecurile, unul după altul, se făcuseră mari și au ajuns, tot unul după altul, pricina nenorocirilor noastre adevărate, care încet-încet ne-au dus la mizeria de azi, la mizeria cea mai neagră. Povestea cu copiii noștri o știți. N-are rost să mai zgândărim răni nevindecate. Dar, ce importanță are? Cât despre noi, am ajuns la capăt. N-au decât să facă ei mai bine, dar soarta lor e și mai rea decât a noastră. Cel puțin, am avut parte și de zile bune. Pe urmă, s-a-ntors roata. E bine și-așa. Pentru că, ce suntem noi decât un firicel de țărână măturat de vântul care trece?! Nenorocirea e că acuma, la bătrânețe, copiii ne-au uitat. Ei și?! E bine și-așa! Numai eu să n-am ce să-mi reproșez. Ca și toți ceilalți, am făcut și eu ce-am putut. Restul – ce-s eu, Dumnezeu? Mă zdrobește altul sau îi zdrobesc eu, îi sunt la fel de recunoscător vieții. Viața-i frumoasă și-n mizerie, și-n bucurie. Spune-le, Sotir, și lui fiu-meu și fiică-mii, că-mi îndur mizeria cu voie bună. — Foarte bine, Avrum, meriți toată admirația noastră, pentru că după toate mizeriile, nu ești un învins, ești un om mândru! — Pentru Avrum, ca și pentru orice bun ovrei, spuse reb Zalman, mizeriile pot fi îndurate, pentru că el își poate ușura sufletul preaslăvind pe Iehova. Apoi reb Zalman începu să îngâne, cu vocea lui caldă de bariton, un pasaj liturgic de Anul Nou, sărbătoare mare, ce cade cu opt zile înainte de Yom Kippur: — O Iehova! În ziua de Roș Hașana tu treci în cartea cea mare, și în ziua de Yom Kippur hotărăști irevocabil câți oameni se vor zămisli și câți vor pieri în cursul anului. Tu îi arăți pe cei ce trebuie să trăiască și pe cei ce trebuie să moară, pe cei ce vor ajunge la capătul vieții lor și pe cei ce nu vor ajunge. Unul se va bucura de-o viață liniștită și fericită și va aduna onoruri și bogății, celălalt va avea parte de zile chinuite și de umilințe și mizerie. Dar pocăința, rugăciunea și mila șterg și cea mai crâncenă dintre pedepse. Pentru că nesfârșită-i bunătatea ta. Tu ești încet la mânie și iute la iertare. Nu ceri moartea păcătosului, dimpotrivă, vrei îndreptarea lui, vrei să trăiască. Tu ești cel ce-a făcut omul, așa că-i știi slăbiciunile și patimile. E o făptură păcătoasă, ce din țărână a fost zămislit și-n țărână se-ntoarce. Ca o umbră trece, ca fumul se spulberă, ca praful se-mprăștie și ca visul dispare. Și omul își jertfește sufletul ca să-ți câștige pâinea… Dar tu, Doamne, tu ești un Rege atotputernic și etern. Aici, reb Zalman se opri din cântatul melodios. Se ridică și, întorcându-se cu fața la perete, spuse cu glas scăzut rugăciunea de seară legănându-se în extaz, înainte și îndărăt. Puțin după aceea, Sotir se ridică brusc. Nu mai avea un minut de pierdut, și plecă, sigur de el, după ce strânse cu putere mâna tuturor. — Întoarce-te curând, teafăr și sănătos, îi urară bătrânii Perlmutter, însoțindu-l până la poartă… Exact la miezul nopții, după ce Orient-Express-ul se oprise în dreptul lui la chei, pachebotul Dacia își înghiți pasagerii și ridică ancora. Puțin după aceea, farul de la Tuzla îi trimetea ultimile-i sclipiri. Marea Neagră îl sorbea în tenebrele ei. Și, prin aceste tenebre, pachebotul își tăia, cu ușurința celui ce-și cunoaște drumul, calea spre țara seninului etern, spre Egipt via Constantinopol, prima escală.      gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

O ÎNTÂLNIRE La 30 martie 1916, Panait Istrati părăseşte România, cu destinaţia Elveţia, unde va rămâne până în martie 1920. „Singur şi nefericit, în cea mai frumoasă ţară din lume, între anii sumbri din 1916 până în 1918, era gata să fiu învins de izolare. Şi de mizerie.” Caută de muncă: zugrav, de-a lungul Cantoanelor elveţiene, „plantează” stâlpi de telegraf curăţă gheaţa la un patinoar etc. Povestirea O întâlnire aparţine acestei perioade. Şomer şi fără bani, soseşte în 1917 la Lausanne, dormind la Azilul de noapte… O pagină impresionantă, de omenie rănită şi, în acelaşi timp, de preamărire a frumuseţilor pământului, de încredere în inima omului. Panait a scris O întâlnire la 26 martie 1921, la Nisa. A trimis-o lui Romain Rolland, care-l provocase să scrie, să-şi concentreze amintirile într-o operă „votivă”, solicităndu-l „să-i spună cu toată francheţea, dacă e cazul să se agate de ide ea de a scrie în franceză sau nu”, adăugând: „la voi iubi şi mă voi supune hotărârilor dumilale, chiar dacă mi-ai scrie în scrisoarea de răspuns: Dragă Istrati, aruncă-te în mare.” În scrisoarea din 29 martie 1921 Romain Rolland îi comunică aprecierile sale: „Am citit de două ori povestirea. Nu te îngrijora de franceza dumitale. Ai. Greşeli mari, dar uşor de îndreptat. Esenţialul este că ai darul scrisului. (…) Cât priveşte povestirea, ca este hună. Credehiar că ar putea fi publicată într-un ziar sau într-o revistă, fără nicio intervenţie.” Paginile autobiografice din O întâlnire nu au fost publicate în timpul vieţii scriitorului. Panait Istrati le-a considerat necesare numai pentru examenul de limbă franceză, dat în faţa lui Romain Rolland. Au fost editate postum, în revista „Manuscriptum”, nr. 4, 19~1, ulterior fiind incluse în voi. Amintiri. Evocări. Confesiuni. Edituraminen>a, 1985. Din galeria cunoştinţelor mele. Voi scoate şi voi prezenta acum un om. Primăvara. 1917. Coborâm de la Leysin la Lausanne. În căutare de lucru. Aveam atât de puţini bani. Încât, după două zile de alergătură zadarnică, mă văzui silit să renunţ la hotel pentru a-mi lungi economiile destinate hranei. Mă adresai unui sergent, cerându-i să-mi spună cum aş putea dormi fără plată. Îmi indică, destul de băţos, un azil de noapte situat sub un pod înalt. Seara mă dusei acolo să cer adăpost. Într-o sală lungă, prost luminată, se şi aflau douăzeci de oameni, aşezaţi în jurul unei mese dreptunghiulare. Vorbeau puţin şi pe şoptite. Majoritatea nu se cunoşteau. Cei mai mulţi discutau numai despre muncă. Erau şomeri. Unii dintre ei păreau nişte brute. Cred că erau obişnuiţii azilului. Nu se priveau în ochi. O clipă după intrarea mea, un bărbat cu şorţ alb şi în capul gol. Intendentul azilului, se opri din mers. Întrebându-mă oarecum pe neaşteptate: — Vrei să dormi aici? — Mi-a fost teamă şi un fel de ruşine. Cât pe-aci să-i răspund:.. Nu"! Dar venisem acolo ca să mă culc. Murmurai: — Da! Mă părăsi îndată. Dar. Puţin mai încolo, întoarse capul şi mă privi iarăşi din mers. Se părea că observase tulburarea mea. Şi, într-adevăr, nu mă înşelasem Oin cumsecade! Nu te voi uita. Şi dacă oamenii îmi vor îngădui un locşor sub soare, voi cutreiera într-o zi lumea în lung şi-n lat, ca să te caut şi ca să-ţi strâng mâna. Domnul M. Reveni puţin mai târziu şi-mi ceru hârtiile. Îi dădui paşaportul. Plecă să-l încuie în biroul său. După ce îşi aruncă privirea asupra lui. Se înapoie şi-mi spuse zâmbind, dând uşor din umeri: — Te vei duce mâine dimineaţă să-l iei de la comisariat, care-i foarte aproape de aici. Apoi mă descusu şi vorbirăm îndelung. Văzui în asta. Iarăşi, micul deget al Fiinţei invizibile, ingrată şi generoasă în acelaşi timp. Dar asta e o altă poveste. Ni se aduse fiecăruia câte un castron de pământ, plin cu o zeamă, şi o lingură. Dar în timp ce ceilalţi îl goleau cu repeziciune, nu putui înghiţi mai mult de-o lingură. În ciuda foamei. Era mălai fiert în apă. Fără grăsime, fără zahăr şi fără sare. Mă simţeam foarte stingherit. Gestul meu putea foarte bine jigni administraţia. Aş fi vrut din toată inima să sorb zeama aceea, cu riscul de-a mă îmbolnăvi. Dar nu puteam înghiţi. Vecinul meu din dreapta îşi sugea mustăţile pline de mălai. Părea intrigat. Se uita la mine ca un viţel! — Doamne, nu ţi-e foame! mormăi. Şi. Fără fasoane. Îşi scliimbă castronul gol cu al meu. Pe care îl goli cât ai clipi din ochi. Mă întreb şi acum. Dacă într-adevăr nu-mi fusese foame atunci. Domnul M. Se apropie, mă luă de braţ şi mă trase deoparte. Nu ştiu cum mă văzuse că nu măncasem. Îmi spuse, şoptit: — Vezi. Nu toţi sunt atât de simţitori ca dumneata. Dacă s-ar putea să le pui în faţă troaca asta toată viaţa, fără să le ceri ceva în schimb, n-ar pretinde mai mult! Simţeam cum lacrimile îmi umpleau pieptul şi-l rugai să mă lase singur. Se îndepărtă, bătând din palme şi strigând: — Haideţi! Toată lumea în sala duşurilor!… Tresării, cu privirea speriată. Dar el îmi făcu semn cu degetul să mă dau deoparte. Nu ştiam despre ce este vorba. Mica turmă o ştia mai bine decât mine şi nu-i făcea plăcere, deoarece se auzea un uşor murmur de împotrivire. Toată lumea dispăru pe uşa din fundul sălii. Domnul M.. Întovărăşit de un sen hor. Se îndreptară într-acolo. Închizând uşa. Rămăsei singur în sală. Mă încercă gândul să fug de-acolo şi să rătăcesc prin oraş. Dar rămăsei pironit pe scaun, fără voia mea. Văzui apoi deschizându-se aceeaşi uşă. Intendentul şi ajutorul său apărură cu braţele încărcate de cămăşi, de bulendre, de zdrenţe. Intrară într-o cămăruţă vecină cu baia şi, cu uşa deschisă. Începură să cerceteze fiecare albitură. Apoi intendentul se spălă pe mâini şi mă chemă. Ne urcarăm la primul etaj. Într-o sală lungă, cu două şiruri de paturi. Mi-l arătă pe al meu. În fund. Lângă o fereastră. — Dezbracă-te la piele şi culcă-te. Aşa-i regula. Trebuie să faci ca toată lumea. Ai fost scutit de duş şi de inspecţia rufăriei. Aşa ceva nu se întâmplă aici. Şi mă părăsi. Fusese aspru. Poate că munca respingătoare pe care trebuia s-o facă îi înăsprise firea bună. Mă dezbrăcai. Cum îmi spusese. Dar când să mă vâr sub aşternut, observai că pătura avea forma unui sac. Cu o parte mai lungă, ca o clapă. Mă strecurai înăuntru şi o bună parte din noapte am gemut pentru mine şi pentru toţi acei oameni care nu mai’erau în stare s-o facă. * Dimineaţa mă îmbrăcai primul. A trebuit însă să aştept în pat. Deoarece uşa era încuiată. Din patul vecin se ivi o căpăţână prelungă, ascuţită, cu faţa negricioasă. Mustaţa colilie părea înfiptă cu sula. Întratâta îi erau de rare firele. Omul se ridică în capul oaselor, căscă zgomotos, apoi mă fixă ca şi cum i-aş fi reamintit de ceva. * — Ia spune, scăpaşi aseară de duş. Ca şi de puricatul cămăşii. Asta nu înseamnă că eşti mai curat decât alţii!.. — Poate că da. Îi răspunsei. Râse sănătos şi cu zgomot, gâdilându-mi urechea. Ţinu să îndulcească vorbele de adineaori: — Hai. N-o pune la inimă! Nu te prăpădi pentru atâta, mai ales că gulerul nu te împiedică să faci parte din turmă, chiar dacă nu ţii la asta! Aluneci încetul cu încetul, apoi buf! Te trezeşti la fund. Şi scrupulele rămân agăţate de mal. De asta puţin îţi pasă. E adevărat, dar toată lumea se obişnuieşte şi ai să le obişnuieşti şi tu. Hai să coborâm, ca să ne luăm ciocolata. Ţi-o fi foame, fiindcă aseară ai făcut pe mofturosul. Dar acum ai să mănânci, deşi apa în care se spală ceştilc la hotelul.. Gibon" e mai bună la gust decât ciocolata asta. Hai. Fii filosof. N-o să schimbi nimic, smulgându-ţi părul. Îl ascultai, la început fără să-i dau atenţie. Apoi îl privii în albul ochilor. Vorbea convins. Era.. Filosofia., lui şi ţinea să mă încurajeze. Socotii că trebuie să-i răspund: — N-ai dreptate să gândeşti astfel. Resemnarea dumitale este josnică şi faci rău şi altora, acceptând o viaţă bună numai pentru porci… — Pentni porci? strigă. Eşti nebun? Porcii ar deveni nişte ţâri. Dacă i-ar hrăni numai o săptămână cu zeama de aseară şi ciocolata de acum! — Atunci? E ce-ţi spuneam… — Da! dar n-ai spus cum s-o cârmim din situaţia asta. Ah! vai de tine. Te afli încă în perioada revoltei! Asta va trece şi în curând nu-ţi va mai rămâne decât josnica resemnare. Sau. Poate, speri că ai să întâlneşti vreunul printre tipii ăştia care să-ţi spună:.. Nu vreau să-mi schimb cămaşa, nu! Ţin la păduchii mei!" în clipa aceea, uşa se deschise. Tăcu. Toată lumea se îmbrăca. Intendentul fu bun. Glumi: — Haideţi, pensionarilor, la ciocolată! Şi, mai ales. La muncă, după aceea! Lenea nu este răsplătită!… Cineva spuse: — Totuşi cunosc leneşi care duc o viaţă ce nu-i de scuipat. De exemplu, a celor din hotelul de lux de la Ouchy! Râsete zgomotoase întâmpinară aceste vorbe. Apoi coborârăm. În căni se afla un lichid îndoielnic. Nu ţinui să-l gust. Dar bâgai pâinea în buzunar. Când să părăsim azilul, ni se împărţi tichete pentni o masă la Cooperativa populară şi care nu era rea. Venindu-ini rândul, intendentul îmi strecură trei tichete în palmă*Apoi se adresă tuturor: — Cei care n-au dormit aici decât o noapte, mai au dreptul la a doua. Dar e mai bine să găsiţi de lucru şi să vă culcaţi la voi acasă. .. Sau mai bine sub cerul liber", adăugai în gând. În drum spre comisariat, mă ajunse din urmă vecinul de pat. Era îmbrăcat tare ciudat: o bluză albastră, din stofă ordinară şi prost croită. Îi spânzura pe umeri. Pantalonii, la fel. În picioare, saboţi. Totul nou. Mergea ca şi mine să-şi caute hârtiile la comisariat. Îmi spuse: — O să ai acolo o surpriză neplăcută. — De ce? — O să vezi. La poliţie primirăm hârtiile. Îndată ce ne anunţarăm şi Iară niciun interogatoriu. Tovarăşul mă privea răutăcios, râzând în barbă. Nu pricepui, îl întrebai: — Ce s-a întâmplat? — Priveşte-ţi hârtiile… Aveam un paşaport dintr-o hârtie împăturită în două. Îl cercetai. La pagina a patra, sus de tot. Mi se aplicase o ştampilă dreptunghiulară pe care se putea citi: Azilul de noapte din Lausanne. Cu data zilei şi a lunii anului 1917. Pe care n-o mai ţin minte. Dar s-ar putea afla într-o zi. Căutând în arhivele Legaţiei noastre de la Berna. Şi atunci s-ar putea protesta, cu un glas mai puternic decât al meu. Deoarece această răutate umană de a-mi murdări un document ce-mi servea în orice clipă la stabilirea identităţii, prezentându-l ori de câte ori căutăm de lucru’, însemna tăierea oricărei posibilităţi de a-mi câştiga existenţa. Şi în loc să fiu ajutat, oferindu-mi-se azil pentru douăzeci şi patru de ore, au contribuit să mă transforme într-un vagabond de profesie. — Vezi ce ţi-au făcut? Ei bine. Nu te necăji. Ei fac lucruri şi mai rele. Uită-te la mine: vezi cum sunt îmbrăcat? E un costum cum nu se vede pe stradă. Tu eşti la fel? — Nu! Nu sunt. — Bine! Am ieşit din închisoare! Se poate întâmpla oricui, nu? Şi cum trăim într-o societate civilizată, iată că-ţi sare într-ajutor o societate de înalte doamne cu inima generoasă, care vor să te susţină.. Să apuci calea cea bună". Odată pedeapsa ispăşită. Şi uite ce face această societate de doamne nobile. Te împopoţonează cu costumul şi saboţii ăştia, ca să se uite toată lumea la tine pe stradă, mirosindu-te cât de colo că eşti un răufăcător ieşit din puşcărie. Şi-acum. Dacă vrei să vezi cum sunt întâmpinat, hai să căutăm de lucru împreună. Era roşu la faţă. Stănii: — Hai! haide! Dacă ţi-e ruşine să mergi alături de mine. Stau mai departe. Dar. Hai odată! O să vezi dacă poţi fi un om cinstit! Privirea lui cerşea tovărăşia unui.. Om cinstit". Plecarăm împreună, lăsându-mă corn ins. Puţin mai apoi se opri în faţa unei case cu geamuri la parter. Apucându-mă de braţ. Îmi spuse: — Aici sunt birourile.. Marelui garaj A". Este firma care angajează cei mai mulţi muncitori în clipa de faţă. Să intrăm! Dar. Te previn, poate-ţi fac un rău! În birou nu se afla decât un tânăr distrat, care ne ascultă păsul, cu gândul aiurea. Ne răspunse cu o frază ce se vedea cât de colo că o repetase toată ziua: — Finna nu angajează decât muncitori atenţi, zeloşi şi pricepuţi în meserie. Dacă sunteţi din ăştia, prezentaţi-v a cu acest bilet pe şantierul din strada X. Mai jos de gară! Şi, molatic, ne întinse un petic de hârtie cu ştampila firmei. Plecarăm. Mă legănam cu gândul că v om fi angajaţi. Dar tov arăşul meu ştia ce ne aşteaptă, mai bine decât mine. — Nu te lăsa dus! Mămăliga aia nu se gândea decât la femeiuştile cu care valsase în ajun. Dar la şantier îşi vor pune ochelarii. Într-adevăr, contramaistrul care angaja salahori fu un.. Om cu ochelari1". Ne măsură din cap până în picioare, cu un aer cunoscător. Socoti că a văzut clar prin ochelarii săi. Răspunzându-ne că echipele erau complete. Plecarăm. Eram abătut, gândindu-mă că la venirea serii voi fi poate silit să mă înapoiez la azil. Şi fără să ştiu de ce. Simţeam nevoia să nu-l părăsesc pe omul pe care întâmplarea mi-l scosese în cale şi în care căutam un sprijin. La rândul său. El căuta în mine acelaşi sprijin, cu şi mai multă înfocare. Se purta atât de umil şi trăda atâta teamă de-a nu fi părăsit, încât îmi învinsei cu greu dorinţa puternică de a-i lua mâna. Asigurându-l cu însufleţire de contrariul. Ne aşezarăm pe o bancă de pe stradă şi. În timp ce-mi frământam mintea ce să fac pentru a găsi de lucru pentru două-trei zile. El mi se adresă cu un aer de dezvinovăţire: — Vezi. Dragul meu. Vezi? Poate te angaja, dacă erai singur. Dar. Ce vrei? E aşa de bine în doi! Şi ce-i drept, te-ai purtat frumos cu mine! Ţi-a fost milă. Nu? Nu-s om rău… Dar… te întrebi, poate, de ce am stat la puşcărie’1 Ei bine. Să-ţi pov estesc. Mărturisindu-ţi totul, şi ai să mă judeci. Haide să mergem! îţi vând un pont: să mergem pe jos la Cossonay. Nu e departe şi cunosc drumul cel mai scurt. Acolo se află uzine şi vei fi angajat. La ei se angajează întruna, pentru că munca e grea. La laminoare, şi muncitorii nu fac purici. Te vei prezenta singur şi eu la fel. Apoi. Vom fi ca fraţii. Vrei? Am câţiva gologani şi o să cumpărăm câte ceva de-ale gurii. Haide! Ca în toate ţările care suferă asprimea iernii, câmpia elveţiană este minunată la venirea primăverii. Cantonul Vaud. Prin care treceam, este unul dintre cele mai frumoase ale Confederaţiei. În această ţară nu există, ca la noi. Bărăganuri pustii, unde grâncle acoperă suprafeţe de zeci de hectare, iar privirea descoperă rareori un cătun cu pomi roditori. Întreaga Elveţie este o mare grădină, care împrejmuieşte în chip minunat Alpii cu zăpezi eterne, iar frumoasele sale drumuri vor merita să fie. Într-o zi. Pline de forfota zgomotoasă şi veselă a unei lumi ce va veni. Ne şi apropiasem de Cressier. Comună mare pe dnunul dintre Lausanne-Cossonay. Tovarăşul meu nu îndrăznea să nipă tăcerea dumnezeieştii singurătăţi înconjurătoare. Sunt sigur că omul acesta, alungat din sânul unei societăţi.. Cinstite" şi asupra căruia apasă condamnarea unei fapte infamante, era copleşit de aceeaşi fericire de-a se simţi pătruns de supremul fluid al Armoniei nemărginite, ce vestea o viaţă nouă prin glasul voios al ciocârliei, al cărei zbor săgeta nemărginirea; prin apariţia tainică a mugurclui ce te sărută în tăcere, prin finii de iarbă, ţepos şi plăpând, care te desfată: şi în sfârşit, prin mireasma primăvăratică a pământului, care ţine să ne destăinuie că moartea este la fel de trecătoare ca şi viaţa, şi că eternitatea unui Neant, fără sfârşit, nu se află decât în mintea oamenilor. Aveam inima plină de recunoştinţă faţă de această zdreanţă omenească, ce ştiuse a-mi ţine tovărăşie, lăsându-mă totodată singur într-unui din acele ceasuri de uitare, când viaţa dispare şi nu rămâne decât adevărul, adică visul. Ne oprirăm ca să ne odilinim puţin şi să mâncăm. Eu nu doream decât linişte. Lui. Însă. Îi era foame. Mă lungii pe iarbă, la marginea dmmului. Iar el plecă în sat ca să caute vin. Se încălzise tare. Inclusei ochii, acoperindu-mi faţa cu pălăria. Astfel. În răstimpul unei lungi clipe, partea cea mai bună a fiinţei mele se descotorosi de orice urâţenie materială a vieţii mele anapoda şi se contopi cu Marele Creator, pierzându-se în imensitatea elementelor sale ca o picătură de apă căzută într-un ocean. Şi dacă în acele clipe, marea voce a Celui care nu se exprimă niciodată prin cuv inte. M-ar fi întrebat:.. Ce ai dori în acest moment? „i-aş fi răspuns, fără să-mi dau scama:.. Odihna veşnică!” Nu ştiu cât a trecut. Mă treziră strigătele unui gnip de ţărani, mergând la muncă. Văzându-mă tolănii. Îmi strigară pe bună dreptate:.. Hei. Leneşule. La muncă!"… Nu mă clintii. Dar maşinăria minţii începu iarăşi să meargă, spre marea mea părere de rău. Deoarece cugetarea, gândurile sunt cea mai grea pacoste pe capul omului. Cine-şi poate reduce viaţa, la simpla vegetare, să fie sigur că a câştigat totul şi n-a pierdui nimic. Pentru că iubisem lumea, nerefuzându-i nimic, mă vedeam redus la o tristă singurătate care-i mai rea decât moartea şi totuşi. Creatoml a sădit Dragostea şi Solidaritatea omenească în fiinţe ce pot fi pricepute de toată lumea, dar societatea le trimite la ocnă. În clipa aceea, aveam nevoie de prezenţa acestui om detestat şi deşi vorbirea îi era săracă şi se descurca greu cu subtilităţile de gândire, era uşor să-i descoperi – în timpul pălăv relii – adevărata fire. În fond bună. Îl zării de departe, apropiindu-se cu paşi grăbiţi, băuse, deoarece gesticula caraghios. Ţinea în fiecare mână câte o sticlă, bălăbănindu-lc cu putere. Apropierea lui mă întrista peste măsură: striga, răcnea, cu o voce de brută, un fel de cântec ce-l făcea dezgustător. Av ea ochii roşii, iar gura i se căsca peste măsură. Îmi fu frică să-l privesc. La sosire, tăcu brusc, puse sticlele jos şi râse prosteşte. — Acum o să-i tragem o haleală pe cinste, amice! apoi o să ne istorisim poveşti adevărate. Ai vreuna? — O să mi-o povesteşti pe-a ta… Pe urmă. Vom vedea… De altminteri, eu n-am poveşti extraordinare. — Nici cu. Dar ce înţelegi tu prin.. Extraordinare"? Poate ce se găseşte prin romane? — Depinde ce romane. Sunt şi bune şi rele. Cele bune trebuie să oglindească viaţa aşa cum este… — … Aşa cum e, vax! Eu aş vrea să citesc cum ar trebui să fie. Dar sunt prea prost pentru lucrurile astea, tu te pricepi mai bine? — Puţin. — La spune-mi. Ce urmăresc scriitorii prin cărţile lor? — Banul. Înainte de toate. — Şi apoi? — Puţină glorie, dacă e posibil. — Atât? — Cam atât. Se opri din mâncat, aprinserăm ţigări. Un timp. Se căzni să spună ceva. Dar nu izbuti să vorbească. Mă întrebă: — Ascultă, n-ai obiceiul să-ţi baţi joc de oameni0 — Nu. N-am acest nărav. — Bine. Vreau să-ţi istorisesc ceva ce n-am spus nimănui până acum. Şi luă o înfăţişare căreia nu-i lipsea sinceritatea, dar nici hazul: — … Eu. Eu am vrut să devin apostol! Priv indu-mă ţintă, figura lui îmi cerea neapărat un răspuns. Mă temeam să-i spun ceva. Ce ar fi înţeles anapoda şi l-ar fi jignit. În vorbele de adineaori pusese toată seriozitatea unui om deznădăjduit îi răspunsei: — E greu să fii apostol. — De ce’.’ mă întrebă îndată. — Întâi, pentru că trebuie să-ţi pui de acord viaţa de fiece zi cu vorbele… — Apoi? — Trebuie să ai o credinţă nestrămutată în ceea ce predici: s-o simţi, s-o trăieşti. Bleojdi ochii, ascultându-mă, şi izbi puternic cu pumnul în pământ: — Eu sunt un asemenea om! — Şi ce ai vrea să predici? Creştinismul? — Mai mult decât creştinismul. Aş vrea să predic oamenilor să nu rămână nesimţitori faţă de un flămând, dându-i bucata lor de pâine, chiar de-ar fi un animal. — Ai încercat să faci asta? — Ce? Să predic sau să dau? — Ambele. — Da, am dat şi dau. Dar alţii nu fac ca mine. Şi atunci am început să-i strâng de gât. M-am făcut bandit! Am vrut să-mi omor fratele. O să-ţi povestesc pe drum. Haide! Tăcu până dincolo de Cressier. Pe care-l străbăturăm printre cirezi de vaci frumoase, căruţe cu bălegar şi privirile curioase ale copiilor de ţărani. Apoi. Îşi începu povestea: — Fratele meu se făcuse misionar. Ştii ce-i asta? — Un om care propovăduieşte credinţa şi caută adepţi. — Nu! Nu-i asta. Un misionar este un pungaş care îşi înşeală stăpânii, când nu-şi poate înşela sclavii. Sunt. Desigur, şi din cei care se lasă înfulecaţi de sălbateci, dar nu toţi misionarii merg atât de departe. Şi frate-meu. Deşi destul de curajos, se mulţumi să ciupească gologanii acolo unde era sigur că nu-şi primejduieşte pielea. Era la fel de egoist ca şi părinţii noştri, fiind din cauza asta slăbiciunea lor. Tata era tenisez şi locuia în Algeria, iar mama, algeriancâ. Destul de bogaţi, de pe urma morţii lor n-a tras foloase decât frate-meu. Au vrut să-l facă popă. Dar un scandal cu o femeie i-a stricat cariera; a plecat să facă avere în războiul din Transvaal. Deci. Vezi? Popii au suflet de militari şi când dau greş într-o meserie se aruncă în alta. Timp de câţiva ani. N-am ştiut nimic de soarta lui. Moartea tatii l-a scos la suprafaţă. Fiind mai mare şi mai învăţat decât mine. A pus mâna pe administraţia fermei, exploatând sălbatic pe felalii. Abia acum aflai că pe deasupra era şi misionar. Mă revoltai. Făceam tot ce-mi sta în putere pentru a îndulci soarta sărmanilor arabi, dar eram tot atât de calic ca şi ei. Frate-meu rădea totul. Pentru el. Nu eram decât un.. Nătărău „! Chiar în faţa vecinilor, mă striga numai.. Hei. Nătărăule!” Asta îmi mări ura. Mă-nţelegi? Nu sunt un nătărău. Dar răbdam totul, nădăjduind că într-o zi îşi va lua din nou valea şi că atunci voi fi stăpânul. Felahii putând să-şi tragă sufletul pentru un moment. Aşteptare zadarnică, Prindea rădăcini. Ne certam ca pungaşii la iarmaroc, mai ales când îi bătea pe felahi. Deoarece îi snopea. Şi. Într-una din aceste certuri, mă pălmui. Acum. Trebuie să-ţi spun că natura m-a clădit rău; am inima bună. Dar m-aprind iute şi apoi sunt foarte puternic. Un apostol trebuie să fie un om foarte răbdător şi slab de putere. Când mă trezii pălmuit, îi dădui una cu sapa ce-o aveam în mână. Fu cât pe-aci să dea ochii peste cap. Dar dracul n-a vrut să-l ia. El se răzbună încă şi acum pe bieţii felahi. Încasai cinci ani. Nu i-am ispăşit pe toţi: după doi ani. Am evadat, fugind în Abisinia. Au trecut zece ani de atunci, afară de cei patru în puşcăriile elveţiene. În tot acest timp. Am fost rândaş. Ain făcut numai bine. Da! numai binele! Asta nu se spune! Ţie. Însă, da! Mi-am dat bucata de pâine ori de câte ori am întâlnit un om sau un câine flămând. Asta înseamnă pentru mine civilizaţia… — Pot să te întreb, de ce ai făcut patru ani de puşcărie în Elveţia? — Tocmai voiam să-ţi spun. Am avut nenorocirea să-mi iasă în cale unul ca frate-meu. Pământul e plin de asemenea fraţi şi pretutindeni te murdăreşte atingerea lor. De la povestea din Algeria, mă feream să le întâlnesc cât de puţin privirea de hienă, care-mi urca sângele în cap. Locuiam într-un orăşel din preajma unei cariere unde munceam. Mai jos de casa unde dormeam, se afla o tutungerie ţinută de un asemenea monstru. Un monstru sadea! Scurt şi gros, un butoi îndopat cu grăsime, un morman de rahat bine chivernisit, care îşi mişca braţele scurte şi groase ca nişte pulpe, adunându-şi banii cu lăcomie cumplită. Nu servea niciodată doi muşterii în acelaşi timp; şi dacă un muncitor întârzia să-şi scoată gologanul. Îşi mişca unul din degete, groase ca nişte cârnaţi. Spunându-i cu un scrâşnet de gorilă: — Haide, dă-i zor! Mi-am presimţit nenorocirea. În clipa când intrai pentru prima oară să cumpăr tutun. Nu m-am înapoiat săptămâni în şir. Dar ursita a fost mai puternică. Spectrul acestui om mă urmărea chiar şi noaptea în pat şi. Încetul cu încetul, începui să văd într-însul pacostea lumii întregi. Şi. Într-adevăr, atari oameni făptuiesc tot răul de pe pământ! Trebuie omorâţi ca păduchii! înapoindu-mă într-o seară de la lucru, nu rezistai ca să nu mă uit în prăvălia lui. Se afla la tejghea, ca de obicei, şi mânca. Nu mânca, ci înfuleca pe nerăsuflate. Intrai fără să vreau şi cerui tutun, fără a avea nevoie, ci numai ca să-l privesc. Cu botul afundat în crăpelniţă, i-a fost greu s-o lase fie şi pentru o clipă, pentru a mă servi cu degetele-i unsuroase. Mă jur că în poziţia în care se afla. Puteai săruta un porc; un om însă nu putea fi decât sugmmat! Mi se părea că înfulecă nu numai partea lui de hrană, ci şi pe cea a tuturor vagabonzilor fără lucru şi fără adăpost. De-atunci. In-am înapoiat maşinal. În fiecare seară, ca să-mi văd căpcăunul, să contemplu chipul egoismului în persoana lui. Îi dădeam banii, dar presimţeam apropiindu-se clipa când trebuia să plătească cu viaţa lui scârboasă. Nu ştiu de ce-mi intrase în cap că dacă l-aş fi omorât, ar fi fost mai puţină nenorocire pe lume. Desigur, nu era adevărat! Ar mai fi rămas destulă, deoarece n-ai fi putut să-i omori pe toţi. Dar. Îţi spun. Trebuie să cauţi alte temeiuri în dreptatea ce am făcut, decât fatalitatea sângelui meu aprins. În seara aceea, ploua zdravăn şi era târziu. În prăvălie se afla un muşteriu cu care sta de vorbă. Aşa ceva nu se prea întâmpla. Îmi iau pachetul cu tutun şi ca să-mi dau seama despre ce vorbesc. Îmi răsucesc pe îndelete o ţigară. Pot să te asigur că eram mai calm ca oricând. Deodată, îl aud pe client spunând: — Ia spune, cutare, poţi să-mi faci un serviciu? Şi pe călău răspunzând: — Orice doreşti, cu condiţia să nu mă ciupeşti la buzunar. Nu mai auzii nimic. Ţigarea mi se sfărâmă între degete şi un val de căldură îmi năvăli în faţă. Dau să ies repede, dar mă opresc şi scot un strigăt. Muşteriul dispăruse. Eram singuri! Dintr-un salt mă năpustesc asupra lui şi-i înfig mâinile în gât. Strânsoarea fu atât de puternică, încât sângele îmi acoperi degetele. Nici măcar nu horeai: se prăbuşi ca un pahar pe care-l atingi cu vârful degetelor Nu se afla nici suflet, nici viaţă. În acest uriaş bulgăre de grăsime. Murise de frică. Fără să-mi dau seama ce fac, înşfac cutia tejghelei, iau aproape toţi banii din ca şi-i mp în mii de bucăţi cu furie. Asta m-a salvat de la puşcăria pe viaţă. N-au putut să-şi explice crima. S-au oprit la nebunie, dar examenul medical mă găsi sănătos. Un tânăr avocat pleda în faţa juraţilor cu pasiune şi convinse juriul că eram obsedat de gândul dracului. Într-adevăr, la toate interogatoriile, n-am răspuns decât atât:.. L-am văzut pe dracul şi l-am omorât!" La fel şi în faţa Curţii cu Juri. Mi-au dat patru ani. Pe care tocmai i-am ispăşit. — Şi de prima încercare de crimă împotriva fratelui dumitale’.’ — N-a aflat-o nimeni. De la fuga mea din Algeria, trăiesc subt alt nume. Graţie unor acte false. Sunt abisinian.  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Într-o pagină autobiografică (aprilie 1921), Panait Istrati mărturiseşte că şi-a călăuzit „impetuozitatea sentimentelor în direcţia luptelor sociale“, cu vădita dorinţă de a deveni „un om bătăios, un ziarist puternic (…), un militant, un mânuitor al acelui târnă- cop care loveşte fără încetare la temelia acestei societăţi absurde, grăbindu-i prăbuşirea “. Intuiţia că în Panait Istrati se afla acest „ziarist puternic“, militant pentru o lume mai bună, a avut-o şi Alecu Constanti- nescu, unul din veteranii mişcării noastre muncitoreşti. Într-un articol din epocă, el notează: „Puţin timp de la prima noastră întrevedere, Panait Istrati scrie un articol în România muncitoare, în care se vedea un particular simţ de mânuitor al condeiului, lucru rar la un simplu lucrător zugrav cu patru clase primare. Această calitate a lui m-a atras şi m-a hotărât să-l înconjor cu toată atenţia mea, în speranţa că voi putea face din el un bun ziarist al socialismului şi, mai târziu, după ce se va fi pus la curent cu marxismul, un teoretician al frumoasei noastre doctrine revoluţionare. În acest scop, pierdeam cu el multă vreme în discuţii amicale, câteodată nesfârşite“. Discuţiile amicale – aprinse şi interminabile – se purtau asupra doctrinei şi moralei politice, rolului maşinismului în „Uimea ce va să vină“ şi în sfârşit pe eterna şi mult controversata temă conştiinţa revoluţionară a militantului socialist. Panait Istrati susţinea cu cerbicie: independenţă şi onestitate; Alecu Constan- tinescu pleda cu dârzenie pentru onestitate şi disciplină. La formarea şi desăvârşirea personalităţii lui Panait Istrati a contribuit, în mod hotărâtor, pasiunea de a citi în anii adolescenţei. Autodidact, spiritul său s-a format pe calea lecturii, potrivit cu temperamentul său şi nădejdiile unei omeniri asuprite, la „şcoala Frumosului unit cu nevoia de Dreptate“. Maeştrii favoriţi: Balzac, Jean-Jacques Rousseau, Ibsen, Dostoïevski, eu Tolstoi în frunte. Iubiţi şi slăviţi pentru că „viaţa le era conformă cu slova lor sublimă. Ei nu se considerau numai artişti, ci în egală măsură şi mai ales luptători pentru Dreptate, mergând uneori până la a-şi atrage asupră-le trăsnetele asupritorilor. (…) Erau pâinea noastră cea de toate zilele“. El îşi propune să devină un discipol demn de slova şi de viaţa maeştrilor generoşi, care îi dezvăluiau un drum ce avea să devie coloana vertebrală a gândirii şi activităţii sale de mai târziu. Pasiunea lecturii îi aduce, tot în acei ani, şi marea descoperire: socialismul, despre care doar auzise „că el înseamnă dreptate pentru cei obidiţistrada, cu frăm întări le ei, contactul cu viaţa celor mulţi se însărcinează, a-i desăvârşi personalitatea, „Iată care avea să fie, de-acum încolo, noua mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om; mă simţeam chemat să fiu chiar un apostol al acestei religii, poate chiar un martir. Aveam să-mi răzbun mama umilită şi clasa din care mă trăgeam. (…) Iată în ce chip am fost pătruns de acea lumină nouă, a Frumosului şi a Binelui. Ea avea să dea un sens y reţii mele, care nu era avidă de bunuri pământeşti“. Acest pas înainte marchează contactul cu vechea mişcare socialistă, lărgirea ariei prietenilor: Ştefan Gheorghiu, Cristian Ra- covski, Gheorghe Cristescu, Costică Mănescu. Participă la întruniri muncitoreşti din portul Brăila şi Bucureşti, unde este arestat şi încarcerat, împreună cu I. C. Frimu şi alţi fruntaşi socialişti; este ales secretar al Sindicatului muncitorilor portuari din Brăila şi conducător, alături de Ştefan Gheorghiu, al marii greve din Brăila (1910); secretar al Congresului sindicatelor şi al P.M.S.D.R. (1910), ca „reprezentant al muncitorimii din porturi“. Confruntarea cu injustiţia socială, implicarea voluntară în lupta pentru o viaţă mai bună, „descotorosită de egoism şi exploatare“ şi „impulsiunea revoltată a omului definitiv convins de cruda realitate“ – cum singur o mărturiseşte – îl duc la hotă- rârea: „îmi voi spune cuvântui, fără înconjur (…). În sfârşit, mi-a fost definitiv dezlegată enigma cuvântului dreptate, de însăşi duşmanii mei, ai muncitorului“. Aşa se naşte ziaristul militant Panait Istrati. Debut publicistic: în România muncitoare (1906X, cu articolul Regina-Hotel, semnat P. Istrati, Brăila. Doi ani mai fârziu, îi apare primul articol de luptă: Un om cu scaun la cap, trimis aceluiaşi ziar şi semnat P. Istr. Colaborarea la România muncitoare (şi în general la presa muncitorească: Lumea nouă, Lupta zilnică, Gazeta transporturilor, Calendarul muncii) se amplifică şi se diversifica tematic, continuând până în 1915. Publică nu numai reportaje asupra grelelor condiţii de muncă în porturile noastre, ci şi despre exploatarea patronală în diverse ramuri de activitate, despre persecuţiile poliţieneşti, cu lanţul lor de şicane; articole polemice de demascare a „prostituaţilor condeiului“, despre nevoia unui „teatru muncitoresc“, despre moravurile presei democrato-burgheze şi multe altele. Descoperindu-şi unele aptitudini literare şi încurajat de bunele aprecieri ale lui Const. Dobrogeanu-Gherea, publică şi primele îhcercări literare: Mlntuitorul. Amintire de un Crăciun, în România muncitoare (1910), Nostra famiglia, în Lumea nouă (1911), Calul lui Bălan şi „întâi Mai“, în Calendarul Muncii (1912). Ziarist cu opinie curajos exprimată, întărită cu prisosinţă prin activitatea practică de fiecare zi, Panait Istrati păşeşte, după câţiva ani, în paginile presei româneşti de mare tiraj. Povesteşte sin- guiycu legitimă mândrie despre „… ziua când, dintr-un salt, îmi văd visul împlinit: de a scrie la un mare ziar, unde vocea îţi este ascultată de cel mai mare număr de cititori. Nu mai târziu decât în anul următor, 1909, public în ziarul Dimineaţa o anchetă de nouă articole, sub titlul general: Lipvtorile porturilor (17—26 martie 1909). Ele au fost anunţate de mii de afişe, între Sulina şi Turnu-Seve- rin, unde numele meu sta scris cu «litere de-o şchioapă», vorba d-lui Cazaban. Astfel mi-am făcut intrarea în marea gazetărie, victorie măreaţă de care mi-aduc aminte totdeauna cu tandreţe. Câteva luni după publicarea lor cade marea grevă a hamalilor de la Brăila, pe care o conduceam împreună cu Ştefan Gheorghiu, – cea mai reprezentativă figură de apostol, ieşită din rânduriâe lucrătorilor noştri. Îndurerat de sfârşitul lamentabil al grevei hamalilor, scriu un lung articol Burii sunt învinşi, trăiască Burii! Făcând aluzie la războiul din Transvaal, şi, curajos, îl trimit la Adevărul. Şi, a doua zi, mare-mi fu bucuria de a citi în corpul rubricii de informaţii următoarea notă, scrisă cu litere groase: Greva muncitorilor de la Brăila a căzut! Vrednicul muncitor P, Istrati ne trimite un articol scris după luptă. E un articol scris (iar articol scris*!) cu s’ângele unei inimi generoase. Îl vom publica la locul de onoare, în numărul de mline A doua zi, a apărut pe patru coloane, toate „de onoare“. Constantin Miile îl angajează corespondentul Dimineţii la Brăila, cu o leafă bună, dar nu de lungă durată. Îndrăgostit de adevăr, de nevoia vitală de-a sări în ajutorul celor năpăstuiţi, pentru a ţintui la stâlpul infamiei tot ceea ce otrăveşte şi desfigurează viaţa celor lipsiţi de apărare, Panait Istrati se ocupă de cazul monstruos al unui diacon de] a Tulcéa, care violase o fetiţă de unsprezece ani, pe care o avea în serviciu. Necunoscător al moravurilor presei burgheze, chiar când se pretinde democrată, Panait Istrati îşi trimite la Dimineaţa rezultatul anchetei sale de la Tulcea. Ziarul nu publică însă niciuna din corespondenţele trimise… În urmă, am aflat – notează Istrati – că episcopul Dunării de -Tos intervenise pe lângă domnul Miile… Astfel s-a terminat «cariera» mea abia începută la acest ziar“. Doi ani mai târziu, în 1912, intră în redacţia României muncitoare, numit redactor, alături de M. Gh. Bujor. „Am salahorii în vara aceea, timp de trei luni, în redacţia gazetei partidului, hră- nindu-mă cu borş la prânz şi cu o bucată de salam seara. Ah! Puzderia de neghiobii socialiste care mi-au trecut prin mână! Neroziile pseudorevoluţionare ale «fraţilor de robie», care din. Străfundul provinciei lor mă striveau cu kilometrice şi încâlcite «peltele literare», scrise într-un stil care te făcea să-ţi iei câmpii. Sărmanii mei colegi de redacţie, Marinescu şi Bujor, asudau ca la galeră, tot refăcând şi apropiind de-o formă mai ca lumea articole scrise cu picioarele. Eu, mai practic, le zvârleam la coş“. Înapoiat de la Paris, în aprilie 1914, după o şedere de patru luni în Oraşul-Lumină, moartea lui Ştefan Gheorghiu îl descumpăneşte; critică „elita“ partidului social-democrat, în articolele Despre Ştefan Gheorghiu şi Ştefan Gheorghiu bolnav. În Egipt, în Tribuna Transporturilor, (1915), vărsându-şi cu acest prilej „tot veninul“ împotriva celor pe care-i socotea vinovaţi de moartea prematură a marelui său prieten. Derivă sufletească. Şi, la 30 martie 1916, îşi părăseşte mama şi nevasta, cu direcţia Elveţia. Ani negri care îi întunecă adesea aspiraţiile. Se istoveşte muncind pentru o pâine şi nici aceea sigură, învaţă singur limba franceză, ajutat de dicţionar, citind pe clasicii literaturii franceze. Parcurge cantoane elveţiene, în căutarea unui • aijloc de existenţă, ţinând #iept haiduceşte tuberculozei; desco peră opera lui Romain Rolland, care îi reaprinde speranţele de altădată. În sfârşit un reazim ce îl ajută să stea drept în faţa vieţii… 1917. Marea Revoluţie din Octombrie. „Crescut la marginea somnoroasei mişcări social-democrate care avea să arunce proletariatul în chip atât de odios în primul război mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Am fost partizanul cuceririi puterii prin orice mijloace. Nu era o convingere formată din cărţi, ci o chestiune cu totul de temperament. Aşa că apariţia bolşevismului, după Zimmer- wald şi Kienthal, mă subjugă prin forţă.“ 1919. Se redeşteaptă gazetarul militant din anii petrecuţi la Brăila. Aflat la Geneva, asistă la conferinţa lui Paul Birukof – vechi prieten şi biograf al lui Tolstoi – care pledează făţiş în favoarea tolstoianismului, respingând bolşevismul. „A doua zi după ce o ascult, scriu primul meu articol în franţuzeşte – adeziunea mea publică la bolşevism – intitulat Toi- stoïsme ou Bolchevisme. Şi-l trimit într-o doară lui Jean Debrit, la ziarul La Feuille, azi dispărut. A doua zi, articolul apare pe prima pagină semnat P. Istr. Mi-e drag, mai mult decât tot ce am scris până acum, fiindcă – orice s-o întâmpla cu Internaţionala a III-a şi construcţia socialistă a comuniştilor ruşi – bolşevismul pe care l-am salutat atunci vorbea lumii muncitoare prin glasul lui Lenin. Acest bolşevism nu va pieri, c-îtă vreme vor fi revoluţionari trimişi la moarte de capitalismul criminal“. Tot în La Feuille publică Scrisoarea unui muncitor către Henri Barbusse şi un foileton semnat Un canibal. Din această perioadă datează şi articolul Evadatul de peste Rhin, rămas nepublicat în epocă. Doi ani mai târziu, Panait Istrati debutează şi în presa din Franţa, cu evocarea unui episod din greva de la Brăila: Nicolai Tziganou, în L’Humanité (1921). Consacrat scriitor odată cu apariţia Chirei Chiralina, ziaristul Panait Istrati îşi diversifică prezenţa în presa franceză, unde publică, pe lângă unele fragmente din opera sa, şi numeroase confesiuni, scrisori deschise, interviuri sau precizări de atitudine (în cotidienele Paris-Soir, Le Quotidien şi revistele literare Europe, Les Nouvelles Littéraires, La Nouvelle Revue Française, Clarté, La Revue de Paris, Monde, Comoedia, Marianne, La Voix, Mercure de France etc). El a militat cu responsabilitate pentru rolul artelor şi al artiştilor, pentru aportul lor în ameliorarea condiţiei umane: „Adevărata artă trebuie să fie revoluţionară, adică, pe lângă distracţie, ea mai trebuie să ne şi instruiască, să ne civilizeze} să ne deschidă ochii asupra metehnelor unei lumi care bâjbâie orbeşte, lume mai mult proastă decât rea şi care îşi vatămă existenţa, îşi suprimă propriile valori, mai mult din neştiinţă decât din răutate“. Panait Istrati pledează în favoarea învăţămintelor ce pot fi trase de pe urma lecturii, cu condiţia ca scriitorul să fie sincer, expresia operei salé fiind însăşi viaţa sa; condamnă „arta fără umanitate, practicată de scriitorii de profesie care exploatează prostia umană“. Capacitatea de-a gândi în perspectivă, de a avansa judecăţi şi chiar concluzii pentru „mai târziu“ este una din calităţile scrisului istratian. Mărturie stau cele trei profesiuni de credinţă: L’Homme qui n’adhère à rien, Adhérer ou ne pas adhérer Şi Lettre à François Mauriac, apărute în Les Nouvelles Littéraires (1933), al căror ecou a provocat dezbateri pasionante în epocă şi care şi azi îşi păstrează actualitatea şi învăţămintele. În vara anului 1924, Istrati îşi face reintrarea în presa română, după o absenţă de aproape zece ani. Colaborează la Adevărul literar şi artistic, începând din 15 iunie 1924 şi este prezent în fiece număr până la sfârşitul anului. Pe lângă două povestiri scrise direct în româneşte (Pescuitorul de bureţi şi Bakâr), câteva „pagini autobiografice“ şi un interviu, el răspunde atacurilor injuste ale lui Al. Cazaban şi N. Iorga, care-i ridiculizau opera şi îi refuzau apartenenţa la literatura română: „Câtă vreme mi se criticară cărţile, nu suflai o vorbă. Dar când ieşiră la atac cu bastoanele lor senioriale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce şi-a trecut viaţa prin cârciumi şi că numai din pură întâmplare a avut «norocul să întâlnească pe Romain Rolland» şi să mâzgăleas£a o carte «pretins frumoasă», ei bine î aceşti domnişori au întâlnit măciuca lui Codin, care-i făcu cnocaut. Duşmanii mei: şacalul Cazaban, simbriaş al guvernului şi N. Iorga, academician, bărbat de stat şi şef de partid huligănesc (…). Riposta mea a avut un răsunet nebănuit“. % Nu este singurul caz când condeiul gazetarului îl apără pe scriitor. În martie 1933, Magdeleine Paz atacă în revista Monde celebra „Prefaţă la Adrian Zografi“, care „deschide“ cartea Casa Thüringer. Pamfletarul Panait Istrati este acela care-l apără pe scriitor, în aplauzele confraţilor francezi. La 25 august 1925, Panait Istrati soseşte la Bucureşti pentru lansarea volumului Trecut şi viitor (editura „Renaşterea“) şi care marchează debutul său în literatura română. Încă din primăvara acelui an reluase relaţiile de prietenie cu N. D. Cocea, de care îi legau amintiri eroice din vechea mişcare socialistă. Îi trimete o „scrisoare publică“ în care îşi revendică, cu legitimă mândrie, anii de luptă gazetărească împotriva „Carolilor, Rrătienilor, Costineşti- lor, Ferekizilor şi altor reptile care se îmbuibau de pe urma exploatării mârşave a poporului român.“ Reacţiunea se organizează împotriva lui. Nichifor Crainic scrie un articol incendiar în Cu- vintul, încheind cu ameninţarea: „Te-am primit cu flori. Te vom urmări, de-acum încolo, cu degetul pe trăgaci“. Copoii Siguranţei îi adulmecă urmele, în deplasările ce le face la Brăila, Ploieşti şi Galaţi, spre a reîntâlni vechi prieteni; la Iaşi, unde se înfrăţeşte cu Mihail Sadoveanu şi grupul scriitorilor de la Viaţa românească. Siguranţa îl previne că dacă nu vrea să fie bătut pe stradă de fascişti, să facă bine să nu iasă din casă. Prefectul poliţiei capitalei îi propune să-i trimeată doi agenţi „ca să-l însoţească“. Panait Istrati răspunde ameninţărilor poliţiei, hărţuielilor şi. Aţâţărilor satrapilor de la cârma ţării, prin articolul Perspectivele mele în România: Intre banchet şi ciomăgeală, apărut în Facla (7 septembrie 1925). Într-un al doilea articol, Neplăcerile eventuale de la noi, răspunde calomniilor debitate de Viitorul, oficiosul partidului liberal, care cu „lux de amănunte“ îl acuzase de „propagandă contra ţării, într-o anumită presă franceză“. Articolul este un admirabil pamflet. După ce evocă înrobirea ţării „care geme sub călcâiul nefaştilor patroni“, se transformă într-un virulent rechizitoriu: „Confundaţi-vă, ticăloşilor, cu asasinii ţărănimii de la 1907, cu schingiuitorii satelor, cu poliţia voastră bătăuşă şi cu hoardele voastre antisemite. (…) Şi va veni ea ziua când veţi gusta şi voi din unele neplăceri eventuale“. Înapoiat la Paris, denunţă atrocităţile poliţiei brătieniste, într-o scrisoare trimisă ziarului Paris-Soir (1 noiembrie 1925), intitulată România însângeratâ. Are loc un miting al „Ligii Drepturilor Omului“, la care ia cuvântul şi Panait Istrati. În darea de seamă apărută în Le Quotidien (13—14 decembrie 1925) se reproduce cu- vântarea lui Panait Istrati, cu aprecierea că scriitorul român „nu şi-a înghiţit cuvintele (…) arătând guvernelor şi popoarelor din Occident, cât şi oligarhiei brătieniste, care sunt faptele“. În toamna lui 1929 revine în ţară pentru a face o anchetă personală, privitoare la masacrul minerilor grevişti de la Lupeni. Ajunge la Lupeni la 7 septembrie 1929, unde cercetează arhiva societăţii miniere, stă de vorbă cu martori oculari, cu văduve şi orfani ai minerilor. Vizitează spitalul unde se aflau greviştii mutilaţi, intră în mină, face fotografii pentru a ilustra condiţiile mizerabile de lucru, fără nicio protecţie a muncii minerilor. Nu poate pătrunde la uzina electrică, locul masacrelor. Se duce la Timişoara, unde asistă la procesul minerilor arestaţi. Înapoiat la Bucureşti, publică în ziarul Lupta opt reportaje despre fărădelegile constatate în Valea Jiului, despre sângeroasa exploatare a minerilor plătiţi cu salarii de mizerie şi acuză pe prefectul Rozvany că a dat ordinul de masacrare a greviştilor. În ultimul reportaj cere guvernului naţional-ţărănist să elibereze din închisoare pe M. Gh. Bujor, „ocnaş al liberalilor“: „Bujor n-are decât vina de a-şi fi închinat viaţa luptelor de dezrobire a clasei muncitoare. Sunt convins de curăţenia lui sufletească. El nu mai poate fi privat de libertate şi de dreptul de a se afla în primele” rânduri ale luptătorilor muncitorimii“. Siguranţa şi reacţiunea agită bandele de huligani; în centrul oraşului se lipesc afişe cu înscripţia: „Jos jidanul Pincas Istratia; trebuia să ţină o conferinţă în sala „Tomis“, este anulată. O maşină a poliţiei îl transportă la gară, cu somaţia de-a părăsi ţara, fiind declarat „periculos ordinii publice“. Cu revolverul în mână, se apără pe scara vagonului de năvala huliganilor… Aceleaşi persecuţii poliţieneşti şi în perioada anilor 1930— 1935, când se înapoiase acasă ca să-şi lecuiască grele răni sufleteşti. Este urmărit pas cu pas, i se violează corespondenţa, este atacat cu furie în presă, de ambele părţi ale baricadei. Şi totuşi, ziaristul Panait Istrati îşi face glasul auzit. În presa din Brăila şi de la Bucureşti. Cu greu, chiar foarte greu. Când, la sfârşitul lui noiembrie 1934, luptătorul antifascist italian Igito Nucitelli este arestat la Timişoara, trimite o telegramă lui Romain Rolland, alertându-l. Telegrama nu ajunge însă la destinaţie. Repetă apelul disperat, printr-o scrisoare: „Interveniţi grabnic. La noi e stare de asediu şi orice este posibil. Predarea lui Nucitelli bandelor lui Mussolini ar fi o crimă egală celei cu Matteoti“. În unele articole publicate în această perioadă ia apărarea ţăranilor vlăguiţi de datorii la băncile agricole şi cere să li se uşureze viaţa, şi-aşa destul de grea. Combate antisemitismul şi cârdăşia „partidelor istorice“ cu extrema dreaptă. În articolul Ceva mai bun, mai omenesc, apărut în România literară (20 mai 1933) face apel la scriitorii romani şi se oferă să colaboreze pentru salvarea poporului român, „căzut în robie naţională.“ De nicăieri nicio dorinţă de colaborare. Dimpotrivă, este atacat şi acuzat. Campania calomnioasă a lui Barbusse era în toiul ei… Şi de nicăieri niciun cuvânt, nici cel mai mic gest de apărare, de solidarizare cu cel năpăstuit. A murit singur… Au trebuit să treacă patruzeci şi trei de ani, pentru ca tot ceea ce a întinat memoria acestui om cinstit să fie spulberat. Campania de tristă memorie a lui Henri Barbusse – campanie merce- nară – a fost recunoscută ca mincinoasă, chiar de Partidul Comunist Francez. Într-un articol (UHumanité/21 aprilie 1978) i se recunoaşte lui Panait Istrati „rolul (ingrat) de pionier“ în universala luptă pentru o omenire mai bună! Activitatea sa neabătută şi curajoasă îi aşază în tradiţia marilor figuri ale presei noastre. El şi-a folosit condeiul cu răspundere şi sacrificare de sine. A apărat libertatea de exprimare şi a iubit adevărul, în viaţa de fiece zi a oamenilor. A crezut cu fermitate că „omul este o fiinţă unică şi liberă“ şi a dat un frumos exemplu despre ceea ce trebuie să însemne conştiinţa responsabilităţii de om şi scriitor. \ Prin’ întreaga operă literară şi prin publicistica sa, Panait Istrati se înscrie ca un fanatic artizan al edificării unei lumi noi, descătuşată de interese materiale şi de înjositorul egoism, * Câteva cuvinte, în încheiere, despre această ediţie i Prezentăm în paginile ce urmează, o culegere de texte din activitatea de ziarist a lui Panait Istrati, în România şi peste hotare, grupate în şapte secţiuni: Amintiri; Interviuri, Anchete, Discuţii şi păreri; Articole de polemică. Scrisori deschise; Prefeţe; Evocări; Confesiuni. Profesiuni de credinţă şi un grupaj de Manuscrise publicate postum. În locul prefeţei pe care, în mod obişnuit, Panait Istrati o semna la volumele sale, am socotit util să publicăm un text de mare însemnătate pentru destinul scriitoricesc şi chiar uman a (lui Panait Istrati. Este vorba de prima sa scrisoare adresată lui Romain Rolland, la 20 august 1919, scrisă la Geneva, în condiţii dramatice. Această scrisoare a hotărât existenţa scriitorului Panait Istrati în literatura universală. Importanţa ei este capitală nu numai pentru cititor, ci şi pentru istoria literară. La Addenda sunt comunicate date complementare la textele istratiene publicate în această ediţie, însoţite de referinţele bibliografice respective. Ediţia noastră nu reprezintă întreaga activitate de publicist a lui Panait Istrati. Am ales doar pe cele care prin conţinutul lor întregesc portretul şi gândirea acestui scriitor. Mulţumim celor câţiva prieteni devotaţi amintirii lui Panait Istrati, care ne-au ajutat la închegarea acestei ediţii. % ALEXANDRU TALEX DOMNULUI ROMAIN ROLLAND Geneva, 20 august 1919 Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania. Nu va cunosc limba şi poate că aceasta o să vă plictisească. Ştiu însă că viaţa vă interesează şi de aceea vă adresez aceste rânduri. Cel ce vă scrie este un om, care, la rândul său, cunoaşte viaţa şi care, în prezent, pluteşte în voia valurilor pe marea furtunoasă a suferinţei; el se află în pragul morţii nu atât din pricina trupului slăbit, cât a credinţei sale zdruncinate. De altfel şi dumneavoastră mă cunoaşteţi, mi-aţi trăit aspiraţiile; la rândul meu, nici eu nu vă cunosc mai puţin şi le-am trăit pe ale dumneavoastră. Nădăjduiesc că mă veţi înţelege, în ciuda limbajului meu neputincios, a lipsei de stil şi a vocabularului sărac… şi chiar, vai mie! În ciuda faptului că sunt un necunoscător al „limbii“ ce vă aparţine, şi care ne ajută să auzim „bătăile inimii eterne“. Dar cel puţin am norocul de-a mă fi născut cu „limba“ ce se face înţeleasă, chiar şi când rămâi mut, nemişcat. Şi dacă n-am fi atât de departe plasaţi pe nedreapta scară socială, dacă ne-am fi putut întâlni pe acelaşi culoar, paşii ni s-ar fi îndreptat, ca împinşi de-o milenară reminiscenţă, pătrunzătoare, către acelaşi pol, către polul unic al înţelegerii universale. Iubire divină! Ajută-mă în acest ceas de cruntă deznădejde… „Nu există decât un singur eroism pe lume: meela de a o vedea aşa cum este şi de a o iubi“. Sunt un muncitor, un zugrav, născut în locul unde Dunărea face un cot, ramificându-se în trei braţe, spre a se vărsa în Marea Neagră. Am văzut lumina zilei acum exact treizeci şi cinci de ani, dintr-o nemuritoare ţărancă româncă şi un contrabandist grec, pe care nu l-am cunoscut deloc. Aveam nouă luni când a murit. Şi iată, domnule, de douăzeci şi cinci de ani scormonesc viaţa, lumea şi gândirea omenească, conştient sau inconştient, mistuit de-o flacără ce-mi sfâşie măruntaiele, îmboldindu-mă să gonesc ca un apucat şi care m-a împins să jertfesc tot ceea ce un om îşi poate dori ca fericire: familie, situaţie, onoare, tihnă. Încă din copilărie am cunoscut prietenia – prietenia de nezdruncinat – precum şi patima de-a citi; la început cărţi mediocre, apoi bune. Am cunoscut, de asemenea, şi mai ales, pasiunea de-a călători, iar mai apoi credinţa în idealul Mai multă dreptate printre oameni! Care va ră- mâne pururi o nobilă aspiraţie. Agăţat de aceste himere, am pornit prin viaţă, ca un bolid. Nu ştiu cine-i vinovat: eu sau sângele meu. Ceea ce ştiu însă, e că voinţa mea a fost ca şi inexistentă. La vârsta de doisprezece ani, scăpat de şcoala nesuferită, mi-am părăsit mama – pe care o adoram – al cărei singur copil eram şi unică speranţă. Nu mai voiam să-i fiu povară şi nici ea nu mai putea să mă întreţină. Deşi foarte tânără, ea şi-a ţinut jurământul făcut tatălui meu muribund: nu a mai vrut să se mărite, ca nu cumva „copilul să-i fie bătut de mâna unui străin“. Şi-a ţinut cu rin Iul, spdlând rufe, timp de treizeci de ani, cu doi lei pe i, ca să mă crească, să mă înveţe să citesc şi să scriu, piutind mereu deoparte cei patru bănuţi destinaţi veşnicelor nevoi ale fiului ei rătăcitor… A murit, până la urmă, singură, pe un pat sărăcăcios, în aprilie trecut, după trei ani şi jumătate de la plecarea mea de-acasă, trei secole de dureri nebănuite, fără ca să mă poată săruta pentru ultima oară, fără a-mi da scumpa-i binecuvântare. F aii- ment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, îngropată în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţara mea, să-i cad în braţe strigându-i: „Am învins, mamă scumpă, am învins! Tot ce am făcut era pentru tine; vei fi mândră de fiul tău, iar eu demn de sacrificiile tale! u — „Pleci, mereu, îmi spunea, neîncetat… Dar, o să vezi tu, într-o zi când te vei întoarce acasă, în locul meu o să găseşti un mormânt!“ — „Nu! scumpă mamă, nu! Una ca asta nu-i cu putinţă, este imposibil! Nedreptatea ar fi prea mare. Şi apoi, tu n-ai să mori niciodată, ce ştii tu! Într-o zi, vei fi fericită, vei fi de faţă la încununarea eforturilor mele, te vei bucura de gloria mea… Apoi, vom muri împreună!“ Minciună, minciună, totul nu-i decât minciună! „La ce-mi foloseşte succesul, acum când ea nu mai e? u îşi spunea Jean-Cristophe şi, ascuns înapoia maşinilor din atelierul unde lucram şi citeam acest pasaj, plângeam ca şi în clipa de faţă. „Cel care a avut fericirea de a cunoaşte comuniunea deplină cu un suflet prieten, acela a cunoscut cea mai divină bucurie. O bucurie, ce-l va neferici pentru tot restul vieţii“. Şi eu, care am cunoscut nu numai o singură dată comuniunea cu sufletul prieten!… Iertaţi-mi, domnule, această „paradă“ de sentimente. Condeiul îmi alunecă din mână la fiece rând, dar simt că moartea s-apropie şi eu trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, ca să nu-mi pierd minţile. Şi dumneavoastră o să puteţi spune celor neîncrezători că opera dumneavoastră nu-i închipuire şi că Dumnezeu există prin autorul ei, prin mine şi prin toţi cei ce au dispărut sau care nu vor ieşi la iveală niciodată. Şi, încrezător, le veţi putea arunca sfidarea lui Ibsen: „Dreptatea este de partea mea, nu a celor mulţi“. Concomitent cu dragostea acestei mame-prietene – pe lângă care cea a Grachilor este un basm pentru copii – am cunoscut alte două sau trei prietenii bărbăteşti, diferite dar la fel de mari. Copilăria mea a fost agitată. Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferinţe inexplicabile, de dorinţe nerostite şi care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebuneT nici speranţe ciudate, întemeiate pe forţele sau aptitudinile sale, pe creaţiile sale, mai mult sau mai puţin comice; cel care n-a plâns cu sughiţuri, de o mie de ori, noaptea „fără să ştie de ce, nici n-a căzut în extaze neobişnuite, nici n-a izbucnit în veselii neaşteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuşi să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm, straşnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet. Din cauza aceasta mi-am întristat mama. Am încercat toate meseriile şi nu m-am statornicit în vreuna. Băiat de alergătură la tot felul de prăvălii, ducându-mă cu marfa pe la clienţi, uitam de mine, ascultând sub ferestre acordurile vreunui pian, – pasiunea mea, nebunia şi visul meu, pe care n-am izbutit să-l realizez niciodată. Adesea, pătrundeam noaptea în curţi, lăsându-mi coşul afară, ca să mă agăţ de pervazul ferestrelor, să privesc în saloane şi să văd dacă persoana care ciuta era tot atât de frumoasă precum mi-o închipuiam. Sau să mă ascund prin pivniţe ori prin magazii, sau – noaptea – într-un ungher necunoscut altor băieţi, ca să-mi pot citi scumpele romane, la lumina unei lumânări, pitit sub o umbrelă peste care îmi aruncam şi îmbrăcămintea. Cu ctte palme n-am plătit aceste plăceri scumpe şi de neuitat, ori de câte ori mă înapoiam cu marfa nepredată din cauza întârzierii. (Iar o dată chiar şi fără coş care îmi fusese furat.) Şi de câte ori nu mă răzbunam de aceste chelfăneli, prăpădin- du-mă de râs în ascunzătoarea mea, în timp ce stăptnul mă striga cât îl ţinea gura, în curte. Altă dată a avut loc chiar şi un episod tragic. Tocmai mă aflam la un negustor grec de vinuri, care ţinea şi restaurant, în imediata apropiere de portul dunărean. Aveam marea fericire de-a livra comenzile de vin rece, la prânz şi seara, puţin înainte de masă. Aceste ore erau pentru mine ca un fel de mâncare rafinată şi întăritoare. Impar- ţeam repede marfa şi apoi, fără să-mi pese câtuşi de puţin de ce aş putea păţi, mă lungeam la marginea platoului pe care este clădit oraşul nostru şi care domina întinderea bălţii. Şi, din acest loc favorit, mă lăsam în voia plăcerilor pe care ochii, urechile şi simţurile mele le culegeau cu mii de antene nevăzute, dinaintea panoramei unice, poate, în felul ei. La înapoiere, încasam palmele reglementare, dar continuau să mă ţină în slujbă, ceea ce de altfel nici nu doream mai mult. Eram tare iubit de muşterii oameni cumsecade, toţi greci. Ştiindu-mi tatăl grec, m-au învăţat limba, din mândrie şi pâlăvreau cu mine. (Oh, timpule, tu nu ai nostalgia trecutului?) Erau proprietari de remorchere, de şlepuri sau de bărci, spunân- du-şi unii altora, cu seriozitate, „comandanţi“ (capita- nios!). Mă iubeau tocmai pentru trăsnăile“ mele, pentru felul meu de-a fi „poznaş“, dar şi pentru că la muncă nu mă putea întrece nimeni, atunci când o voiam. Tntr-o zi, când, îmi luam, ca de obicei, porţiei copioasă de hoinăreală, am lenevit mai mult ca oricând pe marginea râpei. Dunărea se umflase peste măsură şi priveliştea era măreaţa. Întreaga întindere a bălţii era acoperită cu o imensă phiză; de apă tulbure, cât vedeai cu ochii. Cârduri nenumărate de păsări, de gişte şi de raţe sălbatice zburau care-ncotro. Trunchiurile sălciilor plângătoare – cei mai buni prieteni ai mei din vremea tristă a şcolii, singurele care mă răsfăţau în zilele de hoinăreală – înotau complet în apă.. Pe albia crescută a fluviului coborau copaci între fii, smulşi de apă pe parcurs. În port, un furnicar de oameni muncea cu ardoare, pentru a stăvili apa şi a feri portul de navala ameninţătoare a valurilor. Priveam aceste forţe dezlănţuite şi nu-mi puteam sătura ochii, când, deodată, mă simţii brusc îmbrâncit din spate, dat de-a berbeleacul şi prăvălit de la înălţimea platoului în râpa adâneă de vreo douăzeci de metri. Ajuns jos, fără a mi se întâmpla nimic rău, a trebuit să treacă puţin timp, înainte să mă dumiresc ce se întâmplase. Nimeni altul decât stăpânul meu, un bătrân nebun, care în furia lui mă rostogolise de sus până-n vale, ca şi cum aş fi fost un sac plin cu pământ. Furios, iau hotărârea să nu mă mai reîntorc la crâşmă, în ciuda durerii pe care ştiam că o provoc mamei. Şi timp de două zile, înainte de a mă duce acasă, dau curs liber fanteziei şi preaplinului de viaţă din mine. Dar stăpânul meu pune un agent de poliţie pe urmele mele, sunt înşfăcat şi readus la muncă… Şi, Doamne, ce muncă nemiloasă! Tocmai ceea ce detestam mai mult în viaţă: băiat la spălatul vaselor! Să speli vasele! Toată ziua cu mâi- nile în apă călduţă, unsuroasă. Adio livrări de marfă, adio vise mângâietoare. Nici urmă de Dunăre! Ferecat, ferecat pentru vecie!… Atunci, într-un moment de nebunie, uitai de mama şi de plăcerea de a trăi, atârnai o frânghie în pod şi tocmai când eram gata să-mi vâr gâtul în laţ, sunt surprins de patron, care, speriat, m-a dat imediat afară. Uf! Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nu există niciun sacrificiu făcut în numele tău, care să poată egala elixirul binefacerilor tale! Aproape tot astfel s-au scurs copilăria şi adolescenţa mea: de la un stăpân la altul, apoi dintr-un oraş în altul, niciodată şase luni în acelaşi loc şi mereu cu „maniile“ mele. Mai târziu, căram după mine un dicţionar greu al limbii române, de o sută de ori consfiscat şi iarăşi regăsit. Mama era tot timpul cu sufletul la gură, dar nu se văita prea mult, în ciuda clevetelilor mahalalei. Mă iubea şi era fericită că nu aveam niciuna din apucăturile rele care făceau ravagii printre copiii de vârsta mea. Citeam – atâta tot! — şi făceam poezii. Îmi amintesc că într-o zi de şomaj (să tot fi avut paisprezece ani) am întrerupt-o de la muncă, spre a-i citi o poezie în care rugam pe Dumnezeu să-mi dea nu bogăţii, nici onoruri şi nici să devin împărat (de pildă!) sau altceva, ci doar posibilitatea de a exprima ceea ce simt. (Asta nu era oare revelaţie?) Mama mă asculta cu bunăvoinţă, credulă, călcându-şi mai departe rufele. La sfârşit, i-am spus triumfător; „Vezi, mamă? Aşa ceva nici regii nu sunt în stare să facă! Trebuie să ai talent!“ Ea se întoarse brusc spre mine, cu un aer glumeţ, de mirare şi-mi spuse: „Adevărat? Ei drăcie! Ce băiat ciudat am adus şi eu pe lume: să facă lucruri pe care nici regii nu-s în stare!“ Şi m-a sărutat nebuneşte. Ö, buna mea mamă! Nu vei şti niciodată, niciodată, că în acea zi divinitatea – transmisă prin sângele tău – se rostea prin mine, spunând, din păcate, adevărul! Da, din păcate! Fiindcă, în ciuda bucuriei şi a forţei vitale care năvăleau din mine la fiece cotitură din viaţă, în pofida neasemuitei voluptăţi – necunoscută chiar „împăraţilor“ – eu sufeream cumplit: era ca o ploaie înmiresmată ce mă făcea să mor de plăcere, arzându-mi în acelaşi timp carnea, cu picăturile ei de foc. Mai târziu, mi-am dat seama că acel geniu trist german nu era, poate, chiar atât de lipsit de judecată, când afirma că „plăcerea este stearpă“ şi că „numai durerea este rodnică.“ Vă rog să nu credeţi cumva că originea mea socială, starea mea materială, „sărăcia“ şi munca mea au însemnat ceva, în nu importă care moment din viaţa mea. Dimpotrivă, numai aşa puteam trăi şi numai în atari condiţii vreau să trăiesc, dacă voi scăpa de durerile fizice şi morale ce mă ţintuiesc acum la pat. Fii binecuvântată, muncă! Binecuvântată să fii, sărăcie! Numai datorită vouă am putut înota, în cea mai desăvârşită independenţă de spirit pe care şi-ar dori-o un îndrăgostit de libertate. Şi numai datorită vouă am putut trimite la plimbare pe toţi cei care voiau să mă pironească, cu banii lor, acolo unde n-aş fi putut respira. Şi numai datorită vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea şi să-i urăsc pe toţi cei puternici şi ridicaţi în slăvi. Numai aşa am putut fi eu însumi în întregime, dăruindu-mă cu totul la ceea ce am iubit şi suferit din toată inima şi cu toată pasiunea. „Cel ce se dăruie, fără să drămuiască, în orice moment al vieţii sale, în tot ce face, suferă, iubeşte sau urăşte, acela este cea mai mare minune ce ne este sortită a fi întâlnită pe acest pământcc. Numai datorită ţie, sfântă Sărăcie, graţie şcolii tale — Cea mai înaltă instituţie unde se poate învăţa arta de-a fi cinstit şi unde, (slavă Domnului!) mediocrităţile nu pot pătrunde – sunt astăzi un om ce nu-şi gândeşte neghiobiile cu glas tare. „… Poate că sărăcia este un maestru nu numai al gin- dirii, ci şi al stilului de viaţă; ea ne educă mintea şi tru pul să fie sobre. Când timpul este drămuit şi cuvintele măsurate, atunci nu mai spunem nimic de prisos şi ne obişnuim a gândi esenţialul. Viaţa fiind scurtă, trăim astfel dublu.“ Iatăj pentru început, omagiul entuziast ce poate fi adus operei dumneavoastră, care reprezintă însăşi viaţa şi fiinţa dumneavoastră. Mă plagiaţi? Sau eu însumi vă plagiez? Nu! Nici dumneavoastră, nici eu. E însuşi Dumnezeu care glăsuieşte în limba sa unică şi universală…  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

CUVÂNT ÎNAINTE În 5 decembrie 1934, Panait Istrati declara, într-un interviu acordat cotidianului Rampa, că pregăteşte al cincilea volum al cărţii Viaţa lui Adrian Zografi - Agitatorul, - consacrat lui Ştefan Gheorghiu, având ca fundal „Valea Prahovei! Petrolul!”. A doua zi, Istrati primeşte vizita - pe care el o solicitase — A lui Alexandru Talex (care tocmai împlinea douăzeci şi cinci de ani) şi a lui Mihail Stele seu, doi tineri care scoseseră o revistă, Cruciada Românismului. Îi primeşte ca pe nişte „fraţi”. Târziu după căderea nopţii, după îndelungi spovedanii, hotărârea unei colaborări regulate a scriitorului este luată. Descoperind articolul lui Talex despre recent apăruta sa carte, Biroid de plasare, („Cronica literară”, nr. L din 22 noiembrie 1934) Istrati telefonase la tipografia în care tânărul lucra la revistă, dorind să-l vadă. Înainte cu câteva săptămâni, Talex se întâlnise, din întâm­plare, ieşind de la Biblioteca Academiei, cu colegul său de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Stelescu, care făcuse parte din „Garda de Fier” a lui Codreanu, o părăsise din raţiuni atât personale, cât şi de fond. Aşa cum va spune în primul din seria de articole „Sfaturi pentru tinerii care fac politică” (Cruciada Românismului, nr. L), el descoperise falsitatea, cinismul, ipocrizia conducătorilor şi „teatrul” politicii (un desen al lui Brânduş, în acelaşi număr, caricaturizează „circul” politicienilor). Iar mai târziu, va adăuga: „Nu, nu e nevoie de revolta sângeroasă, ci de cea adânc sufletească. („în tara în care nimeni nu se mai revoltă”, nr.4). Istorici şi /. * martori, explicând această plecare, vor pune în prim plan când motive personale (rivalităţi pentru putere), când motive strict politice (refuzul terorismului de către Stelescu, după asasinarea lui I. G.Duca). După moartea sa, în vara lui 1936, găsim într-un articol semnat de Talex: ’ ’Românismul lui Mihail Stelescu era constructiv, antixenofob şi iubea pe omul bun, pu­nând la zid numai pe cel rău’ Din primele momente ale întâlnirii, Stelescu propune prietenului său să fondeze împreună o revistă, o „revistă de atitudine politică şi spirituală”, care să combată agresiunile Gărzii de Fier şi să deschidă pentru tineri căi de acţiune în cultură şi viaţa socială, în afara politicului. Ce putea oare să-i unească, dacă nu tocmai ceea ce-i opunea: activismul lui Stelescu, idealismul lui Talex. Talex nu avea, la începutul Cruciadei, altă experienţă a ziaristicii decât cea a presei studenţeşti. În primul său articol din revistă, el denunţă falsul şi formalismul literar şi salută — Relevând „rolul social” al scriitorului şi „funcţiunea de educaţie naţională” - pe romancierul autor al Biroului de plasare. Istrati va lua, de aici înainte, locul mentorului ce îl avusese înainte: Vasile Pârvan. Panait Istrati se întorsese de patru ani în România. Confruntat mai întâi cu probleme sentimentale (ruptura cu Marie- Louise Baud-Bovy - „Bilili” divorţul cu Ana Munsch), luase în căsătorie o tânără studentă, Margareta Izescu. Retras la început la Brăila, el se instalează până la urmă la Bucureşti, fugind de „certurile de familie”. Într-un text pe care-l dă României Literare în 1933 („Ceva mai bun, mai omenesc”), el evocă cele trei borne ale existenţei sale: lupta socială, prietenia, scrisul. Călătoria de 16 luni în U.R.S.S. ’, îl face să-şi piardă încrederea în socialism. Prietenia cu Romain Rolland se stricase în 1930; totuşi, când, în toamna lui 1934, Istrati îi scrie ca să-i ceară să intervină în favoarea unui antifascist italian ameninţat cu expulzarea din România (Igito Nucitelli), Rolland îi va răs- 1 - Vezi voi. Spovedanie pentru învinşi, ed. Dacia 1990. Punde promiţându-i ajutorul şi felicitându-l pentru ultima sa carte apărută în Franţa, Mediterana, răsărit de soare. Acest sfârşit de toamnă aduce puţin balsam peste existenţa sa chinuită. Istrati se simte la capătul puterilor, cu trupul stins. Ruperea contractului cu editura Rieder (pe care criza economică a împins-o la faliment), l-a privat de resurse indispensabile. Şi, până la urmă, integrarea sa în „inteligentia românească” nu a avut loc, în ciuda celor câtorva prietenii Majoritatea textelor-far, scrise de Istrati între 1932- 1933, au apărut în presa franceză sau au fost păstrate în sertar. Turneul de conferinţe „Les Arts et l’Humaniti d’aujour­d’hui”, din Austria şi Germania, pentru „Deutscher Kultur­bund”, a relansat reflecţiile sale cu privire la artă. Primul volum din Viaţa lui Adrian Zografi i-a permis să scrie o prefaţă definitivă asupra „neaderării” sale („L’homme qui n’adhăre a rien”). Scrisoarea adresată lui Frangois Mauriac a clarificat poziţia sa faţă de religie. Naţiunea? Nu devine o problemă pentru Istrati decât odată cu Cruciada. Oare ea nu înseamnă, pentru el, decât o mamă rea care îşi primeşte rău fiul risipitor, după o atât de lungă absentă?… * Colaborarea lui Panait Istrati la Cruciada Românismului cuprinde patru etape. Prima (din 22 noiembrie 1934 la 10 ianuarie 1935) lansează discuţiile. Ea începe cu articolele lui Talex („Cronica literară”) şi ale lui Stelescu (primele „Sfaturi”, în numerele l-5); continuă cu primul articol al lui Istrati în numărul 5 („Scrisoare deschisă către… dreapta”) căruia îi răspund principalii membri ai redacţiei în numărul următor: Stelescu şi Constantin Caragea (responsabil al paginii de politică externă), Talex şi Paul Bărbulescu - cei mai puţini „politicieni” din echipă. > Publicarea ’ ’Scrisorii deschise către Francis Jourdain’ ’ 1 - Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, s.a. În Curentul, la 17 ianuarie 1935, deşi exterioară istoriei Cruciadei, prin răsunetul pe care îl va avea în Franţa, anunţă a doua etapă a colaborării. Tot în 17 ianuarie, Istrati dă primul articol dintr-o serie de trei: „Naţiune şi Naţionalism”. Urmează „Dictatură şi Democraţie” şi „Platforme, Idei”. În acelaşi timp apar „Rectificări” al lui Stelescu şi „Da! Un pumn…” al lui Talex. Suntem la sfârşitul lui ianuarie. La începutul lunii următoare, revista pro-comunistă Monde, odată cu răspunsul lui Francis Jourdain la acuzaţiile din Curentul, începe o campanie împotriva lui Panait Istrati, care va continua în numerele din 8 februarie (articole de Dolivet, Nizan şi Vildrac), din 15 februarie (articol de Jean- Richard Bloch) şi din 22 februariecu faimosul - de tristă amintire - ’ ’Haiduc al Siguranţei” de Henri Barbusse, care îl acuză pe Istrati de „a se fi târât în faţa reacţiunii şi a poliţiei” şi de a fi fost” cumpărat de duşman”. Această polemică survine în momentul în care Cruciada trece printr-un scurt conflict. Apariţia unui articol favorabil Italiei fasciste (’ ’Din fresca istorică a fascismului”, de Tudor Ionescu în nr. 12 din 21 februarie 1935) atrage protestele lui Istrati care vorbeşte de nerespectarea contractului moral şi ameninţă cu plecarea. De ce această reacţie? Trebuie oare să o atribuim ciocnirilor succesive ale scriitorului cu poliţia italiană, la întoarcerea sa din Egipt cu Bilili (în 1930), sau din prima lui călătorie în Franţa, cu Margareta (în 1931)? Sau recentei intervenţii pe lângă Romain Rolland în favoarea unui antifascist italian (afacerea Nucitelli)? În orice caz, el nu pare preocupat în acelaşi fel de tabloul admirativ pe care îl face Constantin Caragea Germaniei naziste în numerele 10,11 şi 12 („Ce am văzut în Germania”). Poziţia sa, mai de grabă ambiguă, faţă de Germania, apăruse cu câteva săptămâni mai devreme într-un articol despre plebiscitul din Sarre, scris pentru Tribuna (Bucureşti): ’ ’Lecţia din Sarre” ’Răspunsul redacţiei „şi articolul de fond al lui Mihail Stelescu -” Nici dreapta, nici stânga „- îl vor mulţumi pe Istrati, care îşi reia colaborarea cu” Numerus… politicianus”. Contradicţiilor care-l agită, atacurilor foştilor săi prieteni sau tovarăşi de drum, vin să se adauge problemele vieţii de zi cu zi, grijile financiare, sănătatea şubredă. O scrisoare adresată lui A.M. De Jong, prietenul său olandez, datată 16 februarie, ni-l arată pe Panait Istrati „scârbit să mai ţină pana”. Lumea din jur se întunecă: ’ ’legea universală… dezordinea economică”. El evocă o „existenţă de umiliri permanente” şi spune în continuare: „îmi voi vinde sufletul regelui Carol al II-lea care, mi se spune, plăteşte bine, fără să ceară nimic celor care sunt în stare să-i opună un refuz1. Dacă merge,   [1] - în această scrisoare, Istrati propunea Fundaţiilor Regale transferarea drepturilor de proprietate asupra operei sale (douăzeci de volume), în schimbul unui venit lunar, a unei case - care să devină muzeu după moartea sa -, a unui serviciu pentru soţia sa şi a unui ajutor de urgenţă pentru a se putea îngriji în străinătate. 0 parte a acestui ajutor a fost primit cu cîteva zile înainte de moartea sa, dar Fundaţiile Regale n-au mai dat curs propunerii lui Istrati.   O şterg la Nisa, singur de data asta. Vreau să crăp, ca unele animale, departe de vizuină”. În perioada de câteva săptămâni între mijlocul lui februarie şi sfârşitul lui martie, colaborarea lui Istrati la Cruciadă este regulată, însă articolele sale sunt, în general, mai scurte, ca şi cum i-ar fi lipsit dintr-o dată suflu. În orice caz, el nu a încetat să dialogheze, să răspundă sau să dea replici prietenilor săi, unui cititor (Aurel Mihăilescu), unui fals prieten (Toma Vlădescu de la Gândirea), unor foşti prieteni, acum duşmani (Henri Barbusse). În această a treia perioadă (februarie-martie 1935) articolele lui Istrati sunt în genere dublate sau precedate de articole ale lui Stelescu. Discuţia se reia după cele trei articole din ianuarie. Dialogul a devenit, se pare, permanent (redus la dialogul în doi, căci Talex este mai mult ocupat cu problemele administrative ale revistei). Dacă nu cumva trebuie să vorbim doar de reflecţii „paralele”! Între 14 februarie şi 28 martie, în articole de fond, se pun faţă în faţă convingerile unui tineret naţionalist împins la extremă, exprimate de Stelescu, şi deziluziile a 30 de ani de credinţe ale lui Istrati. * Nu vreau decât să citez ultimele cuvinte ale ultimului articol al lui Panait Istrati scris pentru Cruciadă, unde vorbeşte de „… marea tristeţe a celor care cred mereu că va veni o zi când omul va reuşi, în sfârşit, să sară mai sus decât borul pălăriei lui”. Tot în 28 martie, Romain Rol land scrie o scrisoare de despărţire în care îl acuză pe Istrati că s-a ’ ’băgat până în gât în politică din care nu înţelege nimic”. (în acea vreme nu-i trebuia mai mult de patru zile unei scrisori ca să ajungă din Paris sau din Elveţia la Bucureşti.) Lui Panait Istrati îi mai rămân două săptămâni de trăit. Scrisoarea către rege a fost expediată la 9 martie. Moartea survine la 16 aprilie. Numărul 20 al Cru­ciadei (! 8 aprilie 1935) apare în 8.000 de exemplare din care multe sunt distribuite gratuit. (Revista, la începuturile sale apărea în 2000 de exemplare şi le înmulţise de trei ori pentru Crăciunul 1934 - ne amintim primul articol al lui Istrati). La moartea scriitorului revista nu-şi împlinise decât a şasea parte din existentă, dar marea ei perioadă se sjârşise. Începe ultima etapă, postumă. Istrati este omniprezent în paginile Cruciadei: portret aproape emblematic, referinţe multiplicate; Talex şi prietenii săi îşi continuă omagiul săptămâni în şir. Ei publică Testamentul scris „din adâncul unei Jintâni”: „Între fascism şi comunism”, însă şi „Scrisoarea deschisă lui Romain Rolland”, scrisorile către Guerson - şeful G. P. U., scrisoarea către Mauriac, textul conferinţei din Germania din 1932, „Artele şi Umanitatea de azi”, „La un rac­cord”, „Moartea noastră laică” şi „Sarkiss”. * Care a fost destinul Cruciadei Românismului? Timp de un an încercarea zadarnică de a structura o „mişcare”. Să nu ne îmbătăm cu vorbe: primul „Congres”, anunţat pentru decembrie lui 1935, se încheie fără niciun succes. Stelescu este asasinat în iulie 1936 în patul său din spitalul Brâncovenesc de un comando al Gărzii de Fier. Talex va încerca o vreme să salveze idealismul începuturilor, sau cel puţin pe-al său. De acum înainte în 10 numere, între iulie şi septembrie, el redactează editorialele. Însă resortul s-a rupt. Lupte interne îl constrâng să abandoneze mişcarea (nr.90). Timp de opt luni, vor apărea încă zece numere; la conducerea revistei se succed Nicolae Rădescu, apoi Ion Aurel Manoles­cu. Un ultim număr (100), apare în mai 1937, cu un articol de Constantin Rădulescu-Motru, „Naţionalismul în arte” pe prima pagină. Astfel a şfirşit Cruciada’Românismului, „foc de paie” care s-a întins pe doi ani şi câteva luni. Au învins teroarea şi corupţia, „Garda” şi vechea politică pe care „Cruciaţii” au dorit să o fină la distanţă. Abia ieşiţi de pe băncile universităţii, trecând „de la bibliotecă pe baricade”, ameninţaţi cu şomajul, duşi de vântul vremii - naţionalistă fără scăpare - destinul lor s-a întâlnit, între Crăciun şi Paşti cu cel al bătrî­nului Istrati. Dar viaţa a trebuit să continue. / Cât despre Istrati, cu puţin înainte de moarte, privindu­şi boala trupului şi a existentei, va fi regăsit societatea vremii sale. Confundând „fraţi de cruce” şi „cruciaţi” i s-a părut că regăseşte dacă nu propria tinereţe, cel puţin o tinereţe la adăpost de blestemul timpului. Iar alături de acest tineret prea ideal a crezut că poate învinge Răul Social. Lupta a fost inegală. Vaporul cruciaţilor a luat apă şi s-a scufundat din cauza neputinţei sau a unor contradicţii de nerezolvat. * Recitind astăzi aceste pagini înflăcărate din Cruciadă, îl regăsim pe Panait Istrati de la începuturi, cel al grevei docherilor de la Brăila, în 1910 şi, douăzeci de ani mai târziu, pe cel al curajoasei denunţări a represiunii de la Lupeni (în 1929). El a rămas acelaşi ziarist supus momentului şi scriind, pe loc, cu inima. A rămas „free lance” în această meserie. Nu a avut cu Cruciada alt contract decât cel moral. Articolele sale sunt scrisorile unei corespondenţe publice şi polemice, căreia posteritatea poate să-i caute excesele - asta nu o costă şi n-o va costa nimic. Dorinţa noastră, după mai bine de cincizeci de ani, este mai mult decât simpla nostalgie de a găsi urme pe care Istoria le-a ascuns multă vreme. Ea se naşte din frămân­tările prezentului. Şi a citi aceste articole, astăzi, înseamnă a ne întreba ce vom face mâine. Jean H0RM1ERE trad. Liliana ŞOMFELEAN Ediţii precedente ale articolelor lui Panait Istrati din Cruciada Românismului Între Crăciun 1934 şi Paşti 1935, Panait Istrati dă o duzină de articole unei reviste noi, Cruciada Românismului. Câteva luni după moartea scriitorului, survenită în aprilie 1935, Alexandru Talex, unul din cei doi fondatori ai revistei, grupează aceste articole şi alte câteva texte ale lui Istrati sub titlul Cruciada mea sau a noastră. Între 1940 şi 1941, un tânăr român emigrat în Franţa, Ion Căpătană, traduce textele din Cruciada Românismului pentru a-l dezvinovăţi pe Istrati în urma acuzaţiilor lansate în 1935 de Henri Barbusse şi revista Monde. Urmează uitarea, în România ca şi în Franţa, din diferite motive. Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, Alexandru Talex, care de cincizeci de ani şi-a consacrat viaţa lui Istrati, publică în volumul Amintiri (Minerva, 1984), primul articol din seria oferită Cruciadei. În 1989, în numărul 6 al revistei „Cahiers Panait Istrati” apare totalitatea articolelor, completate cu pagini suprimate de cenzură în 1935, într-o traducere mai fidelă decât cea a lui Căpătană. Un dosar critic le însoţeşte. NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Spre deosebire de ediţiile precedente, volumul de fată aduce o noutate: prezenta, alături de articolele lui Panait Istrati, a materialelor lui Mihail Stelescu şi Alexandru Talex ce au constituit coloana vertebrală a polemicilor din paginile Cruciadei Românismului. Am făcut acest lucru în egală măsură în scopul restituirii literare a operei istratiene şi pentru a oferi cititorului câteva repere preţioase - desi formulate de mai mult de o jumătate de secol - referitoare la probleme revenite în actualitate: naţiunea şi naţionalismul, democraţia, partidele politice, monarhia, fascismul şi comunismul, dictatura şi terorismul politic, mişcarea studenţească, implicarea în politică, s.a. Perioada frământată a anilor ’30, bogată în evenimente similare celor ce se petrec astăzi în România, ne face să credem că această carte îi va fi o bună călăuză. Pentru a fi în acord cu această idee ne-am decis să înlocuim postfata de la prima ediţie - Panait Istrati, un vizionar social, de Alexandru Talex - cu un articol de acelaşi autor - Abulia tineretului, (Cruciada Românismului nr. 60, 8 februarie 1936), pe care l-am considerat mai apropiat planului nostru. O altă noutate este capitolul din deschiderea cărţii - înainte de întâlnire­cuprinzând trei texte definitorii pentru cei trei corifei ai Cruciadei - Prefaţa la Adrian 2ogra.fi, a lui Panait Istrati, Cronica literară la Biroul de plasare de Alexandu Talex şi în tara în care nimeni nu se mai revoltă de Mihail Stelescu. Materialele au fost preluate din colecţia «Cruciadei Românismului» de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Completarea pasajelor cenzurate a fost făcută prin confruntarea cu manuscrisele originale, puse cu amabilitate la dispoziţie de Alexandru Talex. De un mare folos ne-au fost notele din numărul 6 din Cahiers Panait Istrati, Valence 1989   Panait ISTRATI PREFAŢĂ LA „ADRIAN ZOGRAFI” 1 sau Mărturisirile unui scriitor din vremea noastră Povestea vieţii lui Adrian Zografi, în şase volume, ar fi trebuit să constituie, la origină, întreaga mea operă. O operă literară dublată de mărturia unui om matur. Împlineam patruzeci de ani, când, în vara anului 1924, apăru Chira Chiralina, întâia mea carte. Desigur, nu-i o vârstâ la care se debutează în meseria de scriitor - am spus-o de altfel în prefaţă Chirei mele. Pe atunci, însă, nu eram hotărât decât să povestesc un caz. Şi n-am făcut-o decât împins de Romain Rolland. Dar, de îndată ce m-aşternui la scris, pasiunea temperamentului meu îmi luă minţile, aşa cum vântul ia un fulg. Străluceam de bucurie, plângeam în hohote de fericire, la gândul că un prieten de un soi şi o dimensiune, încă necunoscute mie, voia ca eu să scriu, ba chiar în limba franceză! Şi ce franceză! Am mai povestit-o şi altădată: un ciripit, a cărui melodie armonioasă mă^scosese din minţi şi pe care O descoperisem singur descifrând cu dicţionarul pe Fene­lon, Jean-Jacques şi alti câtiva clasici. Căutam un mijloc rudimentar, care să mă ajute să fiu înţeles de colegii mei, zugravii elveţieni. M-am trezit cântând dintr-un flaut, ale cărui sunete îmi minunau auzul. Şi deoarece un ascultător ca Romain Rollanfi îmi striga:” Dă-i drumul!” m-am supus, ca să-i fac plăcere, cu o încredere oarbă; dar scăpai de printre degete firul călăuzitor al Ariadnei mele şi mă rătăcii într-un labirint de povestiri minunate. Când am vrut să mă înapoiez, la al meu Adrian Zografi, la viaţa lui adevărată sau verosimilă, am observat că flautul meu plesnise. Mihaii\ş i pleda rău marea sa cauză: prietenia. 1 - Scrisă la Mănăstirea Neamţului, iulie 1932 încurcai realitatea şi visul. Îmi lipsea oare suflul? Încercai să mă conving cântând Neranţula şi Ciulinii Bărăganului. Şi am fost foarte aplaudat. Dar viermele îndoielii se strecurase în ceea ce era mai bun în mine. Mă temeam de contactul cu sufletul operei mele. Ca săândepârtez spiritul râu, am aruncat între mine şi el un mănunchi de fâşii de viată: Pescuitorul de bureţi şi apoi ultimul meu chiot: Ţaţa Minca, care începe cu elanurile de altădată, spre a se stinge îndată ca un „cântec de lebădă”. Şi-acum, iată-mă cu braţele bâlăbâninde dinaintea vieţii lui / * Adrian Zografi, care trebuie să fie uimitoare, dar pe care o privesc cu un ochi rece. Mi-e silă de el. Pentru el nu mai am un flaut, ci un condei, ca toţi scriitorii din vremea mea, care nu scriu din pasiune, ci pentru a-şi cistiga existenta, cu „arme” pe care, spre paguba mea, nu le am: întâi, ei ştiu a face cărţi, în timp ce eu sunt un nepriceput; şi apoi ei scriu în limba maternă, pe când eu bâjbâi ca un orb, dându-mă cu capul de pereţii unor reguli gramaticale din care nu cunosc o iotă. * Nimeni să nu-şi închipuie că eu fac aceste mărturisiri ca să cerşesc nu ştiu ce indulgenţă a cititorului sau a posterităţii. Nu alţii mă vor învăţa ceea ce sunt, ceea ce pot sau nu. De asemenea, când pomenesc de „scăderile” mele, trebuie să se înţeleagă prin ele, eroismele mele. Şi-acum, iată dovada, pe care o supun mai cu seamă la examenul acestui tineret, care-mi scrie ca să mă întrebe cât sunt de fericit: Dacâ a scrie e o dramă pentru cel ce-şi transformă vocaţia în cult, chiar când jonglează cu limba sa maternă, ce trebuie să însemne asta pentru mine care, într-o franceză întâmplâtoare, sunt nevoit încă şi acum să deschid de-o sută de ori pe zi Larousse-ul, pentru a-i cere să-mi spună - de exemplu - când se scrie amener şi când emmener? Dar as­ta-i chinurile iadului! Înaintez ca o cârtiţâ, obligată să urce o scară incandescentă. Şi sufăr cu vârf şi îndesat, neştiind aproape niciodată când îmi ameliorez şi când îmi înrăutăţesc textul. Vai de soarta celor aşa ca mine! Înainte de-a fi scriitor, am cunoscut binişor muncile cele mai grele, dar nu bănuiam atunci că-mi rămânea să cunosc şi pe cele mai inumane dintre toate: acelea care se practică în admiraţia oamenilor şi la capătul cărora sufletul şi trupul ţi se vlăguiesc de moarte. Da! acest suflet pe care l-am apărat atâta de jugul nevoilor imediate şi care eraântâia mea fericire! Astăzi el mă părăseşte încetul cu încetul, fără să pot - ca pe vremea când eram un biet salahor - să-l salvez de la o moarte păcătoasă. Condamnat să scriu, - iată eroismul meu întors pe dos. L-am voit oare câtuşi de puţin? Nu! Spre diferenţă de Martin Eden, n-am trimis niciodată vreun manuscris unui editor sau om de litere, şi cei care mi le trimit azi pe ale lor, reamintindu-mi „marele meu noroc”, nu ştiu că Romain Rol­land s-a războit cu mine din ianuarie 1921 până în mai 1922, ca să mă hotărască să scriu. E prima dovadă de eroism, ce am cunoscut la dânsul: „Lucrează, striga el omului ce părăsise spitalul din Nisa. Eu datoresc muncii salvarea mea!” Până atunci, abandonasem încercările literare la pagina treizeci sau cel mult patruzeci. Şi asta în româneşte, la câţiva ani depărtare una de alta. Aveam groază de munca literară, care nu mergea de la sine. Îmi închipuiam că romancierii scriu aşa cum cântă privighetoarea. Era, de altfel, o gândire comodă, ce se împăca cu al meu dolce farniente. Nu-mi plăcea efortul. Glasul de la Villeneuve m-a impresionat cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine. M-am supus, deci, cu tot elanul. Dar, necunoaşterea iimbii m-a făcut să plătesc, încă de la început, bucuria de a scrie, de a scrie în limba franceză. Îmi simţeam pieptul ca un furnal plin cu metale în fuziune, ce căutau o ieşire şi nu găseau tipare gata să le primească. Stăvileam, la fiecare pas, materia incandescentă, ca să văd dacă e vorba de doi I sau un e grav, de doi p sau unul singur, de un feminin sau masculin. Nu ştiu cum de n-am înnebunit la aceea vreme. Şi ce de aur frumos, risipit pe pământ! În felul acesta mi-am scris toate cărţile şi întreaga-mi corespondenţă. Fost-a oare vreodată, în istorie, un alt scriitor atât de înghesuit ca mine? * Totuşi, câtâ vreme dogoarea interioară s-a menţinut la maximum, suferinţele naşterilor mele chinuite fură suportabile. Eram aidoma trubadurului neştiutor, sau mai degrabă a ţiganului lăutar de la Brăila care încasează înjurături şi bătăi la toate nunţile ţărăneşti, numai din plăcerea de a vedea pe meseni, zi şi noapte, cu privirile agătate de buzele şi arcuşul său. Am cunoscut şi eu atari ochi pe care i-am iubit. Ei sunt cei ce au făcut din mine un povestitor. Dar, vai! Într-o zi farmecul s-a destrămat! Mă amestecai în treburile lumii şi discutai cu prietenii mei despre ideile şi problemele din vremea mea. Am fost, mai întâi, dojenit, cu delicateţe, apoi, fiindcă stăruiam, mă bruftuirâ: „Cismarule, vezi-ţi de ghetele tale!” Atunci, mă supărai. Uitau oare, că Adrian Zografi a fost mai mult un revoltat decât un povestitor? Nu uitaseră; dar ei voiau ca revolta lui să fie cu zgardă. Ceea ce mă supără, la culme. Ne certarăm. La înapoierea mea din Rusia, mă despărţii de cei mai mari prieteni ai mei. Şi în timp ce Egiptul mă respingea de la graniţa sa, iar Italia mă arunca într-una din închisorile sale din Triest, „binevoitorii” anunţau „trădarea” mea Europei muncitoare, clasei mele: „agent al Siguranţei române”, „vândut burgheziei”. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă, în mijlocul unei tăceri care-mi dovedi cât de singur este omul pe pământ. Deşertăciunea deşertăciunilor… Dar asta nu-i totul. Se’spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, ci, totdeauna, bine întovărăşită. În singurătatea mea, mereu crescândâ din aceşti ultimi ani, îmi rămase totuşi, unul sau doi prieteni vechi, dintre acei care au jucat un rol ideal în existenţa mea. L-am pierdut şi pe aceştia, într-un fel de nemărturisit, din. Cauza banilor! Desigur, cărţile mi-au adus ceva bani pe care îi împărţeam, pe măsură ce veneau, cu oricine - prieten sau necunoscut - care mi se adresa. Nu făceam cu asta decât să continui o practică de totdeauna, care nu era numai a mea. În Orient, mai ales, întrâjutorarea prietenească, ca şi ajutorul dat unui necunoscut sunt lucruri banale. Lor le datoresc că n-am crăpat de mizerie. În direcţia aceasta, Orientul însuşi a fost destul de generos cu mine. Ei bine! Cei mai buni prieteni ai mei au numit risipă acest fel al meu de-a fi. Se pare că aceşti bani blestemaţi trebuiau păstraţi, ca să-i mâncâm în familie. Aci, cearta noastră a fost orientală: dezgustătoare, murdară, definitivă. De-o parte şi de alta sufletele s-au prăbuşit sub povara ocărilor. Dar, asta-i totul? Nu, mai trebuia şi colacul. A fost femeia. Numeroase au fost femeile în viaţa mea. Le-am iubit. M-au iubit. Şi despărţirile noastre au tost totdeauna suportabile. Având oroare de suferinţa, care vine de pe urma cărnii înşelate - cea mai îndobitocitoare dintre toate! - am făcut chiar imposibilul, pentru ca în timpul unei rupturi râul să nu fie ucigător pentru niciuna din părţi. Da, făceam chiar imposibilul… Şi reuşeam, pentru că eu ţineam hăţurile. Dar veni ziua când o femeie - cea mai / / mare dintre toate câte am cunoscut: femeia tovarăşe de viaţă — Îmi subtilizează conducerea nebunului echipaj. Presimţind dezastrul, ah! de câte ori n-am impolorat-o să mă lase să mă duc dracului, cât mai era timp ca râul să poată fi egal suportat! — Nu… nu! striga ea. Nu pot trăi fără tine! Ucide-mă, mai bine! Atunci, plecai capul şi-i trecui hăţurile. M-a dus pe marginea prâpastiei, m-a scuipat în faţă, şi m-a prăvălit în abis, pe neaşteptate. N-a suferit deloc. Era ocupată de altceva. A fost o femeie de mare caracter. Mi-au spus-o cei mai distinşi dintre prietenii mei. Şi chiar eu eram convins de acest lucru. Doamne! Dă-i bărbatului ciumă, lepră şi orice altă năpastă de pe lumea asta, dar nu-i blagoslovi cu o femeie de „mare caracter”. Eu eram să-mi pierd minţile. Asta s-a întâmplat în vara lui 1930. * Niciun ideal social Nici-o credinţă în artă. Nici-o prietenie Nici-o femeie - tovarăşe de viaţă. Singur, lungit în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavanul alb al căsuţei mele din Brăila, am trăit zile şi nopţi în luptă cu nebunia şi sinuciderea. Nu voiam să mă prăbuşesc. Voiam să înţeleg. Să înţeleg monstruozităţile existenţei! Credeam că învinsesem. Încă o dată! Dar, nu. Un alt duşman mă pândea: tuberculoza! Ea m-a înjunghiat pe la spate, când nu mă aşteptam, O nouă luptă, dar fără niciun succes. În starea asta, mă aflu acum. Retras, în clipa de faţă, în această veche mânăstire din Carpaţii moldoveni, de unde şi scriu aceste rânduri, mă răzvrătesc - pare-mi-se zadarnic - împotriva sorţii mele. Nu mai am pentru a respira decât baza plâmânilor. De patru luni, îmi petrec trei sferturi din timp în pat. Nu pot face decât două sute de paşi şi nici să vorbesc cinci minute, fără să nu mă sufoc. Iar trupul meu, ars de febră, nu cântâreşte mai mult de cincizeci de kilograme. Tuberculoza - vechea mea cunoştinţă - nu m-a adus niciodată în halul ăsta. Şi asta-i grav. * Cu toate astea, nu pot să mor! Partea cea mai serioasă, cea mai cinstită a operei mele, se află mereu în burta mea. Nu mă simt născut să distrez pe oameni, ci să-i instruiesc frăţeşte, deoarece experienţa mea de viaţă e una dintre cele mai generoase. Să nu mi se spună că oamenii nu vor să fie instruiţi. Ba da! ei o vor, dar dându-le exemplul. De ce suntem atât de simţitori la triumful binelui asupra râului? Pentru ce ne bucurăm de înfrângerea celui râu? Pentru că ne-am născut buni. Dar acest triumf şi această înfrângere nu trebuie s-o arătăm oamenilor doar prin romane, la teatru sau la cinematograf, ci trebuie să le-o dovedim în viaţă, şi iată ceea ce nu se face decât rareori. Destul de rar, din două motive: mai întâi, fiindcă omul deşi s-a născut bun, el este în acelaşi timp o făptură orgolioasă, seacă şi egoistă; apoi, fiindcă e foarte greu să fii generos în viaţă, câtâ vreme enorma majoritate a oamenilor face contrariul. Ei bine, de-a lungul vieţii mele - care-i una dintre cele mai dureroase - singura comportare, îndeplinită cât mai perfect posibil, a fost tocmai aceea de a fi învins greutatea de-a te comporta ca un om generos. Da! astăzi, când viaţa ni-e la cheremul celei mai uşoare răceli, pot să strig în faţa tuturor: răscoliţi-mi existenta, veţi găsi în ea tot ce vreţi împotriva mea, dar nu veţi putea găsi nici-o urmă din defectul care-i nenorocirea omenirii: egoismul, cumplitul egoism care-i face pe om nesimţitori la nenorocirea aproapelui. Aici se află, în întregime, al meu Adrian Zografi. Adrian va dovedi, cu exemplul vieţii sale, că nu-i neapărat necesar să ai un suflet stoic sau virtuos, pentru a putea şi a trebui să trăieşti generos. E, pur şi simplu, pentru că generozitatea oferă sufletului mai multe satisfacţii decât egoismul. Viaţa nu este frumoasă numai când eşti la adăpost de mizerie în mijlocul suferinţei universale; sau când trăieşti în­tr-o vilă măreaţă, înconjurat de femei frumoase, de prieteni linguşitori, de automobile superbe şi de câini frumoşi, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre artiştii şi lupii moralişti ai veacului nostru apocaliptic. Viaţa poate fi mult mai frumoasă, murind pe un pat de scânduri, fără ranchiună, cu conştiinţa uşurată de orice povară ruşinoasă - cu toate că ai avut şi tu ocazia şi chiar pofta, uneori, să faci ceea ce face aproape toată lumea. Omenirea poate trăi fără drumuri, fără electricitate şi chiar fără higienă corporală, moare însă dacă nu are suflete curate. * Adrian va trăi şi va muri poate pe un pat de scânduri, pentru că, având credinţă totală în generozitate, viaţa l-a răsplătit din belşug. Aceasta se plăteşte. Se plăteşte cu sângele tău. Cum ar fi putut el să-şi sfârsească viaţa într-un palat şi soţ al unei americance bogate, când el a ţintit la descoperirea unui Romain Rolland şi a unui Gheorghe lonescu şi când viaţa, cea atât de bogată în miracole, i-a dat şi pe unul şi pe celălalt? Oh, dai… Se va putea despărţi, într-o zi, de amândoi. Nu numai moartea desparte pe oameni, mai sunt, de asemenea, neînţelegerile şi nimicurile temperamentelor noastre. Dar asta nu contează. Se uită de-a lungul secolelor. Ceea ce contează şi nu se uită niciodată, în memoria generoasă a oamenilor, sunt marile prietenii, creatoare de miracole. Unul din aceste miracole e frumoasa clipă a întâlnirii noastre, tustrei, în noaptea adâncă a eternităţii. Lată mâna mea… Şi să murim fiecare în patul ce ni-e drag! * Am înţeles acest lucru, după ce am trăit şaisprezece luni în URSS şi după ce am biruit gândul sinuciderii şi nebunia. Am înţeles că „nimeni nu poate sări mai sus de borul pălăriei sale”, aşa cum spune nu mai ştiu cine. Totuşi, trebuie să încerci a merge mai departe. Oricât de puţin. Dar să încerci. Deoarece se află în faţa noastră, ca un cadavru rău­mirositor, teribila viaţă a oamenilor, - a oamenilor care se sfâşie unul pe altul. În sfârşit! Nu-i oare adevărat că, de când e lumea, orice pumn care se ridică deasupra omenirii, din orice parte ar veni el, de sus ori de jos, nu zdrobeşte decât semenul slab? Ei bine! unde stă scris că asta trebuie să se continue astfel până la sfârşitul veacurilor? Ştiu: savanţi-prieteni îmi reamintesc neîncetat biologia şi legile ei. Nu! nu! dacă universităţile nu propovăduiesc decât asta - la pământ cu ele! Eu refuz să mă consider o pasăre de pradă, care se hrăneşte cu sângele fârtatelor ei. Eu sunt om, adică singura fiinţă animală care suferă la priveliştea suferinţei semenilor ei. Nu trebuie să fiu confundat cu un biet uliu. Atunci? La ce servesc oare toate aceste ştiinte, toate aceste arte, tot bălegarul filosofiilor voastre milenare, de vreme ce n-am ajuns încă să interzicem - sub pedeapsa cu moartea - de-a trăi din sângele aproapelui nostru? De ce, de la înălţimea catedrelor voastre de morală şi religie voi propovăduiţi Frumosul, Binele, Dreptatea, de vreme ce toţi — Până la ultimul - nu faceţi în practică decât să ascultaţi de legile biologice ale uliului? * Dar toate aceste lucruri s-au mai rostit şi atât de bine Jncât mulţimile, totdeauna însetate de dreptate, se dau în vânt după ele. Şi din toţi iconoclaştii, ele şi-au făurit noi idoli. Ce-a ieşit din toate astea? Nimic. * Sau mai degrabă, da! a apărut o nouă meserie, cea mai oribilă dintre toate: meseria, destul de bănoasă, a artistului sau moralistului care se hrăneşte cu sângele sfintei revolte a învinşilor. Acum s-a sfârşit! Văd apârând în stradă un om nou, un golan. Un golan care nu mai crede în nimic, dar care are încredere totală în forţele vieţii şi, de pe patul meu de suferinţă - care îmi poate deveni în toamna asta un sicriu, - eu îi spun acestui golan ceea ce Adrian Zografi n-o să mai aibe timpul necesar. Îi spun următoarele: După ce am crezut în toate democraţiile - în toate dictaturile şi în toate ştiintele şi după ce am fost pretutindeni dezamăgit, ultima nădejde de dreptate socială mi-am călău­zit-o spre arte şi artişti. Dat fiind marea lor influenţă asupra maselor, mă aşteptam, gândindu-mă la ceea ce tâşneşte din cărţile lor de uriaşi revoltati, ca toţi să coboare în stradă în » * ’ ’ / fruntea cruciadei împotriva civilizaţiei bestiale, demascând toate ipocriziile democratice, dictatoriale, religioase, ştiinţifice, pacifiste sau moralizatoare. Nu s-a văzut nimic din toate acestea, după cum ştiţi. Arta e o escrocherie, la fel ca toate celelalte pretinse valori. Eu însumi am făcut artă şi n-am brodit-o rău, deci am tot dreptul să spun: încă o escrocherie. Artistul face la fel ca omul bisericii: predică sublimul, dar adună la gologani, cât poate mai mulţi; te abandonează în gura lupului şi se retrage să-şi ronţăie „agoniseala”, perfect apărat de chiar acele mitraliere ce-ţi cere ca tu singur să le distrugi. Lată ce sunt artele şi artiştii care-ţi răscolesc măruntaiele. Nişte şarlatani!! De aceea, când, în bârlogul lor, te-ar îndemna să aderi la cutare sau cutare lucru, vârsându-şi lacrimile pentru suferinţa ta, tu să n-aderi la nimic! / 1 Nici chiar la toate acele „patrii internaţionale” care sunt atât de la modă în vremea noastră. Traiască omul care nu aderă la nimic! * Cititorule, tu care erai obişnuit cu arta mea, părâseş­te-mă! Nu mai am chef de artă şi chiar dacă mă vindec, renunţ să o mai fac. Dar Jean Christophe m-a învăţat ceea ce n-am învăţat în toţi scympii mei Balzaci. Am învăţat să vorbesc cinstit cu omul care crede în mine.. În paginile acestui Jean-Christophe pe care-l citeam acum treisprezece ani, vopsind tractoare la Geneva, în acest Jean-Christophe, despre care un Georg Brandes îmi scria mai târziu că „nu-i o operă de artă”, eu am învăţat ceea ce trebuie să fie un scriitor cinstit şi un cititor cinstit. Asta nu-i puţin! E ceva mult mai mult decâttoate aceste bârbi de Divina Comedie şi chiar Faust. Da, da… Mult mai numeroase sunt operele de artă care vizează zenitul, decât cele care vă învaţă cum să vă conduceţi cinstit în viaţă. Merg mai departe: e mult mai uşor să te înflăcărezi, decât să ai, pur şi simplu, bun simţ - cinstitul şi rarul bun-simţ. Şi apoi, este nevoie ca fiecare epocă să-şi găsească ceea ce are nevoie şi eu nu cred că epoca noastră, care-i cea mai săracă în opere care ţintesc zenitul, n-a ajuns în situaţia asta, fiindcă duce lipsă de opere care să înveţe pe om să fie cinstit, fără de care lumea va pieri. Lată ceea ce mă face să amintesc exemplul lui Jean- Christophe. Să nu credeţi că vreau să-l flatez pe Romain Rolland. Ne ştiaţi prieteni. Aflaţi că nu mai suntem, de trei ani. De ce? Oh! toţi aceşti” de ce”! Ce importanţă pot să aibă? Trist este că nu mai suntem prieteni. Voi scrie deci un Adrian Zografi cinstit, unde va fi şi mai puţină artă decât în Jean-Christophe, şi nici-o documentare. Nici-o asemănare, afară de cea sufletească. Arta lui Adrian al meu va fi adevărul meu, dorinţa mea de dreptate. Documentul, - eu, cuvântul meu. Lată-te prevenit, cititorule. La acest început de serie nu-ţi mai spun ceea ce se obişnuieşte: că trebuie” să ai răbdare”, că trebuie” să aştepţi” urmarea, sfârşitul sau alte gogoşi literare. Nu. Nu trebuie să aştepţi nimic. Tu trebuie să-ţi găseşti ceea ce cauţi, în fiece volum sau să mă părăseşti de îndată! Panait ISTRATI   Alexandru TALEX CRONICA LITERARĂ 1 Panait Istrati: Biroul de plasare, roman editura Cartea Românească Problema romanului, şi în genere a literaturii româneşti, îmbracă de la o vreme aspecte de o acută decadenţă. Atât scriitorii cât şi publicul se perpetuează într-o stare confuză şi sterilă. Primii, ignorând realitatea sufletească a acelora care îi cumpără. Iar ultimul, convins greşit că citirea unei cărţi nu trebuie să însemne nimic în viaţa sufletească a lectorului. Datorită acestor două false psihologii am ajuns la realitatea unei literaturi formaliste, fără ecou şi în care jocul mai stăpânit sau mai exuberant al fanteziei plăsmuieşte totul. Scriitorii noştri de azi uită, în majoritatea cazurilor, că literatura îndeplineşte un rol social şi ca atare menirea ei este de a forma şi desăvârşi sufletele. Dacă publicul cititor român este atât de năuc şi de circumspect în cumpărăturile de cărţi literare, de vină sunt numai intelectualii, aceia care au scris utopii fanteziste ori au copiat fotografic şi fără adâncime viaţa. Rezultă de aici că nivelul scăzut, atât moral cât şi material, al literaturii noastre - oglindeşte deficienţe reale ale grupului de personalităţi creatoare. Şi ele sunt: lipsa de temeinică educaţie sufletească, de cultură serios adâncitâ şi de cunoaştere adâncă şi cu mari experienţe a vieţii active. Prin 1927, regretatul Pârvan, analizând lipsa de răsunet a literaturii române contemporane, nota că:” La noi se face astăzi O literatură formalistă. De aceea nu are ecou… Pentru a crea se cere mai întâi să fi trăit viaţa adevărată, să fi suferit… Nu zic că — 7 scriitorul trebuie numaidecât să caute tot felul de aventuri pentru a avea subiecte. Trebuie, însă, să ia parte la viaţa activă. 1 - Cruciada Românismului nr.1 din 22 noiembrie 1934 Ne trebuie o autoeducare a grupului de personalităţi creatoare, o revizuire de conştiinţe şi aceasta independent de factorii conducători. Adevăratul literat nu poate fi o anexă nici a politicii, nici a poporului. Literatul este Majestatea sa literatul şi trebuie să se ridice la înălţimea misiunii sale.” Dreptatea lui Pârvan este evidentă. De altfel, din nişte notiţe manuscrise rămase de la dânsul, reiese că n-a preţuit din toată literatura noastră decât pe Eminescu, Creangă, Coşbuc şi Odobescu. Şi atât. Numai atât, fiindcă literatura românească de a- — 1 tunci, ca şi aceea de astăzi, era străină de imperativele adevăratei arte, de sufletul creator românesc. Ţinta tuturor fiind sporirea productivităţii în beneficiul simţurilor inferioare. Falsificarea sufletului creator românesc prin producţii formaliste, spre a se compromite definitiv speranţa că poporul românesc ar putea da ceva trainic şi de cinste în manifestările lui intelectuale. E drept că unghiul de judecată al lui Pârvan era etic, nu estetic. Pentru el opera de artă trebuia să îndeplinească o funcţiune de educaţie naţională şi apoi una estetică. Aceasta fiindcă Pârvan sesizase prăpastia de nivel între public şi scriitor de la noi. Atâta vreme cât publicului, căruia ne adresăm, nu-i vom grăbi o alinare sufletească, gândurile noastre vor rămâne o sământâ seacă şi fără rod. / * Strădania primă a intelectualilor noştri ar trebui să fie tocmai această asanare morală a poporului. Fiecare din noi să simţim că sufletul nostru este idee şi că singura valoare omenească este putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altuia. Spiritualitatea românească numai atunci îşi va avea o legitimă existenţă, când va ţâşni din suferinţa milenară a acestui neam şi-i va trăi trecutul şi realităţile, - dezbârându-se de împrumuturile fără fond ale străinătăţii, care ne socoate coloniali. Altfel „civilizaţia singură este un grajd sistematic pentru vite bine hrănite”, iar” un popor care se încredinţează unor mediocri se sinucide”… Apariţia statornică şi cu europeană circulaţie a romanelor lui Panait Istrati, pune pentru romanul românesc de astăzi soluţia problemelor dezbătute mai sus. Panait Istrati este singurul scriitor român care nu poate scrie decât într-o limbă străină — Cea franceză, - dar care totuşi oferă o literatură de gânduri ostenite în rezolvarea frământărilor. O căutare de a prinde din turmentarea epocii zumzetul generator al atâtor surprinderi şi delăsări din noi. Fârâma de adevăr etern care stă la baza oricărei atitudini sau fapte omeneşti. ’” Am vagabondat, scria el într-o mărturisire, ca să aflu în oameni un pic de adevăr şi să lupt cu ei pentru adevăr şi sinceritate… am iubit viaţa în chipul cel mai sângeros şi ea mi-a supt tot sângele.” Iată deci pe adevăratul scriitor, care atunci când va pune mâna pe condei nu va face numai o simplă transcriere de impresii obiectivate. Aceasta pentru că Panait Istrati, înainte de a fi scriitor, a fost un răsfăţat al suferinţei şi al întâmplării. Şi înainte de a suferi şi a i se întâmpla atâtea, Panait Istrati a crezut nestăvilit în trebuinţa necesară de a-şi răspunde mai întâi sieşi, pe proprie socoteală, de tot ceea ce e omul, viaţa şi misterele ei. Şi abia târziu, când experienţa îi îndopase deja sufletul cu atâtea concluzii, s-a putut înţelege şi pe sine, scriind. Dragostea până la pierzanie pentru oameni, adevăr şi sinceritate, aspru şi neostenit dor de ducă, comoară nesleită şi covârşitoare de experienţe şi suferinţi, - care I-au făcut duios, puternic, gigant şi liber - iată în câteva biete cuvinte pe adevăratul Panait Istrati. Apropierea cu Gorki trebuie cristalizată în dragostea niciodată potolită pentru o umanitate care i-a făcut atâta rău, dar care este totuşi atât de blândă, de resemnată şi de pură în decăderea ei. Cât şi acea nespusă iubire pentru natură şi poveşti, care să evoce semiobscurul unei vieţi din care n-ai nimic ce regreta. De aceea, poate, criticul pirandellian Adriano Til­gher l-a şi caracterizat astfel:” Istrati povesteşte cum floarea înfloreşte şi vântul suflă, din nestăpânitul îndemn al firii sale. Povestirea la el nu este scop; ci mişunare în suflet de istorii şi basme, de întâmplări ce se cheamă una pe alta. El se lasă în voia bucuriei de a povesti, dintr-o istorie răsare altă istorie, dintr-un mugur alt mugur…” Şi totuşi, în ţara noastră, Panait Istrati continuă să fie hulit şi la discreţia atâtor resentimente politice. Oamenii noştri de litere şi de viaţă publică uită că Istrati a fost insul care nu s-a sfiit să-şi mărturisească erorile, sufletul care a trăit ideile până la descompunerea sa fizică, care a crezut şi s-a prăbuşit de atâtea ori cu o seninătate care numai aceasta face să-l iubeşti. * Biroul de plasare este a doua carte în româneşte din ciclul Viaţa lui Adrian Zografi. De curând apărutul op este o continuare a Casei Thuringer, descriind aceleaşi fapte - viaţa sa. În Biroul deplasare, Adrian Zografi - alias Istrati - îşi povesteste aventura socialistă de la Bucureşti, antagonismul între om şi idee atunci când te sorteşti unei dedicări. Pe când ideea este statornică, râmâne pură şi nu simte fluctuaţiile vieţii, omul e prea legat de lut, nesigur şi murdar totodată. Interesul - pe lângă cel documentar, al mişcării socialiste la noi - stă întâiul rând asupra vieţii sufleteşti a lui Adrian Zografi. De aici şi asupra conflictelor cu viaţa şi cu oamenii, pe care le rezolvă într-un fel util şi lectorului. Adrian Zografi este tipul „lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor şi cu mult spirit de independenţă, calitâti care-l vor face să sufere şi să se sbată, necruţându-i-se pentru asta nici chiar idealurile”. În acest sens vor rămânea ca pagini de antologie confesiunile sale dinaintea adevărului gol al mişcării socialiste, descrierile de oameni, care conduc cu pretenţii de arhangheli izbăvitori masele de oameni, dar care în realitate nu urmăresc decât un scop bine determinat şi precis: ajungerea lor. Suntem entuziaşti nu pentru ideile politice ale lui Adrian Zografi, ci de adânca sa individualitate, mişcare cu orientări largi în cadrul realizărilor omeneşti, care la un moment dat a putut să demaşte că mai toate mişcările, fie ele de dreapta sau de stânga, nu sunt făcute din elita creatoare. Ci de toţi acei rataţi şi farsori ai vieţii, din acei cărora mizeria sufletească şi materială / * 7 * le înverşunează animalul cu ambiţia unei ajungeri cu orice preţ. Dintr-o luptă pentru împământenirea în rândurile oamenilor a unor adevăruri, câţiva - şi tocmai capii - au degenerat în viermuită sforărie a căpătuirii. Un citat exemplificator: „Adrian se simţea singur în cugetarea lui şi din alte pricini. Există o” elită” ’ socialistă - şefi şi subşefi ai fostei „mişcări” şi actualei - care se dădea în vânt după marxism, economie politică şi literatură. Oamenii aceia păreau îndopaţi cu o învăţătură doctorală, infailibilă şi rigidă, cu ajutorul căreia explicau totul, răspundeau la orice, cu o uşurinţă şi promptitudine orgolioasă şi adesea mişcătoare şi nu tolerau nici-o contrazicere. Îndoiala o ignorau pur şi simplu. Faţă de manifestarea celui mai neînsemnat spirit de independenţă sau a unei deosebiri de temperament, simţeau o aversiune fizică. O concepţie materialistă a istoriei, căreia Adrian nu-i sesiza adevărul desăvârşit şi, mai puţin, veşnicia, le oferea acelor oameni cheia tuturor evenimentelor sociale, tuturor acţiunilor omeneşti, până la cele mai mărunte fapte diverse… Printre interpretările ce se dădeau, cu ajutorul acelei ştiinţe, faptelor şi gesturilor omenirii, erau unele care-i smulgeau lui Adrian strigăte de admiraţie, atât erau de adevărate. Dar nu înţelegea el de ce explicau în acelaşi chip pe efermerul Cromwell şi pe eternul Shakespeare, maşina cu aburi şi pe Byron, mizeria ţăranului român şi pesimismul splendid al poeziei genialului boem Eminescu. Temperament, caracter, personalitate, arbitrar, - nu existau. Acelaşi cuplet pentru a explica totalitatea, universalitatea întâmplărilor vieţii. Deci, îşi zicea el, dacă viu la socialism, ar fi pentru că sunt sărac. Ei bine, nu: tot aşa aş face şi dacă aş fi bogat. Ceva mai mult, în caz că socialismul n-ar schimba cu nimic nedreptatea dintre oameni. Aş fi în stare să-mi oblig concetăţenii să fie drepţi, bâtându-i la spate. Numai să mi se dea puterea absolută de a aplica dreptatea prin toate mijloacele. Ce-mi caută mie aici concepţia materialistă a istoriei? Sunt un om revoltat, nu pentru că sunt sărac, ci pentru că sunt generos. Îmi bat joc de toate favorurile cu care m-ar copleşi viaţa, din moment ce trebuie să trăiesc în mijlocul unei suferinţe universale! Şi dacă cutare gânditor sărac era pesimist, cutare altul nu era mai puţin, deşi domnea pe un imens imperiu.” De-aici, şubrezimea doctrinei socialiste, care prevedea dispariţia nedreptăţii în ziua în care cauzele economice ale acestei nedreptăţi ar dispărea: „ Dacă inima omului egoist nu se schimbă la priveliştea pildei şi prin puterea educaţiei, nu există ordine socială care să poată schimba faţa lumii. În cea mai desăvârşită egalitate de drepturi, ticălosul va găsi totdeauna mijlocul să-l asuprească pe cel slab. Şi nu cred în bunătatea îngerească a clasei mele. Nu cred nici în egalitatea de drepturi între oameni. Cutare act se poate numi dreptate într-un caz şi nedreptate într-altul. N-au toţi oamenii aceleaşi nevoi. Nu poţi nici să le oferi şi nici să le retragi tuturor oamenilor mijloacele de-a avea de exemplu, o vastă bibliotecă, în acelaşi spirit de dreptate cu care îi îngădui Fiecăruia să-şi câştige pâinea şi îl opreşti să aibă palat.” Iată cugetări care ar trebui să pună pe gânduri pe toţi tinerii noştri care fac o politică” isbâvitoare a unei umanităţi exploatate şi obidite”. Panait Istrati, prin sufletul şi prin talentul său înnăscut pentru aşa ceva, este astăzi cel mai mare scriitor român. Repet, român, prin lumea scrierilor sale, prin stilul său - încă imperfect pe alocuri, - român prin universalitatea scrierilor sale. Adevăraţii creatori ai unui neam sunt cei care îi scriu suferinţa, istoria sufletească, o măiestresc şi o fac să circule dincolo de graniţele politice, în necuprinsul sufletelor omeneşti de pretutindeni. Panait Istrati aşa este. gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati