A.J.Cronin carti autori straini

PARTEA I   Capitolul I       În fiecare miercuri seara, mama lui Paul, ieşind de la serviciul ei de la Primărie, se ducea cu tramvaiul până la Capela Merrion, ca să asiste la slujba săptămânală. Paul o aştepta la ieşire, după ce audia cursul de filosofie de la ora cinci; de obicei mergea pe jos până acolo, dar în această miercuri, discuţia lui cu profesorul Slade îl reţinuse până târziu, astfel încât, după ce se uită la ceas, se hotărî să meargă direct acasă. Era o seară de iulie, iar clădirile mânjite de funingine ale Belfast-ului păreau învăluite într-o lumină vrăjită. Profilate pe cerul chihlimbariu, acoperişurile şi coşurile marelui oraş din nordul Irlandei îşi pierdeau contururile prozaice, devenind misterioase şi strălucitoare ca o cetate întrezărită în vis. Când ajunse pe Larne Road, liniştita stradă lăturalnică, pe care locuia împreună cu maică-sa, într-un apartament de trei camere, la parterul casei cu numărul 29, se simţi năpădit de un val de emoţie. Avea brusc sentimentul frumuseţii şi al plenitudinii vieţii. O clipă rămase încremenit în prag, cu răsuflarea tăiată – un tânăr modest, cu capul descoperit, îmbrăcat într-un costum de tweed cam uzat După ce-şi umplu plămânii cu aerul catifelat al amurgului, se răsuci sprinten şi vârî cheia în broască. Canarul ciripea în bucătărie. Fluierând către el, îşi scoase haina, o atârnă în cuierul din vestibul şi, rămas numai în cămaşă, puse la fiert apă într-o oală şi începu să pregătească cina. Câteva minute mai târziu, ceasul deşteptător de pe consola căminului sună de şapte, iar Paul auzi paşii mamei lui la poarta de afară. O întâmpină cu un salut voios când ea intră în casă: o făptură pirpirie, îmbrăcată în negru şi uşor aplecată într-o parte, sub povara indispensabilei şi atotcuprinzătoarei sacoşe. — Îmi pare rău, mamă, că n-am putut veni să te-aştept, dar Slade mi-a dat slujba aceea – spuse el, zâmbind. Sunt aproape sigur. Doamna Burgess îl privi cu atenţie. Smocul de păr cărunt, cenuşiu ce răzbea pe sub pălăria ei roasă de vreme sporea impresia de oboseală şi de resemnare creştinească, pe care-o dădeau trăsăturile-i apăsate şi privirea fixă a ochilor ei miopi. Dar această expresie se topi treptat sub căutătura lui veselă şi deschisă. Era, slavă Domnului, o faţă plăcută, nu prea frumoasă, ce-i drept – şi doamna Burgess îi mulţumi din nou lui Dumnezeu că-l cruţase pe fiul ei de primejdiile unei frumuseţi excesive – dar deschisă şi armonioasă, un pic trasă, desigur din pricina zelului studios, cu pomeţii ieşiţi în afară, dar cu un ten sănătos, cu nişte ochi limpezi, de un cenuşiu foarte luminos, şi cu o frunte lată, străjuită de un păr castaniu tuns scurt. Avea un trup bine legat şi viguros, deşi, în urma unui accident suferit la un meci de fotbal, şchiopăta puţin de piciorul drept. — Mă bucur că s-a aranjat. Am ştiut eu că ai motive serioase să nu vii să m-aştepţi. Şi Ella, şi domnul Fleming au regretat că n-ai venit. Îşi strânse ghem mănuşile de aţă şi, aruncând o privire expertă spre masă, scoase din sacoşă o bucată de şuncă învelită în pergament, precum şi un pachet cu pâinişoarele lui preferate. Se aşezară la masă, iar după ce ea rosti binecuvântarea obişnuită, începură să mănânce. Paul îşi dădu seama că, în ciuda rezervei ei, maică-sa era încântată. — E o ocazie rară, mamă! Trei guinee pe săptămână. Şi pe toată durata vacanţei, adică nouă săptămâni. — O să fie o schimbare plăcută, după atâta învăţătură pentru examene. — Da – încuviinţă el, dând din cap. Cursurile de vară sunt un fel de vacanţă. — Dumnezeu se arată milostiv cu tine, Paul! — Trebuie să-i trimit chiar astă-seară profesorului Slade certificatul meu de naştere – spuse tânărul, încetând să zâmbească. Maică-sa rămase tăcută. Cu capul plecat, apucă linguriţa şi scoase o frunză de ceai care plutea în ceaşca ei. — Ce nevoie au de-un certificat de naştere? întrebă, cu o voce cam vătuită. — A, o simplă formalitate – răspunse el, cu dezinvoltură. Nu vor să angajeze tineri sub douăzeci şi unu de ani. Mi-a venit greu să-l conving pe Slade că am devenit major luna trecută. — N-a vrut, adică, să te creadă pe cuvânt? Paul o privi surprins: — Mamă! Nu fi nedreaptă! Omul nu face decât să aplice regulamentul. Cererea mea, însoţită de certificatul de naştere, trebuie să meargă la Consiliu. Doamna Burgess nu-i răspunse. După o scurtă pauză, Paul începu să-i relateze, pe un ton pe jumătate amuzat, discuţia lui cu profesorul, care era şi director al cursurilor de vară de la Portray. După ce sfârşi de băut cea de a treia ceaşcă de ceai, se sculă de la masă. Abia atunci se clinti şi maică-sa. Oprindu-l pe neaşteptate, îi spuse: — Paul, sunt… În fond, nu sunt sigură că… nu sunt convinsă că-mi place ideea asta a ta de a te duce la Portray. — Cum?! exclamă el. Păi am tot sperat amândoi, săptâmâni în şir, c-o să capăt slujba! — Ar însemna să fii departe de mine – spuse ea, cu şovăială în glas, şi privi din nou în jos. Ar însemna să nu ne mai petrecem împreună week-end-ul, cu familia Fleming. Ella ar fi foarte dezamăgită. Şi-apoi, ţi-ar fi şi ţie prea greu… — E absurd, mamă! Îţi faci griji pentru un fleac de nimic. Şi înainte ca maică-sa să mai poată spune ceva, Paul porni repede pe coridor, spre odaia lui, ca să-şi scrie cererea. Era un mic studio-dormitor, situat în partea din faţă a casei, iar pe pereţii tapetaţi cu hârtie lucioasă atârnau fotografii înrămate, înfăţişând echipe de fotbal şi de hochei. Pe consola căminului se înşiruiau o sumedenie de cupe şi alte trofee, cucerite de-a lungul anilor la întrecerile universitare. Sub fereastră erau nişte rafturi cu cărţi — Romane şi lucrări mai serioase, îndeobşte clasice, vădind un gust judicios şi echilibrat. Vizavi, ascuns de o draperie verde, se afla patul îngust în care dormea; iar pe o masă negeluită, rezemată de perete, erau orânduite cu grijă fişele lui de lectură, alături de programul de studii. Totul mărturisea, în tăcere, caracterul ales al lui Paul, sănătatea lui fizică şi morală, inteligenţa şi sensibilitatea lui. Singurul lucru pe care l-ar fi putut reproşa cineva ar fi fost însăşi ordinea excesiva ce domnea în încăpere, ordine care sugera o anume pedanterie, un anumit cult al perfecţiunii, rod al educaţiei moralizatoare primită de la maică-sa. Se aşeză la masă, îşi scoase stiloul şi, cu umerii drepţi şi cu coatele lipite de trup, completă cu pricepere formularul. Recitindu-l ca să se încredinţeze că nu greşise, dădu din cap şi se întoarse în salon. — Mamă, eşti bună să-mi dai certificatul? Aş vrea să mai prind poşta de la ora nouă. Maică-sa îşi înălţă capul. Nici nu începuse să strângă masa: rămăsese nemişcată pe scaun, aşa cum o lăsase. Faţa ei părea îmbujorată, iar vocea avea un ton neobişnuit de ascuţit: — Zău dacă ştiu unde e! Nu-i un lucru pe care să-l poţi găsi aşa, într-o clipită! — Hai, mamă! Trebuie să fie în sertarul de sus. Privirea lui zbură spre scrinul arcuit ca un cioc de corabie, unde maică-sa îşi ţinea toate hârtiile, câteva bijuterii de familie, Biblia, ochelarii şi alte obiecte de uz personal. Ea îi întoarse privirea, cu gura uşor întredeschisă, dezvăluindu-şi în parte dantura ieftină şi cam strâmbă. Roşeaţa pierise, lăsându-i obrajii mai palizi ca de obicei. Ridicându-se, scoase din poşetă o cheie şi descuie sertarul de sus al scrinului. Cu spatele la Paul, scotoci vreme de cinci minute, apoi încuie sertarul şi se răsuci pe călcâie. — Nu, nu-l pot găsi – spuse ea, cu o voce calmă. Nu-i aici. Paul îşi muşcă buzele, plictisit. Era un fiu ascultător şi afectuos, condiţionat de o educaţie severă, dar în clipa asta pur şi simplu nu înţelegea atitudinea maică-si. — Zău, mamă, e un act important – îi spuse, cu un glas stăpânit. Am nevoie de el. — De unde să fi ştiut eu că o să ai nevoie de el?! replică maică-sa, cu o voce tremurătoare şi înciudată. Hârtiile astea se cam pierd. Doar ştii cât de greu mi-a fost să te cresc, singură, fără ajutorul nimănui, având pe cap atâtea probleme de rezolvat şi purtând pe umeri o povară mai apăsătoare decât i-a fost dat vreodată să poarte unei femei, ştii bine că mai tot timpul a trebuit să mă zbat ca s-avem un acoperiş sub care să ne-adăpostim, ca să nu mai vorbesc de osteneala pe care mi-am dat-o ca să te educ cum se cuvine. Află că am avut destule de făcut în viaţă, şi fără a mă ocupa de nişte hârtii, mai ales că nici n-am prea avut loc unde să le păstrez ca lumea. Această izbucnire, atât de ciudată la un om cu firea ei stăpânită, îl surprinse pe Paul, care rămase perplex. Dar expresia severă a maică-si – un semnal de alarmă, cu care era foarte obişnuit – îl îndemnă să renunţe la orice discuţie. Îi spuse doar atât, pe un ton potolit: — Din fericire, există posibilitatea de a obţine o copie, scriind la Somerset House din Londra. O să scriu chiar astă-seară. Ea făcu un gest dezaprobator şi zise cu un glas ceva mai calm: — Nu e cazul să ceri aşa ceva, Paul. Şi, citind în ochii lui o adâncă nedumerire, adăugă: N-are rost să facem tărăboi pentru o nimica toată. Am avut o zi destul de grea. O să scriu mâine o cerere, pe-o hârtie cu antetul Primăriei. — N-ai să uiţi? — Vai, Paul! — Iartă-mă, mamă! — Bine, dragul meu – îi spuse ea, cu o umbră de surâs, ce-i lumină ca un licăr stins trăsăturile chinuite. Şi acum, aprinde gazul în sobe. O să strâng masa, şi după aia o să mergem la culcare.           Capitolul II       În următoarele două zile, Paul fu foarte ocupat. Queen’s University se pregătea să intre în lunga vacanţă de vară, şi existau numeroase obligaţii legate de încheierea anului şcolar. La cererea generală, Paul se produse ca pianist la serbarea studenţească de sfârşit de an. O carte pe care-o luase cu împrumut de la bibliotecă dispăruse parcă fără urmă, răpindu-i mult timp până s-o găsească. O „lucrare practică” de ultimul moment, la chimie, îi prilejui obişnuitele emoţii în aşteptarea rezultatelor, deşi, când fură afişate listele, văzu că obţinuse o notă satisfăcătoare. În general, colegii lui de clasă îl preţuiau ca pe-un student destoinic, ca pe-un camarad agreabil şi ca pe-un excelent atlet. Dar popularitatea lui era întrucâtva umbrită de un curent de opinie potrivnic – precumpănitor mai ales printre studenţii de la medicină – nişte afurisiţi, care socoteau că purtarea lui nu era chiar atât de exemplară şi că, bunăoară, neparticiparea lui la distracţiile studenţeşti mai „libere” ar fi dovada unei rigidităţi regretabile. O dată sau de două ori în aceste zile, Paul îşi aminti de scena pe care i-o făcuse maică-sa; privind-o cu atenţie, se întrebă dacă nu cumva e bolnavă. Părea nervoasă, mai palidă ca de obicei şi ciudat de distrată. Desigur, în pofida firii ei dominatoare şi a convingerilor ei austere, fusese totdeauna o femeie foarte sensibilă; Paul îşi amintea cum, în primele zile ale şederii lor la Belfast, maică-sa tresărea şi pălea la auzul vreunei bătăi brusce în uşă. Acum însă era cu totul altceva: fruntea ei părea apăsată de o nelinişte mistuitoare. Atât joi cât şi vineri seara, maică-sa ieşise după cină ca să se ducă, pentru un ceas, la vechiul lor prieten, pastorul Emmanuel Fleming de la Capela Merrion, şi se întorsese acasă ceva mai liniştită, dar palidă şi cu o expresie de spaimă în ochii înroşiţi. Joi dimineaţă, Paul o întrebase fără ocol dacă primise vreun răspuns de la Somerset House, iar ea îi spusese că nu. De câteva ori după aceea fusese cât pe ce s-o descoasă, dar o rezervă ciudată, izvorâtă din supunerea-i filială, îl împiedicase s-o facă. Nu, nu putea fi nimic rău la mijloc. Şi totuşi era nedumerit, aşa că începu să caute chiar în trecutul lui o explicaţie a purtării ei atât de bizare. Dar faptele erau cât se poate de banale şi lipsite de mister, îşi petrecuse primii cinci ani din viaţă la Tynecastle, orăşelul său natal din nordul Angliei: un cadru vag, fixat oarecum de zgomotul niturilor bătute cu ciocanul şi de prelungul apel matinal al sirenei ce-i chema pe muncitori la şantierele navale. Această impresie vagă era însoţită de amintirea luminoasă a tatălui său – un om vesel şi deosebit de prietenos, care în fiecare duminică îl ducea, ţinându-l de mână, la Jesmond Dene. Acolo, băiatul lansa pe apa lacului bărcuţe făcute din hârtie albastră, iar când obosea, taică-său îl aşeza pe-o bancă din parc, la umbră, şi începea să deseneze, cu un talent extraordinar, tot ce vedea în jur: oameni, câini, cai, copaci – desene minunate ce-i fermecaseră copilăria şi-i stimulaseră imaginaţia. În celelalte zile ale săptămânii, tatăl său îi aducea seara, acasă, fructe de marţipan colorate – căpşuni cu codiţe verzi, banane galbene, piersici cu obrazul roz – toate, plăcute la gust şi la vedere, produse ale marii întreprinderi de cofetărie unde lucra în calitate de comis-voiajor. După ce împlinise cinci ani, se mutaseră în marele oraş Wortley din Midland: o amintire mai puţin luminoasă, dominată de fum, de ploi, de vâlvoarea oţelăriilor şi de feţele mohorâte ale părinţilor săi, şi încununată de plecarea tatălui său într-un voiaj de afaceri în America de Sud. O, cât suferise din pricina plecării acelui camarad vesel, cu câtă nerăbdare îi aşteptase întoarcerea, pentru ca mai apoi să audă de moartea lui într-o catastrofă de cale ferată, undeva lângă Buenos Aires – veste neînchipuit de dureroasă, împlinire brutală a presimţirilor copilului! După aceea venise la Belfast – un vagabond melancolic în vârstă de nici şase ani. Acolo, prin bunăvoinţa lui Emmanuel Fleming, maică-sa găsise de lucru la serviciul de contabilitate al Secţiei sanitare din cadrul Primăriei. Salariul era mic, dar sigur, şi-i îngăduise văduvei să-şi ducă existenţa sub un acoperiş respectabil şi, printr-o abnegaţie însoţită de un miraculos spirit de economie, să-şi educe feciorul în vederea unei cariere didactice. Acum, după toţi aceşti cincisprezece ani de strădanii ale maică-si, Paul era pe punctul de a absolvi universitatea. Privind înapoi, avea sentimentul că, prin însăşi eforturile ei intense, maică-sa redusese viaţa lor la Belfast la limitele cele mai stricte cu putinţă. În afara vizitelor făcute cu regularitate la Capela Merrion, ea nu ieşea nicăieri. Pastorul Fleming şi fiica lui, Ella, erau singurii ei prieteni. Nu-şi cunoştea nici măcar vecinii. La universitate, Paul nu putuse niciodată să dea frâu liber firii sale sociabile, căci avusese totdeauna sentimentul că maică-sa nu-i vede cu ochi buni prieteniile. Această constrângere îl scotea adesea din sărite, dar, fiind profund conştient de tot ce-i datora maică-si şi, în acelaşi timp, domolit de repetatele ei mustrări, se obişnuise să rabde. Odinioară pusese această atitudine protectoare a maică-si pe seama pietăţii ei exagerate şi vigilente. Acum însă, în lumina purtării ei recente, se întreba dacă nu era cumva la mijloc altceva. Îi venea în minte o întâmplare: în urmă cu un an i se făcuse onoarea de a fi invitat să joace în echipa irlandeză care trebuia să susţină un meci de rugbi contra Angliei. Nimic nu putea fi mai îmbucurător pentru inima unei mame. Şi totuşi ea refuzase categoric să-i permită a accepta invitaţia. De ce? Pe atunci, Paul nu fusese în stare să ghicească. Acum bănuia vag motivul. Într-adevăr, gândindu-se la existenţa ei voit liniştită, ferită de orice contacte, învăluită de mister subordonată voinţei Atotputernicului, Paul îşi spunea că această existenţă e tipică pentru un om care are ceva de ascuns. Iar gândul acesta îl neliniştea. Sâmbătă, maică-sa se întoarse de la servici pe la orele două (sâmbăta lucra de obicei doar o jumătate de zi). Paul se hotărâse între timp să discute deschis cu ea. Vremea devenise ploioasă; după ce-şi lăsă umbrela în vestibul, maică-sa intră în salonaş, unde Paul răsfoia o carte. Apariţia ei îl făcu să tresară: avea o faţă pământie, deşi părea liniştită. — Ai mâncat, fiule? — Am mâncat un sandviş la club. Dar matale? — Ella Fleming mi-a oferit o ceaşcă de cacao. Paul îi aruncă o privire fugară: — Iar te-ai dus acolo? Maică-sa se aşeză, obosită: — Da, Paul. Iar m-am dus. Ca să mă rog şi să cer îndrumare. În tăcerea ce se aşternu, Paul îşi îndreptă spinarea, agăţându-se cu amândouă mâinile de braţele fotoliului: — Mamă, nu mai merge aşa. E ceva necurat la mijloc. Spune-mi, ai obţinut certificatul acela? — Nu, fiule. Nici măcar n-am scris ca să-l cer. Paul simţi că-i năvăleşte sângele-n obraji: — De ce nu? — Pentru că l-am avut tot timpul. Te-am minţit. Îl am la mine, în poşetă. Paul se potoli şi o privi cu mirare: după ce scotoci în poşeta din poală, maică-sa scoase dinăuntru o hârtie albastră-cenuşie, împăturită. — În toţi aceşti ani m-am zbătut să-l ţin ascuns de tine, Paul. Aş fi vrut să nu-ţi dezvălui niciodată adevărul, prea era trist şi complicat. Fiece pas pe scară, fiece glas auzit de pe stradă mă făcea să tremur pentru tine. Apoi, pe măsură ce treceau anii, iar tu creşteai, îmi închipuiam că izbutisem să te cruţ, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu aceasta era voia lui. Eu mă temusem de lucrurile mari, dar ceea ce a precipitat totul a fost un fleac: chestiunea aceea a cursurilor de vară. Dar poate că, mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să afli. Aşa spune pastorul. L-am rugat să mă ajute să găsesc un mijloc de a amâna explicaţia ce ţi-o datorez. El însă mi-a spus că n-are rost, fiindcă acum eşti un bărbat în toată firea şi trebuie să cunoşti adevărul. Agitaţia ei sporise cu fiece cuvânt pe care-l rostea; şi, în ciuda hotărârii de a rămâne calmă, sfârşi cu un fel de geamăt. Când îi întinse hârtia, mâna îi tremura. Zăpăcit, Paul o apucă, o privi şi văzu numaidecât că numele de pe act nu era numele lui. În loc de Paul Burgess, citi Paul Mathry. — Nu se poate… Ce-nseamnă asta? bâigui el, ridicându-şi privirea de pe hârtie spre maică-sa, în vreme ce undeva, în adâncul memoriei lui, o coardă atinsă de numele Mathry vibra dureros ca struna unei harfe într-o încăpere de mult părăsită. — Când am venit la Belfast, mi-am luat numele de fată, Burgess. Dar sunt doamna Mathry, tatăl tău a fost Rees Mathry, iar pe tine te cheamă Paul Mathry, deşi aş fi vrut să uit acest nume! Buzele îi tremurară când adăugă: Aş fi vrut să nu-l mai auzi şi să nu-l mai vezi niciodată! — De ce? Maică-sa îşi lăsă ochii în jos şi rosti cu un glas stins: — Ca să te scutesc de… de o ruşine îngrozitoare. Paul simţi că inima îi bate repede şi că i se pune un nod în gât, dar aşteptă nemişcat ca ea să continue. Ea însă părea la capătul puterilor. — Nu mă sili să continui, fiule – îi zise, aruncându-i o privire disperată. Domnul Fleming mi-a făgăduit c-o să-ţi spună el totul. Du-te la el. Te-aşteaptă. Paul îşi dădea seama că maică-sa e zdrobită, dar cum suferea şi el, nu putea s-o cruţe. — Continuă! îi şopti, alb la faţă. E de datoria ta să-mi spui. Maică-sa începu să plângă cu suspine ce-i zguduiau umerii firavi. Niciodată n-o mai văzuse plângând. Peste o clipă ea îşi trase sufletul printr-un efort dureros, ca şi cum şi ar fi adunat puterile, şi murmură fără să-l privească: — Tatăl tău n-a murit în timpul unui voiaj în America de Sud. A încercat să plece într-acolo, dar poliţia l-a arestat. Paul se aşteptase la orice, numai la asta, nu! — Pentru ce? bâigui el, simţind că inima încetează să-i bată. — Pentru omor. În mica încăpere se aşternu o tăcere de moarte. Omor! Cuvântul acesta înfiorător îi suna şi-i răsuna în creier. Se simţea paralizat. O sudoare rece îi scălda tot trupul. — Atunci – întrebă el într-o şoaptă tremurătoare – a fost… spânzurat? Maică-sa scutură din cap; ochii îi erau împăienjeniţi de ură: — Ar fi fost mai bine pentru amândoi dac-ar fi fost spânzurat. A fost condamnat la moarte, dar graţiat în ultimul moment… Îşi ispăşeşte la închisoarea din Stoneheath o sentinţă de condamnare pe viaţă. Făcuse un efort prea mare. Capul i se lăsă pe umăr, trupul i se legănă şi se prăbuşi în fotoliu.           Capitolul III       Pastorul Fleming locuia în centrul oraşului, lângă marea Gară de Nord, într-o casă urâtă, strâmtă, zugrăvită într-un cenuşiu de ardezie, întocmai ca şi capela de alături. Deşi se simţea epuizat, fără mai multă vlagă în el decât atâta cât să se ascundă în vreun ungher întunecos, Paul se târâse, mânat de un impuls irezistibil, pe străzile umede, luminate puternic şi însufleţite de petrecăreţii de sâmbătă noaptea. Se ducea să-l vadă pe pastor. Maică-sa, revenindu-şi din leşin, se culcase. El însă nu se putea odihni înainte de a afla întreg adevărul. Ca răspuns la bătaia lui în uşă, lumina din vestibul se aprinse şi Ella Fleming veni să-i deschidă. — Tu erai, Paul? Intră, te rog. Fata îl primi în salon – o încăpere cu tavanul scund, cu nişte perdele de un roşu-închis şi cu mobila învelită în huse din păr de cal. În cămin ardea un mic foc de cărbuni. — Tata e ocupat cu un enoriaş. N-o să stea mult – adăugă ea, cu un surâs amabil, dar cam silit. Afară s-a lăsat umezeala. O să-ţi prepar o ceaşcă de cacao. Era panaceul ei pentru mai toate suferinţele. Deşi n-avea niciun chef de inofensiva băutură, Paul se simţea prea epuizat ca s-o refuze. Poate că doar imaginaţia lui era de vină, dar avea sentimentul că Ella este la curent cu situaţia lui – altminteri, cum să-şi explice aerul ei prea dezinvolt, buzele astea uşor strânse? Aşezându-se inert pe un scaun, o lăsă pe fată să aducă o tavă din bucătărie, să amestece în ceaşcă zahărul cu cacao şi să toarne deasupra apă fiartă. Era cu doi ani mai în vârstă decât el, dar fiind subţirică şi palidă la faţă, părea încă o fetiţă. Avea nişte ochi de un verde-cenuşiu, mari şi expresivi – partea ei cea mai frumoasă. De obicei erau strălucitori şi duioşi, dar câteodată se umpleau de lacrimi şi puteau să şi scapere de mânie. Foarte cochetă de felul ei, în seara aceea purta o fustă de culoare închisă, plisată ca un acordeon, ciorapi negri şi o bluză albă, largă, cu o croială rotundă la gât. Paul bău în tăcere ceaşca de cacao. Fata îşi ridică doar o dată sau de două ori privirea spre el, peste lucrul de mână pe care-l ţinea în poală. Era vorbăreaţă din fire, se pricepea să întreţină o conversaţie, iar faptul că se ocupa de gospodăria tatălui ei rămas văduv îi dădea oarecare aplomb în relaţiile sociale. Dar văzând că Paul nu-i răspunde la cele câteva întrebări pe care i le pusese, îşi încruntă sprâncenele groase şi păru să se resemneze să tacă. După un timp se auzi larmă de glasuri dinspre coridor, apoi clanţa uşii de la intrare. Ella se ridică numaidecât: — Îi spun tatii că eşti aici. Şi ieşi din încăpere. Peste câteva clipe îşi făcu apariţia pastorul Emmanuel Fleming. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, lat în umeri, cu nişte mâini butucănoase. Purta pantaloni negri, bocanci de lucrător şi o haină neagră de alpaca, decolorată la cusături. Barba lui, tunsă scurt şi ţuguiată, era cenuşie ca fierul, dar ochii mari şi albaştri îi dădeau un aer de copil. Mergând drept spre Paul, îi strânse afectuos mâna şi-l luă de braţ cu multă căldură: — Mă bucur c-ai venit, băiete. Mă bucur mult. Hai cu mine, să stăm puţin de vorbă. Îl conduse în biroul său, o odăiţă austeră, situată în fundul casei, cu podeaua de scânduri pătată, neacoperită de niciun covor; un pupitru galben, de stejar, cu rulou, câteva scaune pliante şi o mică bibliotecă din lemn lustruit alcătuiau mobila încăperii. Un orologiu de marmură verzuie, sprijinit de doi îngeraşi dauriţi – un obiect oribil, primit în dar, pesemne, apăsa pe consola subţire, tivită cu ciucuri de catifea. După ce-i oferi oaspetelui un scaun, pastorul se aşeză la pupitru. Rămase pe gânduri o clipă, apoi începu pe un ton afectuos şi înţelegător: — Dragul meu băiat, a fost desigur o lovitură grea pentru tine. Dar ceea ce trebuie să ţii minte este că aceasta e voia Domnului. Cu ajutorul lui vei izbuti să treci peste această grea încercare. Paul înghiţi în sec: — Nu pot trece peste ea până nu ştiu despre ce e vorba. Trebuie să ştiu! — E o poveste tristă şi urâtă, băiete – rosti cu gravitate pastorul. N-ar fi oare mai bine s-o lăsăm îngropată în trecut? — Nu, vreau s-o aud. Trebuie să aflu adevărul, altfel o să-mi imaginez tot felul de lucruri… Vocea i se frânse. Se aşternu tăcerea. Cu coatele pe pupitru, pastorul îşi duse mâna streaşină la ochi, ca şi cum s-ar fi rugat Domnului pentru sprijin. Era un om cinstit şi bine intenţionat, care trudise îndelung şi din răsputeri „în grădina lui Dumnezeu”. Dar cum posibilităţile îi erau limitate în fel şi chip, îşi vedea adesea, spre marea lui jale, zădărnicite strădaniile şi intenţiile cele mai bune. Era un suflet solitar şi cunoştea gustul amar al mustrărilor de sine. Îşi reproşa până şi dragostea pe oare i-o purta fiică-si, căci îşi dădea seama de cusururile fetei – de meschinăriile şi de vanitatea ei – dar o iubea prea mult ca să încerce să i le îndrepte. Tragedia lui era că ar fi vrut să fie un sfânt, un adevărat apostol capabil să tămăduiască prin simpla atingere a mâinilor sale şi să răspândească în turma credincioşilor luminosul cuvânt al Domnului, în care el însuşi credea cu atâta tărie. Ar fi vrut să aibă aripi. Dar vai! limba-i era împiedicată, picioarele i se împleticeau – era legat de pământ. Chiar şi acum, când începu să vorbească, glasul îi era tulburat, iar frazele lui grave, pedante păreau subliniate de bătăile lugubre ale orologiului: — În urmă cu douăzeci şi doi de ani, la Tynecastle, l-am cununat pe Rees Mathry cu Hannah Burgess. Pe Hannah o cunoşteam de câţiva ani, era una din enoriaşele mele preferate. Pe Rees nu-l cunoşteam, dar era un tânăr bine crescut şi simpatic, velş de origine, şi-mi inspira încredere. Avea o situaţie excelentă, ca agent pentru ţinuturile din miazănoapte al unei mari întreprinderi de cofetărie en-gros. Aveam toate motivele să-i consider fericiţi, mai ales când li s-a născut şi un fiu. Chiar eu te-am botezat, dragul meu, cu numele de Paul Mathry. Făcu o pauză, ca şi cum şi-ar fi cântărit cu cea mai mare grijă cuvintele: — Nu voi tăgădui că armonia căminului era tulburată uneori de mici certuri ocazionale. Maică-ta era foarte evlavioasă, o creştină adevărată, pe când taică-tu avea, ca să întrebuinţez un termen blând, idei mai liberale, ceea ce provoca, fireşte, anumite conflicte. Maică-ta, de pildă, era categoric împotriva consumului de vin şi de tutun în casă – prejudecată pe care tatăl tău n-o putea înţelege de fel. În plus, tatăl tău avea un serviciu care-l silea să lipsească de-acasă cel puţin o săptămână pe lună, ceea ce exercita, poate, o influenţă rea asupra lui. Fiind un om drăguţ şi simpatic, avea mulţi prieteni, prea mulţi, aş spune, dintre care unii nu tocmai recomandabili, întâlniţi prin sălile de biliard, prin baruri şi prin alte localuri dubioase. Totuşi n-am avut nimic grav să-i reproşez, până la teribilele evenimente din anul 1921. Pastorul oftă şi, luându-şi mâna de pe frunte, îşi strânse degetele butucănoase; ochii lui trişti priveau parcă departe în trecut, peste ani: — În ianuarie 1921, firma la care lucra tatăl tău a făcut unele schimbări de personal, în urma cărora părinţii tăi s-au mutat împreună cu tine în Midland. Cu câteva luni înainte fusesem eu însumi transferat în această parohie din Belfast, dar continuam să fiu în strânsă legătură cu maică-ta, prin corespondenţă. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că viaţa familiei tale la Wortley a fost, încă de la început, agitată. Taică-tu era, pesemne, enervat de mutarea lui într-un district ce-i oferea, pare-se, un câmp mai restrâns de activitate. Deşi situat în mijlocul unei regiuni rurale plăcute, orăşelul Wortley e un târg cenuşiu şi dezagreabil, iar maică-ta nu l-a iubit niciodată. Neputând găsi o locuinţă convenabilă, s-au tot mutat în diferite camere mobilate. Şi deodată, în luna septembrie, mai precis în a noua zi a acelei luni, tatăl tău i-a comunicat că a ajuns la capătul răbdării. I-a spus că vrea să renunţe la slujba aceea şi să emigreze numaidecât în Argentina, în Lumea Nouă, unde ar fi existat, cică, perspective mai bune pentru voi toţi. În consecinţă, a reţinut trei locuri pe vaporul Eastern Star, care urma să plece la 15 septembrie. În ziua de 13 te-a trimis pe tine şi pe maică-ta la Liverpool, ca să-l aşteptaţi acolo, la marele Hotel Central. În noaptea de 14 septembrie a plecat cu trenul din Wortley spre Liverpool. Dar n-a putut ajunge la voi. La orele două dimineaţa, când a ajuns în Gara centrală a oraşului, poliţia îl aştepta pe peron. După o luptă violentă, a fost arestat şi închis în penitenciarul de pe Canon Street. Doamne Dumnezeule, n-o să uit niciodată şocul pe care mi l-a produs vestea că era acuzat de crimă premeditată! Urmă o tăcere încordată, prelungă. Ghemuit pe scaun ca un om hipnotizat, Paul abia mai răsufla. — În noaptea de opt septembrie – urmă pastorul – fusese săvârşită o crimă înfiorătoare. Mona Spurling, o femeie frumoasă, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, care lucra ca vânzătoare la o florărie din apropiere de Leonard Square, fusese omorâtă mişeleşte în apartamentul ce-l ocupa la numărul 52 al străzii Ushaw Terrace din Eldon, o suburbie a Wortley-ului. Crima avusese loc aproximativ între orele opt şi opt şi zece minute. Întorcându-se de la lucru la şapte şi jumătate, domnişoara Spurling luase o cină frugală, apoi îmbrăcase halatul subţire în care avea să fie găsită. La orele opt, perechea care locuia în apartamentul de dedesubt şi care se numea Prusty a auzit prin tavan nişte zgomote neobişnuit de puternice; Albert Prusty, îndemnat de soţia lui, s-a dus să vadă ce se-ntâmplă. A început să bată în uşă din ce în ce mai tare, dar n-a primit niciun răspuns. Stătea perplex pe palier, când un tânăr comisionar, pe nume Edward Collins, se arătă pe scări, încărcat cu un teanc de rufe aduse de la spălătorie. În clipa când Collins ajunse pe palier, lângă Prusty, uşa se deschise şi din apartamentul domnişoarei Spurling ieşi un individ care o zbughi pe scări în jos. Cei doi intrară, repede în apartament, unde-o găsiră pe domnişoara Spurling cu capul aproape desprins de trup, întinsă pe covorul din faţa căminului, într-o baltă de sânge. Domnul Prusty alergă numaidecât la cel mai apropiat medic din împrejurimi. Acesta veni de îndată, dar în zadar, deoarece domnişoara Spurling era moartă. A fost chemată poliţia, care a trimis un medic legist şi un inspector pe nume Swann. La început acesta crezu că asasinul nu lăsase nicio urmă, dar peste câteva ore ieşiră la iveală trei indicii. Inspectorul Swann descoperi în birou o ilustrată cu un desen în creion, expediată din Sheffield cu numai o săptămână în urmă, ilustrată pe care se putea citi: „Absenţa sporeşte dorul. Vrei să ne-ntâlnim şi să cinăm la Drury când mă întorc?” Iar dedesubt, în loc de semnătură, „Bon-bon”. Inspectorul mai găsi şi un bileţel, pe jumătate ars şi nesemnat, dar purtând data ştampilată „opt septembrie”, bileţel pe care se putea citi: „Trebuie să te văd astă-seară”. În sfârşit pe covorul din faţa căminului a fost găsită, lângă cadavru, o punguţă făcută dintr-o piele neobişnuit de fină şi de moale, legată de obicei la gură printr-un inel de metal. Punguţa conţinea vreo zece lire, în monede şi bancnote. După indicaţiile date de Edward Collins şi de Albert Prusty, poliţia a stabilit şi a difuzat grabnic semnalmentele presupusului asasin, oferind o mare recompensă pentru orice informaţie care ar contribui la prinderea lui. A doua zi, patroana unei spălătorii din cartier veni la comisariatul local împreună cu o fată de şaptesprezece ani, pe nume Louisa Burt, care lucra la spălătorie la călcatul rufelor. A reieşit că Louisa, o verişoară a lui Edward Collins, comisionarul spălătoriei, îl însoţise pe acesta în noaptea crimei până-n strada Ushaw Terrace şi că, în timp ce aştepta în faţa casei (nu-i plăcea să urce scările), un individ care ieşise din casa cu numărul 52 dăduse buzna peste ea, aproape s-o răstoarne. Fata a descris semnalmentele individului, astfel încât poliţia avea acum trei martori care-l văzuseră pe ucigaş. Pastorul Fleming se opri, aţintindu-şi asupra tânărului ochii tulburaţi şi candizi: — Nu-i plăcut, Paul, să atingi unele chestiuni, dar ele sunt, vai! foarte legate de această istorie tragică. Într-un cuvânt, Mona Spurling nu era o femeie cinstită: avea relaţii dubioase cu mulţi bărbaţi, dintre care unul o frecventa regulat. Nimeni nu ştia cine era omul acela, dar colegele Monei de la florărie pretindeau că în ultima vreme ea li se păruse îngrijorată şi descurajată şi c-o auziseră vorbind la telefon, pe un ton supărat, cu reproşuri ca: „Tu eşti de vină!” sau: „Dacă mă părăseşti acum, o să dau totul în vileag”. În sfârşit, autopsia a scos la iveală faptul că nenorocita era gravidă. Mobilul crimei apărea limpede: femeia fusese desigur asasinată de bărbatul răspunzător de starea ei. Poate că el se săturase între timp de ea şi, ameninţat cu un scandal, îi scrisese ca să-i ceară o întâlnire şi o omorâse. Înarmată cu aceste dovezi, poliţia şi-a pus în acţiune toate mijloacele pentru a-l găsi pe ucigaş. Reproduceri după desenul semnat „Bon-bon” au fost publicate la loc de cinste în toate ziarele, cei ce aveau cunoştinţă de persoana expeditorului fiind solicitaţi să ia legătură cu poliţia din Wortley. Toate gările şi porturile au fost puse sub strictă supraveghere şi, timp de aproape o săptămână, au fost efectuate cele mai intense cercetări. Apoi, în noaptea de treisprezece septembrie, un anume Harry Rocca, funcţionar la o agenţie de pariuri, s-a prezentat la comisarul-şef şi, într-o stare de agitaţie extremă, s-a oferit să facă o declaraţie. El a mărturisit din capul locului că fusese în relaţii intime cu răposata şi că o vizitase chiar în noaptea din ajunul crimei. Apoi a adăugat că-l cunoştea pe expeditorul ilustratei – un prieten cu care juca adesea biliard şi care avea mare talent la desen. Cu câteva luni înainte, el i-l recomandase pe acel om Monei Spurling. Mai mult încă, prietenul acela venise la dânsul, după ce ziarele reproduseseră ilustrata, şi-l rugase, cu un aer îngrijorat, să-l ajute, spunându-i: „Dacă te-ntreabă careva unde-am fost în noaptea de opt septembrie, răspunde-i că am jucat împreună biliard la hotelul Sherwood”. Această mărturie a fost, fireşte, de ajuns. Comisarul-şef şi inspectorul Swann au plecat de îndată la adresa dată de Rocca. Acolo au aflat că persoana pe care-o căutau se urcase cu numai un ceas înainte în expresul de noapte, spre Liverpool, la gara de pe Leonard Street. Arestarea la Liverpool a urmat în chip inevitabil. Omul acela era tatăl tău, Paul! Se aşternu din nou tăcerea. Pastorul îşi umezi buzele, ducând la gură carafa de pe birou. Apoi, cu sprâncenele încruntate, urmă: — Întâmplarea făcea ca Albert Prusty, principalul martor, să fie tocmai atunci ţintuit la pat de o criză acută de astmă: tutungiu de meserie, fabrica ţigări, iar praful de tutun îi provoca crize cronice; dar ceilalţi doi martori au fost aduşi numaidecât la Liverpool de către comisarul-şef şi de către inspector. Acolo, dintr-o duzină de persoane, ei au identificat fără şovăire în persoana tatălui tău, pe omul pe care-l văzuseră în noaptea crimei. Identificarea a fost teribil de precisă. „Aşa să-mi ajute Dumnezeu, că el este!” a exclamat Edward Collins, iar Louisa Burt, înnebunită de sentimentul răspunderii, a strigat, izbucnind într-un plâns isteric: „Ştiu că-l paşte ştreangul, dar el e omul pe care-l căutaţi!” Oamenii erau din ce în ce mai aţâţaţi împotriva deţinutului; pentru a-l scăpa de furia mulţimii, poliţiştii îl dădură jos din tren în gara Barbridge şi-l transportară într-o dubă la închisoarea din Wortley… Dar Dumnezeu mi-e martor, dragă Paul, că te-am chinuit destul cu detaliile astea. Procesul a început la 15 decembrie, la curtea cu juraţi din Wortley, prezidată de judecătorul Oman. Câtă nelinişte m-a zbuciumat în acele zile teribile! Unul după altul, martorii acuzării s-au perindat pentru a-şi depune mărturiile zdrobitoare. În valizele tatălui tău fusese descoperit un brici, în care medicii legişti au identificat unealta crimei. Un grafolog a demonstrat că bileţelul pe jumătate ars, găsit în apartamentul victimei, fusese scris cu mâna stângă de tatăl tău. El fusese văzut adesea în florărie, unde intra ca să-şi cumpere o floare pentru butonieră, şi de fiecare dată stătea de vorbă şi râdea cu domnişoara Spurling… Tentativa de a fugi în Argentina şi rezistenţa opusă poliţiei pledau, de asemenea, împotriva lui. Dar dovada cea mai strivitoare era încercarea lui de a-şi găsi un fals alibi prin Rocoa, încercare ce-i fusese fatală. Iar când tatăl tău a fost adus în boxă, s-a dovedit a fi, vai! foarte slab în propria-i apărare, contrazicându-se, ieşindu-şi din fire, da, ajungând chiar să strige la judecător! N-a fost în stare să spună exact ce anume făcuse în momentul omorului, afirmând că-şi petrecuse o parte din seară la cinema – alibi stângaci, pe care procurorul l-a spulberat cu uşurinţă. O singură rază de lumină a licărit pentru el în această beznă adâncă: Albert Prusty n-a putut să jure că tatăl tău era omul pe care-l văzuse fugind din apartament, deşi recunoştea că semăna cu omul acela. Totuşi a reieşit că Prusty era miop şi, de asemenea, că era supărat că nu fusese luat şi el la Liverpool împreună cu Collins şi cu Louisa Burt. În cuvântul său de încheiere, judecătorul a fost categoric împotriva acuzatului. Juraţii s-au retras la orele trei în după-amiaza zilei de douăzeci şi trei decembrie. Au lipsit numai patruzeci de minute. Verdictul lor a fost: „vinovat”. Mă aflam în sala tribunalului – maică-ta era prea bolnavă ca să poată asista la proces – şi nu voi uita până la moarte clipa teribilă când judecătorul, punându-şi pe cap toca neagră, a pronunţat sentinţa, adăugând că încredinţează milei Domnului sufletul tatălui tău. Acesta a zbierat, zbătându-se în braţele gardienilor care-l scoteau din sală: „Nu există niciun Dumnezeu! La naiba cu mila lui şi a voastră! N-am nevoie de ea!” Vai, dragul meu Paul! Numele Domnului nu poate fi luat în deşert. Totuşi poate că tocmai pentru a răspunde blasfemiei tatălui tău, Atotputernicul i-a arătat milă păcătosului. Deşi nimeni nu se mai aştepta la o asemenea clemenţă, sentinţa a fost comutată, chiar în ajunul execuţiei, în închisoare pe viaţă, iar tatăl tău a fost transferat la închisoarea din Stoneheath. După ultimele cuvinte ale pastorului, o tăcere adâncă învălui încăperea. Amândoi se fereau să se privească în ochi. Paul, ghemuit în fotoliu, îşi ştergea fruntea cu o batistă pe care-o tot frământa în mâna-i năduşită: — E încă în viaţă? — Da. — Nu l-a văzut nimeni… Din ziua când a intrat… acolo? Pastorul răspunse, oftând adânc: — La început am încercat să intru în contact cu el prin mijlocirea capelanului închisorii, dar tatăl tău mi-a respins încercările cu atâta ură, aş putea spune chiar cu atâta ferocitate, încât am fost nevoit să renunţ. Cât despre maică-ta… ei bine, dragul meu Paul, ea avea sentimentul că fusese crunt nedreptăţită de soartă. De asemenea, trebuia să se gândească la tine. În interesul tău, a socotit că-i mai bine să şteargă acest capitol îngrozitor din viaţa ta tânără. Faptul că n-a reuşit pe deplin, n-are importanţă. Eşti destul de inteligent ca să suporţi şocul acestei mărturisiri, şi tocmai de aceea ţi-am făcut-o fără a-ţi ascunde nimic, fără să te-nşel spunându-ţi doar jumătăţi de adevăr. Şi acum, după ce ţi-am dezvăluit tot adevărul, vreau să-ţi scoţi din cap aceste lucruri. Eşti bărbat în toată firea şi ai viitorul în faţă. Trebuie să mergi înainte, ca şi cum tot ce ţi-am spus nici n-ar fi fost; da, trebuie să mergi înainte, mereu înainte, cu credinţă şi fără a privi înapoi.

PRIMA PARTE   CAPITOLUL I   Acea dimineață de toamnă era atât de frumoasă încât, după ce a consultat termometrul fixat în exteriorul ferestrei, Moray s-a decis să-și ia micul dejun în balconul camerei sale. Dormise bine, pentru un bolnav cronic de insomnie șase ore de somn însemnând un rezultat extrem de satisfăcător. Savura senzația plăcută dată de căldura soarelui, care îi pătrundea prin halatul de casă din mătase. Ca întotdeauna, Arturo pregătise un mic dejun perfect. Moray s-a servit cu cafea, – păstrată caldă într-un termos din argint – și-a uns cu miere un corn proaspăt și și-a lăsat privirea să rătă­cească asupra peisajului. Dumnezeule, câtă frunusețe! Într-o parte, Reisberg-ul se detașa pe cerul albastru cu o perfec­țiune divină, dominând câmpiile atât de verzi, doar picurate cu roșu de acoperișurile vechilor case țărănești; în cealaltă parte se zăreau pantele line ale Esschenbruck-ului, acoperite în întregime cu livezi de peri, caiși și cireși; chiar în față, în depărtare, spre sud, se deslușea un pisc înzăpezit al Alpilor, iar dedesubt, mai jos de platoul care era în cea mai mare parte proprietatea lui Moray, se întindea Schwansee, lacul atât de iubit, atât de capricios, capabil de dezlănțuiri subite și splendide, dar care, pentru moment, strălucea liniștit sub ceața întinsă deasupra ca un voal. Pe apele sale, un mic vaporaș alb părea... „pe cuvân­tul meu, seamănă cu o lebădă”, a concluzionat poetic Moray. Ce șansă avusese să decopere, cu prețul unor îndelungate căutări, acest colț liniștit și minunat pe care turiștii nu veniseră să-l polueze și care, totuși, se afla destul de aproape de Melsburg pentru a-i permite să se bucure de toate avantajele vieții civilizate! Casa, construită de un celebru arhitect elvețian, era exact ceea ce și-ar fi putut visa. Mai mult solidă decât impozantă, totuși prevăzută cu tot confortul: încălzire cu păcură, dulapuri în perete spațioa­se, o bucătărie model, săli de baie moderne – demne de cele cu care se obișnuise în timpul lungii sale șederi în Statele Unite – și o imensă galerie pentru colecția de tablouri. După ce și-a băut sucul de portocale, Moray a scos un suspin de satisfacție, satisfacție susținută de euforia care-l stăpânea, lipsită de orice sentiment de prost augur. Cu ce să-și umple această zi? În timp ce începuse să se îmbrace, a trecut în revistă diverse posibilități. Să-i telefoneze doamnei von Altishofer pentru a-i propune o plimbare? Într-o asemenea dimineață minunată, ea sigur nu va ezita să iasă cu splendida sa haită de Weimarani... Dar nu, va avea plăcerea de a o întâlni la recepția de la Festival, la ora cinci, și era preferabil să nu abuzeze. Și atunci? Să meargă la Melsburg pentru o partidă de golf? Sau să ia vaporașul pentru a se alătura pescarilor aflați deja pe lac? În final, s-a decis să se ocupe de trandafiri, care, după ce au suferit de pe urma unui îngheț târziu, nu mai înfloriseră complet în acea vară. A coborât la parter și a ajuns pe terasa acoperită, unde, în apropierea chaise-longue-ului, a găsit corespondența și ziarele locale – ziarele englezești și Herald Tribune din Paris nu ajungeau decât după-amiază. În corespondență nu exista nimic care să-i poată tulbura existența și totuși parcă ezita înainte de a deschide fiecare plic. Era de-a dreptul curioasă persistența acestei frici ridicole... Arturo cânta în bucătărie: La donna e mobile Sempre un amabile La donna e mobile E sempre misero. Moray a surâs. Servitorul său avea o adevărată slăbiciune pentru opera italiană, dar era un băiat de viață foarte eficient și devotat; cât despre enorma lui nevastă, Elena, cu toate ca era plină de toane, se putea spune că este o bucătăreasă minunată. Chiar și cu servitorii David Moray avusese noroc... Dar era vorba pur și simplu doar despre șansă? s-a întrebat el cu blândețe, pășind cu orgoliu pe splendida peluză. În Connecticut, din cauza solului pietros, nu a reușit niciodată să aibă o peluză frumoasă... în orice caz, nimic comparabil cu această catifea elastică. Înconjurând aceasta minunăție, o cărare pavată conducea spre bazinul nuferilor, unde un crap auriu stătea nemișcat sub frunzele mari. Un fag roșcat umbrea bazinul și, dincolo de gradina japoneză, se înălța o colină stâncoasă, acoperită cu gutui, cu arțari pitici și cu o grămadă de plante sau arbuști ale căror denumiri latine sfidau memoria. În cealaltă parte a peluzei, liliac, călini și dafini ascundeau în spatele lor grădina de zarzavat. Apoi urmau livezile, încărcate cu roade, mere, pere, prune de Damasc, renglote... Într-o zi, Moray s-a amuzat să numere acolo șaptesprezece soiuri de arbori fructiferi, dar putea mărturisi ca a trișat puțin numărând și moșnenii, nucii și alunii aflați în partea de sus a pantei ce domina micul castel, transformat acum în casă de oaspeți. Dar cea mai frumoasă comoară botanică a sa era imensul, magnificul arbore al lui Iuda, care se ridica sus, sus, pe fundalul format din munți, lac și nori. Un exemplar cu adevărat splendid, al cărui vârf se ramifica cu noblețe și se acoperea primăvăra cu flori mari purpurii, care precedau înfrunzirea. Toți oaspeții lui admirau arborele și, atunci când Moray dădea un garden-party, îi făcea plăcere să-și etaleze știința în fața doamnelor, omițând să precizeze că ideile erau extrase din Enciclopedia engleză. „Da, spunea el, este un cercis siliquastrum, din familia leguminoase­lor... Frunzele au gust bun și, în Orient, sunt adesea consumate sub formă de salată. Știți, bineînțeles, că o tradiție populară ridicolă se leagă de acest arbore... În sfârșit, Arturo, bunul meu italian, care este extrem de superstițios, afirmă că acest copac poartă în el nenorocirea și se numește l'arbero dei dannati (aici surâdea, înainte de a traduce cu eleganță)... arborele sufletelor pierdute, arborele damnaților.” Parcurgând cărarea, Moray l-a descoperit pe Wilhem, grădinarul său, – care părea de șaptezeci de ani, dar avea cel puțin șaptezeci și nouă – lucrând în apropierea stratu­rilor cu castraveți. Wilhem avea figura sfântului Petru spre sfârșitul vieții sale și încăpățânarea unui sergent de cavalerie. Moray trebuia să dea dovada de mult tact, chiar și pentru a se declara de acord cu bătrânul, dar acesta era un om harnic și-și cunoștea admirabil meseria. Grădinarul avea un singur defect major, – chiar dacă și acest lucru își avea utilitatea lui – mania de a urina tot timpul pe grămada de compost. Aranjându-și șorțul verde și scoțându-și pălă­ria, Wilhem și-a salutat stăpânul cu un „Grüss Gott” impasibil. — Die Rosen, Herr Wilhem, a sugerat Moray cu diplomație. Wollen wir diese ansehen? Împreună au ajuns la terenul plantat cu trandafiri, unde, după ce bătrânul a avut o nouă criză de furie împotriva faimosului îngheț, au discutat despre diferite specii de plante și despre câte aveau nevoie din fiecare. După plecarea lui Wilhem, s-a produs o plăcută diversiune: Moray a văzut venind spre el, mergând cu toată graba și plini de importanță, pe cei doi copii ai paznicului de la debarcade­rul local, în vârstă de șapte și respectiv cinci ani. Suzy, cea mai mare, ținea în mână un plic galben, care anunța sosirea unui colet, în timp ce Hans, fratele ei, ducea un caiet și un creion, necesare obținerii semnăturii de primi­re. Amândoi surâdeau, așteptând înveseliți un întreg ritual stabilit de Moray. Acesta, după ce a luat cunoștință de sosirea celor două cutii cu Johannisberger 1955 expediate de la Frankfurt, s-a întors spre copii, dând din cap cu o severitate falsă: — Meritați o pedeapsă pentru că sunteți niște copii atât de buni. Puștii au izbucnit într-un râs cristalin, în timp ce el îi conducea spre arborele lor preferat, încărcat cu ren­glote. Moray a scuturat una dintre crengi, provocând o ploaie de fructe zemoase, iar copiii s-au repezit să le adune, cu țipete de bucurie. — Danke, danke vielmals, Herr Moray! Au plecat apoi cu buzunarele pline și Moray, consultându-și ceasul, s-a decis să facă o plimbare. Din garajul alăturat casei de oaspeți, a ales Jaguarul sport. Pentru un om de cincizeci și cinci de ani, care s-a retras în singurătate, după ce a dus o existență ridicol de solitară, o asemenea mașină putea fi judecată drept prea rapidă. Mai ales că existența celorlalte două, un Humber și un Rolls Silver Cloud – după toate aparențele avea o slăbiciune pentru mărcile englezești – dezvăluia un gust mai mult conservator. Dar Moray se simțea – și se părea că i se spusese adesea – mult mai tânăr decât era în realitate. Avea o siluetă zveltă, o dantură impecabilă și nici măcar un singur fir alb de păr. Când surâdea, avea un farmec extraordinar, spontan, aproape tineresc. Șoseaua străbătea pășunile, unde vaci brune, cu ochi blânzi, făceau să le sune clopotele atârnate de gât, unele dintre acestea datând de mai multe generații. Mai jos, în câmpii, a întâlnit bărbați și femei la lucru. Unii, oprindu-se din secerat, îl salutau cu mâna, el fiind recunoscut și iubit pentru dragostea purtată copiilor și pentru interesul manifestat față de toate evenimentele locale. Nunțile câmpenești, atât de obositoare din cauza corurilor specifice zonei, ceremoniile civile sau religioase, chiar și fanfara satului, toate îl amuzau și îl distrau pe Moray. Mașina a ajuns în cartierele de periferie, cu străzi foarte curate, cu case albe, la ale căror ferestre erau atârnate perdele verzi și se puteau distinge mușcate și petunii înflorite. Toate emanau o senzație de curățenie, eficientă, sentimentul că onestitatea, curtoazia și polite­țea determinau conduita locuitorilor. Cât de bine procedase atunci când a decis să se instaleze acolo, departe de vulgaritatea care caracteriză epoca, departe de prostituate, de hippies, de strip-tease, de rock and roll, de abstracțiile inserate în arta modernă, de toate ororile și obscenitățile unei lumi ajunse pe punctul de a înnebuni! Prietenilor americani, care au rămas uluiți când au luat cunoștință despre decizia sa – în special lui Holbrook, asociatul său de la Stamford, care ajunsese chiar să ridiculizeze regiunea și pe locuitorii săi – le-a explicat: „Nu a petrecut Wagner, în același canton, ani fructuoși, anii în care a compus «Maeștrii cântăreți» și, pentru a se amuza, un strălucitor marș pentru pompierii locali? Și Shelley, Keats sau Byron au întârziat mult timp pe acele meleaguri în drumurile lor romantice. Când l-a pictat Turner, Rousseau se plimba cu barca pe lac, ceea ce l-a făcut pe Ruskin să delireze de entuziasm.” De fapt nu se îngropase într-o tristă trândăvie. Avea cărțile, lucrurile frumoase cu care se înconjurase. Și apoi, dacă elvețienii nu erau prea... cum să spună?... prea inte­lectuali și nu prea stimulau spiritul, exista la Melsburg un cerc restrâns de expatriați, oameni absolut încântători – din care făcea parte și doamna von Altishofer – care îl acceptaseră ca pe unul de-al lor. În sfârșit, dacă asta nu ar fi ajuns, îi erau suficiente patruzeci de minute cu mașina pentru a ajunge la aeroportul din Zürich, de unde, în două ore, putea decola spre Paris, Milano sau Viena... pentru a studia detaliile „Punerii în mormânt” de Tițian, pentru a o asculta pe Maria Callas în „Tosca”, sau pentru a savura minunatul Schafsragout mit Weisskraut la Sacher...            Cu aceste gânduri, Moray a ajuns la supraveghetorul pepinierei din Lauerbach, unde a adăugat deliberat mai multe varietăți listei remise de către Wilhem, cu toate că știa perfect că alegerile lui vor muri misterios, în timp ce celelalte vor prospera! După ce a terminat cu trandafirii, constatând că era doar unsprezece, deci încă devreme, Moray s-a decis să revină la Melsburg pentru a mai face câteva cumpărături. Orașul i s-a părut lipsit de viață, pe sub castani prome­nada de pe marginea lacului fiind pe jumătate pustie. Moray prefera promenada în sezonul acesta, pentru că-i crea impresia că este doar a lui. Turnurile gemene ale catedralei păreau să dorească străpungerea cerului; în interiorul zidurilor de apărare, încă neluminate de proiectoare, Moray a regăsit patina depusă de vechimea zidurilor. Iar podul peste Mels, debarasat de turiștii gata să-l fotografieze, își relua în posesie veritabilul său aspect. Moray a parcat mașina în piață, în apropierea fântânii și, fără a se mai îngriji să încuie portierele, s-a pierdut de-a lungul străzilor. Prima vizită a făcut-o la comer­ciantul de tutun, de la care a cumpărat o cutie cu două sute de țigări Sobranie; apoi a trecut pe la farmacist, pentru o sticlă de Eau de Quinine de Pinaud, pe care o folosea pentru păr. Pe strada vecină își avea prăvălia Maier, cofetarul reputat, cu care Moray a schimbat câteva cuvinte, înainte de a expedia o cutie mare cu ciocolată copiilor lui Holbrook, în Connecticut. La Stamford, ei nu ar fi putut găsi nicio­dată ciocolată de o asemenea calitate! Apoi, cum întotdeauna i-au plăcut dulciurile, și-a oferit singur o livră de castane glasate. Era cu adevărat o plăcere să faci cumpă­rături într-o țară unde ești primit peste tot doar cu su­râsuri și amabilități. S-a scuturat de gânduri când a ajuns în piața orașului, acolo unde îl purtase subconștientul. Constatând unde se afla, nu și-a putut reține un surâs, încercând în același timp și un ușor sentiment de culpabilitate. În fața lui se ridica Galeria Leuschner. A ezitat, dându-și seama că era pe punctul de a ceda tentației, dar nu a putut rezista dorinței de a revedea pastelul lui Vuillard. Leuschner era la biroul său și tocmai examina câteva desene în peniță. Era un omuleț durduliu, surâzător, care purta o haină și un pantalon de catifea raiată. L-a primit pe Moray cu un respect cordial, dar și cu un aer detașat, ca și când nu ar fi bănuit că acea vizită ar fi putut avea un caracter comercial. Au vorbit despre ploaie și despre timp frumos, apoi, odată acest important subiect epuizat, Leuschner a schițat un gest în direcția desenelor în peniță: — Sunt cu adevărat foarte frumoase. Și nici nu-s prea scumpe. Kandinsky este încă subestimat. Kandinsky nu-l interesa absolut deloc pe Moray, iar vân­zătorul știa asta, totuși au petrecut aproape un sfert de oră examinând desenele și discutând despre meritele lor. Apoi, luându-și pălăria, Moray a spus neglijent: — Și micul Vuillard pe care mi l-ați arătat săptămâna trecută? Presupun că-l mai aveți încă... — Da, dar, fără îndoială, nu pentru mult timp. Se intere­sează insistent un colecționar american de el. — Bravo! a glumit Moray. Nu am rămas eu singurul american la Melsburg. — Cel despre care vorbesc este din Philadelphia... Este achizitor al Muzeului de Artă. Vreți să vă arăt telegrama lui? Cu toate că intrase în panică, Moray a continuat să surâdă, dând încet din cap: — Pretindeți în continuare acel preț exorbitant? Totuși, nu este decât un pastel... — În pastel Vuillard s-a exprimat cel mai bine, a replicat Leuschner cu multă siguranță. Și vă garantez că acest pastel își merită pe deplin prețul. Gândiți-vă, domnu­le, zilele trecute, la Londra, câteva tușe ale lui Renoir, o jumătate de duzină de fragi jalnice – pânză de care cu siguranță maestrului i-a fost rușine în forul său interior – s-au vândut cu douăzeci de mii de lire! Iar eu vă ofer această bijuterie, demnă din toate punctele de vedere de frumoasa dumneavoastră colecție, pentru doar nouăsprezece mii de dolari! Și nu ignorați faptul că operele impresioniștilor de valoare au devenit extrem de rare. Nu încerc deloc să vă influențez, pastelul este aproape vândut; dar, dacă îl veți cumpăra, puteți fi sigur că nu veți regreta niciodată. A urmat o tăcere și, pentru prima oară, au privit amândoi pastelul care era agățat singur pe un perete. Moray îl cunoștea bine. Era cu adevărat un lucru rafinat, un interior plin de lumină și culoare, roz, gri și verde. Subiectul era exact pe gustul său: doamna Melo și fetița ei, în salonul actriței. Setea de a poseda i-a pus un nod în gât. Îi plăcea acel pastel, îi plăcea enorm! Îl va agăța pe perete, ca o pereche potrivită pentru tabloul semnat de Sisley. Prețul era exorbitant, bineînțeles, dar Moray își putea permite, pentru că era bogat, cu mult mai bogat chiar decât presupunea bunul Leuschner. Acesta, evident, nu avea acces la micul carnețel negru închis în seif și la fascinantele rânduri de cifre înșirate în acest carnețel. Și de ce, după toți acești ani de muncă sterilă și disensiuni conjugale, și-ar mai ține în frâu fanteziile? Beneficiul pe care-l realizase în ultimul timp la Royal Dutch nu și-ar fi putut găsi o investiție mai bună. A semnat cecul, a strâns mâna lui Leuschner și a plecat triumfător cu pastelul sub braț. Întorcându-se la vila sa, a mai avut timp doar pentru a agăța tabloul pe perete înainte ca Arturo să anunțe dejunul. Perfect... absolut perfect! s-a entuziasmat el, făcând un pas înapoi pentru a judeca mai bine efectul. Și spera ca Frida von Altishofer să-i împărtășească admirația. CAPITOLUL II   El o invitase pentru ora cinci și, estimând că această politețe nu trebuie să fie doar apanajul regilor, ea a sosit cu punctualitate. Nu cu micul Dauphine, ca de obicei, ci pe jos. Marea cazarmă în care locuia, castelul Seeburg, se afla la doi kilometri de vilă, pe cealaltă parte a lacului. Chiar în momentul în care a intrat în salon și el i-a luat mâinile în mâinile lui, Moray i-a reproșat că a venit cu barca, apoi pe jos... După amiaza era înăbușitoare, iar poteca abrup­tă... Ar fi putut să-l trimită pe Arturo să o întâmpine... — Mica traversare nu mi-a displăcut chiar deloc, l-a asigurat ea surâzând. Și cum ai avut amabilitatea de a-mi propune să mă duci cu mașina la Festival, m-am gândit că ar fi mai bine dacă aș lăsa mașina mea acasă. Vorbea foarte cursiv engleza, doar accentuând puțin cam prea mult anumite silabe, ceea ce nu făcea decât să-i spo­rească farmecul. — Ei bine, atunci să ne luăm ceaiul, a spus el sunând. Am cerut să ne fie servit aici, pentru că la Festival nu ne vor oferi decât vermut botezat! — Te gândești la orice amănunt. S-a așezat grațioasă, scoțându-și mănușile; unghiile degetelor ei puternice și suple erau taiate îngrijit, dar nu erau acoperite cu ojă. Sper că nu te vei plictisi prea tare la Kunsthaus. Arturo a intrat pe neașteptate, împingând o măsuță rulantă și, în timp ce servea ceaiul cu mișcări care semanau cu niște genoflexiuni, Moray își studia invitata. În tinerețe părea să fi fost extrem de frumoasă. Avea o figură perfectă. Chiar și acum, la patruzeci și cinci sau șase de ani... poate patruzeci și șapte, ea continua să rămână o femeie extrem de atrăgătoare, cu o siluetă zveltă, datorată vieții în aer curat. Ceea ce avea însă absolut ieșit din comun erau ochii, de un verde sălbatic, pigmentați cu negru. „Sunt ochi de pisică”, i-a spus ea surâzând, într-o zi când i-a făcut un compliment, „dar îmi folosesc ghearele... foarte rar.” Moray s-a gândit cu simpatie că ea trecuse prin multe încercări în viață și de aceea a evitat să mai abordeze acest subiect. Fiindu-i destul de greu să o scoată la capăt, ea avea destul de puține toalete, dar toate erau de cel mai bun gust și erau purtate cu multă distincție. Când mergeau împreună la plimbare, era de obicei îmbrăcată cu un taior vechi, brun-roșcat, cu o pălărie Bersaglieri pusa ștrengă­rește pe o ureche, cu ciorapi albi tricotați și cu pantofi solizi de sport. Dar, în acea zi, nu purta nimic pe cap și era îmbrăcată cu o rochie arămie, simplă, dar foarte bine croită, cu pantofi și mănuși asortate. Distincția și educația excelentă se întrevedeau din cele mai mici gesturi; Moray nu se putea îndoi că era o femeie cultivată, din cea mai aleasă societate. — Ceaiul care se poate bea la tine este întotdeauna minunat! — Provine de la Twining... un amestec comandat special pentru apa de aici, apă destul de dură. Ea a înclinat încet capul: — Trebuie să fie extrem de plăcut să-ți poți satisface chiar toate fanteziile. În timp ce-și savurau ceaiul, s-a instalat tăcerea, apoi, dintr-o dată, ea a exclamat: — Oh!... L-ai cumpărat! Descoperise în sfârșit tabloul lui Vuillard și s-a ridi­cat nerăbdătoare – păstrând totuși cu distincție în mână ceașca și farfurioara de ceai – pentru a-l admira. — Este încântător... încântător... Și mult mai bine pus în valoare aici decât la Galerie... Dumnezeule, cât de mult îmi place acest copil așezat pe micul taburet! Sper însă că Leuschner nu te-a jupuit prea tare. Moray i s-a alăturat și, în liniște, au împărtășit aceeași admirație. Ea a avut bunul simț de a nu se pierde în laude excesive, dar, întorcându-se din fața tabloului și privind împrejurul ei mobilierul stil secolul XVIII, griul delicat al covorului și fotoliile Ludovic XVI tapisate, tabloul pictat de Gauguin înfățișând Pont-Aven, semnat și datat, agățat deasupra statuetelor T'ang care decorau marmura șemineului și, pe peretele opus, minunatul nud semnat de Degas, un Utrillo din perioada debutului, peisajul lui Sisley, un Bonnard, un Mary Cassat delicat, matern, la care se adăuga peisajul lui Vuillard, a mumurat: — Ador încăperea asta, unde se poate trăi în cultul lucrurilor frumoase. Și asta pare a fi și mai minunat atunci când toate le-ai câștigat prin propria muncă... — Cred că le-am meritat, a spus el cu modestie. Când eram tânăr, în Scoția, nu aveam aproape nimic. Adevărul este că eram chiar extrem de sărac. Nici nu a pronunțat bine aceste cuvinte că le-a și regre­tat. Fusese o greșeală din partea lui. Nu i se recomandase de atâtea ori să nu mai privească niciodată în urmă, ci numai viitorul? — După câte știu, până la război, s-a grăbit el să reia, ai trăit tot timpul... în îndestulare... — Da, am avut lucruri de preț, frumoase. S-a lăsat din nou tăcerea. Rezerva, prost mascată de un zâmbet, cu care a răspuns Frida dovedea capacitatea ei de a face față vicisitudinilor vieții. Era văduva baronului von Altishofer, descendent al unei vechi familii evreiești, care, în timpul secolului trecut, adunase o avere imensă cu plantațiile de tutun și poseda proprietăți splendide atât în Bavaria cât și în Slovacia. Baronul fusese omorât chiar la începutul războiului și, cu toate că ea nu era evreică, Frida a petrecut trei ani într-un lagăr de concentrare, la Lensbach. Imediat după ce a avut șansa de a fi eliberată, s-a refugiat în Elveția. Nu-i mai rămăsese decât această casă de pe malul lacului Seeburg și, pentru ca nu mai avea niciun ban, a început să crească câini de o rasă foarte căutată și puțin răspândită, Weimarenes; nici nu se gândea să se coboare până la condiția joasă de a ține o pensiune, dar avea mulți prieteni care veneau în calitate de invitați-plătitori pentru a se bucura de câteva zile petrecute la castel și în grădina imensă care-l înconjura. În acest fel s-a format în jurul castelului Seeburg un grup foarte restrâns, simandicos, în centrul căruia se învârtea Frida. Ar fi fost extrem de amuzantă restaurarea acelui vechi imobil, de a-l decora cu mobile de epocă, de a aranja armonios grădina lăsată în paragină, unde statuile erau inundate de vegetație... Sugerase vreodată Frida un asemenea lucru? Nu, bineînțeles că nu... Ideea îi venise dintr-o dată lui Moray, care, simțindu-se brusc stingherit, și-a consul­tat cu un gest rapid ceasul spunând: — Dacă ești gata, cred ca putem pleca. Decisese să ajungă la acea recepție cu cea mai mare pompă. Arturo își îmbrăcase cea mai frumoasă livrea de șofer și s-a instalat la volanul Rolls-ului. Cum în Melsburg nu mai exista o mașină de aceeași marcă, Rolls-ul producea întotdeauna senzație. Așezându-se aproape de Frida, mâneca lui Moray atingea ușor mâna ei pe rezemătoarea capitonată, ceea ce l-a făcut să se simtă dintr-o dată foarte bine dispus. Cu toate că mariajul său a fost un eșec monumental, de la retragerea din afaceri se gândea serios... – pentru a prelua o expresie vulgară a lui Wilenski – să mai încerce o lovitură. De optsprezece luni de când era vecin cu Frida von Altishofer, prietenia lor nu a încetat să se dezvolte astfel încât să-i conducă spre luarea în considerare a unei legături mult mai intime. Cu toate acestea, viziuni mult mai tinerești și mai tandre ocupau mintea lui Moray. Frida se apropia de cinci­zeci de ani și, fără îndoială, în pat, nu ar mai fi fost atât de apetisantă pe cât și-ar fi dorit el. Chiar dacă, sportivă și plină de vitalitate, această femeie, care căpătase obiceiul de a-și ascunde sentimentele, s-ar fi putut dovedi a fi extrem de pasionată. Studiile medicale ale lui David îl învățaseră că un asemenea caz se întâlnește foarte des printre femeile trecute peste criza menopauzei. Și, în afară de asta, ea ar realiza o căsătorie dintre cele mai aristocratice... Au ajuns deja în oraș. După ce a înconjurat gradina publică cu imensa ei fântână ornamentală, mașina s-a oprit. Într-o clipă, Arturo a sărit pe trotuar și, cu șapca în mână, a deschis portiera. — Am câțiva prieteni diplomați care au venit probabil de la Berna cu această ocazie, a spus doamna von Altishofer, în timp ce strabatea, însoțită de Moray, peronul de la Kunsthaus. Dacă nu ar exista riscul de a te plictisi, ți-aș face cunoștință cu ei. Moray s-a arătat încântat de această propunere. Cu toate că nu era snob, – oh, Dumnezeule, nu – îi plăcea să frecven­teze oameni cunoscuți. — Ești încântătoare, Frida, a murmurat el, gratificând-o cu o privire intensă. CAPITOLUL III   Recepția își atinsese apogeul. Imensul hol se umpluse de zgomotul conversațiilor. Cea mai mare parte a notabilită­ților cantonului se găseau acolo, la un loc cu mulți dintre castelanii din împrejurimi și cu artiștii care evoluaseră în timpul ultimei săptămâni a Festivalului. Din nefericire, Festivalul nu atrăsese și ceva nou, pentru că nu dispunea nici pe departe de resurse financiare comparabile cu cele ale festivalurilor din Montreux sau Locamo. Melsburg, cu toate că dorea să vadă și figuri noi, era obligat, din cauza mijloacelor materiale modeste, să facă apel aproape întot­deauna la aceiași concurenți. Prin fumul de țigară, Moray a recunoscut silueta decrepită a lui Flackmeister, care nu mai pășea pe podium decât împleticindu-se și al cărui costum se cam tocise pe la manșete... Ceva mai încolo era Tuberose, violoncelistul înalt și slab, ai cărui genunchi resimțeau numeroșii ani petrecuți cântând la instrumentul său; el se întreținea cu Amy Rivers Fox-Finden, o contraalto cu un piept opulent. Cu toate acestea, a reflectat vesel Moray în timp ce-și croia drum împreună cu însoțitoarea sa printre grupurile compacte, concertele cântăreței se terminau întot­deauna în entuziasmul ascultătorilor și cu aplauze prelun­gite. Le-a fost servită o băutură nedefinită, în care minuscule bucăți de gheață erau pe punctul de a se dizolva complet. Frida nu s-a atins de paharul său și i-a aruncat lui Moray o privire veselă care semnifica clar: „Câtă dreptate ai avut! Mă bucur că am băut acel ceai delicios... doar în compania ta!” Apoi i-a atins ușor cotul și l-a călăuzit spre cealaltă parte a încăperii, unde l-a prezentat întâi ambasadorului Germaniei, apoi celui al Austriei și el nu a putut să nu remarce cu cât respect afectuos au primit-o aceste personaje înalte pe însoțitoarea sa. Cum își continuau drumul, Moray s-a auzit strigat cu exuberanță de un tip cu aspect brita­nic, îmbrăcat cu un sacou cu nasturi auriți, cu un pantalon întins la genunchi și ai cărui panfofi de antilopă aveau tălpi turnate. — Hello! Îmi face o deosebită plăcere să te revăd, bătrâne! a strigat în gura mare pe deasupra mai multor capete. Nu văd nicio posibilitate de a mă apropia acum... Dar îți voi da un telefon! Moray nu i-a răspuns decât printr-un vag semn din cap. Nu-l avea deloc la inimă pe Stench, corespondentul unui ziar londonez, The Daily Echo. Dar ziaristul redacta și „pe lângă”, pentru ziarul local, Tageblatt, o cronică hepdomanară plină de aluzii perfide, în care Moray se simțise de mai multe ori vizat. Au ajuns în sfârșit în cealaltă extremitate a holului, aproape de fereastra imensă, unde se găsea reunit micul grup format din intimii lor. Erau acolo, printre alții, doamna Ludin, de la hotelul Europa, cu plăpândul său soț și doctorul Alpenstuck care, fiind un reputat yodeller în tinerețe, nu lipsea niciodată de la Festival. La o masă vecină, în apropierea urâtelor surori Courtet, Gallie, bătrâna prințesă rusă Galliatine, fura toți biscuiții care se găseau în raza de acțiune a mâinii ei. Complet surdă, i se întâmpla foarte rar să spună vreun cuvânt, dar se ducea peste tot unde se dădea de mâncare, făcând, cu abilitate, să dispară hrana rece în imensa ei poșetă de piele plesnită, poșetă de care nu se despărțea niciodată și care conținea hârtii ce-i dovedeau înrudirea cu celebra prințesă Youssoupov, cea căsătorită cu un nepot al țarului. Era, sub vechea sa capă de zibelină, o mică creatură palidă și ștearsă, poate nu prea prezentabilă, totuși o prințesă autentică. Exact contrariul putea fi ilustrat de femeia care monopoliza atenția micului grup, Leonora Schultz-Spengler și, cum tocmai se apropiau de ea, doamna von Altishofer i-a murmurat malițios lui David: — Vom asculta „ultima trăsnaie” a Leonorei! Povestitoarea s-a întrerupt repede din istorioara sa, pentru a-i gratifica cu un surâs sclipitor. Era o brunetă scundă, plină de nerv, originară din Tessin, unde privirea ei atrăgătoare și dinții frumoși reușiseră să seducă, cu câțiva ani în urmă, pe Herman Schulte, cel mai mare expor­tator elvețian de brânzeturi, om gras și alb la față, care semăna perfect cu produsele pe care le exporta. Leonora era însă foarte populară, chiar și numai pentru splendidele și amuzantele recepții pe care le dădea în casa lor de pe colină, unde se serveau borș, supă de pepene galben, gulaș, caviar, rață în aspic, blinzes cu brânză, trufe cu porto și alte mâncăruri exotice, înainte de a-i antrena pe invitații săi în jocurile foarte caraghioase pe care le improviza. Vorbind franțuzește, Leonora povestea cu aplomb o călăto­rie pe care tocmai o făcuse împreună cu soțul ei. Moray asculta distrat, dar la un moment dat anumite cuvinte l-au frapat, forțându-i atenția. Tânara femeie tocmai descria un colț din Scoția, care i s-a părut ciudat de familiar lui Moray. Nu era posibil... Putea să se înșele... Și totuși își simțea prima convingere afirmându-și valabilitatea pe măsură ce Leonora își continua povestirea. Vorbea acum despre șoseaua care urca de la estuar, despre vârfurile muntelui, între pereții căruia râul se precipita spre golf. Dintr-o dată, Moray s-a cutremurat și bătăile inimii i s-au accele­rat. Dumnezeule! Și-ar fi imaginat vreodată că aceste amintiri ar fi putut apare așa, neprevăzut? Pentru că Leonora tocmai numea muntele, râul, golful, provocând de fiecare data un șoc dureros celui care o asculta cu teamă. — Și cum se ajunge în acest colț uitat de lume? s-a interesat cineva. — Am luat un tren cum nu mi-aș fi imaginat că ar mai exista... O linie cu ecartament strâmt, pe unde nu trec decât trei trenuri pe zi... și am coborât într-o gară mică, absolut adorabilă, care poartă de altfel un nume încân­tător. ... Și dacă, după cel al gării, Leonora nu a pronunțat și celălalt nume, asta nu l-a scutit de Moray să-l simtă rezonându-i în minte și, murmurând o scuză, s-a îndepărtat brusc pentru a-l descoperi dintr-o dată pe Stench în apropierea lui: — Doar nu pleci, bătrâne? Sau este vorba despre faptul că nu mai poți îndura mult timp acest soi de umbre? Îndepărtându-se cu un gest vag, Moray a ajuns în foaier, unde un curent de aer proaspăt l-a mai înviorat, permițându-i să-și mai pună puțină ordine în gândurile răvășite. Nu putea să plece așa, abandonând-o pe doamna von Altishofer... S-a dus să o aștepte într-un colț unde era mai puțină lume... în apropierea ușii... sperând că ea nu va întârzia prea mult... În timp ce se îndrepta spre acel loc retras, Frida l-a ajuns din urmă: — Nu te simți bine, dragul meu prieten? s-a interesat ea cu solicitudine. Te-am văzut cum te-ai albit la față dintr-o dată și cum imediat te-ai îndepărtat... — Da, am simțit un fel de amețeală, a spus el cu un surâs forțat. Acolo este teribil de cald... — Atunci ne vom întoarce imediat. Moray nici măcar nu a încercat să protesteze. Afară, Arturo se întreținea cu un grup de șoferi. Când mașina a demarat, doamna von Altishofer a vrut să se îndrepte direct spre vilă, dar, nu atât din politețe cât pentru că simțea nevoia stringentă de a fi singur, el a insistat să treacă întâi pe la Seeburg pentru a o lăsa pe ea. Când au ajuns la castel, ea i-a propus să intre pentru a bea ceva, dar a refuzat-o, spunându-i că în primul rând simte nevoia de odihnă. — Atunci ai grijă de tine! Îți voi telefona mâine pentru a afla vești. Întorcându-se la vilă, s-a întins timp de o oră pe pat, încercând să-și pună ordine în gânduri. Nu trebuia să lase o simplă coincidență, câteva cuvinte surprinse întâmplător să bulverseze atmosfera de serenitate pe care reușise să o creeze în jurul lui. Dar știa foarte bine că toate aceste amintiri mocneau de ani întregi în el, că lupta fără încetare pentru a le păstra ascunse în adâncul subcon­știentului său... La cină nu a mâncat decât foarte puțin și starea sa i-a deprimat și pe servitori, a afectat întreaga casă. După masă, a trecut în salon și s-a oprit în fața ușii deschise de la terasă. Vedea că vine o furtună, una dintre acele furtuni violente și scurte pe care de obicei le contempla cu plăcere după ce striga la Arturo să pună pe pick-up un disc cu muzica lui Berlioz. Dar în acea seară privea cu ochi triști norii sumbri care treceau pe deasupra Reisberg-ului. Aerul părea imobil și tăcerea domnea asupra peisajului scăldat într-o lumină roșiatică. Apoi parcă a trecut un suspin... frunzele au fremătat, iar suprafața lacului s-a ondulat. Încet, cerul s-a opacizat, ascunzând muntele și, brusc, un fulger albăstrui a tâșnit dintre nori, urmat imediat de o detunătură asurzitoare. Atunci vântul și-a luat elan, îndoind copacii, împrăștiind frunzele; lacul spumega, se agita ca un animal înnebunit, aruncând valuri de asalt împotriva micului debarcader, unde fusese înălțat drapelul galben. Fulgerele se succedau acum fără încetare, iar tunetul se reproducea în interminabile ecouri în munții invizibili. Apoi au început să cadă stropi uriași de ploaie, rari. Nu era o ploaie calmă, ci una mușcătoare, furioasă, șuierătoare, săgeți de apă lovind pământul ca pentru a anunța apropiatul potop. Brusc, Moray s-a întors de la fereastră și a urcat în camera sa, mai agitat ca oricând. Din dulapiorul din baie a luat un flacon de fenobarbital, medicament pe care credea că nu-l va mai folosi niciodată. A înghițit patru pastile, cu riscul că nu va reuși totuși să adoarmă. După ce s-a dezbrăcat, s-a băgat în pat și a închis ochii. Afară ploaia continua să măture terasa, iar valurile asaltau țărmurile, dar el nu auzea decât un nume care îi răsuna fără încetare în urechi... Mary... Mary Douglas... Mary... Douglas... acel nume care îl readucea la Craigdoran în epoca tinereții lui.

PARTEA ÎNTÂI     I   Spre sfârşitul unei după-amieze de octombrie a anului 1924, un tânăr îmbrăcat în haine cam ponosite căta cu o privire fixă, prin fereastra unui compartiment de clasa a treia a trenului aproape gol care, pornit din Swansea, urca opintindu-se din greu panta văii Penowell. Manson călătorise toată ziua, venind dinspre nord, schimbase trenul la Carlisle şi Shrewsbury, totuşi era foarte agitat în această ultimă parte a plictisitorului drum care ducea către sudul Ţării Galilor. Căci la capătul drumului, în acest ţinut straniu şi mutilat, îl aştepta postul lui – primul din cariera sa medicală. Afară se stârni o ploaie cumplită, care acoperi asemenea unui oblon munţii ce se înălţau de amândouă părţile căii ferate cu un singur terasament. Piscurile lor se pierdeau în necuprinsul cenuşiu al cerului, dar povârnişurile ciopârţite de puţurile minelor coborau negre şi posomorâte, întinate de mormane mari de zgură peste care câteva oi murdare rătăceau de colo-colo, în speranţa deşartă că vor găsi ceva de păscut. Cât vedeai cu ochii, niciun tufiş, nicio urmă da vegetaţie. În umbra crescândă a serii, copacii păreau nişte stafii pitice şi descărnate. La o cotitură a căii ferate, fulgeră pe neaşteptate strălucirea roşie a unei turnătorii, luminând un grup de muncitori, ale căror busturi goale se încordau, în timp ce braţele se ridicau pentru a lovi. Deşi această scenă se pierdu repede în spatele siluetei neprecis conturate a suprastructurii unei mine, ea lăsa în urmă o impresie de forţă vie şi intensă. Manson trase adânc aer în piept: simţea crescând în el drept răspuns o energie nestăvilită, o bruscă şi covârşitoare voie bună, ţâşnită din speranţele şi făgăduielile viitorului. Se lăsase întunericul, subliniind şi mai mult ciudăţenia şi nefirescul împrejurimilor, atunci când, o jumătate de oră mai târziu locomotiva intră gâfâind în Blaenelly, orăşel aşezat la extremitatea văii şi la capătul căii ferate: în sfârşit ajunsese. Apucându-şi valiza, Manson sări din tren şi străbătu repede peronul, căutând cu lăcomie un semn de bun venit. La ieşirea din gară, dedesubtul unei lămpi zgâlţâite de vânt, aştepta un bătrânel cu chipul gălbejit, în cap cu o pălărie colţuroasă şi îmbrăcat într-un impermeabil care îi ajungea până la călcâie. El îl cercetă pe Manson cu ochi de icteric, apoi se hotărî, oarecum în silă, să vorbească: — Dumneata eşti noul asistent al doctorului Page? — Da. Manson. Andrew Manson, aşa mă cheamă! — Hm! pe mine Thomas. Lumea îmi zice de obicei moş Thomas, naiba s-o ia! Am brişcă aici. Urcă în ea… sau poate vrei mai bine să înoţi? Manson îşi aruncă sus valiza şi se căţăra în brişca hodorogită, în spatele unui cal negru, înalt şi ciolănos. Thomas îl urmă şi, luând hăţurile în mână îi strigă calului: — Diiii, Taffy! Porniră prin oraş. Cu toate că Andrew se străduia din răsputeri să-i ghicească aspectul, nu izbutea să întrevadă, sub ploaia biciuitoare, decât o îngrămădire confuză de case scunde şi cenuşii la poalele munţilor înalţi şi veşnic prezenţi. Timp de câteva minute, bătrânul vizitiu, fără să scoată o vorbă, îi aruncă necontenit lui Andrew priviri pesimiste pe sub borurile pălăriei sale, care şiroia de apă. Nu avea de loc aerul birjarului fercheş al unui doctor căruia îi merge bine, ci, dimpotrivă, era cocârjat şi şleampăt, răspândind în juru-i un miros aparte şi puternic de untură râncedă. În cele din urmă, el întrebă: — Acu’ ţi-ai luat patalamaua, aşa-i? Andrew dădu afirmativ din cap. — Puteam să jur. – Moş Thomas scuipă: succesul îl făcu mai comunicativ, deşi rămase la fel de grav. – Ultimul asistent a şters-o acu’ zece zile. De obicei nu prea fac ei mulţi purici aici. — De ce? întrebă Manson, zâmbind în ciuda nervozităţii sale. — Mai întâi, că munca e prea grea – socot eu. — Şi al doilea? — Las-că ai să vezi dumneata! Peste o clipă, asemenea unui ghid care ar prezenta o frumoasă catedrală, Thomas înălţă biciul şi arătă spre capătul unui rând de case: printr-o uşiţă luminată, ţâşnea un nor de aburi. — Vezi aia? Acolo e femeia mea. Ţinem o prăvălie unde vindem cartofi prăjiţi. Gătim de două ori pe săptămână. Avem şi peşte. – Un gând tainic şi şugubăţ făcu să-i tresară buza de sus pe care o avea deosebit de lungă. – Cred că n-o să treacă mult şi o să-ţi prindă bine, să ştii asta. În acel loc se termina strada principală şi, apucând-o pe o scurtă uliţă laterală, plină de hârtoape, străbătură un maidan şi intrară pe aleea îngustă a unei case, despărţită de vecinele sale prin trei molifţi de Chili. De gard era agăţată o placă cu numele Bryngower. — Am ajuns, spuse Thomas, oprind calul. Andrew coborî. În clipa următoare, în timp ce se pregătea încă pentru încercarea pe care o reprezenta pentru el intrarea în această casă, uşa se deschise brusc şi se trezi într-un hol luminat. O femeie scundă, rotofeie şi surâzătoare, de vreo patruzeci de ani, cu obrajii lucitori, cu ochii vii şi îndrăzneţi, îl întâmpină cu multă căldură. — Aşadar, iată-l şi pe doctorul Manson. Intră, dragul meu, intră. Eu sunt doamna Page, soţia doctorului. Sper că nu te-a istovit prea rău călătoria? Ce bucuroasă sunt că te văd. Mai-mai să-mi ies din minţi de când ne-a lăsat individul ăla pe care l-am avut aici ca asistent înainte. Să-l fi văzut numai! În viaţa mea n-am mai avut de-a face cu un risipitor ca ăsta, ţi-o jur. Ei, dar nu face nimic! Bine că ai sosit. Vino, am să-ţi arăt chiar eu odaia dumitale. Camera lui Andrew era la etaj: mică, cu un pat de bronz, cu o comodă galbenă şi lustruită şi o masă de trestie pe care se aflau un lighean şi o cană. Uitându-se jur împrejur, în timp ce ochii doamnei Page, asemenea unor nasturi negri, îl priveau scormonitori, Manson spuse cu o politeţă forţată: — Pare să fie o odaie foarte confortabilă, doamnă Page. — Şi încă cum! Zâmbind, ea îl bătu matern pe umăr. O să te simţi aici ca în sânul lui Avram, dra-a-gul meu. Poartă-te frumos cu mine şi o să mă port şi eu frumos cu dumneata. Mai bine nici că se poate, nu-i aşa? Acum, să nu mai pierdem nicio clipă şi hai să te prezint doctorului. Se opri, scrutându-l mereu cu privirea şi adăugă cu un ton pe care-l voia degajat: Nu ştiu dacă am pomenit despre asta în scrisoare, dar de fapt… doctorul n-a prea fost în apele lui în ultima vreme. Andrew se uită la ea surprins. — O, nu-i cine ştie ce, continuă ea repede, înainte ca dânsul să poată rosti o vorbă. Stă în pat de câteva săptămâni. Dar se face el bine curând, fii pe pace. Intrigat, Andrew o urmă până la capătul coridorului, unde, deschizând o uşă, doamna Page exclamă cu vioiciune: — Iată-l pe doctorul Manson, Edward… noul nostru asistent. A venit să-ţi spună bună seara. Când Andrew păşi în cameră, un dormitor lung, cu mobilă mirosind a mucegai, cu perdelele de catifea bine trase şi un foc sărac mocnind în cămin, Edward Page se răsuci încet în pat. După cât se părea, făcea mişcarea asta cu preţul unui efort uriaş. Era un om înalt, osos, de vreo şaizeci de ani, cu trăsăturile aspru croite şi cu ochii limpezi, dar obosiţi. Pe întreaga-i fizionomie era întipărită suferinţa şi un fel de răbdare ostenită. Şi Andrew mai desluşi ceva. Lumina lămpii cu gaz, care cădea de-a curmezişul pernei, dezvăluia o jumătate din faţa lui, cu totul lipsită de expresie şi galbenă ca ceara. Jumătatea stângă a corpului său era de asemenea paralizată şi mâna stângă, care zăcea pe o cuvertură făcută din petice de toate culorile cusute laolaltă, era contractată, formând un ciot lucitor. Observând aceste semne ale unei apoplexii violente şi vechi, Andrew se simţi cuprins de spaimă. Câtva timp domni în cameră o tăcere stânjenită. — Sper că te vei simţi bine aici, rosti în cele din urmă doctorul Page, vorbind încet şi greu şi stâlcind puţin cuvintele. Sper că munca nu ţi se va părea din cale-afară de grea. Eşti foarte tânăr. — Am douăzeci şi patru de ani, domnule doctor, răspunse Andrew, oarecum stingherit. E primul post pe care-l ocup, ştiu asta, dar munca nu mă sperie. — Vezi, spuse doamna Page radioasă. Nu ţi-am zis eu, Edward, că o să nimerim bine cu următorul? Chipul lui Page păru deodată şi mai imobil. Îl privi pe Andrew, apoi, pierzând orice interes, spuse cu o voce obosită: — Sper că ai să rămâi. — Doamne sfinte, strigă doamna Page, ce-ţi veni să spui una ca asta!? Se întoarse spre Andrew surâzind, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze: Vorbeşte aşa pentru că e cam abătut astăzi. Dar se pune el curând pe picioare şi se apucă de treabă. Nu-i aşa, puişor? Şi aplecându-se deasupra lui, îl sărută cu drag. Aşa. O să-ţi trimit mâncarea cu Annie, imediat după ce isprăvim noi cina. Page nu răspunse. Privirea-i împietrită şi aspectul feţei sale pe jumătate paralizată făceau ca gura lui să pară strâmbă. Mâna-i sănătoasă se întinse spre cartea care se găsea pe măsuţa de lângă pat. Andrew citi titlul: Păsările sălbatice din Europa. Încă înainte ca bolnavul să înceapă să citească, Manson îşi dădu seama că nu mai avea ce căuta în camera lui. În timp ce cobora spre sufragerie, Andrew simţea că i se învârteşte capul. Solicitase postul de asistent, răspunzând la un anunţ inserat în revista medicală The Lancet[1]. Totuşi, în corespondenţa dusă cu doamna Page şi care îl făcuse să ia postul, nu fusese vorba câtuşi de puţin de boala doctorului Page. Dar acesta era bolnav, nu mai încăpea nicio îndoială asupra gravităţii hemoragiei cerebrale, care îl paralizase. Vor trece luni de zile până să-şi poată relua munca… dacă şi-o va mai relua vreodată. Andrew făcu un efort să gonească gândurile negre. Era tânăr, viguros şi nu-i părea rău de munca suplimentară care i-ar reveni de pe urma bolii lui Page. Ba chiar, în entuziasmul său, tânjea după cât mai multe consultaţii. — Ai noroc, dra-a-gul meu, spuse cu însufleţire doamna Page, dând buzna în sufragerie. Poţi să te aşezi numaidecât la masă, astă-seară nu mai trebuie să mergi la dispensar. Dai Jenkins a avut el grijă de asta. — Dai Jenkins? — Felcerul nostru, rosti nepăsătoare doamna Page. Un omuleţ foarte priceput şi plin de bunăvoinţă. Unii îi spun chiar „doctor Jenkins”, deşi, bineînţeles, nici pe departe nu poate fi asemuit cu doctorul Page. Ultimele zece zile el s-a ocupat de dispensar şi de vizitele la pacienţi. Andrew o privi, din nou cuprins de îngrijorare, îşi aminti încă o dată de tot ce i se spusese, de toate avertismentele pe care le căpătase în legătură cu metodele dubioase de practică a medicinii, în aceste văi pierdute din Ţara Galilor. Şi din nou trebui să facă o sforţare ca să nu spună nimic. Doamna Page se aşeză în capul mesei, cu spatele la foc. O dată instalată confortabil pe scaun, cu o pernă la spate, dânsa suspină de plăcere şi sună din clopoţelul ce-i stătea în faţă. O servitoare între două vârste, cu obrajii palizi şi bine spălaţi, aduse de mâncare, aruncând pe furiş o privire lui Andrew. — Uite, Annie – strigă doamna Page, ungând cu unt o felioară de pâine şi îndesându-şi-o în gură – dumnealui e doctorul Manson. Annie nu răspunse. Îl servi pe Andrew în tăcere şi cu un aer reţinut, punându-i în farfurie o felie subţire de rasol rece. Doamna Page căpătă însă o friptură caldă cu ceapă şi o sticlă de bere neagră. Ridicând capacul care acoperea friptura şi înfigând cuţitul în carnea zemoasă, care făcea să-i lase gura apă, ea spuse: — N-am prea mâncat la prânz, doctore. De altfel, trebuie să am grijă să ţin regim. Sunt anemică. Am nevoie de bere, pentru sânge. Andrew mestecă hotărât rasolul aţos şi bău apă rece. După un moment de indignare, cea mai mare greutate fu să lupte cu propriul său simţ al umorului. Prefăcuta boală a doamnei Page era atât de cusută cu aţă albă, încât trebui să se stăpânească din răsputeri ca să nu izbucnească în hohote de râs. Tot timpul mesei, doamna Page mâncă din belşug, dar vorbi puţin. În cele din urmă, după ce şterse cu miez de pâine sosul din farfurie, îşi termină friptura, sorbi plescăind din buze ultimele picături de bere, apoi se rezemă de speteaza scaunului, respirând niţeluş cam greu, cu obrăjorii ei rotunzi congestionaţi şi lucioşi. Părea acum dispusă să mai întârzie puţin la masă, gata să facă confidenţe, încercând poate, în felul ei obraznic, să-şi dea seama cam ce soi de om este Manson. Observându-l, vedea un flăcău slab, stângaci, oacheş, cu trăsăturile cam pronunţate, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu bărbia fină şi ochii albaştri. Ochii aceştia, când Andrew îi ridica spre ea, o priveau – în ciuda încordării nervoase a frunţii lui – extraordinar de hotărâţi şi de întrebători. Deşi Blodwen Page habar nu avea de asta, ea se găsea în faţa unui tip celtic. Nu putea să nu recunoască vigoarea şi inteligenţa vie a chipului lui Andrew, dar cel mai mult îi plăcuse la el felul cum acceptase, fără să crâcnească, felia subţire de rasol veche de trei zile. Şi se gândea că, deşi părea să aibă poftă de mâncare, Andrew nu-i va face greutăţi în privinţa mesei. — Sunt sigură că noi doi o să ne înţelegem de minune, declară ea din nou cu voioşie, scobindu-se în dinţi cu un ac de cap. Să am parte şi eu de puţin noroc, după câte am pătimit. Bine dispusă, începu să-i povestească despre necazurile ei, schiţând un tablou vag al situaţiei: A fost îngrozitor, dra-a-gul meu. Nici nu poţi să-ţi închipui cât de îngrozitor a fost. Gândeşte-te numai: doctorul Page bolnav, asistenţi păcătoşi, niciun pic de câştig în casă – şi toţi banii topindu-se încetul cu încetul… de necrezut! Şi ce chin, până să-i potolesc pe director şi pe funcţionarii de la mine. Doar de pe urma pacienţilor pe care ni-i trimit ei ne vine câştigul… atât cât e – se grăbi ea să adauge. Ştii, la Blaenelly aşa stau lucrurile. Compania are trei doctori pe lista ei, dar trebuie să-ţi spun că doctorul Page este de fapt cel mai priceput dintre aceştia. Fără să mai vorbim de timpul de când e aici, vreo treizeci de ani şi mai bine – asta e ceva, dacă nu mă înşel? Ei bine, doctorii ăştia pot să aibă oricâţi asistenţi poftesc: doctorul Page te are pe dumneata, doctorul Nicholls, pe un oarecare Denny. Dar asistenţii nu figurează niciodată pe listele de plată ale Companiei. În orice caz, după cum ţi-am spus, Compania reţine atât şi atât din salariul fiecărui om care lucrează la mine şi în cariere, şi din asta plăteşte pe doctorii de pe liste, după numărul celor pe care-i îngrijesc. Se întrerupse, epuizată de efortul pe care-l impusese ignoranţei şi de povara stomacului ei supraîncărcat. — Cred că înţeleg cum funcţionează sistemul, doamnă Page. — Ei bine, atunci – şi se auzi din nou râsul ei vesel – nu trebuie să-ţi mai baţi capul cu asta. Tot ce trebuie să ţii minte e că lucrezi pentru doctorul Page. Ăsta e lucrul cel mai de seamă, doctore. Nu uita că lucrezi pentru doctorul Page şi atunci dumneata şi sărmănica de mine o să ne înţelegem de minune. Observând-o în tăcere, Manson avu impresia că ea încerca în acelaşi timp să-i trezească mila şi să-i impună autoritatea ei, toate acestea sub paravanul unei amabilităţi joviale. Poate că şi dânsa îşi dădu seama că mersese prea departe. Aruncând o privire spre pendulă, îşi îndreptă spatele, puse la loc acul de cap în părul ei negru şi unsuros şi se ridică de la masă. Vocea i se schimbă, devenind aproape poruncitoare. — Pentru că veni vorba: e o vizită de făcut în Piaţa Glydar, la numărul 7. A cerut să vină doctorul, pe la ora cinci. Ai face bine să te repezi până acolo, chiar acum.     II   Andrew plecă numaidecât să-şi facă vizita, cu o senzaţie ciudată, aproape de uşurare. Era bucuros că i se oferă prilejul să scape din încurcătura care i-o pricinuiseră impresiile ciudate şi contradictorii stârnite de sosirea lui la Bryngower. Avea de pe acum un început de bănuială despre situaţia în care se găsea şi despre felul cum Blodwen Page avea să-l folosească, pentru a-l înlocui pe doctorul Page imobilizat în pat. Împrejurările erau bizare şi foarte deosebite de orice imagine romantică pe care ar fi putut-o făuri închipuirea lui. Şi totuşi, la urma urmei, principalul era munca, orice altceva nu avea nicio însemnătate. Abia aştepta să-şi înceapă lucrul. Pe nesimţite grăbi pasul, plin de o aşteptare încordată, exultând la gândul că acesta era… da, era primul lui caz. Sub ploaia ce cădea într-una el străbătu un maidan întunecos şi murdar şi o luă pe strada Chapel, în direcţia pe care i-o indicase vag doamna Page. În ciuda beznei din juru-i, pe măsură ce umbla, oraşul începea să se contureze. Prăvălii şi biserici – Zion-Chapel, Hebron, Bethel, Bethseda. Trecu pe lângă mai bine de o duzină de lăcaşuri de rugăciune, apoi pe lângă o mare cooperativă şi o sucursală a băncii Western Counties, toate înşirate de-a lungul străzii principale, în fundul văii. Senzaţia de a fi înmormântat în adâncul acestei despicături a munţilor era deosebit de apăsătoare. Nu se vedeau decât puţini trecători. Rânduri-rânduri de case muncitoreşti, cu acoperişuri albastre, se aliniau întretăindu-se în unghiuri drepte, la mică distanţă, de amândouă părţile străzii Chapel. Şi ceva mai departe, la capătul văii, într-o zare de lumină ce se întindea ca un uriaş evantai dedesubtul unui cer opac, se vedeau mina de hematită şi uzinele pentru prelucrarea minereului din Blaenelly. Ajungând la casa cu numărul 7 din Piaţa Glydar, Andrew ciocăni la uşă cu răsuflarea tăiată şi fu primit numaidecât în bucătărie, unde – într-un pat cu baldachin – zăcea bolnava. Era o femeie tânără, soţia unui turnător de oţel, şi, apropiindu-se de căpătâiul ei, Manson îşi simţi inima zbătându-i-se în piept, se simţi copleşit de însemnătatea acestui moment, adevărat punct de plecare al vieţii sale. De câte ori îşi imaginase el această clipă, în vreme ce, pierdut în mulţimea de studenţi, asista la examinarea unui caz în clinica profesorului Lamplough! Acum, nu mai avea în jurul său colegi care să-l ajute, nu mai era vorba de o expunere făcută cu uşurinţă. Se găsea singur în faţa unui caz pe care trebuia să-l diagnosticheze şi să-l trateze fără niciun sprijin. Dintr-o dată, cu o bruscă strângere de inimă, îşi dădu seama de nervozitatea, de lipsa de experienţă, de totala-i nepregătire pentru o astfel de sarcină. Asistat de soţul bolnavei, care stătea în picioare lângă el, în odăiţa strâmtă pardosită cu piatră şi luminată ca vai de lume, Manson examină pacienta cu o grijă meticuloasă. Nu încăpea nicio îndoială, femeia era bolnavă. Se plângea de o groaznică durere de cap. Temperatura, pulsul, limba, toate arătau o tulburare, o tulburare gravă. Ce era? Andrew îşi punea această întrebare plin de intensă încordare, în timp ce o mai examina o dată. Primul său caz. O! Îşi dădu seama că-şi făcea prea mult sânge rău. Dar dacă ar fi făcut vreo greşeală, vreo gafă înspăimântăloare? Sau mai rău decât atât, dacă ar fi descoperit că nu e în stare să pună diagnosticul? Nu trecuse nimic cu vederea. Nimic. Şi totuşi se trudea să găsească o soluţie a problemei, căznindu-se să grupeze simptomele sub eticheta unei anumite boli. În cele din urmă, dându-şi seama că nu mai poate prelungi consultaţia, îşi îndreptă încet spinarea, strângându-şi stetoscopul şi căutându-şi cu desperare cuvintele: — A răcit cumva? întrebă el, cu ochii aţintiţi în podea. — Da, chiar aşa, răspunse cu vioiciune Williams, care aşteptase cu un aer speriat, în timpul cât se prelungise examenul bolnavei. A răcit acum vreo trei-patru zile. Eram sigur că e o răceală, domnule doctor. Andrew aprobă din cap, căznindu-se să inspire o încredere pe care el însuşi nu se bizuia. — O punem noi curând pe picioare, mormăi dânsul. Vino peste o jumătate de ceas la dispensar, o să-ţi dau o sticluţă cu medicamente. Îşi luă rămas bun de la ei, apoi – cu capul în jos şi muncindu-şi mereu creierii – făcu calea întoarsă, târându-şi picioarele, spre „dispensar”, un şopron dărăpănat de lemn, aşezat la intrarea în aleea care ducea spre casa doctorului Page. O dată ajuns acolo, el aprinse lampa cu gaz şi începu să se plimbe agitat, în faţa rafturilor prăfuite, încărcate cu sticle albastre şi verzui, storcându-şi mintea, bâjbâind parcă prin întuneric. Nu exista niciun simptom precis. Nu putea să fie, nu, nu putea să fie altceva decât o răceală. Dar în adâncul sufletului, el era convins că nu e o simplă răceală. Îi venea să geamă exasperat, înspăimântat şi furios de propria sa incapacitate. Era nevoit, vrând-nevrând, să lupte pentru a câştiga timp. Profesorul Lamplough, când dădea în saloanele sale peste vreun caz nebulos, se slujea de o formulă drăgălaşă, pe care o aplica cu mult tact: F.O.N., adică febră de origină necunoscută. Era ceva necompromiţător şi precis – şi avea o rezonanţă ştiinţifică admirabilă. Plin de amărăciune, Andrew luă o sticlă goală de pe policioara de sub masa de lucru a dispensarului şi, încruntându-şi fruntea, plin de concentrare, începu să combine o poţiune antipiretică. Nitrat de potasiu, salicilat de sodiu… unde dracu’ o fi salicilatul de sodiu? A, uite-l! Încercă să-şi dea curaj, spunându-şi că toate acestea erau medicamente minunate, excelente, care nu puteau să nu coboare temperatura, nu puteau să nu facă bine. În nenumărate rânduri, profesorul Lamplough declarase că nu există niciun medicament atât de general valabil ca salicilatul de sodiu. Tocmai isprăvise de făcut poţiunea şi scria eticheta, cu plăcuta senzaţie a unei munci dusă până la capăt, când uşa se deschise, făcând să sune clopoţelul dispensarului – ding! – şi intră un bărbat de vreo treizeci de ani, mic de statură, îndesat şi cu obrajii roşii, urmat de un câine. Câteva clipe domni tăcerea, în care timp jăvruţa cu blana-i neagră-cafenie se proţăpi în fundul ei plin de noroi, iar noul venit, îmbrăcat într-un costum vechi de catifea de bumbac, cu ciorapi lungi, negri şi bocanci cu ţinte şi cu un impermeabil aruncat peste umăr, îl măsură pe Andrew din cap până în picioare. Când începu să vorbească, în vocea sa se desluşi o notă de politeţe ironică şi de sâcâitoare bună-cuviinţă. — Trecând pe aici am văzut geamul luminat şi mi-am zis: hai să intru să-i urez bun venit. Eu sunt Denny, asistentul mult stimatului doctor Nicholls; L.S.F. Pentru cazul că n-ai şti, asta înseamnă licenţiat al Societăţii Farmaciştilor, cel mai înalt grad recunoscut de Dumnezeu şi de oameni. Andrew îl privi şi el cu îndoială. Philip Denny îşi aprinse o ţigară scoasă dintr-un pachet mototolit, aruncă chibritul pe jos şi făcu câţiva paşi înainte cu un aer obraznic. Luă în mână sticla cu poţiune, citi eticheta şi instrucţiunile, o destupă, o mirosi, îi puse din nou dopul şi o aşeză la loc, în timp ce faţa-i mohorâtă şi roşcovană luă o expresie din cele mai amabile. — Minunat! Te-ai şi pus pe treabă! O lingură de supă la trei ore. Sfinte Dumnezeule! Ce bucurie să dai iar peste lucrurile astea vechi. Dar ia spune, doctore, de ce nu-i prescrii poţiunea de trei ori pe zi? Nu-ţi dai seama, doctore, că pentru a fi pe deplin ortodox, ar trebui să recomanzi să i se toarne pe gât câte o lingură din asta de trei ori pe zi? Se opri, şi cu mutra sa fals binevoitoare părea mai mieros, dar în acelaşi timp mai agresiv ca oricând. — Şi acum, spune-mi, doctore – ce ai pus aici? Ghicesc după miros: nitrat de potasiu? Minunat, doctore nitratul ăsta de potasiu. Minunat, minunat, dragă doctore. Carminativ, stimulant, diuretic – poţi înghiţi sticle întregi cu nitrat de potasiu. Nu-ţi aminteşti ce scrie în cărţulia aia roşie? „În caz de dubiu, administraţi nitrat de potasiu”. Sau o poţiune iodată? Vai, vai, mi se pare că am uitat câteva din noţiunile de bază… În şopronul de lemn domni din nou tăcerea, întreruptă doar de răpăitul ploii pe acoperişul de tablă. Pe neaşteptate, Denny izbucni în râs, luând o atitudine batjocoritoare, în faţa mutrei nedumerite pe care o făcea Andrew, şi-l întrebă ironic: — Lăsând ştiinţa la o parte, doctore, ai putea să-mi satisfaci curiozitatea. De ce ai venit aici? Andrew începuse să se enerveze, aşa că răspunse morocănos: — M-am gândit să transform Blaenelly într-o localitate balneară… Ştii – un fel de staţiune de ape minerale. Denny râse din nou, un râs insultător, încât Andrew simţi cum îl furnică palmele. — Spiritual, spiritual, dragă doctore, umor scoţian veritabil, greu de mistuit. Din păcate, nu pot să recomand apa de aici ca băutură ideală, pentru o staţiune balneară. Cât despre domnii medici… în valea asta, dragă doctore, n-ai să găseşti decât drojdia unei profesii nobile şi glorioase. — Inclusiv dumneata? — Fără doar şi poate! Denny făcu un semn de încuviinţare şi tăcu câteva clipe, contemplându-l pe Andrew pe sub sprâncenele sale decolorate. Apoi renunţă la ironia sa muşcătoare şi trăsăturile lui urâte se posomorâră din nou. Tonul său, deşi amar, era serios. Ascultă, Manson! Văd eu bine că nu eşti decât în treacăt pe la noi, în drum spre Harley Street[2], dar până una alta sunt vreo două-trei lucruri care n-ar strica să le ştii, despre locurile astea. N-ai să le găseşti prea conforme cu cele mai frumoase tradiţii ale acestei profesii romantice. Nu există spital, nu există ambulanţe, nu există raze X, nu există nimic. Dacă vrei să operezi, trebuie să foloseşti masa de bucătărie şi după aceea te speli în ligheanul de vase. Instalaţiile sanitare sunt sub orice critică. În verile secetoase, copiii mor ca muştele de holeră infantilă. Şeful dumitale, bătrânul Page, era un doctor de mâna întâia, dar acum s-a zis cu el, îl ţine Blodwen sub papuc şi n-o să mai poată lucra niciodată. Nicholls, patronul meu, e un fel de moaşă autoritară, care aleargă după pitaci. Bramwell, „regele arginţilor”, habar nu are de nimic, afară de câteva cuplete sentimentale şi de psalmii lui Solomon. Cât despre mine, mai bine s-o iau înaintea bârfei vesele… eu beau de sting. A, şi Jenkins, blândul dumitale felcer, face pe sub mână un negoţ foarte prosper cu pilule de plumb, pentru boli de femei. Cred că asta e tot. Hai, Hawkins, o luăm din loc. Strigându-şi javra, se îndreptă cu un pas greoi spre uşă. Acolo se opri, plimbându-şi din nou privirea de la sticluţa de pe poliţă la Manson. Şi cu o voce calmă, lipsită de interes: — Pentru că veni vorba, în locul dumitale m-aş gândi la enterită, în cazul din Piaţa Glydar. Câteva din aceste cazuri nu sunt tocmai tipice. Ding! făcu iar uşa. Înainte ca Andrew să apuce să-i răspundă, doctorul Philip Denny şi câinele Hawkins se mistuiră în întunericul umed de afară.   [1] Bisturiul.   [2] Strada Harley – celebră stradă dm Londra unde se găsesc cabinetele particulare ale celor mai reputaţi medici.    

1       Călătoria cu trenul de noapte de la Paris fusese extrem de obositoare. O întârziere exasperantă la nodul de cale ferată din Port Bou, la frontiera spaniolă, îi făcuse să piardă patruzeci de minute şi, din cauza hamalului care abia se mişca, rataseră legătura de dimineaţă la Barcelona. Acum, spre ora cinci după-amiază, când aproape că se târau pe calea ferată către destinaţia lor de pe Costa Brava, erau obosiţi şi neprimeniţi din cauza călătoriei lungi. Problemele create de oameni sau de maşini îl iritau în permanenţă pe consul, aşa că nu era într-una din cele mai bune dispoziţii ale sale. Aşezat, cu spatele drept, în colţul lui, se uita încruntat şi în acelaşi timp îngrijorat la fiul său care, înghesuit pe bancheta de lemn din faţa lui, în vagonul lung şi plin de praf, în care pluteau mirosuri de usturoi şi grajd, îi arunca din când în când câte o privire timidă. Şi, pentru a treia oară în ultima oră, îl întrebă: — Ţi-e bine, Nicholas? — Destul de bine, tată. După o ultimă opintire, locomotiva trecu de o curbă bruscă şi, cu un şuierat puternic, opri în halta pustie a localităţii San Jorge. Lăsând jos covorul şi cele două valize, consulul îl luă pe Nicholas de mână şi cei doi coborâră pe peron, o bandă de asfalt acoperită cu un strat gros de praf roşu, mărginită de un şir de palmieri mici şi atât de răvăşiţi de vânt că păreau nişte cai deşelaţi. La început se încruntă pentru că se gândi că nu erau aşteptaţi de nimeni, dar în clipa următoare privirea i se limpezi. Un tânăr îmbrăcat într-un costum îngrijit din in, intrat puţin la apă de la spălat, cu papion şi pălărie galbenă de pai stătea la intrare lângă un automobil gri care avea un minuscul steag al Statelor Unite lângă radiator. La vederea celor doi pasageri veni grăbit spre ei, urmat de şofer. — Domnul Harrington Brande? Mă bucur să vă cunosc, domnule. V-am aşteptat şi la trenul de dimineaţă. Eu sunt Alvin Burton, de la birou. Se întoarse spre şofer, un tip mic şi îndesat cu ten măsliniu şi figură de spaniol, care era îmbrăcat cu o haină neagră, blugi şi pantofi cu vârful ascuţit. Vrei, te rog, să iei bagajele, Garcia?! Maşina decapotabilă, remarcă Brande, a cărui iritare scăzuse, era un impunător Pierce-Arrow, cu aripile lustruite, cauciucuri bicolore şi huse proaspăt spălate. Rămase deoparte cât timp fură transportate bagajele. Era înalt, cu o privire pătrunzătoare, o faţă lungă cu riduri în jurul gurii şi avea un aer de demnitate detaşată, pe care-l afişa în relaţie cu subordonaţii. — Sper că vă veţi simţi bine la reşedinţa dumneavoastră, domnule, spuse Alvin. Domnul Tenney şi-a luat şi personalul cu el când a plecat. Dar mi-am dat silinţa să angajez un cuplu de treabă. Garcia, şoferul-valet, continuă el pe un ton scăzut, are referinţe excepţionale… şi Magdalena, soţia lui, este o bucătăreasă desăvârşită. Harrington Brande dădu din cap. — Suntem gata? — Da, domnule, confirmă Alvin. Se urcară în maşină. După ce plecară, noul consul îşi aţinti privirea dincolo de geam, asupra oraşului, continuând să-l ţină de mână protector pe fiul său. Poate că nu era, se gândi el cu o urmă de speranţă, un loc atât de detestabil pe cât se temuse. Abstracţie făcând de aerul proaspăt, râul de-a lungul căruia şerpuia şoseaua era mărginit de o fâşie de nisip curat, iar între stâlpii de curent electric de pe esplanadă fuseseră plantate ici-colo, tufe de acacia. În Plaza[1], lângă fântâna arteziană se vedea un chioşc de fanfară şi în faţa lui câteva figuri negre de bătrâni care citeau La Gaceta. Un autobuz antic îşi descărcă pasagerii chiar acolo animând atmosfera. De partea opusă inevitabilei biserici, cu stucatură roz, care avea două cupole gemene ca nişte sâni împungând aerul cu sfârcurile şi pe care stătea o cruce veche, se aflau unul sau două magazine mici, o cafenea, El Chantaco, cu un parasolar albastru cu alb, care părea acceptabilă şi mai jos pe Calle[2] lângă port, se găsea o clădire comercială solidă unde, îi spuse Burton în şoaptă, îşi aveau sediul birourile consulatului. Ceva mai aproape nu putu să nu observe docurile, acolo unde avea să se desfăşoare mare parte a activităţii sale, şi aspectul lor infect – de fapt păreau pe jumătate moarte; dacă i-ar fi cerut cineva părerea ar fi spus că nu aveau loc prea multe activităţi acolo, în afară de un mic comerţ cu îngrăşăminte, plută, ulei de măsline şi oţet de Tarragona. Două bărci de pescuit stăteau la ancoră alături de un vas de transport, ruginit, din care, ajutaţi de trei măgăruşi, câţiva marinari descărcau butoaie. Şi din nou se simţi cuprins de amărăciune, lucru care dădu chipului său o tentă de duritate. De ce, oare de ce, după cincisprezece ani de muncă plină de devotament, în Europa, fusese trimis în această fundătură, un om cu talentul şi personalitatea sa, care, nu de mult, îşi câştigase dreptul la un rang înalt pe treapta ierarhică, la Paris, Roma sau Londra? După ultimele optsprezece luni petrecute în mlaştinile din Normandia, sperase că următoarea mutare avea să-i aducă ceea ce merita. Şi apoi… San Jorge… chiar mai rău era că predecesorul său aici, Tenney, care avea o vechime mai mică în serviciu decât el, cu trei, fusese promovat prim-consul la Madrid, sub conducerea lui Leighton Bailey. — Uite, tată, nu-i aşa că e frumos? Ieşiseră din oraş şi urcau pe o colină nisipoasă şi bătută de vânturi, drumul fiind mărginit de rânduri de eucalipţi argintii. Nicholas, entuziasmat, îi arăta priveliştea vizibilă din vârful colinei. La picioarele lor se întindea Marea Mediterană şi un far se înălţa pe promontoriul stâncos, baza sa fiind lovită în permanenţă de valurile înspumate ale mării. Ceva mai spre nord munţi impresionanţi se iţeau prin ceaţa albăstruie. Aerul proaspăt avea un miros de sare de mare şi ierburi aromatice. Şi chiar în faţă, aproape ascunsă vederii de un gard de mimoze, se afla o vilă cu acoperiş din ţiglă roşie, al cărei nume, Casa Breza, abia dacă putea fi descifrat pe pilonii de la intrare. — Îţi place? spuse Alvin Burton întorcându-se spre băiat şi tonul său, puţin neliniştit, dar încrezător îi dădu de înţeles lui Nicholas că aceasta avea să fie noua lui casă. Cunoscuse multe schimbări în doar cei nouă ani de viaţă şi cu greu mai putea fi luat prin surprindere. Cu toate acestea, casa stranie, cu aerul ei părăsit şi izolarea sa magnifică, promitea tot felul de lucruri interesante şi atrăgătoare. Consulul părea să-i împărtăşească opinia, pentru că după ce intrară pe aleea pietruită, iar el coborî din maşină, duritatea din privirea lui cedă locul aprobării. Construită din calcar local de culoare galbenă, casa căpătase o tentă alb-gălbuie. Se remarca prin stilul său maur, cu o intrare boltită, având acoperişul placat cu ţiglă de un roşu pal. Ferestrele de la etaj dădeau într-o terasă descoperită mărginită de iederă şi viţă, printre care se strecura şi câte un fir de liliac. În stânga se afla o curte pavată cu piatră măruntă pe care crescuse muşchi, acesta fiind drumul ce ducea la grajduri şi la alte clădiri. Ceva mai departe se găsea grădina. — Este veche, desigur, remarcă Alvin scuzându-se parcă şi privindu-şi cu atenţie şeful. Şi are nevoie şi de câteva reparaţii. Şi, de asemenea, nu are electricitate, doar gaze. Dar domnul Tenney spunea mereu că este norocos să locuiască aici. Nu există locuri decente de cazare mai aproape de birou şi aici avem contract pe termen lung, nemaivorbind de faptul că e mobilată… — Da, spuse consulul scurt. Ridicându-şi umerii, trecu de treptele nu prea înalte ale terasei de la parter şi se îndreptă spre uşa de la intrare, acolo unde aştepta o femeie îndesată, între două vârste şi îmbrăcată într-o rochie neagră, pe care Burton i-o prezentă ca fiind Magdalena. Femeia schiţă un zâmbet agreabil. Înăuntru, holul placat cu marmură era răcoros şi foarte înalt, având sufrageria într-o parte, iar salonul cu uşi duble de cealaltă parte, ambele camere fiind mobilate în stil rococo. O scară lată, din lemn închis la culoare urca în spirală în partea din spate şi, în ciuda oboselii, consulul, conştient de îndatoririle şi drepturile sale, escaladă anevoie scările pentru a inspecta şi încăperile de la etaj. Erau mult mai multe decât ar fi utilizat vreodată el şi fiul său, chiar şi eventualii oaspeţi, dar acest lucru nu-i displăcea bărbatului care avea gusturi rafinate. Îi plăceau cuierele şi dulapurile care mobilau camerele, scaunele tapiţate, cordoanele clopoţeilor, precum şi draperiile de catifea uşor atinse de patina vremii; chiar şi mirosul cam greu care plutea pe coridorul lung îi gâdila în mod plăcut simţurile. Atunci când aveau să fie aduse bagajele mai grele, o să dispună de suficient loc pentru cărţile sale şi pentru obiectele din porţelan, remarcabila sa colecţie de arme vechi, adunată din diverse colţuri ale lumii de-a lungul anilor. Când se întoarse în vestibul, se vedea clar că era mulţumit şi Alvin putu, în sfârşit, să se relaxeze. La fel ca un câine credincios, deveni nerăbdător în aşteptarea unui cuvânt aprobator. — Sper că totul este în ordine, domnule. Nu a trecut prea mult timp de la plecarea domnului Tenney şi eu mi-am dat silinţa să fac lucrurile cât mai bine. — Desigur, replică consulul cu un aer suav, dar păstrându-şi aceeaşi mină severă. Ştia că n-ar fi fost indicat să îşi înceapă activitatea copleşindu-l cu laude pe asistentul său. Nimic altceva nu altera mai mult disciplina strictă şi nici nu ducea la dezastrul reprezentat de familiaritate, în afară de asta, decisese deja că acest tânăr agitat şi destul de necizelat, îmbrăcat într-un costum strâmt, care, pe deasupra, plesnise într-un loc la subţioară, nu era acceptabil din punct de vedere social şi cel mai bine era să-l ţină la distanţă. Şi, deşi Alvin rămăsese pe loc, învârtind pălăria de pai în mână, ca şi cum ar fi sperat să i se ceară să mai zăbovească puţin, eventual la un pahar de Cherry, Brande, politicos, dar, în acelaşi timp, ferm, îl conduse spre ieşire. — Ei bine, domnule Burton, ne vedem mâine la birou. — Foarte bine, domnule. — Sunteţi întotdeauna acolo, la ora nouă fix. — Da, desigur. Uşor îmbujorat, Alvin se pregăti să plece, dar ezită pe scările de la intrare şi, la fel ca Nicholas atunci când voia să-i ceară un favor tatălui său, reuşi şi el să îngăime: — Pot să îmi exprim speranţa, domnule, că ne veţi face, doamnei Burton şi mie, onoarea de a ne vizita în apartamentul nostru de pe Calle Estrada. E destul de mic, dar am încercat să reconstituim întrucâtva atmosfera vechii Americi. Consulul îi răspunse extrem de politicos, dar după plecarea lui Alvin, buzele i se strânseră. Nimeni nu ar fi putut să îi pună la îndoială loialitatea faţă de ţară, dar acum, după ce intrase în contact cu rafinamentul culturii europene, devenise un cetăţean al lumii, nu-i aşa? Nici nu era de mirare că naivitatea ce răzbătea din cuvintele lui Alvin îl făcu să zâmbească. Fix la ora şase şi, vădind o admirabilă capacitate de a anticipa dorinţele stăpânului său, Garcia anunţă că cina era servită. În sufrageria mare fuseseră puse două tacâmuri la un capăt şi la celălalt al mesei extrem de lungi, iar între ele fuseseră aşezate câteva sfeşnice. În acest decor, tatăl şi fiul luară prima masă în casa lor. În cea mai mare parte a timpului absorbit de propriile gânduri şi, conştient de oboseala lui Nicholas, consulul nu scoase niciun cuvânt. Dar serviciul excelent, precum şi calitatea deosebită a cinei, atmosfera plăcută a camerei înalte, răcoroase, aflate în penumbră îi relaxară spiritul şi alungară iritarea pe care o resimţise toată ziua. Urmări mişcările valetului cu privirea sa gravă şi, în cele din urmă, ridică bariera creată de atitudinea sa rezervată. — Am înţeles că numele tău este Garcia. — Da, domnule. — Întotdeauna ai locuit în San Jorge? Garcia se îndreptă de spate, fără ca vreo trăsătură să se modifice pe chipul lui impasibil. Licărul luminii împrăştiate de lumânări se reflectă o clipă în ochii săi inexpresivi. — Nu, domnule. Am locuit şi în oraşe mult mai mari. Şi mereu am lucrat pentru oameni importanţi. Înainte de a veni aici am slujit familia de Aostas, în Madrid. — Vrei să spui marchiza de Aostas? — O ramură a acelei familii, domnule. Harrington Brande dădu înţelegător din cap. El ar fi fost primul care ar fi condamnat snobismul. Cu toate acestea, respecta ordinea socială şi nu-i displăcea faptul că acest personaj tăcut, care-l servea acum, avea, ca să spunem aşa, o recomandare din partea unei familii aristocratice. — Transmite-i bucătăresei că vreau să ne întâlnim mâine-dimineaţă. Fiul meu este oarecum mai delicat şi va avea nevoie de o dietă specială. După ce bărbatul făcu o plecăciune şi dispăru fără să facă vreun zgomot, el îi spuse încântat lui Nicholas: Pare a fi un tip superior. Cuvântul superior, fie că îl folosea pentru a se referi la un cal, la un servitor, ori la prietenul lui apropiat Halevy din Paris, era expresia preferată a consulului pentru a-şi exprima aprobarea. Cu toate acestea, de astă dată, Nicholas nu împărtăşea sentimentele tatălui său. Valetul îi produsese din primul moment o senzaţie dezagreabilă pe care nu şi-o putea explica prea bine. După ce consulul îşi termină cafeaua, îşi privi cu atenţie ceasul de aur. Nicholas, asupra căruia ciudăţenia incitantă a acelui loc avea efectul unui stimulent, se rugă însă de el să facă o plimbare prin grădină, înainte de a urca la etaj, iar tatăl lui consimţi indulgent. Afară, cu o haină pusă pe umerii lui slabi pentru a-l proteja de boarea răcoroasă, băiatul inspiră cu nesaţ aerul înmiresmat, care părea să vină de undeva, de departe anihilând orice formă de conştiinţă a timpului şi spaţiului. Deşi agitaţia călătoriei îi persista în memorie, simţea cum liniştea serii îl învăluie şi pe el, şi grădina. Aceasta era mult mai mare decât se aşteptase şi frumos amenajată. O cărare lega intrarea de trei arcade aplecate asupra unui rând de trandafiri flancaţi pe ambele părţi de o mulţime de plante, în stânga se afla un tufiş de mirt şi oleandru roz şi alb, deja înflorit. De cealaltă parte, grădina se deschidea către un fel de pajişte care, mai demult, fusese probabil un gazon unde creşteau doi copaci încântători, iar dincolo de un zid de incintă mic şi un depozit de unelte făcut din lemn era o tarla plină de bolovani albi, cactuşi spinoşi şi tufişuri de azalee roşie. În spate, mai mulţi dafini mascau grajdurile şi casele servitorilor, în vreme ce în faţă, o pantă lină ducea către o mică pădure de cedru şi, dincolo de ea, la malul apei. Stând lângă tatăl său şi privind toată această splendoare, impregnat de mirosul pământului şi al naturii înconjurătoare, Nicholas se simţi cuprins de un sentiment de o încredere nemaiîncercată în niciunul din locurile pe unde se perindase, că într-adevăr va fi fericit aici. De jos se auzea freamătul uşor al valurilor. O senzaţie subită de fericire îl făcu să îşi închidă ochii, pentru că altfel ar fi izbucnit în plâns. Simţi cum pieptul i se umple de preaplinul acelei trăiri. — Nu-i aşa că e frumos, tată? murmură el pentru a prelungi momentul. Contrar felului său de a fi, consulul zâmbi, una din puţinele dăţi în care Nicholas îl văzu făcând acest lucru. Nici el nu rămăsese indiferent la farmecul grădinii şi, uitându-se la tufişurile de oleandru care se împleteau unele în altele şi la gardul viu de mimoze pe care Tenney le lăsase să crească în voie, începu să ţeasă planuri ambiţioase de replantări, aranjamente florale şi tăieri ornamentale. — Ar putea să fie frumos, încuviinţă el indulgent. Dar avem nevoie de un grădinar. Mă voi ocupa de asta mâine. Când se întoarseră spre casă, se uită cu tandreţe la fiul său, sperând că această grădină, acest aer pur şi puternic care circula între Sierras şi mare, aveau să-l însănătoşească. La etajul întâi alesese pentru el şi Nicholas două dormitoare alăturate despărţite printr-o draperie, lucru care i-ar fi înlesnit accesul dacă fiul său o să-l strige noaptea. El avea un somn uşor şi suferea adesea de insomnie. Cu toate acestea, dragostea sa protectoare îl determina să fie aproape de el în aceste ore ale nopţii, când, atât de des, coşmarurile îl trezeau pe Nicholas foarte speriat, cu inima bătând să-i spargă pieptul şi fruntea scăldată într-o sudoare rece. Aceasta era problema cea mai mare a copilului care îl îngrijora profund pe consul. Sus, valizele fuseseră despachetate şi, nu peste mult timp, Nicholas era deja dezbrăcat şi spălat şi inspira printr-un tub de sticlă tonicul pe bază de fier pe care profesorul Halevy i-l prescrisese, după care, se spălă şi pe dinţi. Apoi, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte curată, îngenunche lângă tatăl său pentru a-şi face rugăciunile. În ciuda rafinamentului pe care i-l conferise şederea sa îndelungată în Europa, Harrington Brande încă era, şi trebuia să recunoască acest lucru, un om religios. Deşi zâmbea când se gândea la înaintaşii săi din Noua Anglie, puritanismul lor dăinuia în el. Ascultă cu capul plecat şi cu mâna pe umărul fiului său, iar, la sfârşit, decise şi el să-i adreseze o rugăminte specială Atotputernicului, ca să-i protejeze pe amândoi şi să le binecuvânteze şederea în acea nouă locaţie. Apoi făcu o pauză şi, cu o voce înceată ce izvora parcă din adâncul fiinţei sale, adăugă: — Ne rugăm ca mila Domnului să pogoare asupra tuturor celor trecuţi în nefiinţă… şi, în special, drag copil… ne rugăm pentru mama ta. Câteva clipe mai târziu, Nicholas se afla în patul Cordova, cu tăblie acoperită de piele galbenă şi margini din fier forjat. Consulul mai rămase, uitându-se cu o oarecare ezitare la figura mică, aproape pierdută sub aşternuturile de brocart. — Desigur, băiete… eşti prea obosit pentru lectura noastră de seară. Într-adevăr, Nicholas era frânt de oboseală şi pleoapele sale, care aveau o nuanţă aproape violetă contrastând cu figura lui palidă, i se închideau de la sine. Dar ştia cât de mult însemna pentru tatăl său această secvenţă finală a ritualurilor lor de seară, şi, reuşind să-şi adune gândurile, protestă, spunând că încă era destul de treaz. Din nou, consulul ezită, dar numai pentru o clipă, înainte de a ceda pornirii de a rămâne alături de fiul său, pentru care nutrea o afecţiune deosebită. Intră în dormitorul său, dar se reîntoarse repede cu un volum mare din cartea de ornitologie a lui Akerman. Apoi se aşeză alături de patul moale de Cordova şi îşi puse ochelarii cu rame groase. — Ţii minte, Nicholas, că, în ultima seară pe care am petrecut-o la Arvil, am discutat despre păsările din Africa de Sud, un subiect extrem de interesant. În seara asta, nu vom insista prea mult asupra lui, doar atât cât să nu uităm. Ah, aici eram, spuse el întorcând paginile până la locul marcat, după care dregându-şi vocea, începu să citească: Struţul, genul strutio, caracterizat prin prezenţa a două degete mari şi absenţa osului central este cea mai mare pasăre în viaţă. Masculul poate ajunge până la aproape doi metri şi jumătate şi cântăreşte uneori o sută cincizeci de kilograme. Trăieşte în terenuri nisipoase, este extrem de rapid şi, atunci când este încolţit, poate deveni foarte agresiv. Păsările îşi etalează cu mândrie penajul, iar masculul este foarte ataşat de puii săi…       [1] Piaţa (cu sensul de piaţă centrală) (sp).   [2] Drum (sp.).    

CARTEA ÎNTÂI   CAPITOLUL I       Când se trezi Martha, încă nu se luminase de ziuă şi era un frig de crăpau pietrele. Rafale de vânt îngheţat, venind dinspre Marea Nordului, izbeau în zidurile casei şi pătrundeau în cele două odăi prin crăpăturile ivite în urma unor vechi lăsări de teren. În depărtare se auzeau valurile spărgându-se de ţărm. În rest, niciun zgomot. Martha zăcea nemişcată în patul din bucătărie. Se încordase toată, ca să se poată feri de apropierea lui Robert. De nenumărate ori, peste noapte, o treziseră zvârcolelile şi accesele lui de tuse. O vreme mai rămase pe gânduri, apoi luă hotărârea să înfrunte şi această nouă zi, înăbuşindu-şi ciuda împotriva bărbatului ei. Cu o sforţare, se dădu jos din pat. Sub tălpile goale, pietrele pardoselii păreau de gheaţă. Îşi trase hainele pe ea cu mişcările iuţi ale unei femei voinice care nu împlinise nici patruzeci de ani. Dar efortul o obosi, făcând-o să gâfâie. Acum nu-i mai era foame – ciudat cum de câteva zile îi trecuse foamea cumplită care o chinuise atâta! În schimb îi era rău de moarte. Târându-şi picioarele până la chiuvetă, dădu drumul la robinet. De pe ţeavă nu se desprinse nicio picătură; apa îngheţase. O clipă se simţi pierdută şi rămase locului, apăsându-şi cu mâinile bătătorite burta umflată şi privind prosteşte la zorile care mijeau şovăielnic. Până departe, în vale, se desluşeau uliţele minerilor. În dreapta, întunecat, oraşul Sleescale. Dincolo de el era portul, cu o singură lumină, rece şi ea, iar apoi marea, încă şi mai rece. Spre stânga – turnul de extracţie de la gura minei Neptun 17, profilat ca o spânzurătoare pe cerul palid al răsăritului. Silueta lui aspră domina oraşul, portul şi întinsul apelor. Cutele de pe fruntea Marthei se adânciră. Greva ţinea de mai bine de trei luni. La gândul mizeriei îndurate, femeia se întoarse brusc de la fereastră şi se apucă să aprindă focul. Dar asta nu era o treabă uşoară, ţinând seama că nu avea decât lemne ude, aruncate de valuri la ţărm şi adunate de Sammy cu o zi înainte. Hughie îi adusese şi el nişte resturi de cărbune din halda de steril, dar erau mai mult gunoaie, îi venea rău la gândul că ea, Martha Fenwick, deprinsă întotdeauna să ardă cărbune de Silkstone şi să vadă-n sobă un adevărat foc de miner, trebuia acum să se chinuie cu ciurucuri. În cele din urmă izbuti totuşi să facă focul. Ieşi pe uşa din dos şi, izbind cu ciudă, sparse gheaţa care se prinsese iar pe butoiul cu apă. Umplu ceainicul, se întoarse în bucătărie şi-l puse pe foc. Trecu mult până să fiarbă apa. Într-un târziu dădu în sfârşit în clocot, şi Martha îşi turnă o ceaşcă plină. Ţinând-o cu amândouă mâinile, se aşeză pe vine în faţa focului şi începu să soarbă câte-o înghiţitură. Apa fierbinte o încălzi, răspândindu-i în trupul amorţit plăpânde şuvoaie de viaţă. Nu era la fel de bună ca ceaiul; nici vorbă că ceaiul era de o mie de ori mai gustos; şi totuşi, era bună şi apa fiartă. Simţea oarecum că-şi „revine”. Limbile de flăcări care jucau în jurul lemnelor verzi luminară o fâşie rămasă dintr-un ziar vechi cu care aprinsese focul: „Deputatul Keir Hardie a întrebat în Camera Comunelor dacă guvernul nu intenţionează – date fiind proporţiile mizeriei din nord – să ia măsuri pentru a da şcolilor posibilitatea de a hrăni copiii nevoiaşi. I s-a răspuns că guvernul nu-şi propune să lase alimentarea copiilor pe seama autorităţilor şcolare”. Citi ziarul într-o doară, sorbind înghiţitură cu înghiţitură apa fierbinte. Faţa ei suptă, numai piele pe os, nu exprima nimic – nici interes, nici nemulţumire; pur şi simplu nimic. Era de nepătruns ca taina morţii. Deodată, se întoarse. Da, se trezise şi Robert. Stătea culcat pe o parte, cu faţa rezemată în palmă, după cum îi era obiceiul, şi se uita la ea. Se simţi din nou cuprinsă de ciudă. De la el i se trăgeau toate, toate, absolut toate. Îl apucă tusea, şi Martha ştiu că până atunci se stăpânise, de teamă să n-o supere. Nu era o tuse aspră, seacă, ci una adâncă, domoală, vlăguită de ani şi ani. Era o tuse intimă. De fapt se putea spune că-i semăna lui: nu-l chinuia, pusese stăpânire pe el oarecum cu blândeţe. Îi umplea gura de flegmă. Rezemându-se în cot, Robert scuipă într-o bucăţică de ziar. Martha turba văzându-l mereu cum împarte ziarul Tit-Bits în pătrate, pe care le tăia meticulos, metodic, folosind cuţitul ei vechi de bucătărie cu plăselele de os. Îşi pregătea un stoc întreg, pe care-l împrospăta la timp, înainte de a i se sfârşi. Îi cunoştea obiceiul: scuipa în pătrăţelul de hârtie, cerceta rezultatul, apoi îl împăturea şi-l punea pe foc… Îl zvârlea în foc cu un fel de optimism. Când era culcat arunca hârtiuţele peste marginea patului… Le ardea mai târziu, când se scula. Martha se simţi deodată năpădită de ură împotriva lui şi împotriva tusei care-l întruchipa. Şi totuşi, se ridică, umplu iar cana cu apă clocotită, şi i-o dădu în mână. El o luă fără niciun cuvânt. Între timp se mai luminase. Primul lucru pe care-l amanetaseră fusese ceasul acela frumos ca un templu de marmură, câştigat de tatăl ei ca premiu la mult disputatele campionate de popice. Fusese un om grozav tatăl ei şi un adevărat campion! Aşa, după ochi, Martha zicea că trebuie să fie ora şapte. Luă un ciorap lung de-al lui David, şi-l înfăşură în jurul gâtului, îşi puse şapca bărbătească, devenită a ei acum, apoi îşi trase pe ea paltonul jerpelit. Paltonul ăsta, măcar, era ceva, era al ei. Ea nu umbla şi nici nu umblase vreodată înfăşurată într-un şal. Orice s-ar fi întâmplat, era şi avea să rămână o femeie demnă… toată viaţa. Fără să-i adreseze un cuvânt, fără să-i arunce lui Robert măcar o privire, Martha ieşi, dar de astă dată pe uşa din faţă. Încordându-şi trupul ca să înfrunte vitejeşte săgeţile vântului, porni spre oraş pe povârnişul străzii Cowpen. Era mult mai frig afară, se lăsase un ger aspru. Mahalaua Teraselor era pustie, nu se vedea ţipenie de om. Trecu de cârciuma Bun găsit, apoi de Middlerig, pe lângă scările pustii ale institutului minier, pe care îngheţase scuipatul atâtor oameni – mărturie a dezbaterilor îndârjite din ultima vreme. Pe peretele lateral scria cu cretă: „Mare miting la ora trei”. Era scrisul pontatorului Charley Gowlan – un om zdravăn cât muntele, dar beţiv şi păcătos. O scutură un fior de frig. Încercă să iuţească pasul, dar nu putu. Copilul din pântecele ei, neînsufleţit încă, greu ca plumbul, o trăgea, o apăsa în jos, o îndoia de şale. Să fii în starea asta! Şi când? Avea, doar, trei băieţi mari; până şi prâslea, David, mergea pe cincisprezece ani. Şi când colo, să rămână iar grea! Strânse pumnii. Fierbea de indignare. Tot el fusese de vină, că venise acasă pe trei cărări, şi încăpăţânat, tăcut, o supusese, făcându-şi voia cu dânsa aşa beat cum era. Mai toate prăvăliile din oraş erau închise. Multe n-aveau să deschidă nici mai târziu. Nici măcar cooperativa, unde-şi pierduse creditul după ce întinsese coarda la maximum. Dar parcă ce mai conta asta, de vreme ce avea în pungă un preţios ban de aramă? Câte nu putea să cumpere cu moneda aceea de doi peni! Şi la Masters era de două zile închis; primise prea multe obiecte amanet – printre care şi lucrurile ei bune. De data asta, firma cu cele trei bile de alamă nu era dătătoare de speranţă. Şi nici Murchison, Dobbs ori Bates. Toţi închiseseră prăvăliile, toţi erau speriaţi. Pe toţi îi cuprinsese spaima de tulburări. Coti pe strada Lamb, trecu peste drum de măcelăria Ramage şi apoi prin îngustul pasaj Scut, către abator. Când se mai apropie, se lumină la faţă. Un bărbat într-o cămaşă cu mânecile suflecate şi încins cu un şorţ de piele mătura curtea. Era Hob. — Azi ai ceva, Hob? întrebă cu glas liniştit. Rămase locului, aşteptându-l să ridice ochii spre ea. Hob o văzuse cu mult înainte, dar se încăpăţâna să stea cu nasul în jos, măturând de zor băltoacele de pe ciment. Ieşeau aburi din braţele lui roşii şi asudate. Marthei nu-i păsa. Hob era băiat bun. Şi pe urmă, o cunoştea şi avea să facă el tot ce putea. Aşteptă. — Nu ţi-a rămas vreo fărâmă, Hob? Nu cerea mult, doar vreo bucată de prisos, un rest de măruntaie sau bojoci, ceva care de obicei se arunca la gunoi. Hob se opri din măturat într-un târziu, dar nu se uită la ea. Îi era ciudă că trebuie s-o refuze. — N-am nimic pe aici. Martha se uită ţintă la el. Omul clătină din cap. — Nimic, nimic. Ramage ne-a pus să tăiem vitele aseară la şase şi să cărăm totul la prăvălie. Cine ştie?! O fi auzit că mai împart pe la oameni câte-un ciolan, fiindcă mi-a tras o săpuneală de-am crezut că nu mai scap teafăr! Femeia îşi muşcă buzele. Vasăzică Ramage le tăiase orice putinţă de a pune o supă la fiert sau de a prăji şi ei o bucată de ficat. Pe chip i se aşternu îngrijorarea. Hob continua să măture în duşmănie. Martha se îndepărtă, gânditoare. Iuţind din ce în ce pasul, se întoarse iar prin pasajul Scut şi de-a lungul străzii Lamb, apucând-o către port. Înţelesese situaţia dintr-o privire. Rămase locului, în timp ce vântul îi înfoia fusta, iar faţa pişcată de ger îi trăda deznădejdea. Nici vorbă să capete măcar o scrumbie; deşi, după multă amărăciune sufletească, se hotărâse să ceară de pomană de la familia Macer. Vasul Annie Macer era ancorat, în şir cu celelalte, îndărătul digului colţuros. Toate aveau plasele strânse, neatinse. „Se vede că din pricina vremii proaste”, gândi lenevos Martha, şi ochii i se îndreptară către valurile întunecate care se zbăteau dincolo de dig. Niciun vas de pescari nu ieşise azi în larg. Martha se întoarse fără grabă şi porni către casă, cu spinarea încovoiată. Acum era mai multă lume pe stradă. Oraşul începea să se dezmorţească. Câteva căruţe se hurducau pe pavaj. Trecu pe lângă ea Harkness de la şcoala din strada Bethel – un omuleţ cu cioc, ochelari cu ramă de aur şi îmbrăcat într-un palton gros; apoi un slujbaş de la Consiliul comunal, mergând grăbit şi suflându-şi în palme; pe urmă nişte muncitoare de la fabrica de frânghii, cu galenţi în picioare. Toată lumea o evita cu grijă, îi ocolea până şi privirea. Nu ştiau cine e. Ştiau însă că e din mahalaua Teraselor, izvorul necazurilor, mălura care de trei luni rodea oraşul. Târându-şi picioarele, Martha începu să urce dealul spre casă. În faţa brutăriei lui Teasdale, un camion tras de un cal aştepta să fie încărcată pâinea pentru clientelă. Dan Teasdale, băiatul brutarului, scotea mereu din casă câte-un coş plin cu franzele proaspete. Când ajunse în dreptul brutăriei, pe Martha o izbi aburul dulce de pâine caldă venind dinspre subsol. Se opri fără voie. Simţea că leşină de poftă. Tocmai atunci, Dan ieşea grăbit cu coşul încărcat. O văzu. Văzu şi foamea cumplită din ochii ei. Băiatul păli, şi un fel de groază îi împăienjeni ochii. Fără să stea pe gânduri, îi puse în mână o franzelă. Martha nu spuse nimic, nici măcar o vorbă, dar, urcând pe strada Cowpen spre uliţa Sevastopol, ochii ei, care nu plângeau niciodată, erau învăluiţi într-o ceaţă – ceea ce la alţii ar fi fost lacrimi de recunoştinţă. Îi era simpatic Dan, un flăcău cumsecade care lucra şi el în mina Neptun. Acum însă, de când cu greva, îl ajuta pe taică-su; el mâna calul şi ducea pâinea pe la clienţi. Adeseori schimba câte-o vorbă cu David al ei. Gâfâind de pe urma urcuşului, Martha ajunse în pragul casei. Tocmai când pusese mâna pe clanţă, o opri glasul vecinei, Hannah Brace: — Alice a lui madam Kinch are aprindere la plămâni. Martha dădu din cap. De o săptămână, copiii din mahalaua lor cădeau la pat răpuşi de pneumonie. — Spune-i lui madam Kinch că o să trec pe la ea mai târziu, îi răspunse Martha intrând în casă. Ai ei erau sculaţi şi îmbrăcaţi; şi Robert, şi băieţii se strânseseră tuspatru în jurul focului. Dar, ca de obicei, ochii ei se opriră mai întâi asupra lui Sammy. Băiatul îi răspunse cu zâmbetul lui prietenos, care-i încreţea faţa, înecându-i ochii mici albaştri sub arcadele sprâncenelor. Nu era vesel zâmbetul lui Sammy şi trăda destulă amărăciune. Era băiatul cel mai mare, lumina ochilor ei; tăia cărbune la Neptun, deşi nu împlinise decât nouăsprezece ani. — Ia te uită, spuse Sam făcându-i cu ochiul lui David. Ia uită-te pe unde a umblat maică-ta şi cu ce s-a ales. A făcut ea ce-a făcut, şi-a şterpelit o pâine pentru tine! David zâmbi conştiincios din colţul lui. Era un băieţandru sfrijit, tăcut, cu o faţă albă şi prelungă, gravă şi încăpăţânată. Cum stătea aşa aplecat deasupra vetrei, omoplaţii împungeau prin haină. Ochii lui mari şi negri aveau de obicei o expresie iscoditoare; acum însă, curiozitatea îi pierise în bună parte. Era în vârstă de paisprezece ani şi mâna caii de la vagonete în sectorul Paradis al minei Neptun. Muncea nouă ore pe zi în subteran, făcând naveta între frontul de lucru şi gura puţului, dar acum participa la grevă şi era rupt de foame. — Ei, ce ziceţi, băieţi? continuă Sam. Nenea Sammy se antrenează pentru un număr senzaţional: „Scheletul ambulant”. Slăbeşte treizeci de livre pe săptămână, aplică „sfaturile pentru femeile corpolente”, ţine cură straşnică de slăbire, şi când colo, mama voastră intră pe uşă cu un ospăţ întreg în braţe. Ce se face bietul Sammy? Vai de capul lui! Nu-i aşa, măi Hughie? Sprâncenele negre ale Marthei se încruntară. — Aveţi mare noroc că puteţi mânca şi atâta, spuse ea începând să taie jimbla. Toţi o priveau fascinaţi; chiar şi Hughie îşi ridică ochii de la ghetele vechi de fotbal, pe care le peticea. Şi doar nu era treabă uşoară să-i abaţi gândurile lui Hughie de la fotbal! Era nebun după sportul ăsta. Juca centru înaintaş în echipa oraşului Sleescale (şi băgaţi de seamă că n-avea decât şaptesprezece ani!) când nu împingea la vagonete în sectorul Paradis al minei Neptun. Hughie nu-i răspunse lui Sam. Nu vorbea niciodată prea mult; era tăcut din fire, mai tăcut chiar decât taică-su, renumit pentru zgârcenia lui la vorbă. Dar acum se uita la pâine. — Vai, iartă-mă, mamă, spuse Sammy sărind şi luându-i farfuria din mână. Nu ştiu ce-am avut de-am neglijat buna-cuviinţă. „Permiteţi-mi, vă rog, spuse Ducele înveşmântat în splendida uniformă a regimentului de husari din Tyneside”. Glumind astfel, îi oferi lui taică-su farfuria. Robert luă o felie, se uită la ea, şi apoi la Martha. — Dacă ai primit-o de la epitropi, atunci mie nu-mi trebuie. Martha îi înfruntă privirea. — Te întreb dacă pâinea asta ai primit-o de la epitropi, repetă el întrebarea, cu vocea sugrumată a unui om înfrânt. Ea continua să-l privească, gândindu-se la nebunia lui de a sacrifica până şi bruma lor de economii pentru sprijinirea grevei. Îi răspunse sec: — Nu. Sammy interveni cu o veselie zgomotoasă: — Parcă are vreo importanţă; bănuiesc că, oricum, o s-o mâncăm cu toţii. Cu aceeaşi veselie îndrăzneaţă înfruntă şi privirea lui taică-su. — N-are rost să gândeşti aşa, tată. Toate lucrurile au un sfârşit. Şi la urma urmei, mie nici nu-mi pare rău. Eu vreau să lucrez, nu să şed aşa degeaba, de parcă n-aş avea mâini, şi să aştept să ne aducă mama de-ale gurii. Apoi, către David: Ei, domnule conte, luaţi un dumicat, vă rog. Nu vă codiţi. Altfel, tot îl aruncă, credeţi-mă. Martha îi smulse farfuria din mână. — Nu pot să sufăr glumele astea, Sammy. Nu se cade să-ţi baţi joc de o mâncare cinstită! Se încruntă la el, dar tot lui îi dădu bucata cea mai mare. Îi întinse apoi o felie lui Hughie, păstrând pentru ea porţia cea mai mică.           CAPITOLUL II       Ora zece. David îşi luă şapca din cui, se strecură afară şi porni agale pe caldarâmul desfundat al uliţei Inkerman. Toate uliţele minerilor din Sleescale erau botezate după glorioasele victorii din războiul Crimeii. Uliţa cea mai de sus, pe care locuia David, se numea Inkerman; a doua Alma; mai la vale era uliţa Sevastopol, iar ceva mai jos, unde locuia Joe, era uliţa Balaclava. David se ducea la Joe să vadă dacă nu vine „să facă un tur”. Vântul se mai muiase, şi pe neaşteptate se ivi soarele dintre nori. Revărsarea abundentă de lumină îl încântă pe David, deşi îi lua ochii, nedeprinşi cu ea. Înainte de grevă, de multe ori i se întâmpla ca iarna să nu vadă soarele zile în şir. Dimineaţa, când cobora în puţ, era întuneric; seara, când ieşea, tot întuneric. Dar acum era o zi frumoasă, deşi cam rece. Îi umplea toată făptură de o lumină ciudată. Strălucirea asta îi evoca, într-un fel neînţeles, rarele zile când îl lua taică-su la pescuit, pe Wansbeck în sus. Departe de bezna şi murdăria din mină… crângurile verzi de aluni… bolborosiri de apă cristalină… — Priveşte, tată, priveşte! exclama el emoţionat când dădea cu ochii de vreun smoc de ciuboţica-cucului. Coti pe uliţa Balaclava. Ca şi celelalte uliţe din mahala, Balaclava se întindea pe vreo jumătate de kilometru. Era o adunătură de case murdare de piatră, mai toate negre de funingine, dar mânjite şi tărcate strâmb cu câteva bidinele de var, acolo pe unde oamenii încercaseră să tencuiască crăpăturile mai noi şi mai mari. Hornurile pătrate păreau ameţite de băutură, atât erau de hâite şi dărâmate; din pricina tasării terenului, şirul lung de acoperişuri, altădată ordonat, unduia acum ca o mare cu valuri. Drept garduri, curţile aveau împrejmuiri din traverse de cale ferată putrezite, din buturugi despicate şi bucăţi ruginite de tablă ondulată — Toate astea proptite cu mormane de zgură de steril de la mină. Fiecare curte avea closetul ei, şi fiecare closet căldarea lui de tinichea. Closetele apăreau ca nişte gherete de santinelă printre şirurile de case, la capătul cărora se aflau nişte cocioabe ridicate de mâini nedibace pe maidanul plin de hârtoape, alături de şine. Cam pe la mijloc era gura puţului Neptun 17, şi îndărătul ei se întindea monotonia bărăganului Snook, puţin în pantă şi văluros pe alocuri. Era o pârloagă plină de băltoace şi şanţuri, brăzdată de fostele exploatări la zi ale minei Neptun, de acum un veac. În mijlocul pârloagei se căsca Groapa Scursorilor. De altfel, tot bărăganul Snook era legat de puţuri. Peste tot se înălţau răsuflătorile puţurilor, se revărsa sterilul din pufuri, se ridicau turnurile de extracţie de la gura puţurilor, totul vorbea numai de puţuri. Pe acest fundal, o frânghie cu rufe spălate te izbea ca un afront. Şirul acesta de rufe în culori vii – care albastre, care roşii — Contrasta puternic cu posomorâta monotonie a bărăganului sordid, dând întregului tablou o frumuseţe brutală, perversă. Lui David îi erau toate prea bine cunoscute şi nu-l încântau. Acum îi plăceau parcă şi mai puţin. Tot şiragul de case mohorâte, construite spate în spate, era învăluit într-un aer de apatic şi înfrângere. Câţiva cărbunari – Leeming Boxerul, Keeker Howe, Bob Ogle şi încă vreo doi care în vremuri bune alcătuiau „cenaclul cartoforilor” – şedeau cu spatele rezemat de zid. Acuma nu jucau, pentru că le lipseau bănuţii, dar şedeau pe vine, ca şi cum ar fi jucat. Şedeau fără să schimbe o vorbă. Bob Ogle, care era tovarăş cu David în schimbul întâi de la sectorul Paradis, îl salută în timp ce-şi mângâia căţeluşa pe cap. — Cum o mai duci, Davey? i se adresă Leeming Boxerul. — Cum o mai duci tu, Boxerule? zise David. Ceilalţi mineri îl priveau pe David cu un fel de curiozitate, identificându-l în mintea lor cu taică-su, Robert, care-i făcuse să părăsească lucrul. Dar în faţa lor stătea un băiat palid, îmbrăcat într-un costum ponosit, care pe deasupra îi rămăsese şi prea mic, legat la gât cu un fular de bumbac şi încălţat cu galenţii grei de la mină, ghetele fiindu-i amanetate. Nu-şi tunsese părul de multă vreme, şi încheieturile slabe ale mâinilor contrastau cu palmele umflate de muncă. Le simţea privirea iscoditoare şi o înfrunta liniştit, îndreptându-se, cu o poză puţin sfidătoare, către casa cu numărul 19 – unde stătea Joe Gowlan. Deasupra uşii era o firmă, pe care scria cu litere strâmbe: „Închiriem biciclete. Pompe funebre. Pensiune”. David intră. Joe şi cu taică-su, Charley Gowlan, tocmai îşi luau gustarea de dimineaţă. Pe masa de lemn se afla un castron cu plăcintă cu carne, alături un ceainic mare, o cutie de lapte condensat, începută, şi o franzelă, din care rupseseră vreo două hălci. Pe masă era o dezordine de necrezut; aceeaşi dezordine domnea în toată casa – două odăi unite de o scară perpendiculară. Murdărie, răvăşeală, mâncare din abundenţă, un foc care duduia în sobă, haine răspândite peste tot, vase nespălate, miros de lenjerie murdară, de bere, prăjit, sudoare. Din toate se degaja senzaţia unei promiscuităţi confortabile. — A, bună, băiete! Cum te mai simţi azi? îl întrebă Charley Gowlan înfundând o bucată mare de carne în gura lui cât o şură. Avea cămaşa de noapte băgată în pantaloni, bretelele îi atârnau peste burta proeminentă, în picioare îşi pusese papucii de casă, tăiaţi dintr-un covor vechi. Gesticulând cu pumnul roşu, uriaş, în care ţinea cuţitul, îl salută amabil din cap pe David. Charley era întotdeauna amabil. Charley Gowlan Mătăhălosul, pontatorul de la Neptun, era tare prietenos. Păcătosul ăsta se bătea pe burtă cu toată lumea; se avea bine şi cu muncitorii, şi cu Barras. Îi plăcea să facă de toate, de la gospodărie – dat fiind că rămăsese de trei ani văduv – şi până la vânătoarea de iepuri sau braconajul de somoni pe Coquet în sus. David se aşeză, privindu-i pe Joe şi pe Charley cum mănâncă. Aveau o poftă grozavă: fălcile tinere ale lui Joe clefaiau metodic. Charley plescăia din buzele groase, întinzând pe pâine sosul sleit al plăcintei. Oricât de tare se ţinea David, simţi că dinţii i se strâng şi-i lasă gura apă. Deodată, când erau pe sfârşite, Charley încetă brusc curăţirea rămăşiţelor din castron şi i se adresă de parcă atunci i-ar fi dat prin gând: — Nu vrei să razi ce-a rămas pe fund, băiete? David clătină din cap: un imbold ascuns îl făcu să refuze. — Am luat gustarea de dimineaţă, zâmbi el. — Ah, bine, dacă ai mâncat, desigur… Ochii mici ca de porc, împlântaţi în obrazul lui rotund şi mare cât un obroc, clipiră şiret. Când termină masa, întrebă: — Şi ce mai zice taică-tu, acum, când e mai mult ca sigur că suntem bătuţi? — Nu ştiu. Charley linse cuţitul şi oftă de mulţumire. — Eh, am avut multe necazuri. Eu unul nu le-am dorit. Şi nici Heddon nu le-a dorit. Nu e niciunul printre noi care să le fi dorit. Auzi vorbă, să stârneşti o furtună pentru nişte echipament de protecţie, şi pentru un spor de salariu – o jumătate de peni la tonă! Eu am zis din capul locului că-i o prostie. David se uită la el. Charley pontatorul măsura producţia cărbunarilor; vasăzică era şef acolo la gura puţului. Lucra mână-n mână cu Heddon, agentul sindical de la Tynecastle. Ştia el bine că nu e vorba numai de echipamentul de protecţie şi de sporul de o jumătate de peni la tonă. David rosti gânditor: — Dar e multă apă în sectorul de la Băltoacă. — Ha! Apă! Charley zâmbi atotştiutor, cu gura lăţită. Munca pe care o îndeplinea nu-l silea niciodată să intre în adâncuri; el ponta vagonetele la suprafaţă, când ajungeau scârţâind la rampa de la gura puţului. Îi dădea mâna să facă pe atotştiutorul. Continuă: — Sectorul Paradis a fost dintotdeauna o groapă umedă. Apa nu-i acolo doar de ieri, de-alaltăieri şi nu cred să fie mai rău la Băltoacă decât în altă parte. Doar nu s-o fi speriind tat-tu de-o picătură de apă, ce naiba?! Conştient de rânjetul batjocoritor al lui Charley, David îşi înghiţi cu un efort indignarea. — Munceşte în apă de douăzeci şi cinci de ani, aşa că nu văd cum s-ar putea speria, spuse indiferent. — Da, asta aşa e, ştiu şi eu prea bine. Bravo, băiete, că ţii cu tat-tu! Dacă nici tu n-oi ţine, Dumnezeu ştie cine ar mai face-o. Şi să nu crezi că eu îţi găsesc vreo vină din asta. Eşti băiat cu cap, zău! Charley râgâi zgomotos, se ridică, apoi se trânti greoi pe scaunul de lângă foc, căscă, se întinse şi începu să-şi umple pipa de lut, tare afumată. Joe şi cu David ieşiră. — Lui ce-i pasă, că doar nu-l obligă nici dracu’ să coboare în sectorul Paradis! comentă Joe obraznic de îndată ce închise uşa în urma lor. Nu i-ar strica deloc boşorogului să tot stea prin băltoace, cum sunt eu silit s-o fac. — Nu-i vorba numai de umezeală, Joe, insistă David. Tu ştii ce zice taică-meu. — Ştiu, ştiu! M-am săturat de când tot aud, şi pot să-ţi spun, Davey, că s-au săturat şi ceilalţi băieţi. Taică-tu are tot felul de idei în privinţa Băltoacei. El crede că ştie toate celea de-a fir-a-păr! — În orice caz, ştie foarte multe, ascultă-mă pe mine, spuse David cu multă însufleţire. N-a pornit el la grevă doar aşa, ca să se distreze. — El nu! Dar unii dintre băieţi, da, răspunse Joe. Se plictisiseră să mai muncească în apă şi li s-a părut că ar fi plăcut să mai schimbe puţin. Acuma, că le-a ieşit pe nas, şi-ar da şi capul, numai să poată începe iar lucrul. Oho, şi încă cum! Chiar dacă-n Băltoacă ar fi apă până-n tavan! — Mă rog!… N-au decât să înceapă. — Păi chiar asta or să şi facă, poţi să fii sigur, îi răspunse Joe cu acreală. Aşteaptă numai până la trei, când au mitingul. Dar nu te propti tu pe picioarele dindărăt. Poţi să mă crezi că mi s-a urât şi mie, ca şi ţie. Cu prima ocazie, o şterg de-aici. N-o să-mi putrezească mie oasele în gaura asta păcătoasă. Vreau să fac rost de ceva biştari şi plec în lumea largă. David rămase tăcut. Se simţea indignat şi chinuit de gândul că viaţa îi era potrivnică în toate privinţele. Şi el ar fi vrut să scape de la Neptun, dar nu în acelaşi chip ca Joe. Îşi amintea că Joe mai fugise o dată de acasă, şi-l adusese înapoi Roddam, subofiţerul de poliţie. Plângea în hohote, dar taică-su tot l-a croit cu cureaua. Continuară drumul în tăcere. Joe mergea fudul, cu mâinile în buzunare, făcând paradă de foiţa lui şi legănându-se ca un boxer. Era un flăcău bine făcut, cu doi ani mai în vârstă decât David. Avea umerii laţi şi voinici, spinarea dreaptă, părul negru, cârlionţat, şi ochii negri, vioi. Joe avea un fizic foarte plăcut şi era pe deplin conştient de acest lucru. Privirea îl arăta sigur de sine, chiar felul în care-şi punea şapca, şmechereşte, într-o parte, trăda îngâmfare, tupeu, agresivitate. Curând, reluă vorba: — În viaţă, dacă vrei să te distrezi trebuie să ai bani, nu glumă! Şi – te întreb eu: ce, în mină poţi să faci bani? Pe dracu’! În orice caz, bani serioşi nu poţi scoate. Ei, şi eu unul vreau să mă distrez. Pentru asta am nevoie de loz. Eu vreau să văd lumea, să-mi trăiesc viaţa. Tu da, ai noroc. Probabil c-ai să mergi la Tynecastle. Taică-tu vrea să te trimită la colegiu. Ni se pare că şi asta-i o idee fixă pe care şi-a băgat-o în cap. Eu însă trebuie să-mi port singur de grijă. Şi să vezi tu dacă n-o să-mi port, zău aşa! Ştii care-i şmecheria? Să ajungi primul la potou, că de nu, ţi-o ia altul înainte. Brusc, puse capăt trăncănelii şi-l bătu pe David zdravăn pe umăr. Îi zâmbi, şi zâmbetul lui era prietenos, simpatic. Când voia, Joe ştia să fie prietenos şi simpatic ca nimeni altul. Ochii lui negri frumoşi radiau o prietenie care-ţi încălzea inima şi ţi-l înfăţişau ca pe omul cel mai apropiat, regele băieţilor de treabă. — Hai, Davey, mergem la bărci. Punem o undiţă la mal, şi pe urmă vâslim în larg, să vedem ce putem prinde. O luară pe jos pe strada Cheiului, apoi săriră de pe faleză pe malul nisipos. Înapoia lor se întindeau nişte dune înalte, formate din nisip amestecat cu bălăriile şi păpurişul din Sărătură. Lui David îi plăceau dunele. În timpul verii, uneori, sâmbăta, după ce ieşeau din schimb şi taică-su se ducea la cârciuma Bun găsit, să bea un rând cu ortacii, David se afunda în păpuriş. Stătea de unul singur şi asculta cântecul ciocârliei. Lăsa cartea din mână şi scruta bolta azurie, în căutarea punctuleţului care se înălţa în văzduh. Şi acum îi dădea inima ghes să se culce în păpuriş. Îl apucase iar ameţeala, îi căzuse ca un bolovan la stomac felia groasă de pâine caldă înfulecată cu lăcomie. Dar Joe ajunsese la dig. Urcară pe dig şi se duseră în port. Câţiva băieţi din mahalaua Teraselor căutau cărbuni în apa murdară, scăzută acum, înaintea fluxului. Legaseră de o prăjină o căldare veche, ciuruită. Scormoneau fundul după bucăţele de cărbune, căzute de pe şlepuri în vremea când activitatea era în toi. În lipsa alocaţiei distribuite de mină de două ori pe lună, râcâiau acum mâlul să găsească resturi de care altădată nici nu s-ar fi sinchisit. Joe se uita la ei, dispreţuindu-i în taină. Rămăsese locului, cu mâinile înfipte în buzunare, cu picioarele larg desfăcute. Îi privea de sus. Pivniţa lui era plină de cărbuni ca lumea, furaţi de la gura puţului. Îi furase chiar el, alegând bucăţile cele mai bune din morman. Pântecele îi era plin de mâncare, şi încă de mâncare bună. De asta avusese grijă taică-su, Charley. Există o singură cale s-o scoţi la capăt: să pui mâna pe lucrurile care-ţi trebuie, să le cauţi, să le înşfaci, nu să stai tremurând de frig, leşinat de foame, şi să dai din colţ în colţ, cu slaba nădejde că o să se îndure ceva să-ţi pice de la sine în căldare. — Bună, Joe băiatule! strigă linguşitor Ned Softley. Era prostovanul care supraveghea ventilatorul sectorului Paradis. Nasul lung i se înroşise de ger, şi trupul puţintel îi era scuturat de frisoane. Râse îmbietor. N-ai o ţigară, frate Joe? Mor să trag şi eu un fum. — Îmi pare al naibii de rău, exclamă Joe înţelegător şi pe dată mărinimos, dar asta-i ultima, frate Ned! Scoase o ţigară de după ureche, o privi trist şi o aprinse cu cel mai amabil regret. Dar cum se întoarse Ned cu spatele, Joe rânji. Bineînţeles că avea un pachet întreg de Woodbine în buzunar. Dar ce, era prost să-i spună lui Ned? Ferit-a Sfântul! Rânjind încă, îşi relua plimbarea alături de David, când un strigăt îl făcu să se întoarcă brusc. Era strigătul lui Ned, un geamăt ascuţit, de protest: după trei ceasuri de trudă sub şfichiuirile vântului, izbutise aproape să-şi umple sacul şi tocmai dădea să-l încarce în spinare şi să pornească spre casă. Dar Jake Wicks fusese mai iute de mână. Jake, o huidumă de vreo şaptesprezece ani, aşteptase liniştit să pună mâna pe cărbunele lui Ned. Ridică sacul de jos şi, sfidându-i pe băieţi cu priviri bătăioase, porni nepăsător spre capătul portului. Ceata flăcăilor se porni pe un cumplit hohot de râs. Zău dacă s-a pomenit mai mare comedie! Auzi, să ia Jake bucăţelele strânse de Ned Softley şi să plece cu ele aşa, ca nimic, în timp ce Ned ţipa şi scâncea în urma lui ca un apucat! Mai mare haz nici că se putea! Şi cel mai tare dintre toţi râdea Joe. Lui David însă nu-i venea să râdă. Se făcuse alb ca varul la faţă. — Nu-i drept să ia cărbunii ăia, murmură el. Sunt ai lui Softley, care a muncit pentru ei. — Aş vrea să văd şi eu cui i-ar da mâna să-l oprească, răspunse Joe înecându-se de râs. Doamne, ia uită-te la mutra lui Softley, uită-te numai niţel… Tânărul Wicks înainta de-a lungul debarcaderului, cărând cu uşurinţă sacul. Softley se ţinea plângând după el, urmat de o gloată de zdrenţăroşi care se tăvăleau de râs. — E cărbunele meu, se smiorcăia Softley întruna, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji. Eu l-am cules din noroi, zău că da, ca să aibă mama foc în vatră… David îşi încleşta pumnii şi făcând un pas într-o parte îi tăie calea lui Jake Wicks. Acesta se opri brusc. — Ce-i mai fi vrând şi tu? întrebă el băţos. David scrâşni din dinţi. — Îs cărbunii lui Ned. Nu poţi să-i iei aşa. Nu-i frumos. Şi nici drept. — Ei, nu mă-nnebuni! făcu Wicks netulburat. Şi cine mă opreşte? — Eu. La toţi le pieri râsul. Jake lăsă cu grijă sacul jos. — Tu, mă? David încuviinţă scorţos din cap. Era atât de încordat, încât nici nu mai putea vorbi. Fierbea de mânie văzând nedreptatea pe care i-o făcea Jake lui Ned. Jake Wicks era cogeamite flăcăul, cântărea pe puţin zece kilograme mai mult decât David şi era cu un cap mai înalt. Şi pe urmă, era aproape un bărbat, în orice caz fuma, înjura şi bea cot la cot cu bărbaţii. Dar lui David nu-i păsa. Nimic nu mai conta, absolut nimic, decât atât: să nu-l persecute Wicks pe Softley. Adresându-i obişnuita provocare la bătaie, Wicks întinse pumnii. Îi strânse unul peste altul şi-l pofti pe David să-i despartă dacă poate. David iscodi faţa rotundă, buboasă a lui Jake, străjuită de o claie de păr câlţos. Îl vedea acum mai bine ca oricând. Printre coşurile de pe pielea lui bolnavă, David distingea punctele negre, murdare. Zări un urcior care începea să-i umfle pleoapa stângă. Apoi, cu iuţeala fulgerului, desfăcu dintr-o lovitură pumnii lui Jake şi-l pocni drept în nas. Straşnică lovitură! Toată lumea văzu cum pumnul drept îi turti nasul lui Jake, de-l podidi sângele. Gloata urlă, şi pe David îl trecu un fior de bucurie sălbatică. Jake se dădu înapoi, scutură din cap cum face un câine ud, şi apoi se năpusti orbeşte, agitându-şi braţele ca o moară de vânt. Tocmai atunci, cineva care stătea mai la o parte şi se uita îi preveni cu un strigăt: — Păzea, băieţi! Uite-l pe Plânsa! David avu o clipă de şovăială, întoarse puţin capul, şi în clipa aceea pumnul lui Jake îl izbi drept în tâmplă. Deodată văzu totul ca printr-o ceaţă misterioasă, simţi că i se învârteşte capul; un moment i se păru că se prăbuşeşte în adâncul minei, atât de brusc îl învăluise întunericul, atât de tare îi vuiau urechile. Pe urmă leşină. Băieţii îi mai aruncară o privire lui David, apoi se împrăştiară în grabă. Şi Ned Softley se grăbi să plece, dar îşi luă cărbunii. Între timp se apropie Plânsa. Se plimbase pe ţărm, privise la jocul valurilor pe nisip. Lui Iisus Plânsa îi era tare dragă marea. În fiecare an îşi lua de la mină zece zile concediu, pe care le petrecea la Whitley Bay, plimbându-se în sus şi-n jos pe mal. Purta în faţă şi-n spate câte o pancartă cu citatul lui preferat: „Iisus plâns-a pentru păcatele lumii”. Acelaşi citat stătea scris cu litere de aur şi pe frontispiciul casei lui. De aceea, deşi de fapt se numea Clem Dickery, oamenii îl ştiau de Iisus Plânsa, ori mai pe scurt Plânsa. Spre deosebire de ceilalţi mineri, Plânsa nu locuia în mahalaua Teraselor. Nevastă-sa, Susan Dickery, făcea plăcintă cu carne de berbec şi o vindea într-o dugheană de la capătul străzii Lamb. Deasupra plăcintăriei locuiau el. Susan îndrăgise un citat mai sever: „Pregăteşte-te, căci fi-vei chemat în faţa Domnului”. Îl avea tipărit pe toate pungile în care ambala marfa. De aici se născuse la Sleescale şi zicala: „Mănâncă plăcintă de la madam Dickery şi pregăteşte-te să fii chemat în faţa Domnului”. Dar plăcintele erau foarte bune. Lui David îl plăceau. Şi-i plăcea şi Clem Dickery. Plânsa era un mic fanatic, dar liniştit de felul lui. Şi cel puţin nu era ipocrit. Când îşi reveni, clipind năuc, David îl văzu pe Plânsa aplecat asupra lui, pocnindu-i palmele şi veghindu-l întristat şi grijuliu. — Mi-a trecut, zise David ridicându-se într-un cot, dar încă lipsit de vlagă. Neobişnuit de discret, Plânsa nici nu pomeni de încăierare, în schimb îl întrebă de când n-a mai mâncat. — De azi-dimineaţă, îi spuse David. Am luat gustarea… — Te poţi ţine pe picioare? David se ridică de-a binelea, sprijinindu-se de braţul lui Plânsa. Se clătină, dar căută să-şi mascheze nesiguranţa cu un zâmbet. Plânsa îl privi sumbru. El nu ocolea adevărul, aşa că-i spuse: — Eşti slăbit de nemâncare. Vino acasă la mine. Ţinându-l de braţ, îl conduse încet pe David, peste dunele de nisip, până în strada Lamb. În bucătărie la Plânsa, David se aşeză la masă. Aici se ţineau faimoasele „întruniri din bucătărie”. De pe pereţi, tablourile alegorice colorate ţipător îşi trimiteau flăcările: TRÂMBIŢA DIN ZIUA DE APOI, SCAUNUL JUDECĂŢII DE APOI, CALEA BINELUI ŞI CALEA RĂULUI. Toate tablourile erau semănate cu sumedenie de îngeri blonzi, asexuaţi, defilând ţanţoşi în veşmintele lor imaculate, în sunetele trâmbiţelor de aur. Îngerii erau scăldaţi în lumină; dar nu lipsea nici bezna: printre ruine de coloane corintiene răgeau fiarele întunericului năpustindu-se asupra gloatei tremurătoare înghesuite pe marginea gheenei. Pe poliţa căminului atârnau smocuri de ierburi şi alge, puse la uscat. Plânsa cunoştea toate buruienile de leac, le strângea cu osârdie, fiecare la timpul potrivit, căutându-le cu luare-aminte pe sub gardurile vii şi iscodindu-le cu răbdare pe sub stânci. Acum stătea lângă foc. Pusese nişte muşeţel să fiarbă într-un ceainic mic, pestriţ. Când a fost gata ceaiul, a umplut o ceaşcă şi i-a oferit-o lui David. Apoi, fără o vorbă, a plecat şi l-a lăsat singur. David bău fiertura. Era amară, dar aburul era parfumat. Îl încălzea, îl îmbărbăta şi-l mângâia. Îi şterse amintirea dureroasă a încăierării, dar îl făcu să simtă ghearele foamei. Tocmai atunci se deschise uşa, şi Plânsa se întoarse însoţit de nevastă-sa. Era ciudat cât de mult semăna cu el. Mică de statură, curată şi îngrijită, îmbrăcată în negru de sus până jos, cu mişcări puţine şi cumpănite, mai avea comun cu soţul şi expresia serioasă şi liniştită a feţei. În tăcere, aşeză dinaintea lui David o farfurie cu două plăcinte calde cu carne de berbec şi turnă cu grijă pe fiecare nişte sos fierbinte dintr-o căniţă smălţuită. — Mănâncă-le încet, îl sfătui blând. Apoi se trase lângă bărbatul ei. După o clipă de şovăială, David se aşternu pe mâncare. Cei doi soţi se ţineau deoparte, dar nu-l scăpau din ochi. Plăcintele erau minunate, sosul – gustos şi picant. După ce înghiţi şi ultima farâmiţă dintr-o plăcintă, David ridică deodată ochii şi îi văzu cu privirile aţintite asupra lui. Plânsa rosti cu glas scăzut un alt citat din Biblie: „Eu te voi hrăni şi pe tine, şi pe ai tăi. Şi El îi mângâie şi le grăi cu inimă bună”. David încercă să-şi exprime recunoştinţa printr-un zâmbet; dar ceva neînţeles, poate mirarea în faţa bunătăţii lor neaşteptate, îi puse un nod în gât. În sinea lui se blestemă singur pentru asta, dar n-avea încotro. Îl năpădi un val de simţiri, amintirile atâtor necazuri prin care trecuse şi el, şi toţi ceilalţi în ultimele trei luni. Îl apucă groaza amintindu-şi cum se caliceau la fiecare cheltuială, cum amanetaseră tot, cum se iscase duşmănia ascunsă dintre părinţii lui – maică-sa mânioasă, taică-su încăpăţânat. David n-avea decât paisprezece ani. Cu o zi înainte mâncase un nap din grădina lui Liddle. În lumea asta plină de bogăţii şi frumuseţi, el umblase pe câmp şi scormonise pământul ca jivinele, să-şi astâmpere foamea cu un nap. Îşi sprijini capul în mâna firavă. Pe neaşteptate, se născu în sufletul lui năzuinţa pătimaşă de a face ceva… ceva care să pună capăt la toate astea… ceva care să lecuiască omenirea şi s-o înalţe. Trebuia s-o facă, şi avea s-o facă. O lacrimă i se prelinse pe obraz şi picură în sosul de plăcintă. Pe pereţi, îngerii suflau în trâmbiţă. David îşi suflă nasul, ruşinat.