Panait Istrati

CUVÂNT ÎNAINTE Cu volumul de faţă începem ediţia Corespondenţa lui Pariait Istrati, concepută să apară după cum urmează: I. Scriitori străini; II. În dialog cu Romain Rolland; III. Scriitori români; IV. Diverşi prieteni intimi şi corespondenţi necunoscuţi. Corespondenţa este un capitol de mare însemnătate în biografia lui Panait Istrati – oglindă fidelă a vieţii unui artist format la şcoala Frumosului unit cu nevoia de dreptate socială. A spus-o dealtfel singur, într-o pagină autobiografică:, ; De când ştiu să citesc, Arta s-a mărturisit ochilor mei sub o înfăţişare potrivită cu temperamentul meu şi nădejdile unei cmeniri asuprite; era epică şi slujea cauza dreptăţii (…) începem să fim oameni şi artişti, atunci când suntem simţitori la întreaga suferinţă omenească, atunci când o exprimăm potrivit posibilităţilor noastre şi ne străduim să înlăturăm răul pricinuit lumii de egoismul nostru. Arta este un război cu propria noastră imperfecţiune." În paginile acestei corespondenţe întâlnim un impresionant volum de informaţie autobiografică, inedită, care întregeşte perioade importante din viaţa lui Istrati; anii de vagabondaj, debutul ca scriitor de limbă franceză, ajutorul primit în corectarea manuscriselor din punct de vedere al gramaticii franceze, prietenia cu Romain Rolland (ceea ce i-a apropiat şi separat în perioada anilor 1930— 1935), confesiuni şi interesante aprecieri ale unor „voci” autorizate privind opera şi gândirea scriitorului nostru. Sub acest aspect, corespondenţa lui Panait Istrati are valoare de document preţios pentru istoria literară. Coloana vertebrală a acestei corespondenţe este Prietenia. Pe care a definit-o simplu şi sugestiv: „Doi ochi care te privesc şi o inimă care bate la unison”. Comuniune de năzuinţi, solidaritate şi întrajutorare în momentele de grea cumpănă. A crezut cu sacrificiu de sine în acest „cel mai nobil sentiment uman”. Toate prieteniile scriitoriceşti i-au fost aduse de operă. A avut ca interlocutori mari personalităţi ale scrisului european, cei care „vorbeau cu succes în numele conştiinţei universale”. Dar şi necunoscuţi din acea mult slăvită „Sahară necuvântătoare”, care i se spovedeau şi-i cereau un cuvânt de îmbărbătare, îngenuncheaţi de asprimea vieţii de fiece zi. A trăit marea euforie ori de câte ori întâlnea un confrate, sensibil să i se alăture luptei pentru alungarea urâtului din lume, nu nvmai cu vorta ci şi cu fapta. Dar şi cumplita suferinţă a eşecului, în faţa vorbăriei frumes ticluite, care nu se voia implicată în fapte. A mărturisit-o, nu numai pe pagini de scrisori: „Nicăieri în Crient nu am fest atât de singur ca la Paris- Nimeni nu vrea să-şi sacrifice tihna materială, să-şi pună viaţa în jec. Artiştii, care ar fi trebui* să fie primii care să cobcare în stradă, s-o smulgă tristului ei destin, nu fac nimic. Ei îşi rumegă» tolăniţi, bietele lor cuceriri.” Romain Rolland a încercat să explice singurătatea scriitorului nostru, atribuind-o firii lui „mai mult de 4rei sferturi orientală”. Adevărul a fest însă altul şi anume: abdicarea marilor conştiinţe ale epocii, pe care le-a crezut în stare să pornească într-o luptă de stârpire a nelegiuirilor din lume. Înşelare amarnică, ce l-a hotărât să părăsească Cecidentul şi să revină definitiv în patrie, în 1930. Când Panait Istrati a strigat, în 1929: „Sunt un învins!”, explicând şi de ce, fraţii lui de condei s-au desolidarizat public şi s-au încolonat obedienţi în tabăra lefegiilor calomniei. Iar Romain Rolland, cel altădată „au-dessus de la mêlée “, i-a dat lovitura de graţie, complăcându-se într-o tăcere complice, abdicând de la ceea ce fusese şi iubise cândva. Faimoasa „trahison des cleres”, denunţată de Julien Benda în epocă, a fost şi pentru Panait Istrati o cumplită lovitură morală, care i-a grăbit sfârşitul prematur. Este bine să se ştie – şi corespondenţa o atestă cu prisosinţă – că doar trei scriitori europeni au întovărăşit paşii scriitorului nostru, solidari cu mesajul operei sale, cu poziţia socială a autorului ei. Ei sunt: olandezul A.-M. De Jong (care a fost asasinat de fascişti în timpul celui de-al doilea război mondial), suedezul Emst Bendz şi grecul Nikos Kazantzakis care l-a personificat drept o „flacără” ce a luminat calea năpăstuiţilor de pretutindeni, în drumul spre izbăvirea de nedreptatea socială. Acestora li s-au alăturat anonimii din gloata truditorilor pentru o pâine, care i-au populat spontan singurătatea, simţindu-l unul de-al lor, oferindu-i inima lor recunoscătoare. Exemplificăm cu un fragment din scrisoarea unui fost miner, bibliotecar în satul Flemalle-Haute: „Tu poţi prea bine să nu ai habar de satul nostru mosan, afară de faptul că aici suntem cu duzinile cei care te iubim. Suntem mai mulţi de o sută – mineri, fierari, sticlari, calici de toate soiurile – care ţi-am sorbit cărţile şi-ţi cunoaştem întreaga operă… Află că suferim mult ştiindu-te atât de singur!” Cineva de la noi a afirmat că Panait Istrati a fost bântuit toată viaţa de-o „foame de bani ce nu l-a părăsit niciodată pe marele povestitor”. Paginile corespondenţei ne arată însă că nu s-a zbătut pentru sine. Ci pentru năpăstuiţii care îi băteau la uşă sau pe care îi întâlnea în drumurile sale prin lume. S-a îndatorat la bănci, plătind dobânzi mari, neputându-şi astupa urechile la geamătul celor căzuţi în suferinţă. I s-a mai reproşat că ar fi fost o fire nestatornică în prietenie. Şi aici, corespondenţa stă mărturie că nu el a fost cel care a provocat ruptura; a bătut la uşa închisă şi a întins o mână iertătoare chiar celor care l-au defăimat. Despre conjuraţia celor înhămaţi la carul calomniei, s-a rostit el însuşi, într-o confesiune: „Desigur, am lovit şi lovesc mereu în tagma fabricanţilor de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald şi fără ură permanentă. Izbesc şi uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece şi cu ură de moarte, în străinătate, aceiaşi oameni, aceeaşi ură. De la Romain Rolland şi până la ultimul „rollandist „care m-a lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmăreşte. Această ură nu încetează nici azi, când se ştie în Franţa, în mod public, că sunt greu bolnav… Foştii prieteni nu mi-o iartă, deşi le-am dat semne vizibile că nu-s om care clocesc în puful înăbuşitor al urii.” Pe parcursul publicării corespondenţei, cititorul le va afla numele şi împrejurările. * În paginile ce urmează, prezentăm corespondenţa lui Panait Istrati cu zece scriitori europeni şi anume: Dialog epistolar cu Jean Guéhenno, A.-M. De Jong şi Nikos Kazantzakis. (Mulţumim doamnelor Annie Guéhenno, Eléni Kazantzakis şi lui Mels de Jong, pentru sprijinul şi încuviinţarea dată.) Scrisori către Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Georg Brandes, François Franzoni, Josué Jéhouda, Frédéric Lefèvre şi Marcel Martinet. Ca de obicei, însoţim şi ediţia de faţă cu o Addenda, unde cititorul şi cercetătorul literar vor găsi informaţii complementare, aprecieri despre om şi operă, din studiile apărute după moartea lui Panait Istrati, necunoscute la noi. Referitor la reproducerea textelor franceze, menţionăm următoarele:. Am respectat ortografia franceză în vigoare, îndreptând tacit erori de distribuire a accentelor, cazuri de scriere fonetică în locul celei etimologice, punctuaţia. Am unificat regimul majusculelor conform normelor proprii ortografiei franceze. Din punct de vedere morfologic, am operat intervenţii minimale în situaţii de strângentă necesitate. De ex.: Istrati omite adesea pronumele adverbial en sau negaţia pas; când prezenţa lor era riguros necesară, au fost introduse între []; la fel, au fost introduse prepoziţii omise: ex. Près Paris – près [de] Paris, sau alte vocabule indispensabile corectei interpretări a enunţului; ex.: j’ai entendu – j’ai entendu [dire]; pour dehors de Ricder – pour [en] dehors de [chez] Rieder. — În unele situaţii de utilizare incorectă a articolului neliotărât de, i s-a substituit forma corectă, cu pronume hotărât, ex.: je préfère ne pas avoir de radio – le radio. Am păstrat formulări care, deşi incorecte morfologic sau sintactic, nu afectează înţelegerea textului: — Prepoziţii improprii unor construcţii; ex. Le droit à faire pentru le droit de r**j; — Forme adjectivale de asemenea improprii ca: de mieux pentru meilleur, vieux pt. Vieil; — Greşeli de concordanţă a timpurilor verbale; — Formulări forţate sau calchiate după exprimarea românească; ex.: ça ne le regarde que ma signature (pt. Ce qui le regarde ce n’est que ^); qu’il serait salutaire; ne répondait ni à ma propre pensée; je ne me rends aucun compte; — Toponimele şi antroponimele au fost menţinute în forma folosită de Istrati, cu variatele alternanţe; — De asemenea, am păstrat utilizarea ad hoc a unor termeni; ex. Valute pt. Devises; j’ai les balles pt. J’ai les sous etc. Omisiunile din text, ca şi alte intervenţii ale editorului au fost marcate prin [] sau (…) • ALEXANDRU TALEX I DIALOG EPISTOLAR JEAN GUÉHENNO1 1 EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, le 18 octobre 1932 Cher Istrati Je vous ai fait télégraphier l’autre jour. Nous sommes ici dans une grande tristesse. Vous seriez gentil de m’envoyer d’urgence ce que vous avez écrit pour notre commun hommage à Robertfrance. Merci. Amitié, Guéhenno [Traducere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARĂ Paris, 18 octombrie 1932 Dragă Istrati, V-am telegrafiat deunăzi. O mare tristeţe ne-a doborât aici. Aţi fi amabil trimiţându-mi de urgenţă ceea ce aţi scris pentru omagiul nostru comun lui Robertfrance. Mulţumesc. Cu prietenie, Guéhenno 1 Jean Guéhenno (1890— 1978), scriitor umanist, eseist şi critic literar, membru al Academiei Franceze, din 1961. Fiu de muncitori, autodidact, şi-a preparat bacalaureatul şi intrarea la Şcoala Normală superioară, mai apoi profesor universitar şi inspector general onorific la Educaţia Naţională. Intelectual angajat, a desfăşurat o intensă activitate în presă şi în Rezistenţa antifascistă. Opera sa literară numără douăzeci şi şase de volume – alcătuită din studii critice, eseuri, filosofie, memorialistică, pledoarie neabătută pentru libertate şi demnitate, pentru frăţie internaţională şi pace. Editura Graset-Fasquelle a tipărit în 1979 volumul Entre le passé et l’avenir (între trecui şi viitor), texte publicate de Jean Guéhenno, între 1929—1935, alese de Annie Guéhenno şi prezentate de Pascal Ory. Corespondenţa dintre Panait Istrati şi Jean Guéhenno se află în păstrarea familiilor respective. Repere bibliogra fice: Panait Istrati: Scrisori către Jean Guéhenno, în Manuscriptum, nr. 1—1981 (p. 158—172; prezentare şi traducere de Alexandru Talex). EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, 28 octobre 1932 Cher Istrati, Je viens de corriger les épreuves de votre hommage à Robertfrance. Je vous avais demandé le droit de «corriger et d’arranger». Finalement, je n’en ai pas eu le coeur. Je publie le texte tel qu’il est, şi sincère, şi émou- vant. C’est le plus bel et le plus juste hommage à notre ami K A peine ai-je mis en ordre une ou deux phrases, un peu incertaines, quant à la langue. C’est tout ce que j’avais le droit à faire. Ce que disent ces pages de votre propre santé m’inquiète. Donnez-moi de vos nouvelles, şi vous le voulez bien. Je voudrais savoir que l’espoir vous est revenu, que vous allez mieux. J’avais pour vous beaucoup d’estime. Me permettez-vous de vous dire, qu’après avoir lu ces pages, je me sens pour vous une plus vraie amitié? Je regrette bien fort, qu’au cours de vos voyages à Paris, je n’ai fait jamais que vous rencontrer et toujours rapidement. J’ai envoyé le manuscrit de votre hommage à la femme de Robertfrance. Je suis sûr qu’il lui fera un très grand plaisir, qu’il lui sera une sorte de consolation. Bon courage, cher Istrati. Je voudrais avoir de vous de meilleures nouvelles. Croyez à mon amitié. Guéhenno 9, rue des Lilas, Paris (XIX-e) [Traducere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARĂ Paris, 28 octombrie 1932 Dragă Istrati, Tocmai am terminat corectarea şpalturilor cu articolul vostru omagial despre Robert- france. Vă cerusem voie „să corectez şi să aranjez textul”. Până la urmă, nu m-am îndurat. Public articolul aşa cum este, atât de sincer, atât de tulburător. E cel mai frumos şi mai îndreptăţit omagiu adus prietenului nostru.1 Abia dacă am îndreptat una sau două fraze, puţin neclare din punct de vedere al limbii. E tot ce se cuvenea să fac. Ceea ce spun aceste pagini despre sănătatea dumneavoastră mă nelinişteşte. Fiţi bun şi daţi-mi veşti despre dumneavoastră. Aş vrea să ştiu că v-a revenit speranţa, că vă simţiţi mai bine. Aveam pentru dumneavoastră multă stimă. Îmi îngăduiţi să vă spun, că după citirea acestor pagini, simt pentru dumneavoastră o prietenie adevărată? Regret din toată inima că, în timpul călătoriilor dumneavoastră la Paris, n-am făcut decât să vă întâlnesc, şi totdeauna în mare grabă. Am trimis nevestei lui Robertfrance manuscrisul cu omagiul dumneavoastră. Sunt sigur că-i va procura o mare plăcere, că îi va fi un fel de mângâiere. Curaj, scumpe Istrati! Aş dori să am de la dumneavoastră veşti mai bune. Vă încredinţez de prietenia mea. Guéhenno Strada Liliacului, nr. 9 Paris, (XIX) 1 Mon bon Robertfrance (Bunul meu Robertfrance) în Europe, Paris, 15 noiembrie 1932 {vezi şi voi. Amintiri-Evocări-Confesiuni, Editura Miuerva, 1985, la pp. 279 – 282). 3 EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, le 29 novembre 1932 Cher Panaït Istrati, On me communique vos lettres à propos du Bureau de placement 1 et je me sens pour vous un peu plus de sympathie encore. Şi cela pouvait vous être agréable, je ferais volontiers selon mes forces, sur vos livres, le travail que notre ami Robertfrance faisait şi bien. Vous savez que j’aurais beaucoup de joie à publier dans la revue 2 ce nouveau roman de vous. Je vous souhaite de vous mieux porter et je vous prie de croire à ma bonne amitié. Guéhenno Tradu cere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARA. Paris, 29 noiembrie 1932 Dragă Panait Istrati, Mi se transmit scrisorile dumneavoastră, referitoare la Biroul de plasare *, şi care mă fac să vă simpatizez şi mai mult. Dacă asta ar putea să vă fie pe plac, aş face bucuros —potrivit puterilor mele – munca pe care prietenul nostru Robertfrance o presta atât de bine pe manuscrisele cărţilor dumneavoastră. Aflaţi că aş fi foarte bucuros să public în revistă acest nou roman al dumneavoastră. Vă doresc să vă simţiţi mai bine şi vă rog să credeţi în prietenia mea. Guéhenno 1 Scrisori trimise la Rieder, în legătură cu corectarea manuscrisului, de o altă „mână franceză, prietenă “, în urma morţii lui Jacques Robertfrance. 2 Biroul de plasare a apărut în două numere din revista Europe (15 februarie – 15 martie 1933). 4 Monastère Neamţz le 6 décembre ’32 Mon cher Guéhenno, Je suis heureux de savoir que vous voulez vous charger de la correction de mon français, dans les livres que j’écrirai peut-être encore. Aussi, veuillez me dire ce que vous pensez du Bureau de placement et sachez bien que j’ignore les susceptibilités d’auteur. Nous parlerons de mes défauts franchement. Ça sera votre première preuve d’amitié pour moi. Amicalement, Fanait Istrati Carte postale [Traducere:] Mănăstirea Neamţ 6 decembrie ’32 Dragul meu Guéhenno, Sunt fericit să aflu că dumneata te însărcinezi cu corectarea francezei mele, în cărţile pe care poate încă le voi mai scrie. Aşa că fii bun şi spune-mi ceea ce gândeşti despre Biroul de plasare şi să nu uiţi că susceptibilităţile de autor îmi sunt necunoscute. Vom discuta cu francheţa despre lipsurile mele. Asta va fi prima dumitale dovadă de prietenie faţă de mine. Cu prietenie, Panait Istrati 5 Monastère Neamţz le 11 fevrier ’33 Mon cher Guéhenno, Je reçois de Schneider une lettre et un relevé de mon compte d’où il résulte clairement que Rieder chancellent. Ils sont foutus! C’est en vain que Robertfrance m’a convaincu de leur céder l’exclusivité de mon oeuvre, même posthume, dans l’espoir de m’assurer un minimum de quatre mille Fr. Par mois, quel que soit l’état de vente, pourvu que je livre un manuscrit annuellement. Je leur livre presque deux manuscrits par an et ils me sortent des droits d’auteur qui sont ceux du temps de Oncle Angliei: deux mille Fr! Et encore! Le reste jusqu’à quatre mille, ils les considèrent «des avances importantes, consenties, vue ma situation». Et pour s’en dédommager, ils réclament de moi rien moins que… trois manuscrits nouveaux! Comme, cette fois, je ne marcherai plus, il est certain qu’ils me couperont encore une fois mes mensualités, ainsi qu’ils l’ont déjà fait, sans crier gare, de janvier à juin 1931. Seulement, voilà, à cette époque-là, j’ai pu venir à Paris et gueuler, menacer et rétablir la baraque, tandis que maintenant, incapable de quitter mon lit pour plus d’une heure, il ne me resterait qu’à me brûler la cervelle. Aussi, je te prie de faire connaâtre cette ignominie des Rieder à Romain Rolland, avec qui je ne correspond plus depuis mars 1930 et à J. R. [ichard] Bloch, qui m’aime toujours un peu. M’estimez-vous assez pour venir à mon secours? Oh, cette fois, şi je me lève, je veux être chien şi je continue encore de rester dans cette boâte infame, qui a fait mon malheur! Amicalement, votre Panaït Istrati Şi tu as le manuscrit du Bureau de placement, je te prie de ne pas leur en livrer copie. [T raducere:] Mănăstirea Neamţului, 11 februarie *33 Dragul meu Guéhenno, Primesc de la Schneider o scrisoare şi un extras al contului meu, din care rezultă în mod Iar că Rieder se clatină. Sunt duşi pe copcă! Degeaba m-a convins Robertfrance să le cedez în exclusivitate opera mea, chiar şi postumă, în speranţa că-mi vor asigura un minimum lunar de patru mii de franci, oricare ar fi situaţia vânzării, cu condiţia să le dau un manuscris pe an. Le dau aproape două manuscrise anual, iar ei îmi calculează drepturi de autor ca în perioada Moş Anghel, adică două mii de franci! Mai mult! Restul, până la patru mii, îl consideră „avansuri importante, acordate dată fiind situaţia mea”. Şi, ca să nu fie în pagubă, îmi pretind nici mai mult, nici mai puţin decât… Trei manuscrise noi! Cum de data aceasta nu voi mai ceda, cu siguranţă că îmi vor tăia încă o dată drepturile băneşti lunare, aşa cum au mai făcut-o, pe neaşteptate, din ianuarie până în iunie 1931. Numai că, pe atunci am putut veni la Paris şi am răcnit, am ameninţat şi am restabilit situaţia – în timp ce acum, incapabil să-mi părăsesc patul mai mult de-o oră, nu mi-ar rămâne decât să-mi zbor creierii. Aşa că te rog să-l încunoştiinţezi, de mârşăvia celor de la Rieder, pe Romain Rolland, cu care nu mai corespondez din martie 1930, ca şi pe Jean-R. [ichard] Bloch, care încă mai ţine puţin la mine. Mă preţuieşti oare într-atât încât să-mi vii în ajutor? Oh, de data asta, dacă izbutesc să mă pun pe picioare, să fiu al dracului dacă mai rămân în dugheana asta păcătoasă, care m-a nenorocit. Prieteneşte, al dumitale Dacă ai manuscrisul Biroului de plasare, te rog să nu le dai lor vreo copie. Mon adresse: Sanatoriul Filaret, Bucarest Bucarest, le 7 mars ’33 Mon cher Guéhenno, Depuis le 25 fév [rier], je suis ici. C’est un sana-hôpital de l’État, où on ne peut que mourir. Heureusement, les docteurs me connaissent depuis vingt-cinq ans et ils font leur possible. J’ai quitté Neamţu parce que ma bicoque monacale avait pris feu, j’ai failli brûler en pleine nuit. Ce bouleversement m’a valu une rechute des hémoptisies et une bronchite. En ce moment, je ne suis pas certain que je la mènerai jusqu’à Pâques. Enfin, c’est égal. Je voudrais seulement te prier ici, şi je meurs, de faire à Rieder accorder à ma femme une petite pension, 1 pendant une année. C’est une toute jeune „dont j’ai fait interrompre les études (physique et chimie). Elle les finira l’été et l’automne prochain et obtiendra un service à l’Etat. Je ne lui laisse pas un sou, même pas l’argent pour mon enterrement. Des dettes, oui. J’ai dit à Bloch et le répète à toi: je demande pardon à Romain Rolland pour l’avoir fâché, mais il a pu voir que je suis resté et que je meurs honnête homme. Je ne suis pas le «vendu», décrété par ses amis d’aujourd’hui. Je fais encore honneur à sa préface d’il y a dix ans. Et je n’ai jamais cessé de l’aimer. Mais je pense qu’il est inutile que je lui écrive, comme tu me dis. Non. Tout est fini. Toutes les choses meurent. (A propos, fais-moi vite envoyer son dernier livre Y Annonciatrice. C’est le seul de lui qué j’ignore.) Oh, oui!, R [omain] R [olland] n’a pas été pour moi une petite affaire. Je te quitte. J’ai tant de choses à te dire, mais on me défend d’écrire. Fraternellement, ton Panaït Istrati Traducere:] Adresa mea: Sanatoriul Filaret Bucureşti Bucureşti, 7 martie ’33 Dragul meu Guéhenno, Mă aflu aici de la 25 febrfuarie]. E un sanatoriu-spital de stat, unde nu se poate decât muri. Din fericire, doctorii mă cunosc de douăzeci şi cinci de ani şi fac tot ce le stă în putinţă. Am părăsit Mânăstirea Neamţ, deoarece chilia mea monahală luase foc şi era cât pe-aci să ard în toiul nopţii. Această agitaţie mi-a provocat revenirea hemoptiziilor şi o bronşită. În momentul de faţă nu sunt sigur că o voi duce până la Paşti. În definitiv, mi-e tot una! Aş vrea numai să te rog să aranjezi, dacă mor, ca Rieder să acorde o mică pensie nevestei mele, 1 timp de un an. E o fiinţă tânără, căreia i-am întrerupt studiile (fizico-chimice). Le va termina în vara şi toamna viitoare şi va obţine o slujbă la stat. Nu-i las niciun ban, nici măcar gologanii pentru înmormântare. Datorii, da! I-am spus lui Bloch şi ţi-o repet şi ţie: îi cer iertare lui Romain Rolland pentru că l-am supărat, dar el a putut să vadă că am rămas şi mor un om cinstit. Nu sunt „vândutul “, decre- tat de prietenii lui de astăzi. Onorez încă prefaţa lui, de-acum zece ani. Şi nu am încetat să-l iubesc. Dar cred că-i inutil să-i scriu, aşa cum mă îndemni tu. Nu! Totul s-a sfârşit. Toate mor. (Apropo, trimite-mi repede ultima sa carte VAnnonciatrice [Vestitoarea]. E singura pe care nu o cunosc). O, da! Rfomain] R [olland] n-a fost pentru mine o întâmplare oarecare. Te părăsesc. Am atâtea să-ţi spun, dar mi se interzice să scriu. Frăţeşte, al tău Panait Istrati 1 Dorinţă nerealizată, Editura Rieder dând faliment la puţin timp după moartea scriitorului brăilean. 7 Bucarest, le 5 avril ’33 Sanatorium Filaret Mon cher Guéhenno, Je te prie de me faire savoir şi la Maison entend me payer la publication dans Europe du Bureau de placement. Revue de Paris m’a payé six mille franes pour La Maison Thüringer. Je serai heureux de recevoir quatre mille, de Europe, pour le Bureau [de placement.] Et surtout de les recevoir le plus tôt possible. Les médecins ne veulent plus que ma femme, jeune et anémique, habite la même chambre que moi. Je dois donc la faire loger en ville. Et comme elle a une mère et une grande-mère qui vivent de notre aide, je dois leur louer un petit appartement, faire venir mon bric-à-brac de Braïla et le compléter d’un tas de choses qui me manquent. Car vers la fin de ce mois je serai obligé de quitter cet hôpital: les mouches m’y dévoreraient. J’irai me jeter dans un lit, chez moi. J’ai donc grand besoin d’un peu d’argent supplémentaire, ma mensualité me suffisant péniblement pour faire le tour du mois, mes mois trop chargés. C’est dix mille, au bas mot, qu’il me faudrait pour cet aménagement, mais d’où les prendre? Aussi, je te prie de me dire şi je peux compter au moins sur ce que Europe voudra bien me donner, pour Le Bureau [de placement]. Şi c’est oui, qu’on veuille bien virer l’argent à un vieux compte mort que j’ai au Crédit Lyonnais, agence AF, Avenue Niel (Ternes). Delà, j’aurais l’argent quand je voudrais, en émettant ici un chèque. Ne voudrait-on pas m’envoyer encore cinq exemplaires de la Maison Thüringer? J’en ai déjà prié Martinet, mais rien n’arrive. Fraternellement, à toi Panaït Istrati [T raducere:] Bucureşti, 5 aprilie ’33 Sanatoriul Filarei Dragul meu Guéhenno, Te rog să-mi comunici dacă editura Rieder înţelege să-mi plătească sau nu publicarea Biroului de plasare, în Europe. Revue de Paris mi-a plătit şase mii de franci pentru Casa Thüringer. Aş fi fericit să primesc patru mii, de la Europe, pentru Biroul de plasare. Şi mai ales, să-i primesc cât mai repede posibil. Medicii nu mai vor ca nevastă-mea, tânără şi anemică, să locuiască în aceeaşi cameră cu mine. Trebuie deci să-i aranjez o locuinţă în oraş. Şi cum ea are o mamă şi o bunică, care trăiesc din ajutorul nostru, trebuie să le închiriez un mic apartament, să-mi aduc bulendrele de la Brăila şi să le completez cu o mulţime de lucruri care lipsesc. Căci, la sfârşitul lunii, voi fi nevoit să părăsesc acest spital: aci muştele m-ar devora. Mă voi duce să mă trântesc într-un pat, la mine acasă. Am, deci, mare nevoie de ceva bani, suplimentar, ceea ce primesc de la editură abia ajungându-mi s-o scot la capăt lună de lună – lunile mele atât de împovărate. Mi-ar trebui pe puţin zece mii de franci pentru aranjarea locuinţei; dar de unde să-i iau? De aceea, te rog să-mi spui dacă pot conta măcar pe ceea ce Europe ar binevoi să-mi dea pentru Biroul de plasare. Dacă-i da, să binevoiască a vira aceşti bani, la un vechi cont-mort, pe care îl am la Crédit Lyonnais, agenţia AF, Avenue Niel (Ternes). De-acolo, aş avea banii când aş dori-o, emi- ţând de-aici un cec. Nu s-ar putea să mi se trimită încă cinci exemplare din Casa Thüringer? L-am rugat pentru asta pe Martinet, dar nu-mi soseşte nimic. Frăţeşte, al tău Panait Istrati 8 LES EDITIONS RIEDER EUROPE REVUE MENSUELLE Paris, le 16 mai 1933 Cher Istrati, Je n’ai pas répondu à votre dernière lettre. Pardonnez-moi. Je viens de vivre des terribles jours. Ma femme est morte, il y a trois semaines, à Mon- tolieu, dans son village. C’était une admirable fille et nous ne savions vivre qu’ensemble. À mon retour ici, j’ai parlé aux administrateurs de la maison de votre lettre. Ils m’ont dit être en correspondance avec vous à ce sujet. Rolland, dans une lettre qu’il m’a adressée, il y a quelques jours, se plaignait de n’avoir pas de vous des nouvelles. II me dit, vous avoir écrit il y a -quelque temps et il espère que vous avez bien reçu sa lettre 1. Que devenez-vous? Comment allez-vous? À vous ou à toi (je ne sais plus), fraternellement Guéhenno [Traducere:] EDITURA RIEDER EUROPE REVISTĂ LUNARĂ Paris, 16 mai 1933 Dragă Istrati, N-am răspuns la ultima dumitale scrisoare. Iartă-mă. Trăiesc zile îngrozitoare. Mi-a murit nevasta, acum trei săptămâni, la Montolieu, în satul ei. Era o fată admirabilă şi eram nedes- părţiţi. La înapoierea aci, am vorbit cu administratorii editurii referitor la scrisoarea dumitale. Mi-au spus că se află în corespondenţă cu dumneata în această privinţă. Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o acum câteva zile, Rolland se plângea că nu are veşti de la dumneata. El îmi spune că ţi-a scris acum câtăva vreme şi speră că ai şi primit scrisoarea sa l. Ce se întâmplă cu dumneata? Ce mai faci? Dumitale sau ţie (nu mai ştiu cum), cu frăţie Guéhenno 1 Această scrisoare a rămas fără urmări. 9 Adresse définitive: str. Popa Savu, no. 33 Bucureşti, le 5 juin *33 Mon cher Guéhenno, Je reçois aujourd*hui ta lettre du… 16 mai (?!), adressée à Braïla (pourquoi à Braïla? Ne sais-tu pas que depuis une année que je suis au lit, j’ai passé tout ce temps entre le monastère Neamtz et l’hôpital de Filaret? D’ailleurs, je n’ai plus ma maisonnette de Braïla. Mon ami, l’anarchiste Constan- tinescu, sur le terrain duquel j’avais bâti ma bicoque, m’en a chassé, ou plutôt il en a chassé ma femme 1. II n’aimait pas celle-ci, il adorait la Suissesse, la précédente et me conseillait de l’attendre jusqu’à la fin de mes jours. Et j’ai dû partir également, dès le printemps 1932. J’ai perdu ainsi un gâte qui me coûtait cinquante mille Fr. Fr. Et dont les créanciers me poursuivent encore, tout comme pour la ferme que j’avais aménagée chez l’oncle Dimi, à Baldovinesti, qui m’a coûté vingt-cinq mille Fr. Et d’où j’ai été mis à la porte par mes cousins-cousines, qui ne voulaient pas élever des pores et s’appeler «porchers». Ceux-là disaient: «Comment élever des pores, quand – cousins de Panaït Istrati – nous pourrions contracter des mariages magnifiques! i> Pour se débarasser de moi, ils ont trouvé un moyen bien simple: ils ont raconté partout, dans le village, des détails de la merveilleuse saignée opérée dans l’U.R.S.S., qu’ils savaient de ma propre bouche. La gendarmerie s’en est émue. J’ai failli être ligoté et expédié à Braïla comme «insoumis» et bolchévik. Mais avec l’anarchiste, ça a été bien plus joli: non content d’avoir ma maison, il a voulu, il y a trois semaines, garder même mes meubles, livres et manuscrits, disant qu’il pensait en faire «un musée Panaït Istrati». — Cependant que moi, ici, je ne savais pas quoi mettre dans mes trois pièces où devaient vivre cinq personnes et que des médecins-amis de T Institut Cantacuzène se cotisaient entre eux pour m’acheter le strict nécessaire. Ah, non! Ce qui m’arrive, à moi, ne peut arriver à personne d’autre). Donc, ta femme este morte. Et je t’embêtais avec mes malheurs, cependant que tu luttais avec les tiens. Excuse-moi. Je n’en savais rien. C’est ainsi: que nous le criions sur le toit ou que nous le passions sous silence, nous souffrons et nous mourons seuls. Je sais cela depuis longtemps. Ces derniers mois, plus que jamais, j’en ai fait la triste expérience. Non seulement en ce qui concerne ma maladie et ma détresse matérielle, mais aussi pour ce qui est de mon esprit d’indépendance. Tu as peut-être entendu (toute la presse française en a parlé, après le 27 mai), j’ai failli, pour la seconde fois, en trois ans, être assommé par nos fascistes: en janvier 1931, quand, à Jassy, il a fallu sortir l’armée pour que je puisse parler en public (fascistes et communistes me huaient alors en choeur) 2; le samedi 27 mai dernier, quand allant signer des exemplaires dans une librairie d’ici3, des hitlériens ont envahi le magasin et m’ont sommé de sortir. Je les ai fait sortir, eux, en tirant mon revolver. II n’y a eu aucun «romancier Pétresco» qui soit venu à mon secours, ainsi qu’il a été écrit dans toute la presse. J’ai été seul, avec ma femme et mon médecin. Aucun journal bucarestois n’a soufflé mot. (Un détail: nous avons eu, du 20 au 27 mai, «La Semaine du Livre» quand, la mascarade officielle mise à part, un public moyen, très chaud, très intéressant, m’a obligé de sortir moi-même de mon lit et d’aller signer des livres, qui depuis longtemps, ne me rapportent plus rien.) Şi tu veux me faire un plaisir (et même dans le but de combattre notre fascisme) parle de cet événement dans Europe, ne fut-ce que quelques mots. Relève le fait que nous vivons depuis six mois, à Bucarest et dans cinq autres départements, sous le régime de l’état de siège, décrété par le parlement et le gouvernement national-tsaraniste qui, durant dix années d’opposition, avait hurlé contre les libéraux qui gouvernaient également au moyen de l’état de siège. Mais ce régime exceptionnel ne vise que les communistes, ou plutôt des pauvres diables comme ces mille ouvriers affamés des Ateliers des chemins de fer de Bucarest qui, au début de cette année, se mettant en grève; on en a mitraillé (à la mitrailleuse) deux cents environ, on en a arrêté huit cents et on a déclaré «sept morts et vingt blessés», tandis qu’on transportait les cadavres avec les camions, pour les incinérer pendant la nuit et déclarer ensuite aux familles que «les autres se sont enfuis en Russie», comme şi Bucarest était sis sur le Dniestr. Un détail: les hitlériens affichent chemises brunes, svastica et assomment les gens à leur aise. Très rarement, une arrestation de quelques heures. Et s’ils menacent la ville et les autorités même, poignard et revolver au poing, comme à Sibiu et à Czernovitz, il y a un mois, on les condamne à… quinze [jours] ou un mois de prison avec surcis! Je te prie de parler aussi dans Europe (şi tu ne l’as déjà fait) pour ce pauvre Victor Serge, dont tu es au courant. Ah, comme c’est triste d’entendre R [omain] R [olland] dire, dans l’interview de YHumafnité] du 26 mai «qu’il écarte avec mépris cette «Histoire montée» par moi! Cependant que le pauvre diable est en prison depuis le 8 mars, ainsi que sa belle-soeur, que sa femme est folle et que, enfant et beaux-parents, sont dans la rue! «Histoire montée» par moi, n’est-ce pas, chers adhérents sans conditions à «l’oeuvre socialiste» des Soviets? Ah, pourquoi ne suis-je pas mort, il y a douze ans, ne plus connaâtre Rolland, ni la Russie et ne plus être l’écrivain que je suis malgré moi. Je te prie de dire cela à notre grand ami, que j’aime toujours et que je n’ai pas à juger, auquel j’ai vendu la liberté, rompant avec lui, en mars 1930, exprès pour lui prouver que je sais aimer un ami en silence, même s il veut aller contre mes idées et sentiments (qui étaient jadis les siens). Dislui encore que je suis ému en t’entendant me dire qu’il m’a écrit, 5 il y a quelque temps, mais que je n’ai pas eu le bonheur de recevoir sa lettre et que je lui serais infiniment reconnaissant s’il voulait se donner la peine de me répéter (recommandée, ma correspondance est lue et souvent confisquée) ce qu’il me disait dans cette lettre perdue, que je n aurais jamais laissée sans réponse, tu le penses bien! Oui, qu’il me prouve qu’il ne me hait pas. Et qu’il m’écrive une seule fois encore. 5 Car ma maladie avance toujours, compliquée d’une hypertrophie du coeur qui me cloue au lit et qui m’empêche de travailler. (Cette lettre, c’est avec trente-huit degrés de fièvre que je l’écris.) Je voudrais également qu’il soit, à côté de toi, mon arbitre dans ce conflit entre mes éditeurs assassins et moi, qui veulent m’affamer et qui me tuent maintenant avec leurs interprétations criminelles d’un contrat que j’ai signé, les yeux fermés, sans trop regarder au sens de sa lettre, sachant que Robertfrance jamais ne serait injuste avec moi. Cependant, ce contrat est simple, şi l’on veut être honnête. Voilà: Autrefois mes contrats disaient: tu me donneras six, sept ou dix livres et je te payerai ce qu’il y aura, mais tu es libre, après avoir donné ces livres, d’aller tenter améliorer ton sort ailleurs. Un jour Robertfrance me dit: «Ecoute, donne-nous Vexclusivité totale, actuelle et posthume et nous t’assurerons un minimum de quatre mille Fr. Par mois, contre un volume par an, que tu nous livrerais. Et şi tu nous donnes plus nous te payerons plus.» Eh bien, j’ai donné plus et, un moment, ils m’ont payé plus (un court moment et un pauvre plus, pour trois ou quatre livres que je leur ai donné en sus de ce que j’étais obligé). Puis, brusquement, de janvier à juin 1931, Robertfrance vivant, ils ne me paient plus un sou, sans même avoir l’honnêteté de me prévenir. Cela, je l’ai pardonné à Robertfrance, mais je ne l’oublierai jamais. Je suis venu à Paris en m’endettant jusqu’au cou, en juin 1931. Et alors Rob [ertfrance] me repêche (je voulais rompre le contrat) et me fait céder quatre vol [umes] en trois ans, pour les mêmes quatre mille, jusqu’en juillet 1934. Actuellement, deux vol [umes] sont livrés et le troisième, Méditerranée, le sera dans un mois et le dernier en janvier prochain. Mais voilà qu’ils ne vendent pas pour mes quatre mille Fr. Et, à nouveau comme par le passé, ils me parlent d’un «compte débiteur» qui monte à quatre-vingt mille Fr! Pensez, ils m’écrivent eux-mêmes qu’on me devait à ce jour quatre-vingt treize mille Fr., mais que de cette somme, je leur dois quatre-vingt mille Fr. Parce qu’ils n’ont vendu que pour treize mille Fr. Eh bien, je pense que cela les regarde, nom de Dieu, ou alors qu’ils me permettent de partir AVEC TOUS MES LIVRES, édités chez eux et je saurai trouver du pain ailleurs. Mais, jamais, jamais ne reconnaâtrai cette dette, ni ne voudrai qu’elle pèse sur mon avenir et m’empêche d’aspirer, ma vie durant, à plus de quatre mille Fr. Par mois. Non, non! Et je suis prêt, au besoin, de crier cette injustice sur des affiches collés sur les murs de Paris. Puis, ils ne m’ont pas payé un sou pour la publication du Bureau de placement, dans Europe. Ils ont passé mon dû (combien?) dans mon compte débiteur. Ah, non! Je veux mon argent! Je suis un invalide, j’ai cinq bouches à nourir, un oncle infirme (mon vieil oncle Dimi), j’ai des hommes intéressants à aider de mon argent et je veux cet argent. Ou, şi non, la liberté! Rompons le contrat! Ils ont trouvé le même moyen de me voler sur ce que je gagne ailleurs. Ils m’ont pris 30% sur les six mille Fr. Que j’ai pris de la Revue de Paris pour La Maison Thüringer. Ils appelent cela gérer mon oeuvre! La régir/– Oui, la régir et prendre du 30%, mais lorsque ce sont eux qui découvrent le client, la revue, l’édition de luxe ou le cinéma. Ami Guéhenno, je te prie, ainsi que R [omain] R [olland], de bien vouloir intervenir vite et régler cela. Je suis à bout de patience! Amicalement à toi et à R. [omain] R. [olland] Panait Istrati Recommandée [Traducere:] A dresă definitivă: str. Popa Savu, nr. 33 Bucureşti, 5 iunie ’33 Dragul meu Guéhenno, Primesc astăzi scrisoarea ta din… 16 mai (?!), adresată la Brăila (de ce la Brăila? Nu ştii că de un an, de când sunt la pat, mi-am petrecut tot acest timp între Mânăstirea Neamţ şi Spitalul Filaret? De altfel, nici nu mai am căsuţa de la Brăila. Prietenul meu, anarhistul Constantinescu, pe terenul căruia mi-am clădit căsuţa, m-a alungat sau mai degrabă mi-a alungat nevasta.1 El n-o iubea pe aceasta, ci o adora pe elveţiancă – pe cea dinainte – şi mă sfătuia s-o aştept până la sfârşitul zilelor, mele. Şi a trebuit să plec, de asemenea, şi eu, în primăvara lui 1932. Am pierdut astfel un adăpost care mă costase cincizeci de mii de franci francezi şi ale cărui poliţe încă mă urmăresc, ca şi pentru ferma pe care o înjghebasem la moş Dumitru, la Baldovineşti, care m-a costat douăzeci şi cinci de mii de franci şi de unde am fost alungat de verii şi verişoarele mele, care nu vroiau să crească porci şi să fie numiţi „porcari”. Aceştia spuneau: „Cum să creştem porci, când – fiind veri cu Panait Istrati – am putea încheia căsătorii strălucite!” Ca să scape de mine, au găsit un mijloc foarte simplu: au povestit peste tot, în sat, amănunte despre nemaipomenita baie de sânge săvârşită în U.R.S.S., pe care le aflaseră chiar din gura mea. Jandarmeria şi-a pierdut cumpătul. Cât pe-aci să fiu legat fedeleş şi expediat la Brăila, ca „nesupus” şi bolşevic. Dar, cu anarhistul a fost şi mai nostim: nu se mulţumise să aibă doar căsuţa mea; a vrut – acum trei săptămâni – să pună mâna până şi pe mobilele, cărţile şi manuscrisele mele, pretinzând că vrea să facă un „muzeu Panait Istrati”, în timp ce eu, aci, nu ştiam ce să pun în cele trei camere, în care trebuiau să trăiască cinci persoane şi medici-prieteni de la Institutul Cantacuzino puneau mână de la mână, ca să-mi cumpere strictul necesar. Ah, nu! Numai mie mi se poate întâmpla aşa ceva). Aşadar, soţia ta a murit. Şi eu te băteam la cap cu nenorocirile mele, în timp ce tu te luptai cu ale tale. Iartă-mă. Nu ştiam nimic. Asta e: fie că ne strigăm durerea de pe acoperiş fie că o îndurăm în tăcere, suferim şi murim singuri. Ştiu acest lucru de multă vreme. Mai mult ca niciodată, în lunile din urmă, am trăit această tristă experienţă. Nu numai în ce priveşte boala şi mizeria mea materială, ci şi referitor la spiritul meu de independenţă. Ai auzit, poate (toată presa franceză a vorbit după 27 mai despre acest lucru), că era cât pe-aci să fiu omorât, pentru a doua oară în trei ani, de fasciştii de la noi: la Iaşi, în ianuarie 1931, când a trebuit să scoată armata, pentru ca să pot vorbi în public (fascişti şi comunişti mă huiduiau în cor) 2; sâmbătă 27 mai, ducându-mă să semnez exemplare într-o librărie de-aici3, hitleriştii au năvălit înăuntru şi m-au somat să plec. Am scos revolverul şi i-am făcut să plece ei. N-a fost niciun „romancier Petrescu” care mi-ar fi venit în ajutor, aşa cum au scris toate ziarele. Am fost singur, cu nevasta şi doctorul meu. Niciun ziar bucureştean n-a suflat un cuvânt. (Un amănunt: de la 20 la 27 mai, se organizase „Săptămâna cărţii “, când, exceptând mascarada oficială, un public de mijloc, foarte cald, foarte interesant, m-a silit să-mi părăsesc patul şi să merg să semnez cărţi, care de multă vreme nu-mi mai aduc niciun venit.) Dacă vrei să-mi faci o plăcere (şi chiar în scopul combaterii fascismului de la noi), vorbeşte despre acest eveniment în Europe, fie şi numai câteva cuvinte. Scoate în evidenţă faptul că de şase luni trăim, la Bucureşti şi în alte cinci judeţe, sub stare de asediu, decretată de parlament şi de guvernul naţional-ţărănesc care, în cei zece ani de opoziţie, a tunat şi fulgerat împotriva liberalilor care şi ei guvernau tot cu starea de asediu. Dar acest regim excepţional nu vizează decât pe comunişti sau, mai degrabă, pe sărmanii amărâţi, cum sunt miile de muncitori înfometaţi de la Atelierele Căilor Ferate din Bucureşti, care, declarând grevă la începutul acestui an, au fost seceraţi (cu mitraliera) circa două sute şi arestaţi alţi opt sute, declarându-se doar şapte morţi şi douăzeci răniţi, în timp ce cadavrele erau transportate noaptea cu camioanele, spre a fi incinerate, spunându-se apoi familiilor că „au fugit în Rusia”, ca şi când Bucureştiul s-ar afla aşezat pe Nistru. Un amănunt: hitleriştii arborează cămăşi brune, zvastica şi doboară oamenii după bunul lor plac. Foarte rar, câte o arestare de câteva ore. Şi pentru că terorizează oraşul şi chiar autorităţile, cu pumnalul şi revolverul în mână – cum a fost cazul, acum o lună la Sibiu şi Cernăuţi – îi condamnă la cincisprezece (zile) sau o lună, cu suspendare de pedeapsă! Te mai rog să vorbeşti în Europe (dacă n-ai făcut-o până acum) în sprijinul bietului Victor Serge, a cărui situaţie o cunoşti. Ah! Cât este de trist să-l aud pe R [omain] R [olland] spunând, în interviul din L’Humafnité], din 26 mai, că „el dă la o parte cu dispreţ această «poveste Serge», pusă la cale (?!) de Panait Istrati, împotriva U.R.S.S. Şi devenită maşinaţie a tuturor contrarevoluţionarilor.” 4 „Poveste pusă la cale” de mine! În acest timp, nenorocitul se află la închisoare, de la 8 martie, ca şi cumnata lui, nevasta i-a înnebunit, iar copilul şi socrii sunt în stradă! „Poveste pusă la cale” de mine, nu-i aşa, dragi partizani fără condiţii la „opera socialistă” a Sovietelor? Ah, de ce n-am murit acum doisprezece ani, ca să nu-l mai cunosc pe Rolland, nici Rusia şi să nu mai fiu scriitorul care sunt fără voia mea. Te rog să-i spui toate acestea marelui nostru prieten, pe care încă îl iubesc şi pe care nu e treaba mea să-l judec, căruia i-am redat libertatea, rupând cu dinsul în martie 1930, anume ca să-i dovedesc că ştiu iubi în tăcere un prieten, chiar dacă el ţine să fie împotriva ideilor şi sentimentelor mele (altădată şi ale lui). Mai spune-i că am fost mişcat când mi-ai comunicat că mi-a scris acum câtăva vreme, dar că n-am avut fericirea să primesc scrisoarea lui şi că i-aş fi infinit recunoscător dacă ar vrea să-şi dea osteneala să repete ceea ce-mi spunea în acea scrisoare pierdută, pe care n-aş fi lăsat-o niciodată fără răspuns, cum ţi-o închipui şi tu! (Să-mi scrie recomandat, deoarece corespondenţa mea este citită şi adesea confiscată.) Da! Să-mi dea dovadă că nu mă urăşte. Şi să-mi mai scrie măcar o singură dată.5 Căci boala mea înaintează neîncetat, complicată cu o hipertrofie a inimii, care mă ţintuieşte la pat şi mă împiedică să lucrez. (îţi scriu aceste rânduri, cu treizeci şi opt de grade febră.) Aş vrea, de asemenea, ca el să fie arbitrul meu, alături de tine, în acest conflict cu ai mei editori-asasini, care vor să mă înfometeze şi mă omoară acum cu interpretările lor criminale ale unui contract pe care l-am semnat cu ochii închişi, fără a-l purica, ştiind că Robert- france n-ar fi putut să fie niciodată nedrept cu mine. Totuşi, acest contract este simplu, pentru cine vrea să fie cinstit. Iată: Altădată, contractele mele sunau: tu îmi vei da şase-opt sau zece cărţi, iar eu îţi vo plăti atâta cât valorează ele; eşti liber însă, după ce ai dat aceste cărţi, să încerci a-ţi ameliora soarta în altă parte. Într-o zi, Robertfrance îmi spuse: „Ascultă, cedează-ne opera ta în exclusivitate totală actuală şi postumă şi noi îţi vom asigura un minimum de patru mii de franci pe lună, în schimbul unui volum pe care ni-l vei da anual. Şi dacă ne dai mai mult, îţi vom plăti mai mult/’ Ei bine, am dat mai mult şi, un timp, m-au plătit mai mult (un scurt timp şi un biet mai mult, pentru trei sau patru cărţi pe care le-am dat în plus peste ce eram obligat). Apoi, brusc, din ianuarie până în iunie 1931, nu-mi mai plătesc niciun ban, neavând măcar cinstea de-a mă preveni, deşi Robertfrance era în viaţă. Acest gest i l-am iertat lui Robertfrance, însă nu-l voi uita în veci. În iunie 1931, am venit la Paris, îndatorându-mă până-n gât. Şi atunci Rob [ertfrance] mă pescuieşte din nou (voiam să rup contractul) şi mă convinge să le cedez patru vol [ume], în trei ani, pentru aceiaşi patru mii de franci, până în iulie 1934. Actualmente, două vol [ume] sunt predate şi al treilea, în lumea Mediteranei, va urma peste o lună, iar ultimul în ianuarie viitor.6 Dar, iată că ei nu fac vânzare pentru cei patru mii de franci ai mei şi din nou, ca şi-n trecut, îmi vorbesc de un „cont debitor”, care urcă la optzeci de mii de franci! închipuieşte-ţi: îmi scriu ei înşişi că-mi datorau până acum nouăzeci şi trei de mii de franci, dar că din această sumă optzeci de mii de franci le datorez eu lor, fiindcă n-au făcut vânzare decât de treisprezece mii de franci. Ei bine, pentru numele lui Dumnezeu, cred că asta îi priveşte sau, atunci, să-mi dea voie să plec cu TOATE CĂRŢILE MELE, editate la ei şi voi şti să găsesc o bucată de pâine în altă parte. Dar niciodată, niciodată nu voi recunoaşte această datorie şi nici nu voi accepta ca ea să apese asupra viitorului meu, împiedicându-mă să aspir, cât mai am de trăit, la mai mult de patru mii de franci lunar. Nu, nu! Sunt gata, la nevoie, să strig această nedreptate pe afişe lipite pe zidurile Parisului. Apoi, ei nu mi-au plătit niciun ba7i pentru publicarea Biroului de plasare în Europe. Au trecut ce mi se cuvenea (cât?), în contul meu debitor. Ei bine, nu! îmi reclam banii mei! Sunt un invalid, am cinci guri de hrănit, un unchi infirm (bătrânul meu moş Dumitru), am de ajutat cu banii mei oameni care merită şi deci vreau aceşti bani. Sau, dacă nu se poate, libertatea! Rupem contractul! Au găsit acelaşi mijloc să mă fure şi din ceea ce câştig în altă parte. Au luat 30% din cei şase mii de franci pe care i-am primit de la Revue de Paris, pentru Casa Thüringer. Ei numesc asta: a gira opera mea! Administrarea ei! Da, s-o administreze şi să ia 30%, dar numai atunci când sunt ei cei care descoperă clientul, revista, ediţia de lux sau ecranizarea. Prietene Guéhenno, te rog pe tine, ca şi pe R [omain] R [olland], să binevoiţi a interveni repede şi a pune la punct situaţia asta. Sunt la capătul răbdării. Cu prietenie, ţie şi lui R [omain] R [olland], Panait Istrati Recomandată 1 Margareta Izescu, cu care se căsătorise (18 aprilie 1932). 2 Un grup de scriitori ieşeni, în frunte cu Mihail Sadoveanu, organizează un „Festival literar”, în onoarea lui Panait Istrati. Programat pentru 11 ianuarie 1931, se ţine la 18 ianuarie 1931, din cauza manifestaţiilor huliganice în piaţa cinematografului „Trianon”. 3 Cu ocazia „Săptămânii cărţii”, Panait Istrati a fost invitat să dea autografe la librăria „Alcalay”, în plin centrul Bucureştiului. Cu revolverul în mână, Panait Istrati i-a pus pe fugă pe huligani. Afirmaţia că a fost apărat de Cezar Petrescu apăruse în presa străină, necorespun- zând adevărului. 4 La protestul lui Romain Rolland, că n-a rostit pasajul incriminat, VHumanité a publicat dezminţirea în numărul din 8 iunie 1933. 5 în scrisoarea datată 8 septembrie 1933, Romain Rolland îl informează, între altele: „Ţi-am scris, acum câteva luni, la Mănăstirea Neamţ; şi dacă scrisoarea mea nu ţi-a fost dată, fă reclamaţie la călugării «dumitale». Mai mult: am scris de câteva ori la Rieder, ca să-ţi apăr interesele.” în aceeaşi scrisoare, privitor la interviul din L’Humanité, despre Victor Serge precizează: „din greşeală aţi fost implicat; le-am scris, şi rectificarea acestei erori a fost publicată.” 6 în lumea Mediteranei are două volume: Răsărit de soare şi Apus de soare, care a apărut post mortem.  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Sotir de Panait Istrati Trenul se opri în gara Constanţa, pe la prânz. Adrian scoborî, îmboborojindu-şi urechile cu gulerul paltonului. Afară, viscol cumplit. Mari şi vijelioase strămutări de zăpadă, ridicate de crivăţ, ca nişte nori, măturau cu furie străzile oraşului.   Pe ici, pe colo, apărea ca într-un vârtej, se proptea o clipă şi dispărea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean -cu ilic şi cu şalvari -luptând cu vijelia şi ţinând şalul turbanului strâns înfăşurat în jurul capului. Adrian se întorcea uneori şi-l privea cu milă: „Cine ştie unde s-o fi ducând”.   În piaţa Ovidiu, el nu găsi ţipenie de om, pe care să-l întrebe unde se află restaurantul „Macedonia” şi se învârti, de mai multe ori în loc, cercetând firmele. La vitrina unei mari librării, el văzu expus, cu ostentaţie, un impunător tablou reprezentând Peisaj de iarnă. Cu tot frigul, Adrian nu putu trece fără a-l privi cu admiraţie: „Da! Îşi zise părăsind vitrina, e frumos, foarte frumos, dar ce e frumosul, singur?!”   Şi dând după colţul librăriei, căzu cu ochii drept peste restaurantul „Macedonia”, intră şi străbătu printre mese până la tejgheaua unde se afla birtaşul.   — Ai putea dumneata să-mi spui, dacă vine pe aici Sotir, matrozul bărbos de pe „Dacia?” întrebă Adrian, fără prea mult înconjur.   Da! Vine regulat, dar numai după-masă, ca să-şi ia cafeaua şi să mai pălăvrăgească, răspunse negustorul, care era bulgar ori grec, sau poate chiar român, în orice caz, avea ceafa groasă şi-i crăpa cămaşa în spate.   Bun, am să mănânc aici şi să-l aştept.   Era la prânz. Adrian îşi scoase paltonul, luă loc la o masă neocupată de lângă intrare şi fu servit.   Pachebotul „Dacia” era unul din cele patru vapoare frumoase ale statului şi care făcea cursa Constaţa-Aegiptului. Adrian, abia sosit la Constanţa, avea să se îmbarce pe el a doua zi. Sotir, matelotul de care întrebase pe birjar, era de fapt cambuzier pe acest vas şi, în acelaşi timp, una din acele curiozităţi internaţionae pe care nu le întâlneşti decât prin cârciumile onorate de muncitorii mărilor: dar nu o urâtoare de poveşti fără de sfârşit, cum se întâmplă cele mai adesea, ci un om straniu prin contradicţiile firii sale: capacitate, hărnicie, cinste, multiple cunoştinţe şi nenumărate meserii, pe de o parte: iar pe de alta, vestita sa statornicie, nesupunere, furii şi capricii neînţelese. Unul dintre numeroşii săi comandanţi pe bastimentele streine îi spuse într-o zi:   Bravul meu Sotir, dacă ai consimţi să stai cinci ani liniştit sub ordinele mele, te-aş face secund!   Mi-e teamă de mucigai. Comandante! I-a răspuns el. Şi apoi, nu vreau să fiu secund şi sub „ordinele” dumitale, ci primul şi sub ordinele mele: să nu vă închipuiţi că mă comandaţi întru ceva.   Spunea adevărul, căci nu accepta decât posturile în care, odată la curent cu munca, se executa cu atâta punctualitate, încât orice intervenţie devenea de prisos şi târa după dânsa demisia lui.   Adrian îl cunoscuse, în timpul verii anului expirat, într-un mic birt din Sinaia, unde în focul unei aprige discuţii obşteşti asupra mişcării revoluţionare, care se întindea repede în vremea aceea, Sotir, a cărui ironică rezervă Adrian o remarcase, interveni brusc, avându-i dintr-o dată întrebarea următoare:   Ce eşti tu: A ori S? (Anarhist sau socialist?)   Eu sunt constructor! Nu numai doborâtor! Răspunse Adrian, cu mândria neofitului.   Ai material de construit?   Îl înjghebăm cum putem.   Şi o să fie loc pentru toată lumea, în noua vostră construcţie?   O să fie loc pentru toată lumea, afară de leneşi!   În cazul ăsta, eu n-am să fiu acolo: mie îmi place lenea! Făcu Sotir, răsturnându-se spre perete, strâmbându-şi mai tare nasul deja strâmb.   Toţi lucrătorii izbucniră în râsete, căci omul care spunea că-i place lenea era plin de ghips, var şi praf, de la cap până la ghete.   Adrian râse şi el. Apoi, soarele fund încă sus, ieşiră împreună cam fără scop şi se pomeniră pe una dintre mândrele alei ale unei mândre reşedinţe regale. Adrian se simţi numaidecât atras către acest om, mult mai vârstnic decât dânsul, graţie instinctului de aventură care clocotea în fundul fiinţei sale. Iar gingaşul aventurier, ce era Sotir, nu întârzie nici el, la rându-i, să recunoască în tânărul idealist, cu inima în palmă, un discipol de-o egală gingăşie.   Sotir respira din toată persoana acel aer de altitudine care se desprinde de pe mari grupuri voioase ce coboară de prin munţii Elveţiei în toate serile de vară -aer dătător de dorinţi şi care face, trebuie să facă, întâiul farmec al tuturor acelor călători ce nu cunosc graniţă, cărora întreg pământul li-e patrie şi ale căror plecări şi sosiri neîncetate le ţin adesea loc de prânzuri sigure.   Tot plimbându-se, ei se îndepărtaseră pe o potecă ce părea să nu se mai sfârşească -şi atunci îi fu dat lui Adrian să asculte, pentru întâia oară în viaţa sa, răsunetul zguduitor al unui mare glas libertar, proclamarea mistică, cu colorit biblic, a celei mai nobile pasiuni omeneşti, când ea se manifestă în starea de pasiune: aceea de a se mişca după propria sa viaţă şi de-a înlătura orice de această sfântă patimă, dar voia să numească pe oameni cu un nume cunoscut, întrebă pe Sotir:   Eşti anarhist?   Acesta, puţin cam dezamăgit, căci se credea înţeles mai bine, răspunse cu simplicitate:   Nu. Nu sunt anarhist. Eu sunt numai un om care iubeşte libertatea şi caută să şi-o guverneze, s-o ordoneze. Sunt, cu alte cuvinte, un om liber, pe când anarhiştii nu sunt oameni liberi şi nu iubesc libertatea: ei cred că sunt şi cred c-o iubesc, dar felul vieţii lor dovedeşte doar nesupunere a tot ce vine de afară şi supunere dulceagă faţă de tot ce vine dinăuntru. Ei sunt, deci, dezordonaţi. Or, există o ordine şi o guvernare în toate cele, în Univers şi deci în dragostea noastră pentru libertate de asemenea trebuie să existe, căci nu tot ce vine dinăuntru e îndemn la dragoste. Cea mai mare parte dintre oameni sunt născuţi să fie scalvi. A fi om liber, nu e o treabă aşa de uşoară, cum cred anarhiştii -şi nu e uşoară nu numai azi, dar nici mâine, nici în zece secole. A fi sclav, nu înseamnă a avea lanţul muncii nituit în jurul coapsei – după cum, a fi om liber, nu înseamnă deloc a munci pe socoteala ta sau chiar a nu munci nimic. Sclavul e materia brută, destinată prin naştere a fi comandată cu brutalitate, cu izbituri -materie fără calitate, substanţă josnică şi supusă, înainte de toate, josniciei sale. Ea este, în opoziţie cu materia superioară din care e alcătuit omul liber, ceea ce nisipul e faţă de pământul fertil şi fără altă mişcare decât aceea care-i este impusă prin voinţa altora, aşa cum nisipurile Saharei sunt comandate de vânturi, şi atunci mişcarea ei e catastrofică, oarbă, ea înghite totul! Asta e puzderia sclavă şi sclavagizatoare, platforma care serveşte ori nu unui cap încoronat, ori unui democrat, ori, pur şi simplu, numai unui demagog. C-o fi vorba de gloatele mahalalelor sau de gloate mai restrânse, ca de pildă cele care urlă prin parlamente, ele sunt totdeauna conduse de-o mână tot aşa de sclavă, tot aşa de josnică, dar care a reuşit să se impuie pentru moment, mână care nu cunoaşte decât două forme de existenţă: a izbi sau a fi izbită. A domina sau a fi dominată: şi cum, atât într-un caz cât şi în celălalt, e vorba de aceeaşi silnicie în ochii omului liber, cum ai vrea să fie vorba de libertate în aceste două dominaţiuni?   Sotir tăcu o bună parte de drum, ca să-i dea şi lui Adrian putinţa de-a se rosti:   Care e dar, forma de guvernământ? Întrebă acesta, cam cu ciudă.   Sotir dădu din umeri:   N-am niciuna.   Apoi, atunci, eşti tot anarhist!   Nu tocmai: anarhiştii, devenind majoritate, vot fi nevoiţi să ia puterea şi să formeze un guvern, ori dacă nu, el va fi format din cei ce nu sunt anarhişti, căci nisipul omenesc are nevoia de-a fi împins, el n-are iniţiativă, nici dragoste pentru altceva decât pentru ce e contrariul libertăţii. Deci, unde vezi guvernarea fără guvernământ, fără silnicie, această admirabilă definiţie a libertăţii? Căci e fapt sigur că obligată să ia corp viu peste o materie moartă, sublima expresie a libertăţii nu va mai fi decât o dezgustătoare caricatură a idealului, o fină ţesătură de mătase dată pe mâna unui nebun! Libertatea, dragul meu prieten, adevărata libertate, aceea care se supune legilor ei însăşi, e armonia, evoluţia fără izbituri. Ea nu se află decât în mişcarea astrelor, unde domneşte comandantul suprem, ordinea fără cusur şi fără slăbiciune. Pe pământ, o întâlnim, apropiată de forma ei desăvârşită care e Iubirea, la fiinţe mai puţin complexe decât omul.      gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

CHIRA CHIRALINA UN GORKI BALCANIC În primele zile ale lui ianuarie 1921, o scrisoare mi-a fost trimisă de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un disperat, care își tăiase beregata. Era puțină nădejde să mai scape. Citii și mă simții pătruns de zbuciumul geniului. Era ca un pârjol cotropitor peste câmpii. Era spovedania unui nou Gorki, din țările balcanice. Sinucigașul fu salvat. Voii să-l cunosc. O corespondență se începu între noi. Devenirăm prieteni. El se numește Istrati. S-a născut la Brăila, în 1884, dintr-un tată contrabandist grec, pe care nu l-a cunoscut și dintr-o țărancă româncă, o femeie minunată, a cărei parte în viață fu munca nepregetată. Cu toată dragostea lui pentru ea, la 12 ani o părăsi, îndemnat de un demon al pribegiei, sau mai bine zis de trebuința lacomă de a cunoaște și de a iubi. Douăzeci de ani de viață rătăcitoare, de aventuri extraordinare, de munci istovitoare, de pribegie și de trudă, ars de soare, bătut de ploi, fără adăpost și prigonit de paznicii de noapte, flămând, bolnav, stăpânit de patimi și crăpând de mizerie. El face toate meseriile: chelner, plăcintar, lăcătuș, căldărar, mecanic, zidar, lucrător de terasamente, hamal, servitor, purtător de reclame, zugrav de firme și de case, ziarist, fotograf. Se amestecă o vreme în mișcările revoluționare. Străbate Egiptul, Siria, Iaffa, Beyrut, Damasc și Libanul, Orientul, Grecia, Italia, deseori fără un ban și ascunzându-se câteodată pe un vapor, unde e descoperit pe drum și de unde e aruncat jos la prima escală. E lipsit de toate, dar înmagazinează o lume de amintiri și deseori își minte foamea, citind cu lăcomie mai ales pe maeștrii ruși și pe scriitorii Occidentului. E un povestitor născut, un povestitor din Orient, care se încântă și se emoționează de propriile-i povestiri, și așa de mult se lasă robit de ele că, odată povestea începută, nimeni nu știe nici chiar el, dacă ea va ține o oră sau o mie și una de nopți. Dunărea și meleagurile ei… Acest geniu de povestitor e atât de irezistibil că, în scrisoarea scrisă în ajunul sinuciderii, el își întrerupe de două ori jelaniile deznădăjduite pentru a istorisi două întâmplări glumețe din viața sa trecută. L-am decis să-și noteze o parte din acele povestiri; și el s-a pus pe o muncă îndelungată, care a și dat până azi două volume. E o evocare a vieții sale; și opera ca și viața sa ar putea fi dedicată Prieteniei: căci aceasta e pasiunea lui sfântă. În tot lungul drumului său, el se oprește la amintirea chipurilor întâlnite; fiecare are enigma destinului său pe care el caută s-o pătrundă. Și fiecare capitol de roman constituie un fel de nuvelă. Trei sau patru din aceste nuvele, din volumele pe care le cunosc, sunt demne de maeștrii ruși. Ele se deosebesc prin temperament și lumină, prin decizia spiritului, prin acea veselie tragică, acea voioșie a povestitorului, care-și liberează sufletul muncit[1]. Și va trebui să ne amintim că omul care a scris aceste pagini așa de vii, a învățat singur franțuzește, acum șapte ani, citind pe clasicii noștri. ROMAIN ROLLAND Villeneuve, august 1923.       Sunteți de părere – ca și prietenul nostru Romain Rolland – că ar trebui, în câteva rânduri, să deslușesc tema generală care se va întâlni în toate cărțile mele. Nu m-am gândit niciodată că va trebui să explic, eu însumi, ceva în privința asta. Nu sunt un scriitor de meserie și nu cred să devin vreodată. Întâmplarea a vrut să fiu pescuit în apele profunde ale oceanului social, de pescuitorul de oameni de la Villeneuve[2]. Sunt opera lui. Pentru a putea trăi a doua mea viață, aveam nevoie de stima lui și pentru a putea obține această stimă caldă, amicală, el îmi cerea să scriu. „N-aștept de la d-ta scrisori exaltate, îmi scria el, aștept de la d-ta opera. Realizează opera. Ea e mai esențială ca d-ta, mai durabilă ca d-ta, care ești pojghița ei.” Cu acest bici pe spinare – și grație ovăzului ce-mi oferi în chip generos prietenul Gheorghe Ionescu – începui să alerg cu avânt. Povestirile lui Adrian Zografi sunt datorite nouă, câteșitrei. Lăsat în seama mea, eu nu sunt în stare să fac altceva decât să zugrăvesc case, să fac fotografii în plin aer și alte treburi comune, la îndemâna tuturor. Adrian Zografi nu e, deocamdată, decât un tânăr căruia îi place Orientul. E un autodidact care-și găsește Sorbona unde poate. Trăiește, visează, dorește multe lucruri. Mai târziu, el va cuteza să spună că multe lucruri sunt rău făcute de oameni și de Dumnezeu. Știu că e foarte periculos să contrazici pe Dumnezeu și pe oamenii care nu se ocupă cu zugrăvitul caselor sau cu facerea de fotografii ieftine pe „Promenade des Anglais”; dar dumneavoastră, francezii, aveți dreptate când spuneți că în viață „nu poți mulțumi pe toată lumea și pe tată-tău”. Nădăjduiesc totuși că-i va fi iertată îndrăzneala aceasta lui Adrian. Căci, păstrându-și întreaga libertate, el își va îngădui o altă îndrăzneală: aceea de a iubi și de a fi mereu, în toate țările, prietenul tuturor oamenilor de inimă. Sunt puțini, dar Adrian crede că umanitatea nu e așa de vastă cum se presupune. Așteptând să ajungă la propria lui poveste, el nu face acum decât să asculte poveștile altora. Să ascultăm cu el, dacă vreți.   I STAVRU Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu același nume la Grădina publică. Ajuns la intrarea grădinii, se opri, încurcat și necăjit. — Ce dracu! exclamă el cu voce tare, nu mai sunt copil! Și cred că am tot dreptul să înțeleg viața cum o simt. Erau orele șase seara. Zi de lucru. Aleile grădinii erau aproape pustii către cele două porți principale; soarele crepuscular aurea nisipul, în vreme ce boschetele de liliac se scufundau în umbra serii. Liliecii sburau de colo-colo, zăpăciți. Băncile pe alee erau aproape toate libere, afară de cele din colțurile ascunse ale grădinii, unde perechi tinere se îmbrățișau amoros și deveneau serioase la trecerea inoportunilor. Adrian nu dădu atenție nici unuia din oamenii ce întâlni în drum. El sorbea lacom aerul curat, care se ridica din nisipul de curând udat – amestec îmbălsămat de miros de flori – și se gândea la ceea ce nu putea înțelege. El nu înțelegea mai ales împotrivirea mame-si la legăturile lui de prietenie, împotrivire care dăduse naștere la o ceartă violentă între mamă și fiul ei unic. Adrian își zicea: „Pentru ea, Mihail e un străin, o haimana suspectă, servitorul plăcintarului kir Nicola. Dar, ce? Eu ce sunt? Un zugrav de case și, pe deasupra, o fostă slugă a aceluiași plăcintar! Și dacă mâine am să mă duc în altă țară, numai pentru atâta trebuie să fiu socotit ca o haimana?” Ațâțat, el lovi din picior: „Ei, drăcia dracului!... E o nedreptate revoltătoare pentru bietul Mihail! Eu îl iubesc pe omul ăsta, fiindcă e mai deștept ca mine, mai învățat, și fiindcă rabdă mizeria fără să se plângă. Cum? Pentru că nu vrea să-și strige pe acoperișuri numele, țara și numărul dinților care îi lipsesc, nu e decât o haimana?... Ei bine, eu vreau să fiu prietenul acestei haimanale! Și sunt foarte fericit de asta.” Adrian își continuă mașinal plimbarea, odată cu critica mintală a celor ce-i spusese mamă-sa; și totul îi păru absurd: „Și povestea asta cu însurătoarea? N-am decât optsprezece ani și ea se și gândește să-mi arunce o neroadă în spinare, o neroadă sau poate o fătăcioasă, care să mă copleșească cu dragostea ei și să facă din odaia mea o hazna! Ei drace! S-ar zice că nu e nimic mai inteligent pe lume decât să feți la proști, să umpli lumea de sclavi și să devii însuți primul sclav al acestei puițe[3]! Nu, nu!... Mai bine un prieten ca Mihail, fie el și de zece ori mai suspect! Cât despre învinuirea că «trag oamenii de limbă pentru a-i face să vorbească» – pe legea mea, nici eu nu știu prea bine de ce-mi place «să trag oamenii de limbă!». Asta-i, poate, pentru că lumina vine din vorba celor tari, probă Dumnezeu care a trebuit să vorbească pentru ca Lumina să se facă.”   În liniștea acelei seri primăvăratice, sirena unui vapor săgeta aerul cu fluieratul ei strident. Tânărul se trezi, în vreme ce o adiere parfumată de trandafiri și garoafe îl întâmpină. Adrian se îndreptă spre marea alee care se întinde de-a lungul malului înalt ce domină portul și Dunărea. El se opri un minut pentru a privi miile de lămpi electrice care scânteiau pe vapoarele ancorate în port și pieptul i se umflă într-un nestăpânit dor de ducă. „Doamne! Ce bine trebuie să fie să te găsești pe unul din aceste pacheboturi, care alunecă pe mări și descopără alte țărmuri, alte lumi!…” Necăjit de a nu-și putea împlini dorul, el porni din nou cu capul în jos; dar se auzi deodată chemat din urmă: — Adrian! Se întoarse. Pe o bancă, prin apropierea căreia trecuse, sta un om, cu picioarele încrucișate, și fuma. Miopia și întunericul împiedicară pe Adrian să-l recunoască. Omul se ridică, și Adrian se apropie de el oarecum contrariat, când o exclamație de bucurie îi scăpă: — Stavru! Își strânseră mâinile și Adrian se așeză alături.   Stavru, negustor ambulant – numit „limonagiul” din cauza mărfii ce vindea prin bâlciuri – era văr de-al doilea, după mamă, cu Adrian, și o figură foarte cunoscută altădată în cercurile băieților de viață din mahala. El era acum uitat, îngropat sub disprețul unui scandal pe care firea sa îl pricinuise cu treizeci de ani în urmă. De talie deasupra mijlociei, blond spălăcit, foarte slab și foarte sbârcit; ochii săi albaștri și mari, când deschiși și sinceri, când ascunși și vicleni, după împrejurări, înfățișau toată viața lui Stavru. Existența de burlac hoinar, svârlit de ici-colo de natura lui nomadă și ciudată; viață prinsă la vârsta de douăzeci și cinci de ani în tristul angrenaj al societății (căsătorie cu o fată bogată, frumoasă și sentimentală), din care ieși după un an acoperit de rușine, cu inima sfâșiată, cu caracterul falsificat. Adrian cunoștea vag povestea. Mamă-sa, fără a intra în amănunte, i-o da exemplu de ticăloșie, dar Adrian trăgea încheieri cu totul opuse; și nu o dată, cu instinctul care era la baza sufletului său, el se plecase asupra lui Stavru așa cum te pleci asupra unui instrument de muzică pe care vrei să-l auzi sunând; instrumentul se împotrivise. Dealtminteri, ei nu se văzuseră decât de vreo trei sau patru ori, totdeauna pe stradă. Casa mamei sale era închisă pentru Stavru, ca toate casele cinstite. Și apoi, ce ar fi putut el să spună, derbedeul tuturor iarmaroacelor, băiețandrului răsfățat și ținut de scurt? Stavru trecea drept un flecar pentru toată lumea – și era în adevăr, voia să fie. În costumul său prăpădit și boțit chiar când era nou; cu înfățișarea sa de țăran orășenit, cu cămașa necălcată, fără guler; cu aerul său de geambaș hoțoman, el se deda la o paradă de vorbe și de gesturi care amuzau pe oameni, dar care lui nu-i aduceau decât umilire, dispreț. El își striga cunoscuții în plină uliță cu porecle potrivite și comice, niciodată supărătoare. Multe dintre ele prinseseră. Dacă cineva îi plăcea, îl lua cu el la cârciumă, comanda o jumătate de kilogram de vin, dar după ce ciocnea un pahar, ieșea în curte pentru „o mică trebuință” și nu se mai întorcea, lăsând pe invitat să plătească! Iar dacă întâlnea vreun plicticos, el îi zicea iute: „Cutare prieten te așteaptă în cutare cafenea; aleargă repede!”. Dar ceea ce entuziasma pe Adrian erau glumele lui Stavru, cu capetele de țâri și cu tabachera. În cursul unei conversații, limonagiul scotea din buzunar un cap de țâr[4] și-l atârna de poala hainei altui flecar ca el. Bietul om pleca și se plimba pe stradă cu capul de țâr atârnat de haină, spre cea mai mare desfătare a trecătorilor. Gluma cu tutunul era și mai bună. Stavru nu lipsea să acosteze pe orice cunoștință îi ieșea în cale și să-i ceară să „răsucească” și el o țigară, dar de îndată ce era servit, în loc de a înapoia tabachera cu o mulțumire, el o băga în propriu-i buzunar, care era spart, de unde ea îndată cădea, rostogolindu-se pe pământ. Atunci se repezea, o ridica, o ștergea, se scuza, și voind s-o bage în buzunarul proprietarului, el o scăpa pe de lături. Biata cutie, care era din metal nichelat ori din carton presat, cădea din nou pe pavaj! — Ah, cât sunt de stângaci! — Nu e nimic, răspundea de obicei păcălitul, examinându-și scula turtită, în vreme ce privitorii se prăpădeau de râs. Dar Stavru nu se mai întâlnea după aceea cu tabacherele pe care le batjocorise odată.   Astfel Adrian începuse să iubească pe acest om pentru farsele sale. Cu toate astea, lucruri ciudate se întâmplaseră, care-l tulburau și-l încurcau: câteodată în plină glumă și năzdrăvănie, Stavru, serios, se întorcea către Adrian pironindu-l în ochi cu o privire limpede, liniștită și stăpânitoare, cum facem când ne uităm în bunii și naivii ochi ai unui vițel. Atunci el se simțea micșorat de acest limonagiu de bâlci, de acest analfabet. I se părea straniu și se puse să-l observe. Dar prilejurile erau rare. Privirea misterioasă și tulburătoare pe care Adrian o numea în taină „celălalt Stavru”, se arăta rar și numai pentru el. Totuși, într-o zi – era cu câteva luni înainte de întâlnirea din grădină – întovărășind pe limonagiu la băcanul său – un grec bătrân și tăcut care-i furniza zahărul și lămâile – el văzu deodată apărându-i „celălalt Stavru”. Adrian se înfipse în ochii lui. Într-un colț al magazinului puțin luminat, Stavru, cu sbârciturile feței suprimate, cu trăsăturile îndulcite, cu ochii mari deschiși, ficși și luminoși, privea pe băcanul cu chip umflat și posac și zicea, sfios, dar hotărât, în vreme ce celălalt îl aproba cu capul: — Kir Margulis… Merge prost… Nu e cald și limonada nu se vinde. Îmi mănânc economiile mele și zahărul d-tale… Prin urmare, ai înțeles? Nici de data asta nu plătesc. Ce zici? O să fie ca și celelalte dăți: dacă mor o să pierzi zece lei. Și negustorul zgârcit, dar cunoscător la oameni, acorda creditul cu o strângere de mână seacă, cum îi era și viața. Afară, cu marfa sub braț, Stavru se grăbea să facă o glumă, să arunce o salutare vreunei vagi cunoștințe și să sară într-un picior: — L-am păcălit, Adrian, l-am tras pe sfoară! șoptea el, la urechea tânărului. — Ba nu, Stavrule! protestă Adrian; nu l-ai păcălit deloc, o să plătești! — Da, Adrian, o să-i plătesc de n-oi muri… Și dacă o să mor, o să-i plătească dracu! — Dacă mori!... Asta e altceva. Dar tu zici că l-ai păcălit: asta ar însemna că ești necinstit… — Poate că sunt… — Nu, Stavrule, vrei să mă înșeli; tu nu ești un om necinstit! Stavru se opri brusc, își trase tovarășul lângă un gard și luându-și pentru moment înfățișarea-i rară, de sfială și subjugare în același timp, zvârli în nasul lui Adrian: — Da, sunt necinstit! Din nenorocire, Adrian, sunt necinstit! Și zicând acestea, el voi să-și reia drumul, dar Adrian, cuprins de un fel de frică, îl apucă de reverul hainei, îl reținu și-i strigă cu o voce înăbușită: — Stavrule, stai! Ai să-mi spui adevărul! Eu văd în tine doi oameni: care e cel adevărat? cel bun sau cel rău? Stavru se împotrivea: — Nu știu! Și smulgându-se brutal din mâinile lui Adrian: — Lasă-mă-n pace! strigă el supărat. Apoi, nițel mai departe, socotind că a jignit pe tânăr, adăugă: — Îți voi spune când o să-ți crească tuleiele mai mari! De atunci ei nu se mai văzură, Stavru bătând bâlciurile între martie și octombrie, iarna vânzând castane coapte, Dumnezeu știe pe unde. Pe la Brăila, nu venea decât să se aprovizioneze.   *   Adrian fu tot atât de mulțumit să-l întâlnească acum pe bancă în grădină, cum trebuie să fie mulțumite râurile când se unesc cu fluviile și fluviile când se pierd în sânul mărilor. Stavru, contrar obiceiului său, fu mai puțin vorbăreț și asta făcu și mai multă plăcere lui Adrian. Îi examină figura în lumina palidă a serii și o găsi aceeași. Nimeni n-ar fi putut să-i ghicească etatea. Totuși, Adrian băgă de seamă că pe la tâmple, blondul palid al părului se făcuse alb-fumuriu. — Ce ai de te uiți așa la mine? întrebă Stavru, plictisit; nu sunt de vânzare. — Știu, dar aș vrea să-mi dau seama dacă ești tânăr sau ai început să îmbătrânești. — Sunt tânăr și bătrân: ca vrăbiile. — Adevărat: ce mai vrăbioi îmi ești, Stavrule! Și după o mică pauză: — Nu cumva vrei tabacherea mea, ca să mi-o trântești nițel pe jos? Asta ți-ar aminti poate că sunt mereu curios să știu de unde vii, unde te duci și cum îți merg afacerile? — De unde viu și unde mă duc n-are nicio importanță; pot să-ți spun însă că afacerile nu-mi merg prea rău. Cu toate astea, mânzule, astăzi sunt foarte plictisit! Și el lovi cu palma peste genunchiul lui Adrian. — Asta ți se întâmplă cam rar, îi replică tânărul; și pentru ce ești nemulțumit, Stăvărache? S-au rărit lămâile? — Nu, nu lămâile, ci haimanalele de treabă, de odinioară, s-au rărit. — Haimanale de treabă? exclamă Adrian, asta nu se poate, haimanalele nu pot să fie de treabă! — Așa crezi tu? Eu cunosc totuși câteva… Stavru se îndoi de mijloc și rămase așa, cu ochii la pământ. Adrian îl simți că vorbea serios și voi să afle mai mult, dar procedă cu băgare de seamă: — Mi-ai putea spune pentru ce anume ți-ar trebui o asemenea haimana? — Pentru a mă însoți la bâlciul din Slobozia, joia viitoare. La drept vorbind, nu e pentru mine, dar e ca și cum ar fi… Știi că am obiceiul, în bâlciuri, să mă așez lângă câte un plăcintar care face gogoși. Țăranii mănâncă și li se face sete, atunci eu sunt gata cu limonada. La nevoie, un pumn de sare în aluatul gogoșilor… (Vezi că nu sunt cinstit.) Ei bine, am pe plăcintar, e kir Nicola… — Kir Nicola! tresări Adrian. — Vecinul nostru, fostul tău stăpân. Dar, iată nenorocirea: el nu-și poate părăsi cuptorul ca să meargă la bâlci. Îi trebuie deci o „haimana de treabă” care să însoțească pe servitorul său Mihail și să adune gologanii, pe când celălalt se va ocupa cu prăjitul gogoșilor. Sunt două zilele de când caut o asemenea haimana. Și Stavru încheie grav, cu tristețe: — Din zi în zi, Brăila devine tot mai săracă în oameni! Adrian se simți străpuns de un fior. Se ridică în picioare, în fața limonagiului și zise: — Stavrule! Sunt eu demn să fiu haimanaua de treabă pe care-o cauți? Negustorul ridică ochii: — Zău, nu glumești? — Pe cuvântul meu de haimana, așa cum o înțelegi tu! Merg cu voi! Stavru sări ca un cimpanzeu și strigă: — Dă-mi laba, pui de vântură lume. Ești demn urmaș al strămoșilor tăi chefaloniți! — O, desigur, trebuie să fi fost mari haimanale! Zicând acestea, limonagiul sărută pe zugrav; pe urmă luându-l de braț, plecară în goană: — Iute la Nicola, să-i dăm vestea bună! Plecăm cel mai târziu mâine, duminică, spre seară, pentru a ne găsi la Slobozia, marți dimineață și să apucăm locuri bune. O zi și două nopți cu căruța. Calul o să meargă la trap și la pas, după puterile lui și după tăria vinurilor ce-om găsi pe la hanuri.   *   Apariția colindătorului de bâlciuri și a „mânzului” său, prilejui o violentă discuție în plăcintărie. Kir Nicola înțelese după urletele lui Stavru că dăduse norocul peste el. Acesta îi debită în turcește o tiradă pe nerăsuflate. Mihail, care era la curent cu afacerea, se amestecă în discuție, spre marea uimire a lui Adrian, care nu pricepea o vorbă. La o replică serioasă a lui Mihail, el văzu pe kir Nicola ridicând din umeri și pe Stavru potolindu-se, dar strigând îndată într-o grecească perfectă: — Nu vă fie teamă de ce-o să zică mamă-sa, o, „pedia mu!” (copiii mei!). Dacă ar fi fost să mă iau după viața mamei mele – acum cincizeci de ani – n-aș fi știut niciodată cum răsare și apune soarele dincolo de șanțul care înconjura atunci frumoasa noastră cetate Brăila! Vedeți voi, dragii mei, mamele sunt toate la fel, ele vor să retrăiască în copiii lor, atât sărmanele lor plăceri, cât și plictiselile lor fără farmec. Și apoi, ia spuneți-mi, cu ce-am greșit dacă suntem așa cum ne-a lăsat Dumnezeu? Nu-i așa, Adrian? Mihail interveni din nou, tot în grecește: — În asta ai dreptate, prietene, dar noi nu cunoaștem pe mama lui Adrian; putem avea a face cu o dureroasă excepție. În ce mă privește, vă propun să trimitem pe Adrian să-i ceară învoirea; dacă o obține, voi fi primul să mă bucur. Dar fără știrea mamei lui, ori împotriva voinței sale, ei bine, nu voi merge la bâlci. Vorbele astea făcură pe Adrian să plece ca vântul.   Mamă-sa tocmai pregătea cina. El se opri în mijlocul odăii, cu ochii umezi, cu obrajii roșii, cu părul zbârlit. Neavând pregătit ceea ce trebuia să-i spună, își simți vocea strangulată. Dar ea îl ghici și-i luă înainte: — Iar ești cu capul în nori! — Da, mamă… — Ei bine, dacă e vorba să reîncepi muzica de adineaori, te rog! Fă ce crezi că poți face, fără a-mi sfâșia prea mult inima și nu te îngriji de mine. E mai bine așa. — Nu e vorba de nimic sfâșietor, mamă, răspunse Adrian. Sunt fără lucru timp de opt zile, poate mai de mult, și aș vrea să însoțesc pe Mihail la bâlciul din Slobozia. Ar fi un bun prilej pentru mine să văd locurile acelea frumoase și să și câștig în vremea asta ceea ce pierd dincoace. — O să fiți numai voi doi? — Da… nu… o să fie și Stavru… — Foarte frumos! Merge din ce în ce mai bine… Și ăla trebuie să fie în ochii tăi tot un „filosof”, nu-i așa? Și cum băiatul tăcea, ea adăogă: — În sfârșit, poți să te duci! — Fără să te superi, mamă? — Fără să mă supăr, dragul meu.   *   Plecarea avu loc în duminica aceea, sub ochii și glumele țațelor din strada Griviței, vecinele plăcintarului. Stavru sosi la ceasurile patru după-amiaza cu căruța în care se aflau toate marafeturile lui: butoiul de apă, iar în el, cofele, zahărul, lămâile, paharele etc. Înaintea plăcintăriei, el încarcă cu ajutorul lui kir Nicola și al lui Mihail materialul necesar pentru fabricarea gogoșilor: o masă, un mangal, o tigaie mare, doi saci cu făină, mai multe bidoane cu untdelemn și uneltele. Se făcu apoi și un leagăn pentru trei inși. Pentru a scuti pe Adrian de batjocurile mahalagiilor, mamă-sa ieși cu el, o jumătate de oră mai înainte de sosirea lui Stavru. În strada Galați se despărțiră, ea urmând să se ducă la o prietenă, iar el luând-o spre șoseaua pe unde avea să apară căruța. Și îmbrățișându-și copilul, îi zise: — Vezi tu, Adrian, mă supun voințelor tale, dar într-o zi, te vei căi de ce faci azi; călătoria pe care o întreprinzi acum îți va da gustul să faci mâine altele mai lungi, din ce în ce mai lungi; și dacă tu nu poți să-mi spui ce fericire îți pregătește acest viitor, eu pot să te asigur de pe acum că vom avea să plângem amândoi într-o zi – să-mi fie vorba într-o doară! El voi să răspundă, dar ea îl părăsi. Țintuit locului, Adrian o urmărea cu privirea: mergea drept, drept înainte, așa cum îi fusese și viața, dreaptă, simplă, dureroasă. Singura abatere de care se făcuse vinovată n-o regreta, cu toate că o costase așa de scump: era greșeala de a fi făcut un copil „din flori”. Cu tulpan și bluză de pânză ieftină, cu batista în mâna dreaptă, ea ridica ușor cu mâna stânga rochia prea lungă ce se târa în praf, și ținea ochii țintiți în pământ, ca și cum ar fi căutat ceva – ceva ce nu pierduse încă, ceva ce era pe cale să piardă.   [1] La publicarea în volum a prefeței lui Romain Rolland nemaifiind vorba de „nuvelă”, s-a suprimat aci textul următor, pe care-l restabilim așa cum se poate vedea în revista Europe, din 15 august 1923. „Nuvela pe care o publicăm aci nu exprimă decât o latură a multiplei lui naturi. Altele sunt mai profunde, pe care nădăjduim să le facem cunoscute în curând. În cea de față se reflectează o amoralitate zglobie, care e o morală liberă, o dorință sănătoasă de a trăi viața în toate bucuriile și necazurile ei.”   [2] Romain Rolland.   [3] Împreunare a animalelor pentru a face pui, pentru a se înmulți; împerechere.   [4] Scrumbie mică de mare, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. vedeti aici...........filmul dupa cartea lui Panait Istrati......https://latimp.eu/kira-kiralina-2014-online-film-romanesc-aventuri-romantic-criminale/ si alte piese de teatru radiofonic la microfon.........https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Panait Istrati Dosar al vietii  si al operei de Alexandru Oprea   Această nouă ediţie a monografiei – ma grăbesc s-o spun – nu reprezintă o simplă reproducere a textului tipărit în 1964, ci, propriu-zis, o altă carte. Ediţia primă îmi serveşte mai mult ca un punct de plecare ori ca un termen posibil al discuţiei, în raport cu care pot să măsor valoarea noilor documente descoperite, să precizez noi impresii şi judecăţi provenite în urma unor alte lecturi, ca şi a confruntării cu comentariile critice apărute în răstimp. Noi documente? Nu mi-aş fi putut închipui că, după ce în monografie prelucrasem deja un material vast, mai pot ieşi la iveală alte şi alte surse de documente, de la noi şi din străinătate, într-un şir parcă fără capăt (astfel încât comparaţia cu basmele Şeherazadei, făcută odată, riscă să-şi piardă funcţia pur metaforică); materiale, fireşte, de o valoare diferită, dar unele, prin semnificaţiile implicate, obligând la o îmbogăţire a unghiului cercetării, la reconfirmarea şi, în anumite cazuri, la revizuirea aprecierilor. (Un exemplu: cele peste două sute de scrisori adresate de Panait Istrati lui Romain Rolland şi pe care doar în ultimii ani le-am putut cunoaşte ne permit nu numai să verificăm amănunte episodice de pe o arie foarte întinsă, dar şi să înaintăm — Pe căi mai directe – în cunoaşterea seismelor lumii sale sufleteşti. Practic, dispunem de acel jurnal intim pe care n-am visat să-l obţinem vreodată, pe Istrati neinteresându-l asemenea îndeletniciri, trecute în categoria mofturilor de domnişoara.) Dupa cum se ştie, reluarea problemei Panait Istrati în câmpul publicisticii europene de dupa cel de-al doilea război mondial a fost marcata de timiditate şi improvizaţie (daca putem menţiona, sub beneficiu de inventar, un număr de însemnări, rătăcite ici şi colo). În anii din urma, situaţia s-a schimbat însă în chip neaşteptat, chiar spectaculos. Nu numai pentru ca, în Franţa, au apărut primele cărţi despre Panait Istrati – studiul lui E. Ray- don: Panaât Istrati* Vagabond de génie (1968) şi monografia Panait Istrati. Un chardon déraciné de Monique Jutrin-Klener (1970) – sau că scriitori de o largă notorietate precum academicianul Joseph Kessel îi dedică prefeţe elogioase. Mai important decât toate mi se pare simplul fapt că despre scriitorul nostru a început să se scrie în chip constant şi firesc în cele mai diverse publicaţii (de la Le Monde la Les Nouvelles Littéraires1 şi de aici – pentru a sugera cât de larg este registrul revistelor incitate de „redescoperirea“ lui Panait Istrati — La Le Nouveau Planète) 2. S-ar zice că, după ce se rătăcise pe cine ştie ce tărâmuri necunoscute, incurabilul vagabond reapare miraculos în empireul gloriilor literare. (O contribuţie hotărâtoare a avut-o evenimentul 1 Anul trecut, Les Nouvelles Littéraires, apärind sub noi auspicii, dar dorind să facă act de fidelitate faţa de trecutu-i publicistic, a republicat eseul lui Panait Istrati trimis, în 1933, de la Sanatoriul F ilare t: Témoignage sur la liberté. L’homme qui n’adhère a rien. Totodată, se putea citi un comentariu al lui André Laude care se întreba dacă nu cumva Parisul vădeşte apetituri „imperialisteft avind darul de a „aclimatiza“ „d3autres voix venant d’autres horizons, parfois farouches tels ceux qu’a connus Panait Istrati révélé dans Les Nouvelles Littéraires par Frédéric Lefèvre, arrivé en France depuis sa lointaine Roumanie“. Reconstituindu-se istoria debutulm său se emiteau astfel de consideraţii generale menite să formuleze o concluzie şi un verdict: „Vinconnu“ „va prendre la langue française à pleines mains, la brutaliser, lui insuffler une violence – mais aussi une douceur, une tendresse – enracinées là-bas dans les foubourgs miséreux de Braïla. Et la littérature française va s’enrichir de quelques livres que le temps ne saurait épuiser: Les chardons du Baragan, Kyra-Kyralina, Les Haïdouks.“ (Les Nouvelles Littéraires, numărul din 29 dec. 1975.) 2 Le Nouveau Planète, numărul din iunie 1969 (articolul: La vie tourmentée de Panait Istrati de Jean Le Marchand). Transferării drepturilor de autor de la Presse Universitaire de ¥ rance – care şi din pricina profilului ei special, nepublicând, pe o durată de circa trei decenii, decât două sau trei cărţi, practic îl înmormintase ca scriitor pe Panait Istrati – la prestigioasa editură Gallimard, unde a fost reeditată întreaga-i operă, în condiţii grafice excepţionale.) Sunt deschise, nici vorbă, în prezent, largi posibilităţi dezbaterii critice, ca şi dezvăluirii şi confruntării de mărturii şi documente. Tot acest material nou acumulat aş fi putut să-l topesc în textul primei ediţii, reaşezând, modificând, lipind ş.a.în.d. – aşa cum se procedează, îndeobşte. Mi s-a părut însă că aş comite, cumva, o mistificare. Pe toată această durată au avut loc reevaluări fireşti în înţelegerea uneia sau alteia dintre probleme, legate de exegeza istratiană. Unele opinii nu mi s-au precizat din- tr-o dată, ci în stadii succesive, unele ipoteze au fost confirmate, altele nu, şi, în sfârşit, mai rămân încă destule aspecte sub semnul incertitudinii. Şi atunci, m-am gândit că ar fi bine (mai corect) să nu escamotez dificultăţile, ci să prezint, cu toată sinceritatea, întregul grafic al acestor învestigaţii şi mutaţii de optică, o hartă – în mişcare – a noilor insule, progresiv descoperite, din misteriosul arhipelag, niciodată cunoscut pe deplin, reprezentat de viaţa şi opera lui Panait Istrati. La o distanţă de doisprezece ani, textul iniţial a reclamat, inevitabil, o recitire şi o filtrare, fie chiar şi numai sub raport strict stilistic. M-am străduit însă ca aceste operaţii să nu afecteze dezvoltarea dialectică a cercetării, astfel încât să se realizeze un continuu dialog cu alţii şi cu mine însumi {cu textul ediţiei din 1964), ceea ce în planul compoziţiei cărţii se soldează cu variate şi, desigur, abuziv de multe note de subsol.1 Dar 1 Folosind acest procedeu aiurea, am întâmpinat reticenţa unor colegi, care, chiar binevoitori fiind, s-au simţit obligaţi să-mi semnaleze ca m-am lăsat furat de „lungile caravane* ale notelor de subsol. Apreciind frumuseţea metaforei, îmi rămâne sa fac precizarea ca n-am fost nici furat, nici sedus ş.a.în.d., ci am apelat conştient la această formulă, care-mi permite să situez textul de bază într-un context mai dinamic, impunându-l unei continue con- nu consună oare mai bine o astfel de metodă obiectului în studiu – drumurile biografiei şi creaţiei lui Panait Istrati repreientând un material teribil de instabil, de fluid, schimbător până la sfidarea paradoxului sau, altfel spus, adevărate nisipuri mişcătoare? Destinul aventuros al acestui scriitor obligă, am impresia, la aventuri (şi avataruri) ale comentariului critic. Fruntari şi pe multiple planuri sau, pentru a-mi trăda ambiţia până la capăt, dublindu-ly pe alocuriy cu însuşi jurnalul învestigaţiei critice. CAZUL PANAIT ISTRATI Panait Istrati a avut un destin neobişnuit, chiar paradoxal. Fiul unei spălătorese dintr-un port dunărean, vagabondul cu nenumărate meserii la activul său (zugrav, fotograf ambulant, purtător de reclame, ziarist, servitor, mecanic, hamal etc.), împins de vicisitudinile vieţii la o tentativă de sinucidere, ajunge, după vârsta de patruzeci de ani, „prozator francez“, tradus în peste 25 de ţări şi elogiat în termeni înflăcăraţi de Romain Rolland, sau, dintre critici, de Georg Brandes.1 Cărţile sale, scrise în secolul al XX-lea, amintesc comentatorilor de poveştile din O mie şi una de nopţi sau de Odiseea. Împrejurările au aşezat figura lui Panait Istrati sub semnul miracolului, al aventurii şi, totodată, al poeziei. Se părea că nu se poate scrie despre Panait Istrati fără a se evoca azurul, Orientul, neliniştea marilor plecări, misterul depărtărilor etc. A devenit şi muza unor poeţi mediocri de la noi 2, 1 „Eu recunosc – mărturisea Brandes, Într-un articol din Social-de- mokraten, numărul din 2-4 iunie 1926 – că Panait Istrati este de mai multă vreme, dintre povestitorii europeni, favoritul meu.a 2 La data când făceam afirmaţia, nu cunoşteam toate poeziile închinate acestui… prozator. Astfel se explică generalizarea aspră şi, nici vorbă, nedreaptă, deoarece între cei care se lăsaseră seduşi de destinul fascinant al lui Panait Istrati figurau şi poeţi de o reală valoare. Este, în primul And, cazul lui Mihu Dragomir (bineînţeles, şi în numele unei obârşii comune, brăilene). În placheta Edgar Allan Poe, scoasă în cadrul colecţiei „Adonis* (1940), găsim versuri de un farmec ingenuu (explicabil dacă ţinem seama de vârsta adolescentină a autorului) prin care autorul Chirei Chiralina este celebrat între sorii pământului romanesc. Poetul american era invitat să-i cunoască pe Creangă, pe Eminescu şi pe Istrati, colegii lui de drept în după cum îl întâlnim ca erou literar în romanul Toda-Raba, al ilustrului scriitor grec Nikos Kazantzakis. Dar paralel cu aceste exerciţii poetizante, Panait Istrati şi-a atras antipatiile cele mai vehemente. Putem să afirmăm că este de-a dreptul straniu cazul acestui scriitor, îmbrăţişat cu fervoare, până la idolatrizare şi, în acelaşi timp, urât cu atâta înverşunare. (Cunoscuta publicaţie Cuvântul liber semnala la patru ani de la moartea lui Istrati că el concurează în a fi „figura cea mai atacată” nu numai din literatură, dar şi din viaţa politică a vechii Românii.) Prin structura fiinţei sale un pasionat, trăind totdeauna în chip absolut fiecare nouă aventură a existenţei sale, Istrati a provocat, de-a lungul anilor, caracterizări derutante, imposibil de conciliat. Când un „Gorki balcanic” (titulatură dată de Romain Rolland), sau un scriitor al proletariatului, când „haiduc al Siguranţei”, cum l-a numit Henri Barbusse, sau, şi mai brutal, cu epitetul dat de Francisc Jourdain: „câine de pază al regalo-fasciştilor din România”. Activist sindical în tinereţe, mai apoi autor de cărţi interzise şi confiscate de autorităţile poliţieneşti din România 1 ca reprezentând o literatură subversivă, iar în ultimii ani, regatul boemiei şi al poeziei: „Trebuia să vii vara, când Dunărea clipoceşte ciudat, / pe şoseaua Baldovineştilor, la celălalt, Istrati / sau să priveşti filtrarea soarelui prin arbori, ca prin gratii, / în pădurea sinucigaşilor din Lacu-Sărat..“ într-o scrisoare, N. Vrânceanu, din Mediaş, fost coleg de gazetărie cu Mihu Dragomir, mă informa că tot în colecţia „Adonis“, în 1933, apăruse şi o remarcabilă poezie intitulată: Neranţula. Dealtfel, revista brăileană Flamura, din aceşti ani, este plină de astfel de omagii lirice semnate de Mihu Dragomir (sub numele iniţial sau sub diverse pseudonime). Să-l amintim apoi pe Cristian Sârbu (de astă dată, se revendică descendenţa comună bărăgăneană şi „proletară“). Într-o frumoasă poezie, inclusă şi în volumul de versuri alese, el provoca un dialog al brazilor şi al vântului, care clamau: „Dormi, Panait Istrati / / îmbarcaţi pe locomotivele istoriei, / plecate-n zadar la drum, / Idealiştii vagabonzi ai lumii / Te vor căta de-acum / Cu inima-n mână, / Ca să le-o speli de bubă şi ţărână, / Şi raza ta va creşte-n fiecare / grădini de zări albastre, grădini de meri în floare…” Nu este însă mai puţin adevărat că mitul lui Panait Istrati a generat şi o sumedenie de versuri proaste, publicate de autori obscuri în reviste tot atât de obscure (ca acestea apărute în Hotar – la moartea scriitorului: „Ca şi floarea moartă înainte de vreme, / Aşişderea, acesta de timpuriu s-a dus“). 1 Este, bunăoară, cazul Domniţei din Snagov (vezi, Galaţii noi din 19 septembrie 1926, nota: Roman confiscat). Un ins care ar fi fost cumpărat de burghezie, un fascist şi un antisemit. Şi, cu toate acestea, în timpul ocupaţiei naziste, în Franţa, opera lui Panait Istrati avea să fie pusă la index şi arsă laolaltă cu cea a marilor scriitori democraţi şi revoluţionari. 1 O asemenea stare de lucruri era firesc să favorizeze exagerările, interpretările părtinitoare şi chiar legendele cele mai prăpăstioase. 2 Ceea ce nu izbuteau să facă detractorii reuşea uneori furia celor care-l idolatrizau. (Au fost scrise articole în care, pe^ un ton evlavios, Istrati era comparat cu Iisus Hristos!) Să mai observăm că forţa acaparatoare a povestirilor istratiene te face adesea să iei drept fapt real ceea ce poate fi doar produsul invenţiei romaneşti sau chiar numai al proiectării în lumina evanescentă a poeziei. Punând cap la cap toate acestea, vom înţelege de ce un cercetător scrupulos, în faţa biografiei lui Panait Istrati, este cuprins de o suspiciune endemică; urmărindu-i destinul, are mereu sentimentul că merge pe un teren nesigur, în care la fiecare pas trebuie să facă apel la fapte verificate şi răzveri- ficate, fiecare document cerându-se a fi cunoscut nemijlocit, din surse directe şi confruntate cu altele. Nici opera nu se prezintă cu aspecte mai puţin controversate, cu mai puţine enigme. Cum se explică apariţia în secolul nostru a unui astfel de povestitor de natură populară? În ce constau valenţele moderne ale artei acestui scriitor de atâtea ori comparat cu aezii homerici? Se datoreşte succesul operei istratiene unor raţiuni de conjunctură favorabilă, sau unor valori intrinseci care-i asigură durabilitatea în scurgerea timpului? Iată doar câteva întrebări care stimulează altele, întrucât există părţi însemnate ale activităţii sale de creaţie care n-au fost încă luate în consideraţie pentru compunerea unui profil literar real. Să recunoaştem că Panait Istrati, ani de zile, a constituit mai mult motiv de elogiu sau de osândă, decât propriu-zis obiect de analiză. Este adevărat, personalităţi literare prestigioase din diverse ţări au emis, cu diferite ocazii, observaţii 1 Apud UHumanité, 12 martie 1960. 2 Preuves (numărul 6> din iunie 1964) menţionează versiunea absurdă, în circulaţie aiurea, conform căreia Istrati n-ar fi murit decât în… 1940, în care timp ar fi activat, sub un nume fals, în serviciul poliţiei secrete! Pătrunzătoare, de mare importanţă pentru orientarea muncii unui cercetător. Aprecierile privesc însă aspecte limitate ale operei, o creaţie sau alta, înscriindu-se în aria unor impresii de moment. A lipsit oricum efortul aplicat şi sistematic al studiilor de specialitate. S-a răzbunat aici situaţia de excepţie a lui Panait Istrati. Căci între aspectele menite să sporească impresia de neobişnuit de care beneficiază biografia, nu trebuie uitat şi acesta: el creează într-o limbă străină o operă inspirată exclusiv de realităţile şi tradiţiile din ţara de origină. Unele istorii literare franceze îl menţionează, în chip mult prea succint (poate şi pentru că înţeleg că Istrati reprezintă un fenomen alături de drumurile obişnuite ale culturii lor naţionale). În schimb, istoriile literare româneşti din epocă nu-şi asumă sarcina elucidării cazului său, trecându-l simplu în categoria „scriitori români de limbă străină”. Putem menţiona, totuşi, câteva lucrări meritorii dedicate special figurii lui Panait Istrati1, care au, de regulă, un caracter memorialistic. Este cazul cărţii Elenei Samios (viitoarea soţie a lui Nikos Kazantzakis): La verdadera tragedia de Panait Istrati (Santiago de Chile, 1938) sau al aceleia a unui gazetar evreu, originar din România, Isac Horovitz: Tag und Nacht mit Panait Istrati. (Days and Nights with Panait Istrati), New York, 1940. Ceea ce se cerea însă era studiul de sinteză critică, monografia care să fixeze omul şi opera într-o viziune cuprinzătoare. 2 1 Destinul lui Panait Istrati a captat şi interesul unei eminente personalităţi politice, cum e Amir Abbas Hoveida, actualul prim-ministru al Iranului, care i-a închinat (în perioada interbelică) o teză de doctorat. 2 În 1968y a apărut studiul lui Edouard Raydon: Panait Istrati. Vagabond de génie (Edition Municipale). Merită apreciat curajul (aproape disperat) cu care acest admirator al lui Panait Istrati, lipsit de. Posibilitatea de a se informa direct de la surse (necunoscând România şi cercetările de aici), folosind ca primordiale izvoare documentare amintirile fostului prieten al scriitorului, George Ionescu, şi lucrările lui Ion Căpăţână (ambii de origine românăJ, a realizat prima evocare biografică din Franţa, dedicată „Vagabondului genial“. Din păcate, studiul suferă sub aspectul unei viziuni insuficient critice, de unde un şir de naivităţi şi inadvertenţe şocante. Autorul comite eroarea de a conferi povestirilor istratiene valoarea unor documente autobiografice. (A se vedea, în acest sens, articolul meu Redescoperirea lui Panait Istrati, din Secolul XX, nr. 1, 1970.) Iar dacă o asemenea primă încercare se consemnează în România, este aceasta o dovadă în plus a legăturilor afective care n-au încetat niciodată să existe între autorul Chirei Chir alina şi locurile sale natale.1 Au trecut câteva decenii de la moartea lui Panait Istrati. Timpul scurs va fi contribuit la potolirea patimilor, la „sedimentarea“ unor aspecte îndelung tulburi, exacerbate de diverse momente de conjunctură. Dispunem, aşadar, de distanţa necesară pentru a-i putea contempla destinul cu un ochi calm, în spiritul celei mai drepte obiectivităţi. A sosit de mult ceasul să fie clasat dosarul acestui „caz”, delimitându-se existenţa reală de cea fictivă, punându-se capăt diferitelor legende, ca şi unor nedrepte acuze care-l urmăresc pe Panait Istrati cu o înverşunare de neînţeles. 2 Condiţiile speciale legate de cercetarea destinului acestui scriitor ne-au impus şi o metodă de lucru adecvată, solicitând deshumarea de documente, învestigaţii în presa timpului (română şi străină), ca şi în diverse arhive particulare sau Nu putem însă să nu folosim accst prilej pentru a omagia activitatea dusa, cu o rara abnegaţie, de Edouard Ray don, întru perpetuarea amintirii scriitorului nostru în Franţa. Lui i se datoreşte înfiinţarea asociaţiei pariziene MAmis de Panait Istrati", ca şi editarea buletinului acestei asociaţii, în 1970, editura Maspero a tipărit teza de doctorat a unei belgience, Monique Jutrin-Klener: Panaât Istrati. Un chardon déraciné. Folosind din abundenţă cercetările întreprinse în România (chiar şi fără a face totdeauna menţiunile de rigoare), această carte se prezintă ca lucrarea cea mai bine informată apărută până acum în străinătate. Ceea ce i-am putea reproşa ar fi o viziune prea didacticistă în analiza povestirilor istratiene – preocupare esenţială a autoarei –, ca şi anumite prejudecăţi ideologice care o împiedică să înţeleagă, în toată complexitatea sa, destinul tragic al lui Panait Istrati. 1 Monografia mea a apărut în 1964 (Editura pentru literatură). O versiune a ei pentru uzul cititorilor străini am publicat-o în limba franceză, în 1973: Panaât Istrati. Un chevalier errant moderne (Editura E mines cu). În 1975, Editura Cartea românească a tipărit volumul Panait Istrati de Gabriela-Maria Pintea. Deşi reprezintă o lucrare de doctorat, volumul poate fi apreciat pentru calităţile-i eseistice. În privinţa concluziilor, ca şi a unor aprecieri de fond, după cum se va vedea, mă situez pe o altă poziţie. 2 Acuzaţia (prin nimic întemeiată) de aderare la fascism o găsim repetată şi într-o scrisoare reprodusă de Figaro Littéraire, în anul de graţie 1969 (numărul din 27 ianuarie). De stat. O muncă dificilă, de ani de zile, şi care, în lipsa unor indicaţii fundamentale, deseori ne dădea senzaţia unor aruncări în gol. Iar dacă i-am făcut cât de cât faţă, e pentru că am beneficiat nu numai de concursul familiei scriitorului, dar şi al numeroşilor prieteni şi admiratori ai lui Panait Istrati din ţară şi de peste hotare. Refuzând principial caracterul apologetic, cartea de faţă nu se sfieşte ca adesea în locul tonului narativ să folosească unul dialectic, de discuţie, verificând minuţios autenticitatea informaţiilor şi, când e cazul, aventurându-se pe căile (totdeauna abrupte) ale polemicii1. Am intercalat în text – iar 1 Un cuvânt menit să justifice structura cărţii. Unii au opinat că s-ar fi cuvenit să fi analizat viaţa şi opera scriitorului în compartimente separate. Mărturisesc că nu înţeleg de ce ar ţi trebuit să procedez aşa, şi nu altfel. Să existe cumva – şi noi n-am aflat până acum – o schemă sacrosântă a monografiei care se aplică obligatoriu oricărui scriitor, indiferent de particularităţile destinului respectiv? Îmi vin în minte cele notate de Ion Biberi atunci când s-a apucat să redacteze interesantul său volum: Lev Tolstoi – omul şi opera (1947): „Alăturarea în compartimente separate a vieţii autorului şi a analizei operei, aşa cum au procedat cea mai mare parte a autorilor de monografii critice, nu poate conduce la o înţelegere centrală a procesului creaţiei“. Drept care, sub imperiul specificităţii subiectului abordat, criticul alege o altă cale: „A urmări înfiriparea unei opere, punând-o în legătură cu viaţa lăuntrică a scriitorului, cu evenimentele sale biografice sau cu datele concrete pe care i le-a oferit observaţia realităţii înconjurătoare, mai ales familiale, înseamnă a lega opera de creator, a o înţelege în izvoarele sale vii şi în plămădirea ei treptată. Critica genetică ne apare ca o obligaţie esenţială a cercetătorului literar.” în ce ne priveşte, nu ridicăm la rang de principiu absolut prerogativele criticii genetice, ci doar apărăm dreptul lor la existenţă, în activitatea cercetătorului, mai ales atunci când concordă cu tema în dezbatere, aşa cum e cazul aici. Căci, la Panait Istrati, între biografie şi operă există multiple corespondenţe, inter determinări în forme neaşteptat de directe. La unii scriitori, opera constituie posibilitatea unor travestiri sau o formă de exteriorizare a unor refulări. Istrati ignoră însă asemenea subtilităţi, la el comunicarea cu creaţia se face în chip rectiliniu şi total. Povestirile – nici vorbă, cu complicaţiile impuse de legile specifice ale scrisului – îi prelungesc, s-ar zice, aventurile existenţei, sau inaugurează un alt tip de aventuri care le îmbogăţesc pe cele existente. Seismele sufleteşti ale autorului îşi transmit adesea nemijlocit vibraţia în operă (provo- când părăsirea unor proiecte, îmbrăţişarea altora ş a.în.d.). Raportul este şi invers, biografia capătă înţelesuri noi în lumina creaţiei, ba, în chip surprinzător, se lasă influenţată de aceasta (către sfârşit, Istrati ajunge să imite destinul unora dintre eroii săi). Nu în addenda –, din abundenţă, documente şi referiri isto- rico-literare, chiar cu riscul ca astfel lectura cărţii să fie mai greoaie, căci scopul nostru fundamental este acela de a aduna şi cerne bogatul şi complicatul material care se referă la viaţa şi opera lui Panait Istrati, sau, aşa cum am spus, de a alcătui un „dosar” cu toate datele „cazului”. . POUR AVOIR AIMÉ LA TERRE Atracţia către poetizare şi senzaţional a îmbrăcat formele cele mai evidente în relatarea începuturilor biografice ale autorului Chirei Chiralina. Faptul că era fiul nelegitim al unui negustor grec care se ocupase cu contrabanda a făcut să se fabuleze excesiv pe tema gustului înnăscut către aventură, a instinctului migrator predestinat.1 Cât priveşte rudele dinspre mamă, literaturismul putea să se desfăşoare în voie, dată fiind existenţa literară a unchilor săi Anghel şi Dumitru. Dealtfel, vrând să reconstituie viaţa lui Panait Istrati, unii biografi s-au mulţumit să reproducă simplu faptele înfăţişate în povestiri. Trebuie adăugat că însuşi scriitorul, prin unele mărturisiri, contribuie la estomparea conturului existenţei sale adevărate, astfel încât planul vieţii reale se întrepătrunde cu cel al realităţii transfigurate în chip poetic. (Bunăoară, într-o scrisoare către N. Iorga, în- cântat de faptul că povestirile sale pitoreşti, cu un intens parfum exotic, conţin elemente autobiografice, ajunge să declare că până şi Chira Chiralina – eroina baladei populare –, prin nu ştim ce curioase fire genealogice, ar fi aparţinut neamului său.) 1 Un portret publicat în Le Mois – Synthèse de l’activité mondiale (1 aprilie 1935) emite această observaţie: „Având un tată contrabandist, ştiind de mic că plinea pe care o mânca era câştigată prin fraudă (! f), asta nu-i va crea un spirit prea puţin apt pentru supunere în faţa legilor Pentru a nu lipsi nimic din ceea ce poate să mărească impresia de extraordinar, adăugăm amănuntul că biografii zeloşi ar fi putut să încingă dispute academice şi asupra exactităţii zilei sale de naştere, ba până şi asupra transcrierii reale a numelui său de familie. Într-adevăr, deşi se născuse într-o perioadă când civilizaţia progresase cel puţin pe^ latura birocraţiei arhivistice, Panait Istrati dovedeşte destulă nesiguranţă, şi în repetate rânduri, faţă de data exactă a venirii lui pe lume. (într-o scrisoare trimisă prietenului său N. Constanti- nescu, la 5 iunie 1924, cerând o copie după un act oficial, dă următoarea informaţie: „… sunt născut la Brăila, în anul 1884, luna august, ziua 11 sau 12“.) Din fericire, dispunem de certificatul său de naştere, înregistrat la Primăria Brăila în anul 1884, luna august, ziua 11.1 în ceea ce priveşte numele, cine a cercetat cu suficientă atenţie debutul gazetăresc al scriitorului ştie că unele articole sunt semnate Istrati, altele Istrate. Explicaţia e simplă^ debutantul pe tărâmul publicisticii modifică ultima vocală (probabil din motive de sonoritate). Numele real de familie e Istrate. 2 Acestea fiind amintite, putem trece la examinarea datelor principale ale biografiei sale. Despre tatăl nelegitim al lui Panait, informaţiile de care dispunem sunt, cu adevărat, întristător de puţine. Se ştie doar că era un negustor grec, pe nume Valsamos, care se ocupa şi cu contrabanda, îndeosebi de tutun turcesc. (Brăila era pe atunci „raia“. Mărfurile erau trecute clandestin din Brăila în celelalte regiuni ale ţării.) 3 Valsamos s-a folosit în afacerile 1 Atenţie, e vorba de vechiul stil, al calendarului Iulian. În excursul autobiografic trimis lui Romain Rolland la 22 martie 1923 (sursă documentară a prefeţei din Europe), Istrati precizează: „M-am născut la Brăila, 24 august (11, pe vechiul stil, 1884) “. În cronica publicată la versiunea franceză a acestei monografii (România literară, nr. 22, 31 mai 1973), Şerban Cioculescu corectează această notă a lui Panait Istrati, după cum urmează: „în calendarul gregorian, în secolul trecut, se adăugau 12 zile, pentru corespondenţa cu cel iulian, iar nu 13, ca în secolul nostru (deci Istrati s-a născut la 12124/, iar nu la 11/241 august 1884…) “. Ergo: 11/23 august. 2 La Arhivele Statului din Brăila există actul de naştere al mamei scriitorului, din care aflăm că numele tatălui Joiţei era Stoica Istrate (Dosarul nr. 38, pe anul 1855, din satul Cazasu). 3 în cronica citată, cu cunoscuta-i acribie, Şerban Cioculescu, sesizează confuzia de datare istorică pe care o conţine formularea mea, sale de unii ţărani din satele învecinate Brăilei, între care şi Stoica Istrate, bunicul scriitorului. Astfel ar fi cunoscut-o pe Joiţa, cu care a trăit apoi, nelegitim, un număr de ani. Lă- sând-o pe Joiţa cu copilul mic, Valsamos s-a reîntors în Grecia, unde în scurtă vreme se pare că a murit.1 Care e mediul din care provenea tatăl lui Panait? Care e biografia lui Valsamos? Acestor întrebări nu le putem da un răspuns complet. În 1927, sosind în Grecia, împreună cu prietenul său Nikos Kazantzakis, Istrati, după cum mărturisea în suita de reportaje din Le Monde (9 iunie 1928), Notes et reportages d’nn vagabond du monde, ar fi avut această dorinţă: „… să cunosc Cefalonia şi să merg la Fara- data, locurile tatălui meu, să mă documentez asupra originii mele paterne, despre care nu ştiu nimic”. Dar Istrati, datorită atitudinii sale politice, a fost repede expulzat, iar altă dată nu a mai revenit pe-acolo, ceea ce face ca asupra acestui punct din biografie să plutească pentru totdeauna misterul. 2 avertizându-mă: „Amicului Al. Oprea, pe care-l felicit pentru textul românesc de bază, îi atrag atenţia că tatăl lui Panait făcea contrabandă în Brăila, oraş românesc liber, care nu mai era raia (pag. 15) de mult, după pacea de la Adrianopol (1829). Contrabanda se făcea însă şi pe teritoriul ţării libere, frustrând statul de taxele vamale 1 D. Raydon foloseşte altă versiune:» Une nuit où, avec deux camarades il attend sur la cote, à une vingtaine de kilomètres de Braïla un chargement de tabac, les gardes-cotes surprennent le petit groupe. Des coups de fusil claquent et deux contrebandiers tombent.“ Unul dintre ei – cel ucis – ar fi fost Valsamos. Nu ştiu ce surse documentare va fi folosit biograful francez pentru compunerea acestei scene desprinsă parcă din cadrele unei povestiri romantice. Ne e teamă că la mijloc e vorba de o confuzie. În scrisoarea către Nicolae Iorga, Panait Istrati, referindu-se la interferenţele existente între opera beletristică şi biografie, evocă o întâmplare cu împuşcături din timpul contrabandei tatălui său, dar victima era altcineva: „un bunic Istrati, român neaoş, să nu vă fie cu supărare, d-le Iorga, tatăl mamei mele“, şi care fusese „împuşcat de poteraşi în spate, într-o fugă dramatică cù contrabanda tatălui meu – grecoteiul cefalonit“. 2 Cu câtă forţă – de-a dreptul de ordinul predestinării – a fost ataşat destinul lui Panait Istrati aspectelor enigmatice! Am consemnat, în Manuscriptum (nr. 1 [6], ianuarie 1972), faptul senzaţional că varianta biografică în care a crezut o viaţă întreagă Istrati – şi o dată cu el toţi biografii săi – nu pare exactă, fiind mai mult menită să împingă în imperiul poeziei, dacă nu al mitului naşterea scriitorului (aşa cum se întâmplă cu toţi cei sortiţi unui destin de excepţie), mascându-se o realitate mai obişnuită, dar poate mai dramatică. Referitor la familia Joiţei Istrati, informaţiile sunt destul de bogate, provenind din diverse surse. Problema care se pune este aceea a unei cerneri, cu delimitările de rigoare. Tatăl său, Valsamos, se pare că n-ar fi părăsit niciodată România, ci numai Brăila, stabilindu-se la Buzău, unde s-ar fi căsătorit (legal) şi ar fi avut un copil. Nu ar fi murit pe când Panait era mic şi nici – cum scrie un biograf – pe vaporul care-l apropia de iubita lui Cefalonie natală, ci mult mai târziu, după primul război mondial, într-o căsuţă de la marginea Bucureştilor… Aceste informaţii mi le-a comunicat Memache Valsamos-Tănăsescu („fratele vitreg* al lui Istrati), care, între timp, s-a înarmat cu^ toate actele doveditoare şi le-a expus în numărul 4(21J 1974 al Manuscriptum- ului. Aşadar, Gherasim Valsamos s-a născut în 1862, satul Faraclata, plasa Cranin, judeţul Cefalonia din Grecia. Profilul schiţat este cel al unui „condotier* sau, mai bine zis, al unui palicar focos care, de foarte tânăr, încearcă să-şi facă norocul pe meleagurile României, manevrând, în tot felul de afaceri, banii împrumutaţi de la un mare afacerist şi potentat politic grec. Un an secetos – dar, probabil, fi speculaţii nefericite – // în situaţia unui falit. Urmărit judiciar în patrie, rămâne definitiv pe aceste locuri, trăind din variate expediente – contrabanda numărân- üfo-se pe primul plan. O trecere de la o ocupaţie la alta, încurajată şi de fratele său sosit la rândul luiy la Brăila – şi care era, yânchiriator de naveu. Emoţionant – şi de ce să n-o spunem –, de necrezut e faptul că drumurile sale se vor fi încrucişat cu cele ale fiului nelegitim, Panait. Căci Valsamos continuă să trăiască un timp în Brăila – la 31 octombrie 1907y locuia pe strada Sfânta Maria, atunci recunoscându-l drept fiu pe Memache y rod al unei convieţuiri (tot nelegitime) cu Irina-Amalia. Este drept că, ocupându-se cu arendarea de suprafeţe agricole peregrinează continuu în localităţile din jur. Memache povesteşte (destul de imprecis) că şi atunci când s-a mutat lângă Galaţi „Gherasim mergea deseori la Brăila, sub diferite pretexte, ceea ce provoca, la întoarcere, discuţii aprinse cu Irina-Amalia, care-i reproşa că a reluat legăturile cu Joiţa în 1912, se stabileşte (temporar) la Buzău, unde dă o formă legală convieţuirii cu Irina-Amalia (mai tânără ca el cu 20 de ani). În anii următori, neşansa urmărindu-l, se reîntoarce la Brăila, lucrândântre altele, ca „epistat", pontator la descărcarea vapoarelor şi a vagoanelor, în- scriinau-se chiar în sindicatul muncitorilor portuari – acel sindicat în care Panait Istrati era o figură cunoscută, contând ca unul dintre primii secretari! Cum va fi reuşit Valsamos, în asemenea condiţii, să păstreze atât de bine taina? Cum de nu a ajuns la urechile lui Panait nimic – nici atunci, nici altădată – de la rude sau cunoscuţii din mahala? Lucrurile par cu atât mai stranii, cu cât, în certificatul de naştere al lui Panait este trecut drept martor şi un „Gheorghe Valsamis, de ani treizeci şi nouă, profesia precupeţ, domiciliat într-o casă cu muma copilului“. Neconcor- danţele între nume indică o altă persoană sau e o simplă eroare de în Moş Anghel se afirmă că părinţii Joiţei ar fi fost „ţărani iobagi pe pământul boieresc“. Alte mărturii directe ale autorului ne previn că ţăranii din Baldovineşti, aflându-se în imediata apropiere de Brăila, important port fluvial, se pot bucura de o relativ mai mare independenţă în raport cu cei din alte sate. Mai de mult, se încurcau în spectaculoase şi uneori dramatice afaceri cu contrabandiştii. În timpuri mai noi, moderne, se vor emancipa, în forme adecvate, comerciali- zându-şi produsele pe piaţa oraşului. Putem să credem însă ceea ce se desprinde din Moş Anghel, şi^ anume că familia lui Stoica Istrate era de condiţie modestă. Aşa se face că la moartea tatălui lor, Joiţa şi Antonica sunt „luate“, în condiţii neprecizate legal, de doi negustori greci, iar Anghel, în vârstă de nouă ani, pleacă la Galaţi, ca băiat de prăvălie. Rămâne în casa părintească, îngrijind de mamă-sa, numai Dumitru. (La aceşti copii ai lui Stoica şi ai Nedelei Istrate trebuie să adăugăm şi un altul, Ştefanache, despre care Panait Istrati spune într-o scrisoare copist f (Se pare că e vorba de o altă persoană, deoarece Valsamos, conform actelor, avea pe-atunci 22 de ani.) Oricum, nu putem să nu rămânem stupefiaţi: în 1927, când Istrati caută cu înfrigurare să reînvie amintirile tatălui, făcând învestigaţii în Grecia, acesta se afla „bine merci” în Bucureşti. Va muri în 1929, când fiul său era în culmea gloriei, numele aflându-i-se în atenţia lumii întregi! Sau coincidenţele de nume şi de împrejurări biografice ne joacă o festă f* Să nu uităm că varianta expusă de Istrati – şi care era varianta susţinută de mama lui – nu se bizuie pe niciun document şi chiar el a încercat să înlăture misterul (fără succes). În scrisoarea trimisă lui Romain Rolland, la 22 martie 1923, încer- când să transcrie cele mai vechi amintiri pe care le deţinea din perioada copilăriei, developează aceste secvenţe autobiografice: „… aveam şase ani. Un bărbat, înalt şi puternic, apărea în casa noastră. Nu era frumos, fiind ciupit de vărsat, dar bine îmbrăcat şi foarte bun. El mă ia cu trăsura şi mă îmbracă din cap până-n picioare şi cheltuie enorm cu noi, oferindu-ne foarte scumpe lucruri de mâncat şi de băut. Cintă şi o face să cânte şi pe mama. Sunt veseli amândoi. Ne plimbăm la Galaţi cu vaporul şi asta mă delectează până la leşin. Ne fotografiem, el stând pe scaun, mama în picioare, încremenită; eu, cu un deget într-o carte, în genunchi pe un taburet şi cu ceafa ţeapănă. Sunt cât se poate de mulţumit, dar câteva luni apoi, văd că mama plânge adesea şi bărbatul ţipă la ea. În fine, o aud pe mama spunându-i: «Eşti căsătorit, mergi la nevastă-ta».* Să fie vorba de vreuna din reapariţiile lui Valsamos? Sau este evocată o prietenie temporară a Joiţei – părăsită de bărbat la o vârstă când se afla în deplinătatea atributelor ei fizice atrăgătoare? Că „şi-a lăsat oasele la Plevna“, ceea ce explică faptul că nu păstrează despre el nicio amintire.)1 1 Relatările mele privind familia mamei sunt totuşi sumare. Pentru a le completa, mă servesc de un instructiv studiu care mi-a fost pus la dispoziţie, după apariţia monografiei, de Jordan I. Tacu, „fost învăţător şi publicist” (cum singur se recomandă), rodul mai multor ani de documentare, între altele, în problema „neamului din care se trage Panait Istrati Ipoteza este aceasta: strămoşii dinspre mama s-ar trage din ciobanii transilvăneni statorniciţi pe malurile Dunării în cadrul transhumanţei: „Locuitorii ardeleni, transhumanţi vreme de veacuri, veneau aici la iernatul vitelor, cu târhatul pe măgăruş, cu fluierul la brâu şi mâncarea-n desagi, erau singuri şi foarte puţini cu nevestele lor. Erau cei mai mulţi slugi mocăneşti, nu stăpâni ori antreprenori de târle, cum trebuie să fi fost acel sas, Baldovin, ce a întemeiat târla dé la Baldovineşti, care n-are nimic cu acel sat nemţesc (sublinierile îi aparţin lui J.I.T., n.n.) ce-a existat şi până la 1916, la vest de Baldovineştii actuali, datorit unor refugiaţi religioşi germani…” În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, sunt citate monografii şi catagrafii ale timpului. „Ştefan Istrati (eroare: Stoica Istrate, n.n.) s-a însurat în 1854 în comuna Cazasu, fiind venit aici din altă localitate, fiindcă neamul Istrate, în statistica din 1828, păstrată în Arhivele Statului Bucureşti şi tipărită de prof. M. Popescu, în 1933, nu figurează nici în corn. Cazasu, nici în acest sat şi nici la Baldovineşti.“ Numele Istrate figurează la 1828 în comuna Osmanu. Iată ce arată catagrafia lui I. Slătineanu (rezumatul este al lui J.I.T.): „Acest sat se afla în plasa Vădeni, la sud de oraşul Brăila, 24 km, şi avea următorii locuitori: 6 fruntaşi cu 36 boi, 22 vaci, 15 cai şi 150 oi, aparţinând numai la trei locuitori, 13 mijlocaşi, cu 46 boi, 41 vaci şi 220 oi. Codaşi: 31, cu 87 boi, 65 vaci, 15 cai şi 177 oi. În fruntea codaşilor aflăm neamul Istrati, cu porecla Doxă: Istrate Doxă (se observă cum J.I.T. Transcrie când Istrate, când Istrati, n.n.), Gheorghiţă Istrati şi Ion Istrati, toţi trei aveau 6 boi, 9 vaci, 6 cai şi 45 oi… Unul dintre cei doi feciori, Gheorghiţă sau Ion, trebuie să fi fost tatăl lui Ştefan Istrati, bunicul scriitorului, iar Istrati Doxă îi era răs-străbunic.* Neamurile lui Istrati nu dispuneau de pământ arabil, ocupaţia de bază fiind creşterea vitelor. „Iar caracteristica că ei aveau şi oi ne îndreptăţeşte în susţinerea noastră că ei proveneau din Ardeal, de unde veniseră aici ca slugi mocăneşti, ceea ce ne-o dovedeşte numărul redus de oi ce-l posedau în sfârşit, mai reţinem amănuntul că, pe la 1906, Baldovineştii se vor numi şi Istrăteştii – numele, deşi neoficial, e consemnat ca atare de geologul Radu Sevastos în studiul său despre terasa de la dreapta Şiretului. Sunt acestea pure ipoteze – menite să îngroaşe aura poetică legată de instinctul migratoriu moştenit şi prin această ramură genealogică de Panait Istrati? Cercetând fondul de documente achiziţionat de Muzeul literaturii române de la familia Cioflec, am dat peste acest pasaj dintr-o conferinţă ţinută de Romulus Cioflec, în 1936: „întrebat de mine dacă Viaţa unchilor lui Panait ne este cunoscută din diverse povestiri. Singurul la care se simte nevoia stabilirii unor caracterizări mai precise este Anghel, deoarece în cunoscuta povestire, prin tragica luptă cu destinul, eroul se ridică la o măreţie care nu ne îngăduie să-i observăm trăsăturile de toate zilele. Nu avem posibilitatea să folosim portretizări directe ale scriitorului, ci numai să confruntăm consideraţii împrăştiate de-a lungul diverşilor ani, în lucrările sale beletristice. În ultima carte, În lumea Mediteranei. Apus de soare, descoperim un detaliu: moş Anghel, deşi reumatic, nu se ducea decât o singură dată pe an la Lacul Sărat din vecinătatea Brăilei, ca şi Joiţa Istrati; motivele sunt însă diferite: mama scriitorului nu mergea din cauza sărăciei, pe când fratele ei, „din pofta de a face avere”. Dealtfel, chiar în povestirea căreia îi împrumută numele, se spune că Anghel ajunsese să se încaiere cu fratele său pentru că ţinuse morţiş să împartă toate bulen- drele rămase după moartea mamei lor. (La fel îşi ceruse partea Antonica, şi cu această ocazie, aflăm că şi ea ar fi ajuns la un trai „înlesnit”.) Suntem îndreptăţiţi poate să credem că moş Anghel dădea dovadă în viaţa de toate zilele de un caracter mai meschin decât cel al eroului literar. Izbutind să devină un gospodar înstărit – cârciuma sa avea un bun vad pe drumul Galaţilor –, el se va găsi în vrajbă cu fratele său mai sărac, Dumitru, şi până şi faţă de sora sa mai mare, Joiţa, spălătoreasă de la Brăila, arăta o bunăvoinţă rece, parcă obligată. Oricum, nevoită să-şi lase copilul să crească în sat, Joiţa îl va duce la Dumitru, şi nu la Anghel (un motiv fiind probabil şi acela că fratele mai mic locuieşte în casa părintească).1 Istrăteştil din Baldovineşti sunt de baştină din judeţul Brăila, mi-a spus că unchii lui, adică Moş Anghel şi Moş Dumitru, ca şi maică-sa îi spuseseră că se trag dintr-un străbunic venit cu oile din Ardeal…“. 1 Moş Anghel moare în 1909. Moş Dumitru, în 1937 – la doi ani după moartea scriitorului –, în vârstă de 78 de ani. În 1925 (1 iulie), înaintea venirii în ţară cu aureola de scriitor consacrat la Paris, Istrati îi adresează această rugăminte prietenului său, frizerul N. Constantinescu: „Măi Nicule, măi! Multe buclucuri mi-ai descurcat tu: n-ai putea să afli ce-o fi devenit un biet unchi al meu, Dumitru Istrati, fratele mamei şi al lui Moş Anghel Era ţăran în satu nemţesc la izbucnirea războiului. Mi s-a spus apoi că s-ar fi mutat la în Baldovineşti, Panait va sta până la vârstă de şapte ani. Apoi va reveni aci în timpul vacanţelor şcolare. Mai târziu, când va vorbi despre frumuseţile pământului, care de la bun început au pătruns în inima lui cu violenţa dragostei (Pour avoir aimé la terre), el va aminti, în primul rând, „cătunul Baldovineşti de la revărsarea Şiretului“. Aceste locuri capătă, în povestirile sale, trăsături fabuloase. Ţinutul mlăştinos apare ca o întindere nesfârşită, în care omul se poate rătăci, unde solul e „trădător“, când năpădit de o vegetaţie acvatică rece şi lipicioasă, când de bun- geturi stufoase şi ghimpoase, în care nu cutează să intre nici cetele hămesite de lupi. Aici ar fi fost, cum se spune în Ţaţa Minca, „imperiul naturalei nepăsări“, unde îşi găseau adăpost sigur, altădată, haiducii şi contrabandiştii. Pe meleagurile Baldovineştilor, altfel decât în altă parte, „Orizontul e mai aproape de om, bolta cerească mai sus“ etc. Confruntate cu realitatea de azi, priveliştile din povestiri îşi pierd, într-un sens, din vrajă. Cu o albie mult prea vastă pentru debitul său de apă, cu balta pe care se chinuie s-o resfire la revărsare, Şiretul îţi apare aici ca surprins într-un gest de o ambiţie zadarnică, o inutilă încercare de a imita Dunărea, cu spontanele şi luxuriantele ei bălţi. Şi chiar dacă ar fi să ne imaginăm cum va fi arătat fosta baltă a Vădeni- lor, pe vremea în care, în lipsa digului, Dunărea umfla apele Şiretului şi inunda satele din jur, la proporţiile sugerate de povestitor, tot n-am putea ajunge nici în ceea ce priveşte peisajul, nici „cataclismele“. Locul însuşi are un anumit aer de mândrie exagerată, de vanitate afişată, ca şi cum s-ar forţa steril să mimeze monumentalul. Dealurile Baldovineştilor, simplă punte între platoul Brăilei şi al Galaţilor, au creştet golaş, povârnişuri surprinzătoare, ca şi cum s-ar înrudi milenar cu străvechii munţi ai Măcinului, de dincolo de Dunăre. În- tr-un singur loc ţi se transmite total sentimentul imensităţii şi al forţei telurice evocate în cărţile sale: stepa, Bărăganul. Chiţcani. Dacă prefectul Brăilei ar vrea să-i caute urma şi să-ţi dea rezultatul, mare pomană şi-ar face! Ia vezi! Tu eşti un bun ogar!" Iar la 30.X.1925, anunţându-l pe acelaşi prieten că va veni la el Moş Dumitru, se simte obligat să adauge: „Te rog să-l ierţi dacă ţi se va părea mai ursuz: e un om bun şi drept, dar a suferit foarte mult. El m-a crescut până la etatea de 7 ani…” Lângă unchiul său Dumitru, Panait a putut să cunoască viaţa obişnuită a „coj anilor”. Îl întovărăşeşte oând merge să tragă cu puşca după grauri, prin viile căţărate pe deal, sau când duce caii la păscut. Îi place să mănânce porumb copt la focurile din câmpie şi mai ales să păzească noaptea caii pe marginea bălţii, învelit în gheba unchiului său, admirând frumuseţea mirifică a cerului şi orăcăitul broaştelor (pe care îl va exalta în multe povestiri, numindu-l „dumnezeiescul cântec al broaştelor”). Panait a putut să ia cunoştinţă de viaţa grea a ţăranilor. Sunt autentice faptele prezentate în O noapte în bălţi şi, incidental, în Ţaţa Minca. Boierul se declarase stăpân până şi pe balta Şiretului, neîngăduind tăierea stufului decât acelora care aveau permise eliberate de el în schimbul unor taxe. (Nopţile în care Dimi fura stuf din baltă sunt amintite şi în Pour avoir aimé la terre.) De asemenea trebuie să credem în amănuntele pe care scriitorul le dă în O noapte în bălţi, cu privire la dificultăţile de ordin material în care se zbate familia lui Dumitru Istrate, nevoită uneori să se mulţumească la masă cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, care, precizează autorul, „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă”. Panait nu se află însă în situaţia obişnuită a unui copil de ţărani săraci. La unchiul său este privit ca un fel de musafir (în fiecare duminică mama lui venea să-l vadă, adu- cându-i câte ceva de la oraş). Iar apoi, când vrea, poate să stea şi la celălalt unchi, cârciumar. La acesta din urmă se va duce mai târziu, cu deosebire în vacanţele şcolare. Lui An- ghel îi plăcea să-l pună să istorisească muşteriilor ce citise prin cărţi, totodată obligându-l să dea şi ceva ajutor, ca să deprindă cârciumăritul. În serile de la Baldovineşti – la şezători, ori la cârciuma lui Anghel –, va fi ascultat viitorul scriitor poveşti cu haiduci sau contrabandişti.1 1 Din aceeaşi Scrisoare deschisă D-lui N. Iorga: „ultima cârciumă a lui «Angheluţă», ale cărei ruini se mai pot vedea şi azi, era un focar de poveşti de pe vremea ocupaţiei. Şi ca şi cum destinul ar fi având legi precise, moş Anghel nu scapă niciun prilej de a-mi face cunoscut «încă o poveste turcească» mie, «ţmcu pământului»..” De la vârsta de şapte ani, Panait Istrati locuieşte în cea mai mare parte a timpului la oraş (unde urmează cursurile şcolii primare). Pentru a înţelege atmosfera Brăilei din anii aceia, ne putem adresa cu încredere cărţilor lui Panait Istrati, care zugrăvesc poetic, dar extrem de veridic, aşezarea dunăreană. În Neranţula găsim descrierea planului topografic al Brăilei: „Este ca un evantai aproape în întregime desfăşurat. De la cazarma care-i formează centrul, opt străzi şi două bulevarde formează tot atâtea braţe care îi înlănţuie talia şi-o arată Dunării ca pe o ofrandă ispititoare, dar, fără ca frumoasa să fie cu nimic jenată, patru străzi sfărâmă elanul celor zece braţe, traversându-le exact ca legăturile unui evantai.” Panorama, „poate este unică în lume“. Iată Brăila, oraş bătrân, cu salcâmi şi castani şi, primăvara, cu parfum de baltă renăscută. Brăila, care are ca prieten Dunărea, „cea cu trupul de argint şi părul verde“, şi se învecinează cu ne- sfârşita întindere a bălţilor, domeniul stufărişului sălbatic, cu tuneluri de frunze sau canale naturale care vibrează ca argintul viu în lumina zilei. În plus, unele dintre cartierele Brăilei mai păstrau, pe vremea când Istrati era copil, un intens colorit patriarhal: mahalaua Cetăţuii – locuri descrise în Chira, cu case de lemn şi cafenele turceşti –, cartierul grecesc Karakioi –, cu uliţe în care, în nopţile de vară, palicarii fredonează melodiile tânguitoare ale arhipelagului mediteranean. Pot fi întâlnite „cadâne indolente, sfioase, privind printre uluci şi gata să-şi coboare vălul aruncat pe creştet“, greci visători şi afemeiaţi, cheflii şi guralivi. Alături se află mahalalele cu tristă faimă, precum Como- rofca, în care-şi punea amprenta – contradictorie şi aspră – portul modern. În Comorofca, furturile, crimele se ţineau lanţ, banii se aruncau cu încrâncenare în chefuri până la ziuă, când „berbanţii“, dacă nu se stâlceau în încăierări, se plimbau cu lăutarii după ei. Munca în port o acaparau „gâtoşii“, cei puternici, care alcătuiau, împreună cu prietenii lor, cu finii şi cumetrii, caste închise, spre nenorocirea celor slabi şi răzleţi. Acest amestec strident de Brăilă patriarhală şi port modern e bine zugrăvit de Panait Istrati într-un articol din România muncitoare (29 aprilie 1914): „Mai trăiesc şi astăzi bătrânii, foşti muncitori ai portului, care şi-au încovoiat spinarea sub greutatea sacilor, pe vremea când nici nu se pome nea de vagoane în portul Brăilei, când corăbiile cu pânze ţineau locul bastimentelor de azi şi când cheiurile, docurile şi întreg şinalul Dunării formau o băltoacă desfundată, în care înota îmbulzeala de muncitorime străină, la un loc cu bogătaşii turci, greci şi arabi, încărcătorii de pe vremuri cu chimirurile pline de galbeni şi poli imperiali. Şi iată cum… astăzi portul nostru este inundat de mari vase de tonaj, de sute de vagoane ce sosesc zilnic în locul căruţelor ţărăneşti, de docuri moderne, elevatoare de apă şi de uscat, care fură pâinea hamalului, iar mâine, poimâine, vom vedea alergând pe cheiul Dunării acele nimicitoare camioane automobile, care vor încărca dintr-o dată o jumătate de vagon şi vor desfiinţa pentru totdeauna căruţele sau ghiocurile brăilene, unice în felul lor, şi pe care nu le-am mai întâlnit în niciun oraş din câte cunosc/’ Acesta este oraşul în care mama lui Panait munceşte ca spălătoreasă. Surprinzător e că şi ea a avut de suferit de pe urma practicilor idealizante exercitate în jurul fiului ei. S-au scris articole în care Joiţa Istrati era proiectată într-un cadru de un sentimentalism exultant, aproape mistic. Este semnificativă ascunderea amănuntului – considerat, desigur, nepoetic – că Panait Istrati a avut un tată vitreg, pe vătaful de hamali Zainea.1 Nici scriitorul – desigur, din alte motive – nu va vorbi despre această rudenie, deşi se pare că, prin 1910, i-ar fi pricinuit supărări mamei sale, datorită campaniilor înverşunate dezlănţuite împotriva vătafilor. Informaţiile culese ne-o arată pe Joiţa Istrati ca o fire deschisă şi plină de viaţă, care, în tinereţe, însufleţea cu prezenţa ei petrecerile familiale din sat.2 Rămânând văduvă, 1 Afirmaţia am făcut-o luându-mă după cele ce consemna un articol apărut în ziarul Curierul din Brăila (nr. Din 14 septembrie 1925). Văduva scriitorului, Margareta Istrati, mi-a atras atenţia, la apariţia monografie’i, că nu se poate vorbi de un tată vitreg cită vreme Joiţa n-a fost căsătorită legal cu Zainea. Făcând precizarea de rigoare, ţin să relev că fostul vătaf de hamali a avut grijă de mama scriitorului până în ultimele ei clipe de viaţă. Întorcându-se în ţară după răsunătorul lui triumf literar din Apus, Istrati – conform altei ştiri din Curierul – i-a făcut, în semn de recunoştinţă, o vizită protocolară. 2 Iată descrierea pe care i-o face Gheorghe Ionescu cizmarul român stabilit la Paris, reclamând, fireşte, cele ce i le relatase Istrati: „Era voinică, frumoasă… Grecul, tatăl lui Panait, a văzut-o dansând hora la refuză cu mândrie să stea pe capul rudelor din Baldovineşti, şi, pentru a-şi creşte aşa cum vrea ea unicul copil, îndeplineşte munci istovitoare la oraş. Anumite planuri de mariaj – de pildă, cu un pescar, Nicolae, descris incidental în Moş Anghel şi Ţaţa Minca – sunt curmate de îndată ce ameninţă să pericliteze dragostea acaparatoare faţă de micul odor, care devine singuru-i scop al existenţei. Eforturile ei de a-şi asigura traiul sunt de-a dreptul dramatice – uneori se întorcea acasă împleticindu-se, astfel încât poliţiştii ajungeau s-o creadă beată (notează un biograf). Băiatului ei nu trebuia să-i lipsească nimic, el nu trebuia să simtă apăsarea mizeriei. Faţă de stăpânii la care spăla rufe păstra o atitudine rezervată şi umilă. În Pour avoir aimé la terre, Istrati afirmă că, în copilărie, el ar fi fost o fiinţă slabă, fiindcă o vedea pe mama lui cum, „pe când lua masa, închidea gura la apropierea stăpânului, al cărui jeg îl spăla pentru 30 de bani pe zi şi hrană”. Aceasta n-o împiedica pe Joiţa să-şi păstreze intacte mân- dria şi prejudecăţile de ţărancă. Atunci când Panait o va anunţa că a găsit unde să intre ca băiat de prăvălie, spălătoreasă plânge să i se rupă „rărunchii”, îngrozită de ideea că şi-a irosit de pomană tinereţile, muncind ca o roabă, dacă îşi lasă fiul să intre la „stăpân”. Desigur, jucau un rol şi idealurile pe care şi le făcuse devotata mamă în legătură cu viitorul fiului ei, idealuri de parvenire la o bună stare materială (de aci sfaturile pe care i le da: să fie supus şi respectuos cu mai marii săi, pentru că numai aşa poate răzbi în viaţă). Dar mai intervenea şi alt aspect important: Joiţa mai privea şi judeca lucrurile prin prisma vechii sale poziţii sociale, de fiică a gospodarului Stoica Istrate. O sărbătoare din sat şi a cerut-o părinţilor. Aceştia au refuzat. Atunci el a furat-o noaptea cu o trăsură.“ Grecul era bolnăvicios şi nu dansa. „Ea dansa însă ca o regină. În timpul sărbătorilor, el rămânea la masă, fuma, bea şi o privea cum dansa. Şi când vedea că dansatorul o strângea puţin la piept, el lua în mină paharul şi-l strângea, îl strângea, până când se spărgea şi mâna îi era plină de sânge…" (Marianne, 24 aprilie 1935.) Evocarea poate fi suspectată de anumite ambiţii literaturiste. Să reproducem însă caracterizarea] oiţei din Moş Anghel: „femeia din pricina căreia multe capete s-au spart în tinereţea ei". „La treizeci de ani era frumoasă ca o fată care atunci se măritase; plăcută şi veselă din fire, cânta şi dansa ca nimeni alta…" Comportamentul ei reprezintă un caz tipic de inadaptare. Părăsind lumea satului strămoşesc, Joiţa se simte ca o străină în viaţa de oraş, unde nu va reuşi să se integreze definitiv niciodată. Este plină de tâlc neîncetata mutare dintr-o mahala în alta (momente de adânci satisfacţii pentru micul Panait, inaugurând primele rătăciri, în imaginaţia sa cu peripeţii de aventură), ca şi sfaturile pe care se grăbeşte să le dea, de fiecare dată, copilului: „vezi să fii cuminte, dragul mamii… în mahalaua asta lumea e rea, să nu te împrieteneşti cu nimeni.” 1 1 într-u, n articol din Viaţa românească, 10-11/1928, întâlnim o interesantă încercare de aplicare a metodei psihanalitice în învestigarea universului copilăriei lui Panait Istrati. Autorul (Petru Marcu-Balş – alias Petre Pandrea) caută să» radiografieze* diverse imagini ale mediului familial care justifică ideea unei „fixaţii materne”. Absenţele prelungite de-acasă ale soţului, întreprinderile sale de contrabandist – sub semnul unor perpetue primejdii –, în sfârşit, părăsirea definitivă a căminului conjugal, toate sunt de natură să intensifice şi să dramatizeze dragostea mamei pentru copil. Se adugă carenţele adaptabilităţii la viaţa de oraş – unde Joiţa se află departe de rude şi în cazul căreia defecţiunile relaţiilor cu mediul înconjurător caută compensaţii în sporirea afectivităţii materne. P. M. Balş afirmă: „Această acaparantă preocupare maternă a modelat trăsăturile sufleteşti ale scriitorului conform acelor legi general-omeneşti care definesc complexul lui Oedip” (articolul se intitulează: Complexul lui Oedip la Panait Istrati). Sunt, nici vorbă, un şir de caracteristici care se dezvăluie, convingător, sub acest unghi al cercetării: instabilitatea (blestemul feminismului), orientarea nu spre exterior (tipurile „obiective”), ci spre interioritate psihică (tipurile „subiective”), anumite predispoziţii „socratice” (e interesant că şi André Gide şi Marcel Proust au beneficiat de acelaşi fixaj exclusiv matern), necesitatea vitală a unei prietenii („amicomania”) etc… Când însă autorul articolului încearcă să supraliciteze semnificaţiile de ordin psihanalitic ale unor detalii – cum ar fi faptul că Istrati reţine din veşnicile lor mutări dintr-o mahala în alta spargerea unei lămpi şi a ceasornicului, ceea ce ar simboliza în subconştient nostalgia după „somnul dulce şi cald de la sânul matern” – se ajunge la acele exagerări puerile care apar inevitabil ori de câte ori metode adiacente cercetării literare sunt aplicate abuziv. Menţin totuşi ca plauzibilă explicarea prin complexul lui Oedip a neistovitei sete a lui Panait Istrati de a vagabonda mereu sub alte ceruri, într-adevăr, o excesivă afecţiune maternă (explicabil psihologiceşte) provoacă un sentiment de saţietate sufletească, de unde, inevitabil, dorinţa de îndepărtare, mai precis, dorinţa orgolioasă de evadare de sub aripa ocrotitoare, de realizare în afară a unui destin bărbătesc. În Codin, găsim această mărturisire cu valoare de test psihanalitic: „Joia era singura zi din viaţa mea de şcolar mai frumoasă ca duminica. Nu erau în toată săptămâna momente la fel de dulci în care să mă simt stăpân pe mine Aşadar nu e greu să-ţi închipui – pe aceste coordonate – cât de însingurată a fost copilăria scriitorului. Putând să „evadeze” oricând voia la unchii săi din Baldovineşti, având o ţinută vestimentară îngrijită, datorită eforturilor dramatice ale mamei sale, Panait se află într-o situaţie puţin diferită de a celorlalţi copii de la periferia Brăilei. Scriitorul va mărturisi că nu legase niciodată prietenie cu băieţii de vârsta lui, murdari şi bătăioşi, care îi inspirau teamă, simţindu-se atras numai de persoane mai în vârstă, precum Călin – viitorul Godin –, despre care va spune că era „başbuzuc cu inimă de aur”. În timpul său liber, în loc să se pasioneze după jocurile specifice vârstei, preferă să citească fascicole de roman popular pe care caută să le confrunte cu poveştile auzite în cârciuma lui Moş Anghel, ori să hoinărească prin cartierele vechi ale Brăilei, care ofereau un cadru adecvat visării – cu „cetatea ascunsă”, cu hrubele misterioase care făceau să se scufunde peste noapte clădiri întregi, cu faimoasele „maluri” năpădite acum de muşeţel aromitor, cu vadurile pe care se îmbulzeau cetele de căruţaşi, cu rada portului unde catargele se amestecau cu ceaţa negurilor… E uşor de înţeles că şcoala, cu restricţiile ei fireşti, îi va apărea ca o carceră. (în autobiografia pe care şi-o scrie în 1934, aminteşte „constrângerea şcolii, după frumoşii ani de libertate totală”.) Fapt e că, înscris la şcoala primară „Tudor Vladimirescu”, o frecventează în primul an numai timp de trei luni, iar în cel de al doilea şase, rămânând de două ori repetent. Reuşeşte să absolve patru clase, mai mult datorită bunăvoinţei directorului de atunci, Petre Moisescu. În lumea Mediteranei. Răsărit de soare, Adrian, alter-ego-ul lui Panait, declară cu o sinceritate dezarmantă: „… am un creier îndărătnic faţă de orice îmbogăţire de cunoştinţe care vin de pe urma cititului. Dacă maică-mea m-ar fi putut trimite la liceu, aş fi fost de o mediocritate îngrozitoare.” într-adevăr, era şcolar bun numai la scris şi la citit, fiind refractar în genere asimilării de cunoştinţe abstracte. Fi pe universul meu." Motivul? „Duminica şi zilele de sărbătoare trebuia să fiu totdeauna în compania mamei, eu îmi petreceam aşadar duminicile mele Ungă eay nu era decât joia pentru a-mi umple pieptul cu acel suflu divin care este conştiinţa de a fi în întregime liber, liber chiar de dragostea mamei"

Îmi asum personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor. Brăila P. Istrati („România Muncitoare”, an V, nr. 49, 4(11) februarie 1907) Àl X-lea Congres al Partidului Socialist Italian Importanţa Congresului din Florenţa nu este mai puţin mică ca acelui din Niirenberg, mai ales că nuanţele de tactică sunt cu mult mai pronunţate la tovarăşii italieni decât la germani. Cu toată deciziunea şi cu toată lupta dintre grupe, pe care temperamentul italian o face foarte aprigă, partidul influenţează destul de mult asupra politicii ţării şi majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică. Tendinţa. Forţa partidului După tactica ce proferă, căci scopul rămâne neclintit acelaşi, grupurile şi-au luat drumurile următoare: Reformiştii. (Turatti, Bissolati, Trêves etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor şi sunt convinşi că cea mai bună tactică este aceea care te face mai uşor să le cucereşti (Posibilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile – în anumite cazuri – de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susţine autonomia secţiunilor. Grupul acesta a mers crescând şi la număr şi la influenţă iar azi îşi are majoritatea la Congres. Revoluţionarii sau intransigenţii (Lazzari etc.), o mică, dar viguroasă falangă care conduce şi apără spiritul pur al socialismului tradiţional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor şi ministerelor sunt pentru disciplina cea mai nemiloasă (…) Integraliştii (E. Ferri, O. Mărgări, etc) sunt împăciuitorii primelor două grupuri. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendinţe dar în realitate formează o masă flotantă mişcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări. Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului care acum o au reformiştii. În fine, Sindicaliştii (Lambriola şi Ambris, etc.) au ieşit, afară de un grup napolitan, toţi din partid, în care Lambriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul îşi va grăbi mersul spre putere în acelaşi timp cu lichidarea sa definitivă. Toate tendinţele enumerate se agită asupra următoarelor forţe: La 1904, partidul număra 45800 aderenţi repartizaţi în 1330 secţiuni. De atunci însă, se observă o scădere, aşa că la congresul acesta, partidul numără numai 41594 membri în 1282 secţiuni. Explicaţia stă în luptele interne care la congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliştilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul poseda 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanţi şi grupează în organizaţii 1/20 din muncitori. Partidul mai număra 5 ziare cotidiene şi vreo sută săptămânale apoi multe ziare satirice. Dezbaterile Administraţia Florenţei fiind radical socialistă, oraşul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale în mare ţinută au dat onorule iar primarul oraşului a ţinut să prezinte celor 800 delegaţi omagiul populaţiei. Bărânul luptător Andrea Costa prezidează. Proletariatul, spune dânsul, ne priveşte cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever şi just. S-a zis că Conferinţa Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea şi noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acela din Modena, al Confederaţiei Muncii. Bergamano aminteşte că în 1903 socialiştii au oprit călătoria ţarului în Italia. D. Sanctio propune şi Congresul aclamă o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud. După ce se face raportul ad (ministrativ) şi moral al partidului se încinge o discuţie foarte aprinsă în care sindicaliştii sunt aproape maltrataţi asupra direcţiunii urmată de partid. L. Turatti reproşează că direcţiunea nu a rezolvat chestiunea din Milan unde reformiştii sunt excluşi din partid. El se declară ca reprezentant al grupei reformiste din Milan. Preşedintele spune că Congresul prin aplauzele sale unanime, a admis grupele milaneze. Modigliani spune că direcţiunea nu a ştiut să se opună relelor sindicaliştilor. Lazzari (:) La Milan grupele reformate trebuie să se unească cu celelalte. O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui „Avanti”. Ziarul are un deficit de 35 mii (lire). Cetăţeanul Bergamano, care împrumutase ziarului 10000 de lire, renunţă la ei. Face la fel şi Mungini, tot pentru 10000, Angeolonio renunţă la 3000 (lire) şi încă o sumă de creditori renunţă la mari sume, aceste sacrificii cât şi urcarea cărţii de adeziune va uşura soarta ziarului. Raportorul chestiunii „relaţiilor partidului cu organizaţiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederaţiei italiene a muncii; aşa că reiese clar stadiul acestor relaţii. El s-a exprimat energic contra grevei generale: că nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepţionale, altfel e o hoţie de forţe. Langolandi, revoluţionar, voieşte “libertatea luptei de clase’ şi nu codificarea ei. Reiese că revoluţionarii sunt sindicalişti şi stau în partid cu speranţa de a-l revoluţionariza. Cheni, deputat, muncitor de docuri: Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbeşte de maturitatea conştiinţei proletariatului; dar care e această maturitate? Proletariatul trece prin trei faze: când el a servit în uzină şi înjură afară pe patron; când ajutat de partidul socialist el luptă pentru revendicări; şi când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucereşte îmbunătăţiri fară să fie însufleţit de un ideal, de o credinţă, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea amelioraţiunea obţinută, nu e urmată de studiu sau de o înălţare morală, ea e risipită în viţii (ovaţiuni interminabile au salutat superbul discurs). Dugan: „Nu trebuie a cădea din greşeala sindicalismului revoluţionar în aceea a sindicalismului reformist. Organizaţiile muncitoare să fie înainte de toate, socialiste”. Graziani: „Organizaţiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în Organizaţii, numai oameni de o singură clasă, şi deci numai ele pot face adevărata politică de clasă”. Turatti arată că integraliştii au îndeplinit un rol frumos şi-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegralizare.. Revoluţionarii au devenit semi-revoluţionari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendinţă de „concentraţiune” şi pe asta e bazată tactica reformiştilor, căci aşa este situaţia momentului. Revoluţiunile Casa socialiştilor, s-au subscris obligaţiuni de 25 lei pentru clădirea ei la Roma. Contra (arului: Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus şi să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a ţarului. Anticlericalismul’, interzicerea congregaţiilor. Învăţă- mântul laic. Antimilitarismul’, amânată pentru viitorul congres. Politica comunală: Congresul consilierilor comunali socialişti o va lua în dezbatere. Statutele partidului’. Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea. Ordinea de zi se declară: contra sindicalismului revoluţionar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naţionalizate pe motiv că e o luptă contra însăşi a colectivităţii, contra opoziţiei perpetue. Conform deciziilor Congresului din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-şi alege dintre ei membri în parlament. Această ordine de zi e a reformiştilor şi a fost admisă prin 18252 voci. Ordinea integralistă a obţinut 5384 voci şi cea intransigentă, 5927. Au rămas opuse acum numai două tendinţe: sindicalismul şi reformismul, foarte neegale, însă, căci triumful acesteia din urmă se datoreşte în special Confederaţiei Muncii care până acum conţine voinţa majorităţii puternice a muncitorimii italiene. Is. („România Muncitoare”, an V, nr. 44, 16 octombrie 1908) Din ţară: Brăila – Lacul Sărat Un accident, care dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri, a avut loc zilele trecute în localitate. Faptele stau astfel: În urma lucrării de către Stat a staţiunilor balneare, s-a pus aci în reparaţie generală stabilimentele băilor, ridicându-se o schelă quadrilaterală pentru a servi la montarea unui horn, de o greutate enormă, ce serveşte maşinii de pompat. Această schelă cu o înălţime de vreo 15 metri, stătu mai multe săptămâni în picioare, fară a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie când, dezlănţuindu-se o furtună relativ de mică intensitate şi numai în 10 minute, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor devenind o enormă grămădă de grinzi şi scânduri în neregulă. Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puţin simţ într-însul, şi-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă, catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupaţi cu aşezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omeneşti! Fiind aci izolat, nu ştiu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt şi sub ce impresie. Sigur, nimic senzaţional! Ştiu însă că a doua zi, toţi interesaţii direct, au regretat, ce? Că prăbuşirea schelei va întârzia cu cea. 10-15 zile deschiderea staţiunii şi astfel vor fi loviţi în pungă. Putea să-şi frângă gâtul şi un regiment de lucrători numai schela să fi rămas neatinsă. P. Istr. („România Muncitoare”, an V, nr. 21, 14 mai 1909) Cum trăieşte breasla servitorilor Hotel Popescu – Lacul Sărat Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce duc servitorii, promisesem că voi mai reveni a viza un caz din sutele altele şi pentru a da o probă de lăcomie şi moralitate burgheză, iar pentru a ilustra şi mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi şi mai cunoscut hotel din această staţiune şi care a fost şi este exploatat de însuşi proprietarul său, d (omnul) C. Popescu – fost sergent de stradă în tinereţe, iar soţia sa guvernantă, fost mulţi ani librar, destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi! Să nu se creadă că gravitatea faptelor, mai jos enumerate, vor aduce vreo ştirbire moralităţii acestui escroc şi nesăţios exploatator: ele sunt de notorietate publică; şi cine nu ştie sau cine mai poate ţine cont de câte ori s-au perindat prin faţa instanţelor noastre judecătoreşti, ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înşelat dânsul şi de cine n-a fost dat în judecată? Şi cum s-ar putea să roşească sau să revolte de aceste rânduri, nişte oameni care cu toată bogăţia lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câştiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziţia sa în societate nu-i o ruşine să-şi înşele portarul cu 0,50 b (ani), dublându-i costul unui sfert de chilo (gram) de gudron? Dar să vedem prin ce metodă s-a mai pricopsit această „splendidă pereche” pe lângă înşelăciunile săvârşite printre cei avuţi. Să vedem cum s-a purtat el faţă de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi. Cu o lună înaintea deschiderii fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul şi nimic” pe lumea asta, după acei purtători de braţe, aducătoare de aur. Atunci, el îşi pune tot talentul blestemat în acţiune. Pentru a fi concis, prin înseşi cuvintele lui voi arăta cum ademeneşte pe cel ce nenorocirea îl scoate. În cale – „e drept, zice el, luna asta, până la 1 Mai, vom munci cu toţii la curăţirea şi aranjarea hotelului. Leafa nu aveţi decât 15 fr. Pe lună şi mâncare dar, nu vă uitaţi la asta, nu e numa (i) asta, câştigul de la deschidere şi până la 1 septembrie, curat îmbrăcaţi şi prin puţină muncă la toamnă vă veţi trezi fiecare cu câte 5-6 sute de lei în buzunare cu care puteţi petrece boiereşte iama, aşteptând sezonul următor.” Câte cuvinte, atâtea minciuni, şi scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune şi neraţionament matur. Posturi sunt la acel hotel pentru 7 bărbaţi, dar, speculantul trece peste această sumă cu încă 3-4 inşi pentru luna de curăţenie şi dacă s-a întâmplat să poată răbda toţi până la deschiderea sezonului, apoi atunci ştie d-lui să facă vânt la ce e de prisos şi să reţie tot ce a fost mai bivol şi mai răbdător. Această sumă de oameni într-o lună trebuie să dea gata 100 şi ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări, etc. Aceşti oameni trebuie să fie şi servitori: să scuture, să spele, să aşeze şi meseriaşi să zidească şi vopsitori, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuşi, pavoazatori, electricieni, etc. Meseriaşii, cu adevărat, nu calcă niciodată în casa asta. P. Istr. Brăila Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii şi diferite sisteme de avarii, dar cearceafuri în loc de plafoane şi tinichele în loc de duşumele, nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste. Într-adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta în.P. De plafon zidit, restul pe unde a picat tencuiala s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie şi din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul şezând tranchie în pat, cu o bruitură, un pârâit şi apoi sculându-se cu cearceaful în cap neştiind dacă e în Lacul Sărat sau în Messina. Acelaşi lucru cu duşumelele. Fiind putrede şi nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bate tinichele unde e scândura putredă şi se scufundă piciorul şi acum întreaga casă nu are nicio saândură bună, tinichelele se aşează unele peste altele. De la 4 dimineaţă şi până la opt seara când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 10 ceasuri, mai rău decât calul de tramvai. Hrana, spun cu siguranţă că de ar vedea-o Nababul cu toată arta sa de a da „pandişpan” ţăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte şi ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea a dispreţuit-o şi ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun pus în bătaia tunurilor de la Stăneşti. Pe lângă aceasta, mizerabilul nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ţi-ai cumpărat din buzunarul tău şi de multe ori oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură. Şi dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „dacă-ţi place aşa, la mine loc să fie, că broaşte berechet” Partea cea mai grozavă însă, stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-şi pierde numai timpul şi sănătatea dar şi… CINSTEA. Cleptomania patroanei acestui infern a târât pe mulţi servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariţia a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câţi ţal-chelneri nu şi-au pierdut garanţia şi iată cam în ce mod: restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea ţal-chelnerului angajat, o garanţie oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri; şerveţele, etc. Garanţia e pierdută. Lipsa aceasta, victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu ştie că argintăria şi celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner. Din cauza aceasta, acum, niciun ţal-chelner nu mai vine la acest restaurant iar când se hotărăşte la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia şi el parte la pierzanie. Acestea sunt fapte adevărate. Înainte de a termina şi pentru a nu se pune în dubiu spusele mele asupra moralităţii acestor oameni, aduc ca probă vie următoarea înserare la coresp (ondentul) din Brăila din ziarul Universul no. 130/24 mai a.e. — “Gh. Odăreanu din Viziru a reclamat parchetului pe d (omnii) Paleologu şi C. Popescu de aci, care în calitate de martori prin substituire au ridicat de la Tribunal o recipisă pe numele Neagu Untaru şi au încasat bani de la ad (ministraţia) financiară. Cred că aceasta e deajuns pentru un om cu o avere de un milion” (Brăila) P. Istr. (” România Muncitoare”, an V, nr. 28-29, 7 iunie 1909) Din ţară O lecţie bună Dacă toate mişcările muncitoreşti au avut de suferit prigoanele administrative nimeni nu se plânge că aşa e firea lucrurilor. Poliţiile au rolul şi menirea de a apăra interesele capitaliste în detrimentul intereselor muncitoreşti, dar muncitorii au de suferit din cauza altui element mult mai primejdios şi mai josnic decât însuşi poliţia, e inconştienţa unor muncitori, care fie din cauza naivităţii, fie din alte cauze, se fac informatorii poliţiei sau ai patronilor. Muncitorii de cherestea din Docurile Brăila au declarat grevă cerând îmbunătăţiri în condiţiile de muncă. Greva în adevăr a avut succesul deplin, deoarece au fost admise toate condiţiile formulate de muncitori – dar aceasta nu e o garanţie că condiţiile le vor fi respectate pe viitor; muncitorii neavând organizaţia lor, nu vor putea impune respectarea condiţiilor odată admise. În Brăila, mai mult ca în alte localităţi, s-au găsit muncitori care să servească informaţii poliţiei, să denunţe pe toţi acei care căutau a îndruma pe muncitori spre organizaţiile sindicale. Printre aceştia, e un oarecare I. Crăescu, cunoscut în Brăila ca informator şi care ar trebui să vadă cu regret că tot sprijinul lui nu i-a adus niciun folos. Imediat ce greva a fost declarată, Crăescu a fost arestat, deşi el nu avea nicio cunoştinţă, căci muncitorii, cunoscându-l, s-au ferit a-i spune înainte de a fi declarată greva, totuşi poliţia i-a impus ca în 8 zile să părăsească oraşul ne mai primindu-l de a lucra în Docuri. Aceasta-i cea mai bună lecţie ce o pot primi toţi naivii şi rătăciţii care cred că luându-se bine cu poliţia vor fi scutiţi de prigonire. Muncitorii conştienţi sunt prea îngăduitori şi îşi dau seama de rătăcirea în care hălăduiesc aceşti nenorociţi şi în loc de a-i prigoni îi privesc cu milă şi compătimire. Nu, atunci când eşti muncitor, rămâi în rândul muncitorilor şi luptă la cot cu ei căci numai astfel chiar prigoniţii vor avea mulţumirea datoriei împlinite. (Pribeagul) („România Muncitoare”, nr. 37, 9 iulie 1909) Un ucenic linşat Universul, la numărul său de sâmbătă, ne-a adus la cunoştinţă o barbarie ne mai întâlnită, petrecută la atelierul de cizmărie Gh. Gheorghe, Calea Victoriei, nr. 88. Sus numitul patron bănuind că ucenicul din atelier i-ar fi furat un ceas ce-i lipsea de „4 zile” a închis uşa prăvăliei şi l-a luat la bătaie într-un aşa mod încât l-a lăsat în nesimţire. Sergentul de post atras de ţipetele victimei a anunţat secţia respectivă şi când comisarul de serviciu a venit la faţa locului a găsit pe nenorocitul ucenic căzut la pământ, fară cunoştinţă şi… legat de mâini şi de picioare cu o frânghie groasă, iar pentru ca chinul să-i fie şi mai mare sălbaticul patron puse între legături nişte scânduri. „Patronul a fost arestat şi dat judecăţii”. Noi nu ştiam la ce rezultat va ajunge această dare în judecată, dar ştim că dacă ar fi fost la acel atelier nişte lucrători cu adevărat oameni, ar fi aplicat acestui mizerabil patron aceeaşi judecată pe care a aplicat-o el ucenicului. Căci ce alta merită un om feroce ca acesta care pe o simplă bănuială supuse pe un copil la astfel de suplicii. Acest patron care introduce noaptea prostituate în casă, femei pierdute, în al căror principiu stă în primul rând furtişaguri merita el o judecată în urma unor astfel de fapte? Dar, am uitat căci în acest atelier lucrează – ca cizmar – un lucrător, fost om odată, care sta în fruntea cizmarilor sindicalişti şi care pe timpul când era cu mintea întreagă protestase „cu ultima energie” în faţa unei astfel de fapte. Oare acum, de când s-a întors din voiaj cu graţiosul concurs al brigăzii a III-a n-a mai rămas în el niciun pic de sentiment, de umanism? S-a tocit cu totul? Atât de jos a căzut. Istrian („România Muncitoare”, an V, nr. 55, 10 septembrie 1909) Săptămâna[1] Insuficienţa gimnaziilor. O dată cu deschiderea noului an şcolar presa strigă zilnic că gimnaziile sunt neîncăpătoare faţă de contingentul numeros de elevi. Se arată starea de lucruri în care ne aflăm, se plânge soarta acelora care nu-şi mai pot continua studiile şi se dau nişte remedii derizorii. Nu îndrăzneşte însă nimeni să arate cauza adevărată pentru ce statul – care seacă bugete însemnate cu serviciul de spionagiu, cu pletora de funcţionari inutilă, cu armata – nu construieşte proporţional cu numărul crescând al elevilor, gimnazii şi licee unde poporul să-şi poată trimite fiii la o învăţătură superioară; n-o spune. Aceasta am spus-o noi şi o vom spune totdeauna. Cu toate că art. 5 din Constituţie glăsuieşte că „libertatea învăţământului” e garantată, că pentru copiii de români nu se percepe nicio taxă, cu toate acestea, statul, în interesul ce-l are de a ţine populaţia muncitoare în cea mai mare ignoranţă posibilă, ca masele populare să nu se deştepte la viaţă, în urma învăţăturii, şi să-şi ceară sau să-şi smulgă drepturile răpite în mod ilegal, în acest interes, zicem, statul caută să pună omului sărac toate piedicile posibile (:) taxe (oprite de Constituţie), diferite uniforme costisitoare, cărţi exagerat de scumpe, concursuri de admitere, unde caută nod în papură elevului sărac etc. — Lucruri care fac neputincios pe omul nevoiaş a le susţine, din care cauză copilul lui, deşi poate cu talent şi setos de învăţătură, întrerupe studiile, rămâne câţiva ani acasă, şi dacă în acest timp nu a avut energia de a deveni autodidact, adică de a se cultiva singur şi a-şi forma o educaţie sănătoasă, curând îl vezi că a uitat şi ceea ce învăţăse şi, sau devine în cazul cel mai bun meseriaş abrutizat, sau în celălalt caz, un vagabond, un viţios, care sfârşeşte la spital ori la puşcărie. Dar noi nu trebuie să aşteptăm ca reformele şi îmbunătăţirile să ne pice ca para mălăiaţă, ci trebuie smulse prin puterea conştiinţei noastre. Sărăcie şi pretenţii (Răspuns doamnei Fulmen) Am simpatizat şi simpatizăm pe toţi scriitorii a căror pană aşterne câteodată câteva rânduri sincere şi de nuanţă democratică prin ziarele zilnice contribuind astfel, cu conştiinţele lor, în favoarea unui popor oropsit. D-na Fulman e una dintre cei ce mânuiesc în modul arătat pana şi mă învăţasem să o privesc astfel. Dar, iată că printr-un articol de fond din săptămâna trecută, care purta titlul de mai sus îşi dă în petec şi mă face să- mi schimb – cred, pentru puţin timp – bunele păreri ce le aveam despre dânsa. Probabil, inspirată de vreo cucoană ideală (!) prieteni de la externat şi care i se va fi plâns că…” nu poate găsi o fată de oameni cumsecade spre a îngriji, ca o soră mai mare, de un copilaş”, simpatica scriitoare ia condeiul şi aşterne nişte monstruozităţi dărâmându-şi astfel tot ce clădise mai înainte. Cum, stimată cetăţeană, nu eşti d-ta acea care scriai, cu câteva numere mai în urmă, că te-a vizitat „o drăguţă lucrătoare dintr-o fabrică” spunându-ţi „printre lacrimi” că a fost necinstită de director sau mecanic şi trebuie să lucreze înainte, fiind într-o neagră mizerie? Cum, acea fată nu voia să lucreze decât „cu mănuşi în mâini şi cu pălăria pe cap”? E drept că nu stă în firea românului de aş da copilul la stăpân. Dar de aci şi până la a „decreta” că „orice fiică de român se naşte cucoană” e departe şi nu şade bine în gura aceluia care, umblând cu trăsura prin mahalale, descria apoi starea mizerabilă în care se găsesc familiile nevoiaşe. Şi acestea constatate, d-sa dă ca soluţie intrarea fetelor la stăpân? Dar, odată aci, vor mai ieşi şi bune soţii când e ştiut că mai toate „familiile onorabile” au şi câte un „domnişor onorabil” din cauza căruia drăguţa fată se pomeneşte doică minunată? Frumoase tendinţi de emancipare! — „Maşina de scris, iată idealul oricărei fete sărace”. Tot aşa a spus şi d (omnul) Duiliu Zamfirescu. Dar eu întreb: de ce o fată şi-ar face un ideal din muncă — Indiferent de felul acelei munci – şi nu ar prefera să stea acasă să-şi vadă de gospodărie? Oare pretendentul ce ar veni să-i ceară mâna ar întreba-o dacă cunoaşte dactilografia? Nu înţeleg deloc această expansiune spontană pentru slugărnicie a colaboratoarelor Dimineţii. Sărăcie şi pretenţii există în societate dar nu printre fetele „absolut sărace” ci la acele clase intermediare al căror cap de familie e un funcţionar de 200 lei pe lună; la soţia şi fiica acestui funcţionar care pe stradă fac paradă cu un franţuzism schilod dându-şi aere ighemonicoase iar acasă freacă fundul tingirilor cu mănuşi în mâini. „Ne lipsesc – zice dânsa – adevăratele femei devotate casei, femeia care să iubească locul ce o adăposteşte” … Dar „ne lipsesc” şi acei stăpâni patriarhali – după cum şi d-sa recunoaşte – care să ducă o viaţă aproape comună şi care să vadă în servitor un om dar nu un animal. Astăzi, funcţionarul de mai sus, după a cărui masă de multe ori nu mai rămâne nimic pentru servitoare – dacă îşi permite acest lux – tratează cu cel mai mare dispreţ pe omul sau femeia ce-l serveşte pe un preţ derizoriu. Cât priveşte pretendentele la maşina de scris, eu aşa cred că ele sunt nule faţă de cele ce bat pe la porţile fabricilor. Deci şi d-sa cade în acelaşi „păcat” în care zice că a căzut bardul de la Mirceşti „decretând” că: tot românul se naşte poet – la rândul d-sale „decretând” că: orice fată de român se naşte cucoană”. Fără a decreta şi fară a fi „o axiomă”, orice fiică de muncitor (nu de român) se naşte umilită şi moare umilită. Moş Istrati („România Muncitoare”, an V, nr 57, 17 septembrie 1909) Ticăloşiile poliţieneşti la Brăila Am arătat în numerele trecute despre acţiunea începută de un însemnat număr de muncitori din portul Brăila, pentru a se organiza în sindicat. Am arătat cum prefectul Brăilei a inaugurat domnia bunului plac interzicând întrunirile şi declarând că nu va da voie să se vorbească în acele întruniri decât ce-i va conveni lui. Odată cu protestarea noastră energică şi cu hotărârea muncitorilor brăileni de a trece peste piedicile ce se puneau în cale, prefectul a bătut, momentan, în retragere. Acum însă ni se comunică, din Brăila, că autorităţile poliţieneşti au pornit cu o forţă neobişnuită goana împotriva muncitorilor care se asociază şi se întrunesc cotra legilor în vigoare. Prefectul din Brăila dorind să calce pe urmele colegilor lui Atanasiu şi Gusal, din Galaţi, răspândeşte teroarea printre muncitorii din localitate pentru a nu se mai întruni şi discuta de nevoile lor. Abuzul acesta revoltător trebuie înfierat cu ultima energie şi trebuie opusă o rezistenţă ticăloşiilor poliţieneşti. Marţi 22 Sept. (…) Ştefan Gheorghiu (Ploieşti) se afla în localitate pentru a căuta de lucru. El a fost ridicat cu forţa de pe stradă, dus la poliţie şi expediat cu forţa la Ploieşti. În aceeaşi zi, (…) Ştefan Gheorghiu a fost arestat, dus la poliţie şi maltratat, în mod îngrozitor, cerându-i să se lase de organizaţie. Dându-i-se drumul a fost condus până acasă postându-i-se la poartă mai mulţi agenţi (…) Muncitorii ceilalţi de asemenea sunt terorizaţi, insultaţi şi ameninţaţi cu bătaia dacă se vor mai duce la Organizaţie. În sfârşit, poliţia, din ordinul prefectului, şi-a pus în gând să aducă la disperare pe paşnicii muncitori din port. Regimul liberal care guvernează a transformat ţara într- un fel de gubernie rusească. El tremură şi se îngrozeşte la licărirea oricărei lumini de redeşteptare a poporului muncitor. El suprimă, cu neruşinare, legile care garantează libertatea de gândire, asociaţie sau întrunire şi în nebunia ce l-a cuprins nu stă un moment la îndoială ca să uzeze de cele mai degradatoare şi revoltătoare măsuri arbitrare. Dacă cinicul ministru de interne, Ionel Brătianu, îşi închipuie că prin asemenea stupide dispoziţii va înăbuşi avântul de redeşteptare al clasei muncitoare se înşeală amar. Ceea ce se opreşte azi, cu forţa, ca să nu fie cunoscut, vor izbucni mâine, cu furie, şi vor regreta amar cei ce încearcă să încătuşeze conştiinţele. Indivizii pier, ideile, niciodată. Muncitorii brăileni au acum ocazia să se convingă şi mai mult că interesul guvernanţilor români este ca ei să lâncezească în ignoranţă şi mizerie. Clasa stăpânitoare preferă ca să-i vadă în cârciumi, cafenele şi copleşiţi de toate viţiile rele dar nu-i convine niciodată să vadă pe muncitori întrunindu-se şi discutând asupra nevoilor lor. De aceea tov. Noştri din Brăila trebuie să continue cu mai mult entuziasm lupta lor de organizare şi lumânare. Persecuţiile ce le îndreaptă asupra lor guvernanţii sunt dovada cea mai evidentă că ei au pornit pe calea sănătoasă care-i va duce la deşteptare şi emancipare. Dacă oligarhia liberală batjocoreşte legile şi nu vrea să le lase libertatea de a-şi exercita drepturile cetăţeneşti ei să nu dispereze. Niciun sacrificiu nu trebuie să li se pară prea mare atunci când e vorba de luptă pentru fericirea clasei muncitoare din care fac parte. Mergeţi înainte muncitori din Brăila! Mereu înainte! „R, M.” („România Muncitoare”, an V, Seria I, nr. 60, 27 sept. 1909) Greva de 5 minute de la fabrica de cuie „Chercea” din Brăila înainte de a descrie împrejurările când s-a produs această grevă precum şi succesul ce I-au obţinut, e bine să facem cunoscut muncitorilor apucăturile d-lui N.P. Chercea, patronul fabricii de cuie din oraşul nostru pentru ca toţi muncitorii organizaţi în sindicate să-l cunoască. Numitul patron a moştenit obiceiurile rele ale colegilor lui de acum câteva decenii care tratau pe lucrătorii ce-şi cereau drepturile, cu cuvintele: mişei, hoţi, etc. Şi că n-au dreptul să vorbească înaintea patronului. Toată vara cât d. Chercea a avut aglomerare la lucru, noi, muncitorii din fabrica lui, eram oamenii cei mai buni iar acum când a sosit iama, a schimbat tactica şi spune că muncitorii sunt răi, leneşi şi nu merită salariul ce-l primesc pentru munca lor ingrată. Dar am întrebat noi pe d (omnul) Chercea, d (umnea) lui nu vinde iama pe acelaşi preţ ca vara? Atunci, de ce caută noduri în papură pândind cea mai mică greşeală a unui muncitor pentru ca să-i găsească vină şi să se răstească la el cu cuvintele acestea: „ieşi afară, mişelule, îmi mănânci averea de pomană!” Un astfel de caz s-a întâmplat unui bătrân şi vechi lucrător, anume, moş Stancu Florea, care e maistru la atelierul unde lucrează băieţii. Şi fiindcă d (omnul) Chercea are aci două creaturi, ale sale, din care una e văr cu ginerele său, d (omnul) Bratu, directorul fabricii caută un prilej lui Stancu Florea ca să- dea afară şi să-l înlocuiască cu unul din cei doi candidaţi. Aşa Că, într-una din zile, întâmplându-se un accident la băieţi, dar de care maistrul nu era vinovat de fel, d (omnul) Chercea găseşte de cuviinţă să-l concedieze. Noi, văzând cum stau lucrurile, pătrunşi de spiritul de solidaritate faţă de cel nedreptăţit, am format o delegaţie compusă din 5 tovarăşi şi neam dus la d (omnul) Chercea. Cum ne-a văzut d (omnia)-sa, ne spuse că dacă nu ne place cum procedează, n-avem decât să plecăm şi noi. Fără să mai zicem ceva, ne-am apucat să ne îmbrăcăm spre a pleca. Patronul, văzând că nu glumim, după câteva clipe, a trimis să cheme pe moş Florea la lucru înapoi, aşa că greva noastră a durat numai 5 minute. Iată dar, că de această dată grandomania d (omnu) lui Chercea a fost îngenuncheată şi sperăm că-i va servi pentru viitor, cu atât mai mult, cu cât să nu creadă că mai are a face cu lucrătorii de odinioară! Un om.[2] („România Muncitoare”, an V, nr. 81, 26 noiembrie 1909) Francisco Ferrer La 30 septembrie 1909, a fost împuşcat de către un pluton de infanterie în curtea închisorii Monjuich, din Barcelona (Spania), revoluţionarul Francisco Ferrer. Cine a fost Ferrer şi ce vină a avut el, vom vedea mai jos. Ferrer s-a născut la 13.01.1857, în Alella (Spania). Copil de părinţi bogaţi, el a avut o educaţie şi o instaicţie deosebite, de vreme ce s-a asociat mişcării radicale şi republicane, iar mai târziu a devenit secretarul şefului partidului radical-republican pe care l-a urmat la Paris în exil. Iubitor sincer al poporului dezmoştenit, Fefrer se convinse curând că, pentru a dezrobi atât politiceşte cât şi economiceşte poporul spaniol, trebuie începută o acţiune de jos, ştiind de asemenea că, în mare parte datorită clerului, călugărilor, norodul ajunsese atât de îngenuncheat şi cum era un anti-clerical convins, se hotărî să înfiinţeze şcoli unde să sustragă cu timpul unele generaţii de sub presiunea abrutizantă a popimei trândave. În lipsa însă a mijloacelor pentru o asemenea acţiune, împrejurări favorabile nu întârziară a veni. Ca profesor de limba spaniolă, facu cunoştinţa unei dame bogate, a d-rei Meunier. La început, ea a venit să-l readucă în sânul bisericii catolice, dar lucrurile au ieşit invers; în curând, o converti el la ideile sale. Murind ea, îi lăsă prin testament întreaga avere de mai multe milioane. Dacă ar fi fost un parvenit ce umblă după titluri şi avere şi nu un devotat cauzei proletare, Ferrer ar fi putut cheltui în orgii şi desfătări această moştenire neaşteptată. El puse imediat în practică ideile sale. Prima şcoală modernă: „(Escuola moderna)” el o deschise la 1901, la Barcelona, cu 18 băieţi şi fete. Întregul său sistem de predare şi educaţie era pus pe bază pur raţionalistă – raţiune şi ştiinţă – Religia şi naţionalismul idiot ce se predau în toate şcolile existente, fură cu totul excluse. El voia să scoată din elevii săi oameni liberi şi emancipaţi, adepţi ai ştiinţei adevărate iar nu maşini guvernamentale, păpuşi al căror creier îmbâcsit de religie şi naţionalism stupid să servească de instrument guvernanţilor. Până la finele primului an şcolar, numărul elevilor săi ajunse la 80, iar în anii următori şi până astăzi se înfiinţară peste 600 şcoli în toată Spania. Mai mult. Înaltele şi frumoasele sale învăţături trecură oceanul şi numeroase şcoli modeme se înfiinţară în America de Sud, Brazilia şi Argentina. Acum, de curând, s-au înfiinţat şi în Portugalia. Iată cine a fost Ferrer şi care au fost ideile lui. El nu era un anarhist, după cum a încercat să insinueze guvernul spaniol, după executare; el n-a înarmat braţul nimănui pentru a distruge, din contră, el era un adevărat creator de oameni li beri – cugetători, iubitori ai progresului şi dezrobirii maselor muncitoare. Ferrer a fost un revoluţionar în înţelesul ştiinţific al cuvântului. Dar tocmai prin faptul că, cu mijloacele sale ştiinţifice legale, smulgea mulţimea din ghearele călugărilor papistaşi atotputernici şi sugrumători de libertăţi care vedeau că le fuge terenul de sub picioare în faţa uimitoarei repeziciuni cu care se înmulţeau şcolile, tocmai din această cauză îi purtau ură şi căutau să-l piardă – ceea ce au şi încercat în anul 1906, cu ocazia unui atentat anarhist în contra regelui Alfons, dar despre care el nu avea nicio cunoştinţă. De astă dată, li se prezentară teren mai priincios. Ivindu- se răscoala la Barcelona şi în toată Catalonia (provincie) în urma nesocotitului război din Maroc cu care ocazie poporul se răzbună arzând vreo 40 de mănăstiri, popii denunţară pe Ferrer ca autor al revoluţiei şi prindeau momentul de a pune mâna pe el. În timpul acesta, Ferrer se afla în Anglia. Fatalitatea şi împrejurări familiale chemându-l în ţară, el se întoarse şi, auzind de acuzaţia ce i se aruncă în spate, ştiindu-se nevinovat, cu toată insistenţa amicilor săi se duse să protesteze. Cum ieşi în stradă, fii arestat şi băgat în fosta fortăreaţă Montjuich. Ştiind că lumea civilizată va protesta, reacţiunea a căutat să procedeze scurt cu dânsul. Fiind stare de asediu, fu judecat de tribunalul militar a căror negri judecători aveau sentinţa pe buze. Ferrer trebuie executat. Ca să-şi poată face cineva o idee de slabele învinovăţiri şi pentru care motive a fost împuşcat acest învăţat al lumii, dăm mai jos câteva fragmente din actul de acuzare, lată-le: „Avem mărturia consilierului comunal Don Narciso Berdaguer Callo care depune că după comunicări pe care nu le poate dovedi, dar pe care le crede juste (sic) răscoala a fost provocată de elemente anarhiste care erau conduse de Ferrer, Guardia şi Fabre.” “Consilierul comunal din Barcelona, don Emiliano Iglesias crede în mod vag că răsculaţii şi-au procurat banii de la cunoscutul anarhist Ferrer. “Mai este mărturia locotenentului de artilerie Alfredo Garcia Magallon, care a auzit de la un ziarist care şi acesta a auzit de la un altul, cum că, cu evenimentele din iulie (răscoala) s-au succedat sub conducerea şi ca o «afacere personală a lui Ferrer!» se dădu un avocat din oficiu, căpitanul Galceran. Aceasta numai ca o formalitate. Se întâmplă însă că acesta să fie un om drept şi cu conştiinţă şi ca atare voi să-l apere în mod conştiincios. El propuse mai mulţi martori în favoarea apărării. Se respinseră. În ziua judecării procesului, îl apără cu multă căldură şi spulberă cu argumente puternice toate acuzaţiile ce i se aduceau clientului său. Naivul avocat căuta să convingă pe judecători de nevinovăţia lui Ferrer; aceştia însă erau pasivi, „dădeau din umeri” şi respingeau cu perversitate argumentele apărării. După cum am spus, ei aveau sentinţa deja pronunţată şi începură chiar a prinde ură pe apărător că îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate misiunea. Ceva mai mult. După executarea lui Ferrer, îl căutau în nebunia lor, să-l dea în judecată aceluiaşi tribunal care, a condamnat pe Ferrer. Aceasta nu s-a întâmplat însă. Ferrer fu condamnat la moarte şi a doua zi, fară nicio amânare, fu scos în curtea închisorii şi împuşcat de un pluton de soldaţi. Pentru cei care i-au ridicat viaţa, martirul de la Barcelona a avut cuvinte dumnezeieşti: „Voi nu sunteţi de vină, dragii mei, a zis el, adresându-se soldaţilor, ţintiţi numai bine.” Dragii mei! Câţi nu pronunţă în viaţa lor aceste două cuvinte simple? Dar cine mai bine ca el a ştiut să dovedească aceasta prin fapte? Dar dacă împuşcarea i-a adus vreo suferinţă, acestui martir al nostru, ea a fost de mică însemnătate faţă de supliciul moral după condamnare şi înainte de moarte. El era de toţi cunoscut ca un convins ateu şi un înverşunat anti-clerical. Ar fi trebuit deci să-l lase în pace şi să-i respecte ultimile lui momente. Dar pentru ei, acesta era momentul cel mai priincios de a-şi bate joc de acela ce îi dispreţuise şi îi lovise în interes. Sub pretext de a-i da binecuvântarea şi mângâierea ce o primesc unii criminali de rând în asemenea ocazii în biserica închisorii, unde, cu toate protestările şi respingerile sale, a trebuit să rămână până în dimineaţa executării, înconjurat de acei diavoli pe care îi urâse toată viaţa, a fost silit acest om să gândească şi să pună pe hârtie ultimele sale hotărâri. Oroare! Numai ateul care se îngrozeşte la vederea bisericii, poate şti ce-a simţit acest om în acea îngrozitor de lungă noapte. Numai omul de ştiinţă, care se cutremură la vederea întunericului religios, poate simţi ce-a îndurat acest cugetător, închis şi înconjurat de făţărnicii apostoli ai fictivului dumnezeu. Moartea pentru el a fost curmarea unui supliciu de nefericit. Dispreţuiţi cu convingere minciuna religioasă, clerul şi pe dumnezeul plăsmuit de el. Veneraţi nemurirea lui Francisco Ferrer! P. I. („Calendarul Muncei”, nr. 20 pe anul 1910, pp. 68-72. Almanah apărut în decembrie 1909.)   [1]               Rubrică semnată de Panait Istrati cu pseudonimul Istrian.   [2]               Un om este un pseudonim mai puţin cunoscut - aproape deloc - al lui Panait Istrati.    

Scăpare de condei 1906-1916   În loc de prefaţă Pe Panait Istrati l-am văzut pentru prima dată la Brăila, în 1931. Mă plimbam cu tata pe strada Regală şi ne-am întâlnit în apropierea Cinematografului Comunal (azi Teatrul Maria Filotti), chiar lângă farmacia dlui Berechet, de unde scriitorul primea, uneori, gratuit medicamente. Istrati se cunoştea cu tata din 1910, căci într-un şopron părăginit aflat în curtea casei din Galaţi a bunicilor, cea de pe strada Rozelor, din spatele fostei Fabrici de Bomboane Sfaelos, el ascundea manifeste, operaţiune la care participau Ştefan Gheor- ghiu şi Jeaneta Maltus, ulterior soţ şi soţie. Apoi ne-am tot revăzut… Mă lua de la grădiniţa de copii a dnei Bercaru, situată pe bulevardul Carol, sau de acasă, din strada Griviţei, nu departe de plăcintăria lui kir Ni- kola – care-i trăsese de mult obloanele –, de fostul sediu al Sindicatului Muncitorilor Portuari şi de locuinţa zugravului Gheorghe Creţu, cel care lucrase cu Panaitache, cum i se spunea, la renovarea faimoasei case Hirschfeld de pe strada Sf. Nicolae. Cutreieram împreună mahalalele copilăriei şi adolescenţei lui brăilene şi-i ascultam poveştile. Pe atunci – aveam 5 ani! — Nu-mi puteam imagina că voi dedica atâţia ani din viaţă „ghicindu-i” pseudonimele, copiindu-i, ca un călugăr benedictin, articolele din ziare şi reviste în vederea tipăririi lor în volume. * Noi, brăilenii, suntem foarte mândri că în oraşul nostru, în 1821, Zaharia Caralechi a tipărit primul periodic din ţară, Biblioteca Românească, drept care, citirea presei mai vechi şi mai noi face parte, îndrăznesc să afirm, din spiritul locului. În anii ’80, stârnit de controversele ivite în legătură cu începuturile mişcării muncitoreşti din portul Brăilei, m-am apucat să cercetez anumite colecţii de ziare. Parcurgând, în cabinetul de microfilme al Bibliotecii Academiei Române, România Muncitoare, anul 1906, am dat de articolul „Regina Hotel”, semnat: R Istrate1. În anii următori, altele, semnate: P. Istr., P. Istrati, Is., Istrian, P.I., I. Delabrăila etc., tra- tând, aproape toate, problemele diferitelor categorii de lucrători sau prestatori de servicii din Brăila şi împrejurimi. Am copiat apoi articolele din Dimineaţa, Adevărul, Viaţa socială, Lupta zilnică ori Calendarul Muncii, care-i purtau semnătura sau se ştia că îi aparţin – este vorba, de exemplu, de cele semnate Cor. Sau Coresp. În Dimineaţa, cotidian la care Istrati colabora în calitate de corespondent. Am transcris şi articole semnate cu pseudonime „originale”, de pildă, Un cui, pomenite ulterior de autorul lor.2 Materialul adunat a intrat în cuprinsul volumului Panait Istrati, Publicistica de tinereţe (1906-1916), apărut în 1993, sub îngrijirea mea, la Editura Porto-Franco din Galaţi, în- tr-un tiraj de 15 000 de exemplare, epuizat la scurtă vreme după tipărire. Cartea a fost distinsă cu Premiul Panait Istrati, acordat de muncipalitatea Brăilei şi de instituţiile judeţene de resort ale Ministerului Culturii de atunci. S-a întâmplat apoi ca un om de cultură, apropiat sufleteşte, ştiindu-mă istratian împătimit, să mă îndemne „să pun la cale” următoarele volume, argumentând că, de regulă, întregul stârneşte mai mult interes decât partea şi că un asemenea demers, dus la bun sfârşit, ar fi deosebit de folositor istoriei presei scrise româneşti şi, implicit, universale. 1 în certificatul de botez, scriitorul figurează Gherasim Istrate, Panait fiind prenumele fratelui mai mare, decedat la câteva luni de la naştere. Dar toţi îl strigau Panait – şi aşa i-a rămas numele! 2 Vezi Ion Ursulescu, Panait Istrati – Pseudonime, Editura Istros, Brăila, 2002. M-am aruncat cu capul înainte, neştiind ce mă aşteaptă. Această aventură— căci aşa s-a dovedit! — S-a concretizat în aprox. 900 p. Mss, pe care le-am împărţit în două volume, corespunzând unui număr egal de „perioade” publicistice distincte, acoperind cea 18 ani. Una peste alta, strân- sesem material pentru trei volume: I – Scăpare de condei (1906-1916), reluând cartea tipărită la Galaţi, completată cu trei articole „descoperite” ulterior; II – între banchet şi ciomăgeală (1918-1930); şi III – Scrisoare deschisă oricui (1931-1935). Aşa cum am conceput lucrarea, un amplu studiu introductiv (aprox. 200 p. Mss.) prefaţa primul volum, în anexa celui de-al treilea intrând corespondenţa purtată de mine cu Dominique Foufelle şi Jean Hormière, preşedinţii succesivi ai Asociaţiei Les Amis de Panaït Istrati şi principalii editori francezi ai Cahiers Panaït Istrati, care m-au sprijinit concret cu informaţii utile şi xerocopii ale articolelor apărute în Occident sub semnătura lui. Se cuvine să-l menţionez şi pe Serghei Feodosiev, cel care mi-a remis o parte dintre articolele istratiene tipărite în presa sovietică în cele 16 luni petrecute de scriitor în U.R.S.S. În întreaga lucrare, numărul articolelor inedite în limba română este de cea 30. Editura Humanitas s-a oferit să publice primul volum în 2004, când aniversăm 120 de ani de la naşterea prozatorului, şi următoarele două în 2005, când comemorăm 70 de ani de la încetarea lui din viaţă. Am fost de acord să elimin din cuprinsul primului volum studiul introductiv, care ar face, eventual, obiectul unei micromonografii separate; de asemenea, paginile de corespondenţă cu cei doi francezi din anexa ultimului, precum şi prozele de ficţiune, asociabile mai degrabă literaturii beletristice decât publicisticii militante, de atitudine, definitorie pentru ziaristul Istrati. Am convenit ca fiecare volum să conţină o listă a titlurilor articolelor (şi referinţelor aferente) la care, din varii motive, nu am avut acces – fie lipsesc din colecţiile Bibliotecii Academiei Române/B.A.R./sau ale altor biblioteci publice, fie gradul de deteriorare a texte lor nu a permis transcrierea, fie, în sfârşit, nu le-am putut obţine din străinătate. Dacă în volumul I, ordinea tipăririi articolelor respectă cronologia apariţiei lor în periodice, pentru publicistica de maturitate am procedat după cum urmează: 1. Articolele datate (de autor), publicate antum, sunt tipărite în ordinea apariţiei în presă – precum în volumul I; 2. Articolele datate, publicate postum, sunt editate în ordinea datei scrierii; 3. Articolele nedatate, publicate postum, sunt tipărite la sfârşitul volumelor, înaintea prefeţelor. Din bibliografia care însoţea articolele, au fost reţinute, ca reper, datele primei apariţii. Pentru a se ajunge la o „integrală” a publicisticii lui Istrati, mai sunt multe de făcut. Este posibil ca titlurile semnate Rp. (Reporter), Cr., Cor., Coresp. În Adevărul (1910) ori România Muncitoare (1909,1910) sau altele nesemnate, care tratează tot chestiuni brăilene, să-i aparţină. Cercetarea altor colecţii de periodice din Elveţia, Franţa, Austria, Germania, Olanda sau din fosta U.R.S.S. Ar scoate probabil la iveală titluri de care istratienii de ieri şi de azi n-au auzit. De asemenea, parcurgerea fondurilor de corespondenţă inventariate pe numele scriitorului la Muzeul Literaturii Române şi Biblioteca Academiei Române sau aflate în arhive particulare din ţară ori de aiurea ar putea furniza informaţii utile în acest sens. Este o invitaţie deschisă oricui! Iar dacă Romain Rolland a refuzat „oricui, fără excepţie, orice drept de a vorbi în numele lui”, voi spune la rându-mi că nu am vorbit în numele lui Panait Istrati: el se află de sine stătător în această antologie. Ion Ursulescu Doresc să-mi exprim recunoştinţa şi să aduc mulţumiri tuturor iubitorilor operei lui Panait Istrati care m-au ajutat în realizarea acestei dificile lucrări – şi în mod special prietenilor trecuţi în eternitate: lui Alexandru Talex, care s-a dedicat editării cărţilor „genialului vagabond”, aproape de mine în primele faze de elaborare, şi lui Jean Hormière, care i-a preluat ştafeta, implicându-se trup şi suflet în demersul meu, cel care, în 1996, a ţinut să scrie Une pensée… în chip de preambul la publicistica istratiană de maturitate. I.U. Un gând…1 Dl Ion Ursulescu a luat hotărârea de a se consacra editării publicisticii lui Panait Istrati. După un prim volum reunind articolele apărute în presa românească înaintea plecării viitorului scriitor în Elveţia şi Franţa, d-sa abordează partea cea mai redutabilă. A-l reda integral pe jurnalistul Panait Istrati în perioada 1918-1935, presupune o muncă de cercetare „presărată” de nenumărate capcane. Cea mai grea ar fi dispersarea textelor, datorată peregrinărilor autorului. Ele au trebuit mai întâi regăsite, apoi recopiate, când mijloacele tehnice adecvate lipseau, şi, în final, verificate. Bogăţia şi diversitatea materialului impuneau respectarea cronologiei. Mai multe tipuri de lucrări au precedat-o pe cea a dlui Ursulescu. Fără a omite revistele (Manuscriptum etc.), cităm culegerile tematice structurate – limitate însă de opţiunea editorilor şi de „cerinţele” epocii – ale unor Alexandru Talex şi Alexandru Oprea, analizele lui Mircea Iorgulescu asupra primei maniere de scriere a jurnalistului Istrati şi, recent, resuscitarea articolelor din Cruciada Românismului în cartea îngrijită de Ciprian Moga. În Franţa, Asociaţia Prietenii lui Panait Istrati şi Caietele contribuie, în ultimii 25 de ani, la o nouă lectură a multor texte uitate. Cele trei volume de articole ale dlui Ursulescu vor uşura, desigur, munca cercetătorilor, dar principala lor calitate este aceea de a oferi atât celor interesaţi, cât şi prietenilor lui Panait 1 Versiunea românească aparţine Cristinei Aninoiu (n. I.U.). Istrati esenţa unei prestaţii publicistice care permite o mai bună urmărire a parcursului unui scriitor profund angajat în epocă de-a lungul a 30 de ani. În pofida riscurilor asumate de exprimarea aleasă – să ne gândim la vindicta definitivă pronunţată de Baudelaire împotriva jurnaliştilor… —, aceste texte permit cititorului o mai bună apreciere a onestităţii şi sincerităţii pătimaşe a lui Panait Istrati, pe care nicio dogmă nu le-a clintit nici- când, pe care nicio sentinţă „unică” nu le-a încătuşat nici- când. Prin el iubim România, o Românie nesigură, hărţuită, excesivă, infinit de generoasă. Astăzi, când o întorsătură a Istoriei îl readuce pe autorul Chirei Chiralina în prim-plan, aceste texte, chiar dacă nu reprezintă esenţa operei scriitorului, îi evidenţiază totuşi trăsătura cea mai pregnantă. Jean Hormière Preşedintele Asociaţiei Les Amis de Panait Istrati Notă asupra ediţiei Volumul I, Scăpare de condei, conţine 103 articole şi note publicate de Panait Istrati în periodicele România Muncitoare, Calendarul Muncii, Dimineaţa, Adevărul, Viaţa socială, Tribuna Transporturilor şi Lupta zilnică în anii 1906-1916. Ediţia de faţă este a 11-a, adăugită şi cu titlu schimbat, a celei1 apărute în 1993. Cu două excepţii, semnalate în note de subsol, textele au fost reconfruntate cu articolele originale. Dificultăţile de transcriere nu s-au datorat exclusiv proastei lizibilităţi, cauzată de gradul de deteriorare a suportului, vechi de aproape un secol, ci şi nivelului precar originar de redactare, frecventelor greşeli de tipar, derutante mai ales în redarea numelor proprii sau cifrelor, precum şi ignorării regulilor elementare de gramatică ori de punctuaţie. Intervenţiile, operate cu respectarea normelor în vigoare, au încercat să îndrepte aceste „neajunsuri”, păstrând însă, pe cât posibil, formele de limbă ale epocii şi ideolectele autorului. În ce priveşte notele de subsol, menţionăm că cele însoţite de n. I.U. Îi aparţin lui Ion Ursulescu, iar cele urmate de n. Red. Sunt ale redacţiei. Tipărirea publicisticii în tranşe face ca datele biografice ale lui Panait Istrati şi ale protagoniştilor citaţi şi în volumele următoare să se oprească la anul 1916, urmând a fi completate ulterior. 1 Vezi mai sus, p. 6. Ediţia de faţă nu reproduce următoarele două articole, tipărite în numere care lipsesc din colecţia României Muncitoare: 1. „După greva din Brăila: I. Au pierdut muncitorii brăi- leni sau au câştigat?”, VI, 29, 17 iun. 1910 (vezi mai jos, p. 188, n. 1); 2. „Din sanatoriu: Reflecţiile unui ofticos – Spre mai bine”, VII, 70, 9 nov. 1911 (vezi mai jos, p. 236, n. 1). Portretul lui Panait Istrati, datat 1910, este reprodus pe coperta I cu acordul Muzeului Literaturii Române. Mulţumirile Editurii se adresează dlui Ion Ursulescu, al cărui efort tenace pune la dispoziţia cititorilor o lectură interesantă. Redacţia REGINA HOTEL1 Bătaia şi darea afară din serviciu, fără plată, au devenit nişte lucruri atât de banale pentru lumea muncitoare, încât [le] trecem de multe ori cu vederea ca peste un fapt normal. Ceea ce s-a petrecut însă în acel local în ziua de 15/28 crt, şi al cărui martor ocular am fost, a trecut peste putinţa unei răbdări omeneşti. Fără vreo anunţare prealabilă, canalia-patron a acestui hotel şi restaurant, M. Schwartz, [îl] concediază pe chelnerul Apostolescu Vasile în ajunul sus-citatei date, spunân- du-i să vie a doua zi să-şi ia plata. Victima nu protestează, ci a doua zi se prezintă şi se vede sub nas cu un cont în care constată: Din două luni de serviciu a 30 [de] lei, total 60 [de] lei, luat 24, minus, şi are să mai ia 13 lei. Restul de 23 de lei — Lipsa argintăriei din inventar, spărturi etc. Nenorocitul explică patronului că micile spărturi se cuprind în suma de mai sus, de 24 de lei, iar cât priveşte argintăria din inventar, nici nu i-a dat-o în primire, nici nu a revizuit-o acum, la plecare; prin urmare, de unde reţinerea sumei de 23 [de] lei? Dar d [omnul] nu voieşte să ştie de lucrul acesta şi spune că aceasta e suma din care, colac peste pupăză, mai rupe 3 lei din motive explicabile sieşi. La răspunsul ce chelne 1 Apărut în R (omânia) M (uncitoare), II, 38, 19-26 nov.; semnat: P. Istrate, Constanţa (n. I.U.). RM, tipărită săptămânal la Bucureşti, era, din 1905, organul central al sindicatelor şi organizaţiilor social-democrate (n. Red). Rul îl dădu, că nu pleacă până ce nu i se va achita adevărata sumă, bestia se repezi asupra nevinovatului om şi, în faţa noastră, care nu ne aşteptam la atâta josnicie de caracter şi împietriţi de groază, îl scaldă într-o adevărată baie de palme, limpezindu-l apoi în pumni. Fusei atât de uluit de iuţeala faptului, încât nu venii la realitate decât atunci când mizerabilul mă zgudui de mână, somându-mă să-l dau afară, drept care răspuns, mă retră- sei la o parte, revoltat. Vrednică de plâns în halul în care era, victima nu contenea a-şi cere dreptul, întrebându-ne pe noi dacă nu are dreptate, căci tânăr şi destul de naiv, nu făcuse practica vieţii şi nu avea la spate, ca alţii, un voluminos dosar de asemenea fapte, crezând că el este primul. „Ce crezi”, zise hoţomanul, „vrei să-ţi plătesc cu zorul? Nu vreau să-ţi dau banii şi gata; aşa fac la toţi, pentru ce să vă dau leafă? Dacă nu-ţi place, reclamă!” „Da, voi reclama”, zise nefericitul. Dar cui să reclame? Acelora care frecventează localul său şi le deschide sticle [le] de şampanie? încunoştinţez pe tovarăşii chelneri, atât din Constanţa, cât şi din alte părţi, [că] dacă nu vor să cadă în ghearele acestui mizerabil şi brută cu chip de om, să se ferească de a călca în acest local infernal. Cele de mai sus le scriu şi subscriu fără teamă, chiar fiind în serviciu în acest local, garantând de exactitatea celor spuse chiar când cineva i-ar arunca în nas această foaie. BISERICĂ ŞI POPI1 Când noi adăugăm lângă duşmanii şi speculatorii cei mai înverşunaţi ai poporului şi şarlatania popească; când noi susţinem cu îndârjire că aşa-zisul lăcaş al Domnului, Biserica, nu mai este decât un murdar mijloc de speculaţie rentabilă; când strigăm, în fine, necontenit că pretinşii apostoli de astăzi ai lui Christ nu sunt decât nişte hoţi ordinari care, sub aripa guvernului, profită de slăbiciunea şi inconştienţa poporului, exploatându-l în modul cel mai revoltător; când spunem toate astea, zic, acei ale căror interese sunt periclitate de lumina binefăcătoare ce noi o semănăm ne aruncă anatema în faţă, ne dese [în] nează (pe noi) ca duşmani ai plebei, ne califică de venetici, eretici etc., etc. Popii, în lăcomia lor de câştig şi îngroziţi de cele ce au păţit colegii lor în Apus, comit atât de multe imprudenţe, încât numai acel ce ar vrea să fie orb nu le-ar vedea. Însă aceste lăcomii ale lor noi le vedem la oraş, unde ei sunt mai băgători de seamă, iar noi ne mulţumim a trece cu scârbă peste ele. Dusu-s-a însă cineva la ţară, unde primarul, singurul stăpân absolut, se linge pe bot cu cele ce scapă printre degetele sfinţiei sale şi face coada pleaşcă? Nu. Dacă m-aş duce să fac o statistică, să zic aşa, în genul acesta prin ţară, nu aş crede să găsesc o comună unde ţăranii să nu se plângă de popa lor. Dar să venim la fapte… Dacă cele ce am de relatat mai jos ar fi fost nişte mârşă- venii ca cele ce am văzut prin oraşe, n-aş fi scris, ele fiind destul de cunoscute de toţi. Aci însă ele au [înjtrecut limitele, şi eu am pierdut răbdarea. Împrejurări fericite m-au determinat să mă duc zilele trecute, ca un om bine cunoscut, în comuna Cotu Lung, judeţul Brăila. Aci, convorbind, un grup de săteni mi-au adus la cunoştinţă următoarele isprăvi ale preotului lor: 1. Femeile sătenilor din sus-citata comună, după vechiul obicei, se duc la biserică la anumite zile cu o tavă de colivă, prescuri, vin, fructe etc., spre a fi binecuvântate de popă, ca apoi să le împărţească copiilor şi cerşetorilor. Aci, ipocritul de popă Matei Oprişenescu, după ce le descântă în grabă, curăţă de pe tavă tot ce e mai bun şi apoi deşartă într-o târnă aproape toată coliva, spre indignarea bietelor femei. Ducându-se un ţăran la el acasă pentru oarecari treburi, vede coliva dată la găini şi porci, iar prescurile, tăiate mărunt şi date la cai. „Dar bine, părinte”, zise omul, „d-ta iei toate acestea de la noi pentru a le da la dobitoace, în loc să le laşi spre a le da femeile oamenilor săraci?” „Ce te priveşte pe tine? Fă-te şi tu popă!” 2. Acest popă nu face o înmormântare fără 35 [de] lei. Murind femeia săteanului Sima Marin, iar acesta fiind, ca fiecare sătean, de altfel, om sărac, afurisitul de popă, cu toate rugămintele, nu a voit să facă înmormântarea până nu i s-a completat sus-zisa sumă. Întrebându-i de ce nu reclamă, mi-au răspuns: „Am reclamat, dar ce să facem dacă are spete?” La obiecţia ce oamenii i-au făcut-o, că ce să facă cu mortul dacă el nu voieşte să-l îngroape, le-a răspuns: „Ce-mi pasă mie? Puneţi-l în pod!” Auziţi, muncitori? Când nu aveţi bani pentru popă, pu- neţi-vă morţii în pod – aceasta v-o recomandă smintitul preot din comuna Cotu Lung. Iar dacă un om ar voi să îngroape un mort fără popă, i s-ar striga din răsputeri: Nelegiuire, profanare, păgân ş.a. în.D. 3. Tot acest popă, care din amvon propovăduieşte morala şi tună contra adulterului – Nelegiuire! —, îşi violează copila crescută de dânsul şi, acoperindu-şi odioasa faptă cu bani, o aruncă în spinarea unui tânăr ţăran. Fapt petrecut acum câtva timp, ştiut şi de comunele vecine şi declarat, ca şi cele de mai sus, de următorii săteni, pe care-i citez ca martori în susţinerea celor scrise de mine: Vasile Latu, Ion Ţigănuş, Sima Marin, Niculae Marincă, săteni din comfuna] Cotu Lung. Şi aci, tovarăşi, am ridicat numai un colţ al vălului ce acoperă putreziciunea popească. Ce frumoase surprize ne-ar aştepta dacă am cerceta şi prin alte puncte ale ţării? Să luăm aminte, deci, şi să ne debarasăm cu indignare de nişte prejudecăţi ce v-au dominat atâtea secole şi care sunt atât de vătămătoare progresului pentru care luptăm spre a ajunge la completa noastră emancipare. Îmi însum [sici] personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor. ISPRAVA D [OMNU] LUI IORGA1 Dl Iorga a ridicat la Cameră drapelul antisemitismului. La discuţia legii de reorganizare a armatei, d-sa a propus, într-un potop de fraze lungi şi deşirate, ca şi de afirmări neadevărate şi injurioase, ca evreii să fie alungaţi din armată. După d-sa, ca şi după toţi antisemiţii, nu e primejdie mai mare pentru ţară, pentru „neamul românesc”, decât evreul militar. Şi ca să dovedească aceasta, d-sa a alergat până şi în Japonia ca s-o ia drept martoră. De data asta însă i s-a înfundat. Dl Sturzda2 l-a luat din scurt, l-a dat, cum s-ar spune, în tărbacă. Om fără răspundere, grandoman, vorbitor nemăsurat, ponegritorul lui Mihai Viteazul în faţa străinilor, comediant de stradă, ridicul etc., etc., micul prim-ministru nu s-a oprit deloc, deşi nu ştim dacă aşa scrie la Evanghelie. D-sa a cerut să nu li se strice rostul când au atâtea chestiuni la ordinea zilei. Cum vedeţi, dl Sturdza nu s-a încercat să răspundă „argumentelor” antisemite ale dlui Iorga. Să nu ni se strice rostul, a strigat dl Sturdza, să fim lăsaţi în pace să ne facem treburile! Căci în fond, şi d-sa, şi toată şleahta liberală e de partea dlui Iorga; şi unii, şi alţii sunt antisemiţi când e vorba 1 Apărut în RM, IV, 4, 23-30 mart.; nesemnat (n. I.U.). 2 Referire la Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), în 1908, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi pentru a patra oară prim-ministru – vezi şi mai jos, p. 211 (n. Red.). De interese meschine, de demagogie electorală etc., etc. Când e vorba însă să se declare în public, să-i audă străinătatea, de care se tem ca de foc, atunci îşi vâră capul în cenuşă. Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanţii, să nu se compromită în faţa Europei – de altfel, sunt aşa de compromişi liberalii noştri, încât nu mai au cum să se mai compromită. De dreptul pe care îl au evreii în ţară, de nelegiuirea ce ar rezulta din alungarea lor din armată – căci serviciul militar le dă un drept care odată va trebui să le fie recunoscut –, de spiritul sălbatec, de hotentot, al acestei cerinţe antisemite, de aceasta nu s-a suflat niciun cuvânt. Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanţii. CORPORAŢIILOR1 Pe ziua de 27 septembrie s-au prezentat la noua fabrică de cuie doi huligani de la corporaţia mecanicilor, cu portofoliul la subţioară, să încarce banii de la muncitori. Trebuie multe pentru iarnă: şoşoni, paltoane etc., dar din în- tâmplare, aicea nu „a fătat bălaia” 2; căci observând muncitorii şi protestând, au spus patronului3 că încasatorii corporaţiilor n-au niciun drept să intre în fabrici. Patronul atuncea le-a spus că muncitorii industriei mari nu intră în Legea meseriilor. Dar d [om] nii huligani au răspuns că este o lege nouă. Atuncea patronul i-a trimis să caute legea nouă şi pe urmă să vină la încasări. Noi credem însă că nu o vor găsi. 1 Notă apărută în RM, IV, 41, 5 oct., la rubrica „Din ţară – Brăila”; semnată: Un cui. Istrati era secretarul Sindicatului Muncitorilor de la Fabrica de Cuie. Din august 1908, RM se tipărea bisăptămânal («. Red.). 2 expresie echivalentă cu „a înţărcat bălaia” (n. Red.). 3 Nedelcu P. Chercea – vezi mai jos, pp. 107-108 (n. Red.). AL X [-LEA] CONGRES AL PARTIDULUI SOCIALIST ITALIAN1 Importanţa Congresului din Florenţa nu este mai puţin mică ca a celui din Nümberg, mai ales că nuanţele de tactică sunt cu mult mai pronunţate la tovfarăşii] italieni decât la [cei] germani. Cu toată decizia şi cu toată lupta dintre grupe – pe care temperamentul italian o face foarte aprigă –, partidul influenţează destul de mult asupra politicii ţării, şi majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică. Tendinţe. Forţa partidului După tactica ce preferă, căci scopul rămâne neclintit acelaşi, grupele şi-au luat denumirile următoare: Reformiştii (Turati2, Bissolati3, Treves4 etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor şi sunt convinşi că cea mai bună tactică este aceea care te face mai uşor să le cucereşti (posi- bilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile, în anumite cazuri, de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susţine autonomia secţiunilor. Grupul acesta a mers crescând şi în număr, şi în influenţă, iar azi îşi are majoritatea în Congres. Revoluţionarii sau intransigenţii (Lazzari etc.). O mică, dar viguroasă falangă care se conduce şi apără spiritul pur al socialismului tradiţional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor şi ministerelor, sunt pentru disciplina cea mai 1 Apărut în RM, IV, 44, 16 oct., la rubrica „Congresele”; semnat: Is. (n. I.U.) 2 Filippo Turati (1857-1932), unul dintre fondatorii Partidului Socialist Italian (1892); în perioada fascistă s-a refugiat în Franţa (n. Red.). 3 Leonida Bissolatti-Bergamaschi (1857-1920), unul dintre fondatorii P.S.I. Şi al organului acestuia, Avanti!; ministru în anii 1916-1918 (ti. Red.). 4 Claudio Treves (1869-1933), publicist, directorul ziarului Avanti! (1909-1912); în 1926 emigrat în Franţa (n. Red.). Nemiloasă, control continuu al partidului şi deputaţilor, critică acerbă [a] sistemului etatist, obstrucţie parlamentară. Integraliştii (Ferri1, Morgari etc.) sunt împăciuitorii primelor două grupări. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendinţe, dar în realitate formează o masă flotantă, mişcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări. Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului [pe] care acum o au reformiştii. În fine, Sindicaliştii (Labrio- la2, De Ambris etc.) au ieşit, [în] afară de un grup napoli- tan, toţi din partid – în care Labriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul îşi va grăbi mersul spre putere în acelaşi timp cu lichidarea sa definitivă. * Toate tendinţele enumerate se agită asupra următoarelor forţe: La 1904, partidul număra 45 800 [de] aderenţi, repartizaţi în 1330 [de] secţiuni. De atunci, însă, se observă o scădere, aşa că la Congresul acesta, partidul numără numai 41 594 [de] membri în 1282 [de] secţiuni. Explicaţia stă în luptele interne care la Congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliştilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul posedă 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanţi şi grupează în organizaţii 1/20 din muncitori. Partidul mai numără cinci cotidiene şi vreo sută [de] săpt [ămânale] – apoi multe ziare satirice. Dezbaterile Administraţia Florenţei fiind radical-socialistă, oraşul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale, în mare 1 Enrico Ferri (1856-1929), de profesie jurist; directorul oficiosului Avanti! în anii 1900-1905 (n. Red.). 2 Arturo Labriola (1873-1951), de profesie avocat; militant socialist şi antifascist, ministru al Muncii; după 1948, senator de drept (n. Red.). Ţinută, au dat onorurile, iar primarul oraşului a ţinut să [le] prezinte celor 800 [de] delegaţi omagiul populaţiei. Bătrânul luptător Andrea Costa1 prezidează. „Proletariatul”, spune dânsul, „ne priveşte cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever şi just. S-a zis că Conferinţa Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea, şi noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acel din Modena, al Confederaţiei Muncii.” Bergamano aminteşte că, în 1903, socialiştii au oprit călătoria ţarului în Italia. D. Sanctio propune, şi Congresul aclamă, o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud. 1. După ce se face raportul administrativ şi moral al partidului, se încinge o discuţie foarte aprinsă, în care sindicaliştii sunt aproape maltrataţi asupra direcţiei urmate de partid. Turati reproşează că direcţiunea nu a rezolvat chestiunea din Milano, unde reformiştii sunt excluşi din partid. El se declară reprezentant al grupei reformiste din Milano. Preşedintele spune că Congresul, prin aplauzele unanime, a admis grupele milaneze. Modigliani2 spune că direcţiunea nu a ştiut să se opună relelor sindicaliştilor. Lazzari. La Milano, grupele reformiste trebuie să se unească cu celelalte. 2. O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui Avanti! Ziarul are un deficit de 80 000 [de] lei şi o pierdere de fonduri de 35 000. Cetăţeanul Bergamamo, care împrumutase ziarului 10 000 [de] lei, renunţă la ei. Face la fel Mungini, tot pentru 10 000, Angelonio renunţă la 3000 [de] lei, şi încă o sumă de creditori renunţă la mari sume. Acest sacrificiu şi urcarea cărţii de adeziune la 1,50 vor uşura soarta ziarului. 1 Andrea Costa (1851-1910), unul dintre fondatorii şi propagatorii socialismului în Italia deputat, preşedintele Camerei (1908) – n. Red. 2 Emanuele Modigliani (1872-1947), deputat socialist; a emigrat în Franţa în momentul instaurării fascismului (ti. Red.). 3. Raportorul chestiunii „relaţiilor partidului cu organizaţiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederaţiei Italiene a Muncii; aşa că reiese clar stadiul acestor relaţii. El s-a exprimat energic contra grevei generale, care nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepţionale, altfel e o hoţie de forţe. Langolaudi, revoluţionar, voieşte „libertatea luptei de clasă”, şi nu codificarea ei. Reiese că revoluţionarii sunt sindicalişti şi stau în partid cu speranţa de a-l revoluţionariza. Chieni, deputat, muncitor de docuri. Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbeşte de maturitatea conştiinţei proletariatului, dar care e această maturitate? Proletarul trece prin trei faze: când el a servit în uzină şi înjură afară pe patron; când, ajutat de partidul socialist, el luptă pentru revendicări; şi când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucereşte îmbunătăţiri fără să fie însufleţit de un ideal, de o credinţă, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea, ameliorarea obţinută nu e urmată de studii sau de o înălţare morală, ea e risipită în viţiu. (’Ovaţii interminabile au salutat superbul discurs.) Dugan. Nu trebuie a cădea din greşeala sindicalismului revoluţionar în aceea a sindicalismului] reformist. Organizaţiile muncitoare să fie, înainte de toate, socialiste. Graziadei1. Organizaţiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în organizaţii, numai oameni de o singură clasă, deci numai ele pot face adevărata politică de clasă. Turati arată că integraliştii au îndeplinit un rol frumos, şi-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegrare. Revoluţionarii au devenit semirevoluţionari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendinţă de „concentraţie” – şi pe asta e bazată tactica reformiştilor, căci aşa este situaţia momentului. 1 Antonio Graziadei (1873-1953), economist cu vederi socialiste; deputat (1910-1926) – n. Red. Rezoluţiile Casa socialiştilor. S-au subscris obligaţiuni de 25 [de] lei pentru clădirea ei la Roma. Contra ţarului. Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus şi să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a ţarului. Anticlericalismul. Interzicerea congregaţiilor. Învăţămân- tul laic. Antimilitarismul. Amânată pentru viitorul congres. Politica comunală. Congresul consilierilor com [unali] socialişti o va lua în dezbatere. Statutele partidului. Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea. Direcţia lui Avanti! Chesti [une] a cea mai arzătoare care a sancţionat victoria reformiştilor. Bissolati e aclamat director. Ordinea de zi se declară: contra sindicalismului revoluţionar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naţionalizate, pe motiv că e o luptă contra însăşi a colectivităţii, contra opoziţiei perpetue. Conform deciziilor Congr [esului] din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-şi alege dintre ei membri în Parlament. Această ordine de zi a reformiştilor a fost admisă prin 18 252 [de] voci. Ordinea integralistă a obţinut 5384 [de] voci, şi cea intransigentă, 5927. * Au rămas opuse acum numai două tendinţe: sindicalismul şi reformismul, foarte neegale însă, căci triumful acesteia din urmă se datoreşte în special Confederaţiei Muncii, care până acum conţine voinţa majorităţii puternice a muncitorimii italiene. LACU SĂRAT1 Un accident care, dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu, ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri a avut loc zilele trecute în localitate. Faptele stau astfel… În urma luării de către stat a staţiunilor balneare, s-a pus aci în reparaţie generală stabilimentul băilor, ridicân- du-se o schelă cvadrilateră pentru a servi la montarea unui horn de o greutate enormă, ce serveşte maşinii de pompat. Această schelă, cu o înălţime de vreo 15 în, stătu mai multe săptămâni în picioare, fără a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie, când, dezlănţuindu-se o furtună relativ de mică intensitate şi numai de 10 minute, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor, devenind o enormă grămadă de grinzi şi scânduri în neregulă. Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puţin simţ într-însul şi-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupaţi cu aşezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omeneşti! Fiind aci izolat, nu ştiu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt şi sub ce impresie. Sigur, nimic senzaţional! Ştiu însă că a doua zi, toţi interesaţii direct au regretat. Ce? Că prăbuşirea schelei va întârzia cu 10-15 zile deschiderea staţiunii, şi astfel vor fi loviţi în pungă. Putea să-şi frângă gâtul şi un regiment de lucrători, numai schela să fi rămas neatinsă. DIN LUMEA SERVITORILOR1 Există în societatea noastră o nenorocită clasă de oameni, o breaslă, mai bine zis, de care nimeni nu se interesează şi care zace în amorţire departe de poteca ce duce pe calea emancipării: breasla servitorilor. Desconsiderată şi ocolită de cei ce sufăr ca şi dânsa, hulită şi batjocorită de toţi parveniţii, speculată de trântorii tuturor birourilor de plasare, ea se găseşte mai mult decât oricare alta la bunul plac al acelora ce ne sug măduva oaselor; şi ca o ironie a sorţii lor, ziarele au scris cândva că „servitorii cer preţuri exagerate, fac nazuri şi te părăsesc la cea mai mică observaţie ce le-ai făcut etc.”. Rândurile de mai jos au menirea de a da acestor afirmări cea mai formală dezminţire. Fiindcă am trăit o parte din viaţă în mijlocul lor şi am îmbrăţişat aproape toate ramurile meseriei de servitor, sunt sigur că nimeni nu mă va contrazice, acestea fiind văzute şi suferite, iar nu informaţii culese de ici, de colo. Negreşit, spaţiul nu-mi permite a face o descriere în general; mă voi ocupa însă de cei mai nenorociţi dintr-înşii, care au nenorocirea de a-şi „ofili” viaţa prin hoteluri. Plasarea oamenilor din aceste localuri se face în modul cel mai revoltător. După ce că leafa de 10-15 fr [anci] pe lună (la hoteluri mari, nimic) ce ţi-o oferă antreprenorul e numai o formalitate – căci la ieşire ţi se opreşte contra a diferite obiecte crăpate şi plătite în repeţite rânduri de alţii –, apoi, taxa de plasare o plăteşti numai tu, servitor, şi anticipat, pe când patronul, nimic; iar taxa pentru o plasare la hotel e mult mai mare ca aceea la o casă particulară, din care plăteşte şi stăpânul jumătate. Şi aci, ca în toate părţile, se vede indiferenţa ce o au autorităţile faţă de acest soi de speculanţi, cărora le lasă mână liberă asupra servitorilor, ducând lucrurile până acolo, că o sumă oarecare de oameni nu-i costă aproape nimic în raport cu serviciile aduse, în schimb lăsându-i pe aceştia să se despăgubească întinzând mâna în faţa tuturor pasagerilor ce se perindă prin hotel. Numărul camerelor dintr-un etaj la care face de serviciu un om şi o femeie variază în general între 15 şi 25 de încăperi, în timp ce, în sezon, acest camere sunt încontinuu ocupate. Poate să-şi facă acum oricine o idee de munca titanică ce trebuie să depuie această nefericită pereche pentru curăţenia camerelor şi satisfacerea diferitelor cerinţe ale pasagerilor unui întreg etaj. Şi să ferească sfântul să rămâie cineva nemulţumit: eşti imediat zvârlit afară ca un câine. De la 4 ore dim [ineaţa] până la 12 noaptea, muncile acestea întrec limitele forţelor omeneşti – şi după 20 de ore de trudă, când îşi văd patul, nenorociţii cad mai rău ca vitele de la jug; şi de câte ori nu-i apucă zorii zilei îmbrăcaţi cum s-au trântit de cu seară! A-i curăţi zilnic camera, hainele şi ghetele, a-i răspunde instantaneu la orice chemare, a alerga într-un suflet când te trimite undeva şi, la plecare, după ce i-ai pus bagajul la trăsură, să aştepţi smerit să-ţi arunce un mizerabil franc – aceasta e culmea laşităţii! În acel moment degradator, omul [îşi] pierde conştiinţa de sine şi se simte şi mai umilit, şi mai înjosit decât câinele care îţi linge gheata după ce, cu un minut înainte, îl rostogoliseşi cu o lovitură de picior. Omul devine inferior animalului. Iată, în câteva rânduri, în ce noroi se tăvălesc acei oameni ajunşi a-şi vinde braţele în serviciul hotelului! Într-un număr viitor voi cita un caz şi voi dezvălui nişte fapte care merită toată luarea-aminte. CUM TRĂIEŞTE BREASLA SERVITORILOR HOTEL POPESCU, LACU SĂRAT1 P Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce [-l] duc servitorii, promisesem că voi reveni spre a cita un caz din sute altele şi pentru a da o probă de lăcomie şi moralitate burgheză; iar pentru a ilustra şi mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi şi mai cunoscut hotel din această staţiune, care a fost şi este exploatat de însuşi proprietarul său, dl C. Popescu, fost sergent de stradă în tinereţe – iar soţia sa, guvernantă –, fost mulţi ani librar destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi! Să nu se creadă că gravitatea faptelor mai jos enumerate vor aduce vreo ştirbire moralităţii acestui escroc şi nesăţios exploatator: ele sunt de notorietate publică; şi cine nu ştie, sau cine mai poate ţine cont, de câte ori s-a perindat prin faţa instanţelor noastre judecătoreşti ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înşelat dânsul – şi de cine n-a fost dat în judecată? Şi cum s-ar putea să roşească sau să se revolte de aceste rânduri nişte oameni care, cu toată bogăţia lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câştiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziţia sa în societate, nu-i e ruşine a-şi înşela portarul cu 50 [de] b [ani], du- blându-i costul unui sfert de kil de gudron? Dar să vedem prin ce metode s-a mai procopsit această „splendidă pereche” pe lângă înşelăciunile săvârşite printre cei avuţi. Să vedem cum s-a purtat el faţă de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi. 1 Sub acest titlu, la rubrica „Din câmpul muncii”, s-au tipărit două articole în două numere consecutive ale ziarului (n. Red.). 2 Apărut în RM, V, 28, 7 iun.; semnat: P. Istr., Brăila (n. I.U.). Cu o lună înainte de deschiderea fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul şi nimic” în lumea asta, după acei purtători de braţe aducătoare de aur. Atunci el îşi pune tot talentu-i blestemat în acţiune. Pentru a fi concis, prin înseşi cuvintele lui voi arăta cum [îi] ademeneşte pe acei ce nenorocirea îi scoate în cale: „E drept”, zice el, „luna asta, până la 1 mai, vom munci cu toţii la curăţirea şi aranjarea hotelului. Leafă nu aveţi decât 15 fr [anci] pe lună şi mâncare, dar nu vă uitaţi la asta, nu luna asta e câştigul; de la deschidere şi până la 1 septembrie, curat îmbrăcaţi şi prin puţină muncă, la toamnă vă veţi trezi fiecare cu câte 5[00]-600 de lei în buzunar, cu care puteţi petrece boiereşte iarna, aşteptând sezonul următor. Câte cuvinte, atâtea minciuni – şi scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune şi neraţionament matur. Posturi sunt la acest hotel pentru şapte bărbaţi şi şase femei, dar speculantul trece peste această sumă cu încă trei-patru inşi pentru luna de curăţenie; şi dacă s-a întâmplat să poată răbda toţi până la deschidere, apoi atunci ştie d-lui să facă vânt la ce e de prisos şi să reţie tot ce a fost mai bivol şi mai răbdător. Această sumă de oameni trebuie într-o lună să dea gata 100 şi ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări etc. Aceşti oameni trebuie să fie şi servitori — Să scuture, să spele, să aşeze –, şi meseriaşi – să zidească, să vopsească, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuşi, pa- voazatori, electricieni etc. Meseriaşi cu adevărat nu calcă niciodată în casa asta. II1 Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii şi diferite sisteme de avari, dar cearceafuri în loc de plafoane şi tinichele în loc de duşumele nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste. În adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta 10 în.P. De plafon zidit; [pe] restul, pe unde a picat tencuiala, s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie, şi din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul, şezând tranchil în pat, cu o uruitu- ră, un pârâit, şi apoi sculându-se cu cearceaful în cap, neştiind dacă e în Lacu Sărat sau în Messina. Acelaşi lucru cu duşumelele. Fiind putrede şi nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bat tinichele unde e scân- dura putredă şi se scufundă piciorul; şi acum, întreaga casă nu are nicio scândură bună, tinichelele se aşază unele peste altele. De la 4 dimineaţa şi până la 8 seara, când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 16 ceasuri, mai rău decât calul de la tramvai. Hrana, spun cu siguranţă că de-ar vedea-o Nababul1, cu toată arta sa de a da „pandişpan” ţăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte şi ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea2 a dispreţuit-o şi ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun de pus în bătaia tunurilor de la Stăneşti3. Pe lângă aceasta, mizerabilii nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ţi-ai cumpărat din buzunarul tău, şi de multe ori, oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură! Şi dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „Dacă-ţi place; aşa-i la mine, lac să fie, că broaşte, berechet.” 1 Poreclă dată latifundiarului Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), ex-lider al Partidului Conservator şi prim-ministru (n. Red.). 2 Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), critic literar şi sociolog; unul dintre teoreticienii şi conducătorii social-democraţiei române, prezent în publicaţiile având această orientare (n. Red.). 3 Sat în judeţul Ilfov supus represaliilor în timpul răscoalei din 1907 (n. Red.). Partea cea mai grozavă însă stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-şi pierde numai timpul şi sănătatea, dar şi… cinstea. Cleptomania patroanei acestui infern [i-] a târât pe mulţi servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariţia a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă, crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câţi ţalchelneri1 nu şi-au pierdut garanţia – şi iată în ce mod. Restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea ţalchelneru- lui angajat o garanţie oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri, şervete etc., garanţia e pierdută. Lipsa aceasta victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu ştie că argintăria şi celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele, lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner. Din cauza aceasta, acum niciun ţalchelner nu mai vine la acest restaurant, iar când se hotărăşte la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia şi el parte la pierzanie.    gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

O noapte in balti de Panait Istrati - COPILĂRIA LUI ADRIAN ZOGRAFI   Viaţa unchiului Dumitru şi a familiei sale era o adevărată robie. Tot câştigul muncii lor era înghiţit de veşnicele datorii către proprietarul moşiei şi către stat. Pentru ei era grâul cel mai frumos, porumbul cel mai bun, laptele vacii, ouăle şi găinile. Pentru locuitorii magherniţei, ciorbă de fasole şi o mămăligă rea.   Viaţa aceasta învrăjbea pe oameni. Unchiul Dumitru se îmbăta duminica şi îşi bătea nevasta care, de frică, se ascundea prin vecini. Pentru dânsul, orice pricină era binevenită: dacă i se părea că femeia aprinde focul prea încet, unchiul, cu lovituri de cizmă, o trimitea cu capul în cenuşa vetrei. Atunci bătrâna mamă se supăra, lua cobiliţa şi croia fiului său câteva ciomege, pe care acesta le primea, râzând.   — Beţivule!… Câtă vreme sunteţi îndrăgostiţi, scoateţi limba de un cot, iar după ce puneţi mâna pe fată, nu vă mai uitaţi la ea nici ca la o căţea!   Trimiteau apoi pe micul Adrian s-o cheme pe oropsită, care, plângând, îşi ridica poalele şi arăta soacră-si coapsele pline de vânătăi.   — N-aş fi crezut că Dumitru al meu o să mă bată aşa! scâncea ea.   — Ce vrei, fata mamei! Ştiai bine că suntem săraci lipiţi pământului. Nu trebuia să-l iei! Sărăcia cu iubirea nu duc niciodată trai bun. Asta s-o ţii minte pentru copiii tăi.   Cu toate că avea şaptezeci de ani, bătrâna făcea tot ce putea ca să-i uşureze pe copii de sărăcia pe care le-o lăsase moştenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe câmp, îşi luase sarcina gospodăriei: gătea, spăla, îngrijea de vite şi de ţânci. Şi, cum voia să adune ceva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna ei, erau întrebuinţate să strângă spicele de grâu în urma secerătorilor, să adune smocurile de lână pe care oile le lăsau în scaieţi şi să culeagă păpădia care creşte pe marginea şanţurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi şi să le descânte. Seara, la cină, socotindu-se o gură de prisos, nu se atingea nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. Se mulţumea cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, acel susai despre care cărţile civilizate spun că „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă”.   De două ori pe săptămână, bătrâna, încovoindu-se sub greutatea cobiliţei prea încărcată, străbătea cei cinci kilometri care despărţea satul lor de piaţa Brăilei, la amiază se întorcea cu treizeci de parale înnodate în colţul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani o vedeai săpând un puţ, pe la răspântiile drumurilor bătute de cărăuşi, sau cumpărând, fie un pat, cu toate albiturile lui, pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă cu viţelul de curând fătat, pe care o dădea de pomană vreunei văduve împovărată de copii.   Se întâmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strângea banii, şi atunci se duceau pe gârlă şi puţul, şi patul, şi vaca. Atunci sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămânile. Se plimba, galbenă şi tristă, ţinându-şi gura cu mâna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.   Adrian, nepotul cel mic – care fusese crescut aci la ţară, până la şapte ani şi care revenea mai târziu să-şi petreacă vacanţele de şcolar – era martorul blestemăţiilor unchiului Dumitru, dar acestea nu-l împiedecau să-l iubească…   De altfel, orice s-ar crede, toată lumea îl iubea pe Dumitru, începând cu nevasta bătută şi cu mama furată şi sfârşind cu ţăranii, care îl chemau la toate praznicele şi nunţile. Era un muncitor fără pereche şi, apoi, cânta din fluier ca nimeni altul în tot ţinutul. Coasa lui era în fruntea cosaşilor şi fluierul lui îndemna la joc, chiar şi pe cei mai bătrâni ori mai ursuzi.   Afară de asta era un om cu lipici. Deşi părea posac, avea în el un haz stăpânit. Semăna a ţigan, cu faţa lui smeadă, cu sprâncenele stufoase şi veşnic încruntate, şi cu glumele lui neaşteptate.   Adrian îl iubea: şi unchiul îşi iubea nepotul. Erau tovarăşi. Câteodată, micul tovarăş îl mustra pe cel mare, pentru brutalitatea lui faţă de nevastă, dar unchiul răspundea:   — Însoară-te şi pe urmă să vorbeşti. Femeia e lucrul dracului.   — Atunci de ce te-ai însurat?   — Fiindcă aşa se cade. Acolo ajungem cu toţii. Mai târziu bagi de seamă că trebuie să lucrezi pentru doi, pentru zece. Atunci bei ca să uiţi şi baţi ca să te uşurezi…   Adrian nu se mulţumea cu aceste răspunsuri: ori de câte ori unchiul îşi bătea nevasta, el se aşeza în faţa acesteia, ştiind bine că Dumitru nu era în stare să-l lovească. Într-adevăr, ţăranul iubea pe fiul surorii sale mai mari ca pe copiii lui şi îi trecea toate toanele, mergând până a-l însoţi „de hatâr”, când se ducea să-şi facă micile nevoi. Patima copilului era să se afle totdeauna şi peste tot lângă unchiu-său, dar mai ales atunci când acesta lua puşca pentru a trage în sturzii care mâncau strugurii, sau când înhăma, ca să meargă la tăiat stuf ori papură în bălţi.   Ah, nopţile acelea, în întinsele mlaştini de la gura Siretului! Cum ar fi putut Adrian să le uite!   Unchiul Dumitru nu era „învoit” să taie în baltă. Permisul costa un pol pe an, şi el n-avea de unde să-l dea. De aceea pleca pe înserate, pentru ca, după ce tăia o parte din noapte, să poată ajunge în piaţa oraşului învecinat, înainte de ziuă.   Adrian mirosea că „e rost de baltă”, după pregătirile ce se făceau în ziua plecării: se dădea cailor mai multă hrană şi pe urmă erau lăsaţi să se odihnească, apoi, umpleau traista cu un codru mare de mămăligă, ceapă şi sare. Băutură – o ploscă cu apă.   Dar cea mai sigură dovadă că unchiul pleca la „tăiat”, Adrian o vedea în hainele de cerşetor pe care Dumitru le îmbrăca, precum şi în chipul lui care devenea dureros de îngrijorat, căci nu se ştia niciodată cum o să se termine treaba. Unchiul se ducea să fure, fura ceea ce stăpânul moşiei nu muncise niciodată, nici nu însămânţase. Uneori, în loc să ajungă dimineaţa la târg, se pomeneau în curtea boierului, cu căruţa şi cu caii confiscaţi. Turcul care păzea mlaştinile, îi prinsese. Un nechezat de cal era de-ajuns, ca să-i dea de gol.   Într-o seară, unchiul Dumitru şi cu Adrian plecaseră târziu, ca să nu fie văzuţi de vecini. Erau şapte kilometri până la bălţi. Noapte caldă de iunie, cer înstelat. Unchiul mâna, fuma şi tăcea, în timp ce Adrian asculta vâjâitul vântului în urechi şi nu scotea o vorbă.   Odată ajunşi în împărăţia tăcerii, deshămară caii şi îi legară de căruţă, cu traista de ovăz pe după cap. Pe urmă, Dumitru intră în baltă, cu târpanul în mână.   Trebuia să se ducă departe, să intre în apă până la genunchi, până la burtă chiar, fiindcă la mal furtul putea fi uşor descoperit. Dar unchiul era voinic, întreprinzător: pentru a tăia cel mai bun stuf şi pentru a câştiga patru lei în piaţă, nu şovăia să pătrundă cât de adânc.   Plecând, îi spuse încet lui Adrian:   — Fii cu băgare de seamă la cai… Dacă vezi că-i apucă neastâmpărul, mai dă-le o mână de ovăz, mai ales celui din dreapta, care e nărăvaş. Vezi să nu adormi, că răceşti.   Să adoarmă Adrian? Dar ar fi fost o nebunie! El aştepta numai ca unchiul să întoarcă spatele şi să se facă nevăzut, pentru a se simţi stăpânul cailor, al căruţei, al nesfârşitei întinderi mlăştinoase, şi chiar al vântului şi al cerului cu stelele sale „fără număr”, cum spunea bunica.   În seara aceea, ca şi cum inima îi prezicea nenorocirea ce urma să se întâmple, nu avea chef să „poruncească” stihiilor, aşa cum făcea de obicei. În picioare, în căruţă, urmări cu privirea înaintarea unchiului după mişcarea trestiilor înalte, pe care ţăranul le înlătura, pentru a-şi deschide drum, pe urmă rămase nemişcat. Din când în când, zburau gâşte şi raţe sălbatice, scoase din tufişuri şi speriate din somnul lor de acest noptatec musafir, se ridicau în aer cu largi bătăi de aripi.   În lumina lunii, Adrian le privea cu înfrigurare. Îi venea să le strige: „Luaţi-mă şi pe mine!”   Adierea uşoară şi murmurul păpurişului îi gâdilau simţurile într-atât, încât îl făceau să-şi piardă noţiunea de loc şi de timp. Ar fi putut să rămână aşa nemişcat clipe îndelungate, căci clipele acestea nu le găsea în viaţa urâtă de toate zilele, plină de ţipete şi de sudălmi. Când vreo cucuvaie străpungea tăcerea cu chiotele ei cobitoare, Adrian tresărea ca din somn.   Dumitru plecase de mult. Adrian ţinea privirea aţintită către vârfurile stufişului, care trebuiau să se aplece mai mult la întoarcerea unchiului, din pricina maldărilor pe care acesta le târa cu el. Mişcarea se trăda de foarte departe, pe urmă devenea din ce în ce mai lămurită, până când, în sfârşit, îmbrâncind în dreapta şi în stânga, unchiul se ivea. S-a ivit şi în noaptea aceea, dar era deja obosit după primul drum. Se udase până la piept, iar sudoarea curgea şiroaie de pe el.   — Ah, e greu de data asta… spuse el, dând drumul să-i cadă la picioare maldării şi târpanul. Apele sunt înalte şi cojanii au „ciordit” tot ce era mai uşor de tăiat. Trebuie să mă duc tocmai la dracu, ca să găsesc stuf bun!   Se aşeză, se şterse şi-şi răsuci o ţigară. Pe urmă vorbi ca pentru el însuşi:   — Nu voi putea să tai mult, în noaptea asta… O cărucioară de trei lei, cel mult… Şi întorcându-se către Adrian: Ei, nu ţi-e foame? Hai să îmbucăm ceva!   Strivi o ceapă între palmele sale, o sără, şi-i dădu jumătate nepotului, în chip de friptură. Mâncară cu poftă, apoi traseră un gât din ploscă.   — Sunt liniştiţi caii?   — Da, răspunse Adrian, dar cel din dreapta nu mănâncă şi ciuleşte mereu urechile la vânt.   — Ticălosul!   Luă târpanul şi plecă pentru al doilea drum. La fiecare drum aducea doi maldări sub braţe, aşa că seara, la întoarcerea din târg, spunea:   — Era o încărcătură de zece, douăsprezece, de cincisprezece drumuri. Şi aceasta, pentru trei, patru sau cinci lei câştig şi cu preţul unor chinuri şi nenorociri fără seamă, cum s-a întâmplat în noaptea aceea.   Era la al şaselea drum şi Dumitru nici nu se depărtase bine, când un nechezat pătrunzător rupse tăcerea şi îl împietri pe loc. Lui Adrian îi îngheţă sângele: el cunoştea furia unchiului. Acesta se întoarse cu mâinile goale, întunecat. Vorbi cu voce blândă calului vinovat, celui din dreapta:   — Ei, Doamne Dumnezeule! N-ai vrea să-mi faci vreo poznă… Ce-ţi lipseşte? Îl îngriji, îl mângâie şi, plecând, spuse lui Adrian. Stai pe lângă el… Îi e urât şi lui… Nu-l lăsa din ochi. Numai vreo câţiva maldări să mai tai, ca să nu fim de râsul târgului, şi plecăm. Dar abia dispăru în desiş, că se şi întoarse în fugă: calul nechezase din nou!   — Precista mă-ti, acuşi îţi mănânc urechile! Na, dacă-i aşa!   Şi aruncându-se asupra calului, îi dădu un picior în burtă, care răsună dureros. Bietul animal tresări din pricina loviturii şi întoarse capul, pentru a privi cu ochii lui inteligenţi pe acela care îl bătuse. Adrian tremura, ca şi cum ar fi primit el piciorul în pântece. Se rugă de unchiu-său să nu mai dea în cal.   — Să înhămăm, spuse ţăranul, nu mai e nimic de făcut, o să ne dea de gol… Paştele mă-si, m-a făcut să-mi pierd noaptea degeaba!   Porniră. Era încă întuneric. Dar, nici n-apucară să iasă bine din baltă şi calul nărăvaş se opri, nemaivoind să tragă. Tropăi pe loc, umflă nările şi ciuli urechile la vânt. Dumitru rămase pe gânduri.   Adrian îl întrebă:   — De ce face aşa, unchiule?   — Fiindcă-i armăsar şi trebuie să fi mirosit vreo iapă prin împrejurimi: trebuie să fie vreun ţăran pe-aici, aproape, cu o iapă. Ah, o să se sfârşească rău în noaptea asta!   Unchiul Dumitru se închină de trei ori, descoperindu-se:   — Doamne, fereşte-ne de nenorocire! şi scuipă într-o parte: Ptiu, drace, du-te pe pustii!   Luă armăsarul de frâu şi merse aşa o bucată de drum. Deodată, animalul necheză de două ori pe rând, în mâna stăpânului său. Omul simţi că i se face părul măciucă. Sângele i se urcă la cap. Începu să lovească orbeşte, întâi cu pumnii, cu picioarele, apoi cu un retevei smuls din căruţă şi care se rupse în două.   Calul înnebuni de durere, tovarăşul său se înfricoşă de asemeni, şi ambii porniră într-o goană turbată. Părăsiră drumul şi o luară pe o potecă înţelenită, în care unchiul nu putu să-i mai stăpânească. Armăsarul necheza fără încetare şi târa căruţa spre baltă, în timp ce Dumitru, luptând să-l readucă pe şosea, se vedea covârşit, aproape să fie strivit, cu hainele făcute zdrenţe şi cu un crac de pantalon pierdut în fugă.   Atunci se întâmplă ceva groaznic: tot alergând, Dumitru înfipse târpanul în burta armăsarului, care se opri pe loc. Tăişul sfâşie toată lungimea burţii, care se goli de măruntaie. Animalul căzu ca trăsnit.   Adrian scoase un ţipăt şi leşină peste grămada de stuf.   Fu deşteptat de un zgomot de voci.   Slab luminaţi de primele licăriri ale zorilor, unchiul Dumitru şi paznicul bălţilor vorbeau în picioare, în faţa stârvului calului ce zăcea într-un lac de sânge, cu maţele risipite în jurul lui.   — Fii bun, Osman, spunea unchiul, nu mă duce la curte. Am destule belele pe cap, după cum vezi. Hai, fii bun, Osman! Turcul, uriaş, cu puşca pe un umăr, cu traista de merinde pe celălalt, cu faţa arămie şi păroasă, cu ochii negri şi inteligenţi, încrucişă braţele în faţa nenorocirii şi spuse într-o românească stricată:   — Fimi bun… Nu putem fim buni, bre, Dumitru. Boier plăteşte, boier slujeşte!   — N-o să sărăcească boierul!   — Evet! Boier bogat, ma, Dâmnâzeu chior! Pe urmă, privind cu ochii speriaţi calul înjunghiat, rosti hotărârea, care uşură sufletul îndurerat al lui Dumitru. Haide, fugim! Ma, nu vorbeşti nimic!   Şi întorcând spatele, se depărtă cu paşi greoi.   Dumitru îşi părăsi tovarăşul care îi muncise atâta vreme, se înhămă în locul lui şi luă drumul satului, după ce mai întâi, descărcă stuful.   Luceafărul, cu strălucirea sa de opal, se arăta la orizontul însângerat, când Adrian, cu multă greutate, se despărţi de cel mai bun prieten al copilăriei sale, de roibul frumos, cu mersul mândru, cu ochii vii, cu sângele clocotind în vine, care târa cu dispreţ hodoroaga cu patru roate. Copilul urmă căruţa unchiului Dumitru, cum urmezi un dric. Şi, din nou, în deznădejdea sa, se reîntoarse, după douăzeci de paşi, la animalul trântit în iarbă, sărută nebuneşte ochii aceia închişi pe veci şi udă cu lacrimile sale botul, pe care îl mângâiase de atâtea ori.   Apoi, mergând de-a-ndăratelea, privi cum spaţiul se măreşte între ei şi „cea mai nobilă cucerire” a omului ignobil, până când locul groazei dispăru.   Convoiul funebru străbătea acum o pădurice de mărăcini, de tufişuri şi de arbuşti. Dimineaţa, orăcăitul broaştelor, cântecele privighetorilor şi mierlelor, aţipeau somnoroase. Dar nu tăcuseră de tot, când piţigoiul, prepeliţa, grangurul reluară concertul întrerupt, îmbăindu-se în aerul proaspăt şi curat al dimineţii, pe care îl umpleau cu flecăreala lor veselă şi felurită, cu imnurile lor de slavă către Domnul.   În cer şi pe pământ, viaţa îşi relua cursul, înălţa cânturi sincere, chema la fericire, în timp ce omul semăna moartea şi se scobora mai jos decât vita.   Drumul lui moş Dumitru trecea prin faţa cârciumii fratelui său mai mare, înstăritul moş Anghel. Când se opri, istovit, pentru a bea un pahar, Anghel era de mult sculat şi îşi vedea de treburi. Proaspăt bărbierit, cu părul şi barba frumos pieptănate, el alerga de colo-colo, cu mânecile sumese, orânduindu-şi „bateria”. Dumitru intră în prăvălie, ca un automat. Anghel, miop, îşi întâmpină fratele îngânând un cântec, dar numaidecât se dădu înapoi, înfricoşat de înfăţişarea pământie şi de hainele însângerate ale lui Dumitru.   — Ce-ai făcut, nenorocitule?   Adrian se aruncă de gâtul cârciumarului, plângând:   — A… omorât… armăsarul, unchiule!   Ţăranul, stând pe bancă şi privind pământul, întări:   — Da, am omorât armăsarul… Anghel dezmierdă copilul şi o zbughi afară, ca să se convingă: văzu hamul din dreapta liber şi calul desperecheat, care îşi pleca trist capul. Reveni cu paşi domoli, cu faţa galbenă, mut, turnă ţuică şi bău cu fratele său. Acesta îi povesti pe scurt ce se petrecuse şi sfârşi cu glasul stins:   — Iată… Asta e soarta mea. Niciodată n-o să mai am un cal aşa de frumos… Avea numai şapte ani. Pe urmă, privindu-şi mâinile pline de sânge… Am mâncat susai cu oţet şi mămăligă, ca să-l cumpăr. Am vrut să-l am! Nu-mi plac gloabele.   Anghel se ridică, în toată mândra lui statură, ţinând mâinile în buzunarul pantalonului…   — Dumitre!… Ascultă: îţi dau calul meu, care nu-i o gloabă… Ia-l îndată! Celălalt, abătut, cu ochii în pământ, gemu printre dinţi:   — Nu vreau calul tău… Bunul Anghel s-aştepta la acest răspuns. Dumitru nu voise niciodată să primească ceva de la el. Cu toate acestea stărui:   — Haide, nu fi încăpăţânat! Îţi cumpăr unul, dacă nu vrei pe-al meu.   — Ţine-ţi banii…   — Ce ai să faci atunci? Îţi trebuie încă un cal, ca să te hrăneşti.   Sleit, Dumitru, murmură cu voce stinsă:   — Ce-am să fac? Ei bine, să-ţi spun: am să încarc puşca cu alice de lup: am să pândesc într-o noapte pe moşierul nostru, în şanţul pe lângă care trece cu gabrioleta, şi am să-i scuip două focuri în şale. Iată ce-am să fac…   — Şi ai să înfunzi puşcăria…   — Şi am să înfund puşcăria… SFARSIT gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

POPAS LÂNGĂ O MARE AMINTIRE... Am fost martorul ultimilor ani de viaţă ai lui Panait Istrati. Perioadă dintre cele mai agitate şi mai controversate. O întâmplare obişnuită a creat împrejurarea de a fi implicat în biografia sa: Într‑o revistă ce abia apăruse, scrisesem o „cronică” despre Biroul de plasare, — reflecţii de cititor despre un autor în a cărui gândire şi aprecieri despre lume şi viaţă mă regăseam, dându‑mi răspunsuri pe care le căutam. În plus, îl iubeam şi pentru faptul de‑a fi declarat că rostul scrierilor sale nu e de a distra pe oameni sau a le specula — cu profit — metehnele, ci de a‑i educa frăţeşte cu exemplele propriei sale experienţe. Panait Istrati a citit rândurile mele şi — gest puţin obişnuit la scriitorii noştri — mi‑a trimis ultima sa carte apărută la Paris (Mediterranee, lever du soleil) cu o dedicaţie: „Lui Alexandru Talex, cu amicală stimă pentru felul cum a înţeles să judece un om şi viaţa în critica Biroului de plasare. Panait Istrati, 3 decembrie 1934”. Nu‑mi închipuiam că l‑aş fi putut cunoaşte. Care scriitor de al nostru ar fi catadixit să‑şi piardă vremea cu un începător în ale vieţii? Destinul sau întâmplarea avea să mă dezică. „Vânător” de oameni, el m‑a căutat la tipografia unde lucram revista — două zile după ce primisem cartea. Îmi amintesc cum toţi lucrătorii mă strigau exaltaţi: „La telefon! Te caută Panait Istrati!” Nu bănuiam că în acele clipe mi se hotăra soarta. Am vorbit cu el... Eram eu, cel care‑i răspundea? Şi m‑a poftit la el acasă, în strada Paleologu nr. 3, nu departe de Calea Moşilor, unde ocupa un mic apartament, la etajul cinci. Şi în seara lui 6 decembrie 1934, când împlineam douăzeci şi cinci de ani, i‑am păşit pragul. Mă aştepta în camera sa de lucru, lungit pe un divan‑studio. În stânga patului, biroul pe care se aflau frumos rânduite uneltele de scris, iar înapoia lui biblioteca, de mărime medie, pe ale cărei rafturi se aliniau diferite titluri ale operei sale, tipărite în mai toate limbile pământului. O lumină molcomă îmbrăţişa încă­perea, îndemnând la lung taifas sau spovedanie, la visare cu ochi deschişi; într‑o altă seară mi‑a şi spus: „Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului.” Dar să nu mă depărtez. M-a întâmpinat cu vorbele: „Haide, măi frăţioare, de când te aştept!”... S-a scuzat apoi că tuberculoza nu‑i îngăduia să stea decât lungit în pat; că se sufoca după prima sută de paşi; că termometrul o lua razna, îndată ce se înfierbânta la vorbă sau la scris. Şi m‑a poftit la spovedanie. Cum aveam o puzderie de proiecte, dar neînsemnate realizări, excursia prin înlăuntrul meu a fost scurtă. Ceva ce mocnea nerostit în mine, i‑a aţâţat interesul, dezlăn­ţuind avalanşa destăinuirilor sale: despre „fericirea” de‑a fi scriitor, tipărit în aproape toate limbile şi ignorat în ţara sa, unde în zece ani nu‑i apăruse decât vreo patru‑cinci cărţi; despre „lumea scriitoricească a Occidentului” care făcuse din artă „un mijloc de îmbogăţire, descriind în mod neutru, dar cu sos excitant viciile stăpânilor”; despre prăbuşirea credinţei sale în destinul mai bun al omenirii. „Am vagabondat, ca să aflu în oameni un pic de adevăr... Lumea nu piere atât de foame, de boală, de războaie, cât piere din neputinţa de a‑şi da inima pe faţă.” L-am părăsit târziu, după miezul nopţii. La plecare, mi‑a spus, zâmbind: „După cele scrise în revistă, te credeam mai în vârstă”. Am revenit a doua zi şi în fiecare din cele următoare, până la începutul acelui întunecat şi hain april 1935. Cu pasiunea ucenicului devotat, i‑am ţinut tovărăşie credincioasă, fascinat de vorbirea lui, care îmi împărtăşea experienţa unei vieţi dăruite generos setei de Frumos, de Dreptate şi Libertate, de Prietenie şi Dragoste pentru om. Întâlnisem în sfârşit un reazim în viforniţa vieţii, prietenul hărăzit de soarta oricărui muritor, pe care îl aştepţi încordat şi el dă peste tine, dacă ai şansă. Prietenul „care îţi uşurează povara inimii, dându‑ţi-o în schimb pe a sa”. Eu am avut această şansă. Povara inimii lui Panait mi‑a fost uneori peste puteri. I-am făcut faţă, învăţând tot din experienţa lui. „Spune‑mi ce eşti în stare să sacrifici pentru dragostea ta, şi am să‑ţi răspund dacă iubeşti cu adevărat sau e simplă vorbărie”. Avea o vitalitate fără seamăn. Contagioasă. A suferit cumplit pentru credinţa sa în artă. Socotea suferinţa „focul purificator” care ne curăţă de humă, mântuindu‑ne de „grijile mărunte”, dându‑ne „putere şi libertate”. Într‑un cuvânt, numai calea suferinţei duce nemijlocit către fericirea şi durerea de a fi om. „Inima noastră — spunea Panait Istrati — nu bate pentru noi, ci pentru toate câte se află dincolo de noi”. Mi‑l reamintesc, de parcă ne‑am fi despărţit ieri. Înalt, scheletic. Pe obraz, cu însemnele încrâncenărilor de pe parcursul vieţii, iar sub bărbie uşoara dâră a trecerii pe lângă moarte, la început de ianuarie 1921; ochii căprui — cale regală spre inima‑i îmbrăţişată de un foc nestins; mâinile, cu degete lungi şi subţiri, ale căror palme — arate parcă cu plugul — speriau pe chiromanţi; părul bogat, dat pe spate, din care o şuviţă i se prelingea pe tâmpla stângă, atunci când discuţiile urcau spre piscuri sau când însingurarea îi amurgea luminile feţii. Într‑o seară, a scos din sertarul biroului o lungă spovedanie către un prieten din ţară. Pagini tulburătoare despre ce însemna viaţa lui de om şi de artist, în acei ani — drama singurătăţii unui om calcinat şi nedreptăţit de propria‑i încredere şi dragoste în oameni. Un „simplu şi anonim oftat de om” — cum o spunea el însuşi — şi pe care posteritatea este bine să‑l cunoască în cruda lui realitate: „Ah, ce trist e să‑ţi smulgi singur frumoasele pene de struţ, cu care ai plecat în viaţă! Ce trist e să‑ţi dărâmi idolii, să constaţi hidoşenia firii umane şi să‑ţi întorci faţa cu dezgust! Şi dacă cel puţin ai putea trăi ultimile‑ţi zile de deznădejde, bucurându‑te de o sănătate care să‑ţi îngăduie să‑ţi mai îneci amarul într‑un pahar cu vin, ori în fum de ţigare... Eu n‑am mai pus ţigăruşe în gură de la Crăciunul anului 1931. Mă înşel în schimb cu o pipă, căci nu pot scrie o linie, fără să trag un fum, fie şi numai cu buzele... Cât despre băutură, numai cu un prieten beam un pahar de inimă albastră, nu pentru plăcerea băuturii. Astăzi nu‑mi mai e îngăduit. Din martie[1], am simţit că trupul meu intră în ultima fază a bolii. Până în iunie, am mai târât‑o, jumătate în pat, jumătate pe picioare. Din iulie însă, când am venit aici[2], iată şapte luni de boală la pat. Ba am mai îngropat în pustiul ăsta şi o biată fiinţă tânără, plină de legitime dorinţi de viaţă orăşenească, obligând‑o să-şi întrerupă studiile, să‑şi nimicească o speranţă de viitor şi să lâncezească lângă un ofticos, uitat de lume, veşnic pornit pe harţag şi care, murind mâine, nu‑i va lăsa decât vreo trei sute de mii de lei datorii la «Rieder» şi alte două sute în ţară. Totuşi, lumea mă crede bogat, văzându‑mă darnic... Sunt de trei ani în ţară, şi se zice că am prieteni, nu numai duşmani, prieteni buni ca Mihai şi alţii, care au condei şi editori, dar care din ei s‑a gândit să mă reamintească, din vreme în vreme, publicului cititor sau să mă recomande unei edituri? Nici unul! O tăcere de mormânt domneşte la noi deasupra numelui meu, chiar şi atunci când în străinătate ziare europene vorbesc de mine, cum e cazul de câte ori public o carte, ori ţin o conferinţă. Aşa că e natural ca un Georgescu de la «Cugetarea» sau cei de la «Eminescu» să‑mi spună: «Nu mai putem publica nimic de dumneata, fiindcă nu exişti pentru nici un ziar, nici o revistă de la noi. Desigur, am lovit şi lovesc mereu în tagma fabricanţilor de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald şi fără ură permanentă. Izbesc şi uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece şi cu ură de moarte. În străinătate, aceiaşi oameni, aceeaşi ură. De la Romain Rolland şi până la ultimul «rollandist» în care am lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmăreşte. Această ură nu încetează nici azi, când se ştie în Franţa, în mod public, că sunt greu bolnav... Foştii prieteni nu mi‑o iartă, deşi le‑am dat semne vizibile că nu‑s om care clocesc în puful înăbuşitor al urii. Aşa trăiesc de trei ani încoace. Am fost respins de la porţile Egiptului, am fost dat jos din tren, de lângă nevastă, în vara lui 1931, la Postumia şi refulat la Liubliana, când am rămas fără bilet... N-am avut în toată vremea asta un om, unul singur, căruia să‑mi deschid sufletul. Toţi erau ori ocupaţi, ori indiferenţi, ori duşmani.” Iată imaginea adevărată — eroică în suferinţă, în puritatea şi credinţa neabătută în om, în prietenie — a celui ce a fost Panait Istrati în perioada anilor 1930-1935. Şi totuşi — încolţit de boală, de lipsuri materiale şi de neprieteni — el a avut puterea fizică şi forţa artistică, ca în aceşti ultimi ani de viaţă să înceapă un nou ciclu al operei (Viaţa lui Adrian Zografi), din care au apărut patru volume[3]; să transpună în româneşte alte cinci cărţi[4], scrise în limba franceză; să desfăşoare o susţinută şi valoroasă activitate de publicist în presa literară română şi franceză (interviuri, profesiuni de credinţă, evocări, articole de opinie), care îi aduceau zilnic un impresionant număr de scrisori de pretutindeni, — oameni sim­pli ce îşi mărturiseau bucuria de a‑l fi citit. Să fie, oare, aceasta ima­ginea unui „om sfârşit care nu mai putea scrie”, imagine pe care unii dintre exegeţii săi s‑au străduit să o încetăţenească? Era obsedat să‑şi termine opera. N-a putut s‑o facă, din cauza tuberculozei care l‑a secerat la 16 aprilie 1935. Nu obişnuia să „înceapă” o carte. Toate au dospit mai întâi în conştiinţa sa, l‑au opresat şi când perioada de gestaţie s‑a încheiat, le‑a aşternut pe hârtie „dintr‑un foc”. Ameliorându‑i-se sănătatea la începutul anului 1933, a simţit nevoia de a scrie şi l‑a anunţat pe editor: „De ce? Pur şi simplu pentru că, la fel cu toţi imbecilii de artişti, îmi închipui că am o operă de terminat. E o stupiditate, dar mi‑a intrat în cap. Sunt obsedat de ea. De multă vreme. Din totdeauna. În momentul de faţă, trei lucrări sunt gata în mintea mea şi nu‑mi dau pace: volumul 3 din Mediterranee (Adrian şi Mihail vagabondează timp de cinci ani pe malurile Mediteranei; va fi o feerie povestită chiar de Adrian); volumul 4 în derivă (Mihail moare, iar Adrian devine o epavă între anii 1909-1919, dată la care îşi pierde mama şi‑l descoperă pe Jean-Christophe) şi volumul 5 Mama (roman semi‑ţărănesc, semi‑orăşenesc al vieţii unei sărmane mame). Vor mai fi încă două volume, în Care Adrian devine scriitor francez şi se duce în Rusia, de unde se înapoiază spre a muri. Dar, în acest răstimp, el a scris şi a lăsat o operă în cinci‑şase volume: Operele postume ale lui Adrian Zografi (romane în care descrie, între altele, „muncitorul ajuns la putere şi spune cu acest prilej şi bune şi rele”). Aprilie 1935. Bolnav mai grav ca niciodată, Panait Istrati se zbătea, strângând în mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieţi. Ani de‑a rândul trăise învecinat cu moartea. Dar, aşa veşnic umbrit de ea, Panait avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care încă se agăţau pri­virile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viaţă. Îl revăd parcă aievea... Venisem în după‑amiaza aceea, la sfârşit de martie... Trecuse cu bine criza de sciatică. Întins pe patul de suferinţă, ochii îi alergară spre ai noştri, ni‑i sfredeli cu sufletul pe buze, cercând parcă să sur­prindă din tristeţea ce ne podidea lacrimile, gândul că‑l socoteam poate învins de aceea cu care se luptase treizeci de ani în şir şi o ţintuise locului... — „Nu! Nu! Nu am să mor! Nu vreau să mor! Am scăpat din strânsoarea primejdiei! Mi‑e mult mai bine! Ţin, cu orice preţ, să sărut un mugure al acestei primăveri!” Apoi, adresându‑mi-se: — „Să dai la gazetă ştirea că Panait Istrati a învins şi de astă dată moartea!” Am rămas singuri. Mă uit în ochii lui. Slăbit amarnic, vigoarea îi e intactă. Neras, barba i‑a albit. Zâmbeşte încurcat. Din cochetărie? Poate! Avea în înfăţişare nu ştiu ce „distincţie, moştenită de la vreun strămoş îndepărtat. Mă aşez lângă el, pe marginea patului. Deodată pieptul i se învolburează, ca valurile unei mări ce prevestesc furtuna, îi simt mâna cum i se înnoadă, ca o iederă sprintenă, printre degetele‑mi înfiorate şi, răspunzând unui apel nerostit, mă aplec, îi sărut pleoapele ostenite şi‑mi culc capul îngreunat de spaime pe braţele sale.   Ah, braţele acelea de proletar trudit Ce au zugrăvit Au scris şi au logodit Pe Chira Chiralina Cu Orientul roş şi cu lumina...   ★ În România dintre cele două războaie, Panait Istrati a fost atacat de presa reacţionară, hăituit de bandele huliganice şi de Siguranţă, ameninţat cu arestarea sau expulzarea, ţinut în carantină la hotarele literaturii române, cedat literaturii franceze cu destulă grabă şi uşurare. Un ziar din epocă, analizând „cazul” său, preciza între altele: (...) „ceea ce i se reproşează, mai ales şi nu i se va ierta niciodată, este faptul de a fi reuşit el, un simplu om din popor, acolo unde universitari de‑ai noştri şi câţiva pretinşi literatori intelectuali au eşuat lamentabil”. Dreptate a început să i se facă lui Panait Istrati, în zilele noastre. Reeditarea operelor sale a fost precedată de apariţia articolului Valo­rificarea moştenirii literare („Scânteia”, 26 septembrie 1956), care aprecia că „deşi scrisă în limba franceză, opera lui Panait Istrati poartă un puternic caracter naţional (...) şi merită interesul corespunzător al edi­torilor şi istoricilor literari.” Ca urmare a acestei recomandări, apar — la sfârşitul anului 1957 — primele două reeditări din opera lui Panait Istrati: Chira Chiralina şi alte povestiri şi Ciulinii Bărăganului, prefaţate, respectiv de Ioan Roman şi Mircea Zaciu. Cum era şi firesc, reeditările au restituit ver­siuni româneşti datorate autorului, cu excepţia Ciulinilor Bărăganului, unde doar primul capitol fusese tradus de autor. În următorii ani, au apărut alte câteva reeditări din operă, tot ver­siuni româneşti aparţinând autorului: Ţaţa Minca, Nemurire, Cine e autorul lui „Hamlet” (în colecţiile „Romanul de dragoste”, „Biblioteca şcolarului”, „Biblioteca pentru toţi copiii”). Iar în anul 1969 sunt reunite, în culegerea antologică Pentru a fi iubit pământul, articole şi reportaje apărute în presa timpului (română şi franceză). De asemenea, trebuie menţionat ca un fapt pozitiv şi importantul număr de scrisori şi manuscrise inedite publicate postmortem în presa noastră literară, care au îmbogăţit istoria literară cu preţioase date despre viaţa şi opera scriitorului brăilean. (Vezi bibliografia de la Addenda prezentei ediţii.) În 1964 apare prima monografie românească: Al. Oprea — Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, amplificată şi reeditată în 1976 şi 1984. Cu ocazia documentării monografice, Al. Oprea descoperă în Arhiva CC. al P.C.R. (fond 95, dosar 5796) un document de excepţională însemnătate: Dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, publicat — din păcate — parţial în revista „Manuscriptum” (nr. 3/1974) şi care cuprinde note şi rapoarte ale faimoasei poliţii politice secrete, care l‑a supravegheat cu rigurozitate timp de zece ani (1925-1935). Supravegherea a continuat şi după moartea scriitorului, fiind urmăriţi toţi cei ce s‑au ocupat de comemorări, aniversări, articole în presă etc. În comentariul ce însoţeşte publicarea acestui „dosar” se apreciază că documentele descoperite atestă „negru pe alb” nu numai că Panait Istrati nu a fost un „provocator”, un „vândut”, un „agent secret” şi „trădător” — cum s‑a afirmat în epocă şi mai târziu — ci că era urmărit nemilos de poliţie, care îi spiona orice mişcare, îi viola corespondenţa, fiind considerat „un ins de o periculozitate extremă pentru sigu­ranţa statului burghez”. În concluzie se apreciază că „dosarul” repre­zintă „noi dovezi pe care le invocăm în faţa tribunalului imparţial al istoriei, în vederea unei definitive şi drepte judecări a cazului său”, creat cu premeditare de campania calomnioasă a lui Henri Barbusse, prin faimosul său articol Le Haidouk de la Sigouranza („Monde”, 22 februarie 1935). Judecata imparţială a istoriei are loc patru ani mai târziu de la publicarea acestui „dosar”. La propunerea lui Marcel Mermoz, preşedin­tele asociaţiei „Les amis de Panait Istrati”, am tradus în limba fran­ceză toate documentele apărute în revista „Manuscriptum”, însoţindu‑le şi cu o minuţioasă „radiografie” care analizează netemeinicia acuzaţiilor lui Barbusse. Ambele texte au apărut în publicaţia trimestrială a asocia­ţiei „Les Cahiers Panait Istrati” (numerele 3 din 1976 şi 7 din 1977). Apariţia lor, împreună cu reeditarea primului volum din trilogia Vers Vautre flamme, provoacă reviziuirea fundamentală a poziţiei de până atunci a Partidului Comunist Francez, privitoare la mult controversatul „caz Panait Istrati”. Astfel, în ziarul „L’Humanité” (21 aprilie 1978), # apare articolul Sur le nouveau Gorki balkanique (autor: Claude Prevost), care bla­mează incriminările lui Barbusse şi reabilitează memoria scriitorului român. Cităm: „Fie că o vrem sau nu, Panait Istrati face parte din istoria noastră, în aspectul ei cel mai dureros (...). Istrati a fost socotit un «renegat» (...). El este atacat, în special de Barbusse, cu o violenţă în injurie care ne uimeşte astăzi. La aceasta se adaugă calomnia: Înapoiat în România, (...) Istrati este catalogat dintr‑o dată fascist, în timp ce el trăia rău acolo, la cheremul hărţuielilor, al persecuţiilor şi al spionajului poliţienesc (...). Desigur, va trebui să recunoaştem lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat!) de pionier”. Calomnia a pornit, acum o jumătate de secol, din Franţa. Şi tot acolo, ea a fost pusă la zid, în zilele noastre. Este reparaţia meritată a unei injustiţii care a dăinuit atâta amar de vreme![5] ★ Era de aşteptat ca startul bun, dat la noi în 1957, să‑şi fi continuat ritmul, valorificând integral opera lui Panait Istrati, revendicând‑o patrimoniului literaturii române. În plus, s‑ar fi ocazionat noilor generaţii să cunoască şi să preţuiască creaţia unui mare înaintaş, care a integrat sufletul şi peisajul românesc în literatura universală. „Eu sunt şi ţin să fiu scriitor român, declara Panait Istrati în prefaţa la primul volum, scris direct în româneşte. Ţin la aceasta nu din cauză că mi s‑a contestat acest drept — el mi s‑a contestat de oameni care n‑au nici o cădere! — ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr‑un extraordinar hazard, izvorăşte din origine româ­nească, înainte de a fi «prozator francez contemporan», aşa cum se spune pe coperta colecţiei lui „Rieder”, eu am fost prozator român înnăscut”.[6] Aceste aprecieri nu sunt doar o simplă dorinţă legitimă a scriitorului brăilean. Ele au fost confirmate şi de critici cu mare prestigiu ai culturii noastre (G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu), care l‑au considerat scriitor român, „posedând organic limba maternă, în expresivitatea ei neaoşe, pitorească”[7], cu concluzia că „opera lui Panait Istrati întregeşte peisajul literaturii româneşti din ultimii douăzeci de ani, căci, dimpreună cu Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, autorul Chirei Chiralina alcătuieşte treimea cea de‑o fiinţă a celei mai unitare substanţe epice[8].)Inexplicabilă rămâne, în epocă, lapidara caracterizare — după noi, neîntemeiată — pe care o dă criticul G. Călinescu în Istoria literaturii române, unde îl califică drept „emigrant” literar, „ignorat de istoriile literare franceze”.[9] De aceeaşi părere par a fi şi autorii unor istorii literare contemporane, care îi ignoră apartenenţa la patrimoniul nostru cultural. Doar arareori câte un îndrăzneţ se încumetă a‑i consacra un capitol în cartea sa sau îl menţionează în notele de la subsolul paginilor. Considerăm că monografiile existente nu sunt edificatoare. În multe din paginile lor se află aprecieri care în loc să reconstituie realitatea aşa cum a fost, s‑o explice, să‑i deznegureze unele „umbre” create de defăimători, s‑a spus doar atât cât convenea autorului respectiv.[10] Încă nu s‑a scris la noi şi nici aiurea studiul de proporţii sau monografia care — aşa cum spunea Joseh Kessel, undeva — „să ne conducă până în străfundurile povestirilor româneşti ale lui Panait Istrati, să le definească sur­sele, să ne înfăţişeze tonalitatea lor unică, să le reaşeze pe treapta prestigioasă ocupată în epocă, în literatura franceză şi a lumii — o exegeză unde biografia, climatul epocii, influenţa locurilor şi a mediu­lui să ajute şi să înlesnească cititorului închegarea unei imagini cât mai cuprinzătoare a vieţii şi operei acestui scriitor”. Ori de câte ori se dezbate — la radio, la televiziune sau în presa literară — creaţia românească în „perspectivă universală”, lipseşte de regulă tocmai numele celui care a reprezentat‑o cu atâta strălucire. Nu e lipsită de învăţăminte, într‑un fel dureroase, concluzia pe care a tras‑o poetul Marin Sorescu, în urma participării la Colocviul internaţional de la Zagreb (1973), asupra literaturii mediteraneene. Cităm: „Trăgându‑şi substanţa din viaţa unui popor care s‑a dezvoltat în con­diţii deosebite faţă de istoria popoarelor occidentale, literatura noastră pare (şi este) nouă, inedită, în ochii lumii. Când un scriitor ca Panait Istrati ajunge să fie bine cunoscut, uimeşte prin forţa de evocare şi mai ales prin materialul extrem de dens şi de colorat al lumii evocate, ajungând să fie decretat «cel mai mare scriitor al zonei mediteraneene», cum am avut ocazia să constat la Colocviul internaţional de la Zagreb, consacrat acestei teme. Din păcate, nu acelaşi destin au avut romanele lui Sadoveanu ori Rebreanu, descoperirea lor în străinătate rămânând încă o problemă de viitor”.[11] Şi totuşi, Panait Istrati nu‑şi are realizată sau măcar începută ediţia Opere complete, aşa cum o au toţi scriitorii români reprezentativi dintre cele două războaie mondiale. Este drept că în 1966 s‑a iniţiat realizarea ediţiei bilingve Opere alese, care, potrivit precizărilor îngrijitorului ei (Al. Oprea), trebuia să repună creaţia scriitorului brăilean, „în totalitatea ei, la dispoziţia marelui public din ţara noastră”. În plus, ediţia bilingvă promitea să includă în seriile ei: publicistica, corespondenţa (cu scriitori români şi străini), primele schiţe (publicate în presa muncitorească), scrierile beletristice (apărute postum, sau rămase în manuscris), un dicţionar de personaje, un glosar cu expresiile şi cuvintele româneşti interpolate textului francez etc, — într‑un cuvânt, această ediţie bilingvă să fie şi o sursă exhaustivă pentru cercetarea literară, nu numai pentru cititor.[12] Ne aşteptam să regăsim în această ediţie toate versiunile sau adaptările în româneşte din operă, făcute de autor, mai ales că două dintre ele (Chira Chiralina şi Moş Anghel) — după propria‑i mărturisire — le considera re‑create în limba maternă, egale originalelor franţuzeşti![13] Se ştie că Panait Istrati a luat hotărârea de a‑şi traduce singur opera, în urma apariţiei Chirei Chiralina (la editura „Adevărul”, în 1924), „tră­dată pe româneşte” de un traducător anonim.[14] El a protestat public printr‑o scrisoare-prefaţă, apărută în deschiderea volumului Trecut şi viitor, arătând cu exemplificări concludente cum îi fusese masacrată povestirea. („Cum aş putea îngădui oare ca eroii mei care au trăit şi grăit româneşte, adevărat româneşte — ca moş Anghel, de pildă — să fie înfăţişaţi românilor vorbind o limbă caraghioasă şi tâmpă”?). Reproşuri a făcut Panait Istrati şi lui N. D. Cocea, care a tradus şi publicat Codin, în foiletonul „Faclei”, cu titlul Pe malurile Dunării.[15] În concluzie, tot ce a aşternut Panait Istrati pe hârtie, în româneşte (creaţie originală sau traducere), reprezintă moştenirea culturală pe care a lăsat‑o posterităţii, actul său de identitate ca scriitor român. Posteritatea are dreptul de‑a discuta şi aprecia acest legat, dar şi datoria de a‑l conserva şi transmite întocmai generaţiilor viitoare. Deoarece a murit înainte de a fi terminat traducerea întregii sale opere, este de la sine înţeles că această muncă a sa poate fi continuată de oricine se simte în stare s‑o facă, preferabil tot un scriitor. Însuşi Panait Istrati a prevăzut această situaţie, lăsând viitorilor săi traducători un model de felul cum se voia transpus în româneşte. Este vorba de Casa Thuringer, în a cărei „prefaţă” aprecia că o consideră „o largă adaptare, tot respectând textul francez”, în ciuda a numeroase dificultăţi ce i‑au dat de furcă pe parcurs: „Cred, totuşi, că, cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut‑o singur. În orice caz, dacă mi‑e scris să n‑am răgaz să mă redau eu însumi limbii materne, ar fi bine ca adaptarea de faţă să fie luată ca model”.[16] Cum au procedat alcătuitorii ediţiei bilingve? Ei nu au dat notă de trecere lui Panait Istrati, nici la limba română, nici la cea franceză. În consecinţă, traducerile făcute de autor sunt declarate rebut (În acelaşi sac sunt aruncate şi povestirile scrise «direct în româneşte), sub pretext că „au fost făcute, chipurile, în mare grabă, cu destule impurităţi de stil (...) greşeli de limbă, unele vânate pe drum, altele uitate în pagini”.[17] Suntem asiguraţi apoi că noua tra­ducere este făcută „cu mijloace literare mai complete”, că s‑ar impune prin „deplina fidelitate faţă de textul autorului, fără omisiuni sau ajustări”.[18] Mărturisim că tocmai atari aprecieri şi asigurări ne‑au ademenit a face confruntări între traducerea lui Panait Istrati şi aceea a noului traducător. Să luăm, de exemplu, volumele 1 şi 2 ale ediţiei bilingve. Iată ce am constatat: — A dispărut complet stilul şi atmosfera cunoscută. Cuvinte sau expresii care păstrau în traducerea autorului pitorescul şi plasticitatea în vorbire a ţăranului nostru, de pe Bărăgan sau dinspre bălţile Dunării, au fost înlocuite cu exprimări frecvente la periferia marilor oraşe şi uneori chiar greşite ca înţeles, faţă de textul original. Câteva exemple, noua traducere fiind reprodusă între paranteze: chisea cu tutun (taşca de tutun), clondirul cu rachiu (sticla cu rachiu), clisa (pământul), puişorule (puştiule), cătină (mărăcine), pocitanii (neisprăviţi), vrăjmaş (mardeiaş), crăpăturile dintre scânduri (căscăturile dintre scânduri), ardeau tainic (pâlpâiau încet), jefuiesc ca‑n codru (prea merg cu jecmăneala, dincolo de margini), făcu mâna streaşină ochilor (Îşi acoperi faţa cu mâinile), îi sări repede ţandăra (Îi sări repede muştarul), îşi înnodă mâinile sub cap (Îşi prinse braţele deasupra capului) etc. — Numele unor cunoscute personaje au devenit: nea Anghel, nea Dumitru, moş Cosma, Costea Piele-Lungă... — Abundă trivialităţile şi înjurăturile ca pe maidan, cu adausuri de cuvinte inexistente în textul autorului. Această „voluptate” stilistică transmite cititorului nu numai dezgust, dar şi impresia (falsă) că, aşa se exprima autorul. Nu o dată Panait Istrati a evocat cu dragoste, cu recunoştinţă şi chiar căinţă, chipul şi viaţa de trudă a mamei sale. Într‑una din paginile de la începutul povestirii Stavru, sunt pomeniţi părinţii lui Adrian Zografi, care‑i însuşi povestitorul: „fils d'une amoureuse roumaine et. d'un aventurier cephalonite”. Istrati a tradus: „pui de vântură lume”, iar noul traducător: „pui de curvuliţă româncă şi de hăndrălău chefalonit”! Ce ar zice Panait Istrati, dac‑ar trăi, văzându‑şi mama batjocorită în văzul lumii, sub propria sa semnătură?! Tot în aceeaşi poves­tire, cuvântul „amoureuse” este tradus de Panait: „o drăgăstoasă”, iar în ediţia bilingvă: „o fată iubeaţă”... Câteva pagini mai departe, scrii­torul spune că Adrian „se avântase nebuneşte în mişcarea socialistă”. Noul traducător: „se băgase ca un zăpăcit”. În prefaţa la Chira, Panait Istrati reproduce cuvintele lui Romain Rolland, care‑l îndemna într‑o scrisoare să realizeze opera, mai esenţială, mai durabilă „ca d‑ta, care eşti pojghiţa ei”. (Que vous, dont vous etes la gousse). În noua traducere: „decât d‑ta care îi eşti păstaie”... Afirmaţiei că noua traducere este făcută „cu mijloace literare mai complete”, îi alăturăm textele de mai jos, pentru ca din cele câteva exemple cititorul să‑şi poată da seama unde este adevărul:     Panait Istrati — de la tot ce linguşeşte (tout ce qui flatte) — sosi ştirea la curte (la nouvelle arrive à la cour) — Pământul se învârtea în jurul meu, drumul alb părea că fuge ca într‑o lume de basme — ei par mai viteji în ochii femeii, cu privirile lor de tauri întărâtaţi ce farmecă, cu mustăţile lor răsucite ce împung de departe, cu bărbile lor unduioase care dezmiardă puful, cu iţarii întinşi pe coapsă şi acea blestemată pungă cu sămânţă nepotolită — sângele mă podidi şi pe nas şi pe gură — sălbatecul contrabandist — dezgustătoarele vânzătoare de dragoste se făcură nevăzute — ca un stejar (comme un chene) — tăcu (se tut) — pace ucigătoare — Ochi plesniţi (yeux crevés) — să dorească răzbunarea — Alviţă şi speranţă pentru gurile amare (Alvitz et espérance pour les bouches amères) — Cei trei muşterii vorbeau în dorul lelii, de lucruri care n‑aveau nici cap nici coadă Ediţia bilingvă — de la tot ce‑i desfătare   — sosi vestea la curte   — Înghiţeam pământul de sub mine   — ei arată şi mai dihai în ochii femeilor, cu privirea lor de tauri stârniţi, cu mustaţa răsucită şi ascuţită, cu barba flocăită de vânt, cu nădragul întins pe coapsă şi cu bleste­matele boaşe pline de să­mânţă     — Îmi curgea borşul şi pe gură şi pe nas — hoţul necioplit — ştoalfele scârboase fugiră   — ca un brad   — tăcu din gură (!?) — pacea morţii — ochi scoşi — să‑şi scoată pârleala — Hai la alviţă şi la nădejde dulce pentru gurile de amărâţi   — Oamenii băteau câmpii cu glas tare.   Ne oprim aici cu exemplificările, deşi numărul lor este nemăsurat de mare. Ne aşteptam ca în ediţia bilingvă să fie restituite măcar cele două povestiri (Chira Chiralina şi Moş Anghel), aşa cum autorul lor le‑a recreat în româneşte. Ar fi fost o mărturie în plus că Panait Istrati este recunoscut scriitor român, cărţile sale fundamentale putând sta alături de cele ale altor mari clasici ai noştri. Apariţia ediţiei bilingve a reactualizat o discuţie mai veche în jurul rapacităţii lui Panait Istrati de a stăpâni limba franceză în procesul creaţiei literare. S-a invocat, cu acest prilej, că în condiţiile „cunoaş­terii sumare a limbii franceze, în care continua să se găsească Istrati”, scriitorii francezi care i‑au corectat sau revizuit manuscrisele înainte de‑a fi date la tipar, în realitate i‑ar fi „rescris total” cărţile.[19] Însuşindu‑şi această „versiune”, împrumutată din revista „Europe”, îngrijitorul ediţiei bilingve mărturiseşte în prefaţă greutăţile întâmpinate în stabilirea textelor originale, tipărite la Rieder: „...În lipsa textului iniţial (?!) nu se poate şti cu siguranţă dacă cutare sau cutare cuvânt, expresie sau întorsătură de frază aparţine lui Istrati sau corectorilor, care — să se reţină — nu erau redactori obişnuiţi de editură, ci scriitori francezi cu puternică personalitate”.[20] Se pune, pe drept cuvânt, întrebarea: În ce anume a constat munca de „revizuire” sau de „corectare” a manuscriselor istratiene şi care sunt scriitorii francezi cu „puternică personalitate” care au efectuat această muncă?   [1] 1932.   [2] La Mânăstirea Neamţ.   [3] La Maison Thiiringer, Le Bureau de placement, Mediterranee (Lever du soleil), Mediterranee (Coucher du soleil).   [4] Chira Chiralina, Codin, Casa Thuringer, Biroul de plasare şi în lumea Mediteranei (Apus de soare).   [5] Anul 1968 marchează „le retour de Panait Istrati” În actualitatea literară franceză. Editura Gallimard începe reeditarea întregii sale opere, în patru volume de înaltă ţinută artistico‑grafică, prezentate de academicianul Joseph Kessel. Tot în acel an ia fiinţă Asociaţia „Les Amis de Panait Istrati”, iar în librării apar: prima monografie franceză Panait Istrati, un chardon deracine de Monique Jutrin-Klener şi evocarea Panait Istrati, vagabond de genie de Edouard Raydon, iniţiatorul asociaţiei. Reorganizată în 1975 de Marcel Mermoz, asociaţia editează cu regularitate un „caiet” trimestrial, cu preţioase contribuţii inedite la studiul vieţii şi operei scriitorului nostru. „Revenirea la lumina zilei a capodoperelor vagabondului român” (expresia aparţine lui Joseph Kessel) este întâmpinată cu numeroase articole şi cronici semnate de fruntaşi ai scrisului francez contemporan. Reţinem entuziastul şi documentatul eseu al academicianului Andre Stil, care subliniază între altele: „Pentru cine citeşte sau reciteşte astăzi, cu sau fără surpriză, opera lui Panait Istrati, îşi dă seama că ea mai are ceva să ne spună (...). Nimic nu s‑a scris mai frumos asupra mizeriei omeneşti, asupra adevărului oamenilor săraci, asupra demnităţii şi cerbiciei lor (...). Această luptă pentru viaţă, împotriva vieţii, ar putea să fie şi luptă om‑la-om, pentru om”. Viabilitatea operelor scriitorului nostru în contemporaneitate explică reeditarea lor cu succes în numeroase ţări din Europa, noi apariţii editoriale fiind semnalate în R. P. Chineză, Japonia, America Latină, Orientul Apropiat şi Cuba.   [6] În vol. Trecut şi viitor, editura „Renaşterea”, 1925, pp. 10-14.   [7] Pompiliu Constantinescu, „Mişcarea literară”, 1-8 august 1928.   [8] Perpessicius, Panait Istrati, „Revista Fundaţiilor”, nr. 6, iunie 1942.   [9]. Aprecierile criticului nostru uimesc, mai ales că el a exprimat, în două rânduri, alte păreri. Astfel, în articolul Adriano Tilgher şi Panait Istrati („Viaţa literară”, 3 mai 1928), traduce şi recapitulează studiul criticului italian despre Un narratore rumeno‑francese, apărut în revista „La Cultura” (15 decembrie 1927). „Se înţelege — subliniază G. Călinescu, în încheiere — că judecata asupra întregii opere a lui Panait Istrati are o deosebită greutate pentru noi, cu atât mai mult cu cât opera scriitorului nu este despărţită de naţionalitatea sa, căreia i se recunoaşte dreptul de revendicare a unei creaţii ieşite din graniţele sale sufleteşti (...). Judecăţile lui Tilgher sunt măgulitoare pentru autor, dar mai măgulitoare pentru noi, ce vedem în ele recunoaşterea personalităţii noastre etnice”. În celălalt articol, Idei despre artă („Contemporanul”, 5 octombrie 1956), G. Călinescu apreciază că părerile lui Panait Istrati sunt sănătoase, că el „nu profesa recluziunea şi apatia, ci îndemna la curaj şi activitate”.   [10] Cât priveşte recente Dicţionare ale literaturii române, criteriile de alcătuire îl ocolesc sau dacă îl prezintă, rareori se întâmplă să nu dezinformeze pe cititori. Un exemplu: Dicţionarul cronologic. Literatura română (coordonatori Al. Dima şi I. Chiţimia) care pretinde că Panait Istrati s‑a născut la... Baldovineşti, Chira Chiralina este decretată...”roman autobiografic”, iar opera, în ansamblul ei, „prezintă subiecte (şic) pitoreşti, autohtone”. De asemenea, în recentul Dicţionar istoric‑critic Literatura franceză (coordonator prof. univ. dr. Angela Ion), Panait Istrati a fost inserat cu aprecieri vădit diminuatorii (de exemplu, „un povestitor talentat”, „Kyra Kyralina primită cu entuziasm de unii scriitori ai epocii”), sau fanteziste („realismul se împleteşte cu fabulaţia, spre a evoca anii copilăriei şi ai adolescenţei”), titluri de cărţi greşite sau inexistente (Mediterana în loc de în lumea Mediteranei, O noapte în mlaştini în loc de O noapte în bălţi; Pour avoir aime la terre catalogat... „volum de povestiri”, când în realitate este o confesiune) etc.   [11] Ilarie Hinoveanu: Convorbiri cu..., Craiova, editura „Scrisul românesc”, p. 103. Menţionăm că, ocazionat de acest colocviu, revista „Secolul 20” a dedicat un număr special literaturii mediteraneene, din al cărui sumar” a lipsit tocmai „cel mai mare scriitor” din această zonă.   [12] Vezi Prefaţa la vol. I al ediţiei bilingve, pp. LVIII-LX.   [13] Panait Istrati a scris, direct, în limba română: Pescuitorul de bureţi, Sotir, La stăpân, „Căpitan” Mavromati, Cine e autorul lui „Hamlet” şi Nemurire, care au fost rescrise ulterior în limba franceză, cu unele adăugiri. De asemenea, el şi‑a tradus din franţuzeşte Chira Chiralina, Moş Anghel, Codin, O noapte în bălţi, Bakâr, Kir Nicola, Ţaţa Minca, între un prieten şi o tutungerie, Casa Thuringer, Biroul de plasare şi povestirile care alcătuiesc volumul în lumea Mediteranei —  Apus de soare.   [14] Tot un „trădător anonim” a schilodit, în zilele noastre, corespondenţa lui Panait Istrati cu Romain Rolland, publicată, de nu se ştie cine, în două numere consecutive în „Viaţa românească” (ianuarie‑februarie 1964). Traducere încâlcită, agramată, cu exprimări ce ultragiază limba română şi cu ponos gratuit pentru Istrati, cititorul, mai ales cel tânăr, putând să creadă că aşa se exprima scriitorul. În plus, grupajul de scrisori este însoţit de două „introduceri” (şi acestea tot anonime), cu informaţii şi aprecieri care dezinformează pe cititor.   [15] Panait Istrati: Mununc „Facla” cu puine, în „Facla”, 17 mai 1925. Republicat în vol. Pentru a fi iubit pământul, Editura Tineretului, pp. 64-65.   [16] Panait Istrati, Casa Thuringer, editura „Cartea românească”, 1934.   [17] Eugen Barbu: Mărturisiri, în „Luceafărul”, 20 mai 1970.   [18] Al. Oprea.: Argument, în vol. I al ediţiei bilingve, pp. II-IX.   [19] În revista „Europe” (septembrie 1952), apare interviul Julietei Pary: Le gnaf d'en face, în care cizmarul Gheorghe Ionescu îşi deapănă amintirile prieteniei cu Istrati. Interviul este prezentat de Pierre Abraham, directorul revistei care, cu vădită antipatie faţă de scriitorul nostru, afirmă Între altele că „revizuirea” manuscriselor lui Istrati a însemnat, în realitate, „rescrierea în întregime” a povestirilor respective. Şi ca să fie crezut (pe cuvânt), conchide că Jean-Richard Bloch (fratele său) „s‑a achitat de aceste sarcini, cu modestia‑i cunoscută” etc. Insinuarea lui Pierre Abraham merge mai departe, afirmând că „o parte din povestirile lui Istrati sunt urmarea directă a conversaţiilor sale cu Ionescu”. Singurul care ar fi putut răspunde acestor afirmaţii era numai Jean-Richard Bloch. La data apariţiei interviului în „Europe”, el nu mai era în viaţă. (A murit în 1947.) În corespondenţa sa cu Rolland se află însă o scrisoare care revelează posterităţii adevărul. (O reproducem în cadrul rândurilor de faţă.). Insinuarea lui Pierre Abraham — că „o parte” din povestirile istratiene ar fi „urmarea directă a conversaţilor cu Ionescu” — este dezminţită de însăşi soţia lui Ionescu Marthe, într‑o scrisoare (14 februarie 1955) care, în loc să fie trimeasă revistei „Europe”, a adresat‑o unui prieten al casei (Jean Stănescu): „(..) Încă o inexactitate şi mai flagrantă, spunându‑se că Ionescu a fost inspiratorul povestirilor lui Istrati. Toţi cei care l‑au cunoscut pe Panait ştiu că el nu avea nevoie de «inspirator», de povestirile altora. El era atât de plin de ele, încât se revărsau, trebuia să se elibereze de ele, izvorau din el şi curgeau, curgeau, fie oral, fascinându‑ne în zilele de pomină, fie în paginile cărţilor sale”. De remarcat că „incriminările” lui Pierre Abraham n-au avut nici un ecou în Franţa, nefiind preluate nici măcar de Barbusse şi acoliţii săi. Poate fiindcă erau prea gogonate...   [20] Al. Oprea: în legătură cu Panait Istrati şi editarea operelor sale, „Contemporanul”, 5 martie 1965.  

PREFAŢĂ   Corespondenţa unui scriitor părăseşte sfera intimităţii şi devine document de istorie literară – alături de memorii, confesiuni sau pagini de jurnal – odată cu trecerea sa în nefiinţă. Rămâne variabilă, de la autor la autor, măsura în care scrisorile (primite sau expediate) pot influenţa opiniile critice ulterioare publicării lor. În cazul lui Panait Istrati, ne aflăm în faţa unei situaţii aparte, datorate întrepătrunderii specifice dintre elementul autobiografic şi cel aparţinând ficţiunii. Nu o dată, ceea ce părea imaginat s-a dovedit a fi fost real, totaşacum evenimentul trăit puteafi pus pe seama închipuirii. Privită din perspectiva operelor autobiografice, corespondenţa lui Panait Istrati este nu numai un instrument al istoriei literare, ci şi unul al interpretării critice. Dacă nu din alte motive, doar pentru acela că face posibilă sesizarea zonei de literaritate care învăluie faptul real, reprodus cu gândul de a oferi o copie fidelă, aşa cum intenţiona Panait Istrati în prefaţa la Viaţa lui Adrian Zografi: „Năzuiesc să înfăţişez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puţin ilustrată cu acel soi de «documentaţie» care e la îndemâna oricui şi nu dovedeşte nimic, ci, bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toţi şi care nu poate fi contestat nici autorului, deci nici eroului său”. (Viaţa lui Adrian Zografi, Bucureşti, 1983, p. 13, ediţie îngrijită de Alexandru Talex). „Faptul trăit” este, prin raportare la actul creaţiei, un eveniment trecut, filtrat deci prin individualitatea scriitorului. Transformat în operă literară, el se supune unui flux al memoriei, care estompează sau pune în evidenţă secvenţe ale unei realităţi, în funcţie de afinităţile celui care-l consemnează. Se alătură acestora dorinţa de credibilitate şi, mai ales, convingerea să se rosteşte un adevăr. Comparativ cu opera literară autobiografică, pagina scrisorii este contemporană evenimentului. Singură, secvenţa de real conţinută aici este fidelă şi necenzurată de trecerea timpului, sau de alţi factori perturbatori. În plus, este lipsită de intenţii literare. Din acest punct de vedere putem vorbi despre o posibilă comparaţie (în cazul lui Istrati, necesară) care să sublinieze literaritatea textului autobiografic. După cum se poate observa din sumar, scrisorile publicate în acest volum acoperă două perioade esenţiale din biografia lui Panait Istrati: aceea a afirmării sale ca scriitor şi ultimii ani de viaţă, când sănătatea, starea sufletească şi materială, prieteniile sunt, toate, în declin. În paginile următoare, le vom avea în mod deosebit în vedere, pentru a contura cadrul în care s-a desfăşurat schimbul epistolar. Primele rânduri de corespondenţă, incluse în această ediţie, coincid cu prima călătorie în Franţa— 1913. Până atunci, paşii celui care avea să devină „scriitor român de expresie franceză” străbătuseră întreaga lume a Mediteranei. Franţa rămăsese visul neîmplinitodinioară, între atâtea alte dorinţe, am hrănit-o şi pe aceea de atinge pământurile Franţei". O primă încercare eşuase în 1907. După douăzeci de ani, când visul devenise realitate, frumuseţea se amesteca dureros cu multe deziluzii. Scriind Direttissimo, Panait Istrati constata: “… numai în iluzie se află frumosul”. Impresiile datorate celor câteva luni de şedere în Paris erau, în 1913, copleşitoare: “Am zăbovit trei luni ca să cunosc Parisul istoric şi artistic. L-am părăsit, îmbătat de fericire şi aproape cerşetor”. Mai târziu, când a dat curs promisiunii ce şi-o făcuse la sfârşitul primei călătorii, mirajul se risipise. S-a împământenit ideea că activitatea de scriitor a lui Panait Istrati a început cu Chira Chiralina. Este un neadevăr explicabil prin ecoul extraordinar de care s-a bucurat acest prim roman, încă de la apariţia sa, în paginile revistei Europe, în 1923, însoţit de prezentarea lui Romain Rolland. În august 1923, Panait Istrati era deja semnatarul multor articole de presă şi al câtorva creaţii literare. În publicistică debutase cu articolul Regina-Hotel, în nr. 38, din 1906, al României Muncitoare, iar prima încercare literară văzuse lumina tiparului în paginile aceluiaşi ziar, în 1910. Este vorba despre schiţa Mântuitorul (Amintire de un Crăciun), semnată Istrian. De altfel, 1910 şi 1911 au fost anii unei colaborări regulate la România Muncitoare şi Dimineaţa. (Un studiu amănunţit al activităţii publicistice a făcut Mircea lorgulescu în cartea Spre alt Istrati, Bucureşti, Minerva, 1986). Debutul în limba franceză s-a produs în 1919, cu articolul Tolstoâsme ou Bolchevisme, publicat în ziarul generez La Feuille, în 24 iunie, de urmat Lettres ouverte d’un ouvrier à Henri Barbusse (16 septembrie) şi de Daignerez-vous (11 octombrie). Doi ani mai târziu, l’Humanité Dimanche îi însera în paginile sale povestirea Nicolai Tziganou. Dar, între aceste date, viaţa lui Istrati întâmpinase lovituri dure. Pe timpul internării în sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne (sfârşitul lui 1918, începutul lui 1919), descoperise – la îndemnul lui Josué Jéhouda, aflat la acelaşi sanatoriu – opera lui Romain Rolland. Debusolarea şi deznădejdea, alungate pentru o vreme, au revenit însă, când o scrisoare, trimisă autorului lui Jean Christophe i-a fost retur nată cu menţiunea „plecatfără adresă”. În aprilie, acelaşi an, Istrati a primit vestea morţii mamei sale, Joiţa Istrati, şi a unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, pictorul sobar Samoilă Petrov: „Am aflat că fiul meu mult iubit, bunul tău prieten, Samoilă, a murit într-un spital din Odesa. Dar fii tare, că biata ta mamă a murit zilele astea, dupâ cum veifi aflat şi, dacă te întorci la Brăila, să tragi la mine, că te primesc ca pe fiul meu”! Tot din Brăila, profesoi ul Apostolache Dinu îi telegrafia: „Mama ta sta lângă a mea, a lui Sandu A Idea şi alte mame ale celor cunoscuţi şi necunoscuţi ţie, sub pământ. Stă deci mai bine ca altele, eu şi tu”. Rememorând zilele de atunci, Panait Istrati avea să scrie: „Se prăbuşea singurul reazem ce mă mai ţinea în picioare… Murise până la urmă singură, pe un biet pat, după trei ani şi jumătate de despărţire, trei veacuri de suferinţa nemaipomenită, fără să mă poată îmbrăţişa pentru ultima oară, fără să-mi dea scumpa-i binecuvântare. Faliment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, risipită în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţară, să-i cad în braţe”. În primăvara anului 1920 se afla la Paris, apoi în căutare de lucru pe Coasta de Azur şi, spre sfârşitul anului, se stabilise la Nisa. Lipsa mijloacelor materiale, mari decepţii în prietenie, un acut sentiment al singurătăţii („Singur! Atât de singur, după o viaţă de dragoste eroică, de lupte supraomeneşti şi de mari prietenii!”) I-au determinat să-şi înceapă confesiunea Ultime cuvinte astfel: “Astăzi începe anul dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului”. Două zile mai târziu, în parcul Albert I din Nisa, era descoperit corpul “supusului român, Gherasim Istrati, în vârstă de 36 de ani, de meserie zugrav”, care “a încercat să se omoare, tăindu-şi beregata cu un brici”. Imaginea lumii, aşa cum îi apărea, în preajma tentativei de sinucidere, celui care îşi făcuse din prietenie o temelie a vieţii, era marcată de accente al disperării: „Un ocean dezlănţuit, de egoism şi banalitate, cu câteva faruri pierdute în insule minuscule şi împotriva cărora se înverşunează valurile de prostie şi beznele inconştienţei, stingherite de lumină, iată ce-mi pare a fi lumea!” (Cum am devenit scriitor, Bucureşti, 1985, Minerva. Reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse şi adnotate de Alexandru Talex). Incidentul de la Nisa a făcut ca scrisoarea redactată în 1919, să ajungă în mâinile lui Romain Rolland, prin intermediul lui Fernand Desprès, redactor al ziarului L’Humanité. „… văd licărind în scrisoarea dumneavoastră, cu străfulgerări, focul divin al Sufletului. (…) Nu vă mai lăsaţi pradă disperării. Nu trebuie să părăsiţi viaţa înainte să epuizaţi toate încercările de a realiza în opere, care să vă supravieţuiască, visurile, vieţile dispărute şi chiar pasiunile a căror gazdă aţi fost” (Cahiers Panait Istrati, numéro spécial, nr. 2-3-4, 1987, p. 46-47, trad. Carmen Turcan). Acesta era răspunsul lui Romain Rolland, la 15 martie 1921, data debutului corespondenţei amtre cei doi. Îndemnurile s-au repetat şi în scrisorile următoare, iar în aceea din 18 ianuarie tonul imperativ nu mai lăsa loc nici unui comentariu: „Nu aştept de la dumneavoastră scrisori înflăcărate, aştept opere. Suntem făcuţi pentru a crea. Realizaţi opera, mai durabilă decât dumneavoastră, mai importantă decât dumneavoastră, al cărei înveliş sunteţi. Restul, cum spune Shakespeare (care a dat exemplul), restul este tăcere…” (Cahiers, ed. Cât., p. 90). Rezultatul s-a concretizat în septembrie, acelaşi an, când Panait Istrati i-a trimis mentorului său un manuscris de 406 pagini, ce cuprindea povestirile: Sotir, Kir Nicola, Mihail şi prima parte din Moş Anghel. Scrise în patru luni şi jumătate, fără nicio documentaţie, depăşind obstacolele exprimării într-o limbă „imperfect stăpânită”, povestirile au fost însoţite de o scrisoare, în care Panait Istrati preciza: „Nu este un roman, şi nu se va putea descoperi nicio urmă de intrigă: este povestirea unei vieţi şi încă a câtorva, aproape aşa cum au fost ele.” Dialogul epistolar Panait Istrati – Romain Rolland din această perioadă, se concentrează adesea în jurul greşelilor de limbă franceză, asupra inegalităţilor în realizarea artistică, fără să ocolească însă problematica – fundamentală pentru Panait Istrati – moralităţii artei, a rostului creatorului în raport cu destinul omenirii. Dar, pentru ca opiniile despre menirea artei şi a creatorului ei, să capete forţă, trebuie realizată opera. Iar aceasta presupune sacrificii: „Mă simt fericit că am fost unul dintre primii care au asistat la naşterea unei mari opere. Acum, Istrati, trebuie să stăpâniţi această inimă tumultuoasă, să struniţi această forţă explozivă, să obligaţi aceste puteri pasionate să se adune în opera de artă, să le subjugaţi şi să le faceţi să vă are, cât vezi cu ochii, câmpul, atent la brazda ce se întinde, până veţi cădea, golit de viaţă, darfericit de a ofi răspândit.” (Cahiers, ed. C//., /?. 107). (În legătură cu faptul de afi fost printre primii care au asistat la naşterea unei mari opere, trebuie precizat că, înainte de prefaţa lui Romain Rolland la Chira Chiralina – Un Gorki balcanic —, „stofa lui Gorki” o remarcase Fernanddesprès, care îi vorbise lui Rolland despre „o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare cu a lui Gorki”) Înainte ca revista Europe să publice Chira Chiralina, Panait Istrati o cunoscuse pe Anna Munsch, o croitoreasă alsaciană, de care s-a îndrăgostit fulgerător şi pe care a considerat-o cea mai puternică pasiune din viaţa lui. „simbolul sincerităţii, într-o lume de convenţionalisme”. Dragostea ce i-a unit n-a putut depăşi însă deosebirile dintre cei doi: „Un câine, o ghitară şi pădurea-asta-i toată viaţa ei. Şi eu care iubesc oamenii, ce voi deveni?” Anna Munsch s-a dovedit o inadaptabilă la modul de viaţă oferit de Panait Istrati: „Tu nu poţi trăi fără prietenii tăi, iar eu detest pe toată lumea”. Chira Chiralina a apărut într-un moment de mari dificultăţi materiale şi după câteva neînţelegeri cu Anna Munsch: „Fotografia mergea prost. Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca (Se aflau la Saint-Malo, n. Ed.). Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viaţă regulată şi demnă, o transformasem într-o zlătăriţă de şapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu braţele rănite de soare (…) În seara celei mai frumoase zile din viaţa mea, câinii adăpostiţi la «Grand Hotel» din Saint Malo erau mai bine şi hrăniţi decât cele două fiinţe omeneşti care trudiseră toată ziua pe plajele de unde se întorceau deznădăjduiţi, cu pielea jupuită, arsă de un soare nemilos” (Cum am devenit scriitor, ed. Cât., p. 316). În volum, Chira Chiralina s-a tipărit în anul imediat următor, 1924, an deosebit de fructuos pentru creaţia lui Panait Istrati: a scris atunci Cosma, Codin a apărut în Revue Européene, a început colaborarea la Adevărul literar şi artistic, condus de lacobrosenthal. Într-un alt plan, 1924, a însemnat căsătoria cu Anna Munsch şi mari prietenii legate cu Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Léon Bazalgette, Frédéric Lefèvre, Jacques Robertfrance şi Frans Maserrel. Şi tot în 1924, şi-au făcut apariţia primele atacuri la adresa operei istratiene. Două dintre ele pe cât de dure, pe atât de nejustificate, au aparţinut lui Nicolae Iorga (Haiduci în franţuzeşte, în Ramuri, 25 iulie şi 15 octombrie 1924) şi lui Al Cazaban (Un Gorki căruia îi zice Istrati, în Viitorul, 18 iunie 1924). În răspunsul dat lui Al Cazaban, Istrati îşi defineşte ironic postura în care îl plasase presa vremii, ca urmare a unei erori-judecarea artei prin prisma politicului: „Extrema dreaptă vrea cu orice preţ să-mi puie un «cuţit între dinţi». Cei din extrema stângă mi-ar atârna cu drag o tinichea de coadă. Care artist, doritor de a-şi deschide un viitor, ar putea alege un loc mai expus atacurilor decât mine?” (Revenirea în actualitate a numelui lui Panait Istrati împrospătase memoria celor atinşi de tonul caustic al articolelor din presa anilor 1910-191 l. Pede altă parte, apăruseră îndoieli cu privire la fidelitatea fostului agitator al mişcărilor muncitoreşti). Cu răspunsul adresat lui Nicolae Iorga, ne aflăm în laboratorul de creaţie al scriitorului: „Nu există nimic de autobiografie în scrisele mele. Alături depersonagiile şi acţiunile cele mai pur fictive cu Stavni, Chira, (…), Dragomir, Cosma şi alţii, se desfăşoară poveştile veridice prin numele lor şi pe jumătate plăsmuire în acţiune, ca: Moş Anghel. Fratele mamei; Codin, başbuzuc cu inimă de aur, ce s-a chemat Călin şi a murit opărit cu untdelemn; Kir Nicola, stăpânul meu, amic plăcintar; Mihail Kazanski şi Samoilă Petrov, carne şi oase pururea sfinte!” Odată cu primele semne ale succesului, în conştiinţa scriitorului şi-au făcut loc temeri privitoare la înţelegerea corectă a motivaţiei artei sale. Posibila bănuială că ar intenţiona să-şi schimbe statutul social, precum şi ideea îmbogăţirii prin artă i-au provocat lui Panait Istrati o autentică aversiune, exprimată frecvent în articole polemice, confesiuni, pagini de corespondenţă, conferinţe. De altfel, temerea, a fost prezentă încă de la redactarea primelor texte. Istrati a început să scrie cu conştiinţa că opera sa ar putea oferi semenilor „ceva mai bun, mai omenesc”: „Credeţi că sunt grăbit să public? Scriu pentru că simt nevoia să scriu şi mi-ar place să fiu publicat, dar credeţi că dacă aş ajunge să strălucesc în literatură ca un Voltaire, aceasta mi-ar face mai multă plăcere decât să primesc o scrisoare pe an de la dumneavoastră? De ce? Pentru a câştiga bani? Nu cer să fiu plătit pentru că gândesc şi simt: iar pentru a mă hrăni încă mai am două braţe. Pentru glorie? Este oare o glorie să fii recunoscut ca o valoare cu câteva zile înainte de a muri? Este o glorie să fii iubit, când nimeni nu mai iubeşte? Pentru a-ţiproclama credinţa? Cui?” (Cahiers, ed. Cât., p. 96) Dominat de ideea că arta nu este un scop în sine, ci serveşte unui ideal, Istrati s-a văzut confruntat în anii următori cu multe deziluzii. Mai ales prietenii n-au fost la înălţimea sentimentelor cu care îi întâmpinase Istrati. “Singurul lucru care m-a întristat-îi scria soţiei sale la începutul anului 1926—a fost că dintre toţi prietenii de litere, cărora le-am trimis o carte de vizită, anunţându-i de boala mea, niciunul, în afară de Arcos şi de marele meu prieten Bernard, niciunul nu m-a întrebat dacă am mijloacele necesare pentru a mă îngriji în Elveţia. Ce trist! Şi cât aş vrea să petrec o oră cu line şi să-ţi arăt scrisorile lor şi să-i vezi cum îmi urează “sănătate", “însănătoşire grabnică” şi cum îmi spun că sunt responsabil de viaţa mea în Jaţa lor, că mai am încă multe lucruri frumoase de scris şi.. “la revedere, bătrâne prieten”, “pe curând, dragă prietene!”. Un an mai înainte fusese în România („m-am dus să văd mormântul mamei şi să strâng mâna lui moş Dumitru”), după o absenţă de zece ani, dar atacurile din presă, acuzaţiile de aderare la comunism şi de defăimare a ţării, avertismentele lansate de Siguranţa statului îl obligaseră să se întoarcă în Franţa. O nouă cunoştinţă – Marie-Louise Baud-Bovy – făcută în primăvara anului 1926, la Geneva, determinase, în ciuda intenţiilor lui Istrati, ruptura definitivă cu Anna Munsch. Corespondenţa dintre ei a continuat însă, chiar şi după pronunţarea divorţului (ianuarie, 1931), dată la care era încheiat şi capitolul Bilili. Intre masa de scris, prietenii mai mult sau mai puţin durabile, aderări şi renunţări, între satisfacţii şi dezamăgiţi, viaţa lui Fanait Istrati s-a zbătut în vâltoarea unei căutări continue. În ajunul plecării în Rusia sovietică, starea lui sujletească se afla într-un serios declin. Stă mărturie pentru aceasta o pagină dintr-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, în mai 1927: “Sunt un om mort, sfârşit. Mă vor avea, în sfârşit, cei care nu-mi pot ierta faptul că am scris mai mult de o carte bună! Ceea ce n-a putut face succesul moral şi material, a înfăptuit propriul meu destin: sfâşiat între două femei cinstite, zdrobit de responsabilităţi mereu prea grele pentru vagabondul care am fost şi care am rămas, ucis de atâta suferinţă ce mă loveşte din toate părţile, iată sufletu-mi care se eliberează şi mă goleşte de ceea ce este mai bun în mine! Aşa îmi este scris: să încep totul şi să nu termin nimic!. Cu toate acestea, promisesem sorţii să fiu un scriitor onest, nu scriitor de „meserie”. Am o mică desagă de golit, după care, mă voi retrage, voi dispărea. Dar iată-mă distrus la jumătatea drumului! Totul îmi păru zadarnic, totul îmi păru inutil: dragostea, prietenia, arta, viaţa. Ah, lupta asta! Un groaznic «la ce bun» îmi pluteşte neîncetat pe buze. Nu am decât o dorinţă: să merg la Brăila, să-mi culc obrazul pe mormântul mamei mele şi să-l ascult pe unchiul Dimi vorbindu-mi. Imposibil! îmi este interzisă intrarea în ţară. Iar unchiul Dimi este complet surd. Şi nu-mi mai este permis să hoinăresc (…). Am ars la propria-mi flacără.” (Cahiers, ed. Cât., p. 232). Fe fondul acestor trăiri, a primit, câteva luni mai târziu, invitaţia de a participa la cea dea X-a aniversare a revoluţiei sovietice. Perspectiva de a se întâlni cu o realitate care să răspundă idealurilor sale de umanitate, ca şi aceea a unei noi călătorii au determinat un răspuns promt şi entuziast. O urmă de îndoială şi-a făcut însă simţită prezenţa, într-o discuţie cu Cristian Rakovski, înainte ca Istrati să se arunce, copleşit depropriile-i vise, în braţele unei lumi, din convulsile căreia trebuia să aleagă între promisiuni şi fapte, între sloganuri şi realitatea crudă: „Fi-voi oare dezamăgit de Rusia?”, l-a întrebat pe Rakovski, ambasadorul pe care guvernarea sovietică tocmai îl retrăgea din misiune. „Depinde… i s-a răspuns. Dacu vei privi la suprafaţă, da. Dacă vei şti să vezi, vei înţelege” întrebarea următoare, cu care Istrati, s-a adresat prietenului sau, era învăluită în ambiguitate: „Crezi că ştiu să văd?” „A şti să vezi” se referea, pe de o parte, la capacitatea de a distinge între aparentă şi esenţă, între necesar şi accidental; pe de altă parte, la cine sunt cei cărora li se atribuie una sau alta dintre alternative, şi mai ales, dacă idealul în seama căruia sunt puse acţiunile este adevărat sau fals, dacă este o credinţă sau o mijlocire. Şi toate acestea trecute prin filtrul modului tipic istratian de a fi şi de a înţelege viaţa. A şti să vezi însemna totodată puterea de a înfrânge subiectivismul şi pornirile sentimentale, de a pune, în cele din urmă, propriul adevăr faţă în faţă cu adevărul celorlalţi. O primă etapă a călătoriei s-a încheiat sub semnul unor mari satisfacţii. Panait Istrati a intenţionat o serie de conferinţe, împreună cu Nikos Kazantzakis, în Grecia şi Egipt, pentru a face cunoscută imaginea „Uniunii popoarelor libere”. Rusia sovietică părea a întruchipa „omenirea de mâine”. Proiectul a fost realizat doar în parte, Istrati fiind expulzat din Grecia sub acuzaţia că face propagandă comunistă şi instigă la mişcări de stradă. Întors în Rusia, şi-a continuat călătoria (însoţit de Bilili, Nikos Kazantzakis şi Eleni Sarnios) şi ceea ce, la început, părea întâmplător, accidental, necesar pentru construirea noii orânduiri, s-a transformat în fapt la ordinea zilei. Noua călătorie afost prefaţată de câteva gânduri consemnate în paginile primului articol scris de Kazantzakis şi semnat şi de Istrati: „Cu ce adevăruri ne vom alege de pe urma pelerinajului nostru? Nu ştim. Ne ducem ca să descoperim propriul nostru adevăr, dezinteresaţi, imparţiali, până la cruzime. Dacă am fi fost comunişti, sarcina noastră arfifost uşoară, iar concluziile le-am cunoaşte dinainte” (Nikos Kazantzakis, O viaţă în scrisori, Bucureşti, 1983, p. 491. Antologie, cuvânt înainte, traducere şi note de Polixenia Karambi). Intenţia de imparţialitate a fost anunţată şi într-o scrisoare către A.M. Dejong, căruia Istrati îi comunica, la 6 iulie 1928, că va semna împreună cu Kazantzakis o serie de articole: „… ele nu vor conţine deloc cifre şi nu vor fi scrise pe un ton polemic. Scopul nostru este de a descoperi aspectele noi, din viaţa unor popoare puţin cunoscute, azi sovietizate, şi de a prezenta această viaţă în cadrul ei pitoresc” (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p.32). Acelaşi A.M. De Jong a putut citi, însă, într-o scrisoare expediată de lo Moscova, în 6 februarie 1929: “… dacă e posibil, opreşte orice publicare. Am nevoie să mai aştept şi să mă gândesc bine înainte de a publica indiferent ce despre Rusia, deoarece problemele ce se pun cugetului meu sunt destul de complexe şi în continuă mişcare.” Atitudinea a părut unora dictată de despărţirea de Nikos Kazantzakis, “fără să-şi strângă mâinile", petrecută la Moscova, la începutul lui 1929 (vezi Nikos Kazantzakis, Op. Cât.). Unprim semn că aşteptările i-aufost înşelate, apăruse încă din august 1928, când îi scria lui Romain Rolland: „… aici, ca şi în altă parte, rar întâlneşti omul dezinteresat. Pentru a afla aceasta, am venit aici. Restul nu mă interesează deloc”. Altele nu au întârziat să apară şi sunt consemnate în paginile Spovedaniei pentru învinşi. Afacerea Rusakov a făcut ca multe evenimente să se precipite. Când a izbucn it, aceasta n-a fost decât picătura care a făcut să se reverse paharul. Să mai notăm că, doar cu puţin timp înainte, două scr isori (4 decembrie şi 19 decembrie 1928), adresate lui Guerson (secretar alG.P.U.), făcuseră cunoscute, sub semnătura lui Panait Istrati, „rele periculoase, al căror nume trebuie spus răspicat”. Istrati ceruse cu acest prilej consimţământul de a-şi scrie impresiile, fără să ascundă ceva din ceea ce văzuse: “Dacă nu, voi tăcea în public şi în intimitate. Aici, ca şi în străinătate (Spovedanie pentru învinşi, Cluj-Napoca, 1991, p. 138. Cuvânt înainte şi traducere de Alexandru Talex). Copiile acestor două scrisori au fost timise lui Romain Rolland, la 28 mai 1929, împreună cu o notă: “Când mi-am luat acest angajament îmi închipuiam, în naivitate mea, că oamenii puterii sunt de bună credinţă, dar că ignoră putreziciunea peste care guvernează şi credeam că arfi de ajuns ca o voce puternică şi prietenă să le semnaleze răul, ca ei să-şi vină în fire. Groaznica afacere Rusakov mi-a dovedit că puterea este conştientă de răul ce macină Revoluţia, dar ea nu suportă nicio critică. Aceasta mă eliberează de angajamentul meu, pentru că nu putem aştepta nimic de la această putere: nu vom face nimic dacă o tratăm cu blândeţe; trebuie să lovim!” (Cahiers, ed. Cât., p. 316). După cum preciza în aceeaşi scrisoare, Istrati, nu pregătise încă nimic pentru tipar: “Pentru moment nu voi scrie decât Afacerea Rusakov. Dumneavoastră lămuriţi-mă asupra drepturilor pe care le am, în virtutea prieteniei, adică în ce măsură vreţi să mă ajutaţi. Apoi, voi vedea” Cine este Rusakov şi în ce a constat afacerea în care a fost implicat? însuşi Istrati i-a prezentat cu amănunte biografia în primele pagini ale capitolului omonim, din Spovedanie pentru învinşi[1]) •  Alexandr Ivanovici Rusakov – socrul scriitorului Victor Serge – „nu e altul decât bravul evreu loselevici, muncitor boiangiu din Rostov”. În timpul revoluţiei din 1905, s-a refugiat până în 1915, când „guvernul francez îl socoate indezirabil, îl închide într-un lagăr de internare, şi îl schimbă, în tovărăşia altor câţiva deţinuţi, cu ofiţeri francezi luaţi de bolşevici ca ostateci”. Când s-a declanşat conflictul, Rusakov locuia la Leningrad şi lucra într-o fabrică de confecţii. A fost victima unei înscenări, prin care se urmărea evacuarea din apartamentul pe care-l împărţea cu alţi chiriaşi. În câtevapagini numai, Istrati demonstrează clar cum, într-un context anume, un conflict al unei asociaţii de locatari devine luptă politică, cum un muncitor anonim este transformat, dintr-o întorsătură de condei, în contrarevoluţionar. Toate acestea i-au fost aduse la cunoştinţă lui Panait Istrati în ajunul plecării la Paris, de către Victor Serge, opozant, partizan al fracţiunii troţkiste şi autor al celui de-al doilea volum al trilogiei Vers l’autre flamme (Soviets 1929). Povestea a stârnit un adevărat torent de proteste – puţine scăpate cenzurii – ceea ce a făcut ca, în ciuda cererilor de a fi executat, Rusakov să fie achitat la prima înfăţişare judecătorească. Ulterior s-a revenit şi hotărârea definitivă s-a pronunţat, “calificând pe acuzaţi drept elemente antisociale, f şi aplicând pedeapsa “muncii obligatorii". Aceasta în5 iunie 1929, când avertismentele lui Romain Rolland, sfaturile sale pline de prudenţă erau deja inutile în faţa dorinţei lui Panait Istrati de a spune adevărul. Hotărârea din 30 mai, comunicată lui Romain Rolland, de la Montana („Nu mai scriu Spre altă flacără. Toate flăcările sunt la fel ca noi, oamenii: ele nu fac decât să ardă, pe cel mai rău sau pe cel mai bun, fără să le preocupe dreptatea. Ori, eu de dreptate eram însetat”) şi aceea din august, acelaşi an, relevă o schimbare dictată de o nouă dovadă că justiţia sovietică era una a intereselor de partid: „Soarta prietenilor mei, cunoscuţi şi necunoscuţi, va fi curând publică şi numai aşa îi vom salva. Pe ei, mai întâi. Apoi, cred că ideea însăşi va putea răsufla puţin. Trei volume: l) de mine; II) de V. S. (erge); III) de B. Souv. (arine). Provizoriu, toate sub numele meu, 15 oct., 1 nov. 15 nov. Alea jacta est!” Ultimele avertismente ale lui Romain Rolland au rămas fără ecou: “Mi-e tare teamă că nu vă cunoaşteţi prietenii şi că expuneţi, fără să vreţi, loviturilor reacţiunii, o mare cauză. Ea a fost mult şi bine slujită (sau exploatată), ca toate marile cauze, în majoritate de canalii – cu toate acestea ea rămâne o mare cauză. Aş vrea ca în viitor să nu vă mai ocupaţi niciodată de politică: nu sunteţi deloc făcut pentru ea. (Eu, nici atât, dar o ştiu şi trăiesc în afara ei). Sunteţi un prieten, un om generos şi pasionat, un artist. Nimic mai mult. Nu e puţin! Dar trebuie să ne cunoaştem limitele” (Cahiers, ed. Cât., p. 324) Afacerea Rusakov a apărut în Nouvelle Revue Française la 1 octombrie 1929 şi apoi, în volumul Confession pour vaincus (15 octombrie, acelaşi an). După cum prevedea autorul ei, într-o scrisoare către A.M. De Jong (, t… va fi o teribilă bubuială în întreaga Europă deoarece aceste volume sunt, precum o spune şi titlul, foc şi flăcări "), efectul n-a întârziat să apară. Deşi Panait Istrati se referea, în scrisoarea citată, la cele trei volume care alcătuiesc ciclul Vers l’autre flamme, Afacerea Rusakov a constituit preludiul. Atacurile din presă s-au dezlănţuit, transformându-se rapid într-o adevărată campanie de denigrare. În toamna aceluiaşi an, Panait Istrati a întreprins, împreuna cu Romulusciqflec, o anchetă pentru elucidarea evenimentelor din Valea Jiului, iar concluziile acesteia au fost făcute publice în paginile ziarului Lupta. Urmarea? lată un fragment dintr-o altă scrisoare adresată lui AM. De long: „N-am nici inima şi nici timpul să-ţi povestesc ceea ce am trăit în România. Îţi voi spune numai că puţini oameni sunt insultaţi astăzi atât de înfiorător cum am fost eu, în Grecia şi în România şi cum sunt acum în Franţa. În cele două patrii ale mele de origine, sunt un vândut Sovietelor şi francmasoneriei. În Franţa, pentru comunişti, nu sunt decât un vândut burgheziei şi un agent al poliţiei româneşti. Asta-i tot ce găsesc să-mi răspundă la Afacerea Rusakov” (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p. 52). Anul următor, 1930, ar putea fi numit un an al dezastrelor. O călătorie în Egipt eşuase, autorităţile refuzându-i debarcarea pe motiv că s-ar fi aflat în bagajul său o carte (al doilea volum din Vers l’autre flamme) care-l califica drept bolşevic. Prietenia cu Romain Rolland luase sfârşit la 15 martie. Rieder îl şicana pe baza unui contract prost încheiat, iar presa, dacă nu-i ataca, îi întorcea adesea spatele: „Nu mai sunt decât o zdreanţă, moralmente şi fiziceşte, strivit de datorii, incapabil să-mi revin din dezastrul meu şi abandonat de toată lumea”. Peste toate acestea, lovitura de graţie: Bilili l-a părăsit, căsătorindu-se cu un medic vienez. Ultima dintre măreţele sale „marote” se prăbuşise: „Azi nu mai cred în nimic – îi scria lui François Franzoni. Nu mai iubesc nimic. Sau, dacă vreţi, cred şi iubesc la nivelul şi în maniera celui mai bun dintre oameni, nicidecum în felul meu, care este unic”. Iar către Emst Bendz, expedia în octombrie, 1931, acest rezumat cu accente tragice: “Aşa că eu nu mai cred în nimic şi trag să mor. Viaţa nu mă mai interesează. Am trăit, am cunoscut, am iubit, am gustat totul. Nu mai cred în puterea artei. Este o meserie ca oricare alta şi poate cea mai josnică dintre toate, fiindcă înşeală pe omul simplu, cel mai bun dintre oameni. Apoi chiar prietenia şi femeia superioară au venit să-mi dea lovitura de graţie. Pe chestiunea rusă, m-am despărţit de Romain Rolland. Pe o chestiune de bani, m-am despărţit de lonescu. (…) Acum, mă aflu aici, în locul meu de baştină, singur şi trist”. (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p. 187-188). Izolarea în care se afla, a făcut să-i încolţească în suflet sămânţa disperării: „Niciun loc pentru mine, între insulta nedreaptă şi elogiul respingător”. Perioada pe care am prezentat-o, succint, a fost totuşi propice unei evaluări a întregii vieţi, ceea ce a făcut ca, în planul operei, scrisul lui Panait Istrati să se îndrepte integral către zone autobiografice. Dacă primele astfel de creaţii se grupau în cicluri secvenţiale (ENFANCE d’Adrien Zograffi, ADOLESCENCE d’ Adrien Zograffi — S.n., Z.B.) y cele de după 1930purtau emblema unui bilanţ: VIE d ’ Adrien Zograffi, considerate de Istrati „opera capitală” care, dacă ar fi fost dusă la bun sfârşit, ar fi însumat 12-15 volume. Toate căutările de până atunci, îndreptate către adevăr, prietenie, frumuseţe, dar marcate de deziluzii, s-au întors către sine. Singurul adevăr valabil, spunea în acel moment Panait Istrati, este acela al propriei existenţe. În acest context s-a născut o nouă atitudine, făcută publică în două articole şi în prefaţa la Viaţa lui Adrian Zografi: omul care nu aderă la nimic. Sub acest deziderat şi-a început noua serie de scrieri. Povestea lui Adrian Zografi trebuia să fie povestea omului eliberat „prin refuzul oricărei adeziuni”. Era acesta un mod de a se declara învins? „învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai loi”, afirma Panait Istrati în primele rânduri ale Spovedaniei pentru învinşi. Şijâincă există o mie de feluri de a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă pe om în afara unei clase, după o întregă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de a lupta pentru dreptate" (Op. Cât., 1991, p. 13). Însă acest dezacord nu înseamnă abandonarea luptei. Este, dimpotrivă, o formă de revoltă. Recunoscându-se învins, Panait Istrati îşi striga – a câta oară? — Revolta. A procedat la fel, răspunzând Magdalenei Paz, care publicase o recenzie tendenţioasă la Casa Thtiringer, în revista Monde, condusă de Henri Barbusse: “Nu se poate imagina până la ce punct eu am fost adevăratul revoltat al secolului meu, omul care, copil încă, ghiceşte instinctiv crima supunerii la mentalitatea tradiţională a familiei, a societăţii, apoi aceleia a idealului turmei" (Omul care nu aderă la nimic, în Caiete critice, Viaţa Românească, nr. 3-4, 1985, p. 124, trad. Mircea lorgulescu). Refuzul supunerii – aparent în forme anarhice – este în fond, o eliberare a conştiinţei care face posibilă „scânteia de sublim”. Pentru a străbate drumul până la această purificare spirituală, chiar propria sinceritate trebuie pusă la îndoială. Întrebarea adresată tăios Magdalenei Paz este, în acelaşi timp, retorică: „Ce vă faceţi să credeţi că «adevărul» dumneavoastră este singurul acceptabil şi, mai ales, singurul care se potriveşte omenirii suferinde?” Absolutului, spre care îşi îndrepta Panait Istrati gândul, viaţa i-a opus, însă, de fiecare dată realităţi dintre cele mai crude. Singura eliberare: conştiinţa zbaterii permanente între material şi spiritual şi puterea de a alege: „omul care are, în gradul cel mai înalt, cultul Frumosului, este condamnat la cea mai tragică singurătate”. Destin cu atât mai aspru, cu cât cel supus lui îşi făcuse din marile prietenii un ţel al vieţii. “Trăiesc singur, fără prieteni, corespondenţă amicală. Sunt mai singur decât pe vremea când eram un simplu vagabond. Minciuna artei!" (Scrisoarea către AM. De Jong, din 9 octombrie 1932.) Şi totuşi: „… în această noapte, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de desăvârşire universală”. Arta, ca formă de înălţare a spiritului, arta ca mod de a fi „în afara lumii, în lume, pentru lume”. „Creaţia m-a salvat de la moarte”, constata Panait Istrati, în 1926, confirmând un adevăr exprimat de Romain Rolland. Şi tot creaţia i-a adus nemurirea, fiind unica modalitate de a nu fi trăit singur. Atunci şi acum. ZAMFIR BĂLAN NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 9 “Brăila e oraşul în care am văzut pentru întâia oară lumina zilei. Am iubit-o în copilărie, am urât-o în adolescenţă, apoi am pierdut-o. M-am dus în lume… Acum, după ce am făcut înconjurul mai multor vieţi, îmi regăsesc Brăjla.” Prin numele lui Panait Istrati, Brăila a devenit un oraş al întregii lumi. În al 625- lea an de la prima sa atestare documentară, această carte se doreşte a fi un eveniment care să-i marcheze istoria contemporană. Ediţia de faţă reuneşte în paginile sale corespondenţa existentă în fondul CASEI MEMORIALE „PANAtT ISTRATI”, din Brăila. Volumul cuprinde două capitole (Panait Istrati către… şi Scrisori către Panait Istrati), însoţite de note şi comentarii, de o bibliografie selectivă a corespondenţei şi de un set de fotografii – document şi facsimile. Dintre scrisorile reproduse aici, cele adresate Annei Munsch (şi semnate “Georges*’) au mai fost publicate de George Cuibuş (în Ateneu, martie, 1965 şi în Tribuna, noiembrie, 1965). Scrisoarea către Jeanne Bindner a fost publicată de Marta Cuibuş (în Amfiteatru, nr. 3,1966). Întrucât textul unora dintre dintre scrisori nu a fost reprodus atunci integral, am făcut precizările necesare în note. Cele patru cărţi poştale către Apostolache Dinu au fost publicate de Valeriu Dinu, în Dunărea, nr. 6-7,1990. Z.B.   [1]] Prezentarea făcută lui Rusakov, din care am extras aceste cîteva rînduri, lipseste din ediţia îngrijită de Alexandru Talex, în 1991, şi a cărei traducere o semnează. Mai exact, lipsesc primele şase pagini din textul original al Afacerii Rusakov, iar altele (referitoarre la reacţiile’lui Victor Serge, de exemplu) sunt comprimate în comentarii de cîteva rînduri. "Această carte — (...) — vede astăzi lumina tiparului pentru prima oară. Ea aste versiunea română a ediţiei originale apăruteîn octombrie 1929”, precizează Alexandru Talex în Cuvînt înainte (p. 9). Dar tot Alexandru Talex este autorul bibliografiei operei istratiene din volumul Cum am devenit scriitor (ediţia din 1981)), unde se poate citi, la pagina 468: MSpovedania unui învins, Bucureşti (f. a.), editura Cugetarea, (trad. P. Ioanid)". Să mai adăugăm că prima reeditate îri Franţa s-a făcut în 1977, deci nu se poate spune că P. Ioanid ar fi tradus o altă ediţie. Pentru că pe volumul tipărit de Cugetarea nu este trecut anul apariţiei, completăm informaţia cu un fragment dintr-o scrisoare adresată de Panait Istrati lui Romulus Cioflec: ”... să ştii, am încheiat un contract bun, cu "Cugetarea”, pentru editarea tuturor scrierilor mele. Vers 1 autre flamme apare la noi prin noiembrie”. (Scrisoarea este datată: 8 octombrie 1929).    

I. URSULESCU   PANAIT ISTRATI ZIARIST   Surprinzătoare este ciceastà lofa, „ce ne-o revelează autorul „Chirei Chiralina” În paginile publicisticii sale, pagini puţin citite, şi mai puţin comentatei respirând sensul epocii în care au fost scrise, arătând uneori o precocitate evidentă a „spunerii** şi, mai ales, o înclinaţie către pamilet nepărăsită niciodată. Puţina instrucţie -* doar patru clase primare terminate târziu –, nu i-ar fi asigurat lui Panait Istrati nici pe departe un loc în „republica literelor”, sau chiar într-un post de slujbaş modest. Istrati a fost, de aceea, întruchiparea truditorului, aproape de rând, dar şi a visătorului de excepţie. El s-a format din contactul nemijlocit cu viaţa, cunoscându-i toate vicleniile şi „capcanale” dar, în acelaşi timp, în contact cu singura mişcare care, la început, ocrotea contestatarii: mişcarea socialistă, într-o scurtă autobiografie trimisă lui. Romain Rolland el nota: „1901-1902: 17-22 ans, départ à Bucharest avec Mihail (…) Contact avec le mouvement socialiste. Adepte ardent**. O) Istrati s-a format în Brăila începutului de secol care avea prin 1905-1906 o destul de importantă mişcare socialistă grupată în jurul cercului „România Muncitoare**, oraş plin de emigranţi împinşi aici după ocupaţia turcească a Balcanilor, oameni în general înstăriţi, daca puteau scoate, în limbile lor naţionale în 1912, mai multe periodiceA) Declarat porto-franco () în secolul frecat, oraşul va profita de această formă preferenţială de comerţ câteva decenii, dezvoltând structurile incipiente ale capitalului. Diferenţierile pe scară socială arată însă un capitalism primar, dependent şi punitiv, având primele cercuri muncitoreşti devreme (1895), la câţiva ani după crearea celei dintâi organizaţii muncitoreşti (1893), Oraşul însă, era vădit provincial, un „târg** ca cele descrise mai târziu de Sadoveanu, plin de o burghezie ce nu se deprinsese încă cu noua ei condiţie şi de oameni nevoiaşi ce nu-şi găseau decât, cu greu, hrana zilnică, oameni înrobiţi vieţii şi viciilor ei atât de mult încât îl vor alarma pe Istrati În articole ardente, pline de amărăciune şi revoltă. „V isătorul” şi „truditorul”, În egală măsură, vor găsi calea spre o lume mai înaltă dacă nu mai cinstită, cea a elitei jurnaliere din Capitală, frecventind întrunirile cercului „România Muncitoare” fondat în lùoh cu o răsunătoare declaraţie-program făcută în spiritul epocii. Gazeta, cu acelaşi titlu, care va adăposti articolele lui Istrati timp de un deceniu, va fi o publicaţie socialistă importantă dar, „sub vremi”, vorba cronicarului, cam tulburi şi supusă necazurilor atât financiare, cât şi de ordin politic, aservită diverselor influenţe din partidul socialist şi obligată să-şi schimbe, în perioada războiuluif chiar numele (se va numi „Lupta zilnică”, „Jos războiul”, etc.). Debutul publicistic al autorului lui „Moş Anghel”, s-a produs probabil în această perioadă căci, în „România Muncitoare” nr. 38, din 19/26 noiembrie 1906, se găseşte articolul „Regina Hotel” semnat P. Istrate.. Numele de familie Ist rate e acelaşi ca în actul de naştere („actul 1077”) copilul fiind născut „ieri, Vineri zece curent la orele şapte înainte de amiază în Brăila la locuinţa mamei sale” (**) dar prenumele prescurtai, cu iz publicistic (P) nu corespunde ziaristului numindu-se din botez, „Gheiasim” („Gherasim Joiţa Stoica Ist rate”). () Aşadar, P. Devenit mai târziu Panait, e un pseudonim, iar Istrate va, deveni Istrati, şi cu acest nume va fi semnat al doilea articol apărut zm „România Muncitoare” nr. 49, 4/11 februarie 1907 („Biserică şi Popiuj, ra~ nat P. Isrtati. B posibil ca „visătorul” folosind alte pseudonime, să fi debutat înainte de anul 1906 în „România Muncitoare” () lucru greu de afirmat cu certitudine. Există, întradevăr, mai multe pseudonime ce se regăsesc înainte de anul 190 şi sub care s-ar fi putut ascunde Istrati. Ne vom referi la două posibile: Leonardo Delaport şi L. Răzvrătitu. Cu privire la primul (este vorba de articolul „Muncitorii din portuJ Brăila”, de altfel singurul text semnat cu acest nume în „RM” între anii 1902-1906), e posibil ca sub acest nume să se ascundă Ştefan Gheorghiu care, în acea perioadă, era unul dintre conducătorii mişcării sindicale din port, pe când Istrati se afla de-abia la începutul activităţii sale publicistice. Al doilea pseudonim, L. Răzvrătitu, pare a-l ascunde pe acelaşi, căci în „RM” nr. 28 şi 29 (10 şi 17 septembrie 1906) e anunţat la rubrica Ştiri că va conferenţia „despre proprietate** cât şi despre „proprietatea industrială şt colectivă**. Ori la acea dată Istrati avea 22 de ani şi e greu de presupus că ar îi putut susţine asemenea conferinţe în faţa unor oameni cu o veche activitate în „mişcare**. De altfel pseudonimul L. Răzvrătiţii dispare din publicitate la sfârşitul anului 1906 şi în tot cursul anului 1907. Ştefan Gheorghia fusese» reţinut în această perioadă de autorităţi, ca urmare a atitudinii sale faţă de marea răscoală a ţăranilor, şi internat în închisoarea din regimentul 7 PloieştiA) Apoi L. Răzvrătitu reapare, dovadă că fusese eliberat (articolele „Către muncitorii din portul Brăila** „RM** nr. 28, 13 iulie 1910, „Din porţii Brăila** „RM** nr. 65, 24 octombrie 1910, „Satrapii portului Brăila** „RM** nr. 8, 31 martie 1911, etc.). Există însă un alt pseudonim care l-ar fi putut ascunde pe ziaristul de ocazie: I. Pribeagu (ne referim la articolele „De la atelierul central C.F.R.**t „RM** nr. 33, an. 1, seria II, nr. 41, 16 decembrie 1905 şi „Mereu exploatare tovarăşi ceferişti” „RM**, an. I, seria II, nr. 41, 11 decembrie 1905.). Acest l. Pribeagu n-ar putea fi Alexe Pribeagu cel care a semnat „Fraţii săraci.. Prima călătorie**? (s). Cu privire la debutjl său, Istrati va afirma mai târziu – atunci când va fi celebru-; „… cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. E/a primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Bobescu» i) din Lacu Sărat. Titlul articoluldi (dacă nu mă-nşel): Un om cu scaun la cap. Şi cine credeţi că era acest om cu scaun la cap pe care-l atacam? Curioasă coincidenţă l Era domnul Nicolae lorga! Atacam pe omul politic, comparsul huliganului Cuza (…) Acest debut (sublinierea n.) şi alte articolaşe, mi-au atras simpatia «Dimineţii» l): Sau: „Cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. Era primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Popescu» din Lacu Săratt Titlul articolului (dacă nu mă-nşel): «Un om cu scaun la cap» (). Interesant este că acest articol există. El se numeşte „Isprava d-lui lorga** şi ar putea fi! Al lui Panait Istrati (textul nu este semnat) căci în cuprinsul său se face referinţă şi la „huliganul Cuza”. De fapt problema debutului acestji scriitor, atât de aparte în literatura română şi, în mod evident, de talie europeană, este încă dificil de clarificat, dat fiind parca un „halou” al propriei sale personalităţi atât de contradictorie. Declaraţiile autorului, datele biografice sau articolele sale tipărite aiurea nu „rimează”… Se pare că anul 1907 l-a petrecut în Egipt, O) dar în februarie 1007 va tipări în „RM” articolul „Biserică şi popi” cu un subiect tipic pentru publicistica sa: corupţia. Şi „visătorul” se va afla la faţa locului, în „comuna Cotutung judeţul Brăiladând amănunte extrem de exacte şi comentând cu aplomb întâmplărileau) Aşa cum s-a observat, aceste inadvertenţe sunt aproape fireşti pentru autorul „Ciulinii Bărăganului” care, parcă, măresc enigma celui ce peste ani va tulbura cu verbul şi atitudinea sa lumea europeană. () Cert este că la această dată ziaristul Istrati va duce un adevărat război cu lumea strâmb ocirmuită, dar mai ales cu inerţiile şi convenţiile sociale. Necesitatea căutării adevărului e organică: „Vei găsi Adevărul care îţi e de mare folos şi care te îndeamnă pe cărări necunoscute de tine, cărări care te vor duce spre o lume mult mai dreaptă, mult mai bună, şi în care tu vei fi om cu adevărat” („De vorbă cu tine, muncitorule /M – aprilie 1910). Această căutare lor tur antă şi torturată, în acelaşi timp, face loc unui personaj incomod pe care Joseph Kesel, într-o amintire, ni-l prezintă cu o intuiţie surprinzătoare. (J Justificarea fiinţei umane ca „fiinţă” ce respinge umilinţa şi înjosirea îşi găseşte reflexul într-o atitudine de intransigenţă acută: „Tu, omule, care-ţi place să te chemi regele pământulu (, ţi-ai dat seamă că boul de la jug rabdă mai puţin de foame decât tine? Şi când nu mai poate răbda, l-ai văzut că rupe ştreangul şi se duce? Tu ce faci? („De vorbă cu tine, muncitorule!”). Tonul sună profetic, făcându-ne să recunoaştem în pasionatul cititor al lui Carlyle, de la a cea vreme, şi un admirator, poate, al lui Beranger ori Lammenais, găsiţi nu prin volume ci în efemerele „broşuri” populare, tipărite în editurile socialiste spre „lumânarea** muncitorilor. Poziţia aceasta extrem-sentimentală implică însă şi o mânie subterană ce îşi are originea într-o existenţă ce s-a consumat intensiv. Copilul Panait Gherasim, băiat de prăvălie prin 1897, se izbeşte şi, în acelaşi timp, se leagă de lanţul opresiv – singurul său univers. Impactul cu lumea, este, în fond, o dezamăgire cruntă pentru toţi eroii lui Istrati de mai târziu care nu ştiu „să se învârtească**, „să se descurce**, eşuând în banalitate sau moarte. Instinctiv, el va fugi, mereu din/de lume, această fugă luând, uneori, iorma definitivă: sinuciderea, ca o „compensare** a „visuluiw interzis. Din acest refuz, \ exprimat tranşant, se va produce ca „expresivitate** şi „sublim” deschiderea spre lumea ideilor, călăuzitoare către înţelegerea cauzelor suferinţei umane dar dusă, adesea, până „în pânzele albe”, adică la disperare. Publicistica sa este, din acest punct de vedere, una din cheile care delimitează resorturile intime ce au mişcat şi animat atâtea personaje istratiene. Lo început, cu timiditate, exprimând stângaci nemulţumirile, apoi, în special după 1900, cu siguranţa celui care ştie ce vrea, articolele sale de gazetă fac loc unei voci ce se detaşează din corul general spre a individualiza, uneori cu primejdii, arii cântate modest de toţi ceilalţi participanţi. Tematica acestori luări de atitudine este ori „gravă”, ori „sentimentală”, teoretizâhd cu farmec probleme aride de economie şi organizare sindicală, întotdeauna percutanta însă, gazetarul având, se zice, „ilair”, văzând cu un ochi atent aparenţele. Dacă, până acum, când se vorbea de pamfletul românesc din acest secol, referinţeje mergeau către N. D. Cocea, Tudor Arghezi ş.a., de acum înainte se poate vorbi şi despre pamfletarul Panait Istrati, căci publicistica ne dezvăluie un îronist în forţă, sublim, aprig, vesel, sentimental, îngăduitor, intolerant, împătimit până la sânge, cultivat prin „Docurile” brăilene sau în fantomaticele „întreprinderi44 de vopsitori cu pensula. Amestecul, adesea incomplet, dintre sine şi ceilalţi, care se regăseşte din plin cam în tot ce a scris, îl întî/nim şi aici, în paginile de ziar, dar parcă mai „autentic”, „mai „spontan**, dezvăluind o trăsătură neaşteptată la un oriental clamat mai târziu ca „instabil”, şi chiar „violent*? Avem de-a face aproape cu un „autoportret” nu al unui dezabuzat (Istrati n-a fost niciodată, chiar atunci când mulţi credeau asta!) ci, al unui om capabil să trăiască pasionat pentru o idee actuală, strângentă: „N-am suferit până acum asemenea călcări de demnitate omenească. Când va cere-o însă idealul meu, le voi primi cu plăcere căci nimic nu s-a realizat în lume fără durere”. („Prea multă răbăkire”, iunie 1909.). Numele lui Istrati-publicisâul poate îi adăugat, fără falsă modesticr iïângâ cei mai mari ziarişti români ai acestui secol căci el are cu pasiune şi frecvenţă revelaţia ideii, necontrazicând, cu nimic, cele mai bune pagini literare pe care le-a scris. Dincolo de veleitarismele politice ale mişcării, şi dincolo chiar de „mişcarea” însăşi, Istrati, într-o sarabandă, verbală în tripticul: luciditate/suferinţă/expresie, „concretizează** Într-un stil propriu, de neconfundat, peisajul aman ce i s-a dat spre contemplare. Două par a fi direcţiile principale în care se dezvoltă tematica jurnalieră a visătorului-zugrav pe spaţiul unui deceniu, în presa socialistă a vreunii: surprinderea „atitudinii44 prin disecţia amănunţită şi scormonitoare de, tsus până jos” pe scara ierarhiei sociale (personajele sale preferate aici: regele, membrii guvernului, mitropoâiţii, preoţii de ţară, ucenicii ciomăgiţi, etc.), apoi problemele „de aparat” ridicate de o „mişcare*4 împotmolită din ce în ce mai ’mult în propriile sale inerţii. Însă problematica articolelor e mult mai dversă cuprinzând aproape tot ce se poate imagina cu privire la viaţa social-administrativâ, intelectuală şi, mai ales, politică a vremii: ţăranii, prostituţia, chelnerii, arbitrajul în administraţie, gimnaziile, corupţia, bacşişul, porturile, muntele Athos, grevele, organizarea sindicală, îracţlonismul, deviaţionismul, „scriitorii”, falşii sindicalişti, eroii, Zidul Confederaţiilor, etc… Totul este scrutat cu un ochi sever şi aproape „bolnav” de curiozitate. Desfăşurarea concretă, în „pagină**, este şi ea revelatoare: „notiţa** insidioasă, seacă, ce „spune** tot, fără comentarii, se asociază cu foiletonul ce se întinde jpe o pagină de gazetă, dând amănunte calm, necruţător… „Cazurile*4 sale sunt cazuri înainte de a fi scrise, căci ele se formează undeva în mintea înfierbântată a ziaristului, din momentul în care „le află** şi ceea ce urmează nu e decât o mestecate molcomă a subiectelor azvârlite aproape în silă cititorilor. „Plaga*4, atunci când este, „se deschide” singură, oferindu-şi ostentativ explicaţiile, prfyeliştea fiind, evident, gratuită. Această tehnică a dezvăluirii, atât de profesional înţeleasă, se bazează pe înţelegerea şi penetrarea fenomenului descris, dar în acelaşi timp şi pe un „simţ** acut, de bun ucenic, devenit peste noapte maestru, al „ştirii*4. Dar, în afară de orice, pe talent. Căci Istrati are nu numai „miros**, ori stofă de ziarist, ci tocmai talent publicistic, simte „fibronuV4 faptelor, şi-l asumă de la primul până la ultimul articol, cu un patetism care arată Implicare, responsabilitate şi, de ce nu, ironie. În mod indiscutabil subiectele sale de mai târziu, care-l vor face pe Romain Rolland să exclame: „Dar, Dumnezeule! forţa asta, pasiunea asta, viaţa asta demonică! nu mai sunt lucruri din vremea noastră, În Occident” (i7), îşi au originea aici, în această lume În care ştirea circulă cu repeziciune, şi se consumă, la fel, nu fără a lâsa însă o urmă, adesea cu neputinţă de şters. Într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, visătorul-zugrav, foarte aptoape de celebritate, scria: „Ori, eu ţin să-mi deschid ochii cât mai mari, să văd întreaga grozăvie, şi să strig oamenilor care ar vrea să-l scuze (e vorba de personajul său Stavru, n.n.) – să le strig cu toată pasiunea simţurilor msle – ca natura este mai bogată şi mai voluptoasă când se manifestă aşa *cum trebuie şi nicidecum când noi o îmbolnăvim**. 08) Dar această adevărată profesiune de credinţă, o găsim exprimata aici, În aceste pagini: „Să te opreşti o clipa în preajma acelei lumi flămânde, să audă urechile tale sfâşietorul geamăt al copiilor adormiţi şi îndureratul suspin al mamelor nemângâiate, şi atunci vom vedea iubite M (…) dacă mai poţi pluti în vsuri cereşti fără să fii socotit în rândurile celor mai nesimţitori oameniii. „Nostra Famiglia**, septembrie 1911.) Amestecul „biografic**/anecdotic (cât de ciudat sună acest cuvânt referitor la Istrati!) a fost observat mai demult, dar interpretat fastidios. Căci, în fond, ce este „Chira Chiralina** decât urm din multele întâmplări, puţin de senzaţie, puţin sentimentală, în nucleul ei epic? Ce a adăugat Istrati la această „night story** şi o face cu greu „pasabilă**, este suflul rememorator, aproape mitic, de „once upon a time**, care îi dă spontaneitate şi frăgezime. „Povestirea** faptului brut \ e un truc, o piège**, farmecul se găseşte Înăuntrul multiplelor trape biografice şi e interior. Acestea erau mijloacele ziaristului care trebuia, mai întli, să capteze spre a convânge, pentru ca, în viitoarea (tapa, să-şi. Asume argumentele teoretice. () * ★ ★ Literatura îşi face loc în toate aceste pagini cu o pregtianţă ce nu poarte scăpa nimănui şi într-o formă ce caracterizează întreaga operă de mai 1B. Ibidem, p. 110 (Scrisoarea XXXVII.) 19. Interesant este că această „fata” imediat sesizabilă, nu a fost interpretată din diverse motive decât în defavoarea lui Istrati. Auguste Baillv scria în 1925 (textul este reprodus din Al. Oprea: „Panait Istrati Dosar al vieţii şi operei** BPT, Editura, „Minerva”, 1984.): „II ne s’agit pas ici de sa* tisfaction intelectuelle, pas devantage d’admiration. Je ne crois pas qu’ Istrati soit un penseur et ne je sais s’âl est un artiste. C’est un conteur spontane, une force naturelle qui s’abandonne et qui s’exalte, îl nous dit ce qu’âl a vécu”. Georg Bran des credea cam acelaşi lucru dovada că farmecul jurnalier nu putea fi depăşit atât de uşor. „Ich gestehe, das von alieri europâischer serzâhlern Panait Istrati mein Favorit ist. Târziu a lui Istrati, şi anume sub aparenţa „amintirii” A20) De fapt această pasiune de a-l face pe cititor să creadă că ceea ce citeşte e „real”, că scriitorul nu. Inventează nimic, va traversa tot ce a scris Istrati, inducând nu adesea, în eroare. Dacă în articolele de tinereţe o va face discret, atrăgând doar atenţia asupra acestui mic amănunt, mai târziu, după 1923, când va deveni celebru, are să amintească mereu această caracteristică a ficţiunii sale. „Memorialistu11* de ocazie e trădat aici însă de creator, căci povestirea, chiar orală şi golită de ornament, este ea însăşi o imixtiune în structura adevărului, o „contrafacere” a acestuia. Pamfletarul „simte” nostalgic („Doi intetelectuali”, octombrie 1910) moartea a doi prieteni, participanţi „în mişcarea noastră”, dar imaginea cea mai sugestivă extrasă, parcă, dintr-o „V iridiană” avant la lettre e cea a lui Hans („Mântuitorul – Amintire de la un Crăciunu — Decembrie 1910.) mergând la „hanul pripăşiţilor” când petrecerea e în toi (un chef” de excluşi umani „cu Obrajii scofâlciţi” pi cu nasurile ieşite în afară „ca nişte cucuvele”): „Deodată, în mijlocul celei mai mari linişti, când nu se auzeau decât plescăiturile gurilor ce se strâmbau îngrozitor, uşa se deschise larg şi, în cadrul ei, rămase înţepenit un om cât un munte, cu barbă mare, roşie, şi zdrenţăros ca un cerşetor”, Acesta binecuvântă christic mâncarea, şi băutura – scena are un iz infernal însă, doctrinar în acelaşi timp, plastic şi „moralizator”: „Primiţi-mă şi pe mine la masa voastră, porcilor şi orbilor! Căci Amin zic vouă veţi avea nevoie de Hans în ziua când Mântuitorul… cjel mare vă va chema cu trâmbiţa de foc să cereţi celor sătui dreptul vostru la un culcuş mai bun paielor lui Iidns şi la o masă mai tihnită decât cea de astăzi”. În mod evident, această schiţă atât prin subiectul ei cât şi prin plăcerea neascunsă a „povestirii” este ambiţios literară. O altă pagină, „Nostra Famiglia”, devenită „scrisoare” (dintr-o scrisoare veche*1) şi datată cu minuţie („21 februarie 1907”), pare de aceeaşi natură: un „oarecare M.” îi vorbise de frumuseţea peisajului italian, iar „visătorul” merge reportericeşte „la faţa locului” fără bilet de călătorie, clandestin, doar cu o „biată” jumătate de liră engleză şi aceea „cusută la betelia pantaloniloreste debarcat la Neapole şi-şi petrece timpul colindând câteva zile prin împrejurimi, uitând uneori să şi mănânce, evident, şi fără a-şi plăti hotelul. Trezit din reverie de patronul e are-i cere banii pentru cele „cinque g io r ni**, încearcă să caute de lucru pe ®°. În „Anthologie de la. Nouvelle prose française” Simon Kra scrie: „Grâce au conseil de Romain Rolland et de quelques-uns de ses amis P. J. Jouve, Jean Richard Bloch, îl publia plusieurs livres qui sont a la fois des souvenirs et de contes. Istrati écrit avec enthousiasm, îl s’abandonna à son genie et crée ainsi un monde qui est celui des Mille et une Nuits et des chansons populaires. En écrivant an français, îl a apporté à la langue cette fluidité, cette spontani été orientale qui ne se retrouve que dans la langue russe. Cet apport est d’autant moins négligeable que le français est éloigné par son esprit même de ces rêves des autres”. (1926). Undeva, şi de-abia acum vine în contact cu clasa de jos şi cu problemele ei, aceleaşi peste tot, şi pe care le cunoştea atât de bine. „Schiţau e mai amănunţit lucrată: are descrieri, imagini de ansamblu, portrete. *2*) Ziaristul de ocazie e impresionat de Jazaronicerşetorii cântâreţi, şi are chiar o idilă într-o cameră de unde prin acoperiş se pot vedea cu uşurinţă stelele, pe o uliţă» *ale cărei case pestriţe, de foc, te înfiorau**. Iar la lumina chibritului se sperie văzând „acea amestecătură de animale din două specii diferite”, clinii şi oamenii: „o voce slabă îmi sullă în ureche cuvinte prin care să mă încredinţeze că n-are de ce să-mi lie teamă… fiindcă ceea ce văd e… nostra famiglia”. Alte două „schiţe” tipărite cam tot în aceeaşi perioadă „Calul lui Bălancoyipusă cu o economie de limbaj remarcabilă şi „întâi Mai” – de o neaşteptată strălucire verbală -r sunt apropiate prin ton de „Nostra Famiglia*\ Ultima se petrece lângă piramide, în Egipt, şi are, ca protagonist un muncitor care refuză să muncească de întâi Mai, luându-l în tovărăşie şi pe Istrati, prilej cu care sunt daţi afară amândoi de patron. Ziaristul de ocazie îşi păstra deviza neştirbită: „Pentru stomacul meu, nu vreau decât o bucată de pline, dar pentru ochii mei lumea întreagă”. (22) Memoria visătorului/ziarist, semnând când Istrian, când P. Istr., Andrei Scutaru, P. Brăileanu, I. Delabrăila, etc., e echivalent, în acest caz, cu o ex-; trem de subtilă conversiune în artistic. Încă din aceste pagini Istrati era conştient de f, darulsău, de realitatea unui spaţiu ce-i aparţinea doar sieşi. Tfse părea că întreg universul îşi concentrase toatâ banalitatea în jurul meu, ca să mă sufoce!” (23) va exclama el mai târziu, în 1921. Căci lupta cu banalul este, în fond, lupta cu sine însuşi, iar mai apoi cea cu lumea din jur pe care Istrati o va trata într-o manieră extrem de independentă şi, vai, supărătoare, Iată o mostră: În martie 1910, ieşind din închisoarea Văcăreşti, unde fusese întemniţat împreună cu alţi fruntaşi socialişti, C. Miile, directorul ziarelor, Adevărulu şt wdimineaţa”, îi face o propunere: „După ieşirea noastră de la Văcăreşti, mă aflam şi eu printre «şefii» socialişti, primiţi de d. L Miile. Gherca era prezent, şi foarte emoţionat ne-a sărutat ruseşte pe toţi. Alături, d. Const. Miile m-a luat deoparte şi mi-a zis: «Uite ce-i Istrati, vreau să te tac corespondentul „Dimineţii” la Brăila, cu leafa celui mai bun dintre corespondenţii.          gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati