A.J.Cronin carti autori straini

1       Călătoria cu trenul de noapte de la Paris fusese extrem de obositoare. O întârziere exasperantă la nodul de cale ferată din Port Bou, la frontiera spaniolă, îi făcuse să piardă patruzeci de minute şi, din cauza hamalului care abia se mişca, rataseră legătura de dimineaţă la Barcelona. Acum, spre ora cinci după-amiază, când aproape că se târau pe calea ferată către destinaţia lor de pe Costa Brava, erau obosiţi şi neprimeniţi din cauza călătoriei lungi. Problemele create de oameni sau de maşini îl iritau în permanenţă pe consul, aşa că nu era într-una din cele mai bune dispoziţii ale sale. Aşezat, cu spatele drept, în colţul lui, se uita încruntat şi în acelaşi timp îngrijorat la fiul său care, înghesuit pe bancheta de lemn din faţa lui, în vagonul lung şi plin de praf, în care pluteau mirosuri de usturoi şi grajd, îi arunca din când în când câte o privire timidă. Şi, pentru a treia oară în ultima oră, îl întrebă: — Ţi-e bine, Nicholas? — Destul de bine, tată. După o ultimă opintire, locomotiva trecu de o curbă bruscă şi, cu un şuierat puternic, opri în halta pustie a localităţii San Jorge. Lăsând jos covorul şi cele două valize, consulul îl luă pe Nicholas de mână şi cei doi coborâră pe peron, o bandă de asfalt acoperită cu un strat gros de praf roşu, mărginită de un şir de palmieri mici şi atât de răvăşiţi de vânt că păreau nişte cai deşelaţi. La început se încruntă pentru că se gândi că nu erau aşteptaţi de nimeni, dar în clipa următoare privirea i se limpezi. Un tânăr îmbrăcat într-un costum îngrijit din in, intrat puţin la apă de la spălat, cu papion şi pălărie galbenă de pai stătea la intrare lângă un automobil gri care avea un minuscul steag al Statelor Unite lângă radiator. La vederea celor doi pasageri veni grăbit spre ei, urmat de şofer. — Domnul Harrington Brande? Mă bucur să vă cunosc, domnule. V-am aşteptat şi la trenul de dimineaţă. Eu sunt Alvin Burton, de la birou. Se întoarse spre şofer, un tip mic şi îndesat cu ten măsliniu şi figură de spaniol, care era îmbrăcat cu o haină neagră, blugi şi pantofi cu vârful ascuţit. Vrei, te rog, să iei bagajele, Garcia?! Maşina decapotabilă, remarcă Brande, a cărui iritare scăzuse, era un impunător Pierce-Arrow, cu aripile lustruite, cauciucuri bicolore şi huse proaspăt spălate. Rămase deoparte cât timp fură transportate bagajele. Era înalt, cu o privire pătrunzătoare, o faţă lungă cu riduri în jurul gurii şi avea un aer de demnitate detaşată, pe care-l afişa în relaţie cu subordonaţii. — Sper că vă veţi simţi bine la reşedinţa dumneavoastră, domnule, spuse Alvin. Domnul Tenney şi-a luat şi personalul cu el când a plecat. Dar mi-am dat silinţa să angajez un cuplu de treabă. Garcia, şoferul-valet, continuă el pe un ton scăzut, are referinţe excepţionale… şi Magdalena, soţia lui, este o bucătăreasă desăvârşită. Harrington Brande dădu din cap. — Suntem gata? — Da, domnule, confirmă Alvin. Se urcară în maşină. După ce plecară, noul consul îşi aţinti privirea dincolo de geam, asupra oraşului, continuând să-l ţină de mână protector pe fiul său. Poate că nu era, se gândi el cu o urmă de speranţă, un loc atât de detestabil pe cât se temuse. Abstracţie făcând de aerul proaspăt, râul de-a lungul căruia şerpuia şoseaua era mărginit de o fâşie de nisip curat, iar între stâlpii de curent electric de pe esplanadă fuseseră plantate ici-colo, tufe de acacia. În Plaza[1], lângă fântâna arteziană se vedea un chioşc de fanfară şi în faţa lui câteva figuri negre de bătrâni care citeau La Gaceta. Un autobuz antic îşi descărcă pasagerii chiar acolo animând atmosfera. De partea opusă inevitabilei biserici, cu stucatură roz, care avea două cupole gemene ca nişte sâni împungând aerul cu sfârcurile şi pe care stătea o cruce veche, se aflau unul sau două magazine mici, o cafenea, El Chantaco, cu un parasolar albastru cu alb, care părea acceptabilă şi mai jos pe Calle[2] lângă port, se găsea o clădire comercială solidă unde, îi spuse Burton în şoaptă, îşi aveau sediul birourile consulatului. Ceva mai aproape nu putu să nu observe docurile, acolo unde avea să se desfăşoare mare parte a activităţii sale, şi aspectul lor infect – de fapt păreau pe jumătate moarte; dacă i-ar fi cerut cineva părerea ar fi spus că nu aveau loc prea multe activităţi acolo, în afară de un mic comerţ cu îngrăşăminte, plută, ulei de măsline şi oţet de Tarragona. Două bărci de pescuit stăteau la ancoră alături de un vas de transport, ruginit, din care, ajutaţi de trei măgăruşi, câţiva marinari descărcau butoaie. Şi din nou se simţi cuprins de amărăciune, lucru care dădu chipului său o tentă de duritate. De ce, oare de ce, după cincisprezece ani de muncă plină de devotament, în Europa, fusese trimis în această fundătură, un om cu talentul şi personalitatea sa, care, nu de mult, îşi câştigase dreptul la un rang înalt pe treapta ierarhică, la Paris, Roma sau Londra? După ultimele optsprezece luni petrecute în mlaştinile din Normandia, sperase că următoarea mutare avea să-i aducă ceea ce merita. Şi apoi… San Jorge… chiar mai rău era că predecesorul său aici, Tenney, care avea o vechime mai mică în serviciu decât el, cu trei, fusese promovat prim-consul la Madrid, sub conducerea lui Leighton Bailey. — Uite, tată, nu-i aşa că e frumos? Ieşiseră din oraş şi urcau pe o colină nisipoasă şi bătută de vânturi, drumul fiind mărginit de rânduri de eucalipţi argintii. Nicholas, entuziasmat, îi arăta priveliştea vizibilă din vârful colinei. La picioarele lor se întindea Marea Mediterană şi un far se înălţa pe promontoriul stâncos, baza sa fiind lovită în permanenţă de valurile înspumate ale mării. Ceva mai spre nord munţi impresionanţi se iţeau prin ceaţa albăstruie. Aerul proaspăt avea un miros de sare de mare şi ierburi aromatice. Şi chiar în faţă, aproape ascunsă vederii de un gard de mimoze, se afla o vilă cu acoperiş din ţiglă roşie, al cărei nume, Casa Breza, abia dacă putea fi descifrat pe pilonii de la intrare. — Îţi place? spuse Alvin Burton întorcându-se spre băiat şi tonul său, puţin neliniştit, dar încrezător îi dădu de înţeles lui Nicholas că aceasta avea să fie noua lui casă. Cunoscuse multe schimbări în doar cei nouă ani de viaţă şi cu greu mai putea fi luat prin surprindere. Cu toate acestea, casa stranie, cu aerul ei părăsit şi izolarea sa magnifică, promitea tot felul de lucruri interesante şi atrăgătoare. Consulul părea să-i împărtăşească opinia, pentru că după ce intrară pe aleea pietruită, iar el coborî din maşină, duritatea din privirea lui cedă locul aprobării. Construită din calcar local de culoare galbenă, casa căpătase o tentă alb-gălbuie. Se remarca prin stilul său maur, cu o intrare boltită, având acoperişul placat cu ţiglă de un roşu pal. Ferestrele de la etaj dădeau într-o terasă descoperită mărginită de iederă şi viţă, printre care se strecura şi câte un fir de liliac. În stânga se afla o curte pavată cu piatră măruntă pe care crescuse muşchi, acesta fiind drumul ce ducea la grajduri şi la alte clădiri. Ceva mai departe se găsea grădina. — Este veche, desigur, remarcă Alvin scuzându-se parcă şi privindu-şi cu atenţie şeful. Şi are nevoie şi de câteva reparaţii. Şi, de asemenea, nu are electricitate, doar gaze. Dar domnul Tenney spunea mereu că este norocos să locuiască aici. Nu există locuri decente de cazare mai aproape de birou şi aici avem contract pe termen lung, nemaivorbind de faptul că e mobilată… — Da, spuse consulul scurt. Ridicându-şi umerii, trecu de treptele nu prea înalte ale terasei de la parter şi se îndreptă spre uşa de la intrare, acolo unde aştepta o femeie îndesată, între două vârste şi îmbrăcată într-o rochie neagră, pe care Burton i-o prezentă ca fiind Magdalena. Femeia schiţă un zâmbet agreabil. Înăuntru, holul placat cu marmură era răcoros şi foarte înalt, având sufrageria într-o parte, iar salonul cu uşi duble de cealaltă parte, ambele camere fiind mobilate în stil rococo. O scară lată, din lemn închis la culoare urca în spirală în partea din spate şi, în ciuda oboselii, consulul, conştient de îndatoririle şi drepturile sale, escaladă anevoie scările pentru a inspecta şi încăperile de la etaj. Erau mult mai multe decât ar fi utilizat vreodată el şi fiul său, chiar şi eventualii oaspeţi, dar acest lucru nu-i displăcea bărbatului care avea gusturi rafinate. Îi plăceau cuierele şi dulapurile care mobilau camerele, scaunele tapiţate, cordoanele clopoţeilor, precum şi draperiile de catifea uşor atinse de patina vremii; chiar şi mirosul cam greu care plutea pe coridorul lung îi gâdila în mod plăcut simţurile. Atunci când aveau să fie aduse bagajele mai grele, o să dispună de suficient loc pentru cărţile sale şi pentru obiectele din porţelan, remarcabila sa colecţie de arme vechi, adunată din diverse colţuri ale lumii de-a lungul anilor. Când se întoarse în vestibul, se vedea clar că era mulţumit şi Alvin putu, în sfârşit, să se relaxeze. La fel ca un câine credincios, deveni nerăbdător în aşteptarea unui cuvânt aprobator. — Sper că totul este în ordine, domnule. Nu a trecut prea mult timp de la plecarea domnului Tenney şi eu mi-am dat silinţa să fac lucrurile cât mai bine. — Desigur, replică consulul cu un aer suav, dar păstrându-şi aceeaşi mină severă. Ştia că n-ar fi fost indicat să îşi înceapă activitatea copleşindu-l cu laude pe asistentul său. Nimic altceva nu altera mai mult disciplina strictă şi nici nu ducea la dezastrul reprezentat de familiaritate, în afară de asta, decisese deja că acest tânăr agitat şi destul de necizelat, îmbrăcat într-un costum strâmt, care, pe deasupra, plesnise într-un loc la subţioară, nu era acceptabil din punct de vedere social şi cel mai bine era să-l ţină la distanţă. Şi, deşi Alvin rămăsese pe loc, învârtind pălăria de pai în mână, ca şi cum ar fi sperat să i se ceară să mai zăbovească puţin, eventual la un pahar de Cherry, Brande, politicos, dar, în acelaşi timp, ferm, îl conduse spre ieşire. — Ei bine, domnule Burton, ne vedem mâine la birou. — Foarte bine, domnule. — Sunteţi întotdeauna acolo, la ora nouă fix. — Da, desigur. Uşor îmbujorat, Alvin se pregăti să plece, dar ezită pe scările de la intrare şi, la fel ca Nicholas atunci când voia să-i ceară un favor tatălui său, reuşi şi el să îngăime: — Pot să îmi exprim speranţa, domnule, că ne veţi face, doamnei Burton şi mie, onoarea de a ne vizita în apartamentul nostru de pe Calle Estrada. E destul de mic, dar am încercat să reconstituim întrucâtva atmosfera vechii Americi. Consulul îi răspunse extrem de politicos, dar după plecarea lui Alvin, buzele i se strânseră. Nimeni nu ar fi putut să îi pună la îndoială loialitatea faţă de ţară, dar acum, după ce intrase în contact cu rafinamentul culturii europene, devenise un cetăţean al lumii, nu-i aşa? Nici nu era de mirare că naivitatea ce răzbătea din cuvintele lui Alvin îl făcu să zâmbească. Fix la ora şase şi, vădind o admirabilă capacitate de a anticipa dorinţele stăpânului său, Garcia anunţă că cina era servită. În sufrageria mare fuseseră puse două tacâmuri la un capăt şi la celălalt al mesei extrem de lungi, iar între ele fuseseră aşezate câteva sfeşnice. În acest decor, tatăl şi fiul luară prima masă în casa lor. În cea mai mare parte a timpului absorbit de propriile gânduri şi, conştient de oboseala lui Nicholas, consulul nu scoase niciun cuvânt. Dar serviciul excelent, precum şi calitatea deosebită a cinei, atmosfera plăcută a camerei înalte, răcoroase, aflate în penumbră îi relaxară spiritul şi alungară iritarea pe care o resimţise toată ziua. Urmări mişcările valetului cu privirea sa gravă şi, în cele din urmă, ridică bariera creată de atitudinea sa rezervată. — Am înţeles că numele tău este Garcia. — Da, domnule. — Întotdeauna ai locuit în San Jorge? Garcia se îndreptă de spate, fără ca vreo trăsătură să se modifice pe chipul lui impasibil. Licărul luminii împrăştiate de lumânări se reflectă o clipă în ochii săi inexpresivi. — Nu, domnule. Am locuit şi în oraşe mult mai mari. Şi mereu am lucrat pentru oameni importanţi. Înainte de a veni aici am slujit familia de Aostas, în Madrid. — Vrei să spui marchiza de Aostas? — O ramură a acelei familii, domnule. Harrington Brande dădu înţelegător din cap. El ar fi fost primul care ar fi condamnat snobismul. Cu toate acestea, respecta ordinea socială şi nu-i displăcea faptul că acest personaj tăcut, care-l servea acum, avea, ca să spunem aşa, o recomandare din partea unei familii aristocratice. — Transmite-i bucătăresei că vreau să ne întâlnim mâine-dimineaţă. Fiul meu este oarecum mai delicat şi va avea nevoie de o dietă specială. După ce bărbatul făcu o plecăciune şi dispăru fără să facă vreun zgomot, el îi spuse încântat lui Nicholas: Pare a fi un tip superior. Cuvântul superior, fie că îl folosea pentru a se referi la un cal, la un servitor, ori la prietenul lui apropiat Halevy din Paris, era expresia preferată a consulului pentru a-şi exprima aprobarea. Cu toate acestea, de astă dată, Nicholas nu împărtăşea sentimentele tatălui său. Valetul îi produsese din primul moment o senzaţie dezagreabilă pe care nu şi-o putea explica prea bine. După ce consulul îşi termină cafeaua, îşi privi cu atenţie ceasul de aur. Nicholas, asupra căruia ciudăţenia incitantă a acelui loc avea efectul unui stimulent, se rugă însă de el să facă o plimbare prin grădină, înainte de a urca la etaj, iar tatăl lui consimţi indulgent. Afară, cu o haină pusă pe umerii lui slabi pentru a-l proteja de boarea răcoroasă, băiatul inspiră cu nesaţ aerul înmiresmat, care părea să vină de undeva, de departe anihilând orice formă de conştiinţă a timpului şi spaţiului. Deşi agitaţia călătoriei îi persista în memorie, simţea cum liniştea serii îl învăluie şi pe el, şi grădina. Aceasta era mult mai mare decât se aşteptase şi frumos amenajată. O cărare lega intrarea de trei arcade aplecate asupra unui rând de trandafiri flancaţi pe ambele părţi de o mulţime de plante, în stânga se afla un tufiş de mirt şi oleandru roz şi alb, deja înflorit. De cealaltă parte, grădina se deschidea către un fel de pajişte care, mai demult, fusese probabil un gazon unde creşteau doi copaci încântători, iar dincolo de un zid de incintă mic şi un depozit de unelte făcut din lemn era o tarla plină de bolovani albi, cactuşi spinoşi şi tufişuri de azalee roşie. În spate, mai mulţi dafini mascau grajdurile şi casele servitorilor, în vreme ce în faţă, o pantă lină ducea către o mică pădure de cedru şi, dincolo de ea, la malul apei. Stând lângă tatăl său şi privind toată această splendoare, impregnat de mirosul pământului şi al naturii înconjurătoare, Nicholas se simţi cuprins de un sentiment de o încredere nemaiîncercată în niciunul din locurile pe unde se perindase, că într-adevăr va fi fericit aici. De jos se auzea freamătul uşor al valurilor. O senzaţie subită de fericire îl făcu să îşi închidă ochii, pentru că altfel ar fi izbucnit în plâns. Simţi cum pieptul i se umple de preaplinul acelei trăiri. — Nu-i aşa că e frumos, tată? murmură el pentru a prelungi momentul. Contrar felului său de a fi, consulul zâmbi, una din puţinele dăţi în care Nicholas îl văzu făcând acest lucru. Nici el nu rămăsese indiferent la farmecul grădinii şi, uitându-se la tufişurile de oleandru care se împleteau unele în altele şi la gardul viu de mimoze pe care Tenney le lăsase să crească în voie, începu să ţeasă planuri ambiţioase de replantări, aranjamente florale şi tăieri ornamentale. — Ar putea să fie frumos, încuviinţă el indulgent. Dar avem nevoie de un grădinar. Mă voi ocupa de asta mâine. Când se întoarseră spre casă, se uită cu tandreţe la fiul său, sperând că această grădină, acest aer pur şi puternic care circula între Sierras şi mare, aveau să-l însănătoşească. La etajul întâi alesese pentru el şi Nicholas două dormitoare alăturate despărţite printr-o draperie, lucru care i-ar fi înlesnit accesul dacă fiul său o să-l strige noaptea. El avea un somn uşor şi suferea adesea de insomnie. Cu toate acestea, dragostea sa protectoare îl determina să fie aproape de el în aceste ore ale nopţii, când, atât de des, coşmarurile îl trezeau pe Nicholas foarte speriat, cu inima bătând să-i spargă pieptul şi fruntea scăldată într-o sudoare rece. Aceasta era problema cea mai mare a copilului care îl îngrijora profund pe consul. Sus, valizele fuseseră despachetate şi, nu peste mult timp, Nicholas era deja dezbrăcat şi spălat şi inspira printr-un tub de sticlă tonicul pe bază de fier pe care profesorul Halevy i-l prescrisese, după care, se spălă şi pe dinţi. Apoi, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte curată, îngenunche lângă tatăl său pentru a-şi face rugăciunile. În ciuda rafinamentului pe care i-l conferise şederea sa îndelungată în Europa, Harrington Brande încă era, şi trebuia să recunoască acest lucru, un om religios. Deşi zâmbea când se gândea la înaintaşii săi din Noua Anglie, puritanismul lor dăinuia în el. Ascultă cu capul plecat şi cu mâna pe umărul fiului său, iar, la sfârşit, decise şi el să-i adreseze o rugăminte specială Atotputernicului, ca să-i protejeze pe amândoi şi să le binecuvânteze şederea în acea nouă locaţie. Apoi făcu o pauză şi, cu o voce înceată ce izvora parcă din adâncul fiinţei sale, adăugă: — Ne rugăm ca mila Domnului să pogoare asupra tuturor celor trecuţi în nefiinţă… şi, în special, drag copil… ne rugăm pentru mama ta. Câteva clipe mai târziu, Nicholas se afla în patul Cordova, cu tăblie acoperită de piele galbenă şi margini din fier forjat. Consulul mai rămase, uitându-se cu o oarecare ezitare la figura mică, aproape pierdută sub aşternuturile de brocart. — Desigur, băiete… eşti prea obosit pentru lectura noastră de seară. Într-adevăr, Nicholas era frânt de oboseală şi pleoapele sale, care aveau o nuanţă aproape violetă contrastând cu figura lui palidă, i se închideau de la sine. Dar ştia cât de mult însemna pentru tatăl său această secvenţă finală a ritualurilor lor de seară, şi, reuşind să-şi adune gândurile, protestă, spunând că încă era destul de treaz. Din nou, consulul ezită, dar numai pentru o clipă, înainte de a ceda pornirii de a rămâne alături de fiul său, pentru care nutrea o afecţiune deosebită. Intră în dormitorul său, dar se reîntoarse repede cu un volum mare din cartea de ornitologie a lui Akerman. Apoi se aşeză alături de patul moale de Cordova şi îşi puse ochelarii cu rame groase. — Ţii minte, Nicholas, că, în ultima seară pe care am petrecut-o la Arvil, am discutat despre păsările din Africa de Sud, un subiect extrem de interesant. În seara asta, nu vom insista prea mult asupra lui, doar atât cât să nu uităm. Ah, aici eram, spuse el întorcând paginile până la locul marcat, după care dregându-şi vocea, începu să citească: Struţul, genul strutio, caracterizat prin prezenţa a două degete mari şi absenţa osului central este cea mai mare pasăre în viaţă. Masculul poate ajunge până la aproape doi metri şi jumătate şi cântăreşte uneori o sută cincizeci de kilograme. Trăieşte în terenuri nisipoase, este extrem de rapid şi, atunci când este încolţit, poate deveni foarte agresiv. Păsările îşi etalează cu mândrie penajul, iar masculul este foarte ataşat de puii săi…       [1] Piaţa (cu sensul de piaţă centrală) (sp).   [2] Drum (sp.).    

PARTEA I   Capitolul I       În fiecare miercuri seara, mama lui Paul, ieşind de la serviciul ei de la Primărie, se ducea cu tramvaiul până la Capela Merrion, ca să asiste la slujba săptămânală. Paul o aştepta la ieşire, după ce audia cursul de filosofie de la ora cinci; de obicei mergea pe jos până acolo, dar în această miercuri, discuţia lui cu profesorul Slade îl reţinuse până târziu, astfel încât, după ce se uită la ceas, se hotărî să meargă direct acasă. Era o seară de iulie, iar clădirile mânjite de funingine ale Belfast-ului păreau învăluite într-o lumină vrăjită. Profilate pe cerul chihlimbariu, acoperişurile şi coşurile marelui oraş din nordul Irlandei îşi pierdeau contururile prozaice, devenind misterioase şi strălucitoare ca o cetate întrezărită în vis. Când ajunse pe Larne Road, liniştita stradă lăturalnică, pe care locuia împreună cu maică-sa, într-un apartament de trei camere, la parterul casei cu numărul 29, se simţi năpădit de un val de emoţie. Avea brusc sentimentul frumuseţii şi al plenitudinii vieţii. O clipă rămase încremenit în prag, cu răsuflarea tăiată – un tânăr modest, cu capul descoperit, îmbrăcat într-un costum de tweed cam uzat După ce-şi umplu plămânii cu aerul catifelat al amurgului, se răsuci sprinten şi vârî cheia în broască. Canarul ciripea în bucătărie. Fluierând către el, îşi scoase haina, o atârnă în cuierul din vestibul şi, rămas numai în cămaşă, puse la fiert apă într-o oală şi începu să pregătească cina. Câteva minute mai târziu, ceasul deşteptător de pe consola căminului sună de şapte, iar Paul auzi paşii mamei lui la poarta de afară. O întâmpină cu un salut voios când ea intră în casă: o făptură pirpirie, îmbrăcată în negru şi uşor aplecată într-o parte, sub povara indispensabilei şi atotcuprinzătoarei sacoşe. — Îmi pare rău, mamă, că n-am putut veni să te-aştept, dar Slade mi-a dat slujba aceea – spuse el, zâmbind. Sunt aproape sigur. Doamna Burgess îl privi cu atenţie. Smocul de păr cărunt, cenuşiu ce răzbea pe sub pălăria ei roasă de vreme sporea impresia de oboseală şi de resemnare creştinească, pe care-o dădeau trăsăturile-i apăsate şi privirea fixă a ochilor ei miopi. Dar această expresie se topi treptat sub căutătura lui veselă şi deschisă. Era, slavă Domnului, o faţă plăcută, nu prea frumoasă, ce-i drept – şi doamna Burgess îi mulţumi din nou lui Dumnezeu că-l cruţase pe fiul ei de primejdiile unei frumuseţi excesive – dar deschisă şi armonioasă, un pic trasă, desigur din pricina zelului studios, cu pomeţii ieşiţi în afară, dar cu un ten sănătos, cu nişte ochi limpezi, de un cenuşiu foarte luminos, şi cu o frunte lată, străjuită de un păr castaniu tuns scurt. Avea un trup bine legat şi viguros, deşi, în urma unui accident suferit la un meci de fotbal, şchiopăta puţin de piciorul drept. — Mă bucur că s-a aranjat. Am ştiut eu că ai motive serioase să nu vii să m-aştepţi. Şi Ella, şi domnul Fleming au regretat că n-ai venit. Îşi strânse ghem mănuşile de aţă şi, aruncând o privire expertă spre masă, scoase din sacoşă o bucată de şuncă învelită în pergament, precum şi un pachet cu pâinişoarele lui preferate. Se aşezară la masă, iar după ce ea rosti binecuvântarea obişnuită, începură să mănânce. Paul îşi dădu seama că, în ciuda rezervei ei, maică-sa era încântată. — E o ocazie rară, mamă! Trei guinee pe săptămână. Şi pe toată durata vacanţei, adică nouă săptămâni. — O să fie o schimbare plăcută, după atâta învăţătură pentru examene. — Da – încuviinţă el, dând din cap. Cursurile de vară sunt un fel de vacanţă. — Dumnezeu se arată milostiv cu tine, Paul! — Trebuie să-i trimit chiar astă-seară profesorului Slade certificatul meu de naştere – spuse tânărul, încetând să zâmbească. Maică-sa rămase tăcută. Cu capul plecat, apucă linguriţa şi scoase o frunză de ceai care plutea în ceaşca ei. — Ce nevoie au de-un certificat de naştere? întrebă, cu o voce cam vătuită. — A, o simplă formalitate – răspunse el, cu dezinvoltură. Nu vor să angajeze tineri sub douăzeci şi unu de ani. Mi-a venit greu să-l conving pe Slade că am devenit major luna trecută. — N-a vrut, adică, să te creadă pe cuvânt? Paul o privi surprins: — Mamă! Nu fi nedreaptă! Omul nu face decât să aplice regulamentul. Cererea mea, însoţită de certificatul de naştere, trebuie să meargă la Consiliu. Doamna Burgess nu-i răspunse. După o scurtă pauză, Paul începu să-i relateze, pe un ton pe jumătate amuzat, discuţia lui cu profesorul, care era şi director al cursurilor de vară de la Portray. După ce sfârşi de băut cea de a treia ceaşcă de ceai, se sculă de la masă. Abia atunci se clinti şi maică-sa. Oprindu-l pe neaşteptate, îi spuse: — Paul, sunt… În fond, nu sunt sigură că… nu sunt convinsă că-mi place ideea asta a ta de a te duce la Portray. — Cum?! exclamă el. Păi am tot sperat amândoi, săptâmâni în şir, c-o să capăt slujba! — Ar însemna să fii departe de mine – spuse ea, cu şovăială în glas, şi privi din nou în jos. Ar însemna să nu ne mai petrecem împreună week-end-ul, cu familia Fleming. Ella ar fi foarte dezamăgită. Şi-apoi, ţi-ar fi şi ţie prea greu… — E absurd, mamă! Îţi faci griji pentru un fleac de nimic. Şi înainte ca maică-sa să mai poată spune ceva, Paul porni repede pe coridor, spre odaia lui, ca să-şi scrie cererea. Era un mic studio-dormitor, situat în partea din faţă a casei, iar pe pereţii tapetaţi cu hârtie lucioasă atârnau fotografii înrămate, înfăţişând echipe de fotbal şi de hochei. Pe consola căminului se înşiruiau o sumedenie de cupe şi alte trofee, cucerite de-a lungul anilor la întrecerile universitare. Sub fereastră erau nişte rafturi cu cărţi — Romane şi lucrări mai serioase, îndeobşte clasice, vădind un gust judicios şi echilibrat. Vizavi, ascuns de o draperie verde, se afla patul îngust în care dormea; iar pe o masă negeluită, rezemată de perete, erau orânduite cu grijă fişele lui de lectură, alături de programul de studii. Totul mărturisea, în tăcere, caracterul ales al lui Paul, sănătatea lui fizică şi morală, inteligenţa şi sensibilitatea lui. Singurul lucru pe care l-ar fi putut reproşa cineva ar fi fost însăşi ordinea excesiva ce domnea în încăpere, ordine care sugera o anume pedanterie, un anumit cult al perfecţiunii, rod al educaţiei moralizatoare primită de la maică-sa. Se aşeză la masă, îşi scoase stiloul şi, cu umerii drepţi şi cu coatele lipite de trup, completă cu pricepere formularul. Recitindu-l ca să se încredinţeze că nu greşise, dădu din cap şi se întoarse în salon. — Mamă, eşti bună să-mi dai certificatul? Aş vrea să mai prind poşta de la ora nouă. Maică-sa îşi înălţă capul. Nici nu începuse să strângă masa: rămăsese nemişcată pe scaun, aşa cum o lăsase. Faţa ei părea îmbujorată, iar vocea avea un ton neobişnuit de ascuţit: — Zău dacă ştiu unde e! Nu-i un lucru pe care să-l poţi găsi aşa, într-o clipită! — Hai, mamă! Trebuie să fie în sertarul de sus. Privirea lui zbură spre scrinul arcuit ca un cioc de corabie, unde maică-sa îşi ţinea toate hârtiile, câteva bijuterii de familie, Biblia, ochelarii şi alte obiecte de uz personal. Ea îi întoarse privirea, cu gura uşor întredeschisă, dezvăluindu-şi în parte dantura ieftină şi cam strâmbă. Roşeaţa pierise, lăsându-i obrajii mai palizi ca de obicei. Ridicându-se, scoase din poşetă o cheie şi descuie sertarul de sus al scrinului. Cu spatele la Paul, scotoci vreme de cinci minute, apoi încuie sertarul şi se răsuci pe călcâie. — Nu, nu-l pot găsi – spuse ea, cu o voce calmă. Nu-i aici. Paul îşi muşcă buzele, plictisit. Era un fiu ascultător şi afectuos, condiţionat de o educaţie severă, dar în clipa asta pur şi simplu nu înţelegea atitudinea maică-si. — Zău, mamă, e un act important – îi spuse, cu un glas stăpânit. Am nevoie de el. — De unde să fi ştiut eu că o să ai nevoie de el?! replică maică-sa, cu o voce tremurătoare şi înciudată. Hârtiile astea se cam pierd. Doar ştii cât de greu mi-a fost să te cresc, singură, fără ajutorul nimănui, având pe cap atâtea probleme de rezolvat şi purtând pe umeri o povară mai apăsătoare decât i-a fost dat vreodată să poarte unei femei, ştii bine că mai tot timpul a trebuit să mă zbat ca s-avem un acoperiş sub care să ne-adăpostim, ca să nu mai vorbesc de osteneala pe care mi-am dat-o ca să te educ cum se cuvine. Află că am avut destule de făcut în viaţă, şi fără a mă ocupa de nişte hârtii, mai ales că nici n-am prea avut loc unde să le păstrez ca lumea. Această izbucnire, atât de ciudată la un om cu firea ei stăpânită, îl surprinse pe Paul, care rămase perplex. Dar expresia severă a maică-si – un semnal de alarmă, cu care era foarte obişnuit – îl îndemnă să renunţe la orice discuţie. Îi spuse doar atât, pe un ton potolit: — Din fericire, există posibilitatea de a obţine o copie, scriind la Somerset House din Londra. O să scriu chiar astă-seară. Ea făcu un gest dezaprobator şi zise cu un glas ceva mai calm: — Nu e cazul să ceri aşa ceva, Paul. Şi, citind în ochii lui o adâncă nedumerire, adăugă: N-are rost să facem tărăboi pentru o nimica toată. Am avut o zi destul de grea. O să scriu mâine o cerere, pe-o hârtie cu antetul Primăriei. — N-ai să uiţi? — Vai, Paul! — Iartă-mă, mamă! — Bine, dragul meu – îi spuse ea, cu o umbră de surâs, ce-i lumină ca un licăr stins trăsăturile chinuite. Şi acum, aprinde gazul în sobe. O să strâng masa, şi după aia o să mergem la culcare.           Capitolul II       În următoarele două zile, Paul fu foarte ocupat. Queen’s University se pregătea să intre în lunga vacanţă de vară, şi existau numeroase obligaţii legate de încheierea anului şcolar. La cererea generală, Paul se produse ca pianist la serbarea studenţească de sfârşit de an. O carte pe care-o luase cu împrumut de la bibliotecă dispăruse parcă fără urmă, răpindu-i mult timp până s-o găsească. O „lucrare practică” de ultimul moment, la chimie, îi prilejui obişnuitele emoţii în aşteptarea rezultatelor, deşi, când fură afişate listele, văzu că obţinuse o notă satisfăcătoare. În general, colegii lui de clasă îl preţuiau ca pe-un student destoinic, ca pe-un camarad agreabil şi ca pe-un excelent atlet. Dar popularitatea lui era întrucâtva umbrită de un curent de opinie potrivnic – precumpănitor mai ales printre studenţii de la medicină – nişte afurisiţi, care socoteau că purtarea lui nu era chiar atât de exemplară şi că, bunăoară, neparticiparea lui la distracţiile studenţeşti mai „libere” ar fi dovada unei rigidităţi regretabile. O dată sau de două ori în aceste zile, Paul îşi aminti de scena pe care i-o făcuse maică-sa; privind-o cu atenţie, se întrebă dacă nu cumva e bolnavă. Părea nervoasă, mai palidă ca de obicei şi ciudat de distrată. Desigur, în pofida firii ei dominatoare şi a convingerilor ei austere, fusese totdeauna o femeie foarte sensibilă; Paul îşi amintea cum, în primele zile ale şederii lor la Belfast, maică-sa tresărea şi pălea la auzul vreunei bătăi brusce în uşă. Acum însă era cu totul altceva: fruntea ei părea apăsată de o nelinişte mistuitoare. Atât joi cât şi vineri seara, maică-sa ieşise după cină ca să se ducă, pentru un ceas, la vechiul lor prieten, pastorul Emmanuel Fleming de la Capela Merrion, şi se întorsese acasă ceva mai liniştită, dar palidă şi cu o expresie de spaimă în ochii înroşiţi. Joi dimineaţă, Paul o întrebase fără ocol dacă primise vreun răspuns de la Somerset House, iar ea îi spusese că nu. De câteva ori după aceea fusese cât pe ce s-o descoasă, dar o rezervă ciudată, izvorâtă din supunerea-i filială, îl împiedicase s-o facă. Nu, nu putea fi nimic rău la mijloc. Şi totuşi era nedumerit, aşa că începu să caute chiar în trecutul lui o explicaţie a purtării ei atât de bizare. Dar faptele erau cât se poate de banale şi lipsite de mister, îşi petrecuse primii cinci ani din viaţă la Tynecastle, orăşelul său natal din nordul Angliei: un cadru vag, fixat oarecum de zgomotul niturilor bătute cu ciocanul şi de prelungul apel matinal al sirenei ce-i chema pe muncitori la şantierele navale. Această impresie vagă era însoţită de amintirea luminoasă a tatălui său – un om vesel şi deosebit de prietenos, care în fiecare duminică îl ducea, ţinându-l de mână, la Jesmond Dene. Acolo, băiatul lansa pe apa lacului bărcuţe făcute din hârtie albastră, iar când obosea, taică-său îl aşeza pe-o bancă din parc, la umbră, şi începea să deseneze, cu un talent extraordinar, tot ce vedea în jur: oameni, câini, cai, copaci – desene minunate ce-i fermecaseră copilăria şi-i stimulaseră imaginaţia. În celelalte zile ale săptămânii, tatăl său îi aducea seara, acasă, fructe de marţipan colorate – căpşuni cu codiţe verzi, banane galbene, piersici cu obrazul roz – toate, plăcute la gust şi la vedere, produse ale marii întreprinderi de cofetărie unde lucra în calitate de comis-voiajor. După ce împlinise cinci ani, se mutaseră în marele oraş Wortley din Midland: o amintire mai puţin luminoasă, dominată de fum, de ploi, de vâlvoarea oţelăriilor şi de feţele mohorâte ale părinţilor săi, şi încununată de plecarea tatălui său într-un voiaj de afaceri în America de Sud. O, cât suferise din pricina plecării acelui camarad vesel, cu câtă nerăbdare îi aşteptase întoarcerea, pentru ca mai apoi să audă de moartea lui într-o catastrofă de cale ferată, undeva lângă Buenos Aires – veste neînchipuit de dureroasă, împlinire brutală a presimţirilor copilului! După aceea venise la Belfast – un vagabond melancolic în vârstă de nici şase ani. Acolo, prin bunăvoinţa lui Emmanuel Fleming, maică-sa găsise de lucru la serviciul de contabilitate al Secţiei sanitare din cadrul Primăriei. Salariul era mic, dar sigur, şi-i îngăduise văduvei să-şi ducă existenţa sub un acoperiş respectabil şi, printr-o abnegaţie însoţită de un miraculos spirit de economie, să-şi educe feciorul în vederea unei cariere didactice. Acum, după toţi aceşti cincisprezece ani de strădanii ale maică-si, Paul era pe punctul de a absolvi universitatea. Privind înapoi, avea sentimentul că, prin însăşi eforturile ei intense, maică-sa redusese viaţa lor la Belfast la limitele cele mai stricte cu putinţă. În afara vizitelor făcute cu regularitate la Capela Merrion, ea nu ieşea nicăieri. Pastorul Fleming şi fiica lui, Ella, erau singurii ei prieteni. Nu-şi cunoştea nici măcar vecinii. La universitate, Paul nu putuse niciodată să dea frâu liber firii sale sociabile, căci avusese totdeauna sentimentul că maică-sa nu-i vede cu ochi buni prieteniile. Această constrângere îl scotea adesea din sărite, dar, fiind profund conştient de tot ce-i datora maică-si şi, în acelaşi timp, domolit de repetatele ei mustrări, se obişnuise să rabde. Odinioară pusese această atitudine protectoare a maică-si pe seama pietăţii ei exagerate şi vigilente. Acum însă, în lumina purtării ei recente, se întreba dacă nu era cumva la mijloc altceva. Îi venea în minte o întâmplare: în urmă cu un an i se făcuse onoarea de a fi invitat să joace în echipa irlandeză care trebuia să susţină un meci de rugbi contra Angliei. Nimic nu putea fi mai îmbucurător pentru inima unei mame. Şi totuşi ea refuzase categoric să-i permită a accepta invitaţia. De ce? Pe atunci, Paul nu fusese în stare să ghicească. Acum bănuia vag motivul. Într-adevăr, gândindu-se la existenţa ei voit liniştită, ferită de orice contacte, învăluită de mister subordonată voinţei Atotputernicului, Paul îşi spunea că această existenţă e tipică pentru un om care are ceva de ascuns. Iar gândul acesta îl neliniştea. Sâmbătă, maică-sa se întoarse de la servici pe la orele două (sâmbăta lucra de obicei doar o jumătate de zi). Paul se hotărâse între timp să discute deschis cu ea. Vremea devenise ploioasă; după ce-şi lăsă umbrela în vestibul, maică-sa intră în salonaş, unde Paul răsfoia o carte. Apariţia ei îl făcu să tresară: avea o faţă pământie, deşi părea liniştită. — Ai mâncat, fiule? — Am mâncat un sandviş la club. Dar matale? — Ella Fleming mi-a oferit o ceaşcă de cacao. Paul îi aruncă o privire fugară: — Iar te-ai dus acolo? Maică-sa se aşeză, obosită: — Da, Paul. Iar m-am dus. Ca să mă rog şi să cer îndrumare. În tăcerea ce se aşternu, Paul îşi îndreptă spinarea, agăţându-se cu amândouă mâinile de braţele fotoliului: — Mamă, nu mai merge aşa. E ceva necurat la mijloc. Spune-mi, ai obţinut certificatul acela? — Nu, fiule. Nici măcar n-am scris ca să-l cer. Paul simţi că-i năvăleşte sângele-n obraji: — De ce nu? — Pentru că l-am avut tot timpul. Te-am minţit. Îl am la mine, în poşetă. Paul se potoli şi o privi cu mirare: după ce scotoci în poşeta din poală, maică-sa scoase dinăuntru o hârtie albastră-cenuşie, împăturită. — În toţi aceşti ani m-am zbătut să-l ţin ascuns de tine, Paul. Aş fi vrut să nu-ţi dezvălui niciodată adevărul, prea era trist şi complicat. Fiece pas pe scară, fiece glas auzit de pe stradă mă făcea să tremur pentru tine. Apoi, pe măsură ce treceau anii, iar tu creşteai, îmi închipuiam că izbutisem să te cruţ, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu aceasta era voia lui. Eu mă temusem de lucrurile mari, dar ceea ce a precipitat totul a fost un fleac: chestiunea aceea a cursurilor de vară. Dar poate că, mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să afli. Aşa spune pastorul. L-am rugat să mă ajute să găsesc un mijloc de a amâna explicaţia ce ţi-o datorez. El însă mi-a spus că n-are rost, fiindcă acum eşti un bărbat în toată firea şi trebuie să cunoşti adevărul. Agitaţia ei sporise cu fiece cuvânt pe care-l rostea; şi, în ciuda hotărârii de a rămâne calmă, sfârşi cu un fel de geamăt. Când îi întinse hârtia, mâna îi tremura. Zăpăcit, Paul o apucă, o privi şi văzu numaidecât că numele de pe act nu era numele lui. În loc de Paul Burgess, citi Paul Mathry. — Nu se poate… Ce-nseamnă asta? bâigui el, ridicându-şi privirea de pe hârtie spre maică-sa, în vreme ce undeva, în adâncul memoriei lui, o coardă atinsă de numele Mathry vibra dureros ca struna unei harfe într-o încăpere de mult părăsită. — Când am venit la Belfast, mi-am luat numele de fată, Burgess. Dar sunt doamna Mathry, tatăl tău a fost Rees Mathry, iar pe tine te cheamă Paul Mathry, deşi aş fi vrut să uit acest nume! Buzele îi tremurară când adăugă: Aş fi vrut să nu-l mai auzi şi să nu-l mai vezi niciodată! — De ce? Maică-sa îşi lăsă ochii în jos şi rosti cu un glas stins: — Ca să te scutesc de… de o ruşine îngrozitoare. Paul simţi că inima îi bate repede şi că i se pune un nod în gât, dar aşteptă nemişcat ca ea să continue. Ea însă părea la capătul puterilor. — Nu mă sili să continui, fiule – îi zise, aruncându-i o privire disperată. Domnul Fleming mi-a făgăduit c-o să-ţi spună el totul. Du-te la el. Te-aşteaptă. Paul îşi dădea seama că maică-sa e zdrobită, dar cum suferea şi el, nu putea s-o cruţe. — Continuă! îi şopti, alb la faţă. E de datoria ta să-mi spui. Maică-sa începu să plângă cu suspine ce-i zguduiau umerii firavi. Niciodată n-o mai văzuse plângând. Peste o clipă ea îşi trase sufletul printr-un efort dureros, ca şi cum şi ar fi adunat puterile, şi murmură fără să-l privească: — Tatăl tău n-a murit în timpul unui voiaj în America de Sud. A încercat să plece într-acolo, dar poliţia l-a arestat. Paul se aşteptase la orice, numai la asta, nu! — Pentru ce? bâigui el, simţind că inima încetează să-i bată. — Pentru omor. În mica încăpere se aşternu o tăcere de moarte. Omor! Cuvântul acesta înfiorător îi suna şi-i răsuna în creier. Se simţea paralizat. O sudoare rece îi scălda tot trupul. — Atunci – întrebă el într-o şoaptă tremurătoare – a fost… spânzurat? Maică-sa scutură din cap; ochii îi erau împăienjeniţi de ură: — Ar fi fost mai bine pentru amândoi dac-ar fi fost spânzurat. A fost condamnat la moarte, dar graţiat în ultimul moment… Îşi ispăşeşte la închisoarea din Stoneheath o sentinţă de condamnare pe viaţă. Făcuse un efort prea mare. Capul i se lăsă pe umăr, trupul i se legănă şi se prăbuşi în fotoliu.           Capitolul III       Pastorul Fleming locuia în centrul oraşului, lângă marea Gară de Nord, într-o casă urâtă, strâmtă, zugrăvită într-un cenuşiu de ardezie, întocmai ca şi capela de alături. Deşi se simţea epuizat, fără mai multă vlagă în el decât atâta cât să se ascundă în vreun ungher întunecos, Paul se târâse, mânat de un impuls irezistibil, pe străzile umede, luminate puternic şi însufleţite de petrecăreţii de sâmbătă noaptea. Se ducea să-l vadă pe pastor. Maică-sa, revenindu-şi din leşin, se culcase. El însă nu se putea odihni înainte de a afla întreg adevărul. Ca răspuns la bătaia lui în uşă, lumina din vestibul se aprinse şi Ella Fleming veni să-i deschidă. — Tu erai, Paul? Intră, te rog. Fata îl primi în salon – o încăpere cu tavanul scund, cu nişte perdele de un roşu-închis şi cu mobila învelită în huse din păr de cal. În cămin ardea un mic foc de cărbuni. — Tata e ocupat cu un enoriaş. N-o să stea mult – adăugă ea, cu un surâs amabil, dar cam silit. Afară s-a lăsat umezeala. O să-ţi prepar o ceaşcă de cacao. Era panaceul ei pentru mai toate suferinţele. Deşi n-avea niciun chef de inofensiva băutură, Paul se simţea prea epuizat ca s-o refuze. Poate că doar imaginaţia lui era de vină, dar avea sentimentul că Ella este la curent cu situaţia lui – altminteri, cum să-şi explice aerul ei prea dezinvolt, buzele astea uşor strânse? Aşezându-se inert pe un scaun, o lăsă pe fată să aducă o tavă din bucătărie, să amestece în ceaşcă zahărul cu cacao şi să toarne deasupra apă fiartă. Era cu doi ani mai în vârstă decât el, dar fiind subţirică şi palidă la faţă, părea încă o fetiţă. Avea nişte ochi de un verde-cenuşiu, mari şi expresivi – partea ei cea mai frumoasă. De obicei erau strălucitori şi duioşi, dar câteodată se umpleau de lacrimi şi puteau să şi scapere de mânie. Foarte cochetă de felul ei, în seara aceea purta o fustă de culoare închisă, plisată ca un acordeon, ciorapi negri şi o bluză albă, largă, cu o croială rotundă la gât. Paul bău în tăcere ceaşca de cacao. Fata îşi ridică doar o dată sau de două ori privirea spre el, peste lucrul de mână pe care-l ţinea în poală. Era vorbăreaţă din fire, se pricepea să întreţină o conversaţie, iar faptul că se ocupa de gospodăria tatălui ei rămas văduv îi dădea oarecare aplomb în relaţiile sociale. Dar văzând că Paul nu-i răspunde la cele câteva întrebări pe care i le pusese, îşi încruntă sprâncenele groase şi păru să se resemneze să tacă. După un timp se auzi larmă de glasuri dinspre coridor, apoi clanţa uşii de la intrare. Ella se ridică numaidecât: — Îi spun tatii că eşti aici. Şi ieşi din încăpere. Peste câteva clipe îşi făcu apariţia pastorul Emmanuel Fleming. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, lat în umeri, cu nişte mâini butucănoase. Purta pantaloni negri, bocanci de lucrător şi o haină neagră de alpaca, decolorată la cusături. Barba lui, tunsă scurt şi ţuguiată, era cenuşie ca fierul, dar ochii mari şi albaştri îi dădeau un aer de copil. Mergând drept spre Paul, îi strânse afectuos mâna şi-l luă de braţ cu multă căldură: — Mă bucur c-ai venit, băiete. Mă bucur mult. Hai cu mine, să stăm puţin de vorbă. Îl conduse în biroul său, o odăiţă austeră, situată în fundul casei, cu podeaua de scânduri pătată, neacoperită de niciun covor; un pupitru galben, de stejar, cu rulou, câteva scaune pliante şi o mică bibliotecă din lemn lustruit alcătuiau mobila încăperii. Un orologiu de marmură verzuie, sprijinit de doi îngeraşi dauriţi – un obiect oribil, primit în dar, pesemne, apăsa pe consola subţire, tivită cu ciucuri de catifea. După ce-i oferi oaspetelui un scaun, pastorul se aşeză la pupitru. Rămase pe gânduri o clipă, apoi începu pe un ton afectuos şi înţelegător: — Dragul meu băiat, a fost desigur o lovitură grea pentru tine. Dar ceea ce trebuie să ţii minte este că aceasta e voia Domnului. Cu ajutorul lui vei izbuti să treci peste această grea încercare. Paul înghiţi în sec: — Nu pot trece peste ea până nu ştiu despre ce e vorba. Trebuie să ştiu! — E o poveste tristă şi urâtă, băiete – rosti cu gravitate pastorul. N-ar fi oare mai bine s-o lăsăm îngropată în trecut? — Nu, vreau s-o aud. Trebuie să aflu adevărul, altfel o să-mi imaginez tot felul de lucruri… Vocea i se frânse. Se aşternu tăcerea. Cu coatele pe pupitru, pastorul îşi duse mâna streaşină la ochi, ca şi cum s-ar fi rugat Domnului pentru sprijin. Era un om cinstit şi bine intenţionat, care trudise îndelung şi din răsputeri „în grădina lui Dumnezeu”. Dar cum posibilităţile îi erau limitate în fel şi chip, îşi vedea adesea, spre marea lui jale, zădărnicite strădaniile şi intenţiile cele mai bune. Era un suflet solitar şi cunoştea gustul amar al mustrărilor de sine. Îşi reproşa până şi dragostea pe oare i-o purta fiică-si, căci îşi dădea seama de cusururile fetei – de meschinăriile şi de vanitatea ei – dar o iubea prea mult ca să încerce să i le îndrepte. Tragedia lui era că ar fi vrut să fie un sfânt, un adevărat apostol capabil să tămăduiască prin simpla atingere a mâinilor sale şi să răspândească în turma credincioşilor luminosul cuvânt al Domnului, în care el însuşi credea cu atâta tărie. Ar fi vrut să aibă aripi. Dar vai! limba-i era împiedicată, picioarele i se împleticeau – era legat de pământ. Chiar şi acum, când începu să vorbească, glasul îi era tulburat, iar frazele lui grave, pedante păreau subliniate de bătăile lugubre ale orologiului: — În urmă cu douăzeci şi doi de ani, la Tynecastle, l-am cununat pe Rees Mathry cu Hannah Burgess. Pe Hannah o cunoşteam de câţiva ani, era una din enoriaşele mele preferate. Pe Rees nu-l cunoşteam, dar era un tânăr bine crescut şi simpatic, velş de origine, şi-mi inspira încredere. Avea o situaţie excelentă, ca agent pentru ţinuturile din miazănoapte al unei mari întreprinderi de cofetărie en-gros. Aveam toate motivele să-i consider fericiţi, mai ales când li s-a născut şi un fiu. Chiar eu te-am botezat, dragul meu, cu numele de Paul Mathry. Făcu o pauză, ca şi cum şi-ar fi cântărit cu cea mai mare grijă cuvintele: — Nu voi tăgădui că armonia căminului era tulburată uneori de mici certuri ocazionale. Maică-ta era foarte evlavioasă, o creştină adevărată, pe când taică-tu avea, ca să întrebuinţez un termen blând, idei mai liberale, ceea ce provoca, fireşte, anumite conflicte. Maică-ta, de pildă, era categoric împotriva consumului de vin şi de tutun în casă – prejudecată pe care tatăl tău n-o putea înţelege de fel. În plus, tatăl tău avea un serviciu care-l silea să lipsească de-acasă cel puţin o săptămână pe lună, ceea ce exercita, poate, o influenţă rea asupra lui. Fiind un om drăguţ şi simpatic, avea mulţi prieteni, prea mulţi, aş spune, dintre care unii nu tocmai recomandabili, întâlniţi prin sălile de biliard, prin baruri şi prin alte localuri dubioase. Totuşi n-am avut nimic grav să-i reproşez, până la teribilele evenimente din anul 1921. Pastorul oftă şi, luându-şi mâna de pe frunte, îşi strânse degetele butucănoase; ochii lui trişti priveau parcă departe în trecut, peste ani: — În ianuarie 1921, firma la care lucra tatăl tău a făcut unele schimbări de personal, în urma cărora părinţii tăi s-au mutat împreună cu tine în Midland. Cu câteva luni înainte fusesem eu însumi transferat în această parohie din Belfast, dar continuam să fiu în strânsă legătură cu maică-ta, prin corespondenţă. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că viaţa familiei tale la Wortley a fost, încă de la început, agitată. Taică-tu era, pesemne, enervat de mutarea lui într-un district ce-i oferea, pare-se, un câmp mai restrâns de activitate. Deşi situat în mijlocul unei regiuni rurale plăcute, orăşelul Wortley e un târg cenuşiu şi dezagreabil, iar maică-ta nu l-a iubit niciodată. Neputând găsi o locuinţă convenabilă, s-au tot mutat în diferite camere mobilate. Şi deodată, în luna septembrie, mai precis în a noua zi a acelei luni, tatăl tău i-a comunicat că a ajuns la capătul răbdării. I-a spus că vrea să renunţe la slujba aceea şi să emigreze numaidecât în Argentina, în Lumea Nouă, unde ar fi existat, cică, perspective mai bune pentru voi toţi. În consecinţă, a reţinut trei locuri pe vaporul Eastern Star, care urma să plece la 15 septembrie. În ziua de 13 te-a trimis pe tine şi pe maică-ta la Liverpool, ca să-l aşteptaţi acolo, la marele Hotel Central. În noaptea de 14 septembrie a plecat cu trenul din Wortley spre Liverpool. Dar n-a putut ajunge la voi. La orele două dimineaţa, când a ajuns în Gara centrală a oraşului, poliţia îl aştepta pe peron. După o luptă violentă, a fost arestat şi închis în penitenciarul de pe Canon Street. Doamne Dumnezeule, n-o să uit niciodată şocul pe care mi l-a produs vestea că era acuzat de crimă premeditată! Urmă o tăcere încordată, prelungă. Ghemuit pe scaun ca un om hipnotizat, Paul abia mai răsufla. — În noaptea de opt septembrie – urmă pastorul – fusese săvârşită o crimă înfiorătoare. Mona Spurling, o femeie frumoasă, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, care lucra ca vânzătoare la o florărie din apropiere de Leonard Square, fusese omorâtă mişeleşte în apartamentul ce-l ocupa la numărul 52 al străzii Ushaw Terrace din Eldon, o suburbie a Wortley-ului. Crima avusese loc aproximativ între orele opt şi opt şi zece minute. Întorcându-se de la lucru la şapte şi jumătate, domnişoara Spurling luase o cină frugală, apoi îmbrăcase halatul subţire în care avea să fie găsită. La orele opt, perechea care locuia în apartamentul de dedesubt şi care se numea Prusty a auzit prin tavan nişte zgomote neobişnuit de puternice; Albert Prusty, îndemnat de soţia lui, s-a dus să vadă ce se-ntâmplă. A început să bată în uşă din ce în ce mai tare, dar n-a primit niciun răspuns. Stătea perplex pe palier, când un tânăr comisionar, pe nume Edward Collins, se arătă pe scări, încărcat cu un teanc de rufe aduse de la spălătorie. În clipa când Collins ajunse pe palier, lângă Prusty, uşa se deschise şi din apartamentul domnişoarei Spurling ieşi un individ care o zbughi pe scări în jos. Cei doi intrară, repede în apartament, unde-o găsiră pe domnişoara Spurling cu capul aproape desprins de trup, întinsă pe covorul din faţa căminului, într-o baltă de sânge. Domnul Prusty alergă numaidecât la cel mai apropiat medic din împrejurimi. Acesta veni de îndată, dar în zadar, deoarece domnişoara Spurling era moartă. A fost chemată poliţia, care a trimis un medic legist şi un inspector pe nume Swann. La început acesta crezu că asasinul nu lăsase nicio urmă, dar peste câteva ore ieşiră la iveală trei indicii. Inspectorul Swann descoperi în birou o ilustrată cu un desen în creion, expediată din Sheffield cu numai o săptămână în urmă, ilustrată pe care se putea citi: „Absenţa sporeşte dorul. Vrei să ne-ntâlnim şi să cinăm la Drury când mă întorc?” Iar dedesubt, în loc de semnătură, „Bon-bon”. Inspectorul mai găsi şi un bileţel, pe jumătate ars şi nesemnat, dar purtând data ştampilată „opt septembrie”, bileţel pe care se putea citi: „Trebuie să te văd astă-seară”. În sfârşit pe covorul din faţa căminului a fost găsită, lângă cadavru, o punguţă făcută dintr-o piele neobişnuit de fină şi de moale, legată de obicei la gură printr-un inel de metal. Punguţa conţinea vreo zece lire, în monede şi bancnote. După indicaţiile date de Edward Collins şi de Albert Prusty, poliţia a stabilit şi a difuzat grabnic semnalmentele presupusului asasin, oferind o mare recompensă pentru orice informaţie care ar contribui la prinderea lui. A doua zi, patroana unei spălătorii din cartier veni la comisariatul local împreună cu o fată de şaptesprezece ani, pe nume Louisa Burt, care lucra la spălătorie la călcatul rufelor. A reieşit că Louisa, o verişoară a lui Edward Collins, comisionarul spălătoriei, îl însoţise pe acesta în noaptea crimei până-n strada Ushaw Terrace şi că, în timp ce aştepta în faţa casei (nu-i plăcea să urce scările), un individ care ieşise din casa cu numărul 52 dăduse buzna peste ea, aproape s-o răstoarne. Fata a descris semnalmentele individului, astfel încât poliţia avea acum trei martori care-l văzuseră pe ucigaş. Pastorul Fleming se opri, aţintindu-şi asupra tânărului ochii tulburaţi şi candizi: — Nu-i plăcut, Paul, să atingi unele chestiuni, dar ele sunt, vai! foarte legate de această istorie tragică. Într-un cuvânt, Mona Spurling nu era o femeie cinstită: avea relaţii dubioase cu mulţi bărbaţi, dintre care unul o frecventa regulat. Nimeni nu ştia cine era omul acela, dar colegele Monei de la florărie pretindeau că în ultima vreme ea li se păruse îngrijorată şi descurajată şi c-o auziseră vorbind la telefon, pe un ton supărat, cu reproşuri ca: „Tu eşti de vină!” sau: „Dacă mă părăseşti acum, o să dau totul în vileag”. În sfârşit, autopsia a scos la iveală faptul că nenorocita era gravidă. Mobilul crimei apărea limpede: femeia fusese desigur asasinată de bărbatul răspunzător de starea ei. Poate că el se săturase între timp de ea şi, ameninţat cu un scandal, îi scrisese ca să-i ceară o întâlnire şi o omorâse. Înarmată cu aceste dovezi, poliţia şi-a pus în acţiune toate mijloacele pentru a-l găsi pe ucigaş. Reproduceri după desenul semnat „Bon-bon” au fost publicate la loc de cinste în toate ziarele, cei ce aveau cunoştinţă de persoana expeditorului fiind solicitaţi să ia legătură cu poliţia din Wortley. Toate gările şi porturile au fost puse sub strictă supraveghere şi, timp de aproape o săptămână, au fost efectuate cele mai intense cercetări. Apoi, în noaptea de treisprezece septembrie, un anume Harry Rocca, funcţionar la o agenţie de pariuri, s-a prezentat la comisarul-şef şi, într-o stare de agitaţie extremă, s-a oferit să facă o declaraţie. El a mărturisit din capul locului că fusese în relaţii intime cu răposata şi că o vizitase chiar în noaptea din ajunul crimei. Apoi a adăugat că-l cunoştea pe expeditorul ilustratei – un prieten cu care juca adesea biliard şi care avea mare talent la desen. Cu câteva luni înainte, el i-l recomandase pe acel om Monei Spurling. Mai mult încă, prietenul acela venise la dânsul, după ce ziarele reproduseseră ilustrata, şi-l rugase, cu un aer îngrijorat, să-l ajute, spunându-i: „Dacă te-ntreabă careva unde-am fost în noaptea de opt septembrie, răspunde-i că am jucat împreună biliard la hotelul Sherwood”. Această mărturie a fost, fireşte, de ajuns. Comisarul-şef şi inspectorul Swann au plecat de îndată la adresa dată de Rocca. Acolo au aflat că persoana pe care-o căutau se urcase cu numai un ceas înainte în expresul de noapte, spre Liverpool, la gara de pe Leonard Street. Arestarea la Liverpool a urmat în chip inevitabil. Omul acela era tatăl tău, Paul! Se aşternu din nou tăcerea. Pastorul îşi umezi buzele, ducând la gură carafa de pe birou. Apoi, cu sprâncenele încruntate, urmă: — Întâmplarea făcea ca Albert Prusty, principalul martor, să fie tocmai atunci ţintuit la pat de o criză acută de astmă: tutungiu de meserie, fabrica ţigări, iar praful de tutun îi provoca crize cronice; dar ceilalţi doi martori au fost aduşi numaidecât la Liverpool de către comisarul-şef şi de către inspector. Acolo, dintr-o duzină de persoane, ei au identificat fără şovăire în persoana tatălui tău, pe omul pe care-l văzuseră în noaptea crimei. Identificarea a fost teribil de precisă. „Aşa să-mi ajute Dumnezeu, că el este!” a exclamat Edward Collins, iar Louisa Burt, înnebunită de sentimentul răspunderii, a strigat, izbucnind într-un plâns isteric: „Ştiu că-l paşte ştreangul, dar el e omul pe care-l căutaţi!” Oamenii erau din ce în ce mai aţâţaţi împotriva deţinutului; pentru a-l scăpa de furia mulţimii, poliţiştii îl dădură jos din tren în gara Barbridge şi-l transportară într-o dubă la închisoarea din Wortley… Dar Dumnezeu mi-e martor, dragă Paul, că te-am chinuit destul cu detaliile astea. Procesul a început la 15 decembrie, la curtea cu juraţi din Wortley, prezidată de judecătorul Oman. Câtă nelinişte m-a zbuciumat în acele zile teribile! Unul după altul, martorii acuzării s-au perindat pentru a-şi depune mărturiile zdrobitoare. În valizele tatălui tău fusese descoperit un brici, în care medicii legişti au identificat unealta crimei. Un grafolog a demonstrat că bileţelul pe jumătate ars, găsit în apartamentul victimei, fusese scris cu mâna stângă de tatăl tău. El fusese văzut adesea în florărie, unde intra ca să-şi cumpere o floare pentru butonieră, şi de fiecare dată stătea de vorbă şi râdea cu domnişoara Spurling… Tentativa de a fugi în Argentina şi rezistenţa opusă poliţiei pledau, de asemenea, împotriva lui. Dar dovada cea mai strivitoare era încercarea lui de a-şi găsi un fals alibi prin Rocoa, încercare ce-i fusese fatală. Iar când tatăl tău a fost adus în boxă, s-a dovedit a fi, vai! foarte slab în propria-i apărare, contrazicându-se, ieşindu-şi din fire, da, ajungând chiar să strige la judecător! N-a fost în stare să spună exact ce anume făcuse în momentul omorului, afirmând că-şi petrecuse o parte din seară la cinema – alibi stângaci, pe care procurorul l-a spulberat cu uşurinţă. O singură rază de lumină a licărit pentru el în această beznă adâncă: Albert Prusty n-a putut să jure că tatăl tău era omul pe care-l văzuse fugind din apartament, deşi recunoştea că semăna cu omul acela. Totuşi a reieşit că Prusty era miop şi, de asemenea, că era supărat că nu fusese luat şi el la Liverpool împreună cu Collins şi cu Louisa Burt. În cuvântul său de încheiere, judecătorul a fost categoric împotriva acuzatului. Juraţii s-au retras la orele trei în după-amiaza zilei de douăzeci şi trei decembrie. Au lipsit numai patruzeci de minute. Verdictul lor a fost: „vinovat”. Mă aflam în sala tribunalului – maică-ta era prea bolnavă ca să poată asista la proces – şi nu voi uita până la moarte clipa teribilă când judecătorul, punându-şi pe cap toca neagră, a pronunţat sentinţa, adăugând că încredinţează milei Domnului sufletul tatălui tău. Acesta a zbierat, zbătându-se în braţele gardienilor care-l scoteau din sală: „Nu există niciun Dumnezeu! La naiba cu mila lui şi a voastră! N-am nevoie de ea!” Vai, dragul meu Paul! Numele Domnului nu poate fi luat în deşert. Totuşi poate că tocmai pentru a răspunde blasfemiei tatălui tău, Atotputernicul i-a arătat milă păcătosului. Deşi nimeni nu se mai aştepta la o asemenea clemenţă, sentinţa a fost comutată, chiar în ajunul execuţiei, în închisoare pe viaţă, iar tatăl tău a fost transferat la închisoarea din Stoneheath. După ultimele cuvinte ale pastorului, o tăcere adâncă învălui încăperea. Amândoi se fereau să se privească în ochi. Paul, ghemuit în fotoliu, îşi ştergea fruntea cu o batistă pe care-o tot frământa în mâna-i năduşită: — E încă în viaţă? — Da. — Nu l-a văzut nimeni… Din ziua când a intrat… acolo? Pastorul răspunse, oftând adânc: — La început am încercat să intru în contact cu el prin mijlocirea capelanului închisorii, dar tatăl tău mi-a respins încercările cu atâta ură, aş putea spune chiar cu atâta ferocitate, încât am fost nevoit să renunţ. Cât despre maică-ta… ei bine, dragul meu Paul, ea avea sentimentul că fusese crunt nedreptăţită de soartă. De asemenea, trebuia să se gândească la tine. În interesul tău, a socotit că-i mai bine să şteargă acest capitol îngrozitor din viaţa ta tânără. Faptul că n-a reuşit pe deplin, n-are importanţă. Eşti destul de inteligent ca să suporţi şocul acestei mărturisiri, şi tocmai de aceea ţi-am făcut-o fără a-ţi ascunde nimic, fără să te-nşel spunându-ţi doar jumătăţi de adevăr. Şi acum, după ce ţi-am dezvăluit tot adevărul, vreau să-ţi scoţi din cap aceste lucruri. Eşti bărbat în toată firea şi ai viitorul în faţă. Trebuie să mergi înainte, ca şi cum tot ce ţi-am spus nici n-ar fi fost; da, trebuie să mergi înainte, mereu înainte, cu credinţă şi fără a privi înapoi.

CARTEA ÎNTÂI       1   Primăvara anului 1879 era neobişnuit de timpurie şi de dulce. Verdele proaspăt al semănăturilor se întindea lin peste şesurile Scoţiei de Jos, mugurii florilor de castan îmbobociseră în aprilie, iar gardurile vii de păducel care ţărmuiau drumurile albe ce brăzdau câmpiile înfloriseră cu o lună înainte de vreme. În satele din interiorul ţării, fermierii se bucurau cu măsură, iar copiii alergau desculţi în urma sacalelor de stropit; în oraşele de pe malul largului fluviu, zgomotul metalic al şantierelor navale răsuna mai puţin violent şi, străbătând aerul călduţ, se ridica spre poalele dealurilor din depărtare, unde zumzetul unei albine grăbite se amesteca cu el, până când behăitul vesel al mieilor îl învingea; în oraşe, funcţionarii îşi scoteau haina spre a se răcori şi leneveau în birourile lor, blestemând această vreme înăbuşitoare, politica lordului Beaconsfield[1], veştile despre războiul cu zuluşii şi preţul ridicat al berii. Astfel, deasupra întregului estuar al fluviului Clyde, de la Glasgow până la Portdoran, deasupra oraşelor Overton, Darroch, Ardfillan, situate între colinele de la Winton şi de la Doran, şi formând cele trei colţuri ale roditorului triunghi de pe malul drept al estuarului, deasupra străvechiului burg Levenford, care tăia exact în două baza acestui triunghi, în punctul unde râul Leven se vărsa în Cfyde – deasupra întregului ţinut strălucea un soare orbitor şi, învăluiţi de această neaşteptată şi blândă căldură, oamenii munceau, trândăveau, sporovăiau, mormăiau, înşelau, se închinau, iubeau şi trăiau. În această zi de la începutul lui mai, fâşii subţiri de nori plutiseră lâncede în aerul leneş de deasupra Levenfordului. Acum însă, spre sfârşitul după-amiezei, aceste pânze diafane porniră încet să se mişte. O briză caldă se ridică, împânzindu-le peste cer, iar după ce le duse până unde nu mai puteau fi văzute, se lăsă în jos peste oraş, atingând întâi înalta stâncă istorică, semn distinctiv al confluenţei Levenului cu fluviul Clyde, care îşi profila contururile clare pe cerul de opal, asemenea corpului inert al unui elefant de proporţii gigantice. Vântuleţul blajin ocoli stânca, străbătând apoi în grabă străzile principale, încinse de căldură, ale Oraşului Nou, învecinat, plimbându-se printre calele înalte de lansare, macaralele cu braţele ridicate şi carcasele de vapoare în construcţie din şantierele în plină activitate ale firmei Latta & Co., de lângă gura râului. Pe urmă trecu domol, prin Church Street, aşa cum se cuvenea să parcurgă o arteră înnobilată prin prezenţa în lungul ei a primăriei, a liceului orăşenesc şi a bisericii parohiale, până când, scăpat din această stradă austeră, se învârteji zglobiu în spaţiul larg deschis al Răscrucii, înainta agale printre şirurile de prăvălii de pe High Street, pătrunzând, în sfârşit, mai sus, în cartierul distins de la Knoxhill. Aici însă se plictisi repede de a hoinări de-a lungul teraselor de gresie roşie, roase de vreme, şi de a zgâlţâi iedera de pe zidurile vechilor case de piatră şi, căutând să ajungă în câmp deschis, dincolo de ele, apucă din nou spre oraş, rătăcind printre vilele cochete ale selectului cartier de la Wellhall şi mângâind răzoarele rotunde de muşcate roşii din grădinile din faţa lor. Străbătând apoi nepăsător strada decentă ce ducea din această zonă nobilă în câmp deschis, el se răci brusc când se izbi de ultima casă de pe această stradă. Era o locuinţă ciudată. De proporţii mici, neputând cuprinde, după dimensiunile ei, mai mult de şapte camere, solid construită şi prezentând un exterior rezistent şi dur, de piatră cenuşie, ea avea o arhitectură unică în felul ei. Baza casei avea forma unui dreptunghi îngust cu latura mai lungă îndreptată spre stradă. Zidurile nu se ridicau direct de pe sol, ci deasupra unui fundament din piatră mai lung şi mai lat cu un picior decât ele, şi pe care întreaga construcţie părea să se sprijine, ca un animal pe labele lui adânc înfipte în pământ. Faţada ce pornea de la acest soclu se ridica cu o rece severitate, încheindu-se pe jumătatea întinderii ei cu un fronton ascuţit, iar pe cealaltă jumătate cu un parapet scund, care se desfăşura orizontal până întâlnea un al doilea fronton de formă asemănătoare celui din faţă şi care alcătuia coronamentul peretelui lateral al casei. Aceste frontoane aveau ceva bizar, fiecare dintre ele convergând printr-o serie de trepte înalte în unghi drept spre un creştet crestat, care purta cu pompoasă demnitate o bilă mare şi rotundă de granit cenuşiu, lustruit; fiecare, de partea lui, se continua cu parapetul, care, cu crestăturile lui regulate şi adânci, asemenea unor creneluri, le lega între ele, formând un lanţ greu de piatră ce încingea corpul casei ca nişte cătuşe. La colţul dintre frontonul lateral şi zidul din faţă, şi încătuşat deopotrivă prin acest şir de creneluri, se afla un turn scund şi rotund, împodobit la mijloc cu o firidă adâncă în formă de romb, legat în partea inferioară de colţul zidului prin benzi rotunjite, sculptate, ce se pierdeau treptat, şi încununat în partea de sus cu o turelă, în vârful căreia se înălţa o prăjină subţire de drapel. Masivitatea dimensiunilor lui superioare făceau turnul să pară turtit şi diform, dându-i aspectul unei frunţi late şi încreţite, desfigurată printr-o cicatrice adâncă, în timp ce cele două mici ambrazuri care-i întrenipeau suprafaţa aduceau cu doi ochi mijiţi şi îngânduraţi. Drept sub această turlă se afla intrarea casei, a cărei îngustime îi dădea un aer sărăcăcios, neprimitor, asemenea unei guri subţiri şi respingătoare. Laturile ei se prelungeau deasupra pragului de sus, într-o ogivă înaltă, încercuind un mic vitraliu întunecat şi încheindu-se cu o lanţetă ascuţită. Ferestrele clădirii erau înguste, ca şi uşa, şi fără ambrazuri ieşite, având doar semnificaţia unor deschizături făcute prin grosimea zidului, care dădeau parcă în silă acces luminii, dar fereau interiorul casei de priviri indiscrete. Întregul aspect al casei era misterios, duşmănos şi sinistru, scopul ei părând, de asemenea, ascuns şi tenebros. Prin înseşi proporţiile ei, ea eşua în chip jalnic în încercarea de a atinge aroganţa şi măreţia unei reşedinţe senioriale, dacă aceasta era cumva rostul turnului, meterezelor şi repetării unghiurilor ei ascuţite. Şi totuşi, în răceala, asprimea şi severitatea ei, casa aceasta nu putea fi trecută cu vederea, ca una ce ar fi tins, pur şi simplu, la o trufaşă şi provocatoare ostentaţie. Crenelurile ei erau pur formale, dar nu ridicole, ansamblul ei extravagant, dar nicidecum rizibil, iar arhitectura ei pretenţioasă avea ceva care o ferea de a fi privită cu amuzament, o anumită motivare mai adâncă, mai tainică, mai perversă, de care îţi dădeai seama scrutând-o mai atent şi care apăsa asupra casei ca o diformitate zăcând în însăşi structura ei, ca o violare în piatră a adevărului. Oamenii din Levenford nu râdeau niciodată de această casă, sau cel puţin nu pe faţă. Ceva nedefinit, o putere ce impregna toată atmosfera din jurul ei, îi împiedica chiar să zâmbească. Clădirea nu avea grădină în faţă, ci numai o curte aşternută cu pietriş, goală, uscată, dar de o curăţenie absolută. În mijloc, ca un decor bizar, se afla un tun de bronz, care făcuse la origine parte din armamentul unei fregate, care participase de mult la ultima salvă trasă de ea şi, după ani îndelungaţi, petrecuţi într-un depozit de fiare vechi, era aşezat acum, lustruit cu grijă, între două grămezi simetrice de ghiulele, adăugând o ultimă notă de absurditate acestei locuinţe fantastice. În spatele casei se găsea un petic pătrat de iarbă, împodobit în cele patru colţuri cu patru stâlpi de fier pentru frânghiile de rufe şi înconjurat de un zid înalt, lângă care creşteau câteva tufe răzleţe de coacăze, singura vegetaţie a acestui simulacru de grădină, cu excepţia unui arbust melancolic, care nu înflorea niciodată şi-şi apleca crengile peste una din ferestrele bucătăriei. Prin această fereastră din bucătărie, în ciuda faptului că era mascată de tufa de liliac, se putea desluşi câte ceva din interiorul casei. Se vedea limpede că încăperea era comodă şi confortabilă, cu toate că mobilierul, compus din fotolii şi o canapea tapisate cu ţesătură de păr de cal, o masă lungă, o comodă pântecoasă lângă unul din pereţi şi un bufet din lemn de mahon lângă altul, nu avea nimic atrăgător. Duşumeaua era acoperită cu muşama cernită, tapete galbene, lăcuite, îmbrâcau pereţii, iar un ceasornic greu, de marmură, împodobea căminul, indicând, un un aer subtil de superioritate, că încăperea nu servea numai la gătit – treabă ce se executa, de fapt, mai ales alături, în oficiu –, ci era în realitate camera de zi a casei, unde cei ce locuiau în ea îşi luau mesele şi îşi petreceau laolaltă ceasurile de răgaz. Acum acele somptuosului ceasornic arătau ora cinci şi douăzeci, iar bunica Brodie şedea în fotoliul ei din colţ, lângă focul din vatră, prăjind pâinea pentru ceai. Era o femeie bătrână, ciolănoasă, colţuroasă, împuţinată la trup, dar nu veştejită de cei şaptezeci şi doi de ani ai ei, zbârcită şi cioturoasă, ca trunchiul unui copac fără sevă, uscată, dar încă tare şi rezistentă, călită de vârstă şi de anii ce trecuseră peste dânsa. Mâinile, mai ales, erau noduroase, cu articulaţiile îngroşate de artrită. Obrazul ei avea culoarea unei frunze veştede şi era tivit şi brăzdat de riduri; trăsăturile erau grosolane, masculine şi ferme, părul, încă negru şi despărţit exact la mijloc printr-o cărare albă şi dreaptă, era bine întins şi strâns într-un nod tare la ceafa; câteva fire de păr, aspre şi răzleţe, îi creşteau neregulat, ca buruienile, pe bărbie şi pe buza de sus. Purta un corsaj negru şi un şal peste umeri, o mică bonetă neagră, o fustă lungă până la pământ, de aceeaşi culoare, şi ghete cu elastic, care, cu toate că erau largi, lăsau să se vadă bine nodurile umflate şi tălpile plate ale picioarelor ei. Stând ghemuită în faţa focului, cu boneta alunecată într-o parte din pricina efortului, şi sprijinind cu mâinile ce-i tremurau furculiţa lungă în care erau înfipte două felii groase de pâine, le prăjea cu nespusă grijă, rumenindu-le uşor şi lăsând miezul să rămână moale. După ce isprăvi cu ele, spre deplina ei satisfacţie, şi le aşeză pe acea parte a tăviţei, de unde putea să le apuce repede şi cu dibăcie atunci când familia avea să fie adunată în jurul mesei de ceai, ea îşi duse la capăt treaba în chip mai neglijent şi fără interes. În timp ce prăjea pâinea, îşi rumega gândurile. Semnul acestor meditări era clămpăneala dinţilor ei falşi, atunci când îşi sugea obrajii. Era pur şi simplu de neiertat, îşi spunea în gând, că Mary uitase să aducă brânza. Fata asta devenea tot mai nepăsătoare; te puteai încrede tot atât de puţin în ea pentru treburi atât de importante ca într-o copilă cu mintea slabă. Ce plăcere putea să-ţi facă un ceai fără brânză? Brânză proaspătă de Dunlop[2]! La această idee, buza ei superioară, neobişnuit de lungă, începu să tremure şi un fir de salivă îi curse la colţul gurii. Pe când îşi rumega gândurile, furişa pe sub sprâncenele-i încruntate câte o privire grăbită şi plină de mustrare către nepoata ei, Mary, care şedea în celălalt colţ al încăperii, în fotoliul de păr de cal, rezervat folosinţei tatălui ei şi, ca atare, interzis celorlalţi membri ai familiei. Mary însă nu se gândea nici la brânză, nici la fotoliu, nici la crimele ce le săvârşise uitând de cea dintâi şi tolănindu-se în cel de-al doilea. Blânzii ei ochi căprui priveau pe fereastră, aţintiţi în zare, ca şi cum ar fi văzut acolo un lucru oarecare, o scenă ce se înfiripa încântător sub privirea ei strălucitoare. Din când în când, gura ei sensibilă schiţa un zâmbet; dădea atunci imperceptibil şi fără a-şi da seama din cap, făcând cârlionţii ei să se mişte şi mici valuri sclipitoare de lumină să joace în părul ei. Mâinilc ei mici, a căror piele era moale şi netedă ca nişte petale de magnolie, se odihneau în poală, cu palmele în sus – simboluri pasive ale contemplaţiei ei. Şedea dreaptă ca o vergea şi era frumoasă, ca frumuseţea senină şi sumbră a unui lac adânc şi calm, pe marginea căruia s-ar legăna smocurile tulpinelor de stuf. Avea prospeţimea neîntinată a tinereţii, dar cu toate că nu împlinise decât şaptesprezece ani, faţa ei palidă şi trupul subţire, abia format, respirau un aer de linişte şi de calmă forţă morală. În cele din urmă, supărarea crescândă o făcu pe bătrână să rupă tăcerea. Demnitatea îi interzicea un atac direct; se mărgini deci să spună, cu o amărăciune sporită de faptul că-şi înăbuşea indignarea: — Stai în fotoliul tatălui tău, Mary. Niciun răspuns. — Fotoliul pe care şezi e al lui tată-tău, nu auzi? Din nou fata nu răspunse. Atunci, tremurând toată de furie şi nemaiputându-se stăpâni, baba izbucni: — Ce, eşti surdă, n-ai glas, ba poate te-ai şi prostit? Netrebnico! Cum ai putut să uiţi de cumpărăturile de azi după-amiază? Nu e zi din săptămâna asta în care să nu fi făcut vreo năzbâtie! Te-a zăpăcit poate căldura? Ca un om trezit brusc din somn, Mary îşi ridică ochii, îşi veni în fire şi zâmbi, ca şi cum razele soarelui ar fi căzut pe lacul trist şi calm al frumuseţii ei. — Ai spus ceva, bunico? întrebă ea. — Nu! strigă bătrâna, cu o voce răguşită. N-am spus nimic, am deschis gura doar ca să prind muşte! E o distracţie minunată, când n-ai nicio treabă. Trebuie s-o fi încercat şi tu când ai coborât în oraş azi după-amiază. Dacă ai închide gura şi ai deschide ochii, ai fi poate mai atentă la ce ai de făcut. În clipa aceea Margaret Brodie intră din încăperea de lângă bucătărie, ţinând în mână un ceainic mare din metal alb, înaintând repede, cu paşi mai mult târşâiţi şi cu trupul aplecat, poziţie pe care o avea de obicei şi care o făcea să pară totdeauna grăbită şi cuprinsă de teama de a sosi în întârziere. Îşi schimbase halatul, pe care-l purta la treburile din casă, cu o bluză şi o fustă de satin negru, dar fusta era pătată şi o panglică dezlegată îi atârna neglijent la talie, după cum şi părul îi cădea în şuviţe dezordonate pe obraz. Îşi ţinea veşnic capul înclinat într-o parte. Cu mulţi ani în urmă afişase această atitudine, pentru a arăta resemnare şi o adevărată supunere creştinească, în perioada de încercări şi suferinţe; cu timpul însă, nevoia continuă de a-şi manifesta renunţarea o făcuse să o adopte în mod permanent. Nasul ei părea să urmeze această deviere de la poziţia verticală, poate din simpatie, dar mai degrabă ca rezultat al unui tic nervos pe care-l prinsese în anii din urmă şi care consta în a-şi împinge cu dosul palmei nasul de la dreapta la stânga. Faţa ei era ofilită, obosită şi demnă de milă; întreaga ei ţinută era umilă şi jalnică; făcea însă impresia că-şi încordează neîncetat puterile sleite. Avea patruzeci şi doi de ani, dar arăta cu zece ani mai bătrână. Era mama lui Mary; acum însă ele păreau tot atât de străine una de alta ca o oaie bătrână de o tânără căprioară. Deprinsă din experienţă să domine toate situaţiile ce se iveau în casă, Mama, căci aşa îi spuneau doamnei Brodie toţi membrii familiei, îşi dădu seama dintr-o privire de furia bătrânei şi de stinghereala lui Mary. — Scoală-te de acolo, Mary! strigă ea. E aproape cinci şi jumătate, şi ceaiul nu e încă opărit. Du-te şi cheam-o pe soră-ta. Ai isprăvit cu pâinea prăjită, bunico? Doamne! Ai ars o felie! Dă-mi-o mie. Am s-o mănânc eu. N-avem voie să risipim nimic, aici, în casă. Luă felia arsă şi şi-o puse ostentativ pe farfurie. Apoi, se apucă să mute în mod inutil încoace şi încolo toate lucrurile de pe masă, ca şi cum niciunul n-ar fi fost aşezat cum trebuie şi nici n-ar fi putut să fie aranjat cum se cuvine, atât timp cât dânsa nu avea să fi răscumpărat cu preţul propriilor ei eforturi păcatele aceluia ce pusese masa cu atâta lipsă de grijă. — Aşa se pune masa? murmură cu dispreţ, în timp ce fiică-sa se sculă şi trecu în vestibul. — Nessie, Nessie! strigă Mary. Hai la ceai, la ceai! O voce slabă şi ascuţită îi răspunse din capul scării, intonând cuvintele ca într-un cântec: — Cobor îndată! Aşteaptă-mă! O clipă după aceea, cele două surori intrară în bucătărie, făcând să se vadă imediat, independent de diferenţa lor de vârstă – căci Nessie nu avea decât doisprezece ani – cât de izbitor contrastau firea şi trăsăturile lor. Nessie avea un tip diametral opus aceluia al lui Mary. Părul ei, spălăcit ca inul, aproape incolor, era strâns împletit în două codiţe netede. Moştenise de la maică-sa ochii aceia deschişi şi blânzi, uşor voalaţi, de albăstrimea presărată cu delicate pete albe a şopârliţei, având totdeauna o expresie blândă şi împăciuitoare, de parcă s-ar fi silit neîncetat să facă pe placul celorlalţi. Faţa îi era îngustă, fruntea înaltă, fină şi albă, obrajii rumeni ca ai păpuşilor de ceară, bărbia subţire şi ascuţită, gura mică şi veşnic întredeschisă, cu buza de jos uşor răsfrântă – toate acestea exprimând, la fel ca şi zâmbetul, blajin şi gratuit, pe care îl schiţa acum, aceeaşi slăbiciune ingenuă, legată de frăgezimea vârstei, dar totodată înnăscută. — Nu ne-am adunat cam devreme astă-seară, Mamă? întrebă fără rost, înfaţişându-se în faţa maică-sii pentru ca aceasta s-o inspecteze. Doamna Brodie, ocupată cu ultimele amănunte ale pregătirilor ei, îi lichidă, cu o mişcare a mâinii, întrebarea, replicând fără a se uita la ea: — Te-ai spălat pe mâini? Apoi, aruncându-şi privirea la ceasornic şi fără a mai aştepta răspunsul, porunci cu un gest scurt: — Aşezaţi-vă! Luară loc toate patru în jurul mesei, bunica Brodie fiind, ca de obicei, cea dintâi. Rămaseră în aşteptare, în vreme ce doamna Brodie îşi sprijinea cu nervozitate mâna pe manşonul ce acoperea ceainicul. Atunci, în tăcerea aşteptării, răsună bătaia gravă a pendulei cu picior din vestibul, vestind jumătatea orei; în aceeaşi clipă, uşa din faţă se deschise cu un clinchet, fiind apoi închisă cu energie. Un baston se ciocni cu zgomot de tabla suportului, paşi grei străbătură măsurat coridorul, uşa bucătăriei se deschise şi James Brodie apăru în prag. Se îndreptă spre fotoliul ce-l aştepta, se aşeză, îşi întinse mâna spre a lua în primire ceaşca lui mare, specială, plină până la buză de ceai fierbinte, apoi Mama îi puse în faţă o farfurie mare cu ochiuri cu şuncă, abia scoasă din cuptor, feliile de pâine albă, anume tăiate şi unse cu unt pentru el. Nici nu se aşezase bine, că se şi apucă să mănânce. Acesta fusese aşadar motivul reunirii lor punctuale, al aşteptării lor respectuoase – căci ritualul servirii neîntârziate a stăpânului casei, la ora meselor, la fel ca în orice altă ocazie, făcea parte din legile nescrise care reglementau mersul acestui menaj. Brodie mânca cu poftă şi cu vădită plăcere. Era un om enorm, înalt de peste un metru optzeci, şi având umeri şi o ceafă de taur. Capul îi era masiv, cu ochi mici, cenuşii, afundaţi în orbite, şi maxilare largi şi atât de musculoase, încât, atunci când mesteca, noduri groase şi tari se ridicau şi se lăsau ritmic în jos, sub pielea întunecată şi netedă a fălcilor. Faţa însăşi era lată şi puternică şi ar fi avut o expresie nobilă, dacă fruntea n-ar fi fost atât de îngustă şi distanţa dintre ochi atât de mică. O mustaţă stufoasă de culoare castanie îi acoperea buza superioară, ascunzând în parte gura; iar dedesubtul acestei măşti lucioase, buza de jos ieşea înainte cu pronunţată şi îmbufnată aroganţă. Mâinile lui erau enorme, iar pe dosul lor, ca şi pe degetele groase şi lăţite la vârf, creşteau numeroşi peri negri. Cuţitul şi furculiţa, prinse în această formidabilă strânsoare, păreau, prin comparaţie, ridicol de minuscule şi de absurde. Acum, că stăpânul casei prinsese să mănânce, le era îngăduit şi celorlalţi să înceapă, cu toate că masa lor nu consta, fireşte, decât dintr-un simplu ceai cu pâine. Bunica Brodie dădu semnalul, aruncându-se cu lăcomie asupra pâinii ei prăjite, moale. Uneori, când fiul ei era în toane deosebit de bune, el îi oferea cu zgomot câteva bucăţele din propria lui farfurie; în seara aceea, însă, ea înţelese din atitudinea lui că nu avea să aibă parte de această rară favoare, astfel încât se mărgini cu resemnare la plăcerile mult mai modeste ale mâncării ce-i stătea la dispoziţie. Ceilalţi începură şi ei să mănânce, fiecare în felul lui. Nessie consuma cu poftă hrana simplă, Mary înghiţea cu gândurile în altă parte, iar doamna Brodie, care luase cu o oră înainte o mică gustare pe ascuns, se mocăia cu felia de pâine arsă din farfurie, cu aerul unei femei prea debile şi prea copleşite de grija ce o purta altora, spre a se mai gândi să mănânce. Domnea o linişte deplină, întreruptă doar de plescăitul ce însoţea sorbiturile lui Brodie din ceaşca specială, cu marginea îndoită anume spre a feri mustaţa, de clămpănitul străvechii danturi false a bunicii, care încerca să stoarcă maximum de plăcere şi de îndestulare din masa ei frugală, şi de câte un smiorcăit al nasului refractar al Mamei. Membrii acestei stranii mese familiale nu arătau nici mirare, nici amuzament, nici stinghereală şi nici părere de rău faţă de această lipsă de conversaţie, mulţumindu-se să mestece, să bea şi să înghită fără a scoate o vorbă, în timp ce ochiul ameninţător al lui Brodie stăpânea întreaga reuniune. Când el socotea nimerit să tacă, nimeni nu avea voie să rostească vreun cuvânt, iar în seara aceea era deosebit de posac, rotindu-şi, pe sub sprâncene, privirea în jurul mesei şi încruntându-se printre îmbucături la maică-sa care, înmuindu-şi cu lăcomie cojile de pâine în ceai, nu-şi dădea seama de dezgustul cu care o urmărea. În cele din urmă, Brodie se răsti la ea: — Ce naiba, femeie, nu vezi că mănânci ca o scroafă? Speriată, ea îşi ridică privirea şi se uită la el, clipind din ochi: — Dar ce te-a apucat, James? De ce? Cum adică? — Pentru că numai o scroafă mănâncă aşa, molfăindu-şi şi muindu-şi mâncarea în troacă. Nu ai atâta bun-simţ ca să-ţi dai seama când te lăcomeşti ca un porc? Bagă-ţi şi labele în troacă, şi ai să te simţi şi mai fericită şi la largul tău. Dă-i înainte! Ai să ajungi să te porţi ca o vită. N-ai păstrat niciun pic de mândrie şi de bună-cuviinţă în măduva ta uscată? — Nu mi-am dat seama. Am uitat cu totul. N-am să mai fac. Sigur, sigur am să-mi aduc aminte. Şi, în agitaţia ei, scoase un râgâit puternic. — Aşa să faci, spuse Brodie cu batjocură. Învaţă să te porţi, hodoroagă bătrână. Apoi, întunecându-se la faţă: Frumos îi şade unui om bătrân ca mine să îndure asemenea lucruri în propria lui casă. Se bătu cu pumnul lui enorm în piept, făcându-l să răsune ca o tobă. Eu, strigă el, eu! Dar deodată se opri, se uită împrejurul mesei pe sub sprâncenele stufoase şi se apucă din nou să mănânce. Cu toate că rostise aceste cuvinte cu mânie, deschisese totuşi gura şi, în baza unor legi nescrise, opreliştea de a vorbi era acum ridicată. — Dă-mi ceaşca tatei, Nessie, ca să-i torn puţin ceai proaspăt. Cred că e aproape goală – interveni doamna Brodie pe un ton împăciuitor. — Prea bine, Mamă. — Mary, draga mea, aşază-te drept şi nu-l supăra pe tata. Sunt sigură că a avut o zi grea. — Da, Mamă, zise Mary care şi aşa şedea perfect dreaptă şi nu supăra pe nimeni. — Trece-i lui taică-tău dulceaţa. Potolirea leului înfuriat era pe calea cea bună şi avea să fie continuată, căci, după un minut de aşteptare, Mama abordă un subiect ce nu-şi greşea de obicei efectul. — Ei, Nessie dragă, cum ţi-a mers azi la şcoală? Nessie răspunse cu sfială: — Destul de bine, Mamă. Brodie se opri la jumătate de drum cu ceaşca pe care tocmai şi-o ducea la gură. — Destul de bine? Cred că eşti tot prima în clasă, nu? Nessie îşi lăsă ochii în jos. — Astăzi nu, tată! Doar a doua! — Cum? Ai lăsat pe altcineva să-ţi ia înainte! Care-i acela? Cine te-a întrecut? — John Grierson. — Grierson! Puştiul lingăului celuia de negustor de grăunţe?! Prăpăditul acela de amestecător de tărâţe! O să se laude zile întregi cu asta! Ce naiba ţi-a venit? Nu-ţi dai seama ce importanţă are învăţătura pentru tine? Fetiţa izbucni în plâns. — A fost prima în clasă timp de aproape şase săptămâni, tată, interveni Mary cu mult curaj. Şi ceilalţi sunt puţin mai mari decât ea. Brodie o fulgeră cu o privire. — Tu să taci din gură şi să vorbeşti numai când ai să fii poftită, tună el. Am să am îndată o vorbă şi cu tine, şi atunci ai să poţi trăncăni în voie, nostima mea fetişcană. — E doar din pricina francezei, sughiţă Nessie. Nu-mi intră în cap genurile acelea. Sunt bună la aritmetică, la istorie şi la geografie, dar cu astălaltă n-o scot la capăt. Cred că n-am să reuşesc niciodată. — N-ai să reuşeşti? Ba sunt sigur că ai să reuşeşti! Am să te fac să te instruieşti, fata mea. Deşi eşti mică, mi se spune că ai un cap bun, capul moştenit de la mine, căci maică-ta nu e, în cazul cel mai bun, decât o biată fiinţă neroadă, şi am să am grijă ca să-l foloseşti. Deseară ai să stai de două ori mai mult ca să-ţi faci lecţiile. — Da, tată, fac tot ce vrei, oftă Nessie, sughiţând convulsiv după un ultim hohot de plâns. — Aşa îmi placi, O licărire neaşteptată de simţire, formată în parte din afecţiune, dar în mai mare măsură din mândrie, lumină trăsăturile aspre ale lui Brodie, ca un tremur subit de lumină pe o stâncă pleşuvă. — O să arătăm noi Levenfordului ce e în stare să facă deşteaptă mea fetiţă. Privesc în viitor şi văd cum are să fie. După ce voi fi făcut din tine eleva fruntaşă a liceului, ai să vezi ce are tată-tău de gând cu tine. Dar trebuie să te ţii de lecţiile tale, să nu te laşi niciun moment. Îşi întoarse ochii de la ea, cătând spre depărtări, de parc-ar fi privit în viitor, şi mormăi: O să le arătăm noi. Uitându-se apoi din nou la Nessie, îi mângâie uşor căpşorul bălai şi adăugă: Doar eşti fetiţa mea! Ai să faci cinste numelui de Brodie. Apoi, întorcându-şi capul, privirea îi căzu asupra celeilalte fiice a lui şi îndată se schimbă la faţă, încruntându-se. — Mary! — Da, tată. — Am o vorbă cu tine, tu, care eşti atât de iute la gură. Cu muşcătoare ironie, adoptă un ton dulceag, lăsându-se pe spate în fotoliu şi rostindu-şi cuvintele cu liniştea glacială a unui judecător. — Plăcut lucru pentru un om să afle veşti despre familia lui de la străini! E adevărat că e o cale cam ocolită şi nu tocmai măgulitoare pentru capul familiei, dar asta nu-i decât un amănunt. Îţi închipui ce plăcut mi-a fost să aflu astăzi despre tine lucruri care m-au umplut de greaţă. Pe măsură ce continua, tonul lui deveni mai rece. — Întâlnindu-mă azi cu câţiva membri ai consiliului orăşenesc, mi s-a spus că ai fost văzută pe Church Street stând de vorbă cu un tânăr distins şi foarte chipeş. Rânji şi urmă în chip tăios: Un tânăr care, pe cât se pare, e un personaj suspect, o haimana, un derbedeu. Cu o voce slabă, ce suna aproape ca un vaiet, doamna Brodie interveni: — Nu, nu, Mary! Nu se poate să fi fost tu, o fată atât de respectabilă ca tine! Spune-i tatei că n-ai fost tu! Nessie, uşurată de faptul că nu mai era în centrul atenţiei, exclamă, fără a se gândi: — O, Mary, nu cumva a fost Denis Foyle? Mary şedea nemişcată, cu ochii în farfurie şi cu o ciudată paloare în obraz, apoi, simţind un nod punându-i-se în gât, înghiţi în sec şi o putere inconştientă o împinse să spună cu glas slab, dar hotărât: — Nu e un derbedeu. — Cum! urlă Brodie. Îl contrazici pe însuşi tatăl tău, de dragul unui mizerabil, unui venetic irlandez, unui terchea-berchea! Nu! Lasă-i pe ticăloşii ăştia de irlandezi să vină din mlaştinile lor ca să ne sape cartofii din grădină, dar nu mai mult. Nu-i lăsa să-şi ia nasul la purtare. Bătrânul Foyle poate fi, din partea mea, cel mai priceput cârciumar din Darroch, dar lucrul ăsta nu e de ajuns ca să facă din băiatul lui un domn. Mary îşi simţi picioarele tremurând, chiar şezând pe scaun. Buzele îi erau înţepenite şi uscate. Dar, cu toate că nu îndrăznise niciodată până atunci să-i ţină piept tatălui ei, nu se putu opri să spună: — Denis îşi are meseria lui. Nu vrea să aibă nimic de-a face cu comerţul de băuturi spirtoase. E angajat la firma Findlay & Co. din Glasgow. Sunt mari importatori de ceai şi nu au niciun fel de legătură cu negustoria cealaltă. — Vezi bine, ripostă el în batjocură, îmbiind-o să continue. E o veste senzaţională. Mai ai, poate, şi altceva de spus ca să-mi dovedeşti caracterul distins al acestui domn? Vasăzică nu vinde whisky. E vorba de ceai, pe cât se pare. Ce pioasă ocupaţie pentru un fiu de cârciumar! Mai departe! Mary îşi dădea seama că tată-său îşi bătea joc de ea, dar încercă totuşi să-i spună pe un ton liniştit: — Nu e un funcţionar de rând, tată. Firma îl apreciază. Călătoreşte din când în când prin ţară pentru afacerile ei. Speră să avanseze şi chiar să ajungă… să ajungă mai târziu asociat al întreprinderii. — Nu mai spune! rânji el. Astea-s palavrele cu care-ţi împuiază căpăţâna ta neghioabă? Nu e funcţionar de rând, ci un biet comis-voiajor, nu-i aşa? Nu ţi-a mai spus, poate, că în curând va fi Lord Primar al Londrei? E aproape tot atât de probabil! Ce javră! Cu obrazul scăldat în lacrimi, Mary interveni din nou, în ciuda unui geamăt de protest al Mamei. — E foarte apreciat, tată. Te asigur că-i aşa. Domnul Findlay se interesează de el; ştiu acest lucru. — Pf! Socoteşti, poate, că am să cred toate poveştile lui? Nu sunt decât minciuni, un şir de minciuni, strigă el din nou, ridicându-şi tot mai mult vocea. E o secătură! La ce te poţi aştepta de la un om de teapa lui? Numai la nemernicii. Simplul fapt că ai stat de vorbă cu el e o ofensă pentru mine. Dar te asigur că ai făcut-o pentru ultima oară. Se uită furios la ea, rostind poruncitor: Nu! N-ai să mai vorbeşti cu el niciodată! Îţi interzic să o faci! — Dar, tată, spuse ea, gata să plângă. Odată, eu… eu… — Mary, Mary, cum îţi permiţi să-i răspunzi tatălui tău? Mă îngrozeşte să te aud vorbindu-i în acest fel! spuse maică-sa de la celălalt capăt al mesei. Dar cu toate că scopul ei fusese de a potoli lucrurile, exclamaţia ei reprezenta de astă dată o greşeală tactică, căci nu avu decât efectul de a atrage într-o clipă asupra capului ei plecat mânia tiranică a lui Brodie. Fulgerând-o cu privirea, se răsti la ea: — Ce te tot văicăreşti? Cine are cuvântul aici? Tu sau eu? Dacă ai ceva de spus, o să tăcem cu toţii ca să-ţi ascultăm minunăţiile, dar dacă n-ai nimic de spus, ţine-ţi gura şi nu mă întrerupe! Eşti tot atât de vinovată ca şi dânsa. E datoria ta să observi cu cine se întâlneşte. Mârâi de furie şi, după obiceiul său, se opri forţat, dând un caracter apăsător tăcerii. Deodată, bunica, ce nu urmărise mersul discuţiei şi nu sesizase rostul tăcerii, dar înţelesese că Mary căzuse în dizgraţie, cedă sentimentelor ce o copleşeau şi întrerupse tăcerea, exclamând pe un ton de răutate bătrânească: — A uitat cumpărăturile pe care trebuia să le facă azi, James. Zăpăcita de ea, a uitat brânza mea! Îndată după ce-şi vărsă astfel necazul ei ridicol, se opri mormăind şi tremurând din cap, ca o paralitică. Brodie nu luă în seamă întreruperea şi, întorcându-şi ochii către Mary, repetă apăsat: — Am zis! Dacă îndrăzneşti să-mi calci porunca, vai de capul tău! Şi încă ceva. E prima seară a iarmarocului din Levenford. În drum spre casă am văzut cum începeau să funcţioneze barăcile acelea dezgustătoare. Luaţi seama! Niciunul din copiii mei n-are voie să se apropie nici până la o sută de metri de acest bâlci. Să meargă, din partea mea, întregul oraş, să meargă toţi Foylii şi prietenii lor, dar nimeni din familia lui James Brodie nu o să se înjosească până-ntr-atât! V-o interzic! Cu aceste cuvinte, rostite pe un ton ameninţător, îşi împinse scaunul înapoi, îşi înălţă trupul său de uriaş şi stătu o clipă pe loc, dominând cu privirea micul grup de făpturi plăpânde. Se îndreptă apoi spre fotoliul său din colţ, se aşeză şi, lăsându-şi mâna să alunece cu un gest mecanic, pornit din obişnuinţă, peste suportul de pipe, îşi alese, numai pipăindu-te, una din ele şi, scoţând din fundul buzunarului lateral al hainei o pungă pătrată de piele, în care-ţi ţinea tutunul, desfăcu închizătoarea şi începu să-şi umple încet luleaua arsă pe dinăuntru. Apoi apucă o fâşie uscată de hârtie din grămada pregătită în spatele suportului, se aplecă cu greutate spre cămin, lăsă hârtia să ia foc şi-şi aprinse pipa. După ce săvârşi acest şir de acţiuni, fără a-şi desprinde privirea ameninţătoare de grupul aşezat tăcut în junii mesei, se apucă să pufăie domol, scoţându-şi înainte buza inferioară, umezită. Continua să-i observe pe ceilalţi, de astă dată cu un aer mai contemplativ, cu acel aer calm de judecător atotputernic. Cu toate că membrii familiei erau deprinşi cu aceasta, puterea tiranică şi răceala acestei priviri nemişcate îi înfricoşa, făcându-i să vorbească în şoaptă. Mama era tot cu obrazul aprins; buzele lui Mary continuau să tremure pe când vorbea; Nessie se juca cu o lnguriţă şi o scăpă din mână, roşind ruşinată, ca şi cum ar fi fost surprinsă asupra unei fapte rele; doar bătrâna şedea nepăsătoare, pătrunsă de senzaţia plăcută de a fi sătulă. În momentul acela, uşa din faţă se auzi deschizându-se şi imediat după aceea un tânăr intră în odaie. Era un flăcău slab, de vreo douăzeci de ani, cu faţa palidă şi cu o regretabilă înclinaţie spre acnee, o privire ascunsă şi piezişă. Ferchezuit pe cât îi permiteau mijloacele şi teama de tată-său, bătea la ochi mai ales prin mâinile sale, care erau mari, moi, de o albeaţă cadaverică şi cu unghiile tăiate scurt, lăsând să apară perniţele rotunde şi cărnoase din vârful degetelor. Se strecură dintr-o parte pe un scaun, fără a părea să dea atenţie celor ai casei, luă în primire, în tăcere, ceaşca de ceai pe care i-o întinse maică-sa şi se apucă să mănânce. Tânărul acesta, ultimul membru al familiei, era Matthew, singurul fiu şi deci moştenitorul lui James Brodie. Avea voie să întârzie la această masă, căci fiind funcţionar de birou la secţia de materiale a şantierelor Latta, îşi termina lucrul abia la ora şase. — Ţi-am potrivit bine ceaiul, Matt? îl întrebă grijulie maică-sa, cu glas scăzut. Matthew binevoi să facă un semn afirmativ din cap, fără a deschide gura. — Ia puţină peltea de mere, dragul meu. E bună, crede-mă, îl rugă Mama cu jumătate de glas. Arăţi cam obosit astă-seară. Ai avut mult de lucru la birou? Matthew clătină indiferent din cap, în vreme ce mâinile lui palide se agitau neîncetat, tăind pâinea în cubuleţe uniforme, amestecând ceaiul sau ciocănind pe faţa de masă; nu şi le oprea nicio clipă, mişcându-le printre ustensilele de pe masă, ca un slujitor de biserică ce îndeplinea un ritual pe un altar. Privirea lăsată în jos, îmbucăturile pripite, agitaţia jenată a mâinilor nu erau decât o reacţie a nervilor săi slabi faţă de sumbra privire a tatălui său, care-i sfredelea din spate. — Mai vrei un ceai, fiul meu? şopti mamă-sa întinzându-şi mâna spre ceaşca lui. Gustă şi din pesmeţii ăştia de post, sunt proaspeţi. Şi izbită deodată de o idee, adăugă: Te-a mai durut stomacul azi? — Nu prea mult, mormăi el în sfârşit, fără a-şi ridica privirea. — Mănâncă atunci încet, Matt, îl sfătui în taină Mama. Îmi vine să cred că uneori nu-ţi mesteci îndeajuns mâncarea. Nu te grăbi! — Trebuie să mă-ntâlnesc diseară cu Agnes, Mamă, şopti el cu un aer de mustrare, ca pentru a-şi justifica graba. Maică-sa dădu încet din cap, cu aprobatoare înţelegere. Acum bunica se ridică de la masă, sugându-şi dinţii şi scuturându-şi firimiturile de pe fustă. Trăgându-şi scaunul după ea, se întreba în gând dacă fiul ei îi va vorbi în seara aceasta. Când avea chef, o distra cu cele mai proaspete cleveteli din oraş, povestindu-i cu glas tare cum îl înfundase pe Waddel şi-l pusese la locul lui, cum primarul Gordon îl bătuse prieteneşte pe umăr la Răscruce sau cum se ducea de râpă prăvălia lui Paxton. Nu rostea niciodată vreun cuvânt de laudă la adresa cuiva în aceste poveşti, ea însă se desfăta cu bârfelile şi înţepăturile sale atât de savuroase în sarcasmul lor scânteietor, gustându-le cu imensă plăcere, sorbind cu nesaţ fiecare amănunt personal, oricât de mărunt şi delectându-se cu dovezile superiorităţii fiului ei asupra victimelor sale în discuţiile ce le avusese. În seara aceea însă, Brodie rămase tăcut, rumegându-şi gândurile care, îndulcite de aroma liniştitoare a pipei sale, luau un curs mai puţin răutăcios decât acela pe care îl urmaseră în timpul mesei. Va avea, cugeta el, s-o îmblânzească pe Mary, care se purta de parcă n-ar fi fost fata lui, care nu se ploconise niciodată în faţa lui cum ar fi dorit el şi nu-i adusese niciodată acelaşi prinos de supunere şi de respect ca ceilalţi membri ai familiei. Dar în ciuda firii ei răzvrătite, era totuşi pe cale să devină o fetişcană drăguţă, semănându-i, fireşte, lui. Simţea însă că pentru propria sa mulţumire, ca şi pentru binele ei, avea să fie obligat să-i frângă spiritul de independenţă. Cât despre cunoştinţa ei cu acest Denis Foyle, se bucura că vestea îi ajunsese la urechi şi că înăbuşise în germeni această legătură. Fusese uluit de îndrăzneala cu care îi răspunsese astă-seară şi nu ştia cum să şi-o explice. Acum însă, că descoperise tendinţa ei spre nesupunere, avea să o supravegheze cu mai multă atenţie şi să stârpească din rădăcini această înclinaţie, dac-ar fi să mai iasă vreodată la iveală. Privirea i se opri apoi asupra soţiei sale, dar numai pentru o clipă; nerecunoscându-i alt merit decât acela de a-l fi scutit de cheltuiala angajării unei servitoare, îşi întoarse repede ochii de la ea, strâmbând, fără să vrea, cu dezgust din buze, şi îşi îndreptă gândurile spre lucruri mai plăcute. Da, îl avea pe Matthew, fiul său! Nu era băiat rău; poate puţin cam prefăcut, cam moale şi mieros; teribil de răsfăţat de mamă-sa; trebuia supravegheat. Dar plecarea în India avea să facă om dintr-însul, spera el. Se apropia momentul acum, şi în cel mult două sau trei săptămâni avea să fie plecat spre a-şi lua în primire acel post minunat pe care sir John Latta i-l procurase. Ah, ce avea să mai vorbească lumea despre treaba asta! Obrazul i se destinse la gândul că toată lumea va vedea în numirea aceasta o dovadă deosebită a bunăvoinţei pe care sir John i-o arăta şi o nouă confirmare a poziţiei sale proeminente în acest oraş. Îşi dădea seama, de asemenea, cât de mult avea să profite caracterul fiului său de pe urma acestei angajări şi cât de mult va creşte printr-însa propriul său prestigiu. Privirea îi căzu atunci asupra mamei sale, o privire mai puţin aspră şi mai îngăduitoare decât aceea pe care o îndreptase spre dânsa când şedeau la masă. Îi plăcea să mănânce bătrânei, şi chiar acum, când moţăia lângă foc, el îi citea cu agerime gândurile. Ştia că gusta de pe acum în minte plăcerile mesei viitoare, ale cinei compuse din mazăre fiartă şi lapte bătut. Îi plăcea felul ăsta şi îşi repeta zicala înţeleaptă: Nimic nu întrece o fiertură ca să dormi liniştit! E ca o cataplasmă pentru stomac. Da, da, nimic nu preţuia mai mult pentru ea decât mâncarea, dar, Doamne, ce babă rezistentă mai era! Cu cât îmbătrânea, cu atât se înzdrăvenea; soi sănătos, nu-i vorbă, ca să dureze atât; şi acum încă arăta în ochii lui ca şi cum avea s-o mai ducă încă zece ani. Dacă se va ţine şi el atât de bine – şi poate avea să se ţină şi mai bine – putea să fie mulţumit. În sfârşit, se uită la Nessie şi îndată o nuanţă aproape imperceptibilă de duioşie interveni în atitudinea lui, manifestându-se nu prin vreo schimbare vizibilă a expresiei feţei sale, ci prin lumina mai blândă şi mai prietenoasă care-i umplu ochii. Da. Mama n-avea decât să şi-l păstreze pe Matt al ei – şi din parte-i şi pe Mary –, dar Nessie era a lui. Avea să scoată ceva din ea, din mieluşeaua lui. Cu toate că era atât de tânără, arăta ca o fetişcană dezgheţată şi deşteaptă: nu-i spusese oare aseară directorul liceului că fiică-sa are stofă de intelectuală, cu condiţia doar să se ţină de învăţătură? Asta era metoda cea mai bună. Să-i alegi pe tineri şi să-i pui să muncească cu râvnă. Se gândea şi la ziua de mâine, urzind un plan de viitor. Bursa de studii Latta! Încoronarea glorioasă a trecerii strălucite prin şcoală. Avea toate însuşirile spre a ieşi prima la concursul pentru obţinerea acestei burse, dacă va fi strunită cum trebuie. Doamne, ce triumf! O fată să câştige bursa de studii Latta – prima fată care s-o câştige; mai mult încă: una din neamul Brodie! Va avea el grijă să reuşească. Mama ar face mai bine să-şi vadă de treabă şi să nu o răsfeţe pe fata lui. Se va îngriji el şi de asta. Nu ştia nici dânsul prea bine ce urma să facă apoi din ea, dar învăţătura e învăţătură; mai târziu, la universitate, se puteau lua destule titluri academice şi câştiga destule izbânzi. Toată lumea din oraş îl cunoştea ca om al progresului, ca om cu idei largi şi liberale, Avea să se priceapă el să le demonstreze mai categoric acest lucru, să-i facă să şi-l bage în capetele lor mărginite. „Ai aflat ultima veste, îi auzea el de pe acum trăncănind. Isteaţa de fată a lui Brodie a ajuns la facultate! Da, a câştigat bursa Latta, a câştigat miza cea mare la liceu, iar acum el o lasă să facă naveta ca să urmeze cursurile la universitate. E un om cu idei liberale, vezi bine. E un titlu de mândrie pentru el.” Da! Le va arăta el oamenilor din oraş! Pe când dădea frâu liber imaginaţiei sale, pieptul i se umfla, nările îi tremurau, privirea lui fixă se pierdea în depărtări. Uitase şi de pipă, care se stinsese şi se răcise. Îi va face pe toţi să-i recunoască valoarea, să-l respecte, îi va sili într-o bună zi să-l vadă sub adevăratul lui chip. Treptat, încetă de a se gândi la Nessie şi de a fauri planuri de viitor pentru ea, aşezându-se, în schimb, pe sine însuşi în centrul viziunilor sale şi îmbătându-se de gloria pe care fiică-sa avea s-o reverse asupra numelui său. În cele din urmă se urni din loc, îşi scutură cenuşa din pipă, o aşeză la loc pe suport şi, plimbându-şi privirea asupra celor ai casei, ca pentru a le spune: „Mă duc acum, dar ţineţi minte ce v-am spus; nu voi înceta să vă urmăresc”, ieşi în vestibul, îşi puse pălăria lui pătrată de fetru, periată cu îngrijire, apucă bastonul greu de frasin şi ieşi din casă fără a scoate un cuvânt. Era felul lui obişnuit de a pleca. Nu-şi lua rămas-bun niciodată. N-aveau decât să caute a ghici unde se ducea în orele sale de răgaz – la o întrunire, la consiliul orăşenesc sau la club; n-aveau decât să rămână în nesiguranţă cu privire la ora când avea să se întoarcă, asupra dispoziţiei în care se afla; îi plăcea să-i facă să tresară auzindu-i deodată paşii în vestibul. Era mijlocul cel mai bun de a asigura rânduiala casei şi nu era decât spre folosul lor să-i lase să se întrebe unde se va fi ducând. Cu aceste gânduri, ieşi din casă, trântind uşa în urma lui. Cu toate acestea, încetarea prezenţei lui fizice păru să aducă o oarecare uşurare familiei sale şi, o dată cu plecarea lui, un nor apăsător pieri parcă din încăpere. Doamna Brodie îşi destinse muşchii, care în cursul ultimei ore îi înţepeniseră şi, în vreme ce îşi lăsă umerii să cadă mai în voie, încordarea minţii ei slăbi, făcând loc unei uşoare înviorări. — Ai să strângi masa, nu-i aşa, Mary? spuse ea cu blândeţe. Mă simt cam obosită şi sătulă de treabă astă-seară. Îmi va face bine, cred, să-mi mai arunc puţin ochii pe cartea mea. — Da, Mamă, răspunse Mary, adăugând conştiincios, aşa cum i se pretindea în fiecare seară: Meriţi să te odihneşti puţin. Am să spăl singură vasele. Doamna Brodie, ridicându-se, dădu din capul ei strâmb, în semn de silită acceptare şi se îndreptă spre sertarul din bufet, unde se găsea ascunsă o carte, „Legământul lui Devenhan”, de o oarecare Amelia B. Edwards, care, la fel ca toate cărţile pe care le citea, era împrumutată de la biblioteca orăşenească. Strângând cu dragoste volumul la piept, se aşeză pe scaun şi, curând după aceea, Margaret Brodie îşi contopise tragica şi zdrobita ei personalitate cu aceea a eroinei, găsind în această lectură una din puţinele mângâieri pe care viaţa i le oferea. Mary strânse repede masa şi întinse peste ea o cuvertură de lână aspră. Trecu apoi în oficiu şi, suflecându-şi mânecile, se apucă să spele vasele. Rămasă în faţa mesei golite, care îi amintea în tăcere de îndemnul la lucru pe care i-l adresase tatăl ei, Nessie se uită întâi la faţa absorbită de lectură a maică-sii, la bunică-sa, care-i întorcea cu indiferenţă spatele, şi la Matt, care şedea acum răsturnat pe spate, scobindu-se în dinţi cu un aer important. Apoi, cu un oftat adânc, începu să-şi scoată alene cărţile din ghiozdan, întinzându-le în silă, una câte una, în faţa ei. — Vino să facem mai întâi o partidă de dame, Mary, strigă ea.   [1] Lord Beaconsfield (Benjamin Disraëli) – 1804-1881 – pe atunci prim-ministru al Marii Britanii.   [2] Brânză grasă din lapte nesmântânit.    

Capitolul I         În acea zi umedă de noiem- brie numai miniatura lui Holbein putuse atrage în sala Vernon atâţia amatori şi negustori. Căci întrecea cu mult ca interes şi valoare toate celelalte obiecte puse în vânzare. Era de altfel foarte cunoscută sub numele de Doamna cu garoafe[1]. Faptul că familia Kneller din Wroxon Abbey acceptase să se despartă de ea, constituia un eveniment cu totul neaşteptat. Miniatura o reprezenta pe domnişoara de Quercy, fata unui ambasador al Franţei la Curtea lui Henric al VIII-lea. Holbein o pictase în 1532, la puţină vreme după reîntoarcerea ei din Bâle la Londra şi regăseai în acel tablou cea mai bună manieră a maestrului, din epoca cea mai fericită şi mai fecundă a sa. Când la ora patru şi jumătate fix miniatura a fost scoasă la licitaţie, Galeria era plină până la refuz. Primele oferte lansate pe un ton de politeţe cordială şi un pic şireată, începură de la două mii de lire şi urcară foarte repede la cinci mii. După o mică pauză, ajunseră la şapte mii. Apoi urmă o nouă şovăire. În sfârşit competiţia continuă într-o cadenţă alternată, semn că numai doi concurenţi se mai înfruntau. La nouă mii patru sute, urmă o nouă pauză. — Nouă mii patru sute de lire! Funcţionarul însărcinat cu preţuirea tablourilor care trona pe estrada sa roşie, plin de o binevoitoare atenţie, cu părul bine pieptănat şi cu o perlă înfiptă în cravată, repetă cifra pe un ton de rugă stăruitoare fixându-şi privirea pe chipul impasibil al lui Bernard Rubin. Oferta era dirijată împotriva lui Rubin; dar acesta nu părea a se gândi câtuşi de puţin să accepte sfidarea. Cu un ochi abia vizibil de sub borul pălăriei, făcu simplu, în trecere, un mic semn furios. Imediat funcţionarul care se ocupa cu preţuirea tablourilor, strigă: — Nouă mii cinci sute! O ripostă aproape imperceptibilă ţâşni din celălalt colţ al sălii. — Nouă mii şase sute! strigă funcţionarul cu o voce angajantă. — Nouă mii şapte sute. Cuprins de o mânie ascunsă, Rubin îi urmărise mişcarea. Dar din nou, în faţă, replica abia se auzi. — Nouă mii opt sute! zise funcţionarul întorcându-se spre Rubin. De data asta însă Rubin îşi spusese ultimul cuvânt. Suma pe care şi-o fixase fusese depăşită şi chipul lui căpătă o expresie de indiferenţă stoică. Bătrânul Rubin îşi datora succesul în comerţul cu antichităţi însuşirii pe care o avea de a şti, aproape la centimă, când trebuia să se oprească. — Nouă mii opt sute! repetă funcţionarul anuncând o privire interogativă asistenţei. Nimeni nu mişcă. — Nouă mii opt sute pentru prima oară… pentru a doua oară… Tăcere. Ciocanul căzu fatidic şi sonor. — Nouă mii opt sute pentru a treia oară! Adjudecat domnişoarei Lorimer. Catherine Lorimer se ridică de pe scaunul ei din spatele mesei lungi şi traversând marea sală cu arhitectură pompoasă, se îndreptă spre uşa deschisă. Când trecu, unii dintre negustori mormăiră câteva felicitări; ea nu le răspunse decât printr-un surâs abia schiţat şi nu le acordă nicio atenţie. De altfel nici n-ar fi ştiut, în acel moment, ce să le spună. În ciuda unei energii căpătată cu preţul unor experienţe dure, acele ultime secunde i se păruseră interminabile şi după acea crudă tensiune, o durea inima. Se jurase că va avea miniatura şi dacă Rubin ar mai fi supralicitat, ar fi fost silită să se declare învinsă. În timp ce cobora scara, Bernard Rubin se apropie de ea şi o însoţi în tăcere. Avea în el ceva enigmatic. Maşina sa, o limuzină neagră şi argintie, de o dimensiune şi de un lux extraordinare – Rubin nu-şi refuza niciodată plăcerea de a se folosi de primul lucru apărut indiferent oât ar fi costat – îl aştepta la marginea trotuarului. Se opriră o clipă în pragul uşii. Se şi simţeau cuprinşi de agitaţia şi de zgomotul străzii, de luminile şi de tumultul Londrei şi nu mai păstrau în minte din sala de licitaţie, decât o imagine ireală şi îndepărtată. — Nu cumva din întâmplare, avem acelaşi drum? întrebă Rubin. Era felul lui de a se oferi să conducă pe cineva. Bătu ora cinci. Catherine sa decise brusc să nu se mai întoarcă la birou ci să se ducă acasă. Făcu semn că acceptă să fie condusă. O ploaie vijelioasă o făcu să tremure. Se vârî repede în maşină. Pe King Street nu avansară aproape deloc, dar când ajunseră în Picadilly fu şi mai rău: o mişunare de autobuze şi de taxiuri. Siliţi să se oprească şi să pornească din nou, izbutiră totuşi să ajungă în Curzon Street. De sub sprâncenele dese şi proeminente, ochii lui Rubin o priveau pe Catherine cu o expresie de şiretenie şi de ironie. — Ai mers prea departe, domnişoară Lorimer, murmură el. — Vrei să spui prea departe pentru dumneata? Rubin surâse cu blândeţe. — Poate, poate, concedă ei pe un ton nonşalant. Tăcu un moment pentru a-şi contempla magnificul diamant care strălucea în degetul mic de la mâna stângă. — Probabil că afacerile dumitale merg admirabil, domnişoară Lorimer, din moment ce poţi plăti un asemenea preţ… — Într-adevăr, nu merg prea rău, răspunse Catherine cu cel mai firesc glas. — Perfect! Foarte bine! Sunt cât se poate de fericit. Fiindcă noi, ăştilalţi negustori de opere de artă, ne aflăm într-o situaţie foarte tristă. Nu bani, nu cilenţi, nu afaceri! În vreme ce dumneata, oferi pur şi simplu, zece mii de lire pentru un minuscul Holbein. Complimentele mele. E aproape prea frumos ca să fie adevărat. Buzele Catherinei se şi întredeschiseseră pentru a riposta, dar preferă să tacă. Surâse doar, un surâs vag care crea în jurul ei o barieră de tăcere şi cu o privire îndepărtată, se aşeză comod pe scaun. Expresia hotărâtă care n-o părăsea niciodată, acum era şi mai pronunţată. Sub aparenţa sa calmă se ghicea totuşi o fire deosebit de impulsivă, gata întotdeauna de elanuri, iar prin ochii ei întunecaţi trecură nişte scânteieri fugare care trădau o vitalitate neistovită. Chipul în schimb, purta amprenta melancoliei iar ridul care-i brăzda fruntea înaltă dezvăluia griji mari şi necazuri îndelungate. Avea trăsături fine, un ten luminos, păr frumos castaniu, nişte ochi bruni şi calzi, o faţă ovală şi palidă. Dinţii îi erau atât de albi încât îi luminau cu o prospeţime aparte cel mai mic surâs. Încă nu împlinise treizeci şi cinci de ani. Atitudinea sa liniştită, gravitatea sa gânditoare şi felul în care îşi controla orice gest, trădau, un nu ştiu ce, impenetrabil şi aproape neliniştitor. Rochia de lână era de o culoare închisă, foarte simplă, aleasă vizibil în grabă şi fără prea mare grijă. Pălăria pe care o purta, dată puţin spre spate, era lipsită de eleganţă. Era limpede că nu dădea nicio importanţă ţinutei sale. Numai pantofii, făcuţi pe măsură şi dintr-o piele foarte fină, dezvăluiau mica vanitate pe care o simţea pentru picioarele sale care erau lungi şi frumoase. — Fireşte, observă răutăcios Rubin, dacă poţi conta pe un beneficiu de… să zicem zece la sută şi mai ales pe o plată imediată, cu banii jos… Catherine îşi înălţă brusc capul. — Îţi mulţumesc, Rubin. Dacă m-am înverşunat astfel să cumpăr acest tablouaş de Holbein, am făcut-o pentru că trag nădejde să mă aleg cu un câştig frumos. — Un câştig frumos? Crezi că încă se mai poate realiza aşa ceva? Aici, în orice caz, e dificil. Nu, nu aici, ricană el parodiind un cântec popular: „Aici nu vei găsi nimic…” — Tot ce se poate, mărturisi Catherine. Dar ascultă-mă, Rubin, şi încetează să mă mai tachinezi. Luna viitoare mă voi duce cu miniatura la New-York şi i-o voi vinde lui Brandt. El se află acum în Argentina, dar se va întoarce în 12 decembrie. Îmi va cumpăra acest Holbein şi-mi va da pe el douăzeci de mii de lire. — Aha, deci e vorba de Brandt, spuse Rubin pe un ton plin de respect. Eşti o femeie cu cap de negustor, dar ca să ţi-o spun deschis, draga mea, eu n-aş fi înfruntat un asemenea risc. — Pot să mi-l ofer, răspunse Catherine pe un ton cordial. — Respectele mele. Şi Rubin se înclină uşor. — Sigur că-ţi cunoşti posibilităţile mai bine decât mine. O privi din nou cu o insistenţă curioasă în care se amesteca un sentiment de respect involuntar. Dar ea îşi reluase expresia serioasă şi liniştită vrând desigur să indice astfel că acea discuţie durase destul. Tăcură deci până în clipa în care Rubin ce nu voia să-i dea impresia că fusese indiscret, găsi un alt subiect de discuţie. — Ce mai face nepoata dumitale, mica actriţă Nancy Sherwood? Catherine îşi schimbă imediat înfăţişarea şi trăsăturile ei exprimară cea mai însufleţită tandreţe. — Face bine. Tocmai s-a logodit. — Da? Şi cine e fericitul muritor? Catherine îşi muşcă buzele. — Voi afla şi eu astăzi. Sunt invitată la serata ei ca să-l cunosc. Ce epocă ciudată! În tinereţea mea lucrurile se petreceau altfel. — Dar, draga mea, eşti încă tânără, o întrerupse Rubin cu căldură. — Îţi mulţumesc mult! Ştiu ce vreau să spun… Nancy pleacă pentru două săptămâni la Nisa ca să se odihnească un pic înainte de a interpreta noul rol şi ni-l aduce pe viitorul soţ ca şi cum ar fi fost vorba de o poşetă pe care şi-a cumpărat-o! — Da, da, în ziua de astăzi treaba asta merge repede, zise Rubin râzând, dar în fond cântecul e acelaşi. Când maşina intră pe Curzon Street şi se opri în faţa casei unde locuia Catherine, Rubin mai încercă un ultim şiretlic. — Deci ai găsit un plasament sigur pentru Holbein… În timp ce Catherine se ridica o bătu încetişor pe mână. – Dacă nu izbuteşti să te descotoroseşti de el, poate că ar fi un frumos dar de nuntă. Aceste cuvinte ironice încă îi mai răsunau în urechi Catherinei când intră în apartamentul ei. Locuia în vecinătatea unui luxos imobil modern. Splendoarea rece a edificiului îi ofensa gustul, dar cartierul îi convenea pentru afacerile sale căci profesia ei îi cerea o adresă măgulitoare. Portarul îi deschise uşa şi o însoţi până la lift. Un al doilea servitor, la fel de galant ca şi primul, o conduse până la etajul şase, salutând-o. De origine modestă şi ducând o viaţă foarte simplă, Catherine se amuza de toată acea punere în scenă şi simţea adesea o bucurie copilărească în faţa aparatului pneumatic care-i aducea scrisorile, ca şi în faţa ciorapilor albi ai valetului. Dar în seara aceea era complet absorbită de gânduri. Cu sprâncenele încruntate, îşi aduse aminte de vorbele lui Rubin şi se întrebă până la ce punct bătrâna vulpe era la curent cu dificultăţile sale financiare. În sfârşit, cu un oftat, îşi spuse că nu putea şti nimic precis. În clipa în care trecu pragul apartamentului său, trăsăturile i se destinseră şi Catherine păru dintr-odată tristă şi preocupată. Se gândi la ziua grea pe care o avusese. După o discuţie laborioasă dar sterilă, cu un client, abia dacă avusese timp să mănânce. Apoi urmaseră frigurile licitaţiei. Acum avea o violentă durere de cap care-i dădea o stare de ameţeală şi un frison îi stăbătu trupul obosit. Cu un gest nervos îşi smulse pălăria din cap şi o aruncă pe divan împreună cu mănuşile. Pe urmă, se îndreptă spre mica ei bucătărie pentru a-şi face un ceai şi a-şi fierbe un ou. După un sfert de ceas, în faţa ceştii de ceai şi a păhăruţului de ou, amândouă goale, măsură neantul vieţii sale. Plătea patru sute de lire pe an chiria apartamentului şi alte şase sute pentru magazin. Iar acum dăduse zece mii pe o simplă miniatură. Iar masa n-o costase nici patru pence. Izbucni brusc în râs până în clipa în care ochii i se umplură de lacrimi. Erau nişte lacrimi amare şi dacă le-ar fi dat frâu liber s-ar fi prăbuşit în ea însăşi hohotind de plâns. Intră în odaia sa. Era o cameră liniştită care nu conţinea decât câteva mobile alese cu gust. Scoţându-şi pantofii se trânti într-un fotoliu şi-şi aprinse o ţigară. Fuma rar numai când era fericită sau foarte tristă. Şi în seara aceea se simţea abandonată de toţi. În ultima vreme afacerile sale merseseră foarte prost. În negoţul de antichităţi exista o continuă mişcare de flux şi reflux. Cunoscuse şi ea ca şi alţii prosperitatea; acum însă se afla la pământ şi nu mai avea nicio nădejde să se redreseze. Sigur că va continua să lupte cu mult curaj; îşi şi impusese toate restricţiile cu putinţă. Neputând economisi nimic cu cele două locuinţe, renunţase la maşină şi sacrificase tot ceea ce nu-i era strict necesar. Totuşi situaţia se înrăutăţea din ce în ce. Semeaţă, îşi interzise să se mai gândească multă vreme la încurcăturile sale băneşti. Va avea tot timpul pentru acest lucru luni, când urma să aibă o întrevedere la Bancă cu domnul Farrer. În momentul de faţă, tristeţea sa avea cauze mai profunde şi mai intime. Se simţea atât de îngrozitor de singură! În ochii prietenilor mai apropiaţi şi ai rudelor sale, în ochii întregii lumi viaţa sa fusese încununată de succes. Îşi aminti de vremea începuturilor, se revăzu fată tânără de şaptesprezece ani, după ce părăsise şcoala, în casa pe jumătate goală din Tulse Hill. Nu era pe atunci decât o mică şi timidă dactilografă la „Twis şi Wardrop”, articole de fier engros. În acel bazar de categorie superioară i se dăduse un loc de ucenică pentru că tatăl său cunoştea pe unul dintre proprietari, ca şi el un fervent adorator al celor bisericeşti. Dar în ciuda acestei recomandări de fiecare dată când domnul Twis îi adresa cuvântul sau domnul Wardrop îşi încrunta sprâncenele, o apuca tremuratul. Mai târziu viaţa sa se schimbase în bine. Acum conducea magazinul Antica de pe King Street cu sucursale în St. James şi în Park Avenue din New-York şi era renumită pentru gustul şi competenţa sa. Era considerată drept specialistă în aranjarea stilurilor vechi ca şi în toate problemele privind artele decorative şi pictura. Se prea poate ca dintre toate femeile care se ocupau cu negoţul de antichităţi din lumea întreagă, să fi fost cea mai cunoscută. Totuşi, toate acestea nu trezeau în ea decât gânduri sumbre. Reuşise pentru că era înzestrată cu o voinţă de fier, pentru că strânsese din dinţi şi se hotărâse la orice sacrificiu. Ca să-şi facă o carieră impusese inimii sale tinere şi temătoare, disciplina cea mai severă şi cele mai crunte privaţiuni. Voise cu orice preţ să parvină, să devină cineva. Acum îşi atinsese scopul şi orgoliul său era satisfăcut. Dar vai! Ca orice lucru ajuns la capăt, totul i se părea găunos şi zadarnic… Telefonul aflat alături începu să sune. Cu un gest obosit – căci unul dintre chinurile vieţii sale consta în a fi tot timpul la dispoziţia acelui instrument de tortură – ridică receptorul. Era mama sa care o sunase din confortabila vilişoară în care o instalase Catherme în urmă cu cinci ani, la Wimbledon. — În sfârşit, ai venit, Catherine… Chiar şi la telefon bătrâna doamnă Lorimer vorbea adesea pe tonul de reproş al unei femei părăsite. — Prin ce miracol am fericirea să te găsesc? Toată ziua am încercat să te prind! Se pare că n-ai timp nici să schimbi câteva cuvinte cu bătrâna ta mamă. Aproape niciodată! — Dar nu te-am sunat ieri seară? întrebă Catherine cu indulgenţă. — Da, dar totuşi… replică bătrâna doamnă pe un ton supărat. Alo, alo. Mă auzi? — Da, mamă, te aud. — Bine, dar nu mai pleca! Am o mulţime de lucruri să-ţi spun. Aşteaptă o clipă… mi le-am notat. Unde-mi sunt ochelarii? A, îi am pe nas! Deci pentru început, spune-mi, vii aici împreună cu Nancy şi cu logodnicul ei? — Da, probabil… — Bine, draga mea. Acum ascultă… Aş vrea să-mi aduci câteva fleacuri: nişte lână, migdale pralinate, prăjituri cu ciocolată şi un roman nou şi frumos. Să nu uiţi mai ales migdalele pralinate, Catherine. Da, şi să-mi mai cumperi şi nişte pastă de anşoa. Îmi place atât de mult pe feliile de pâine prăjită! E nemaipomenit de bună în serile de iarnă, cu ceai, când stau în colţul şemineului. Ascultă, Catherine… Mă auzi? Şi lâna cu fir triplu de care am nevoie pentru noul meu şal, am uitat să-ţi spun… Catherine care asculta cu răbdare, surâse uşor. — Foarte bine, mamă, ordinele tale vor fi executate. — Ordine! Nici pomeneală! Imediat vocea căpătă un accent plângăcios. — Îţi cer câteva fleacuri şi tu eşti gata imediat să te superi. Felul cum o tratezi pe bătrâna ta mamă, depăşeşte orice limită… Dacă ar mai fi trăit sărmanul tău tată… Obişnuita aluzie la mormântul patern o făcu pe Catherine să tresară. — Haide, mamă, o întrerupse ea împăciuitoare, nu m-ai înţeles… Urmă o pauză. — Nu mai vrei să discuţi cu mine? — Nici pomeneală de aşa ceva, mamă. — Bine. Pe fir se auzi un slab oftat de uşurare. — De altfel era şi firesc. Mă auzi? Domnişoara asta nătângă de la centrală ne întrerupe mereu… Noapte bună. Domnul să te aibă în pază, draga mea! Şi nu uita migdalele pralinate… Catherine puse telefonul la loc, clătinând din cap. Bine că mama sa, de când avea casa ei, devenise mai înţelegătoare fiindcă era obsedată de ideea că e o veşnică victimă. Îi plăcea să se plângă atingând adesea limita suportabilului. Dar aruncând o privire asupra ceasului, Catherine îşi izgoni din minte, cu hotărâre, orice preocupare. Adunându-şi întreaga energie, trecu în sala de baie şi dădu drumul robinetelor. Deşi n-ar mai fi vrut să iasă nicăieri, nu voia pentru nimic în lume s-o decepţioneze pe Nancy. Îşi scoase repede hainele şi se cufundă în apă. În vreme ce trupul său se înviora în apa limpede a băii, Catherine se gândea la nepoata sa şi, pe nesimţite, ridurile i se şterseră de pe frunte; un surâs plin de tandreţe îi înflori pe buze. O adora pe Nancy, fiica surorii sale mai mari, Grâce, care se măritase împotriva voinţei mamei sale, cu Joe Sherwood. Grâce cunoscuse alături de Joe cincisprezece ani de fericire. Dar conform unei sumbre preziceri uitată de multă vreme, amândoi îşi găsiseră o moarte obscură şi neaşteptată într-un accident de automobil, pe un drum de ţară. Din acea tristă zi, Catherine îşi asumase sarcina să aibă grijă de Nancy care nu era pe atunci decât o fiinţă plăpândă în vârstă de paisprezece ani. Catherine o copleşise cu solicitudinea sa, o dăduse la o şcoală de artă dramatică şi, cedând insistentelor sale rugăminţi îi îngăduise, cu douăsprezece luni mai înainte, să se urce pe scenă. În debordanta ei afecţiune, Catherine ar fi vrut ca toţi cei din jur să-i răsfeţe nepoata. În ochii ei, Nancy era cea mai drăguţă şi mai bună fată din lume şi nimic nu era destul de frumos pentru ea. I se părea ciudat să vadă că acum era mare, că se întorsese de pe Coasta de Azur pentru a o anunţa cu răceală, că se logodise. Era totuşi lucrul cel mai bun care i se putuse întâmpla şi anume să se mărite, să-şi creeze cât mai repede cu putinţă un cămin şi să-şi petreacă cei mai buni ani ai vieţii între soţ şi între copii. Catherine nu i-ar fi putut dori nimic cu mai multă înflăcărare ca acest lucru şi i-l dorea în seara aceea cu mai multă fervoare ca niciodată. Ieşind din baie îşi frecţionă cu putere frumoasa ei piele albă. Îi era recunoscătoare trupului ei plin de sănătate care fusese nevoit să-i suporte oboselile şi încercările din ultimii ani. Se îmbrăcă mai încet ca de obicei alegându-şi o rochie pe care şi-o cumpărase în timpul ultimei sale călătorii la Paris. În general nu se sinchisea câtuşi de puţin de toaleta sa. Socotea că nu avea nici vreme nici vreun motiv special să chelituiască bani pentru a fi elegantă; adopta adesea chiar o ţinută neglijentă care-i făcea pe cei din jur să surâdă pentru că li se părea că văd în această ţinută o manifestare de originalitate din partea unei femei bogate şi atât de copleşită de succes. Acum însă voia să fie frumoasă pentru Nancy. La ora opt şi jumătate era gata şi în faţa oglinzii înguste de Vauxhall aşezată deasupra măsuţei de toaletă, constată că în ciuda urmelor de oboseală care-i marcau chipul, nu era deloc de neprivit. Câteva umbre mici îi subliniau ochii, dar tenul ei pe care nu-l dădea cu niciun fel de fard, era proaspăt şi luminos. Culoarea frumoasă a buzelor sale care se închideau peste albul strălucitor al dinţilor, dezvăluia un sânge curat şi viguros. Afară ploaia încetase să mai cadă. Asfaltul, uscat de un vânt uşor, invita la plimbare. Nu exista nimic pe lume care să-i placă mai mult Catherinei, decât să meargă pe jos, pe străzile liniştite, dar gândindu-se la pantofii ei de seară, rezistă tentaţiei. Luă deci un taxi pentru a se duce la Adelphi unde locuia Nancy, la ultimul etaj al unei case vechi, în vecinătatea lui John Street. Nu exista ascensor în acel imobil care adăpostea mai ales birouri şi în timp ce urca scara, Catherine şi distinse rumoarea glasurilor. Când frumoasa cameristă a lui Nancy îi deschise uşa şi după ce valetul special angajat pentru această împrejurare o scăpă de mantou, văzu că cele două camere în anfiladă erau pline de lume şi pline de fum de ţigară şi de larmă. Catherine nici n-apucă bine să facă trei paşi că Nancy se şi năpusti spre ea îmbrăţişând-o cu multă efuziune. — O, Catherine, strigă ea, cât sunt de fericită că te văd! Îţi simt lipsa în orice zi petrecută fără tine! Catherine surâse. — Atunci de ce nu-mi faci câte o scurtă vizită? Te-ai întors totuşi de miercuri la Londra! — Aş fi venit cu plăcere, scumpo, dar nu poţi să-ţi închipui cât sunt de ocupată cu repetiţiile, cu probatul rochiilor, cu Chris şi cu toate celelalte. — Îmi dau seama. Catherine o cercetă cu tandreţe pe Nancy. Cât era de încântătoare în seara aceasta! Deşi nu avea decât douăzeci şi patru de ani, frumuseţea ei zveltă şi rasată ajunsese la deplina sa înflorire. Chipul îi era delicat dar ferm, cu pomeţii înalţi, cu ochii albaştri şi migdalaţi şi cu sprâncene subţiri, arcuite. Părul, decolorat după ultima modă, strălucea ca aurul. Gura mică era roşie, fiindcă fata nu făcuse economie la ruj. Sub o aparenţă de nonşalanţă, o vioiciune electrizantă îi însufleţi trupul delicat. — Ştii, zise Catherine făcând-o pe severa, eu am crezut întotdeauna că arta îţi va ţine loc de soţ. — E foarte adevărat, dar asta nu mă va împiedica să mă mărit cu Chris. — Ca să vezi, răspunse Catherine cu un surâs, aruncând o privire în jurul ei. Dar unde este Chris? — Pun rămăşag scumpo, că n-ai să-l recunoşti printre invitaţii mei. — Dacă e un gentlemann, observă Catherine pe un ton amuzat, mi se pare că el ar trebui să mă recunoască! În aceeaşi clipă, intrară mai mulţi invitaţi. După o năzbâtie la adresa Catherinei, Nancy se grăbi să le iasă înainte. Catherine se îndreptă spre bufet şi se instală într-un fotoliu aproape de un platou plin cu tartine cu caviar. Era prea obosită pentru a se amesteca imediat printre musafiri şi prefera ca mai întâi să întârzie în compania unui sandviş. Avea o nemaipomenită siguranţă pe oare nu o datora atât frecventării societăţii – cu care de altfel era obişnuită – cât simplităţii sale înnăscute, îi plăcea lumea, dar remarca lui Nancy era îndreptăţită; majoritatea prietenilor pe care nepoata sa îi adunase în seara aceea, îi era complet străină. I se păru că recunoaşte pe câţiva dintre ei, pe tânărul actor David Almoner care juca în roluri din Shakespeare şi pe soţia acestuia, Nina George, pianistă, pe fotograful Arnold Rigby, pe John Harris, directorul dramatic de la Radio Londra, apoi pe Tomy Ulrick ale cărui poeme comice, ilustrate de el însuşi, avuseseră un mare succes, deşi Catherinei i se păruseră destul de fade. Dar majoritatea chipurilor nu-i spuneau absolut nimic. Bău un pahar de şampanie şi mâncă un sandviş. Bufetul era excelent. Aprecia cu atât mai mult acele gustări cu cât, în general, nu putea să şi le ofere. Invitaţii se succedau întruna. Intrară David Chesham, autorul piesei Noapte cu lună în Arcadia în care trebuia să apară Nancy, urmat îndeaproape de Sam Bertram, celebrul Bertie, care-i eclipsa pe toţi ceilalţi directori de spectacole. Amândoi au fost primiţi de Nancy cu o explozie de bucurie. Bertram îi adresă Catherinei un mic semn în care se citea o profundă prietenie şi care arăta că va veni în curând să-i ţină companie. Ba îi răspunse printr-un surâs. Îl cunoştea pe Bertie de câţiva ani, îi furnizase adesea decorurile necesare montării unei piese şi aprecia natura lui robustă şi jovialitatea sa de scoţian de treabă. Hărmălaia crescu. În toiul tumultului, Ulrich începu să recite unul din poemele sale iar Nina George improviză la pian un acompaniament vesel. Catherine începu a se simţi obosită când brusc, auzi lângă ea un glas ce se deosebea de toate celelalte prin tonul său calm şi de asemenea, prin accentul său american. — Mi se pare că noi doi suntem singurele fiinţe rezonabile de aici. Catherine se întoarse mirată. Un bărbat slab şi puţin cam palid stătea în picioare lângă ea, într-o atitudine nepăsătoare, cu mâinile în buzunare răspunzând privirii sale curioase cu un surâs plin de maliţie. Era brunet şi bine clădit şi putea să aibă cam treizeci şi cinci de ani. O cicatrice fină şi albă îi tăia buza superioară puţin mai plină ca cealaltă şi-i dădea chipului său o expresie de încăpăţânare şi de răceală. Siguranţa plină de linişte pe care o dezvăluiră cuvintele sale, nu-i plăcu deloc Catherinei. — Vrei să spui că eu sunt aici numai de formă? întrebă ea ridicând uşor din sprâncene. — Câtuşi de puţin, replică el, dacă acest lucru nu-ţi convine… — Atunci dumneata eşti aici ultimul reprezentant al unei omeniri înţelepte şi suferinde… El începu să râdă şi o veselie discretă îi însufleţi micile riduri pe care le avea în jurul ochilor. — Sunt uluit, domnişoară Lorimer. Mi se pare că ai mult mai mult spirit decât mi-a spus Nancy. Şi dacă o auzi, ai şi aşa destul. Catherine rămase stupefiată. — Cred că nu vrei să spui că dumneata eşti… — Ba da, răspunse el cu o mică înclinare a capului şi cu un râs scurt. Sunt Chris Madden. Hai, nu fă mutra asta posomorâtă. Ştiu bine că nu sunt câtuşi de puţin demn de Nancy, dar voi face eforturi imense ca să fiu. Cu un gest mecanic, Catherine strânse mâna ce se întindea spre ea şi dădu să se aşeze. — Cât sunt de proastă! spuse ea. Dar nu m-aş fi aşteptat ca Nancy să se mărite cu un american! — Da, nici eu, replică el pe acelaşi ton liniştit, nu m-aş fi gândit vreodată că voi sfârşi prin a lua de soţie o englezoaică. Catherine fu nevoită să-şi spună că lecţia nu era nemeritată. Roşi şi-l examină pe ascuns. Cu multă uşurinţă şi sânge-rece, el continuă: – Numai că vezi, totul se întâmplă altfel de cum ai prevăzut. Când am întâlnit-o pe Nancy la Nisa… Dumnezeule, nu voi uita niciodată acea clipă! Era un soare strălucitor, nu ca ceaţa voastră de aici, pur şi simplu mi-am pierdut răsuflarea! Şovăi, dar îşi regăsi calmul. – Da, continuă el, acest lucru s-a petrecut şi cu noi cum se petrece în mod obişnuit de la Adam şi Eva încoace. — Deci o adevărată idilă… Tonul pe care Madden rostise acele cuvinte ce păreau să fie un fel de declaraţie, era atât de puţin convingător, încât Catherine strecură în răspunsul ei o notă de îndoială, dacă nu cumva chiar de ostilitate. Poate că era un pic invidioasă pe Madden. Îşi muşcă buzele şi-l măsură din nou cu privirea. La cel de al doilea examen mai sever decât primul, observă că costumul său nu amintea prin nimic de eleganţa din West-End, apoi că atât cămaşa cât şi cravata erau departe de a fi noi. Ochii i se îngustară. Toată solicitudinea sa pentru Nancy i se deşteptă brusc. — Şi ce ai făcut la Nisa, domnule Madden? — Mi-am îngăduit o mică vacanţă. A fost prima după foarte multă vreme. Am vizitat Roma, Florenţa şi Veneţia şi pe neaşteptate m-a apucat dorul de Franţa. N-o mai revăzusem de douăzeci şi doi de ani, din timpul războiului. Sunt ani nu glumă, şi totuşi cât de repede au trecut. — Sigur, zise Catherine cu indiferenţă. Timpul trece repede. Socoţi să stai mai mult la Londra, domnule Madden? — Asta depinde de Nancy, domnişoară Lorimer. Mi-ar plăcea să ne putem căsători cât mai repede cu putinţă. Dar ea e atât de ocupată cu teatrul… Rolul din noua piesă o tracasează grozav. Prima reprezentaţie urmează să aibă loc peste două săptămâni, la Manchester aşa că-şi petrece zilele cu repetiţiile şi cu pregătirile. Atât timp cât vor dura aceste lucruri, voi rămâne lângă ea, apoi voi încerca s-o conving să vină cu mine în America. — Toate astea mi se par puţin cam precipitate, domnule Madden, nu crezi? Catherine arboră un surâs rece. – O iubim cu toţii pe Nancy iar cât despre mine îi sunt profund ataşată… — O, ştiu! replică el tăindu-i vorba. Nancy mi-a vorbit mult despre dumneata. Te-ai comportat admirabil faţă de ea. — Numeşte-o cum vrei. Fericirea lui Nancy este totul pentru mine! Îţi dai deci seama că doresc să ştiu şi eu câte ceva despre omul cu care se va mărita. Păru că se repliază în el, iar chipul îi căpătă o înfăţişare aspră. — Sunt la dispoziţia dumitale, răspunse el privind în lături. Urmă o tăcere. Îşi întoarse privirea fiindcă îşi dădu seama că însufleţirea sa îl jignise puţin pe Madden şi-şi reproşă în gând, nerăbdarea de care dăduse dovadă. Dar, se întrebă ea enervată, cum ar fi putut proceda altfel? Îi fu un pic ciudă pe Nancy că nu-i spusese nimic. Se aşteptase să întâlnească un bărbat cu totul diferit, un bărbat căruia nu i-ar fi fost greu să-i citească gândurile şi să-i cunoască viaţa. Dar acel străin, acel american ce-ţi tăia cheful de discuţie, care i se impusese cu atâta lipsă de jenă, îi inspira nu antipatie ci un soi de neîncredere la care de dragul lui Nancy, trebuia să mediteze îndelung. Cufundată în astfel de gânduri se simţi destul de prost alături de el, când iată că Nancy, apropiindu-se de ei, le adresă un surâs luminos. — Mă bucur să văd că aţi şi făcut cunoştinţă! Acum, după ce-ai văzut ce-i mai rău, ce părere ai, Catherine? Nu-i aşa că e înfricoşător? Madden o privi pe Nancy şi chipul lui îşi regăsi buna dispoziţie. — Mă tem într-adevăr că mătuşa ta mă găseşte înfricoşător. Partea proastă e că eu nu eram pregătit să descopăr o domnişoară Lorimer atât de tânără şi de frumoasă iar ea, la rândul ei, mi se aştepta să aibă de a face cu un personaj atât de necioplit. Trebuie să-ţi mărturisesc că încă n-am isprăvit disputa. — E teribil de trufaşă, zise Nancy, dar după ce o cunoşti mai bine nu mai este chiar aşa. Catherine se sili să surâdă. Se simţea la capătul nervilor. — Vorbind serios, scumpo, să ştii că mi-ar plăcea să te înţelegi cât mai bine cu Chris. N-ai să crezi, dar e cu totul alt om când îl cunoşti de aproape. Ai să-ţi dai seama de acest lucru dacă mergem sâmbătă la Wimbledon. — Foarte bine, sunt gata la orice, răspunse Catherine cu o nuanţă de sarcasm destul de surprinzătoare la ea. — În orice caz te-am avertizat, încheie Nancy plină de încredere. Şi acum veniţi amândoi să ne distrăm! Dar deşi se strădui să se stăpânească totuşi, Catherine nu izbuti să fie în ton cu ei. Avea o ciudată senzaţie de nesiguranţă şi de rău.       [1] Aparent, lucrarea lud Cronin pe care o publicăm într-o elegantă versiune franceză (datorată domnului Paul du Bochet) nu a fost tipărită în limba engleză. Neputându-se trimite – pe cale normală – un exemplar din textul original al romanului său, autorul ne-a rugat, printr-o radiogramă, să-l realizăm pe al nostru după o traducere germană recent apărută în librării. Iată o urmare destul de neprevăzută a războiului care domneşte în jurul nostru. Datorăm această explicaţie cititorilor Doamnei cu garoafe, această operă atât de dragă ilustrului romancier englez, fiindcă în cazul de faţă este vorba de o singularitate ce va fi consemnată de Istoria Literelor, Geneva, iunie 1941. (N. ed. fr.).    

CAPITOLUL I       Se mai simţea încă ameţit de băutură atunci când ieşind din vagonul de dormit şi, împreună cu Ismay, porni de-a lungul peronului înspre biroul de bagaje. Mai simţea încă povara acelei amărăciuni care, asemenea unei substanţe corosive îl rosese – beat sau treaz – în ultimele trei săptămâni. Peronul se legăna uşor sub paşii lui; semiîntunericul rece al dimineţii, care umplea bolţile înalte ale gării, se îngrămădea în jurul lui ca o ceaţă densă pe mare. Nu vedea nimic. Mergea automat ca un om adormit. La un moment dat se opri. — Un cufăr de voiaj, îl auzi pe Ismay explicând, – adus de la trenul cu paturi din Londra. Pe numele Leith. Funcţionarul scoase creionul de după ureche şi parcurse lista. — A fost înregistrat pentru Aureola, – răspunse el. Exact. Omul de la agenţia Slade a şi venit. Apoi strigă fără să întoarcă capul: — Slade! Un om cu faţa brăzdată se grăbi spre ei. Avea un carnet de chitanţe prins de haina de culoare bej. Salută ducând degetul la chipiul cu insignă aurită. — Domnul dr. Leith; da domnule. Lăsaţi totul în seama mea. Mă veţi găsi cu bagajele dumneavoastră pe Cheiul Princess. La orele 10 fix. Să vă dau chitanţa. Mâzgăli ceva pe o foaie albastră, o rupse neglijent şi după ce se uită nehotărât de la unul la altul, în cele din urmă o întinse lui Ismay. — Semnaţi aici, domnule. Nu, aici unde vă arăt, vă rog. – Cu unghia îngălbenită de tutun trase apăsat un semn pe hârtia boţită. Mai aveţi şi altceva? Ismay clătină din cap şi se întoarse nehotărât ca să-i înmâ neze lui Leith chitanţa. Dar se răzgândi. Şi în timp ce semna cu grijă „H. Leith”, se adresă hamalului: — Sunt mulţi călători? — Opt în cursa asta domnule. Toate cabinele sunt ocupate. O afacere bună pentru agenţia Slade Brothers – da, foarte bună domnule. Judecând după satisfacţia acestui umil slujbaş ai fi zis că omul era cel puţin acţionarul principal al companiei. Apoi cu un aer de proprietar rosti pompos: — Se află printre călători şi Lady Fielding împreună cu invitaţii ei. Leith asculta cu o figură indiferentă, dar îşi frământa mâinile nervos în buzunarele trenciului. Un fior îl cuprinse; trecuse de la baia de aburi din compartimentul de tren pe peron, unde era frig şi curent. Nu dormise de loc; îşi simţea capul greu; scrâşnetul brusc al unei locomotive care se puse în mişcare îi pricinul un spasm nervos în obrazul stâng. — Pentru Dumnezeu, Ismay – izbucni el furios, – cât timp o să mai stăm aici? Ismay se întoarse imediat către el: — Am terminat, Harvey, am terminat. – rosti acesta cu vocea lui potolită, liniştitoare. Harvey pufni supărat: — Dacă ţii neapărat la trăncăneala ta mondenă, să plecăm barem din curentul ăsta blestemat. — Plecăm îndată, – spuse Ismay repede. – Chiar în clipa asta. – Dădu hamalului un şiling şi în timp ce porneau împreună, îşi scoase ceasul din buzunar. – E ora nouă. Putem lua gustarea la Adelphi. — N-am nevoie de nicio gustare. Ismay aruncă o privire fugară spre tovarăşul său, cu o umbră de zâmbet. — Atunci hai să ne aşezăm undeva ca să omorâm timpul ce-l mai avem de aşteptat. — Pentru ce să ne aşezăm? Împăciuitor, Ismay surâse din nou. Ieşiră din gară pe Lime Street şi acolo, pe trotuar, învăluit în pânza fină a ploii, dinaintea clădirilor înnegrite de funingine şi a tramvaielor ce treceau zdrăngănind alene, înconjurat de viaţa tulbure a acestui oraş somnolent de provincie, Ismay se opri locului. — Ei bine, – observă el pe un ton pe care îl dorea cât mai rezonabil – nu cunosc toate posibilităţile oraşului Liverpool la ora aceasta. Îmi închipui că nu sunt prea grozave. Afară de asta mai şi plouă. Nu vrei nici să mănânci şi nici să stăm undeva. Vaporul pleacă abia la zece treizeci. Atunci poate îmi spui tu ce ai vrea să facem? O clipă Leith păru că meditează la această propunere cu un aer de ironie distantă. — Ce vreau, – repetă el mecanic, ca şi cum nu era pe deplin conştient de ceea ce spune. – Vreau să ştiu ce naiba caut eu aici. – Se opri, apoi ochii îi căzură pe chipul necioplit, permanent plin de bunăvoinţă al celuilalt. — Îmi pare rău, Ismay – spuse rar, umezindu-şi buzele – nu sunt cu totul în apele mele… vezi… Nu-şi mai putu stăpâni nervii şi izbucni: – Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai holba aşa la mine. Să mergem la blestematul acela de debarcader dacă trebuie. Oriunde, numai să nu stăm locului. Porniră mai departe, croindu-şi drum pe străzile ude, prin şuvoiul dens de slujbaşi şi dactilografe, purtându-şi paşii obosiţi pe lângă prăvălii, cafenele, birouri ce se deschideau la ora aceea, pe lângă taxiurile şi şoferii care îi invitau fără succes. Alături de statura mică, îndesată a lui Ismay, îmbrăcat cu eleganţa oarecum pretenţioasă a omului care a reuşit în viaţă, Leith, cu mersul lui repezit oferea un contrast izbitor, aproape dureros. Era înalt, osos, îmbrăcat prost, aproape sărăcăcios, iar slăbiciunea dădea mişcărilor sale o bruscheţe agresivă. Avea faţa foarte palidă, nebărbierită, trăsăturile fine tăiate parcă în piatră. Asprimea imobilă a expresiei de pe faţa lui părea mistuită de un foc lăuntric. Era ca un fel de provocare aprinsă zvârlită vieţii – amară, distantă, austeră. Şi totuşi, ochii săi mari şi întunecaţi îl trădau. Ardea în el o durere adâncă, străbătută în răstimpuri de o undă fugară de bunătate şi înţelegere. Avea sprâncenele fine şi arcuite: sensibilitate şi inteligenţă. Da, sensibilitate, acel sentiment îngrozitor ai disperării. Iar acum această minte, limpezită de aerul umed şi rece, era chinuită de un singur gând ce, revenea ca o obsesie. De ce mă aflu aici? Numai din cauza lui Ismay, da, pentru că s-a ţinut scai de mine. Eu nu vreau să plec. Nu vreau să plec. Nu vreau… Nu doresc decât să fiu lăsat în pace, să fiu de capul meu, să uit – asta vreau. Şi mai ales să fiu singur… Singur! Dar nu era singur; şi nici nu putea să uite: lucrurile cele mai banale şi fără legătură îl duceau inevitabil la trecut făcându-l să sufere. Chiar în faţa lui două fete, probabil dactilografe, se îndreptau spre birou cu pas vioi, schimbând confidenţe cu voce tare şi într-un fel provocător, despre cuceririle lor din ajun. Chicoteau vesele şi frânturi de fraze zburau înapoi spre el ca nişte pale de aer stătut, îngreţoşându-l. — Al meu a fost tare drăguţ, să ştii. Lucrează în branşa textilă, mă rog. Cel puţin aşa spunea. Şi orchestra cânta „Crede-mă dacă vrei”. — Al meu avea coşuri, cam prea multe. Dar dacă ai fi văzut ce maniere avea. Mamă Doamne! Şi ce spilcuit era. Pentru Harvey, cufundat într-o introspecţie morbidă, feţele acestora, vesele, acoperite cu fard ieftin, mărginirea lor, trupurile moi, debile, înzestrate grotesc cu organe de reproducere, reprezentau un fel de coşmar, un simbol caricatural al omenirii. Aceste fiinţe, şi altele asemenea lor ar fi putut să profite de pe urma lui. El le-ar fi salvat – da, acesta era cuvântul; un cuvânt frumos, strălucitor. Dar ele nu vroiau să profite, nu vroiau şi fie salvate, cel puţin deocamdată. Ce caraghios, al naibii de caraghios! Îi venea să râdă, să se oprească în mijlocul caldarârrmlui umed, să-şi lase capul pe spate şi să râdă, să râdă în hohote. Deodată Ismay spuse: — Aproape că am ajuns – şi satisfăcut arătă fâşia de apă a fluviului Mersey care se zărea în depărtare, între două acoperişuri de case ce coborau de-a lungul străzii pietruite pe care apucaseră. Leith, cu capul plecat şi umerii aduşi, nu răspunse nimic. Coborâră panta trecând de-a lungul ferestrelor cu geamuri murdare îndărătul cărora se puteau bănui otgoane, compasuri şi diferite aparate de navigaţie; lăsară în urmă un labirint de ulicioare murdare din vecinătatea docurilor şi după cinci minute ajunseră la Cheiul Princess. Aici îi aştepta omul cu bagajele, care se repezi la ei îndată ce-i văzu, de parcă se cunoşteau de când lumea. — Şalupa e aici – raportă el imediat şi încetând să-şi frece mâinile, desemnă cu un aer de stăpân o mică barcă cu motor care, legănându-se uşor pe apă, se lovea de marginile debarcaderului. — Bagajele dumneavoastră se află la bord. Totul e în regulă, domnule. În perfectă regulă. — Bine – spuse Ismay şi o apucă înainte, călcând terenul cu paşi grijulii. Se urcară la bord, lăsându-l în urmă pe omul cu faţa brăzdată şi cu chipul vag recunoscător sprijinit de balustrada debarcaderului şi îşi făcură loc prin grămada de cuiere şi geamantane de piele, lăzi şi pleduri strânse în curele, ca să treacă dincolo de un grup de oameni care îi urmăreau cu ostilitatea iritată adresată unor străini, după care se opriră, în tăcere, la proră. Apele galbene şi tulburi ale fluviului alunecau domol, înspumate pe alocuri de vârtejuri; în mijlocul fluviului se găseau ancorate din loc în loc vapoare cu flancuri de oţel, încărcate cu mărfuri; mai departe, înfruntând vântul, câteva şlepuri se târau alene, iar râul îşi urma drumul său neabătut spre mare, mereu mai departe, în larg. În liniştea din jur nu se auzea decât clipocitul apei, loviturile îndepărtate ale ciocanelor pneumatice, scârţâitul stins al lanţurilor unei macarale, pentru ca brusc totul să se trezească la apariţia neaşteptată şi zgomotoasă a unui bac mecanic ce se îndrepta grăbit, ca o raţă speriată, înspre malul celălalt. Apoi, parcă în semn de simpatie, şalupa scoase un şuierat de sirenă după care îşi strânse otgoanele şi se depărtă de chei. Leith fu străbătut iarăşi de un fior la senzaţia că părăseşte pământul. Umezeala apei îl învălui şi se simţi cuprins de o stranie nelinişte. Privirile aţintite în depărtare erau atrase ca de un magnet de silueta unui vas de vreo trei mii de tone, cu pavilionul albastru înălţat pentru plecare, cu fumul desprins ca un nouraş subţire din coşul cafeniu închis, şi hublourile închise care luceau metalic în lumina cenuşie şi rece. Desluşi cu greu numele înscris pe pupă – Aureola. Era un vas mic, construit anume pentru transportul mărfurilor, dar altminteri un vapor frumos, cu prora ascuţită, pupa fină şi coca alungită şi graţioasă. — Aşadar, iată-ţi rabla, – murmură Ismay rupând tăcerea, plină de tact ce-o păstrase până atunci. – Aureola – un nume frumos. Aureola! Silabisi cuvântul, gustându-i savoarea. – Sună bine, sunt sigur că asta este un semn bun. Tocmai pentru că simţea şi el frumuseţea şi ritmul acestui nume, Harvey se sili să protesteze, izbucni apoi într-un râs sarcastic: — Cât entuziasm, Ismay! Uite ce lumină mistică învăluie; prora şi se învolburează ca un nimb în jurul catargului. Pariez că te aştepţi să mă întorc şi eu cu un nimb în jurul frunţii. Purificat şi gata s-o iau de la început. Se întrerupse părându-i parcă rău de cele pronunţate. Era la capătul puterilor, cu nervii întinşi la limită; simţea nevoia să bea ceva; da, asta era, trebuia să bea ceva ca să se liniştească. Îşi dădea seama de agitaţia ce-l stăpânea şi cu luciditatea omului de ştiinţă îi puse un diagnostic exact. Dar ce mai contau toate acestea acum? Totul se sfârşise! Şi totuşi era ciudată, foarte ciudată această exaltare inexplicabilă ce-şi făcea loc în mintea lui tulbure, pe măsură ce barca se apropia de Aureola. Se feri la o parte, fără să se uite la pasagerii care păreau să fie patru la număr şi se urcau acum la bord: o femeie mică şi     grasă, un bărbat mai în vârstă cu o înfăţişare necioplită; un alt bărbat înalt, foarte agitat care sporovăia într-una; şi la urmă o femeie tânără – dar Leith încercă să nu le dea nicio atenţie. După ce urcă scara care îl duse pe punte aruncă o privire în jur ca un om care aşteaptă ceva, fără să ştie ce anume. Totuşi nu văzu pe nimeni, în afară de un steward, de care Ismay se apropie imediat. Exaltarea lui se stinse brusc şi apatia îl cuprinse din nou. Îi urmă pe Ismay şi pe steward pe coridorul care ducea la cele câteva cabine destinate pasagerilor de pe vapor, se aplecă uşor şi păşi cu indiferenţă în cabina sa. Se lăsă să cadă pe o banchetă şi începu să cerceteze posomorât celula albă, dată cu email strălucitor, în care urma să stea claustrat următoarele patru săptămâni. Îl auzi vag, ca de la mari depărtări, pe Ismay vorbind cu stewardul şi tot aşa i se păru că-i vede ieşind împreună. Nu-i păsa dacă au plecat sau au rămas înăuntru. Nu, asta nu era deloc adevărat; şi mai presus de orice – da, mai ales acum – trebuie să recunoască adevărul: era vorba despre serviabilitatea lui Ismay, care venise tocmai de la Londra ca să pună totul la punct; era ceva care depăşea cu mult simpla prietenie ce-i legase la spital. Ismay era un om de treabă, poate cam rigid, dar bineînţeles era un lucru pe deplin justificat din partea unui chirurg plin de succese. Succese! Se cutremură de acest cuvânt şi rămase cu privirea pierdută la patul pe care trebuia să-l ocupe, un pat alb ca un linţoliu şi îngust ca un sicriu. Au mai existat cândva trei sicrie lungi şi negre, sicriele a trei oameni, care au fost duse la groapă cu întreaga panoplie sinistră a morţii. El nu le-a văzut niciodată, dar aşa cum stătea acum, îi răsuna parcă în urechi metopeea ecteniilor care urca din valuri, surdă şi sepulcrală. Îşi duse mâna ostenită la frunte. N-a auzit nicio ectenie. Niciodată. Nu cumva era nebun ori beat? Strânse din fălci, apoi un zgomot neaşteptat îl făcu să-şi ridice capul brusc. Era Ismay care revenea singur. După ce închise uşa cabinei, se uită la el cu o privire hotărâtă: — Acum eu te las, Harvey. Şalupa e gata de plecare. — Ai lipsit mult timp – spuse Harvey încet. – Unde ai fost? Urmă o scurtă tăcere. — Am vorbit cu cineva – cu stewardul, – răspunse Ismay în cele din urmă. – I-am spus… i-am explicat starea în care te găseşti. Harvey îl privi fix. — Ai să încerci, Harvey – continuă Ismay grăbit. – Mi-ai făgăduit doar că ai să încerci. — Să încerc, ce anume? Ţi-am spus că nu mai încerc nimic. Las altora plăcerea de a încerca. Eu unul am terminat. — Ascultă, Harvey, nimeni nu se gândeşte… De câte ori să-ţi mai repet – orice om normal ştie… — Ce ştiu ei toţi? – strigă Harvey cu amărăciune. Nimic. Toată adunătura aceea de dobitoci. – Obrazul îi fu din nou cuprins de un spasm dureros şi chinuitor; continuă apoi cu o furie sălbatică: – „luaţi din apa asta colorată de trei ori pe zi, apoi veniţi la mine marţea viitoare. Da, stimată doamnă, două guinee, vă rog”. Nişte porci cu toţii, nişte porci ignoranţi, lacomi şi încrezuţi. — Stai puţin… — Se bălăcesc mereu în aceeaşi mocirlă. Răscolesc cu râtul în gunoiul ignoranţei. Ani şi ani de-a rândul fac acelaşi şi acelaşi lucru. Rămân orbi în faţa adevărului. Orbi pentru vecie. Glasul lui Ismay deveni stăruitor: — Dar mai dă-o încolo, omule, fii rezonabil. Este vorba de tine… de viitorul tău. La asta trebuie să te gândeşti. — Viitorul meu? — Un viitor strălucit. — Cine spune asta? — O spun eu. Şi o ştii şi tu. Pentru Dumnezeu, Harvey, nu distruge totul. — E ca şi distrus. Făcut ţăndări. Iar ţăndările îmi aparţin mie şi fac cu ele ce cred eu de cuviinţă. — Dar nu te gândeşti la omenire? – strigă Ismay. – N-ai decât să fii ironic dacă vrei. Admit şi asta. Dar sunt convins că ai să realizezi lucruri mari. O simt. Ai scânteia geniului în tine… Ei da, aşa cum o avea Pasteur. Sunt absolut convins. Nu te lăsa copleşit de deznădejde. Ar fi prea groaznic. Abia stăpânindu-şi emoţia se aplecă înainte şi repetă, aproape implorându-l: — Nu te gândeşti la omenire? — Omenirea! – Harvey râse batjocuritor. – Urăsc pe toţi fiii de căţea pe care i-a durut burta vreodată. Se lăsă o tăcere tulburată doar de zgomotul surd al paşilor pe puntea superioară; apoi deodată Ismay îşi dădu seama cu un fel de jenă de emoţia care îl copleşise. Căută să-şi vină în fire şi să-şi alunge îngrijorarea de pe faţă. — Atunci nu am nimic de adăugat – declară pe tonul lui obişnuit. – Acum trebuie să plec. Dar te cunosc prea bine ca să nu fiu neliniştit. Tot ce-ţi trebuie acum este acest spaţiu nemărginit. Patru săptămâni nu e prea mult, dar e suficient. Mi-am recăpătat încrederea. Vezi, am impresia că te cunosc mai bine decât te cunoşti tu însuţi. — Mă cunoşti tu, cum să nu? – rânji Harvey. – O Doamne! După o nouă tăcere Ismay întinse mâna: — La revedere. — La revedere – spuse Harvey scurt; ezită o clipă apoi adăugă încet, cu faţa întoarsă şi cu un fel de vagă remuşcare: – Îţi mulţumesc. — Să te întorci sănătos… şi gata s-o iei iarăşi de la început. – Ismay îi zâmbi încurajator; apoi uşa se închise în urma lui şi paşii se stinseră pe coridor. Înapoi… gata s-o ia iarăşi de la început? Şedea acolo singur, aşa cum îl lăsase Ismay, stăpânit tot mai mult de convingerea că n-o va mai lua niciodată de la început. Dar ce importanţă mai avea asta? Totul a trecut, s-a terminat definitiv; iar până una-alta simţea nevoia să bea ceva; această nevoie era atât de puternică încât numai la gândul acesta îi lăsa gura apă. Era uimitor cât de mult l-a ajutat alcoolul. În definitiv era un drog despre care gândea în felul acesta – un medicament util pe care-l aplicase deliberat la propria sa condiţie pentru a-şi atenua suferinţa sufletească şi zbuciumul minţii sale chinuite. Judeca lucrurile la rece. El nu era ceea ce se cheamă un beţiv, ci un om de ştiinţă care nu se lasă influenţat de vreun banal cod moral şi care nu recunoaşte altă virtute decât adevărul – acel adevăr pe care îl cautase întotdeauna – inaccesibil pentru imbecili, adevărul absolut şi unic, care implică libertatea de a-ţi făuri destinul potrivit voinţei tale. Acest gând lucid îi aducea o consolare oarecum amară. Stătea nemişcat, tânjind după băutură, simţind cum tremurul uşor al degetelor urcă de-a lungul braţelor cuprinse de un spasm nervos. Dar, în chip straniu, cu o încăpăţânare îndârjită întârzia momentul de a-şi satisface dorinţa. Va bea după ce vaporul se va pune în mişcare, nu înainte. Şi continuă să aştepte ca vasul să pornească. Teatru radiofonic Gran Canaria de A.J.Cronin .....https://youtu.be/EVD9q_SUHyw