A.J.Cronin carti autori straini

CAPITOLUL I       Se mai simţea încă ameţit de băutură atunci când ieşind din vagonul de dormit şi, împreună cu Ismay, porni de-a lungul peronului înspre biroul de bagaje. Mai simţea încă povara acelei amărăciuni care, asemenea unei substanţe corosive îl rosese – beat sau treaz – în ultimele trei săptămâni. Peronul se legăna uşor sub paşii lui; semiîntunericul rece al dimineţii, care umplea bolţile înalte ale gării, se îngrămădea în jurul lui ca o ceaţă densă pe mare. Nu vedea nimic. Mergea automat ca un om adormit. La un moment dat se opri. — Un cufăr de voiaj, îl auzi pe Ismay explicând, – adus de la trenul cu paturi din Londra. Pe numele Leith. Funcţionarul scoase creionul de după ureche şi parcurse lista. — A fost înregistrat pentru Aureola, – răspunse el. Exact. Omul de la agenţia Slade a şi venit. Apoi strigă fără să întoarcă capul: — Slade! Un om cu faţa brăzdată se grăbi spre ei. Avea un carnet de chitanţe prins de haina de culoare bej. Salută ducând degetul la chipiul cu insignă aurită. — Domnul dr. Leith; da domnule. Lăsaţi totul în seama mea. Mă veţi găsi cu bagajele dumneavoastră pe Cheiul Princess. La orele 10 fix. Să vă dau chitanţa. Mâzgăli ceva pe o foaie albastră, o rupse neglijent şi după ce se uită nehotărât de la unul la altul, în cele din urmă o întinse lui Ismay. — Semnaţi aici, domnule. Nu, aici unde vă arăt, vă rog. – Cu unghia îngălbenită de tutun trase apăsat un semn pe hârtia boţită. Mai aveţi şi altceva? Ismay clătină din cap şi se întoarse nehotărât ca să-i înmâ neze lui Leith chitanţa. Dar se răzgândi. Şi în timp ce semna cu grijă „H. Leith”, se adresă hamalului: — Sunt mulţi călători? — Opt în cursa asta domnule. Toate cabinele sunt ocupate. O afacere bună pentru agenţia Slade Brothers – da, foarte bună domnule. Judecând după satisfacţia acestui umil slujbaş ai fi zis că omul era cel puţin acţionarul principal al companiei. Apoi cu un aer de proprietar rosti pompos: — Se află printre călători şi Lady Fielding împreună cu invitaţii ei. Leith asculta cu o figură indiferentă, dar îşi frământa mâinile nervos în buzunarele trenciului. Un fior îl cuprinse; trecuse de la baia de aburi din compartimentul de tren pe peron, unde era frig şi curent. Nu dormise de loc; îşi simţea capul greu; scrâşnetul brusc al unei locomotive care se puse în mişcare îi pricinul un spasm nervos în obrazul stâng. — Pentru Dumnezeu, Ismay – izbucni el furios, – cât timp o să mai stăm aici? Ismay se întoarse imediat către el: — Am terminat, Harvey, am terminat. – rosti acesta cu vocea lui potolită, liniştitoare. Harvey pufni supărat: — Dacă ţii neapărat la trăncăneala ta mondenă, să plecăm barem din curentul ăsta blestemat. — Plecăm îndată, – spuse Ismay repede. – Chiar în clipa asta. – Dădu hamalului un şiling şi în timp ce porneau împreună, îşi scoase ceasul din buzunar. – E ora nouă. Putem lua gustarea la Adelphi. — N-am nevoie de nicio gustare. Ismay aruncă o privire fugară spre tovarăşul său, cu o umbră de zâmbet. — Atunci hai să ne aşezăm undeva ca să omorâm timpul ce-l mai avem de aşteptat. — Pentru ce să ne aşezăm? Împăciuitor, Ismay surâse din nou. Ieşiră din gară pe Lime Street şi acolo, pe trotuar, învăluit în pânza fină a ploii, dinaintea clădirilor înnegrite de funingine şi a tramvaielor ce treceau zdrăngănind alene, înconjurat de viaţa tulbure a acestui oraş somnolent de provincie, Ismay se opri locului. — Ei bine, – observă el pe un ton pe care îl dorea cât mai rezonabil – nu cunosc toate posibilităţile oraşului Liverpool la ora aceasta. Îmi închipui că nu sunt prea grozave. Afară de asta mai şi plouă. Nu vrei nici să mănânci şi nici să stăm undeva. Vaporul pleacă abia la zece treizeci. Atunci poate îmi spui tu ce ai vrea să facem? O clipă Leith păru că meditează la această propunere cu un aer de ironie distantă. — Ce vreau, – repetă el mecanic, ca şi cum nu era pe deplin conştient de ceea ce spune. – Vreau să ştiu ce naiba caut eu aici. – Se opri, apoi ochii îi căzură pe chipul necioplit, permanent plin de bunăvoinţă al celuilalt. — Îmi pare rău, Ismay – spuse rar, umezindu-şi buzele – nu sunt cu totul în apele mele… vezi… Nu-şi mai putu stăpâni nervii şi izbucni: – Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai holba aşa la mine. Să mergem la blestematul acela de debarcader dacă trebuie. Oriunde, numai să nu stăm locului. Porniră mai departe, croindu-şi drum pe străzile ude, prin şuvoiul dens de slujbaşi şi dactilografe, purtându-şi paşii obosiţi pe lângă prăvălii, cafenele, birouri ce se deschideau la ora aceea, pe lângă taxiurile şi şoferii care îi invitau fără succes. Alături de statura mică, îndesată a lui Ismay, îmbrăcat cu eleganţa oarecum pretenţioasă a omului care a reuşit în viaţă, Leith, cu mersul lui repezit oferea un contrast izbitor, aproape dureros. Era înalt, osos, îmbrăcat prost, aproape sărăcăcios, iar slăbiciunea dădea mişcărilor sale o bruscheţe agresivă. Avea faţa foarte palidă, nebărbierită, trăsăturile fine tăiate parcă în piatră. Asprimea imobilă a expresiei de pe faţa lui părea mistuită de un foc lăuntric. Era ca un fel de provocare aprinsă zvârlită vieţii – amară, distantă, austeră. Şi totuşi, ochii săi mari şi întunecaţi îl trădau. Ardea în el o durere adâncă, străbătută în răstimpuri de o undă fugară de bunătate şi înţelegere. Avea sprâncenele fine şi arcuite: sensibilitate şi inteligenţă. Da, sensibilitate, acel sentiment îngrozitor ai disperării. Iar acum această minte, limpezită de aerul umed şi rece, era chinuită de un singur gând ce, revenea ca o obsesie. De ce mă aflu aici? Numai din cauza lui Ismay, da, pentru că s-a ţinut scai de mine. Eu nu vreau să plec. Nu vreau să plec. Nu vreau… Nu doresc decât să fiu lăsat în pace, să fiu de capul meu, să uit – asta vreau. Şi mai ales să fiu singur… Singur! Dar nu era singur; şi nici nu putea să uite: lucrurile cele mai banale şi fără legătură îl duceau inevitabil la trecut făcându-l să sufere. Chiar în faţa lui două fete, probabil dactilografe, se îndreptau spre birou cu pas vioi, schimbând confidenţe cu voce tare şi într-un fel provocător, despre cuceririle lor din ajun. Chicoteau vesele şi frânturi de fraze zburau înapoi spre el ca nişte pale de aer stătut, îngreţoşându-l. — Al meu a fost tare drăguţ, să ştii. Lucrează în branşa textilă, mă rog. Cel puţin aşa spunea. Şi orchestra cânta „Crede-mă dacă vrei”. — Al meu avea coşuri, cam prea multe. Dar dacă ai fi văzut ce maniere avea. Mamă Doamne! Şi ce spilcuit era. Pentru Harvey, cufundat într-o introspecţie morbidă, feţele acestora, vesele, acoperite cu fard ieftin, mărginirea lor, trupurile moi, debile, înzestrate grotesc cu organe de reproducere, reprezentau un fel de coşmar, un simbol caricatural al omenirii. Aceste fiinţe, şi altele asemenea lor ar fi putut să profite de pe urma lui. El le-ar fi salvat – da, acesta era cuvântul; un cuvânt frumos, strălucitor. Dar ele nu vroiau să profite, nu vroiau şi fie salvate, cel puţin deocamdată. Ce caraghios, al naibii de caraghios! Îi venea să râdă, să se oprească în mijlocul caldarârrmlui umed, să-şi lase capul pe spate şi să râdă, să râdă în hohote. Deodată Ismay spuse: — Aproape că am ajuns – şi satisfăcut arătă fâşia de apă a fluviului Mersey care se zărea în depărtare, între două acoperişuri de case ce coborau de-a lungul străzii pietruite pe care apucaseră. Leith, cu capul plecat şi umerii aduşi, nu răspunse nimic. Coborâră panta trecând de-a lungul ferestrelor cu geamuri murdare îndărătul cărora se puteau bănui otgoane, compasuri şi diferite aparate de navigaţie; lăsară în urmă un labirint de ulicioare murdare din vecinătatea docurilor şi după cinci minute ajunseră la Cheiul Princess. Aici îi aştepta omul cu bagajele, care se repezi la ei îndată ce-i văzu, de parcă se cunoşteau de când lumea. — Şalupa e aici – raportă el imediat şi încetând să-şi frece mâinile, desemnă cu un aer de stăpân o mică barcă cu motor care, legănându-se uşor pe apă, se lovea de marginile debarcaderului. — Bagajele dumneavoastră se află la bord. Totul e în regulă, domnule. În perfectă regulă. — Bine – spuse Ismay şi o apucă înainte, călcând terenul cu paşi grijulii. Se urcară la bord, lăsându-l în urmă pe omul cu faţa brăzdată şi cu chipul vag recunoscător sprijinit de balustrada debarcaderului şi îşi făcură loc prin grămada de cuiere şi geamantane de piele, lăzi şi pleduri strânse în curele, ca să treacă dincolo de un grup de oameni care îi urmăreau cu ostilitatea iritată adresată unor străini, după care se opriră, în tăcere, la proră. Apele galbene şi tulburi ale fluviului alunecau domol, înspumate pe alocuri de vârtejuri; în mijlocul fluviului se găseau ancorate din loc în loc vapoare cu flancuri de oţel, încărcate cu mărfuri; mai departe, înfruntând vântul, câteva şlepuri se târau alene, iar râul îşi urma drumul său neabătut spre mare, mereu mai departe, în larg. În liniştea din jur nu se auzea decât clipocitul apei, loviturile îndepărtate ale ciocanelor pneumatice, scârţâitul stins al lanţurilor unei macarale, pentru ca brusc totul să se trezească la apariţia neaşteptată şi zgomotoasă a unui bac mecanic ce se îndrepta grăbit, ca o raţă speriată, înspre malul celălalt. Apoi, parcă în semn de simpatie, şalupa scoase un şuierat de sirenă după care îşi strânse otgoanele şi se depărtă de chei. Leith fu străbătut iarăşi de un fior la senzaţia că părăseşte pământul. Umezeala apei îl învălui şi se simţi cuprins de o stranie nelinişte. Privirile aţintite în depărtare erau atrase ca de un magnet de silueta unui vas de vreo trei mii de tone, cu pavilionul albastru înălţat pentru plecare, cu fumul desprins ca un nouraş subţire din coşul cafeniu închis, şi hublourile închise care luceau metalic în lumina cenuşie şi rece. Desluşi cu greu numele înscris pe pupă – Aureola. Era un vas mic, construit anume pentru transportul mărfurilor, dar altminteri un vapor frumos, cu prora ascuţită, pupa fină şi coca alungită şi graţioasă. — Aşadar, iată-ţi rabla, – murmură Ismay rupând tăcerea, plină de tact ce-o păstrase până atunci. – Aureola – un nume frumos. Aureola! Silabisi cuvântul, gustându-i savoarea. – Sună bine, sunt sigur că asta este un semn bun. Tocmai pentru că simţea şi el frumuseţea şi ritmul acestui nume, Harvey se sili să protesteze, izbucni apoi într-un râs sarcastic: — Cât entuziasm, Ismay! Uite ce lumină mistică învăluie; prora şi se învolburează ca un nimb în jurul catargului. Pariez că te aştepţi să mă întorc şi eu cu un nimb în jurul frunţii. Purificat şi gata s-o iau de la început. Se întrerupse părându-i parcă rău de cele pronunţate. Era la capătul puterilor, cu nervii întinşi la limită; simţea nevoia să bea ceva; da, asta era, trebuia să bea ceva ca să se liniştească. Îşi dădea seama de agitaţia ce-l stăpânea şi cu luciditatea omului de ştiinţă îi puse un diagnostic exact. Dar ce mai contau toate acestea acum? Totul se sfârşise! Şi totuşi era ciudată, foarte ciudată această exaltare inexplicabilă ce-şi făcea loc în mintea lui tulbure, pe măsură ce barca se apropia de Aureola. Se feri la o parte, fără să se uite la pasagerii care păreau să fie patru la număr şi se urcau acum la bord: o femeie mică şi     grasă, un bărbat mai în vârstă cu o înfăţişare necioplită; un alt bărbat înalt, foarte agitat care sporovăia într-una; şi la urmă o femeie tânără – dar Leith încercă să nu le dea nicio atenţie. După ce urcă scara care îl duse pe punte aruncă o privire în jur ca un om care aşteaptă ceva, fără să ştie ce anume. Totuşi nu văzu pe nimeni, în afară de un steward, de care Ismay se apropie imediat. Exaltarea lui se stinse brusc şi apatia îl cuprinse din nou. Îi urmă pe Ismay şi pe steward pe coridorul care ducea la cele câteva cabine destinate pasagerilor de pe vapor, se aplecă uşor şi păşi cu indiferenţă în cabina sa. Se lăsă să cadă pe o banchetă şi începu să cerceteze posomorât celula albă, dată cu email strălucitor, în care urma să stea claustrat următoarele patru săptămâni. Îl auzi vag, ca de la mari depărtări, pe Ismay vorbind cu stewardul şi tot aşa i se păru că-i vede ieşind împreună. Nu-i păsa dacă au plecat sau au rămas înăuntru. Nu, asta nu era deloc adevărat; şi mai presus de orice – da, mai ales acum – trebuie să recunoască adevărul: era vorba despre serviabilitatea lui Ismay, care venise tocmai de la Londra ca să pună totul la punct; era ceva care depăşea cu mult simpla prietenie ce-i legase la spital. Ismay era un om de treabă, poate cam rigid, dar bineînţeles era un lucru pe deplin justificat din partea unui chirurg plin de succese. Succese! Se cutremură de acest cuvânt şi rămase cu privirea pierdută la patul pe care trebuia să-l ocupe, un pat alb ca un linţoliu şi îngust ca un sicriu. Au mai existat cândva trei sicrie lungi şi negre, sicriele a trei oameni, care au fost duse la groapă cu întreaga panoplie sinistră a morţii. El nu le-a văzut niciodată, dar aşa cum stătea acum, îi răsuna parcă în urechi metopeea ecteniilor care urca din valuri, surdă şi sepulcrală. Îşi duse mâna ostenită la frunte. N-a auzit nicio ectenie. Niciodată. Nu cumva era nebun ori beat? Strânse din fălci, apoi un zgomot neaşteptat îl făcu să-şi ridice capul brusc. Era Ismay care revenea singur. După ce închise uşa cabinei, se uită la el cu o privire hotărâtă: — Acum eu te las, Harvey. Şalupa e gata de plecare. — Ai lipsit mult timp – spuse Harvey încet. – Unde ai fost? Urmă o scurtă tăcere. — Am vorbit cu cineva – cu stewardul, – răspunse Ismay în cele din urmă. – I-am spus… i-am explicat starea în care te găseşti. Harvey îl privi fix. — Ai să încerci, Harvey – continuă Ismay grăbit. – Mi-ai făgăduit doar că ai să încerci. — Să încerc, ce anume? Ţi-am spus că nu mai încerc nimic. Las altora plăcerea de a încerca. Eu unul am terminat. — Ascultă, Harvey, nimeni nu se gândeşte… De câte ori să-ţi mai repet – orice om normal ştie… — Ce ştiu ei toţi? – strigă Harvey cu amărăciune. Nimic. Toată adunătura aceea de dobitoci. – Obrazul îi fu din nou cuprins de un spasm dureros şi chinuitor; continuă apoi cu o furie sălbatică: – „luaţi din apa asta colorată de trei ori pe zi, apoi veniţi la mine marţea viitoare. Da, stimată doamnă, două guinee, vă rog”. Nişte porci cu toţii, nişte porci ignoranţi, lacomi şi încrezuţi. — Stai puţin… — Se bălăcesc mereu în aceeaşi mocirlă. Răscolesc cu râtul în gunoiul ignoranţei. Ani şi ani de-a rândul fac acelaşi şi acelaşi lucru. Rămân orbi în faţa adevărului. Orbi pentru vecie. Glasul lui Ismay deveni stăruitor: — Dar mai dă-o încolo, omule, fii rezonabil. Este vorba de tine… de viitorul tău. La asta trebuie să te gândeşti. — Viitorul meu? — Un viitor strălucit. — Cine spune asta? — O spun eu. Şi o ştii şi tu. Pentru Dumnezeu, Harvey, nu distruge totul. — E ca şi distrus. Făcut ţăndări. Iar ţăndările îmi aparţin mie şi fac cu ele ce cred eu de cuviinţă. — Dar nu te gândeşti la omenire? – strigă Ismay. – N-ai decât să fii ironic dacă vrei. Admit şi asta. Dar sunt convins că ai să realizezi lucruri mari. O simt. Ai scânteia geniului în tine… Ei da, aşa cum o avea Pasteur. Sunt absolut convins. Nu te lăsa copleşit de deznădejde. Ar fi prea groaznic. Abia stăpânindu-şi emoţia se aplecă înainte şi repetă, aproape implorându-l: — Nu te gândeşti la omenire? — Omenirea! – Harvey râse batjocuritor. – Urăsc pe toţi fiii de căţea pe care i-a durut burta vreodată. Se lăsă o tăcere tulburată doar de zgomotul surd al paşilor pe puntea superioară; apoi deodată Ismay îşi dădu seama cu un fel de jenă de emoţia care îl copleşise. Căută să-şi vină în fire şi să-şi alunge îngrijorarea de pe faţă. — Atunci nu am nimic de adăugat – declară pe tonul lui obişnuit. – Acum trebuie să plec. Dar te cunosc prea bine ca să nu fiu neliniştit. Tot ce-ţi trebuie acum este acest spaţiu nemărginit. Patru săptămâni nu e prea mult, dar e suficient. Mi-am recăpătat încrederea. Vezi, am impresia că te cunosc mai bine decât te cunoşti tu însuţi. — Mă cunoşti tu, cum să nu? – rânji Harvey. – O Doamne! După o nouă tăcere Ismay întinse mâna: — La revedere. — La revedere – spuse Harvey scurt; ezită o clipă apoi adăugă încet, cu faţa întoarsă şi cu un fel de vagă remuşcare: – Îţi mulţumesc. — Să te întorci sănătos… şi gata s-o iei iarăşi de la început. – Ismay îi zâmbi încurajator; apoi uşa se închise în urma lui şi paşii se stinseră pe coridor. Înapoi… gata s-o ia iarăşi de la început? Şedea acolo singur, aşa cum îl lăsase Ismay, stăpânit tot mai mult de convingerea că n-o va mai lua niciodată de la început. Dar ce importanţă mai avea asta? Totul a trecut, s-a terminat definitiv; iar până una-alta simţea nevoia să bea ceva; această nevoie era atât de puternică încât numai la gândul acesta îi lăsa gura apă. Era uimitor cât de mult l-a ajutat alcoolul. În definitiv era un drog despre care gândea în felul acesta – un medicament util pe care-l aplicase deliberat la propria sa condiţie pentru a-şi atenua suferinţa sufletească şi zbuciumul minţii sale chinuite. Judeca lucrurile la rece. El nu era ceea ce se cheamă un beţiv, ci un om de ştiinţă care nu se lasă influenţat de vreun banal cod moral şi care nu recunoaşte altă virtute decât adevărul – acel adevăr pe care îl cautase întotdeauna – inaccesibil pentru imbecili, adevărul absolut şi unic, care implică libertatea de a-ţi făuri destinul potrivit voinţei tale. Acest gând lucid îi aducea o consolare oarecum amară. Stătea nemişcat, tânjind după băutură, simţind cum tremurul uşor al degetelor urcă de-a lungul braţelor cuprinse de un spasm nervos. Dar, în chip straniu, cu o încăpăţânare îndârjită întârzia momentul de a-şi satisface dorinţa. Va bea după ce vaporul se va pune în mişcare, nu înainte. Şi continuă să aştepte ca vasul să pornească. Teatru radiofonic Gran Canaria de A.J.Cronin .....https://youtu.be/EVD9q_SUHyw

1       Călătoria cu trenul de noapte de la Paris fusese extrem de obositoare. O întârziere exasperantă la nodul de cale ferată din Port Bou, la frontiera spaniolă, îi făcuse să piardă patruzeci de minute şi, din cauza hamalului care abia se mişca, rataseră legătura de dimineaţă la Barcelona. Acum, spre ora cinci după-amiază, când aproape că se târau pe calea ferată către destinaţia lor de pe Costa Brava, erau obosiţi şi neprimeniţi din cauza călătoriei lungi. Problemele create de oameni sau de maşini îl iritau în permanenţă pe consul, aşa că nu era într-una din cele mai bune dispoziţii ale sale. Aşezat, cu spatele drept, în colţul lui, se uita încruntat şi în acelaşi timp îngrijorat la fiul său care, înghesuit pe bancheta de lemn din faţa lui, în vagonul lung şi plin de praf, în care pluteau mirosuri de usturoi şi grajd, îi arunca din când în când câte o privire timidă. Şi, pentru a treia oară în ultima oră, îl întrebă: — Ţi-e bine, Nicholas? — Destul de bine, tată. După o ultimă opintire, locomotiva trecu de o curbă bruscă şi, cu un şuierat puternic, opri în halta pustie a localităţii San Jorge. Lăsând jos covorul şi cele două valize, consulul îl luă pe Nicholas de mână şi cei doi coborâră pe peron, o bandă de asfalt acoperită cu un strat gros de praf roşu, mărginită de un şir de palmieri mici şi atât de răvăşiţi de vânt că păreau nişte cai deşelaţi. La început se încruntă pentru că se gândi că nu erau aşteptaţi de nimeni, dar în clipa următoare privirea i se limpezi. Un tânăr îmbrăcat într-un costum îngrijit din in, intrat puţin la apă de la spălat, cu papion şi pălărie galbenă de pai stătea la intrare lângă un automobil gri care avea un minuscul steag al Statelor Unite lângă radiator. La vederea celor doi pasageri veni grăbit spre ei, urmat de şofer. — Domnul Harrington Brande? Mă bucur să vă cunosc, domnule. V-am aşteptat şi la trenul de dimineaţă. Eu sunt Alvin Burton, de la birou. Se întoarse spre şofer, un tip mic şi îndesat cu ten măsliniu şi figură de spaniol, care era îmbrăcat cu o haină neagră, blugi şi pantofi cu vârful ascuţit. Vrei, te rog, să iei bagajele, Garcia?! Maşina decapotabilă, remarcă Brande, a cărui iritare scăzuse, era un impunător Pierce-Arrow, cu aripile lustruite, cauciucuri bicolore şi huse proaspăt spălate. Rămase deoparte cât timp fură transportate bagajele. Era înalt, cu o privire pătrunzătoare, o faţă lungă cu riduri în jurul gurii şi avea un aer de demnitate detaşată, pe care-l afişa în relaţie cu subordonaţii. — Sper că vă veţi simţi bine la reşedinţa dumneavoastră, domnule, spuse Alvin. Domnul Tenney şi-a luat şi personalul cu el când a plecat. Dar mi-am dat silinţa să angajez un cuplu de treabă. Garcia, şoferul-valet, continuă el pe un ton scăzut, are referinţe excepţionale… şi Magdalena, soţia lui, este o bucătăreasă desăvârşită. Harrington Brande dădu din cap. — Suntem gata? — Da, domnule, confirmă Alvin. Se urcară în maşină. După ce plecară, noul consul îşi aţinti privirea dincolo de geam, asupra oraşului, continuând să-l ţină de mână protector pe fiul său. Poate că nu era, se gândi el cu o urmă de speranţă, un loc atât de detestabil pe cât se temuse. Abstracţie făcând de aerul proaspăt, râul de-a lungul căruia şerpuia şoseaua era mărginit de o fâşie de nisip curat, iar între stâlpii de curent electric de pe esplanadă fuseseră plantate ici-colo, tufe de acacia. În Plaza[1], lângă fântâna arteziană se vedea un chioşc de fanfară şi în faţa lui câteva figuri negre de bătrâni care citeau La Gaceta. Un autobuz antic îşi descărcă pasagerii chiar acolo animând atmosfera. De partea opusă inevitabilei biserici, cu stucatură roz, care avea două cupole gemene ca nişte sâni împungând aerul cu sfârcurile şi pe care stătea o cruce veche, se aflau unul sau două magazine mici, o cafenea, El Chantaco, cu un parasolar albastru cu alb, care părea acceptabilă şi mai jos pe Calle[2] lângă port, se găsea o clădire comercială solidă unde, îi spuse Burton în şoaptă, îşi aveau sediul birourile consulatului. Ceva mai aproape nu putu să nu observe docurile, acolo unde avea să se desfăşoare mare parte a activităţii sale, şi aspectul lor infect – de fapt păreau pe jumătate moarte; dacă i-ar fi cerut cineva părerea ar fi spus că nu aveau loc prea multe activităţi acolo, în afară de un mic comerţ cu îngrăşăminte, plută, ulei de măsline şi oţet de Tarragona. Două bărci de pescuit stăteau la ancoră alături de un vas de transport, ruginit, din care, ajutaţi de trei măgăruşi, câţiva marinari descărcau butoaie. Şi din nou se simţi cuprins de amărăciune, lucru care dădu chipului său o tentă de duritate. De ce, oare de ce, după cincisprezece ani de muncă plină de devotament, în Europa, fusese trimis în această fundătură, un om cu talentul şi personalitatea sa, care, nu de mult, îşi câştigase dreptul la un rang înalt pe treapta ierarhică, la Paris, Roma sau Londra? După ultimele optsprezece luni petrecute în mlaştinile din Normandia, sperase că următoarea mutare avea să-i aducă ceea ce merita. Şi apoi… San Jorge… chiar mai rău era că predecesorul său aici, Tenney, care avea o vechime mai mică în serviciu decât el, cu trei, fusese promovat prim-consul la Madrid, sub conducerea lui Leighton Bailey. — Uite, tată, nu-i aşa că e frumos? Ieşiseră din oraş şi urcau pe o colină nisipoasă şi bătută de vânturi, drumul fiind mărginit de rânduri de eucalipţi argintii. Nicholas, entuziasmat, îi arăta priveliştea vizibilă din vârful colinei. La picioarele lor se întindea Marea Mediterană şi un far se înălţa pe promontoriul stâncos, baza sa fiind lovită în permanenţă de valurile înspumate ale mării. Ceva mai spre nord munţi impresionanţi se iţeau prin ceaţa albăstruie. Aerul proaspăt avea un miros de sare de mare şi ierburi aromatice. Şi chiar în faţă, aproape ascunsă vederii de un gard de mimoze, se afla o vilă cu acoperiş din ţiglă roşie, al cărei nume, Casa Breza, abia dacă putea fi descifrat pe pilonii de la intrare. — Îţi place? spuse Alvin Burton întorcându-se spre băiat şi tonul său, puţin neliniştit, dar încrezător îi dădu de înţeles lui Nicholas că aceasta avea să fie noua lui casă. Cunoscuse multe schimbări în doar cei nouă ani de viaţă şi cu greu mai putea fi luat prin surprindere. Cu toate acestea, casa stranie, cu aerul ei părăsit şi izolarea sa magnifică, promitea tot felul de lucruri interesante şi atrăgătoare. Consulul părea să-i împărtăşească opinia, pentru că după ce intrară pe aleea pietruită, iar el coborî din maşină, duritatea din privirea lui cedă locul aprobării. Construită din calcar local de culoare galbenă, casa căpătase o tentă alb-gălbuie. Se remarca prin stilul său maur, cu o intrare boltită, având acoperişul placat cu ţiglă de un roşu pal. Ferestrele de la etaj dădeau într-o terasă descoperită mărginită de iederă şi viţă, printre care se strecura şi câte un fir de liliac. În stânga se afla o curte pavată cu piatră măruntă pe care crescuse muşchi, acesta fiind drumul ce ducea la grajduri şi la alte clădiri. Ceva mai departe se găsea grădina. — Este veche, desigur, remarcă Alvin scuzându-se parcă şi privindu-şi cu atenţie şeful. Şi are nevoie şi de câteva reparaţii. Şi, de asemenea, nu are electricitate, doar gaze. Dar domnul Tenney spunea mereu că este norocos să locuiască aici. Nu există locuri decente de cazare mai aproape de birou şi aici avem contract pe termen lung, nemaivorbind de faptul că e mobilată… — Da, spuse consulul scurt. Ridicându-şi umerii, trecu de treptele nu prea înalte ale terasei de la parter şi se îndreptă spre uşa de la intrare, acolo unde aştepta o femeie îndesată, între două vârste şi îmbrăcată într-o rochie neagră, pe care Burton i-o prezentă ca fiind Magdalena. Femeia schiţă un zâmbet agreabil. Înăuntru, holul placat cu marmură era răcoros şi foarte înalt, având sufrageria într-o parte, iar salonul cu uşi duble de cealaltă parte, ambele camere fiind mobilate în stil rococo. O scară lată, din lemn închis la culoare urca în spirală în partea din spate şi, în ciuda oboselii, consulul, conştient de îndatoririle şi drepturile sale, escaladă anevoie scările pentru a inspecta şi încăperile de la etaj. Erau mult mai multe decât ar fi utilizat vreodată el şi fiul său, chiar şi eventualii oaspeţi, dar acest lucru nu-i displăcea bărbatului care avea gusturi rafinate. Îi plăceau cuierele şi dulapurile care mobilau camerele, scaunele tapiţate, cordoanele clopoţeilor, precum şi draperiile de catifea uşor atinse de patina vremii; chiar şi mirosul cam greu care plutea pe coridorul lung îi gâdila în mod plăcut simţurile. Atunci când aveau să fie aduse bagajele mai grele, o să dispună de suficient loc pentru cărţile sale şi pentru obiectele din porţelan, remarcabila sa colecţie de arme vechi, adunată din diverse colţuri ale lumii de-a lungul anilor. Când se întoarse în vestibul, se vedea clar că era mulţumit şi Alvin putu, în sfârşit, să se relaxeze. La fel ca un câine credincios, deveni nerăbdător în aşteptarea unui cuvânt aprobator. — Sper că totul este în ordine, domnule. Nu a trecut prea mult timp de la plecarea domnului Tenney şi eu mi-am dat silinţa să fac lucrurile cât mai bine. — Desigur, replică consulul cu un aer suav, dar păstrându-şi aceeaşi mină severă. Ştia că n-ar fi fost indicat să îşi înceapă activitatea copleşindu-l cu laude pe asistentul său. Nimic altceva nu altera mai mult disciplina strictă şi nici nu ducea la dezastrul reprezentat de familiaritate, în afară de asta, decisese deja că acest tânăr agitat şi destul de necizelat, îmbrăcat într-un costum strâmt, care, pe deasupra, plesnise într-un loc la subţioară, nu era acceptabil din punct de vedere social şi cel mai bine era să-l ţină la distanţă. Şi, deşi Alvin rămăsese pe loc, învârtind pălăria de pai în mână, ca şi cum ar fi sperat să i se ceară să mai zăbovească puţin, eventual la un pahar de Cherry, Brande, politicos, dar, în acelaşi timp, ferm, îl conduse spre ieşire. — Ei bine, domnule Burton, ne vedem mâine la birou. — Foarte bine, domnule. — Sunteţi întotdeauna acolo, la ora nouă fix. — Da, desigur. Uşor îmbujorat, Alvin se pregăti să plece, dar ezită pe scările de la intrare şi, la fel ca Nicholas atunci când voia să-i ceară un favor tatălui său, reuşi şi el să îngăime: — Pot să îmi exprim speranţa, domnule, că ne veţi face, doamnei Burton şi mie, onoarea de a ne vizita în apartamentul nostru de pe Calle Estrada. E destul de mic, dar am încercat să reconstituim întrucâtva atmosfera vechii Americi. Consulul îi răspunse extrem de politicos, dar după plecarea lui Alvin, buzele i se strânseră. Nimeni nu ar fi putut să îi pună la îndoială loialitatea faţă de ţară, dar acum, după ce intrase în contact cu rafinamentul culturii europene, devenise un cetăţean al lumii, nu-i aşa? Nici nu era de mirare că naivitatea ce răzbătea din cuvintele lui Alvin îl făcu să zâmbească. Fix la ora şase şi, vădind o admirabilă capacitate de a anticipa dorinţele stăpânului său, Garcia anunţă că cina era servită. În sufrageria mare fuseseră puse două tacâmuri la un capăt şi la celălalt al mesei extrem de lungi, iar între ele fuseseră aşezate câteva sfeşnice. În acest decor, tatăl şi fiul luară prima masă în casa lor. În cea mai mare parte a timpului absorbit de propriile gânduri şi, conştient de oboseala lui Nicholas, consulul nu scoase niciun cuvânt. Dar serviciul excelent, precum şi calitatea deosebită a cinei, atmosfera plăcută a camerei înalte, răcoroase, aflate în penumbră îi relaxară spiritul şi alungară iritarea pe care o resimţise toată ziua. Urmări mişcările valetului cu privirea sa gravă şi, în cele din urmă, ridică bariera creată de atitudinea sa rezervată. — Am înţeles că numele tău este Garcia. — Da, domnule. — Întotdeauna ai locuit în San Jorge? Garcia se îndreptă de spate, fără ca vreo trăsătură să se modifice pe chipul lui impasibil. Licărul luminii împrăştiate de lumânări se reflectă o clipă în ochii săi inexpresivi. — Nu, domnule. Am locuit şi în oraşe mult mai mari. Şi mereu am lucrat pentru oameni importanţi. Înainte de a veni aici am slujit familia de Aostas, în Madrid. — Vrei să spui marchiza de Aostas? — O ramură a acelei familii, domnule. Harrington Brande dădu înţelegător din cap. El ar fi fost primul care ar fi condamnat snobismul. Cu toate acestea, respecta ordinea socială şi nu-i displăcea faptul că acest personaj tăcut, care-l servea acum, avea, ca să spunem aşa, o recomandare din partea unei familii aristocratice. — Transmite-i bucătăresei că vreau să ne întâlnim mâine-dimineaţă. Fiul meu este oarecum mai delicat şi va avea nevoie de o dietă specială. După ce bărbatul făcu o plecăciune şi dispăru fără să facă vreun zgomot, el îi spuse încântat lui Nicholas: Pare a fi un tip superior. Cuvântul superior, fie că îl folosea pentru a se referi la un cal, la un servitor, ori la prietenul lui apropiat Halevy din Paris, era expresia preferată a consulului pentru a-şi exprima aprobarea. Cu toate acestea, de astă dată, Nicholas nu împărtăşea sentimentele tatălui său. Valetul îi produsese din primul moment o senzaţie dezagreabilă pe care nu şi-o putea explica prea bine. După ce consulul îşi termină cafeaua, îşi privi cu atenţie ceasul de aur. Nicholas, asupra căruia ciudăţenia incitantă a acelui loc avea efectul unui stimulent, se rugă însă de el să facă o plimbare prin grădină, înainte de a urca la etaj, iar tatăl lui consimţi indulgent. Afară, cu o haină pusă pe umerii lui slabi pentru a-l proteja de boarea răcoroasă, băiatul inspiră cu nesaţ aerul înmiresmat, care părea să vină de undeva, de departe anihilând orice formă de conştiinţă a timpului şi spaţiului. Deşi agitaţia călătoriei îi persista în memorie, simţea cum liniştea serii îl învăluie şi pe el, şi grădina. Aceasta era mult mai mare decât se aşteptase şi frumos amenajată. O cărare lega intrarea de trei arcade aplecate asupra unui rând de trandafiri flancaţi pe ambele părţi de o mulţime de plante, în stânga se afla un tufiş de mirt şi oleandru roz şi alb, deja înflorit. De cealaltă parte, grădina se deschidea către un fel de pajişte care, mai demult, fusese probabil un gazon unde creşteau doi copaci încântători, iar dincolo de un zid de incintă mic şi un depozit de unelte făcut din lemn era o tarla plină de bolovani albi, cactuşi spinoşi şi tufişuri de azalee roşie. În spate, mai mulţi dafini mascau grajdurile şi casele servitorilor, în vreme ce în faţă, o pantă lină ducea către o mică pădure de cedru şi, dincolo de ea, la malul apei. Stând lângă tatăl său şi privind toată această splendoare, impregnat de mirosul pământului şi al naturii înconjurătoare, Nicholas se simţi cuprins de un sentiment de o încredere nemaiîncercată în niciunul din locurile pe unde se perindase, că într-adevăr va fi fericit aici. De jos se auzea freamătul uşor al valurilor. O senzaţie subită de fericire îl făcu să îşi închidă ochii, pentru că altfel ar fi izbucnit în plâns. Simţi cum pieptul i se umple de preaplinul acelei trăiri. — Nu-i aşa că e frumos, tată? murmură el pentru a prelungi momentul. Contrar felului său de a fi, consulul zâmbi, una din puţinele dăţi în care Nicholas îl văzu făcând acest lucru. Nici el nu rămăsese indiferent la farmecul grădinii şi, uitându-se la tufişurile de oleandru care se împleteau unele în altele şi la gardul viu de mimoze pe care Tenney le lăsase să crească în voie, începu să ţeasă planuri ambiţioase de replantări, aranjamente florale şi tăieri ornamentale. — Ar putea să fie frumos, încuviinţă el indulgent. Dar avem nevoie de un grădinar. Mă voi ocupa de asta mâine. Când se întoarseră spre casă, se uită cu tandreţe la fiul său, sperând că această grădină, acest aer pur şi puternic care circula între Sierras şi mare, aveau să-l însănătoşească. La etajul întâi alesese pentru el şi Nicholas două dormitoare alăturate despărţite printr-o draperie, lucru care i-ar fi înlesnit accesul dacă fiul său o să-l strige noaptea. El avea un somn uşor şi suferea adesea de insomnie. Cu toate acestea, dragostea sa protectoare îl determina să fie aproape de el în aceste ore ale nopţii, când, atât de des, coşmarurile îl trezeau pe Nicholas foarte speriat, cu inima bătând să-i spargă pieptul şi fruntea scăldată într-o sudoare rece. Aceasta era problema cea mai mare a copilului care îl îngrijora profund pe consul. Sus, valizele fuseseră despachetate şi, nu peste mult timp, Nicholas era deja dezbrăcat şi spălat şi inspira printr-un tub de sticlă tonicul pe bază de fier pe care profesorul Halevy i-l prescrisese, după care, se spălă şi pe dinţi. Apoi, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte curată, îngenunche lângă tatăl său pentru a-şi face rugăciunile. În ciuda rafinamentului pe care i-l conferise şederea sa îndelungată în Europa, Harrington Brande încă era, şi trebuia să recunoască acest lucru, un om religios. Deşi zâmbea când se gândea la înaintaşii săi din Noua Anglie, puritanismul lor dăinuia în el. Ascultă cu capul plecat şi cu mâna pe umărul fiului său, iar, la sfârşit, decise şi el să-i adreseze o rugăminte specială Atotputernicului, ca să-i protejeze pe amândoi şi să le binecuvânteze şederea în acea nouă locaţie. Apoi făcu o pauză şi, cu o voce înceată ce izvora parcă din adâncul fiinţei sale, adăugă: — Ne rugăm ca mila Domnului să pogoare asupra tuturor celor trecuţi în nefiinţă… şi, în special, drag copil… ne rugăm pentru mama ta. Câteva clipe mai târziu, Nicholas se afla în patul Cordova, cu tăblie acoperită de piele galbenă şi margini din fier forjat. Consulul mai rămase, uitându-se cu o oarecare ezitare la figura mică, aproape pierdută sub aşternuturile de brocart. — Desigur, băiete… eşti prea obosit pentru lectura noastră de seară. Într-adevăr, Nicholas era frânt de oboseală şi pleoapele sale, care aveau o nuanţă aproape violetă contrastând cu figura lui palidă, i se închideau de la sine. Dar ştia cât de mult însemna pentru tatăl său această secvenţă finală a ritualurilor lor de seară, şi, reuşind să-şi adune gândurile, protestă, spunând că încă era destul de treaz. Din nou, consulul ezită, dar numai pentru o clipă, înainte de a ceda pornirii de a rămâne alături de fiul său, pentru care nutrea o afecţiune deosebită. Intră în dormitorul său, dar se reîntoarse repede cu un volum mare din cartea de ornitologie a lui Akerman. Apoi se aşeză alături de patul moale de Cordova şi îşi puse ochelarii cu rame groase. — Ţii minte, Nicholas, că, în ultima seară pe care am petrecut-o la Arvil, am discutat despre păsările din Africa de Sud, un subiect extrem de interesant. În seara asta, nu vom insista prea mult asupra lui, doar atât cât să nu uităm. Ah, aici eram, spuse el întorcând paginile până la locul marcat, după care dregându-şi vocea, începu să citească: Struţul, genul strutio, caracterizat prin prezenţa a două degete mari şi absenţa osului central este cea mai mare pasăre în viaţă. Masculul poate ajunge până la aproape doi metri şi jumătate şi cântăreşte uneori o sută cincizeci de kilograme. Trăieşte în terenuri nisipoase, este extrem de rapid şi, atunci când este încolţit, poate deveni foarte agresiv. Păsările îşi etalează cu mândrie penajul, iar masculul este foarte ataşat de puii săi…       [1] Piaţa (cu sensul de piaţă centrală) (sp).   [2] Drum (sp.).    

1       Era în 5 mai 1911 când Daniel Nimmo primi vestea reîntoarcerii lui Gracie Lindsay. În toată acea după-amiază de vară, caldă şi plină de promisiuni, intrase şi ieşise, fără rost, din camera obscură a micului său studio fotografic, pregătindu-se pentru întâlnirea cu doamna Waldie şi cu fiica acesteia, Isabel. La ora trei după-amiază ele încă nu sosiseră. Îşi închise capacul ceasului de argint şi privi răbdător prin fereastră la strada goală. Îmbrăcat într-o redingotă veche, prea strâmtă şi scurtă pentru el, cu pantaloni negri, lucioşi, plastron de celuloid şi cravată neagră, Daniel arăta ponosit – o persoană insignifiantă. Expresia feţei era gânditoare, absentă, timidă, iar buzele, surprinzător de roşii, strânse, de parcă era gata să fluiere. Nu pentru că Daniel ar fi fluierat–  era prea speriat să nu atragă atenţia asupra lui. Fără îndoială, era un omuleţ liniştit, modest care îşi trăise cei 54 de ani fără a se afirma măcar o singură dată. Bocănitul ciocanelor de la şantierul naval din apropiere crea o stare de somnolenţă în atmosferă. Se construia un nou vapor cu abur pentru Khedive Line – o comandă importantă reuşită de proaspătul agent, domnul Harmon, care avea să facă să prospere comerţul în târguşorul Levenford. Întorcându-şi capul, Daniel văzu porţile mari, verde închis, ale şantierului, din zidul cenuşiu, vizavi de localul farmaciei Hay, din colţul străzii. Pe când privea, o trăsură dădu colţul pe lângă farmacie şi înaintă, hurducăind pe pietrele pavajului. Un moment mai târziu, două femei, scoţându-şi cu greu pălăriile largi şi mânecile din blana de miel din interiorul trăsurii, traversară trotuarul. Soneria sună şi Daniel, dregându-şi glasul, sperând că bâlbâiala, o adevărată pacoste pentru el, nu-i va face necazuri, se duse să le întâmpine. Doamna Waldie, soţia antreprenorului, intră prima. Avea o statură impunătoare, puţin aplecată în faţă, cu o umbrelă pe braţ, iar gulerul înalt era susţinut de oase de balenă, în spatele ei venea Isabel. Daniel, încă agitat, se grăbise să le ofere scaune, făcând observaţii despre vreme, iar acum îşi găsise de lucru cu aparatul de fotografiat, în timp ce doamna Waldie, bucuroasă să stea jos – după plimbarea în cizmele strâmte îl privea cu bunăvoinţă, faţa ei roşie strălucind de sentimente materne. — Dorim o asemănare cât mai bună, domnule Nimmo, zise ea cu voce blândă, aruncând o privire spre perdelele decolorate ce acopereau nişa în care intrase Isabel ca să-şi scoată pălăria. Înţelegeţi importanţa evenimentului? — Bineînţeles, răspunse Daniel. Este unul foarte fericit. Elizabeth Waldie zâmbi. Era o femeie simplă, în ciuda felului pretenţios de a se îmbrăca, cerut de poziţia soţului ei. — Suntem bucuroşi de logodnă, continuă ea. Domnul Murray este un tânăr promiţător. — Aşa este, aprobă Daniel. Îl cunosc pe Davie de când era copil. Este un băiat de treabă, cinstit. Şi un bun avocat. Isabel ieşi de după perdea, uşor îmbujorată. Avea un ten luminos, păr negru, ochi albaştri şi un corp puţin rotofei. Deşi în ansamblu era destul de drăguţă, părea cam prostuţă şi destul de răsfăţată – în special linia buzelor denota susceptibilitate. Totuşi, se arăta destul de bucuroasă de vizita la fotograf, mulţumită că imaginea ei va sta curând într-o ramă de argint, printre hârtiile importante de pe masa de lucru a lui David Murray, din biroul de pe High Street. — Mama crede că ar trebui să am ca fundal un balcon. — Este foarte elegant, aprobă Daniel. Eventual cu o carte în mână. — Foarte bine, zise doamna Waldie. Ca şi cum ar citi. Din nou Daniel încuviinţă din cap şi, lăsând în jos pânza prăfuită a decorului ce înfăţişa o balustradă de marmură, îşi aşeză clienta cu un volum în mână lângă un ghiveci cu un bambus. Ochii lui priveau cu seriozitate de după ochelarii cu rame metalice, barba cafenie era împinsă în faţă într-un unghi atât comic, cât şi înduioşător în acelaşi timp, în vreme ce se străduia să obţină o cât mai bună impresie artistică. — Lăsaţi mâna stângă puţin mai jos, domnişoară Isabel, spuse el, în cele din urmă, contemplând rezultatul, cu capul aplecat într-o parte. Dispăru în spatele pânzei negre a aparatului de fotografiat, aşezat pe un trepied, şi expuse o serie de plăci fotografice cu ramă de mahon. O dată operaţiunea terminată, Isabel îşi puse pălăria, iar Daniel le conduse pe cele două doamne la trăsura care le aştepta, unde, în semn de rămas-bun, doamna Waldie făcu o remarcă binevoitoare: — Vă aşteptăm la nuntă anul viitor. Mă voi îngriji să primiţi o invitaţie. Întorcându-se în studioul fotografic, Daniel fu recunoscător pentru această manifestare de bunăvoinţă, deoarece era conştient de faptul că, după standardele din Levenford, era privit ca un ratat – un ratat ridicol. Adevărul era că, aproape cu treizeci de ani în urmă, Daniel devenise pastor, îndreptăţit, prin diplomă, să vindece sufletele enoriaşilor în conformitate cu Biserica Scoţiană. Cu toate acestea, Daniel nu găsise niciodată un amvon. La început, perspectivele erau îmbucurătoare, oamenii erau interesaţi de tânărul care absolvise colegiul cu brio. Având o adevărată veneraţie pentru cei „studioşi”, Levenfordul l-a propus ca asistent pe lângă parohia locală şi l-a desemnat să ţină, ca probă, o predică. Daniel avea o astfel de predică în memorie, o predică înflăcărată şi bine documentată; în săptămânile care trecuseră, o repetase cu voce tare în plimbările lui în împrejurimile Levenfordului, cu privirea pierdută, mişcând din buze. În timp ce urca la amvon se simţea foarte sigur pe sine. Anunţă tema predicii şi începu să vorbească. Timp de câteva clipe se descurcă destul de bine când, brusc, deveni conştient de prezenţa enoriaşilor săi, de rândurile de feţe ridicate spre el, de ochii care-l fixau. Un fior de panică îl trecu, cu atât mai puternic, mai paralizant, cu cât îi erau cunoscute deja efectele lui devastatoare. Sângele îi năvăli în obraji, pe gât, pe ceafa. Ezită, îngăimă ceva, pierzând şirul ideilor, apoi începu să se bâlbâie. O dată ce punea stăpânire pe el acest defect de vorbire, era pierdut. Se luptă să continue, bineînţeles, palid acum şi tremurând, picături mari de sudoare i se strângeau pe sprâncene, ardoarea discursului său devenind ceva vrednic de milă. Cu fiecare fibră a sufletului său chinuit simţea, şi amplifica, reacţia ascultătorilor la defectele lui. În timp ce se străduia pentru fiecare cuvânt, simţi nerăbdarea, murmurul care demonstra conştientizarea eşecului lui, privirile furişe, zâmbetele parţial ascunse. Văzu copiii înghiontindu-se; chiar auzi, sau i se păru că aude, un uşor chicotit, abia înăbuşit, din umbra galeriei unde îşi aveau locurile servitorii de la fermă. În acest moment, el se pierdu cu totul. Niciodată viaţa lui Daniel nu a mai fost aceeaşi, după acest prim dezastru. El a tot încercat, mergând până în îndepărtatul Garvie din nord şi până în Linton, în est, în dorinţa de a găsi o biserică, dar fără succes. De două ori a reuşit să ajungă pe scurta „listă” de candidaţi din mici parohii săteşti dar, când se ajungea la votare, niciodată nu era ales. Treptat, a trebuit să se împace cu ideea de „pastor ratat” şi, obligat să-şi găsească o sursă de câştig – în perioada de conturare a speranţelor sale se căsătorise –, a revenit la pasiunea pentru fotografie, devenind, în timp, fotograful oficial al oraşului. Ceasul din turla bisericii bătu ora cinci şi Daniel îşi închise studioul. Apoi, conform obiceiului, înainte de a se îndrepta spre casa din partea de nord a oraşului, traversă strada să mai schimbe o vorbă cu vecinul lui, farmacistul Hay. Localul farmaciei era întunecat şi strâmt, iar aerul era impregnat cu miros de aloe şi rădăcină de lemn dulce. Rafturi cu sticle verde închis acopereau o latură a farmaciei, iar în spatele tejghelei lungi, lângă un bec de gaz, care ieşea în afară ca o limbă galbenă pe placa de marmură pătată cu ceară roşie, stătea chiar farmacistul, amestecând ingredientele unui medicament, cu o mină acră. Farmacistul Hay era un bărbat slab, palid, cu un cap dolicocefal, chel, cu câteva fire de păr roşu şi favoriţi lungi de aceeaşi culoare. Purta o jachetă scurtă de alpaca, lustruită de vreme şi pătată de medicamente, care îi descoperea încheieturile osoase şi îi scotea în evidenţă omoplaţii ca nişte lame ascuţite. Avea aerul unui om trist, suferind, iar comportamentul era ca al celui mai deziluzionat individ din întregul univers. Nimic nu îl putea surprinde. Nimic, nimic! Şi nu credea în nimic – cu excepţia stricninei şi uleiului de ricin, al lui John Stuart Mill şi Charles Bradiaugh. Era liber-cugetătorul declarat al Levenfordului. Împinse pe tejghea pastilele şi poţiunea de parcă ar fi fost otravă pentru şoareci. „Ia-le sau aruncă-le”, părea să spună. „Vei muri oricum.” Fără îndoială, părea să aibă o singură plăcere, aceea de a ironiza defectele oamenilor – acesta era genul lui de umor – şi, totuşi, în mod straniu, poate datorită atracţiei contrastelor, era cel mai bun prieten al lui Daniel Nimmo. În farmacie mai erau încă doi bărbaţi, care făceau parte din clubul neoficial al districtului – David Murray şi Frank Harmon, agent la Compania Khedive iar la intrarea lui Daniel se instală o linişte nefirească. Harmon, nou-venit în oraş, era un burlac de patruzeci de ani, înalt, elegant îmbrăcat, cu păr bogat, ondulat, dinţi albi şi un aer de vitalitate debordantă în spatele unei expresii de nepăsare afişate pe faţa-i îmbujorată. Îl salută, cu calm, pe Daniel, înclinând capul şi întinse mâna să-şi ia „stimulentul” de pe tejghea. Murray, pe de altă parte, era în mod vizibil preocupat de ceva, evitând să dea ochii cu Daniel. David, un tânăr chipeş, de douăzeci şi şapte de ani, cu tenul smead şi trăsături fine şi cu părul, ce trebuia tuns, căzut în neorânduială pe frunte, se trăgea nervos de mustaţa-i scurtă. — Bună seara tuturor, spuse, amabil, Daniel. Sper că te simţi bine, domnule farmacist. Hay nu făcu niciun comentariu la această remarcă, ci continuă să piseze în mojar, oprindu-se doar când muşcă din rădăcina de lemn dulce pe care o ţinea în buzunarul lateral al jachetei decolorate. Avea o pasiune nemăsurată pentru rădăcina de lemn dulce, pe care o mesteca fără oprire, mişcându-şi maxilarul de parcă ar fi vrut să-şi sape o gaură în obraz. După câteva astfel de minute, fără să-şi ridice capul, vorbi din colţul gurii: — N-ai auzit vestea? — Nu, zâmbi Daniel. Oraşul este în flăcări? — S-ar putea să fie în curând! Apoi, după o pauză, dând cuvintelor întreaga importanţă, Hay anunţă: Nepoata ta… Gracie Lindsay… se întoarce în Levenford. Daniel încremeni. La început nu păru să-şi dea seama de înţelesul ascuns dar, treptat, faţa i se lungi. Realizând emoţia acestuia, Hay continuă, făcând o grimasă: — Se pare că soţul ei a murit, în Mysore. Gracie a călătorit săptămâna trecută pe Empress of India. Daniel tot nu zicea nimic: nu putea articula niciun cuvânt, părea că toate simţurile îl părăsiseră. Se întoarse tăcut spre Harmon de la care trebuia să fi venit vestea. — Este adevărat, explică agentul cu bunăvoinţă, am primit vestea astăzi după-amiază de la biroul nostru din Calcutta. Nisbet Vallance a contractat o formă gravă de malarie în timp ce inspecta o nouă linie ferată pentru companie. Soţia lui îl însoţea. A dat dovadă de mult curaj, presupun, cărându-l printre dealuri cu o targă; o femeie încântătoare. Am cunoscut-o când am fost în Est ultima oară. Daniel înghiţi în sec. — Scuzaţi-mă, domnilor. Clipi, vrând parcă să-şi ceară scuze. Este o mare surpriză… după şapte ani… atât de neaşteptat… — Un adevărat şoc pentru tine, zise Hay cu aceeaşi ciudată inflexiune a vocii. — Da, recunoscu, simplu, Daniel. Săracul Nisbet… Dar este o mare bucurie să o avem din nou pe Gracie printre noi. Se întoarse emoţionat, aproape rugător, spre Murray: Era o fetişcană tare dulce, nu-i aşa, Davie? — Da, murmură Murray, fără să ridice privirea. Se aşternu o lungă tăcere. Daniel îşi despături batista şi îşi tampona fruntea şi gâtul. — A fost foarte cald astăzi. O superbă zi de vară. Acum, dacă nu vă supăraţi, voi pleca acasă. Trebuie să mă întâlnesc cu soţia mea. Sunt convins că a aflat deja. Noapte bună, domnilor. Se duse la uşă, o deschise, apoi o închise încet în urma lui. Deci, era adevărat, în sfârşit, ceea ce nu îndrăznise să spere în toţi aceşti ani. În timp ce Daniel mergea spre casă, pe drumul liniştit ce traversa izlazul, un val de emoţie îl cuprinse şi în minte îi reveni imaginea gingaşă a lui Gracie, draga lui nepoată, în rochia ei albă – întotdeauna a iubit culoarea albă –, care îi venea atât de bine, atunci când o întâlnise pentru ultima oară, cu o seară înainte de tragedie, plimbându-se pe Levenside cu un buchet de brânduşe în mână. Ce imagine splendidă! Soarele ce se reflecta în apă o învăluise în razele sale – „Ca un pui de căprioară venită la râu să bea apă” – cuvintele îi veniseră instantaneu în minte. Faţa ei mică strălucea de entuziasm, ochii ei căprui, calzi scânteiau de bucuria vieţii. Ce ştia ea despre viaţă la optsprezece ani, biata copilă? Daniel oftă adânc şi se întristă. Dar se însufleţi din nou, pe măsură ce gândurile îl purtară mult înapoi în timp, imagini şi mai minunate năpădindu-l. O văzu la corul de copii aflat sub îndrumarea sa, în vechea Primărie. Ce minune de fetiţă fusese, ce minune – de doar zece ani, cu o voce cristalină, plină de graţie şi talent –, niciodată, niciodată nu mai întâlnise un astfel de talent. Zâmbi – acum o vedea la decernarea premiilor Academiei, primind Pilgrim’s Progress, legat în piele de viţel, pentru cunoştinţele de Scriptură – da, el o pregătise pentru asta, cea mai bună elevă pe care o avusese vreodată la clasa de Biblie. Şi-o aminti la o serbare şcolară, o puştoaică de doisprezece ani, cu o panglică nouă în păr, alergând la cursa pentru fete, picioarele îi scăpărau, bărbia îi era împinsă înainte în dorinţa de a învinge şi câştigând, da, câştigând, spre marea lui bucurie. Ochii lui Daniel se umeziră – ţinuse atât de mult la Gracie, cu toată dragostea unui bărbat fără copii. Într-un anume fel, era diferită de ceilalţi, delicată, cu un suflet deosebit. Se părea că tatăl ei, Tom Lindsay, rămas văduv la naşterea fiicei sale, nu o înţelesese şi nu o apreciase niciodată. Tom, la acea vreme un negustor prosper în comerţul cu grâne, fructe şi produse alimentare, iar în zilele lui de glorie primarul oraşului, avea un temperament irascibil, aspru iar, mai târziu, necazurile din afaceri, care culminaseră cu falimentul lui, îl înăspriseră şi mai mult. Bineînţeles, au existat voci care i-au aprobat deciziile în legătură cu Gracie, găsindu-le justificate, dar cu care Daniel nu a fost niciodată de acord şi, reţinându-şi un suspin, revăzu tragedia care îi schimbase viaţa lui Gracie. Era în iarna anului 1903, iar Gracie, la optsprezece ani, cu părul ridicat şi fusta până la glezne, ca un trandafir proaspăt înflorit, era regina dansurilor, intrând în inima tuturor în paşi de vals. Zveltă şi gingaşă, plină de viaţă, nu ducea lipsă de curtezani. Ce mai Crăciun fusese! Când lacul îngheţase, patina cu mâinile în manşonul din blană de veveriţă, cu obrajii înroşiţi de vânt, în timp ce tinerii din Levenford zburau pe lângă ea, făcând opturi pe gheaţă, grozăvindu-se, încercând să-i atragă atenţia. — Gracie este mult deasupra băieţilor, ziceau oamenii, zâmbind. Roiesc în jurul ei ca albinele la borcanul cu miere. Era adevărul adevărat. Era vorba de tânărul Simpson, fiul doctorului, Jack Hargreaves şi mulţi alţii, dar cel mai apreciat dintre toţi era David Murray, student la Facultatea de drept a Universităţii din Winton. Nu încăpea nicio îndoială că David va fi alesul lui Gracie, când şi-a făcut apariţia în oraş Henry Woodbum să-şi viziteze verii, familia Ralston, proprietarii şantierului naval din oraş. Acest Woodbum, un tânăr chipeş cu obrajii uşor supţi şi o tuse seacă, era un străin în district. Îşi conducea propriul docar, foarte elegant, şi avea o mulţime de bani. Gracie se plimba deseori cu el serile, acoperită pe picioare cu pături groase, când luna se ridica deasupra dealurilor din Garshake, copitele cailor răsunând pe pământul îngheţat. Existau păreri, bineînţeles, zvonuri că Woodbum era un tânăr nestăpânit, care bea mai mult decât ar trebui, că avea plămânii atinşi şi că fusese trimis special în acest ţinut nordic, ca să se refacă. Dar, fără să ia lucrurile în serios, Gracie râdea, în felul ei nostim şi molipsitor. Ea totdeauna luase în derâdere convenienţele şi nu se întrista niciodată, tachinându-l şi fascinându-l în acea seară, pe malul râului când, după ce l-a sărutat uşor pe frunte pe Daniel, s-a dus la întâlnirea cu Henry. În noaptea aceea, se grăbeau spre casă, după o vizită prelungită la Loch Lomond când, calul s-a speriat de o umbră. Woodbum n-a mai putut să stăpânească animalul şi, la o curbă, docarul a intrat într-un şanţ, izbindu-se violent de un perete de piatră. Printr-o minune, Gracie a scăpat nevătămată. Henry a murit pe loc. Câteva săptămâni Gracie a stat în casă, apoi a plecat cu tatăl ei, pe neaşteptate, la Edinburgh. Plecarea ei a părut destul de firească – avea nevoie de odihnă, de o schimbare – dar, mare a fost surpriza când, după luni de zile, Gracie încă nu venise. Evenimentele au luat o întorsătură şi mai ciudată când s-a aflat vestea că Gracie se căsătorise cu Nisbet Vallance, un inginer de treizeci şi cinci de ani, un bărbat serios, muncitor, fără calităţi deosebite. Acesta primise un concediu de la firma Central India Railroad, unde lucra ca inspector, pentru a urma un curs tehnic la şantierul naval din Levenford. Nimeni nu a bănuit că Nisbet, deşi privit ca un tânăr respectabil, ar putea aspira la mâna lui Gracie. Şi totuşi, s-au căsătorit la Londra şi au plecat imediat din Tilbury, în îndepărtata Indie. Când Tom Lindsay a revenit la Levenford, când deja începuseră să-l copleşească necazurile cu negoţul, faţa lui încruntată, de nepătruns, a descurajat şi pe cei mai îndrăzneţi curioşi. Cu toate acestea, într-un oraş ca Levenford misterul nu putea dăinui mult timp. Cel puţin, adevărul a fost presupus şi comentat. Daniel l-a suportat greu. Dar acum, mergând cu faţa încruntată şi gânditoare, pe sub cerul spuzit cu stele, văzu, în sfârşit, ocazia de a îndrepta greşeala teribilă. În acel moment, mâna Providenţei i se păru mai reală decât oricând. Şi, în pieptul lui, palpitând de exaltare, apăru dorinţa aprigă de a se devota acestei cauze. Ajunse acasă, o căsuţă de gresie roşie, situată la capătul şoselei cu plată, şi se opri câteva clipe în micuţa lui grădină, una dintre puţinele vanităţi din tinereţe, unde straturile de primule, de gura-leului şi calceolaria începuseră deja să îmbobocească. Inspiră adânc o dată, de două ori, apoi, ştergându-şi cu grijă picioarele – Kate, soţia lui, nu îngăduia nici cea mai mică pată pe linoleumul ei imaculat, iar iarna, bineînţeles, îl punea să-şi scoată bocancii la intrare – intră în casă. Inima îi bătea mai repede decât de obicei, de aşteptare şi speranţă. Da, era acolo, pe masa unde îl aştepta ceaiul, o scrisoare cu timbru indian, iar Kate o deschisese. Aruncă o privire întrebătoare spre soţia lui, care stătea tulburată, dându-şi pe spate o şuviţă de păr cărunt. Era o femeie tristă, cu patru ani mai mare decât Daniel şi prematur îmbătrânită. Avea sprâncene frumoase, în ciuda cutei adânci dintre ele, săpate de dezamăgiri şi frustrări, dar partea de jos a feţei, nările fine şi gura suptă fuseseră modelate de epuizare şi de o luptă ascunsă. Rochia, croită chiar de ea din resturi de pânză de casă şi cusută la maşina care acum era aşezată lângă fereastră, era de culoare gri şi părea susţinută de o broşă imensă de topaz, plasată pe piept. Broşa se deschidea în partea din spate, ascunzând o şuviţă din părul bunicii sale, era o moştenire de familie şi, în afară de verighetă, singura ei bijuterie. Într-un anume fel, părea să-i accentueze sânii plaţi şi sterpi pe care se odihnea acum. — Kate, zise Daniel într-un târziu, Gracie se întoarce? Ea încuviinţă, încet, din cap. — O vom ţine la noi? întrebă grăbit, temându-se parcă de decizia ei. — Da, Daniel. Trebuie să o ţinem la noi. Şi va fi binevenită. Kate ezită, apoi, cu un ton nesigur, continuă: Dar, oh, sper… în aceşti ani… să fi învăţat să se poarte. Calmă, se aplecă şi începu să toarne ceai.

CAPITOLUL I       Ţinând strâns mâna Mamei, ieşi de sub arcadele întunecoase ale gării în străzile luminoase ale oraşului străin. Eram dispus să mă-ncred în Mama, pe care, până în ziua aceea, n-o mai văzusem niciodată şi a cărei faţă obosită şi îngrijorată, cu ochii ei de un albastru stins, nu semăna întru nimic cu chipul maică-mi. Dar în ciuda batonului de ciocolată pe care mi-l luase de la automat, ea nu izbutise să-mi inspire dragoste. În tot timpul călătoriei cu trenul personal de la Winton până aci, Mama, şezând în faţa mea în compartimentul de clasa a treia, îmbrăcată cu un costum uzat de culoare cenuşie, pe care era prinsă o broşă galbenă de cuarţ, şi purtând un guleraş de blană în jurul gâtului, iar pe cap o pălărie cu boruri negre care-i cădea pe urechi, se uitase, cu capul într-o parte, pe fereastra vagonului. Mişcând din buze, întreţinea o conversaţie mută, dar plină de emoţie, cu ea însăşi, ducându-şi din când în când batista la ochi, ca pentru a goni o muscă. Acum însă, când coborâsem din tren, se sili să-şi stăpânească tristeţea; mă privi cu un zâmbet şi-mi strânse mai tare mâna. — Îmi pare bine că nu mai plângi. Crezi că poţi să mergi pe jos? Nu e mult până acasă. Dorind să-i fiu pe plac, îi răspunsei că pot foarte bine să umblu, şi astfel renunţarăm să luăm trăsura care aştepta singuratică în faţa arcadelor, pornind pe jos de-a lungul Străzii Mari. Mama încerca să-mi stârnească interesul pentru locurile mai însemnate pe lângă care treceam. Aveam impresia că trotuarul urcă şi coboară într-una, căci eram încă ameţit de valurile agitate ale Mării Irlandei şi puţin asurzit de bătăile elicei „Viperei”. În faţa unei clădiri arătoase, cu pilaştrii de granit lustruit, retrasă de la stradă şi având în faţă două tunuri şi un stâlp pentru drapel, o auzii însă pe Mama şpunând cu calmă mândrie: — Asta e primăria oraşului, Robert. Domnul Leckie… Tata… lucrează aici, e şeful serviciului sanitar. „Tata – îmi zisei în zăpăceala mea – trebuie să fie bărbatul Mamei… tatăl maică-mi.” Genunchii începeau să mi se moaie, şi Mama se uita la mine plină de grijă. — Ce păcat că tramvaiele nu circulă astăzi – zise ea. Eram mult mai obosit decât crezusem şi oarecum speriat. Scăldat în lumina crudă a după-amiezii de septembrie, oraşul mă întâmpina plin de pietre de pavaj şi de zgomote mult mai puţin liniştitoare decât murmurul constant şi familiar al circulaţiei de sub fereastra locuinţei mele de pe Phoenix Terrace. Un puternic huruit de ciocane venea dinspre şantierul naval, iar deasupra fabricii de cazane, arătată de Mama cu un deget pe care mănuşa era ruptă, se ridicau înfricoşătoare izhucniri de văpaie, şi abur. Pe stradă se schimbau şinele de tramvai. La colţurile străzilor, mici rafale de vânt îmi suflau praful în ochii umflaţi şi îmi stârneau tusea. Deodată însă lăsarăm în urmă zgomotul şi zăpăceala, străbăturăm de-a curmezişul un parc deschis, cu un lac şi un chioşc rotund pentru muzică, şi intrarăm într-o suburbie liniştită, foarte frumos situată la poalele unui deal păduros şi semănând mai degrabă cu o parte dintr-un sătuc. Erau acolo copaci şi pajişti verzi, câteva prăvălii şi case de ţară de modă veche, o potcovărie cu un jgheab în faţă pentru adăpatul cailor şi vile cochete, noi, cu grilaje de fier, cu răzoare de flori îngrijite şi cu nume mândre, ca „HELENS-VILLE” sau „GLENELG”, scrise cu litere aurii pe geamurile colorate de deasupra intrărilor. Ne oprirăm în cele din urmă pe la mijlocul Căii Drumbuck – Drumbuck Road – în faţa unei case cenuşii de gresie, lipită într-o parte de casa vecină şi având perdele de dantelă galbenă la ferestre. Purta numele de „LOMOND VIEW” , scris deasupra uşii. Era cea mai puţin arătoasă dintre toate casele de pe această stradă liniştită – numai cadrul uşii şi al ferestrelor era de piatră cioplită, restul zidurilor fiind lăsat în stare brută. Clădirea avea un aer cam sărăcăcios, pe care-l compensa însă grădiniţa din faţa ei, căreia abundenţa de crizanteme galbene îi dădea o surprinzătoare strălucire. — Iată-ne ajunşi, Robert – îmi spuse doamna Leckie pe un ton care, o dată cu grija de a mă face să simt că sunt binevenit, exprima uşurarea de a fi sosit. În zile senine – adăugă ea – avem o vedere frumoasă asupra Piscului. E plăcut aci şi nu suntem departe de satul Drumbuck. Levenford e un oraş vechi şi plin de fum, dar împrejurimile lui sunt minunate. Hai, dragul meu, şterge-te la ochi şi intră! Îmi pierdusem batista când aruncasem pesmeţi pescăruşilor, dar o urmai ascultător pe Mama după colţul casei, cu inima zbuciumată din nou de teama necunoscutului. Cuvintele duioase, dar nechibzuite, rostite de vecina noastră din Dublin, doamna Chapman, când mă sărutase de despărţire în dimineaţa aceea, la debarcaderul din Winton, înainte de a mă da în primire Mamei, îmi răsunau încă în urechi: „Ce-o să ţi se mai întâmple de-acum încolo, sărmanul de tine?” La uşa din spatele casei, Mama se opri: un tânăr de vreo nouăsprezece ani, care lucra în genunchi la o brazdă de flori proaspăt întoarsă, se sculase în picioare la sosirea noastră, ţinând încă în mână o săpăligă. Avea un aer greoi şi flegmatic, pe care-l accentua tenul său palid, părul negru stufos şi o pereche de ochelari mari şi groşi, care făceau ochii săi miopi să pară şi mai mici. — Iar te-ai apucat de asta, Murdoch! exclamă Mama, pe un ton de blândă mustrare. Apoi, împingându-mă înainte, îi spuse: Uite-l pe Robert! Murdoch nu-şi desprindea de mine privirea încordată. Stătea în mijlocul micii grădini bine îngrijite din spatele casei, care avea în colţuri prăjini de fier pentru frânghia de rufe, un strat plantat cu rubarbă într-o parte, iar în alta o imitaţie de stâncă, formată din bucăţi de lavă cenuşie, peste care era împrăştiată funingine spre a omorî melcii. În cele din urmă, îşi exprimă cu multă solemnitate gândul: — Vasăzică, el e. În sfârşit, bine că a venit. Mama dădu din cap. Tristeţea şi emoţia îi împâriziră din nou ochii cu lacrimi; o clipă mai târziu, Murdoch îmi întinse, în chip aproape teatral, mâna lui mare, pe care se întărise o coajă de pământ reavăn. — Mă bucur că te văd, Robert. Te poţi încrede în mine. Apoi îşi întoarse cu seriozitate lentilele lui groase spre Mama. Nu sunt decât nişte răsaduri de ochiul-boului, pe care le-am căpătat de la pepinieră, mamă. N-au costat niciun ban. — Ei, chiar şi aşa, dragul meu – zise Mama, întorcându-se – caută să te speli înainte de sosirea tatii. Ştii cât îl supără să te găsească aici afară. — Mai am puţin. În două minute vin şi eu. Pregătindu-se să îngenunche din nou, Murdoch căută s-o mai liniştească pe maică-sa, în timp ce dânsa intra în casă cu mine: Mamă, ţi-am pus cartofii să fiarbă. Trecurăm prin încăperea unde se spălau şi se păstrau vasele şi intrarăm în bucătăria aranjată ca o cameră de zi, cu mobilă incomodă de mahon sculptat, cu tapete cadrilate şi lăcuite pe pereţi, care răsfrângeau în ecouri furioase tic-tac-ul unei pendule. După ce-mi spuse să stau jos şi să mă odihnesc, Mama îşi scoase din păr acele lungi de pălărie, ţinându-le între buze până când îşi strânse voalul. Apoi prinse pălăria şi voalul cu acele, le atârnă împreună cu haina în firida acoperită de o perdea şi, punându-şi un halat albastru, care atârna după uşă, începu să se mişte mai încrezătoare încoace şi-ncolo pe linoleumul uzat, de culoare cafenie. Îmi arunca priviri blânde şi încurajatoare, în timp ce eu, speriat de această casă străină, şedeam ţeapăn şi cu respiraţia tăiată pe marginea unui scaun tapisat cu pânză de păr de cal, lângă maşina de gătit. — O să mâncăm târziu astăzi, dragul meu, pentru că am lipsit de acasă. Când o să vină Tata, caută să nu-l laşi să vadă că ai plâns. A fost o mare durere şi pentru el. Şi are o mulţime de griji, un post cu atâtea răspunderi în oraşul ăsta. Trebuie să sosească îndată şi Kate, cealaltă fată a mea. E învăţătoare… Poate ca maică-ta ţi-a spus. Văzând că las buza-n jos, se grăbi să adauge: O, ştiu că şi un băiat mare ca tine se poate încurca întâlnind pentru prima oară tot neamul maică-si! Şi cu asta nu s-a isprăvit! În toiul treburilor, încerca, alintându-mă, să mă facă să zâmbesc. Mai e şi Adam, fiul meu mai mare, căruia îi merge admirabil cu asigurările. Stă la Winton, dar vine să ne vadă de câte ori are ocazie. Mai avem apoi pe mama Tatii… E plecată acum la nişte prieteni… dar îşi petrece jumătate din an la noi. Şi, în sfârşit, tatăl meu, care locuieşte tot timpul aici, străbunicul tău din partea familiei Gow. Mi se învârtea capul de acest talmeş-balmeş de rubedenii necunoscute; ea însă urmă cu un mic zâmbet: Crede-mă, nu orice băiat are parte de un străbunic! E o adevărată cinste! Poţi să-i spui însă mai pe scurt „bunicul”. Când tava asta va fi gata, să i-o duci sus. O să ai astfel prilejul să-i spui bună ziua şi să mă ajuţi şi pe mine. Pe lângă că pusese masa pentru cinci persoane, pregătise cu mâinile ei abile o tavă veche, ovală, de lac japonez, cu un trandafir pictat în mijloc, aşezând pe ea o ceaşcă de porţelan în dungi, cu marginea răsfrântă, spre a nu uda mustăţile, o farfurie cu gem şi brânză şi trei felii de pâine. Urmărindu-i mişcările, o întrebai mirat, cu un glas cam răguşit: — Dar bunicul nu mănâncă jos? Mama păru cam jenată. — Nu, dragă, îşi ia mesele în odaia lui. Apoi ridică tava şi mi-o întinse: Poţi s-o duci? Tocmai sus, la ultimul etaj. Ia seama să nu cazi. Cu tava în mâini, urcai, clătinându-mă, scara, pe care nu o cunoşteam încă şi ale cărei trepte înalte, cu muşamaua lustruită care le acoperea pe mijloc, mă stinghereau. Prin luminatorul de sus pătrundea doar o frântură din razele palide ale amurgului. Pe al doilea palier, în faţa unui rezervor de apă îmbrăcat în lemn, încercai să deschid prima uşă. Era încuiată. A doua însă cedă când o împinsei, şovăind. Intrai într-o odaie stranie şi interesantă, în care domnea o îngrozitoare dezordine. Patul înalt, de alamă, din colţul camerei, cu măciulii strâmbe la capete şi o învelitoare făcută din petice pestriţe, era încă nefăcut; blana de urs din faţa căminului era mototolită; prosopul de la lavoarul de mahon pătat de stropi atârna într-o parte. Privirea-mi fu atrasă de un ceasornic de marmură neagră, de felul celor ce se oferă ca amintire. Era răsturnat pe poliţa căminului, cu piesele dinăuntrul lui împrăştiate în jur. Simţeam un miros de tutun şi de mâncăruri stătute, un amestec complex şi confuz de arome, formând, ca să zic aşa, buchetul unei încăperi locuite tot timpul. Îmbrăcat cu un costum uzat de stofă de casă şi având în picioare nişte papuci rupţi de catifea verde, străbunicul meu şedea înfundat în ruina masivă a unui fotoliu tapisat cu păr de cal, lângă căminul de tuci ruginit. Plimba neîncetat un condei peste o foaie groasă şi lungă de hârtie, copiind un document întins pe masa joasă din faţa lui, care era acoperită cu o cuvertură galben-verzuie. Într-o parte a căminului, se afla o colecţie formidabilă de bastoane, iar în cealaltă, o lădiţă cu ghemotoace de hârtie pentru aprinsul focului şi un suport lung de pipe de lut cu capace de metal, gata umplute cu tutun. Era un bărbat spătos, cam de şaptezeci de ani, destul de înalt, rumen la faţă şi cu o coamă de păr încă uşor roşcată, ce se înfoia semeţ la ceafă. Era de fapt un păr roşu care-şi pierduse puţin din văpaie, fără a albi cu totul, ceea ce-i dădea o nuanţă bizară, aproape aurie într-o anumită lumină. Barba şi mustaţa, răsucită agresiv, erau de aceeaşi culoare. Cu toate că albul ochilor lui avea pete galbene, pupilele erau limpezi, pătrunzătoare şi cu marginile albastre, dar nu de albastrul spălăcit al ochilor Mamei, ci, de unul viril, strălucitor – un albastru de nu-mă-uita, izbitor şi, în fond, atrăgător. Dar partea: cea mai remarcabilă a chipului său era nasul, un nas mare, roşu şi umflat. Privindu-l înmărmurit, nu puteam să-l asemăn decât cu o uriaşă căpşună coaptă, căci avea aceeaşi culoare şi era chiar ciuruit de găuri minuscule ca alveolele seminţelor acestui fruct savuros. Organul acesta îi domina toată faţa; nu văzusem niciodată un nas atât de ciudat, nu niciodată! Între timp, el încetase să scrie şi, proptindu-şi tocul după ureche, se întoarse încet spre mine. Arcurile rupte ale fotoliului, în ciuda hârtiei cafenii care era îndesată între ele, scoaseră, un zdrăngănit muzical la deplasarea greutăţii lui, ca şi cum ar fi vrut să anunţe începutul dramei relaţiilor mele cu bunicul. Ne uitam cu ochi mari unul la altul, în deplină tăcere, iar eu, uitând de fascinaţia pe care nasul lui o exercitase o clipă asupra mea, mă înroşii la faţă gândindu-mă la impresia lamentabilă pe care, desigur, i-o făceam stând acolo în hainele mele negre de gata, cu un ciorap căzut, cu şireturile dezlegate, cu faţa palidă şi mânjită de plâns, cu roşeaţa de neînlăturat a părului meu. Fără a scoate un cuvânt, îşi împinse la o parte hârtiile şi făcu, enervat, dar energic, un gest, arătând înspre locul golit de pe masă. Aşezai tava acolo. Continuând să se uite aproape tot timpul la mine, începu să mănânce, grăbit şi cu un fel de magnifică nepăsare, înfruptându-se fără alegere din brânză şi din gem, îndoind bucata de pâine, muindu-i coaja în ceaşcă şi dând totul pe gât cu o ultimă înghiţitură de ceai. Apoi, ştergându-şi favoriţii cu o mângâiere de sus în jos, îşi întinse instinctiv rnâna – ca şi cum acţiunea de a mânca n-ar fi fost decât un preludiu pentru a fuma sau chiar pentru lucruri mai bune – şi îşi aprinse o pipă. — Vasăzică, tu eşti Robert Shannon? Glasul lui era rezervat, dar nu duşmănos. — Da, bunicule. Cu toate că rostii acest răspuns într-un chip forţat şi aproape ca o scuză, nu uitasem recomandaţia de a nu folosi întregul nume de „străbunic”. — Ai călătorit bine? — Cred că da, bunicule. — Vezi bine! „Năpârca” şi „Vipera” sunt două vapoare frumoase. Le vedeam acostând când lucram la biroul accizelor. „Năpârca” are o dungă albă sub punte; aşa le deosebeşti între ele. Ştii să joci dame? — Nu, bunicule. Dădu încurajator din cap, dar cu o urmă de superioritate. — Vei învăţa la timp, băiete, dacă rămâi aici. Am aflat că vei sta la noi. — Da, bunicule. Doamna Chapman mi-a spus că nu e alt loc unde m-aş putea duce. Un val de deznădejde şi de înduioşare faţă de soarta mea mă năpădi. Simţii deodată o nevoie sălbatică de a-i cuceri simpatia, o dorinţă nestăpânită de a-mi uşura sufletul de groaznica lui taină. Ştia el oare că tatăl meu murise de ftizie, boala fantomatică a familiei mele, care răpise mai înainte pe cele două surori ale lui, o infectase şi pe urmă o nimicise cu îngrozitoare repeziciune pe maică-mea şi, pe cât se şoptea, îşi întinsese cu perfidie degetul mic până la mine…? Dar bunicul, pufăind din pipă şi măsurându-mă din ochi cu un zâmbet ironic pe buze, se grăbi să ocolească acest subiect. — Ai opt ani, nu-i aşa? — Aproape, bunicule. Doream să mă fac cât mai tânăr cu putinţă, dar bunicul era neînduplecat. — E o vârstă când un băiat trebuie să se apere singur… Deşi găsesc că ai fi putut fi mai dezvoltat pentru vârsta ta. Îţi plac plimbările? — N-am prea încercat, bunicule. Am mers o dată la Calea Uriaşilor[1] , când am fost în vacanţă la Portrush. Dar ne-am întors cu decovilul. — Aşa? Ei bine, vom face câteva plimbări împreună, ca să vedem dacă aerul scoţian ne prieşte. Se opri, reculegându-se, urmând apoi: Îmi pare bine că ai părut la fel cu al meu. E culoarea morcovie a familei Gow. Şi maică-ta avea părul la fel, biata fată. Nu mai eram în stare să mă împotrivesc valului cald de emoţie şi, mai mult din obişnuinţă, izbucnii în plâns. În tot timpul săptămânii care se scursese de la înmormântarea mamei, simpla rostire a numelui ei dezlănţuia în mine acest reflex, stimulat de altfel de simpatia pe care mi-o atrăgea de fiecare dată. Acum însă, lacrimile mele nu-mi atraseră nici alintările la pieptul monumental al doamnei Chapman, nici cuvintele de mângâiere însoţite de miros de tabac pe care părintele Shanley de la biserica Sf. Dominic le revărsase asupra mea. Curând, de altfel, vădita dezaprobare a străbunicului meu trezi în mine o dureroasă nedumerire; încercai să mă opresc, mă înecai şi începui să tuşesc. Tuşii şi tuşii până când fui nevoit să mă iau cu braţele de piept. Era unul dintre cele mai impresionante accese de tuse din câte avusesem vreodată; rivaliza chiar şi cu cea mai severă criză a tatălui meu. Ca să fiu sincer, eram mai degrabă mândru de acest acces, şi când se termină, mă uitai la bunicul, aşteptând ce va zice. El însă nu făcu nimic ca să mă mângâie, nu spuse nicio vorbă. În schimb scoase o cutiuţă de metal din buzunarul vestei, o deschise şi alese din ea o pastilă mare de mentă. Credeam că se gândea să mi-o întindă, dar, spre mirarea şi mâhnirea mea, şi-o băgă liniştit în gură. Apoi declară cu asprime: — Dacă e un lucru pe care nu pot să-l sufăr, Robert, e să văd un copil bocindu-se. Prea dai drumul uşor la lacrimi! Trebuie să te stăpâneşti, băiete. Îşi luă tocul de după ureche şi îşi umflă pieptul. În viaţa mea am avut de luptat cu o mulţime de greutăţi. Crezi că le-aş fi învins dacă m-aş fi lăsat strivit de ele? Bunicul părea gata să se lanseze într-o predică profundă şi cam pompoasă; în clipa aceea însă, un clopoţel de mână se auzi sunând în josul scării. Îşi curmă cuvântarea, părând cam decepţionat, şi-mi făcu semn cu coada pipei să cobor. Se apucă apoi din nou de scris, iar eu ridicai tava goală şi mă târâi încruntat spre uşă.     [1] Cunoscută formaţie de coloane bazaltice pe coasta de nord a Irlandei (n.t.).    

Capitolul I         În acea zi umedă de noiem- brie numai miniatura lui Holbein putuse atrage în sala Vernon atâţia amatori şi negustori. Căci întrecea cu mult ca interes şi valoare toate celelalte obiecte puse în vânzare. Era de altfel foarte cunoscută sub numele de Doamna cu garoafe[1]. Faptul că familia Kneller din Wroxon Abbey acceptase să se despartă de ea, constituia un eveniment cu totul neaşteptat. Miniatura o reprezenta pe domnişoara de Quercy, fata unui ambasador al Franţei la Curtea lui Henric al VIII-lea. Holbein o pictase în 1532, la puţină vreme după reîntoarcerea ei din Bâle la Londra şi regăseai în acel tablou cea mai bună manieră a maestrului, din epoca cea mai fericită şi mai fecundă a sa. Când la ora patru şi jumătate fix miniatura a fost scoasă la licitaţie, Galeria era plină până la refuz. Primele oferte lansate pe un ton de politeţe cordială şi un pic şireată, începură de la două mii de lire şi urcară foarte repede la cinci mii. După o mică pauză, ajunseră la şapte mii. Apoi urmă o nouă şovăire. În sfârşit competiţia continuă într-o cadenţă alternată, semn că numai doi concurenţi se mai înfruntau. La nouă mii patru sute, urmă o nouă pauză. — Nouă mii patru sute de lire! Funcţionarul însărcinat cu preţuirea tablourilor care trona pe estrada sa roşie, plin de o binevoitoare atenţie, cu părul bine pieptănat şi cu o perlă înfiptă în cravată, repetă cifra pe un ton de rugă stăruitoare fixându-şi privirea pe chipul impasibil al lui Bernard Rubin. Oferta era dirijată împotriva lui Rubin; dar acesta nu părea a se gândi câtuşi de puţin să accepte sfidarea. Cu un ochi abia vizibil de sub borul pălăriei, făcu simplu, în trecere, un mic semn furios. Imediat funcţionarul care se ocupa cu preţuirea tablourilor, strigă: — Nouă mii cinci sute! O ripostă aproape imperceptibilă ţâşni din celălalt colţ al sălii. — Nouă mii şase sute! strigă funcţionarul cu o voce angajantă. — Nouă mii şapte sute. Cuprins de o mânie ascunsă, Rubin îi urmărise mişcarea. Dar din nou, în faţă, replica abia se auzi. — Nouă mii opt sute! zise funcţionarul întorcându-se spre Rubin. De data asta însă Rubin îşi spusese ultimul cuvânt. Suma pe care şi-o fixase fusese depăşită şi chipul lui căpătă o expresie de indiferenţă stoică. Bătrânul Rubin îşi datora succesul în comerţul cu antichităţi însuşirii pe care o avea de a şti, aproape la centimă, când trebuia să se oprească. — Nouă mii opt sute! repetă funcţionarul anuncând o privire interogativă asistenţei. Nimeni nu mişcă. — Nouă mii opt sute pentru prima oară… pentru a doua oară… Tăcere. Ciocanul căzu fatidic şi sonor. — Nouă mii opt sute pentru a treia oară! Adjudecat domnişoarei Lorimer. Catherine Lorimer se ridică de pe scaunul ei din spatele mesei lungi şi traversând marea sală cu arhitectură pompoasă, se îndreptă spre uşa deschisă. Când trecu, unii dintre negustori mormăiră câteva felicitări; ea nu le răspunse decât printr-un surâs abia schiţat şi nu le acordă nicio atenţie. De altfel nici n-ar fi ştiut, în acel moment, ce să le spună. În ciuda unei energii căpătată cu preţul unor experienţe dure, acele ultime secunde i se păruseră interminabile şi după acea crudă tensiune, o durea inima. Se jurase că va avea miniatura şi dacă Rubin ar mai fi supralicitat, ar fi fost silită să se declare învinsă. În timp ce cobora scara, Bernard Rubin se apropie de ea şi o însoţi în tăcere. Avea în el ceva enigmatic. Maşina sa, o limuzină neagră şi argintie, de o dimensiune şi de un lux extraordinare – Rubin nu-şi refuza niciodată plăcerea de a se folosi de primul lucru apărut indiferent oât ar fi costat – îl aştepta la marginea trotuarului. Se opriră o clipă în pragul uşii. Se şi simţeau cuprinşi de agitaţia şi de zgomotul străzii, de luminile şi de tumultul Londrei şi nu mai păstrau în minte din sala de licitaţie, decât o imagine ireală şi îndepărtată. — Nu cumva din întâmplare, avem acelaşi drum? întrebă Rubin. Era felul lui de a se oferi să conducă pe cineva. Bătu ora cinci. Catherine sa decise brusc să nu se mai întoarcă la birou ci să se ducă acasă. Făcu semn că acceptă să fie condusă. O ploaie vijelioasă o făcu să tremure. Se vârî repede în maşină. Pe King Street nu avansară aproape deloc, dar când ajunseră în Picadilly fu şi mai rău: o mişunare de autobuze şi de taxiuri. Siliţi să se oprească şi să pornească din nou, izbutiră totuşi să ajungă în Curzon Street. De sub sprâncenele dese şi proeminente, ochii lui Rubin o priveau pe Catherine cu o expresie de şiretenie şi de ironie. — Ai mers prea departe, domnişoară Lorimer, murmură el. — Vrei să spui prea departe pentru dumneata? Rubin surâse cu blândeţe. — Poate, poate, concedă ei pe un ton nonşalant. Tăcu un moment pentru a-şi contempla magnificul diamant care strălucea în degetul mic de la mâna stângă. — Probabil că afacerile dumitale merg admirabil, domnişoară Lorimer, din moment ce poţi plăti un asemenea preţ… — Într-adevăr, nu merg prea rău, răspunse Catherine cu cel mai firesc glas. — Perfect! Foarte bine! Sunt cât se poate de fericit. Fiindcă noi, ăştilalţi negustori de opere de artă, ne aflăm într-o situaţie foarte tristă. Nu bani, nu cilenţi, nu afaceri! În vreme ce dumneata, oferi pur şi simplu, zece mii de lire pentru un minuscul Holbein. Complimentele mele. E aproape prea frumos ca să fie adevărat. Buzele Catherinei se şi întredeschiseseră pentru a riposta, dar preferă să tacă. Surâse doar, un surâs vag care crea în jurul ei o barieră de tăcere şi cu o privire îndepărtată, se aşeză comod pe scaun. Expresia hotărâtă care n-o părăsea niciodată, acum era şi mai pronunţată. Sub aparenţa sa calmă se ghicea totuşi o fire deosebit de impulsivă, gata întotdeauna de elanuri, iar prin ochii ei întunecaţi trecură nişte scânteieri fugare care trădau o vitalitate neistovită. Chipul în schimb, purta amprenta melancoliei iar ridul care-i brăzda fruntea înaltă dezvăluia griji mari şi necazuri îndelungate. Avea trăsături fine, un ten luminos, păr frumos castaniu, nişte ochi bruni şi calzi, o faţă ovală şi palidă. Dinţii îi erau atât de albi încât îi luminau cu o prospeţime aparte cel mai mic surâs. Încă nu împlinise treizeci şi cinci de ani. Atitudinea sa liniştită, gravitatea sa gânditoare şi felul în care îşi controla orice gest, trădau, un nu ştiu ce, impenetrabil şi aproape neliniştitor. Rochia de lână era de o culoare închisă, foarte simplă, aleasă vizibil în grabă şi fără prea mare grijă. Pălăria pe care o purta, dată puţin spre spate, era lipsită de eleganţă. Era limpede că nu dădea nicio importanţă ţinutei sale. Numai pantofii, făcuţi pe măsură şi dintr-o piele foarte fină, dezvăluiau mica vanitate pe care o simţea pentru picioarele sale care erau lungi şi frumoase. — Fireşte, observă răutăcios Rubin, dacă poţi conta pe un beneficiu de… să zicem zece la sută şi mai ales pe o plată imediată, cu banii jos… Catherine îşi înălţă brusc capul. — Îţi mulţumesc, Rubin. Dacă m-am înverşunat astfel să cumpăr acest tablouaş de Holbein, am făcut-o pentru că trag nădejde să mă aleg cu un câştig frumos. — Un câştig frumos? Crezi că încă se mai poate realiza aşa ceva? Aici, în orice caz, e dificil. Nu, nu aici, ricană el parodiind un cântec popular: „Aici nu vei găsi nimic…” — Tot ce se poate, mărturisi Catherine. Dar ascultă-mă, Rubin, şi încetează să mă mai tachinezi. Luna viitoare mă voi duce cu miniatura la New-York şi i-o voi vinde lui Brandt. El se află acum în Argentina, dar se va întoarce în 12 decembrie. Îmi va cumpăra acest Holbein şi-mi va da pe el douăzeci de mii de lire. — Aha, deci e vorba de Brandt, spuse Rubin pe un ton plin de respect. Eşti o femeie cu cap de negustor, dar ca să ţi-o spun deschis, draga mea, eu n-aş fi înfruntat un asemenea risc. — Pot să mi-l ofer, răspunse Catherine pe un ton cordial. — Respectele mele. Şi Rubin se înclină uşor. — Sigur că-ţi cunoşti posibilităţile mai bine decât mine. O privi din nou cu o insistenţă curioasă în care se amesteca un sentiment de respect involuntar. Dar ea îşi reluase expresia serioasă şi liniştită vrând desigur să indice astfel că acea discuţie durase destul. Tăcură deci până în clipa în care Rubin ce nu voia să-i dea impresia că fusese indiscret, găsi un alt subiect de discuţie. — Ce mai face nepoata dumitale, mica actriţă Nancy Sherwood? Catherine îşi schimbă imediat înfăţişarea şi trăsăturile ei exprimară cea mai însufleţită tandreţe. — Face bine. Tocmai s-a logodit. — Da? Şi cine e fericitul muritor? Catherine îşi muşcă buzele. — Voi afla şi eu astăzi. Sunt invitată la serata ei ca să-l cunosc. Ce epocă ciudată! În tinereţea mea lucrurile se petreceau altfel. — Dar, draga mea, eşti încă tânără, o întrerupse Rubin cu căldură. — Îţi mulţumesc mult! Ştiu ce vreau să spun… Nancy pleacă pentru două săptămâni la Nisa ca să se odihnească un pic înainte de a interpreta noul rol şi ni-l aduce pe viitorul soţ ca şi cum ar fi fost vorba de o poşetă pe care şi-a cumpărat-o! — Da, da, în ziua de astăzi treaba asta merge repede, zise Rubin râzând, dar în fond cântecul e acelaşi. Când maşina intră pe Curzon Street şi se opri în faţa casei unde locuia Catherine, Rubin mai încercă un ultim şiretlic. — Deci ai găsit un plasament sigur pentru Holbein… În timp ce Catherine se ridica o bătu încetişor pe mână. – Dacă nu izbuteşti să te descotoroseşti de el, poate că ar fi un frumos dar de nuntă. Aceste cuvinte ironice încă îi mai răsunau în urechi Catherinei când intră în apartamentul ei. Locuia în vecinătatea unui luxos imobil modern. Splendoarea rece a edificiului îi ofensa gustul, dar cartierul îi convenea pentru afacerile sale căci profesia ei îi cerea o adresă măgulitoare. Portarul îi deschise uşa şi o însoţi până la lift. Un al doilea servitor, la fel de galant ca şi primul, o conduse până la etajul şase, salutând-o. De origine modestă şi ducând o viaţă foarte simplă, Catherine se amuza de toată acea punere în scenă şi simţea adesea o bucurie copilărească în faţa aparatului pneumatic care-i aducea scrisorile, ca şi în faţa ciorapilor albi ai valetului. Dar în seara aceea era complet absorbită de gânduri. Cu sprâncenele încruntate, îşi aduse aminte de vorbele lui Rubin şi se întrebă până la ce punct bătrâna vulpe era la curent cu dificultăţile sale financiare. În sfârşit, cu un oftat, îşi spuse că nu putea şti nimic precis. În clipa în care trecu pragul apartamentului său, trăsăturile i se destinseră şi Catherine păru dintr-odată tristă şi preocupată. Se gândi la ziua grea pe care o avusese. După o discuţie laborioasă dar sterilă, cu un client, abia dacă avusese timp să mănânce. Apoi urmaseră frigurile licitaţiei. Acum avea o violentă durere de cap care-i dădea o stare de ameţeală şi un frison îi stăbătu trupul obosit. Cu un gest nervos îşi smulse pălăria din cap şi o aruncă pe divan împreună cu mănuşile. Pe urmă, se îndreptă spre mica ei bucătărie pentru a-şi face un ceai şi a-şi fierbe un ou. După un sfert de ceas, în faţa ceştii de ceai şi a păhăruţului de ou, amândouă goale, măsură neantul vieţii sale. Plătea patru sute de lire pe an chiria apartamentului şi alte şase sute pentru magazin. Iar acum dăduse zece mii pe o simplă miniatură. Iar masa n-o costase nici patru pence. Izbucni brusc în râs până în clipa în care ochii i se umplură de lacrimi. Erau nişte lacrimi amare şi dacă le-ar fi dat frâu liber s-ar fi prăbuşit în ea însăşi hohotind de plâns. Intră în odaia sa. Era o cameră liniştită care nu conţinea decât câteva mobile alese cu gust. Scoţându-şi pantofii se trânti într-un fotoliu şi-şi aprinse o ţigară. Fuma rar numai când era fericită sau foarte tristă. Şi în seara aceea se simţea abandonată de toţi. În ultima vreme afacerile sale merseseră foarte prost. În negoţul de antichităţi exista o continuă mişcare de flux şi reflux. Cunoscuse şi ea ca şi alţii prosperitatea; acum însă se afla la pământ şi nu mai avea nicio nădejde să se redreseze. Sigur că va continua să lupte cu mult curaj; îşi şi impusese toate restricţiile cu putinţă. Neputând economisi nimic cu cele două locuinţe, renunţase la maşină şi sacrificase tot ceea ce nu-i era strict necesar. Totuşi situaţia se înrăutăţea din ce în ce. Semeaţă, îşi interzise să se mai gândească multă vreme la încurcăturile sale băneşti. Va avea tot timpul pentru acest lucru luni, când urma să aibă o întrevedere la Bancă cu domnul Farrer. În momentul de faţă, tristeţea sa avea cauze mai profunde şi mai intime. Se simţea atât de îngrozitor de singură! În ochii prietenilor mai apropiaţi şi ai rudelor sale, în ochii întregii lumi viaţa sa fusese încununată de succes. Îşi aminti de vremea începuturilor, se revăzu fată tânără de şaptesprezece ani, după ce părăsise şcoala, în casa pe jumătate goală din Tulse Hill. Nu era pe atunci decât o mică şi timidă dactilografă la „Twis şi Wardrop”, articole de fier engros. În acel bazar de categorie superioară i se dăduse un loc de ucenică pentru că tatăl său cunoştea pe unul dintre proprietari, ca şi el un fervent adorator al celor bisericeşti. Dar în ciuda acestei recomandări de fiecare dată când domnul Twis îi adresa cuvântul sau domnul Wardrop îşi încrunta sprâncenele, o apuca tremuratul. Mai târziu viaţa sa se schimbase în bine. Acum conducea magazinul Antica de pe King Street cu sucursale în St. James şi în Park Avenue din New-York şi era renumită pentru gustul şi competenţa sa. Era considerată drept specialistă în aranjarea stilurilor vechi ca şi în toate problemele privind artele decorative şi pictura. Se prea poate ca dintre toate femeile care se ocupau cu negoţul de antichităţi din lumea întreagă, să fi fost cea mai cunoscută. Totuşi, toate acestea nu trezeau în ea decât gânduri sumbre. Reuşise pentru că era înzestrată cu o voinţă de fier, pentru că strânsese din dinţi şi se hotărâse la orice sacrificiu. Ca să-şi facă o carieră impusese inimii sale tinere şi temătoare, disciplina cea mai severă şi cele mai crunte privaţiuni. Voise cu orice preţ să parvină, să devină cineva. Acum îşi atinsese scopul şi orgoliul său era satisfăcut. Dar vai! Ca orice lucru ajuns la capăt, totul i se părea găunos şi zadarnic… Telefonul aflat alături începu să sune. Cu un gest obosit – căci unul dintre chinurile vieţii sale consta în a fi tot timpul la dispoziţia acelui instrument de tortură – ridică receptorul. Era mama sa care o sunase din confortabila vilişoară în care o instalase Catherme în urmă cu cinci ani, la Wimbledon. — În sfârşit, ai venit, Catherine… Chiar şi la telefon bătrâna doamnă Lorimer vorbea adesea pe tonul de reproş al unei femei părăsite. — Prin ce miracol am fericirea să te găsesc? Toată ziua am încercat să te prind! Se pare că n-ai timp nici să schimbi câteva cuvinte cu bătrâna ta mamă. Aproape niciodată! — Dar nu te-am sunat ieri seară? întrebă Catherine cu indulgenţă. — Da, dar totuşi… replică bătrâna doamnă pe un ton supărat. Alo, alo. Mă auzi? — Da, mamă, te aud. — Bine, dar nu mai pleca! Am o mulţime de lucruri să-ţi spun. Aşteaptă o clipă… mi le-am notat. Unde-mi sunt ochelarii? A, îi am pe nas! Deci pentru început, spune-mi, vii aici împreună cu Nancy şi cu logodnicul ei? — Da, probabil… — Bine, draga mea. Acum ascultă… Aş vrea să-mi aduci câteva fleacuri: nişte lână, migdale pralinate, prăjituri cu ciocolată şi un roman nou şi frumos. Să nu uiţi mai ales migdalele pralinate, Catherine. Da, şi să-mi mai cumperi şi nişte pastă de anşoa. Îmi place atât de mult pe feliile de pâine prăjită! E nemaipomenit de bună în serile de iarnă, cu ceai, când stau în colţul şemineului. Ascultă, Catherine… Mă auzi? Şi lâna cu fir triplu de care am nevoie pentru noul meu şal, am uitat să-ţi spun… Catherine care asculta cu răbdare, surâse uşor. — Foarte bine, mamă, ordinele tale vor fi executate. — Ordine! Nici pomeneală! Imediat vocea căpătă un accent plângăcios. — Îţi cer câteva fleacuri şi tu eşti gata imediat să te superi. Felul cum o tratezi pe bătrâna ta mamă, depăşeşte orice limită… Dacă ar mai fi trăit sărmanul tău tată… Obişnuita aluzie la mormântul patern o făcu pe Catherine să tresară. — Haide, mamă, o întrerupse ea împăciuitoare, nu m-ai înţeles… Urmă o pauză. — Nu mai vrei să discuţi cu mine? — Nici pomeneală de aşa ceva, mamă. — Bine. Pe fir se auzi un slab oftat de uşurare. — De altfel era şi firesc. Mă auzi? Domnişoara asta nătângă de la centrală ne întrerupe mereu… Noapte bună. Domnul să te aibă în pază, draga mea! Şi nu uita migdalele pralinate… Catherine puse telefonul la loc, clătinând din cap. Bine că mama sa, de când avea casa ei, devenise mai înţelegătoare fiindcă era obsedată de ideea că e o veşnică victimă. Îi plăcea să se plângă atingând adesea limita suportabilului. Dar aruncând o privire asupra ceasului, Catherine îşi izgoni din minte, cu hotărâre, orice preocupare. Adunându-şi întreaga energie, trecu în sala de baie şi dădu drumul robinetelor. Deşi n-ar mai fi vrut să iasă nicăieri, nu voia pentru nimic în lume s-o decepţioneze pe Nancy. Îşi scoase repede hainele şi se cufundă în apă. În vreme ce trupul său se înviora în apa limpede a băii, Catherine se gândea la nepoata sa şi, pe nesimţite, ridurile i se şterseră de pe frunte; un surâs plin de tandreţe îi înflori pe buze. O adora pe Nancy, fiica surorii sale mai mari, Grâce, care se măritase împotriva voinţei mamei sale, cu Joe Sherwood. Grâce cunoscuse alături de Joe cincisprezece ani de fericire. Dar conform unei sumbre preziceri uitată de multă vreme, amândoi îşi găsiseră o moarte obscură şi neaşteptată într-un accident de automobil, pe un drum de ţară. Din acea tristă zi, Catherine îşi asumase sarcina să aibă grijă de Nancy care nu era pe atunci decât o fiinţă plăpândă în vârstă de paisprezece ani. Catherine o copleşise cu solicitudinea sa, o dăduse la o şcoală de artă dramatică şi, cedând insistentelor sale rugăminţi îi îngăduise, cu douăsprezece luni mai înainte, să se urce pe scenă. În debordanta ei afecţiune, Catherine ar fi vrut ca toţi cei din jur să-i răsfeţe nepoata. În ochii ei, Nancy era cea mai drăguţă şi mai bună fată din lume şi nimic nu era destul de frumos pentru ea. I se părea ciudat să vadă că acum era mare, că se întorsese de pe Coasta de Azur pentru a o anunţa cu răceală, că se logodise. Era totuşi lucrul cel mai bun care i se putuse întâmpla şi anume să se mărite, să-şi creeze cât mai repede cu putinţă un cămin şi să-şi petreacă cei mai buni ani ai vieţii între soţ şi între copii. Catherine nu i-ar fi putut dori nimic cu mai multă înflăcărare ca acest lucru şi i-l dorea în seara aceea cu mai multă fervoare ca niciodată. Ieşind din baie îşi frecţionă cu putere frumoasa ei piele albă. Îi era recunoscătoare trupului ei plin de sănătate care fusese nevoit să-i suporte oboselile şi încercările din ultimii ani. Se îmbrăcă mai încet ca de obicei alegându-şi o rochie pe care şi-o cumpărase în timpul ultimei sale călătorii la Paris. În general nu se sinchisea câtuşi de puţin de toaleta sa. Socotea că nu avea nici vreme nici vreun motiv special să chelituiască bani pentru a fi elegantă; adopta adesea chiar o ţinută neglijentă care-i făcea pe cei din jur să surâdă pentru că li se părea că văd în această ţinută o manifestare de originalitate din partea unei femei bogate şi atât de copleşită de succes. Acum însă voia să fie frumoasă pentru Nancy. La ora opt şi jumătate era gata şi în faţa oglinzii înguste de Vauxhall aşezată deasupra măsuţei de toaletă, constată că în ciuda urmelor de oboseală care-i marcau chipul, nu era deloc de neprivit. Câteva umbre mici îi subliniau ochii, dar tenul ei pe care nu-l dădea cu niciun fel de fard, era proaspăt şi luminos. Culoarea frumoasă a buzelor sale care se închideau peste albul strălucitor al dinţilor, dezvăluia un sânge curat şi viguros. Afară ploaia încetase să mai cadă. Asfaltul, uscat de un vânt uşor, invita la plimbare. Nu exista nimic pe lume care să-i placă mai mult Catherinei, decât să meargă pe jos, pe străzile liniştite, dar gândindu-se la pantofii ei de seară, rezistă tentaţiei. Luă deci un taxi pentru a se duce la Adelphi unde locuia Nancy, la ultimul etaj al unei case vechi, în vecinătatea lui John Street. Nu exista ascensor în acel imobil care adăpostea mai ales birouri şi în timp ce urca scara, Catherine şi distinse rumoarea glasurilor. Când frumoasa cameristă a lui Nancy îi deschise uşa şi după ce valetul special angajat pentru această împrejurare o scăpă de mantou, văzu că cele două camere în anfiladă erau pline de lume şi pline de fum de ţigară şi de larmă. Catherine nici n-apucă bine să facă trei paşi că Nancy se şi năpusti spre ea îmbrăţişând-o cu multă efuziune. — O, Catherine, strigă ea, cât sunt de fericită că te văd! Îţi simt lipsa în orice zi petrecută fără tine! Catherine surâse. — Atunci de ce nu-mi faci câte o scurtă vizită? Te-ai întors totuşi de miercuri la Londra! — Aş fi venit cu plăcere, scumpo, dar nu poţi să-ţi închipui cât sunt de ocupată cu repetiţiile, cu probatul rochiilor, cu Chris şi cu toate celelalte. — Îmi dau seama. Catherine o cercetă cu tandreţe pe Nancy. Cât era de încântătoare în seara aceasta! Deşi nu avea decât douăzeci şi patru de ani, frumuseţea ei zveltă şi rasată ajunsese la deplina sa înflorire. Chipul îi era delicat dar ferm, cu pomeţii înalţi, cu ochii albaştri şi migdalaţi şi cu sprâncene subţiri, arcuite. Părul, decolorat după ultima modă, strălucea ca aurul. Gura mică era roşie, fiindcă fata nu făcuse economie la ruj. Sub o aparenţă de nonşalanţă, o vioiciune electrizantă îi însufleţi trupul delicat. — Ştii, zise Catherine făcând-o pe severa, eu am crezut întotdeauna că arta îţi va ţine loc de soţ. — E foarte adevărat, dar asta nu mă va împiedica să mă mărit cu Chris. — Ca să vezi, răspunse Catherine cu un surâs, aruncând o privire în jurul ei. Dar unde este Chris? — Pun rămăşag scumpo, că n-ai să-l recunoşti printre invitaţii mei. — Dacă e un gentlemann, observă Catherine pe un ton amuzat, mi se pare că el ar trebui să mă recunoască! În aceeaşi clipă, intrară mai mulţi invitaţi. După o năzbâtie la adresa Catherinei, Nancy se grăbi să le iasă înainte. Catherine se îndreptă spre bufet şi se instală într-un fotoliu aproape de un platou plin cu tartine cu caviar. Era prea obosită pentru a se amesteca imediat printre musafiri şi prefera ca mai întâi să întârzie în compania unui sandviş. Avea o nemaipomenită siguranţă pe oare nu o datora atât frecventării societăţii – cu care de altfel era obişnuită – cât simplităţii sale înnăscute, îi plăcea lumea, dar remarca lui Nancy era îndreptăţită; majoritatea prietenilor pe care nepoata sa îi adunase în seara aceea, îi era complet străină. I se păru că recunoaşte pe câţiva dintre ei, pe tânărul actor David Almoner care juca în roluri din Shakespeare şi pe soţia acestuia, Nina George, pianistă, pe fotograful Arnold Rigby, pe John Harris, directorul dramatic de la Radio Londra, apoi pe Tomy Ulrick ale cărui poeme comice, ilustrate de el însuşi, avuseseră un mare succes, deşi Catherinei i se păruseră destul de fade. Dar majoritatea chipurilor nu-i spuneau absolut nimic. Bău un pahar de şampanie şi mâncă un sandviş. Bufetul era excelent. Aprecia cu atât mai mult acele gustări cu cât, în general, nu putea să şi le ofere. Invitaţii se succedau întruna. Intrară David Chesham, autorul piesei Noapte cu lună în Arcadia în care trebuia să apară Nancy, urmat îndeaproape de Sam Bertram, celebrul Bertie, care-i eclipsa pe toţi ceilalţi directori de spectacole. Amândoi au fost primiţi de Nancy cu o explozie de bucurie. Bertram îi adresă Catherinei un mic semn în care se citea o profundă prietenie şi care arăta că va veni în curând să-i ţină companie. Ba îi răspunse printr-un surâs. Îl cunoştea pe Bertie de câţiva ani, îi furnizase adesea decorurile necesare montării unei piese şi aprecia natura lui robustă şi jovialitatea sa de scoţian de treabă. Hărmălaia crescu. În toiul tumultului, Ulrich începu să recite unul din poemele sale iar Nina George improviză la pian un acompaniament vesel. Catherine începu a se simţi obosită când brusc, auzi lângă ea un glas ce se deosebea de toate celelalte prin tonul său calm şi de asemenea, prin accentul său american. — Mi se pare că noi doi suntem singurele fiinţe rezonabile de aici. Catherine se întoarse mirată. Un bărbat slab şi puţin cam palid stătea în picioare lângă ea, într-o atitudine nepăsătoare, cu mâinile în buzunare răspunzând privirii sale curioase cu un surâs plin de maliţie. Era brunet şi bine clădit şi putea să aibă cam treizeci şi cinci de ani. O cicatrice fină şi albă îi tăia buza superioară puţin mai plină ca cealaltă şi-i dădea chipului său o expresie de încăpăţânare şi de răceală. Siguranţa plină de linişte pe care o dezvăluiră cuvintele sale, nu-i plăcu deloc Catherinei. — Vrei să spui că eu sunt aici numai de formă? întrebă ea ridicând uşor din sprâncene. — Câtuşi de puţin, replică el, dacă acest lucru nu-ţi convine… — Atunci dumneata eşti aici ultimul reprezentant al unei omeniri înţelepte şi suferinde… El începu să râdă şi o veselie discretă îi însufleţi micile riduri pe care le avea în jurul ochilor. — Sunt uluit, domnişoară Lorimer. Mi se pare că ai mult mai mult spirit decât mi-a spus Nancy. Şi dacă o auzi, ai şi aşa destul. Catherine rămase stupefiată. — Cred că nu vrei să spui că dumneata eşti… — Ba da, răspunse el cu o mică înclinare a capului şi cu un râs scurt. Sunt Chris Madden. Hai, nu fă mutra asta posomorâtă. Ştiu bine că nu sunt câtuşi de puţin demn de Nancy, dar voi face eforturi imense ca să fiu. Cu un gest mecanic, Catherine strânse mâna ce se întindea spre ea şi dădu să se aşeze. — Cât sunt de proastă! spuse ea. Dar nu m-aş fi aşteptat ca Nancy să se mărite cu un american! — Da, nici eu, replică el pe acelaşi ton liniştit, nu m-aş fi gândit vreodată că voi sfârşi prin a lua de soţie o englezoaică. Catherine fu nevoită să-şi spună că lecţia nu era nemeritată. Roşi şi-l examină pe ascuns. Cu multă uşurinţă şi sânge-rece, el continuă: – Numai că vezi, totul se întâmplă altfel de cum ai prevăzut. Când am întâlnit-o pe Nancy la Nisa… Dumnezeule, nu voi uita niciodată acea clipă! Era un soare strălucitor, nu ca ceaţa voastră de aici, pur şi simplu mi-am pierdut răsuflarea! Şovăi, dar îşi regăsi calmul. – Da, continuă el, acest lucru s-a petrecut şi cu noi cum se petrece în mod obişnuit de la Adam şi Eva încoace. — Deci o adevărată idilă… Tonul pe care Madden rostise acele cuvinte ce păreau să fie un fel de declaraţie, era atât de puţin convingător, încât Catherine strecură în răspunsul ei o notă de îndoială, dacă nu cumva chiar de ostilitate. Poate că era un pic invidioasă pe Madden. Îşi muşcă buzele şi-l măsură din nou cu privirea. La cel de al doilea examen mai sever decât primul, observă că costumul său nu amintea prin nimic de eleganţa din West-End, apoi că atât cămaşa cât şi cravata erau departe de a fi noi. Ochii i se îngustară. Toată solicitudinea sa pentru Nancy i se deşteptă brusc. — Şi ce ai făcut la Nisa, domnule Madden? — Mi-am îngăduit o mică vacanţă. A fost prima după foarte multă vreme. Am vizitat Roma, Florenţa şi Veneţia şi pe neaşteptate m-a apucat dorul de Franţa. N-o mai revăzusem de douăzeci şi doi de ani, din timpul războiului. Sunt ani nu glumă, şi totuşi cât de repede au trecut. — Sigur, zise Catherine cu indiferenţă. Timpul trece repede. Socoţi să stai mai mult la Londra, domnule Madden? — Asta depinde de Nancy, domnişoară Lorimer. Mi-ar plăcea să ne putem căsători cât mai repede cu putinţă. Dar ea e atât de ocupată cu teatrul… Rolul din noua piesă o tracasează grozav. Prima reprezentaţie urmează să aibă loc peste două săptămâni, la Manchester aşa că-şi petrece zilele cu repetiţiile şi cu pregătirile. Atât timp cât vor dura aceste lucruri, voi rămâne lângă ea, apoi voi încerca s-o conving să vină cu mine în America. — Toate astea mi se par puţin cam precipitate, domnule Madden, nu crezi? Catherine arboră un surâs rece. – O iubim cu toţii pe Nancy iar cât despre mine îi sunt profund ataşată… — O, ştiu! replică el tăindu-i vorba. Nancy mi-a vorbit mult despre dumneata. Te-ai comportat admirabil faţă de ea. — Numeşte-o cum vrei. Fericirea lui Nancy este totul pentru mine! Îţi dai deci seama că doresc să ştiu şi eu câte ceva despre omul cu care se va mărita. Păru că se repliază în el, iar chipul îi căpătă o înfăţişare aspră. — Sunt la dispoziţia dumitale, răspunse el privind în lături. Urmă o tăcere. Îşi întoarse privirea fiindcă îşi dădu seama că însufleţirea sa îl jignise puţin pe Madden şi-şi reproşă în gând, nerăbdarea de care dăduse dovadă. Dar, se întrebă ea enervată, cum ar fi putut proceda altfel? Îi fu un pic ciudă pe Nancy că nu-i spusese nimic. Se aşteptase să întâlnească un bărbat cu totul diferit, un bărbat căruia nu i-ar fi fost greu să-i citească gândurile şi să-i cunoască viaţa. Dar acel străin, acel american ce-ţi tăia cheful de discuţie, care i se impusese cu atâta lipsă de jenă, îi inspira nu antipatie ci un soi de neîncredere la care de dragul lui Nancy, trebuia să mediteze îndelung. Cufundată în astfel de gânduri se simţi destul de prost alături de el, când iată că Nancy, apropiindu-se de ei, le adresă un surâs luminos. — Mă bucur să văd că aţi şi făcut cunoştinţă! Acum, după ce-ai văzut ce-i mai rău, ce părere ai, Catherine? Nu-i aşa că e înfricoşător? Madden o privi pe Nancy şi chipul lui îşi regăsi buna dispoziţie. — Mă tem într-adevăr că mătuşa ta mă găseşte înfricoşător. Partea proastă e că eu nu eram pregătit să descopăr o domnişoară Lorimer atât de tânără şi de frumoasă iar ea, la rândul ei, mi se aştepta să aibă de a face cu un personaj atât de necioplit. Trebuie să-ţi mărturisesc că încă n-am isprăvit disputa. — E teribil de trufaşă, zise Nancy, dar după ce o cunoşti mai bine nu mai este chiar aşa. Catherine se sili să surâdă. Se simţea la capătul nervilor. — Vorbind serios, scumpo, să ştii că mi-ar plăcea să te înţelegi cât mai bine cu Chris. N-ai să crezi, dar e cu totul alt om când îl cunoşti de aproape. Ai să-ţi dai seama de acest lucru dacă mergem sâmbătă la Wimbledon. — Foarte bine, sunt gata la orice, răspunse Catherine cu o nuanţă de sarcasm destul de surprinzătoare la ea. — În orice caz te-am avertizat, încheie Nancy plină de încredere. Şi acum veniţi amândoi să ne distrăm! Dar deşi se strădui să se stăpânească totuşi, Catherine nu izbuti să fie în ton cu ei. Avea o ciudată senzaţie de nesiguranţă şi de rău.       [1] Aparent, lucrarea lud Cronin pe care o publicăm într-o elegantă versiune franceză (datorată domnului Paul du Bochet) nu a fost tipărită în limba engleză. Neputându-se trimite – pe cale normală – un exemplar din textul original al romanului său, autorul ne-a rugat, printr-o radiogramă, să-l realizăm pe al nostru după o traducere germană recent apărută în librării. Iată o urmare destul de neprevăzută a războiului care domneşte în jurul nostru. Datorăm această explicaţie cititorilor Doamnei cu garoafe, această operă atât de dragă ilustrului romancier englez, fiindcă în cazul de faţă este vorba de o singularitate ce va fi consemnată de Istoria Literelor, Geneva, iunie 1941. (N. ed. fr.).