Pavel Coruț carti

Calauza Viitorului de  Pavel Corut E foarte cald. Teribil de cald. Ceaţa roşie şi fierbinte mă împresoară din toate direcţiile. Aşa ceaţă n-am mai văzut din copilărie, când am zăcut de cori. De pojar, cum spun doctorii. Sângele cleios şi sărat mi-a umplut gura. Mă răsucesc uşor, pe partea dreaptă, să-l pot scuipa. O săgeată de durere îmi însoţeşte gestul. Trece prin mine din creştet şi până în tălpi. Rade totul în cale. Nervii urlă de durere. Eu, însă, tac. Încerc să mă adun. Să pricep situaţia. Efort inutil. Deocamdată. Nu-mi amintesc nimic important.             Ne prăjesc la rotisor sau la microunde, piciule?             Asta e lipoveanul, gândesc eu şi încep să reiau firul gândirii logice. Reflex, îi răspund:             Are importanţă?             Are. M-aş simţi umilit să folosească vreo sculă primitivă.             Nu-l mai ascult. Cărarea amintirii s-a deschis în faţa mea.             Invers decât normal. Îmi amintesc faptele de la timpul prezent către trecut. Mai întâi, mă văd pe mine, cu capul spart, târându-l pe lipovean din flăcările iadului roşu. Nu răsuflă dar intuiţia îmi spune că trăieşte. Apoi, filmul face un salt în trecut. Nu prea mare. Destul cât să văd explozia. Şi s-o aud. Mai precis, să urlu de durerea timpanelor sfârtecate de zgomot şi suflu.             Câteva secunde înapoi! îmi forţez eu memoria să-şi facă datoria. Să înţeleg! Circuitele neuronale, blocate de şoc, se încăpăţânează să lucreze cum vor ele. Sau cum mai pot după dezastru. Revăd bărbatul brunet, prost ras, cu ochii negri. Şi-i aud vocea înrăită: Explozia şi chimicalele sunt sigure, Varain. De data asta, nu scapi!             Varaaaain! Viaţă şi moarte! Ridică-te şi luptă, om din neamul Oamenilor!             Numele, gândesc eu. Numele a declanşat întregul complex de reflexe zidit în mine de meşterii Octogonului, Ştiu cine sunt şi ce trebuie să fac. Cu un efort supraomenesc, mă ridic în genunchi. Nenorocită situaţie! Capul îmi vâjâie, sângele îmi curge în ochi. Abia zăresc trupul camaradului meu. Fumegă. La propriu. Hainele au prins foc. Mâna-i înegrită de fum scurmă în betonul fierbinte. Caută pământul. N-o să-l găsească. Nu aici.             Îmi smulg cămaşa fumegândă. O răsucesc în jurul capului. Să mă apere de flăcări. Şi să oprească sângele. Caut în priviri un loc de retragere. Nu-i niciunul. Flăcările dansează sălbatic în jurul nostru. Bălaiul abia mai suflă:             Piciule, fă o minune! Pentru mine!             Vreau să fac minuni. Ştiu şi cum. Nu mai pot însă. S-a terminat gazul din lampă. Creierul, afectat de şoc, nu mai poate face contactul energetic cu Forţa Vieţii. Toate astea le gândesc într-o milionime de secundă. E nevoie de o superminune. Şi eu ştiu că aşa ceva nu există. Zâmbesc strâmb. Să fii Varain şi să mori stupid, într-un depozit de materiale toxice, e culmea tâmpeniei.             Până la uşă sunt mai mult de douăzeci de metri. Asta ar fi minunea cea mai posibilă. Una clasică, la care îţi trebuie numai muşchi. Flăcările, însă, ne-au cuprins cu totul. Lipoveanul geme încetişor. Şi-a pierdut conştiinţa. Mai bine. Nu simte durerea crâncenă a arsurilor. Murmură, totuşi:             O minune, piciule…             Ce minune să mai fac? Lichidul incendiar mi-a ajuns până la pantofi. Flăcările flămânde îmi ling tălpile asemenea unor câini. Acuş o să-mi ajungă la haine. După aceea…             Ridică-te şi luptă, Varain! Luptă, om din neamul Oamenilor!             Porunca de tunet o cunosc. Nu e din această lume. Vine de dincolo. De unde e pace şi linişte eternă. Spiritele marilor străbuni nu sunt de acord să mor. Trebuie să lupt. Forţa rece, forţa din adâncuri, se ridică în mine lent dar sigur. Parcă s-a mai liniştit şi capul. Doare dar gândesc lucid. Cu mâinile tremurânde, refac floarea Geei. Floarea mâinilor de ţărână în care m-am legănat din clipa naşterii.             — Maica noastră cea dintotdeauna…             Mai mult nu pot grăi. Durerea şi speranţa din mine au spus însă totul. Simt pământul de sub talpă. Freamătă. Se pregăteşte să se cutremure de mânie şi durere. Fiii lui sunt loviţi de duşmani. Cad peste lipovean şi extind câmpul energetic. După aceasta, urmează prăpădul din poveşti. Încă mai cumplit decât în poveşti.             Mă târăsc printre ruinele fumegânde. Fără nici o grijă. Duşmanii, câţi or fi fost, au alte belele pe cap. Eu trebuie să-l scot la aer curat pe lipovean. Nu şi-a revenit. Inconştientul său, însă, acţionează admirabil. Mă ajută. Asta înseamnă un luptător pregătit ani în şir. Bălaiul nu e conştient. Nu are habar ce se întâmplă cu el. Inconştientul însă acţionează după tiparul de supravieţuire înscris în el. Cum s-a înscris acest tipar e o altă poveste. Una pe care nici marii psihologi ai timpului meu n-o pot explica. Vor explica-o nepoţii. Braţele şi picioarele Bălaiului se mişcă ritmic. Se târăşte alături de mine. Ocoleşte obstacolele. Ai zice că e viu şi conştient. Viu e dar conştientul său face nani de multă vreme. De aproape o jumătate de oră.             În sfârşit, iarbă. Moale şi umedă de rouă. Şi aer curat. Îl rostogolesc pe lipovean cu faţa în sus şi-i ordon liniştit: Răsuflă adânc! Nu verific rezultatul. Ştiu care va fi. Va face exact ce i-am spus. Asta, până ce se va trezi conştientul. Mă răsucesc şi eu pe spate şi încep să respir ca la carte. Să-mi curăţ plămânii de fum şi toxine. Deasupra, foarte departe, în infinit, stelele licăresc tainic. Mă las cuprins de vraja lor şi de adierea zefirului. Poţi^ dormi, mă asigură îngerul veghetor, inconştientul meu. Îl ascult, căci altă soluţie de moment nu se zăreşte. Mă afund într-un somn curat şi limpede ca o apă de izvor. E grozav să poţi respira aer! Plec către tărâmul în. care puţini muritori au ajuns vreodată. Acolo unde ni se zămislesc soarta şi visele. În locul în care pământenii cred că sălăşuiesc zeii.             Ochii albaştri, inteligenţi ai strămoşului astral mă cântăresc pe îndelete. Aştept verdictul. Nu             Varain, timpul de pace nu ţi a priil. Simţurile ţi-au adormit înainte de a avea dreptul.             Zamolxe, până când…?             Nu îndrăznesc să-mi termin întrebarea. Am mai pus-o de câteva ori. Niciodată n-am primit un răspuns plăcut inimii mele. Veşnica luptă din umbră, gândesc eu, nu se va sfârşi cât voi trăi eu. Ce rost au toate? Zamolxe îmi răspunde la ambele întrebări:             Varain, de mii de ani, pământenii iscodesc infinitul în căutarea unui răspuns. Ştii care? Ştii?             Da. Rostul vieţii şi morţii noastre le-a scăpat mereu.             Ţie nu ţi-a scăpat!             Dar nici nu m-a făcut mai fericit!             Dacă aş putea să-mi iau vorbele înapoi! Sunt spuse, însă. Privirea zegetinului se întunecă uşor. Poate că a obosit şi el să tot explice sălbăticiţilor pământeni rosturile ascunse ale vieţii şi morţii. Poate că a obosit să mai susţină cu forţa sa mii de luptători neconvenţionali din toate colţurile lumii noastre. Poate că n-ar fi vrut să audă tocmai de la mine ce auzise. Replica sa ţinteşte însă în altă direcţie:             Varain, noi ţi-am determinat naşterea pentru a fi călăuza viitorului. Nimeni nu va putea schimba ce am făcut noi! Vei trăi după alte legi decât cele cunoscute de pământeni. Nici măcar cei care te-au crescut n-au ştiut totul.             Iertare!             Nu m-a auzit? Nu vrea să-mi primească scuzele? Continuă la fel de rece:             Situaţia e complicată, Varain. Dacă intervenim direct, sălbaticii' ar putea declanşa un dezastru. Pământenii nu-s pregătiţi pentru contact. Avem nevoie de voi. Oricât de mult v-ar durea, trebuie să fiţi alături de noi!             Dau din cap aprobator. Sunt convins că are dreptate. Dacă tot n-am apucat să trăiesc omeneşte, măcar că fac sacrificiul util cuiva. Celor care merită.             Ce trebuie să fac, Zamolxe?             Ai înţeles termenii în care continuă confruntarea. Şi duşmanii principali: ignoranţa, lăcomia, violenţa şi iresponsabilitatea. Când acestea vor fi şterse din oameni, misiunea voastră va lua sfârşit.             Eu nu voi trăi atât!             Vei trăi cât vrem noi. Şi cum vrem noi! Ţi se pare ilogic? Nu răspund imediat. N-am gândit niciodată profund la această situaţie. Ordinea extraterestră contra dezordinii planetare. Logica îmi spune că e singura soluţie de ieşire din criza prelungită. Interesele divergente ale pământenilor nu pot fi împăcate decât de o forţă exterioară lor. Una mai puternică decât toate forţele pământene luate la un loc. Extratereştrii. Încuviinţez:             N-am altă soluţie logică. Iniţiaţii pământeni ştiu însă. Se vor împotrivi.             S-au împotrivit, Varain. Toate câte le-ai făcut în faţa lor şi în contra lor au fost faptele noastre. Un pământean obişnuit n-ar fi ghicit cu atâta claritate şi viteză sistemul lor de manipulare. Nici n-ar fi găsit soluţiile de dezarmare potrivite.             Tu le-ai înţeles.             Da. Întâi, aţi distrus zeii bubuli, apoi, rebelii care li se închinau. Ordinea logică pentru voi. Noi am fi acţionat invers.             Şi n-aţi fi învins niciodată. Sistemul capcană funcţiona de zeci de mii de ani. Nici măcar cei care îl serveau nu erau fericiţi. Nu puteau ieşi din vrajă. Ştii cum am scos-o din funcţiune. Acum, e timpul să trecem la faza următoare.             Ce trebuie să fac?             Nu te mai hazarda, Varain! Cugetă fiecare mişcare, fiecare gest! întreabă şi vei primi răspuns! Omenirea e pe muche de cuţit. Voi trebuie s-o salvaţi! Alţii nu avem.             N-apuc să replic. Imaginea Marelui Român dispare la fel de fulgerător cum a apărut. Iar eu mă trezesc pe iarba rece, umedă, cu ochii deschişi către misteriosul Cer al nordului. Mi-e tare dor de ai mei, de sătucul dintre dealuri, de viaţa pe lângă care am trecut în fugă. Acesta este sentimentul din mine. Un dor cumplit de toate câte le-aş fi avut dacă aş fi fost un om obişnuit. Necruţătoarea realitate este însă acolo, lângă mine. Înscrisă în stelele Nordului şi-n viaţa Pământului. Nimeni şi nimic nu poate schimba calea vieţii celui născut la cumpănă de timpuri şi spaţii.             Departe, maică, departe, Fiu pribeag, colind cu vise, N-am scăpare nici în moarte Fiindcăporţile-s închise…             Oftez în mine, tăcut, să nu-l trezesc pe lipovean şi încep să-mi examinez rănile. Trebuie să le oblojesc una câte una. Să mă refac pentru a… Pentru a câta oară, Doamne? Să merg înainte, prin întuneric şi frig, de dragul unor oameni care nici măcar nu ştiu că exist. Dragostea de oameni e un cuvânt prea mare, gândesc eu, curăţindu-mi rana de la cap. Eu sunt pur şi simplu obligat să lupt. N-am ales eu lupta. „Zeii” m-au ales. Măcar de-ar şti pământenii cine sunt „zeii”! Nu ştiu însă. Nici nu e încă timpul să-i afle. Toate la timpul lor.             Bălaiul se răsuceşte. Parcă şi deschide ochii. Îl îndemn:             Curaj, meşterică! Nu mai azvârle nimeni cu maglavaisuri!             Îşi curăţă gura de fum şi mizerii, apoi începe:             Piciule, mă călugăresc. Meserie faină. Program normal. Nu te cotonogeşte nimeni. Mai spovedeşti câte-o mieluşea, mai ciopleşti un artizanat.             Da' de posturi negre n-ai auzit?             Auzit, piciulică. Da' nu-s adevărate. Îmi adun din timp crăpelniţă şi molan, îmi iau o moacă pioasă şi bag la jgheab pe furiş. Aparenţele sunt salvate. Doar nu crezi că miorlăiala mistică e altceva decât aparenţă?!             Nu-i. Da' nici de tine nu-i!             Mhmm! Oleacă de dreptate ai.             Se ridică gemând. Mare, negru de fum, cu părul şi sprâncenele pârlite, poate fi confundat cu un negru băştinaş. Ii imit gestul. E cam cazul să ne luăm tălpăşiţa. Sticleţii locali nu mai pot întârzia prea mult. Nu e cazul să ne întâlnească la locul cataclismului. Nici să ne pună întrebarea de care ne ruşinăm foarte: Cum aţi pătruns în ţara voastră? Auzi curiozitate de capsomani! Cum pătrund spionii unde au treabă? Ca spionii, desigur.             Mergem! decid eu.             Nţ! neagă lipoveanul. Dacă ne văd africanele, ne invită la un dans din buric. Nu vezi că eşti golaş ca un baby care face reclamă la pamperşi?             Are dreptate. Cu zdrenţele de pe noi, nu inspirăm nici un dram de încredere. Arunc o privire în jur. Numai ruine. Adică, ceea ce a rămas din falnica firmă de produse chimice în care ne mânase ghinionul. Şi curiozitatea, ca să fim cinstiţi. Un fum gros stătuie peste ruinele încă arzânde. Acolo, sub dărâmături, trebuie să zacă nişte „pretenari” din Mosad care se crezuseră zmei. Bălaiul îmi prinde privirea şi se burzuluieşte:             Nu, Varaine! Ţoale de morţi nu port nici cu ordinul Procuraturii!             Vezi altă soluţie?             Ne pitim coleşica, după gard. Cum pică un negrotei, zup! pe el! îl desfăcăm ca pe un păpuşoi. Ei sunt mai deprinşi cu chelicica goală.             Şi dacă-i negresă?             Îşi trece furios mâna prin părul ars. Un fâşâit uşor şi o bună parte din coama sa leonină se duce de râpă. I-am creat o problemă. Îl las s-o rezolve de unul singur. Eu mi-am adunat bruma de energie pentru un mic salt prin spaţiu. Sunt curios cam ce s-ar putea petrece în camera noastră de hotel. Idee inspirată de amicul meu, îngerul veghetor. Ştia isteţul că n-o să-mi placă ce voi vedea. Cui îi place să vadă nişte trpi pătrăţoşi, cu figuri de boxeri categoria grea, scociorând prin bagajele proprii? Şi încă brutal, nu fin, ca spaii ori contraspaii? N-am cu cine paria că tipii sunt lichidatori. Adică, nişte lighioane scârboase, specializate în suprimări. Nici o ţâră de inteligenţă în bostanii lor. Numai scheme simple, de ucis la comandă. Cu treaba asta nu sunt deloc de acord. N-am bătut drumul din România până-n Africa de Sud pentru a mă lăsa ciuruit.             Mă aşez uşurel pe un bloc de beton, fără a pierde contactul vizual cu locul acţiunii. Mă interesează teribil modul în care au planificat să ne livreze pompelor funebre.             Ce-i, piciule? se alarmează lipoveanul de starea mea rigidă.             Întrerup contactul cu asasinii şi-l lămuresc:             Nişte băieţi răi ne miros şosetele şi alte lucruri intime.             Cred că ne-am ascuns în valize.             Se strâmbă dezamăgit şi ia loc lângă mine:             Ăştia-s mulţi şi noi suntem Nlnguri, pli'lulc.             Şi cam dezbrăcaţi, lipa. Ai rezolvat dilema?             Care?             Cu negresa.             Oftează cu părere de rău:             Dacă-i tânără, o să mă doară. Îi umflilm cearceafurile şi ne croim nişte şorturi. Va fi prima femeie goală pe care o voi neglija-o.             De asta ai oftat?             Nhâ! Mă gândeam că ar putea pica una bătrână. Mă vezi pe mine în şaluri?             Nu apuc să-i răspund. Cu vuiet mare, se apropie maşinile pompierilor. Încă-i bine. Nu-s presării. Ne lungim la rasul ierbii, scrâşnind din dinţi de durere. Şi rugându-ne în gând să nu nimerim pe traseul pompaşilor.             Maşinile, trei la număr, trec de noi şi pun frână cam la două sute de metri. Ocupanţii sar ca furnicile şi încep să tragă furtunele.             Ţoale, şopteşte lipoveanul laconic.             Cele mai grozave, îl aprob eu.             În minte începe să se închege un plan. Unul ghiduş, de care zâmbesc şi mai uit de arsuri. Studiez scena cu interes. Lumini şi penumbre. Cam la cincizeci de pompieri. Destui să nu se observe imediat dispariţia a doi dintre ei. Încep să-i descânt după tipic. Adică, le implantez câte o şuviţă energetică în creier şi-i dirijez către zona noastră. Când sunt suficient de aproape, le dau stingerea. Le poruncesc să tragă un pui de somn. Bălaiul, cu gura căscată la scamatorie, a uitat de arsuri.             Ăla dolofanu'i-al meu! decide el şi trece grăbit la dezechiparea pompierului.             Schimbarea la faţă ne ia câteva minute. Hainele aspre irită arsurile. Strâng din dinţi. Şi continui operaţia. N-am chef să fiu prins şi cu această infracţiune în cârcă: furt de rufe. Oarecum satisfăcuţi şi cu moralul ridicat de statutul de oameni îmbrăcaţi, o luăm voiniceşte la picior. Direct către gardul prin care pătrunseseră maşinile pompierilor. Îl depăşim şi aruncăm o privire în lungul străzii. Nu e o imagine idilică.             Poliţiştii au instalat deja un baraj. Se vede că au mirosit ceva.             Ori că dau dovadă de zel.             Într-acolo! i-arăt lipoveanului o fundătură cu câteva căsuţe foarte cochete.             Şi dulăii?! protestează el.             Mai bine poliţiştii?             Porneşte. Nu tocmai convins că presării sunt mai periculoşi decât dulăii care hămăie în curţi. Se vede de la o poştă că sunt câini dresaţi special pentru a asigura convieţuirea paşnică dintre albi şi negri. Proprietarii sunt albi. Un punct în favoarea noastră.             Lumini în toate casele. Ca la carnaval. Ori ca de Crăciun. Păşesc şovăielnic, sprijinit de lipovean. Joc rolul accidentatului iar el pe-al salvatorului. Prima figură omenească care ne apare în cale ne trezeşte fericirea. Una adevărată. E un roşcat ca la patruzeci de ani, cu ochii albaştri, nevinovaţi. În pijama, cu câinele în lesă. În spate se iţeşte o feţişoară de copil speriat. Ghicesc dintr-o ochire că e un afrikaner de origine olandeză şi-i murmur cât mai corect, în dialect:             Accident.             Ne priveşte cu oarecare teamă.             Scoate-ţi casca! şoptesc Bălaiului.             Lipoveanul se execută automat. Trage casca de pe cap, îţi şterge părul blond şi faţa roşcovană. Situaţia se schimbă la 180 de grade. Suntem albi, totu-i în regulă. Afrikanerul deschide portiţa şi ne îndeamnă către garaj. Din mers, îl asigur că revenim rapid. Scoate maşina, un Mercedes pricopsit, aproape nou. Stă în cumpărăn câteva clipe, apoi întinde Bălaiul cheile. După asta, mă ajută să urc în maşină. Cum stau cam prost cu dialectul afrikaner, gem cât mai convingător. Lipoveanul trece la volan, face un semn de adio şi demarează. Altă viaţă pentru echipa de spai români ajunşi în Africa neagră!             Poliţiştii din baraj ne lasă să-i depăşim fără a schiţa un gest. Asta toarnă în vinele lipoveanului o doză de optimism. Începe să fluiere încetişor, pe ritmul unui şlagăr la modă. Nici n-ai zice că numai cu o oră în urmă era în îmbrăţişarea damei de negru.             În spatele hotelului! îi ordon cu. Ne spftlflm la havuz.             Intrăm peste ei?             Încă nu ştiu. Depinde de Cremene.             Chiar, piciule, unde-s nen-tu Laurenţiu şi cu pielea roşie? Ne-au lăsat în furnalul ălora…             Bălaiul continuă rechizitoriul la adresa lui Cremene şi al lui Corday. Eu îmi frec neuronii să găsesc o explicaţie. Cremene şi indianul trebuiau să cadă la fix. Să închidă capcana. Treaba ieşise însă pe dos. Nu apăruseră iar eu şi lipoveanul devenisem momeală adevărată. Cât pe ce să ne coacă „amicii” la foc mărunţel. Şi asta încă nu e nimic. Nu simt deloc câmpul lui Cremene. Asta mă îngrijorează cu adevărat. Normal, ne simţeam reciproc de la sute de kilometri. Uneori, şi la distanţe mai mari. Ce se petrece?             Băiţa-i pregătită, boierule.             Lipoveanul parcase la marginea havuzului. Cam prea în lumină pentru gustul meu. În spate, pe strada luminată ca ziua, vâjâie autoturisme. În faţă, dincolo de nişte boscheţi tunşi artistic, lumea se desfată cu pileală şi muzică. E un local în aer liber.             Cât mai natural! îi atrag atenţia lipoveanului, coborând.             Ne spălăm pe faţă şi pe mâini cu ochii în patru. Ca hoţii. Să nu ne surprindă cineva. Cu ştersul e o problemă. O lăsăm nerezolvată şi pornim către intrarea de serviciu. Lipoveanul, naiv şi fixist, o ţine pe-a lui: îmi vine să-i belesc. Cum au putut să ne lase?             Nu-i spun nimic, să nu-i ridic tensiunea. Meşteresc broscuţa finuţă de la intrare. Direct c-o pasă, căci n-am nici un obiect ascuţit. Intrăm în holul de serviciu, închid uşa şi trec la instructaj:             Lipa, ăia din cameră consumă carne crudă. De român.             Ce lipsă de gust! Sau de informare.             De informare?!             Îhî! N-au auzit că şunculiţa românilor în tranziţie e otrăvitoare? Mult venin, bună dispoziţie, numai pe ici, pe colo.             Fără bancuri! Îi amorţim şi-i scuturăm de informaţii.             Aia e, piciule! Cremene şi Corday nu s-au evaporat.             Nici ăştia n-au venit la comandă telefonică. I-ai chemat tu?             Faţa lipoveanului, spelbă şi cu dâre negre, de funingine, vădeşte concentrare. Începe să priceapă că filmele alea cu spioni norocoşi sunt simple fantezii. Pipăie instinctiv după tunul său. Holsterul este, însă, gol. A pierdut pistolul în incendiu. O umbră de părere de rău se lăţeşte pe figura sa. Ar fi preferat să fi rămas fără o mână. Prea târziu pentru regrete. Îi fac semn că iau totul asupra mea. Se scutură înciudat dar îşi ocupă postul de mâna a doua. Îmi acoperă spatele.             Apăs uşor clanţa. Se duce până la fund şi uşa lunecă uşor, ca unsă. Mă strecor în întuneric. În ceafă, simt răsuflarea lipoveanului. Nu-l rabdă inima să nu participe la „clarificarea situaţiei”. Mai fac un pas, lumina izbucneşte orbitor, din toate părţile deodată. Insctinctiv, închid ochii şi aud o bufnitură. Îi deschid la fel de rapid şi mă lipesc de perete. Cu o bazooka între ochi.             Cine mişcă e un om mort!             Nu-mi place lozinca. Nici accentul celui care o rosteşte. Pe moment, gusturile mele nu sunt luate în seamă. Studiez rapid scena. Lipoveanul, lat şi nemişcat ca un sac. L-au pocnit în cap, gândesc eu şi-mi mut privirile către cel care mă somase. Figură nouă, nevăzută pe timpul saltului. Pricep că am intrat într-o capcană şi mă strădui să fiu aşa cum scrie în manualele şcolare: un individ social. Dau bineţe:             Bună dimineaţa!             S-o crezi tu că-i bună!             Personal, n-am nici un motiv să n-o cred. Ochiul meu exersat numără killerii şi apreciază situaţia ca obişnuită. Mai apuc să zăresc încă un eveniment îmbucurător: degetele Bălaiului se încleştează discret. Asta înseamnă că e viu, treaz şi face pe mortu' în păpuşoi. Aşteaptă clipa prielnică pentru a ataca. E cazul să răspund:             E bună.             Hă-hă-hă! râde unul în spatele meu.             Nu mă interesează. La moment, analizez situaţia celor din faţă. Doi găligani stau pe fotolii, răsturnaţi ca nişte boşi. Cu armele la îndemână, însă. Un altul se încăpăţânează să mă sprijine cu bazooka în frunte. I'atru cu loţi. calculez eu. Doi albi şi doi negri. Îi voi trosni la mir l'ftrfl discriminare. Îmi pregătesc palmele, extind uşor câmpul. Ruga luptătorilor din Carpaţi începe:             Zamolxe! Viaţă şi moarte! Forţa cea Mare!             În sfârşit, unul dintre cei tolăniţi se îndură să vorbească:             N-avem prea mult timp la dispoziţie.             N-avem, îi fac eu pe plac. Cine sunteţi şi ce doriţi?             Curiozitate inutilă, omule. Noi suntem îngeri negri, însoţim gaşperi pe ultimul drum. Le dăm ajutorul necesar să-l întâlnească pe domnu' dracu'.             Pricep.             Forţa s-a adunat în mine. O simt ca pe un imens ocean de energie. Se zbate să rupă malurile. O ţin în frâu şi extind câmpul energetic puţin câte puţin. Mai întâi, pe direcţia lipoveanului. Îi servesc o porţie zdravănă de putere. După aceasta, către tipul cu bazooka. Tremură o fracţiune de secundă, apoi se lasă moale, către duşumea. Cei din fotolii sar ca arşi. Direct cu pistoalele în mână. Ridic fulgerător palmele. Exact la timp să opresc gloanţele pornite din amortizor. Simt mişcarea din spate, mă răsucesc şi… nu fac nimic. Ba da, fac. Asist la „explicaţia” Bălaiului. L-a prins pe al patrulea de chică, i-a aruncat arma şi-l pocneşte metodic peste gură. Se vede clar că nu ż-a plăcut scepticismul acestuia cu privire la calitatea dimineţii care tocmai se arată la ferestre. Bălaiul simte că este privit, îşi lasă prada şi-mi explică:             Tre' să-nveţe când se ţine mufa-nchisă.             Fără zgomot, lipa!             Cin' să-l facă? Asta a pierdut emisiunea.             Mă întorc către cei doi boşi. Pe feţele lor se citeşte regretul profund. Au golit încărcătoarele fără folos. Mai ghicesc ceva: habar n-au cine sunt şi ce pot face. Le explic:             Efort zadarnic. Aţi dat peste un soi de magie.             Încă nu cred. Se pregătesc să se arunce pe mine. Le spun direct ce gândesc, cine sunt, cum îi cheamă… O ţin aşa câteva minute, până ce simt că sunt pe cale să urle de frică şi neputinţă. Le iau piuitul şi-i fixez în fotolii. N-are rost să-mi pierd vremea cu ei. Ştiau deja mai mult decât îmi trebuie.             Lipoveanul, belicos, cu degetul pe trăgaciul bazookăi recuperate de la partenerul meu de conversaţie, mă secondează ca la carte: un pas în spate şi către stânga.             Gata, lipa! Ne spălăm, ne facem gigea şi plecăm pe strasse.             Nu-i întrebi nimic?             Nu-i nevoie.             I-ai scociorât în tărtăcuţe, ghiceşte el.             ; I-am. Dă-i bătaie că va fi cald tare!             Îi dă bătaie. Se aruncă în baie şi începe concertul:             Mândra mea cu ochi ca mura Şi cu pielea ca păcura.             Se autosugestionează. Îşi îndreaptă gândurile către marea pasiune a vieţii sale, în scop de a uita usturimea arsurilor. Eu fac curat în cameră. Strâng cei patru kileri într-o grămadă şi le servesc o porţie de somn. După asta, dau jos uniforma^ de pompier. Cu câteva bucăţele din pielea mea, bineînţeles. Îmi scot trusa medicală din geanta de voiaj şi încep să-mi oblojesc rănile. Una câte una, cu medicament şi bioenergia din propriile mâini.             Îmi surprind figura în oglinda din cameră. Încerc să-mi zâmbesc amabil. Nu de altceva dar la orizont nu se arată nici o fiinţă cu astfel de preocupări. Reuşesc să mă strâmb destul de aproximativ. Dacă jegosul din oglindă e călăuza viitorului, înseamnă că lumea trece printr-un moment cam sifilitic. Pe bune, chiar trece. Şi momentul nu e deloc mai bun decât l-am calificat. Acest gând mă face serios. Îmi rememorez spusele lui Zamolxe, cuvânt cu cuvânt. Concluzia se impune de la sine: fără hazard. Trebuie să-l elimin din acţiunile noastre.             Bălaiul, curat şi cu arsurile sângerânde, se arată în uşa băii.             Piciule, ce-ai zice de nişte doctoriţe?             Doctorii ce au?             Mâini prea grele.             A mea-i uşoară. Fă-te-ncoa!             Îi aplic un strat de spray, apoi încep să-l cârpesc cu plasturi. Îi stă foarte bine. II las în cameră, să se înţolească şi intru în baie să-mi redau aspectul civilizat.             Johannesburgul nu e chiar oraşul despre care citisem prin cărţi. La prima vedere, pare destul dc paşuu şi drăguţ. Albii nu poartă carabine cu care să vâneze „plijnoţi” iar negrilor nu li se dărâmă gardul că sunt discriminaţi. Dacă mai sunt. Ceea ce nu se zăreşte nici la microscop.             Înaintăm cu greu prin traficul dens. Bălaiul, dichisit în alb şi cu o pălărie de pai subţire, ţine volanul şi înjură în toate limbile cunoscute. Ştie câteva limbi însă repertoriul de înjurături ar entuziasma orice juriu internaţional. N-are concurent în ramura asta, înjurăturile. E grăbit foc şi nu poate zbura peste cei din faţă. Eu, mult mai calm, îmi sortez informaţiile. Încerc să pun cap la cap tot ce ştiu despre misiunea noastră din Africa. Zadarnic! Partea cea mai importantă, cu adevărat secretă a misiunii e la Cremene. Cum să-l găsesc când nici măcar câmpul energetic nu este perceptibil? Parcă a intrat în pământ, gândesc eu amărât. Bani avem, actele sunt relativ în regulă, însă nu rezolvă problema. N-am pe cine contacta în ţară. Cel mai mare în funcţie a dispărut. Pentru un spion cinstit asta înseamnă alertă maximă.             Prima la dreapta! comand eu automat.             Mi-am făcut schiţa drumului în cap, creierul şi-a însuşit programul la fix. Şi-l respectă milimetru cu milimetru, în ciuda faptului că nu cunosc oraşul.             Bălaiul virează cam într-o dungă, stârnind un val de proteste claxonate. Îl doare pe el în cot de protestatari. Se înfige pe aleea îngrijită şi reduce viteza să pot observa casele.             Care-i, piciule?             Nu-i răspund. Înţelege şi păstrează viteza. Nici prea mare, nici prea mică. Ochii mei scrutează cu atenţie o vilişoară albă ca spuma laptelui, cu un turnuleţ acoperit cu ţiglă roşie. Cineva a uitat o fereastră deschisă. Perdeaua fâlfâie uşor, probabil atinsă de şuviţa de aer a unui ventilator.             Am feştelit-o, sintetizez eu situaţia, fără a-mi schimba tonul.             Semnul de alarmă, pricepe Bălaiul situaţia. Înseamnă că suntem cumplit de singuri.             Rămâne de văzut. Rezidentul Florii de Argint ar fi trebuit să ne aştepte în faţa vilei. Mergi înainte!             Înaintăm câteva sute de metri. Spiritul meu rămâne, însă, pe loc. Mai precis, rămâne în preajma vilei. Miroase ca un ogar împrejurimile. Îmi furnizează informaţiile necesare. Nu-mi plac cum sună dar şi mai puţin mi-ar plăcea să nu ştiu nimic.             Întoarce!             Bălaiul execută manevra şi mă atenţionează:             A apărut mamelucu': în câteva cuvinte, îl informez cum stă treaba pe uliţa „mamelucului”. Îl apucă freamătul bine cunoscut. Continuă să şofeze cu o mână. Cu cealaltă armează pistolul şi înveleşte bazooka într-un capăt de prelată. Se pregăteşte de trosneală. Mă pregătesc şi eu. Nu în acelaşi stil. Mă pregătesc după ritualul neconvenţionalilor români. Invoc Marele Ocrotitor şi Forţa Universului. Forţa vieţii şi a morţii. Când tragem la peronul din faţa vilei, suntem gata de orice. Mai cu seamă, de o scărmăneală pe cinste.             Mosadul pierde runda.             Pe faţa bărbatului care ne aşteaptă se citeşte teroarea, în pofida faptului că se străduie să zâmbească. Să tot aibă vreo şaizeci de ani. Mic, chel, cu un rest de floace albe în jurul urechilor. Cu o mutriţă nevinovată, de vânzător de ciocolată. Hainele albe, uşoare, de în îi sunt cam mototolite. A încasat ceva bumbăceală. Îmi înfig privirea în ochii săi şi-i aflu povestea. Fără a rosti un cuvânt. Pentru acoperire, îl salut politicos:             Bine v-am găsit, domnule Harison!             Bine aţi venit! murmură el într-o engleză impecabilă.             Tonul lui, însă, spune altceva. Ceva de felul: Ştergeţi-o imediat! îl înţeleg dar n-am de gând s-o şterg. Legea luptătorilor octogonari e clară: intri în capcană, îi afli stăpânii şi-o distrugi cu tot cu ei. Cam ştiu eu cine ne aşteaptă dincolo de ziduri. Şi cine ne spionează prin perdelele trase. Mă pregătesc de confruntare din mers. Încă nu sunt sigur că inamicii n-au pândari prin împrejurimi. Lângă mine, Bălaiul ţine bazookaân braţe, ca pe un copil înfăşat în scutece. N-are decât o singură încărcătură dar e hotărât s-o folosească cât mai eficient.             Tragi numai la ordinul meu! îi şoptesc şi-l depăşesc pe Harison.             În faţa uşii, bătrânul face un gest disperat. Mă trage de haină şi-mi arată degetul gros aplecat către pământ. Semn de mare pericol, la toţi spaii, din toată lumea.             Ştiu, îl asigur eu zâmbind şi deschid uşa.             Pătrund în holul răcoros cu câmpul extins, gata să colecţionez toate proiectilele din lume. Nu se arată niciunul. Pe dreapta, două uşi. Prima, deschisă, ne invită să intrăm.             Aici rămâi! îi poruncesc eu lipoveanului.             Se postează lângă uşă, dezvelind bazooka. Eu înaintez calm, cu mâinile ridicate. Realizez că Harison a rămas în hol dar nu-mi fac probleme. Ceea ce urmează îmi aparţine în totalitate. Proprietar unic şi necontestat.             Camera geme de luptători. Amestecaţi. Clasici şi paranormali. Toţi. pe picior de război. Vărul Iţic şi-a adunat toată şleahta. Se vede că nu-i place ce facem noi în Africa de Sud. Nici mie nu-mi place. Şi mai puţin îmi place ce-a făcut acest hrăpăreţ văr în ţara mea. E cam timpul să-i dăm o lecţie de bună purtare.             Nimeni nu scoate o vorbă. Simt că pe iţicari îi strâng pantofii şi-i dor măselele. Asta înseamnă că ştiu cine sunt. Şi ce pot face. Mă opresc cam pe la jumătatea camerei şi întreb:             Cine-i şeful?             Nici un răspuns. Doar ventilatorul bâzâie. Ghicesc că au pregătit o măgărie şi-mi ascut simţurile. Dinspre stânga simt o uşoară presiune. Un paranormal evreu îşi încearcă norocul, îl las să se străduie. Probabil, ia nişte bani buni pentru efortul său. Nu se cade să-l las fără mălai pe vreme de criză financiară.             Eu sunt şeful!             Tipul care rosteşte aceste vorbe a văzut destule în viaţa lui. A dat şi a încasat cam tot ce se poate da şi încasa în nobila breaslă a spailor şi teroriştilor. Îl doare în cot dacă va trăi sau va muri. Un partener agreabil, carevasăzică. Nu-i însă şeful, aşa că-i servesc o replică pe măsură:             Iar eu sunt Huck Finn. Golăneam prin preajmă, când am auzit că nişte băieţi răi din Mosad au săvârşit o infracţiune gravă.             Nu te dezminţi, Varain.             De data asta, cel care vorbeşte e şeful comandoului. Îl felicit:             Frumoasă treabă, Moshe! Ar fi putut da rezultate. Dacă nu eram noi.             Nu te umfla în pene, Varain. Cremene şi Corday sunt la popreai ă.             Intuiţia nu mă înşelase. Prinsese exact firul care ducea către comandant. Mă aşez uşor pe un fotoliu, trag o cutie de coca-cola, o desfac şi o gust.             Tratăm, Moshe?             Se aşează şi el, aşa că îl noi shullii mi von Cam dolofan pentru meseria noastră. Asia înseamnă.1 e yiangure provenit din politică. Parşiv până în măduva oiim-Ioi Şi rău cât încape: Mă rog, nu visasem eu să întâlnesc un comitet de binefacere, îl las să ia iniţiativa. Se foieşte un timp pe fotoliu, mă priveşte pe toate părţile. Mă cercetează fără jenă. Vrea să se convingă că „fenomenul” Varain e format din carne şi oase. Se convinge şi-i dă drumul:             La urma urmei, eşti un muritor.             Prin creier îmi fulgeră sfatul lui Zamolxe: Nu te hazarda, Varain! Mă stăpânesc bine şi confirm:             Nici n-am spus că sunt altceva.             Ai spus-o. Printr-un om de-al tău. Cernescii te-a zugrăvit ca pe un extraterestru.             E scriitor. Face ce vrea cu fantezia lui.             Face ce-i spui tu. Dezinformează diabolic.             Mersi de apreciere!             N-ai pentru ce. Nu tratăm. Judecăm şi lichidăm. Asta e meseria noastră.             Direct la obiect. Cam prea sigur de sine, însă. Asta o să-l coste cumplit. Probabil, viaţa^             E ultima rundă, Varain. Încheiem socotelile. Nu ne mai permitem pagube.             Pe ce pariem c-o pierdeţi?             Mă săgetează cu ochii veninoşi. Ar vrea să mă vadă dărâmat şi speriat. Nimeni din neamul său nu va avea această satisfacţie. I-o spun direct şi asta nu-i place. Îmi aminteşte:             Ai uitat de Cremene şi Corday?             Ai uitat de ultima gaură pe care v-am dat-o?             Replica mea îl alertează. Se ridică brusc, plecă către fundul sălii şi începe să vorbească grăbit la un telefon celular. Cacealmaua a prins. Evreul crede că amicii mei s-au lăsat prinşi după un plan. Această variantă le va face părul creţ şi mintea dâmburi. Privesc nevinovat şi zâmbitor la călăii care ar fi trebuit să mă trimită pe cealaltă lume. Toţi, încruntaţi, de parcă i-aş fi tăiat de la primă. Pe cinstite, nu le-am făcut nimic personal. Conform celor, stabilite de zegetini, le-am dărâmat sistemul de manipulare mistică. N-au decât să trăiască cât poftesc şi cum poftesc. După legea vieţii planetare, însă.             Bossul se întoarce oleacă mai liniştit. Încearcă şi el o lovitură:             Ai mers la cacialma, Varain.             : Exact! Iar tu, băiet deştept, te-ai prins.             Înghite găluşca şi-o mestecă îndelung. Când am spus adevărul şi când am minţit? Asta e dilema lui. O las să şi-o rezolve, deşi sunt sigur că nu-i va da de capăt. Eu fac altceva, mult mai inteligent. Mă concentrez pe biluţa lui. Acolo, în creierul său, se află scris locul în care sunt ascunşi Cremene şi Corday. Mă înfig în el ca în plastilină. Fur fără reţinere. Paranormalii mă simt şi se reped în jurul meu. Procedura lor obişnuită: în cerc, să-şi unească câmpurile bio-energeticoinformative. Nu le dau nici o atenţie. Continui să sfredelesc în creierul lui Moshe care mă priveşte stupefiat. Găsesc ce-mi trebuie şi mă retrag cu o mutră de om nevinovat:             Cam nevricoşi flăcăii tăi, Moshe.             Fără prostii, Varain! Ai făcut tu ceva!             Ţi-am citit informaţiile din creier.             Cea mai bună minciună e un adevăr incredibil. Evreul începe să râdă în mod natural. E sigur că nimeni nu-i poate umbla la cutiuţa cu gânduri. Eu am altă părere dar nu-l contrazic. Să mai zică cineva că securiştii români sc opun libertăţii de credinţă şi conştiinţă! Se opreşte din râs, face semn paranormalilor să se retragă. Lângă el rămâne numai tipul care se prezentase şef. Nu e deloc prost. Mă studiază la milimetru. Nici nu-şi ascunde suspiciunea:             Varain, eşti un tip periculos. Nu cred nimic din ce aud şi văd!             Are dreptate dar cine să-l asculte? E un killer clasic. Instinctul său de luptător hârşit 1-a avertizat dar nu e în stare să scoată proba. Nu-l va crede nimeni că a simţit altceva decât se vede şi se aude. Îl privesc cu simpatie adevărată şi-l avertizez; îmi pare rău pentru tine. În altă lume, cu alte legi, am fi fost prieteni.             Şeful comandoului îl priveşte urât. Intervenţia sa nu i-a plăcut. După asta, se întoarce către mine:             Judecata, Varain!             Sunteţi obsedaţi. Cine v împuu'inlril sii judecaţi omenirea?             Tu nu eşti omenirea, Varain. Ţi.1 spus Haimovici că nu vom renunţa la impunerea sistemului nostru!             Foloseşte la ceva?             Cască ochii cât cepele. Nu-şi pusese niciodată întrebarea.             Pur şi simplu fusese îndoctrinat să impună un sistem mistic încropit de nişte primitivi. Aşa, să demonstreze ce mare sculă e Israel.             Moshe, sistemul e prost. Provoacă suferinţă unei mari părţi din omenire. Inclusiv vouă. Cei din spaţiu au decis să-l distrugă.             Poveşti, Varain! Extratereştrii nu există. I-am inventat noi. Suntem singuri pe o planetă de la capătul Universului.             Ca să vezi!             Şi să crezi, Varain!             El chiar crede că extratereştrii nu există. Că lumea noastră e dominată de un sistem de manipulare perfect, cuprins în mistica ebraică. Eu tac, el rânjeşte sfidător:             Piramida religiilor, Varain. Controlăm mai mult de jumătate de lume. Şi o vom controla toată.             Serios?             Mai încape vorbă? Zeii noştri sunt adoraţi de voi. căci Cristosul vostru era evreu şi se închina la ei. Nu mă crezi?!             Te cred dar eu nu sunt creştin. Nici musulman. N-am intrat în joc.             Te creştinăm noi, Varain! Şi te chemăm la judecată. Noi judecăm!             Ai bubiţă la scăfârlie, amice!             Bălaiul intervenise. Nu-l răbdase inima să nu participe, înaintează alene, printre şirurile de luptători evrei. Cu bazooka gata de tragere. Pare satisfăcut de rol. Mă răstorn în fotoliu, aprind o ţigară şi mă pregătesc să urmăresc show-ul. Marea confruntare dintre două filosofii contrare.             Cine-i animalul ăsta? vrea să ştie Moshe. Află imediat răspunsul:             Animal e fiul lui doamna mă-ta. Iar dacă funcţiona sistemul vostru, ajungeaţi şi voi o naţiune fericită. Vă toacă ciuhapii mărunt şi vă fac pilaf. Conform piramidei religiilor, vă sunt subordonaţi. Ai argumente contra?             N-are. La moment, Moshe studiază singurul exemplar de lipovean pe care doamna soartă i 1-a scos în cale. Se vede de la o poştă că nu-i place. Nici nu 1-a luat în calcul. Bălaiul se comportă magnific. Îmi demonstrează că a urmărit intoxicarea informativă practicată finuţ de mine:             Varaine, dă-le glas lui Cremene şi Corday că închidem prăvălia! Să iasă din găuri, să-i judecăm noi pe mangosiţii ăştia!             Ai scăpat porumbelul, constată Moshe cu satisfacţie.             Care? se arată lipoveanul nedumerit.             Joacă tare Bălaiul. Face pe prostul mai ceva decât un prost. Moshe străluceşte de fericire că a aflat răspuns la dilemă. Răspunsul şi adevărul sunt total diferite dar se face să-i stric bucuria? îl las în visele sale. Curios cum va judeca câta mai huiduma de lipovean.             Luptătorii evrei se rearanjează. Ocupă poziţii de tragere în jurul nostru. Înţeleg pe dată că nu mai e loc de glumă. Chiar au primit ordin de la rabinii lor să ne toace mărunt. Dăm un prost exemplu. Nu respectăm miturile cu care au aiurit omenirea timp de secole. Ar fi preferat să fim nişte primitivi, cu manifestări directe anti-evreieşti. Să ne poată acuza de orice altceva decât de nerecunoaşterea magiei semantice şi simbolice. Devin serios şi-i dau ştirea cea mare:             Moshe, dramul de noroc pe care l-ai avut s-a dus de râpă. Noi am primit misiunea să distrugem rădăcina otrăvită din care izvorau religiile.             Voi, cine? Şi de la cine?             Noi, octogonarii români. De la extratereştrii din constelaţia Zegetina.             Nu există o astfel de constelaţie în întreaga sferă cerească!             Există. E dincolo de zenit. Iar extratereştrii sunt pe teritoriul nostru.             Viaţa şi religia sunt una, Varain! Asta n-o ştiu extratereştrii?             Viaţa, sănătatea şi lerieiie. i ii. iii nevoie de religii, Moshe! A sunat ceasul religiilor. Censul de adio.             Prea te bucuri, Varain! îiufl nu iu am spus ultimul cuvânt. Noi, aleşii lui Yahwe, vom inoţflem lumea! Ştim cum s-o dominăm.             N-am avut impresia dar poate am jţreşit. Îl iau eu peste picior.             Nu e nimic de râs, Varain. Suntem unicii deţinători ai mecanismului de manipulare a lumii prin cuvânt şi simbol.             Aţi fost, pun eu adevărul la locul lui. Odată cu apariţia computerelor, l-au aflat prea mulţi. Religia s-a desprins de viaţă. Faceţi borş cu ea! Nu cred să iasă ceva consumabil.             Moshe s-a enervat vizibil. M-ar lichida pe loc. Are, însă, alte ordine. Trebuie să ne judece după legea lui Iuda şi-a lui Iahu. Să ne condamne ritualic, ca nişte dărâmători de mituri religioase ce suntem. I-am stricat cea mai teribilă mustărie de la acest sfârşit de secol şi mileniu. Se vede că nu e prea sigur de el. Nici de finalul discuţiei.             Bălaiul s-a aşezat în spatele meu, cu bazooka armată, gata de tragere. Îl simt mulţumit de ispravă. Fericit că nu l-am admonestat pentru intervenţia sa. Îl las să-şi mestece fericirea şi mă înfig din nou în Moshe:             Ce zici de următorul mileniu, evreule?             Al nostru e! Am concentrat toată mistica pământeană. Nimic nu ne-a scăpat.             Ba da, v-a scăpat ceea ce e mai important: viaţa.             Viaţa se va supune religiei! Noi am croit cuvintele potrivite pentru asta!             Şi-aţi ajuns de râsul lumii, completează Bălaiul. Nu vedeţi că viaţa evoluează după alte reguli decât cele imaginate de voi?             Bunul simţ comun al lipoveanului îl descumpăneşte. Pentru o clipă, numai. Se avântă din nou:             Leul din Judeea va stăpâni lumea!             Şi-o va şterge de muci! completează Bălaiul. Sau, îi va ţine ţucalul.             Sunt gata să se ia de păr. E cazul să intervin. Am şi cu ce. Am studiat pe îndelete toate însăilările religioase pe care-şi sprijină sălbaticii pretenţiile de dominare a lumii viitoare:             Moshe, n-ai auzit de Leul din Carpaţi?             Ficţiune!             Continui ca şi cum n-aş fi auzit:             L-am avertizat pe Haimovici că veţi tremura de frica Leului din Carpaţi. Şi de-a Omului care-l stăpâneşte.             Fără misticisme, Varain! Religia e un sistem de manipulare psihică.             Nici n-am susţinut altceva. Ştiinţa e arma cu care am pătruns dincolo de sistemul vostru. Dincolo de imperativul trebuie, must, nada. Am câştigat viaţa şi libertatea neamului meu, românesc. Voi, însă, vă încăpăţânaţi să nu recunoaşteţi realitatea universală.             Universu-i departe, Varain. Noi stăpânim cele şapte ceruri. Ştim mecanismul de manipulare a minţilor.             Vax! Cerul şi Universul sunt totuna, Moshe. Nu există mai multe ceruri. Iar Jupiter nu domină sistemul nostru solar.             Nici nu vă ocroteşte. Nu puteţi fi totul.             Cască guriţa frumos, ca la dentist. Nu se aştepta să cunosc şi şmecheria asta. Atâtea minţi de mistici s-au străduit să inventeze capcane psi împotriva oamenilor de ştiinţă! Şi, ce să vezi?! La judecata de apoi a religiilor, vine un ţugulan din Carpaţi şi-ţi spune că toţi magii şi-au pierdut degeaba timpul. Că n-au făcut nimic bun pentru omenire, fapt pentiu care trebuie să fie osândiţi. Se ridică furios:             Pe probate, Varain! Nu mai avem nimic de pierdut.             Mai aveţi, replică Bălaiul calm. Vă propun să pierdeţi către mine!             Cu tine nu discut!             'Te la el ce s-a supărat! Şi eu, creştin milos, care voiam să-i uşurez de nişte gologănei! Să nu-i piardă la alţii.             Nu-l bagă în seamă pe lipovean. Se proţăpeşte în faţă mea:             Un mare spectacol religios e pe cale de aplicare. Creştinii din toată lumea vor să serbeze două mii de ani de la apariţia lui Isus Cristos.             Şi? Te deranjează cu ceva? Libertatea de conştiinţă e garantată.             Va fi spectacolul nostru. Căci Isus Cristos s-a rugat în templu, Iu zeii noştri A ulii din Im alt. nu din evanghelii. L-a invocat pe Eli.             Şi ce-i cu asta?             Nepăsarea mea îi ridicfl presiuni.1 Se duce de râpă tot ceremonialul de judecată a celoi doi păgâni din Carpaţi. Moshe se opreşte în faţa mea şi mi aruncă în obraz:             Cine se închină lui Cristos se închină şi zeilor cărora s-a închinat el!             Poate că nu-i aşa, îl întărât eu.             Dar cum e, Varaine?             Îi ard o pasă aşa cum merită. Îl ridic prin aer, până la tavan şi-l scutur de câteva ori. Totul, fără să-l ating. Numai din priviri. Gealaţii lui se retrag îngroziţi. Gata să descarce armele.             Cuminţei! le poruncesc eu cât mai persuasiv şi le cobor şeful în locul din care îl săltasem.             Aşa, Moshe! Fapta, sălbaticule! Noi suntem oamenii faptelor. Toate simbolurile şi cuvintele luate la un loc nu pot face o faptă. Asta poate să priceapă şi o minte de bovină, închinătoare la tauri?             Se strâmbă de furie dar tace. Aruncă o privire în jurul său şi înţelege că oamenii faptelor nu glumesc. Mica sa oaste e cam toropită de descântecul meu. S-a prăpădit frumuseţe de judecată. Bălaiul îi sare în ajutor:             Ai nevoie de nişte cenuşă?             Cenuşă? întreabă evreul automat.             Pentru pus în cap, în semn de pocăinţă. Rabinii or să te jupoaie de viu. Ai scăpat păgânii din capcană. Ţi-a eşuat judecata. Ai ruinat munca a zeci de generaţii de urlători la stele şi la zei.             Moshe e roşu de furie. Nu mă mai interesează. Ordinul a fost executat. Am studiat capacana Mosadului din Africa de Sud. I-am aflat stăpânii. Le-am aflat intenţiile. Pot raporta liniştit cam ce vor face la spectacolul din anul 2000. Desigur, dacă le permit extratereştrii să-şi facă de cap. Ceea ce nu e credibil. Mă pregătesc de retragere paşnică. Fără a ucide un singur evreu. Las arabilor această plăcere. Eu n-am nimic de împărţit cu ei. Nici neamul meu, românesc nu mai are nimic în comun cu sălbăticia ebraico-babiloniană.             Îl avertizez:             Noi plecăm, Moshe! Dacă te pune dracul să încerci ceva, abţine-te cât poţi!             Şi dacă…             Dacă încerci ceva, vei păţi ceea ce meriţi. Nici zeii tăi nu te vor scăpa de mânia noastră. Ne-am săturat de voi ca de mere pădureţe.             E un sistem care funcţionează de mai mult de două mii de ani.             A funcţionat! pun eu ordine în situaţie. Nu mai funcţionează. Nici nu va mai funcţiona! Apucaţi-vă de altceva!             Păşesc printre luptătorii evrei şi mă îndrept către ieşire. Bălaiul merge de-a-ndăratelea, cu degetul pe trăgaciul bazookăi. Dacă scapă proiectilul, dărâmă tavanul în capul lor. Acest adevăr îi face pe evrei cuminţi ca nişte mieluşei. Ajunşi în uşă, lipoveanul mă roagă frumos:             Varaine, pe sufletul meu de român, am o mâncărime la deget…             Lasă-i în viaţă! Să-şi primească pedeapsa de la Viaţa pe care au vrut s-o schilodească!             Harison e tot în hol. Stă pe un taburet şi tremură. Îl salt şi-i fac semn că va merge cu noi. Nu scoate nici un sunet dar ni se alătură. Ajungem fără incidente la maşină, o deschidem şi pătrundem în ea. Perdelele de la vilă tremură discret. Suntem priviţi. Cu multă ură, bănuiesc. Treaba lor! Cine urăşte se otrăveşte cu produsele negative ale propriului suflet.             Ce le-a putut făta mintea! comentează Bălaiul. Că suntem evrei prin închinarea la Isus Cristos?!             Nici măcar nu e o teorie nouă, replic eu absent.             Ce-i cu tine, piciule? se alarmează lipoveanul de ton.             Nimic deosebit, lipa. Mă frământă un gând: De ce în Africa de Sud?             Aha! îi cade lui fisa. De ce am venit tocmai aici? Nen-tu Laurenţiu nu ţi-a şoptit nimic?             Ca niciodată, nimic.             Prea mulţi mosadiştii prin preajmă, nu?             N-aş pune mâna în foc că fesebiştii sunt absenţi. Ceva urât şi trist e în derulare, Bălaiule.             Asta am simţit-o şi ou h” >i mii plivii cu stângul de la început.             Mda! Opreşte la o ponipA ţi hplinul1             Harison s-a făcut mic pe niuiehi'tw tlln puie. Fu cuget cam cum au făcut adversarii planul. IMlulul neştiutor de situaţie, şofează cu ochii după o pompă de hrn/. InA Pflrcin nişte turişti nevinovaţi. Spionii, însă, nu fac luiism Niciodată. Nici măcar în luna de miere. ^             * * încotro, piciule?             Către Durban.             Tragi la mare?             Mai sigur, Bălaiule. Treaba de aici nu-mi place.             Sigur. Cremene şi Corday nu sunt nişte papă-lapte. Nu dispăreau ca fumul.             Gândeşti şi-ţi face bine, lipa.             Gândesc, a agreat el. Şi te întreb cinstit.             — Ce?             Ce se întâmplă? Cine sunt şi ce vor?             Nu ştiu, lipa. Deocamdată, nu ştiu.             Descântători?             Poate. În orice caz, oameni ca noi.             De unde au răsărit?             Din trecut. Cu câteva mii de ani în urmă, pe acest teritoriu a existat o civilizaţie comparabilă cu a noastră. Poate, mai dezvoltată.             Veniţi din spaţiu?             Probabil.             Şi cum au ajuns în copaci?             Cum o să ajungem şi noi, dacă lăsăm primitivii să ne conducă.             Nici chiar aşa!             Foarte probabil, aşa s-a întâmplat. În orice caz, vom vedea.             Aş prefera să ştiu că l-ai mirosit pe Cremene.             Încă nu-i timpul. Când vom ajunge în preajma munţilor.             Înseamnă că ştii unde-i.             Ştiu unde-i dar nu ştiu ce ne aşteaptă acolo. E ceva nemaiîntâlnit de mine. Ceva la cate n-am avut acces mai devreme. Şi foarte periculos.             Ce nu-i periculos pe lumea asta? filosofează Bălaiul. Vezi o mândră ca un înger, te încumeţi şi înşfaci SIDA. Păşeşti agale pe trotuar, îţi cade o cărămidă în cap…             Cunosc placa. Schimb-o, lipa!             Voiam să te înveselesc. Prea te-ai afundat în gânduri. Doar nu te-ai speriat de mosadişti?             Ei s-au speriat de mine. Au pierdut şi ultima rundă. Nu cred să ne mai iasă în cale.             Atunci?             Lipoveanul se străduie să menţină conversaţia. Nu numai din politeţe. Nici din plictiseală. Îl frământă sentimentul unui pericol nedefinit. Ca şi pe mine. Povestea în care evoluăm nu pare să aibă nici cap, nici coadă. Am intrat în ea fără un minim de informaţii. Contrar oricărei obişnuinţe. Nu-l înţelesesem pe Cremene dar nu ripostasem. Fusese de ajuns să invoce ordinul lui Zamolxe. Acum, însă, mă frământ. N-am informaţiile care mi-ar fi permis să văd ansamblul problemei. Fără să cunoşti ansamblul, nu poţi judeca partea.             Bălaiul mă lasă în apele mele. Pe nesimţite, mă afund într-un somn scurt. Îmi dau seama că dorm şi visez, însă. Asta înseamnă că îngerul veghetor e la post şi-şi face meseria. Mă văd într-o casă necunoscută, ridicată pe o colină. Interiorul, cam rudimentar, nu mă indispune. Mă culc şi mă înveselesc cu o cergă miţoasă şi aspră. Aceasta, însă, alunecă mereu. Mă lasă dezgolit. Deodată, simt mâinile ei. Ale soţiei mele, plecată din lumea noastră, de mult timp. Mă răsucesc s-o privesc. Se fereşte şi mă acoperă. Cerga lunecă din nou, ea mă înveleşte cu aceeaşi grijă.             Carmela! şoptesc eu şi mă trezesc.             Bălaiul mă priveşte curios. Înseamnă că a auzit. E bine să ştie:             Am visat-o.             Am auzit, piciule. N-ai visat-o demult?             Demult.             Înseamnă că e un semn. Ghiceşte ce vrea să-ţi spună!             Fără de-astea! Ficcare om în pui” nit un cod de vise. Eu nu mi l-am format. N am nevoitAiluo oilie informaţie din viitor.             Atunci, adu! Nu putem merge orbt şic asta e treaba mea. Tu condu!             Sălbatica Încleştare.             Deschide gura să mai spună ceva dai se i a/gândeşte. Apasă pedala de acceleraţie, depăşeşte câteva maşini, apoi întoarce capul spre mine să continue conversaţia. I u.1111 închis ochii, să-l fac să înţeleagă că am nevoie de linişte. Prin faţa ochilor, îmi joacă imaginea defunctei soţii. Face acelaşi gest. Mereu şi mereu. Mă înveleşte. Renunţ să mai fac eforturi de a înţelege.             Seara ne găseşte pe terasa unui restaurant din Durban. Ceva mai liniştiţi. În timp ce traversam provincia Natal, percepusem câmpul energetic al comandantului Octogonului. Nu foarte puternic. Suficient să înţeleg că era în viaţă şi lucid. N-am îndrăznit să schimb mesaje cu el. Avertismentul lui Zamolxe mă făcuse foarte prevăzător. Nu numai avertismentul. În preajma lui Cremene simţisem o sursă de energie neobişnuit de mare. Nu-i cunoşteam originea. Teoretic, pe planeta noastră nu puteau exista muritori cu forţe superioare nouă. Până la moment, acesta fusese adevărul. De unde şi cum apăruse acea sursă, capabilă să-l învingă pe Cremene? Cum trebuia abordată pentru a fi supusă forţei noastre, Forţei Vieţii? Cam asta cuget eu, privind cu jind la valurile Oceanului Indian. Ce-aş mai pleca aiurea, fără ţintă! Numai aşa, să simt libertatea pe care numai oamenii mării o pot gusta în întreaga ei splendoare. Nu se poate, însă. Misiunea continuă, sub comanda mea. Aşteptăm întăriri de la rezidenţa din Cape Town. Sper să fie făcute din alt aluat decât Harison.             Pe linie informativă, nu am ce-i reproşa omuleţului din Johannesburg. E spionul perfect. Nu bate la ochi şi prinde informaţiile din vânt. Nu-i făcut însă pentru acţiuni operative. Se vede clar că persoanele care l-au selecţionat n-au bănuit că, într-o zi, va avea nevoie şi de muşchi, şi de nervi, şi de mijloace dure de apărare. De apărare măcar, dacă nu de atac. Prima capcană în care căzuse 1-a speriat pe Harison destul de zdravăn. Numai eforturile reunite, ale mele şi ale Bălaiului, l-au adus Ia linia de plutire. Pe moment, pare împăcat cu soarta sa. Ascultă cu interes tărăşeniile povestite de lipovean, îl soarbe din ochi ca pe un zeu. Îi place stilul liber, bărbătesc în care Bălaiul acţionează şi vorbi şu Silicei şi mie îmi place. Cu toate că Bălaiul mi-a făcut mau boroboaţe pe timpul unor acţiuni serioase, nu l-aş lăsa singui în nici o ocazie. Ne completăm perfect. Împreună cu Cerncscu, lormăm o întreagă unitate de analiză, sinteză, informare şi dezinformare. Fiecare posedă ceea ce-i lipseşte celuilalt.             Prin faţa noastră defilează turiste de ţoale neamurile. Dezbrăcate cât trebuie pentru a-l face pe lipovean să duduie ca o locomotivă cu abur. Îşi linge buzele precum motanii plecaţi la aventuri pe acoperişuri. Şi-şi face planuri tainice pentru noaptea ce se lasă încet. Îl las să viseze. Măcar cu atât să se aleagă. Căci noaptea se profilează cumplit de sângeroasă. Simt mirosul sângelui proaspăt şi acest presentiment nu mă înşeală. Din această cauză sunt atât de tăcut şi de gânditor. Nu te hazarda, Varain! e porunca care nu-mi iese din cap. Nu trebuie să mă hazardez.             Către opt seara, ni se alătură rezidentul de Cape Town. E un metis în care poţi ghici sânge hindus şi european. Are ochii căprui, inteligenţi, şi o privire deschisă. Când îmi arată semnul lui Zenadirt, mă ridic şi-1 îmbrăţişez. Încă unul care a trecut prin Muntele Albastru.             Aici mi se spune Cenda, se prezintă el.             Îi fac cunoştinţă cu ceilalţi doi, apoi îl întreb:             Cum m-ai recunoscut?             După câmpul energetico-informativ. Te-am simţit de la câţiva kilometri.             Poţi citi câmpul?             Pot recunoaşte orice om care a trecut prin Muntele Albastru. Amprenta lui Zenadirt nu poate fi ştearsă. Te poartă prin viaţă ca un program.             Nici chiar aşa! Soarta a rămas în'mâinile Celui infinit şi invizibil.             De acord. Zenadirt e muritor, Dumnezeu, etern. De ce m-aţi chemat în grabă?             Am avut un conflict cu Mosadul. Nu înţelegem ce caută aici. Nici de ce ne-au atras pe acest teritoriu.             Faţa i se întunecă vizibil. Trage ceaşca de cafea mai aproape, gustă din ea, aprinde o ţigară. Ochii i s-au îngustat ca la tigrii care se pregătesc de atac. Gândeşte intens la ceva. Îl îmboldesc:             Ştii ceva?             Nu mi-ai spus tot.             Nu. Mai trebuie să ştii că doi oameni de-ai noştri sunt prizonieri în Munţii Scorpiei. Unul din ei e comandantul.             Cremene?             Cremene.             Nu mai gândeşte. Clocoteşte de gânduri. Încerc să i le citesc dar sunt mult prea repezi. Fulgeră în toate părţile. Majoritatea nu-mi plac deloc. Sunt din teritoriul pe care-l visez alb şi curat: mistica. Se frământă un timp, fără ca noi să spunem un cuvânt. În fine, scoate portmoneul şi trage din el o hartă împăturită cu grijă. O întinde în faţa mea. Zona care ne interesează e trasată în detaliu.             — Unde?             Ghicesc că vrea să ştie unde am localizat temniţa. Îi arăt cu vârful pixului:             Aici.             Se încruntă şi fluieră printre dinţi. Nu spune însă nimic. Ecazul să ne clarificăm:             Cenda, ştiu că e ceva foarte grav. Simt adierea morţii. Nu ştiu ce poate fi.             Nici eu, Varain. Nici un om întreg la minte nu merge de bună voie acolo. Negri bantu spun că e un teritoriu magic.             Prostii!             Aşa gândeam şi eu. Zona a fost însă prospectată intens de ruşi şi de americani.             Când?             În ultimii zece ani. Fiecare parte a acţionat separat. Nu ştiu ce căutau. Nici ce-au găsit.             Şi evreii?             Evreii au câteva mine în zonă. Nu de acum. De foarte mulţi ani.             Mda. Trebuie să ajungem acolo!             Tace câteva minute. Mestecă informaţiile. În fine, agrează:             Trebuie dar cum?             După semnalele lui Cremene. Nici un muritor nu-l putea înlănţui pe Cremene.             Asta mă pune p” (jfuuliiil S'iiitiln M inA înspăimântă teribil.             Nici eu nu trăiesi moiiieuli iHiii. ue, Cenda. Fără să ajungem acolo, nu vom ˇnţclep tiittut Nici nu vom putea face nimic pentru Cremene.             Singuri?             Cu cine altcineva?             Stă în cumpănă câteva clipe, apoi sc hotărăşte:             Varain, mâine iau doi oameni dc-ni mei şi mergem.             Mergem în noaptea asta! Semnalul lui Ci ci nene e foarte slab. E rănit grav.             Se mai frământă câteva minute. În fine, scoate pe masă aşii:             M-a interesat zona. Băştinaşii spun că acolo, în adâncuri, locuiesc zeii negri. Din când în când, ies la suprafaţă şi privesc Cerul.             Legendă primitivă sau astrală?             Greu de spus. N-am putut pătrunde până la Piscul Scorpiei. Gărzile companiei miniere interzic accesul oricărei persoane.             A cui e compania?             Proprietate anonimă. Mulţi lideri evrei. Îţi spune ceva?             Îmi spune suficient. Ruşii cum au pătruns?             Cu aprobare. Şi americanii, la fel.             Interesant! Foarte interesant! Mergem!             Bălaiul se ridică primul. N-a scos o vorbă. Asta înseamnă că a înţeles exact situaţia: Cremene are nevoie urgentă de noi.             Urc în maşina lui Cenda şi pornim, urmaţi îndeaproape de Bălai şi Harison. Intrăm cu maşinile în bazar şi, preţ de jumătate de oră, le umplem cu cele de trebuinţă. Haine adecvate şi echipament de munte. Atât cât putem găsi la comercianţii mărunţi, din prăvăliile bazarului. Dacă am apela la un magazin de specialitate, am fi luaţi la ochi. Munţii Scorpiei nu prezintă interes deosebit pentru alpinişti.             La zece fără un sfert, părăsim oraşul pe direcţia vest. Direct către munţi. În aceeaşi formaţie. Podişul luminat de Lună dă un aspect lugubru ţinutului prin care trecem. Tăcere şi mister pretutindeni. Aşa mi se pare mie. Cenda conduce atent, deloc emoţionat. A mai trăit astfel de momente, ale nopţilor africane. E timpul să ne lămurim şi în privinţa misticii descoperite de mine:             Canda, te temi de spirite şi duhuri? De zei?             N-aş spune, Varain. Aici avem de a face cu altceva.             Oficial, nu s-a spus şi nu s-a scris nimic?             Nimic oficial. Doar zvonuri ale băştinaşilor.             Cam cât de vechi în timp?             Nu m-au interesat. Eu trăiesc din comerţul cu Asia. Călătoresc mult.             Ai venit totuşi până aici.             Verific fiecare informaţie stranie. Tu nu faci la fel?             Fac. Zenadirt ştie de acest loc?             Nu i-am putut furniza nici o informaţie verificată. Legendele nu interesează.             Către miezul nopţii, intrăm într-un defileu. Creste zdrenţuite se profilează pe Cerul luminat de Lună. Nu numai creste. Ochiul meu exersat suiprinde mişcările.             Cenda, pe creastă sunt oameni.             Sunt deşi n-ar trebui. Proprietatea companiei miniere începe mai încolo.             Cam câte maşini trec, de regulă, noaptea, prin defileu?             Nu-ţi fă iluzii, Varain! La ora asta din noapte nu trece niciuna. Am fost observaţi. Şi raportaţi.             Sigur?             Aproape. Posibilitatea de neglijenţă e foarte redusă.             Opreşte!             — Dar…             — Opreşte!             Cenda frânează fără a semnaliza. Bălaiul evită coliziunea în ultima clipă şi înşiruie un capăt de calendar. În limba română, astfel că nu iese nici o supărare.             Coborâm şi ne adunăm grămadă. Aprind lanterna demonstrativ şi o fixez pe harta din mâna dreaptă. Le explic în şoaptă planul meu. Nimeni, nu are argumente contra. Ne Reocupăm locurile, întoarcem şi pornim către ieşirea din defileu. Nu e greu să observi că suntem nişte turişti care am greşit drumul. După vreo cinci kilometri, oprim şi coborâm dih'riou.             Abia acum îmi permit sil ilc/vftltii întregul adevăr către parteneri:             Dincolo de defileu, către st An un, se află un pisc singuratic. Probabil, în mina dc la poalele lui, sunt ascunşi oamenii noştri.             Piciule, bine ar fi fost să mă laşi sii i cânt lui Moshe o romanţă la bazooka! Nu mai avea cine să ne aştepte.             Şi dacă-i ucidea, ca răspuns la fapta noastră?             Le-ai creat o problemă, ghiceşte el.             Una grea, confirm eu. Cu multe întrebări şi fără nici un răspuns sigur.             Cum ar fi? se interesează Cenda.             De ce s-au lăsat prinşi Corday şi Cremene? De ce nu i-am ucis pe judecătorii – lichidatori? Ce urmărim de fapt? Unde vom apărea şi în ce scop?             Ai făcut-o pentru Laur şi Corday!             Sigur, lipa! Cât suntem indescifrabili, îi ţin în viaţă. Şi-i întreabă mereu ce gânduri avem.             Atunci?             Ne echipăm cum trebuie şi pornim pe. jos. Avem mai mult de zece kilometri până la obiectiv.             Eu nu merg!             Harison. I-a trebuit ceva curaj să-şi spună păsul. Cu sau fără el, tot aia e. Aprob:             Rămâi şi păzeşti maşinile. Simulezi un accident, o pană, ceva…             Mulţumesc, Varain!             Îl las într-ale lui. Ne schimbăm hainele de oraş. Bălaiul îşi pregăteşte arsenalul. Cenda se roagă, retras la câţiva paşi de noi. Eu mă întind direct pe pământ, închid ochii şi pornesc ritualul luptătorilor din Carpaţi:             Zamolxe! Viaţă şi moarte! Forţa cea Mare!             Aştept neclintit câteva minute. Cu creierul golit de orice alt gând. Contactul cu Forţa din adâncuri mă face să vibrez. O simt ca de obicei: ca un şuvoi de putere care pătrunde în mine din toate direcţiile. De data aceasta e însoţită de un fel de cântec. O armonie de origine necunoscută mă pătrunde, mă răscoleşte până în cele mai tainice colţişoare ale sufletului.             Aşa ceva este exclus din viaţa unui spion, gândesc eu şi încerc să înţeleg. Nu capăt nici un indiciu. O uşoară senzaţie de nesiguranţă însoţeşte melodia stranie. Fac un efort autosugestiv s-o îndepătez. Nu pleacă. Continuă la fel de îmbătător. Mă ridic decis să lămuresc situaţia. Simt ceva străin în aerul din preajmă, îmi amintesc fulgerător de ultimul ordin al lui Zamolxe şi-mi chem cei doi tovarăşi de expediţie:             La mine!             Se apropie, intrând în câmpul meu concentrat. Citesc pe leţele lor supriza, apoi, încântarea.             Să fiu cinstit, începe Bălaiul şi se opreşte. Mi-a văzut faţa şi a înţeles că situaţia e cam cotoibilă. Cenda şopteşte:             Magie africană. Mulţi s-au prăpădit de ea.             Nu-i magie şi nici nu distruge. E altceva. Instinctul îmi spune că e periculos.             Întrerupe-o! îmi cere Bălaiul.             Cum? Nu vine din mine, ci din munţii din jur.             Se frământă nehotărâţi. Mă întind din nou la pământ, cu palmele pe piatra muntelui. Trebuie să existe o explicaţie pentru fenomen. Melodia nu-şi schimbă ritmul. La fel de litanică. Şi la fel de plăcută. Prea seamănă a poveste, gândesc eu şi mă răsucesc cu faţa către Cerul înstelat. In aceeaşi clipă, săgeata spiritului meu porneşte către înalturi. Ţinteşte departe, foarte departe. Către culmea domoală dintre Moldova şi Ardeal, sub care e ascunsă baza extratereştrilor zegetini. Nu şovăie nici o clipă. Pătrunde prin stâncă, direct către centrala de comandă. Acolo unde, în fiecare secundă, există un om treaz – Zamolxe. Raportez scurt:             Un fenomen straniu în Munţii Scorpiei. Cremene şi Corday sunt prizonieri.             Pe figura Marelui Astral nu se mişcă nici un muşchi.             Magii zeului-câine, adoratori ai stelei Sirius din constelaţia Câinele Mare. Înţelegi ce căutau evreii în acea zonă?             Înţeleg!             Nu e nici o magie, Varain! Mergi calm, înainte! Vei găsi cauza fenomenului. Şi-o vei distruge! Aşa cum am distrus programul de involuţie a omenirii din calculatorul selenar.             Prea bine!             Contactul se întrerupe Mft ridii şi comand liniştit:             Haidem!             Pornim în şir indian, cu mine iii Crunte. Mă secondează Bălaiul, relativ mulţumit de situaţie.             Primul marş forţat pe ritm muzical. Parcă-ţi vine să tot mărşăluieşti. Da-i cam monoton.             Şi păcătos, îl completez eu. Te îndeamnă la lene. Şi-ţi strecoară un soi de nesiguranţă în sistemul nervos.             Aia e! se bucură Bălaiul. Simţeam un capăt de târşă şi nu ştiam de unde vine. Credeam că ruginise portiţa curajului.             Cenda nu comentează. Păşeşte relativ calm. Îl ghicesc că nu prea e în apele sale. Pentru orice individ educat religios fenomenele stranii se raportează la zei şi demoni. O schemă simplistă şi primitivă, care a ţinut cunoaşterea umană mult timp în loc. Pentru noi, cei tari şi cunoscători, orice fenomen are o cauză universală şi cognoscibilă. De asta suntem noi tari: pentru că ştim adevărul. Nu există fenomen fără cauză, nici cauză fără efect.             După vreo cinci kilometri, ne oprim sub o stâncă din defileu, să ne odihnim. Bălaiul aprinde o ţigară şi o ascunde în pumnul făcut căuş. Îl imit. Cenda, însă, şovăie destul de rău. Are nevoie de o porţie de întăritor din zestrea mea. Nu i-l ofer încă. Aştept să-l ceară. Sau alt moment prielnic.             Ce se întâmplă, Varain? Eşti sigur că domini situaţia?             Vocea îi tremură. Cunosc leacul pentru astfel de trăiri.             Conştientizarea situaţiei reale e un remediu bun. De regulă, nu ne temem de fenomene obişnuite sau cunoscute. Încep să-i explic:             Vezi steaua aceea strălucitoare? Cea mai strălucitoare stea din zona cunoscută de noi?             Priveşte în direcţia arătată de mine şi aprobă din cap. Continui:             E steaua Sirius din Constelaţia Câinele Mare. Venerată de triburi africane şi de vechii egipteni.             De ce?             Asta vom afla noi, aici. În mod normal, stelele nu joacă nici un rol în viaţa pământenilor. Sunt prea depare să ne influenţeze cu radiaţiile lor. Singura stea care exercită influenţă efectivă asupra pământenilor e Soarele. Şi totuşi, unii africani manifestă o preocupare obsesivă pentru Sirius. În special dogonii, care o denumesc Sigui. Ca o ciudăţenie, în limba engleză, dog înseamnă câine şi on, înainte.             Măâculiţă-mamă! suspină Bălaiul. Astea ţi se trag de la Cernescu.             Nu numai de la el. Potrivirea e prea mare şi trebuie să aibă o explicaţie logică. Citit dextrograd, dog înseamnă god, adică zeu. Ce relaţii au existat între strămoşii englezilor şi cei ai dogonilor?             Cenda mă priveşte uimit. N-a auzit încă totul. Continui:             Primitivii dogoni de pe podişul Bandiagara deţin uimitoare cunoştinţe de astronomie, transformate de unii în religii. De unde le-au obţinut?             Doar nu vrei să spui că de la extratereştri?             Aceasta e situaţia, Cenda. Rasele nu s-au format sub influenţa climei, ci datorită intervenţiei extraterestre. Dogonii din Africa şi dropii din Tibet au origini diferite. Şi informaţii diferite, care ne permit dezlegarea unei mari enigme pământene.             Atunci, Varain, fenomenul pe care îl simţim?             Şi el are o explicaţie. O vom afla. Unele elemente de magie nu sunt altceva decât legi ale viului planetar necunoscute marelui public. Cine le-a dezvăluit primitivilor?             Zeii astrali!             Exact. Extratereştrii care i-au contactat. Noi trebuie să ne folosim întreaga ştiinţă pentru a descoperi ceea ce urmaşii extratereştrilor sau ai primitivilor iniţiaţi de ei au primit dintr-o dată. Orice explicaţie mistică trebuie exclusă din capul locului! Mergem?             Se ridică amândoi deodată şi pornesc pe urmele mele. Nu le-am spus totul pentru a nu-i demobiliza înainte de confruntarea pe care o simt venind cu paşi repezi. Nu le-am povestit nimic despre confruntarea dintre rasa neagră şi rasa albă, din urmă cu circa cinci milenii. Nici despre influenţele magiei negre asupra vieţii rasei albe. Nu le-ar folosi la nimic să afle acum adevăruri şocante. După ce lămurim misterul din Munţii Scorpiei, le pot povesti orice.             Înaintăm feriţi prin defileu. Să nu ne observe pândarii de pe creste. Din când în când, în locurile prea luminate, ne târâm.             Oricum, către ora două, ieşim din defileu şi zărim piscul căutat. E către stânga, cam la un kilometru. Între el şi noi se interpune un gard înalt, de sârmă ghimpată, împletită într-un soi de reţea.             E electrificată, mă informează Cenda pe şoptite.             Le fac semn să se întindă la pământ şi lansez spiritul în cercetare. O scurtă pasă şi răsuflu uşurat. Spiritul lui Cremene e acolo. Destul de puternic pentru a putea comunica. Convorbirea noastră telepatică durează câteva fracţiuni de secundă:             Varain, gata de atac!             Nu încă, Varaine! vine ordinul lui Cremene. Culege informaţii!             Care e sursa de energie cu care te-au lovit?             Tehnică. Distruge-o!             Pot cerceta fără a fi descoperit?             Cu multă grijă. Terminat!             Mă întind lângă cei doi camarazi şi aprind o ţigară. Studiem împreună dispozitivul de pază al teritoriului. Nu pare ceva ieşit din comun. Câteva foişoare dotate cu proiectoare electrice, care mătură din când în când terenul cu pase lungi^i leneşe. Undeva, către nord, se aud lătrând nişte câini. In clădirile de la baza piscului strălucesc câteva lumini. Probabil, de la corpul de pază ori de la aparate cu funcţionare continuă. Totul, învăluit în liniştea nopţii africane. Până şi vegetaţia pare să doarmă.             Prea paşnică aparenţa, comentează Bălaiul.             Aparenţă, confirm eu. Dincolo de gard ne aşteaptă mari suprize.             Nu faci nimic?             Aşteptaţi!             Mă lipesc de piatra muntelui. Simt sub palme vibraţiile muzicii enigmatice. Îmi concentrez spiritul într-o şuviţă subţire cât o aţă. Suficientă pentru a pătrunde pe teritoriul adversarilor şi a-mi aduce informaţiile necesare. Săgeata spiritului porneşte la rasul ierbii. Aşa cum am comandat eu. Prima ţintă, clădirile din preajma minei, este atinsă în câteva secunde. Mă ghidez după sunete şi căldura umană. Găsesc rapid încăperea paznicilor. Sunt mai puţin de-o duzină, negri şi mulatri. Majoritatea dorm tolăniţi pe priciuri. N-au habar de ce se întâmplă în jurul lor. Pricep că n-am nimerit în locul potrivit şi mă retrag rapid. Răsuflu adânc, îmi revin în simţiri şi-mi informez partenerii despre cele constatate.             Înseamnă că ne vom cotonogi în mină?             Dacă e mină, Bălaiule.             Că doar nu-i fermă avicolă?!             Văd eu ce e!             Mai repejor, piciule! Nu de alta, dar simt un dor nespus. Mă atrage aerul Durbanului. Curat, cu miros de mare…             Ştim noi ce te atrage în Durban. Pofta în cui! Aici lucrăm după carte. Nu riscăm nimic! Plec!             De data aceasta, ţâşnesc direct către înalturi. Să pot cuprinde ansamblul teatrului de luptă. La prima vedere, nimic deosebit. Cu excepţia unui elicopter mascat lângă o perdea de arbori situată cam la trei sute de metri de piscul golaş.             ; Din vârf, Varain!             Îngerul veghetor şi-a adus aminte de îndatoriri. Dacă mă îndeamnă să încep cercetarea din vârf, înseamnă că a descoperit ceva ce trebuie explicat. Cobor uşor către vârful piscului şi pătrund prin piatra dură. După câţiva metri mă opresc. Sincer uluit. Ceea ce găsesc mă descumpăneşte. Tempiul din Carpaţii Moldovei nu deţine monopolul mondial. Ceva similar se deschide în faţa mea. Mă opresc, cuget câteva clipe şi caut contactul cu Cremene:             Varain, în atac, de sus în jos. E o centrală străveche?             Cremene întârzie cu răspunsul. Insist:             Varain, vin către voi!             Nu! înaintează precaut!             Câţi sunt?             În jurul nostru, niciunul. Suntem foarte departe, în adâncurile puţului de mină.             Sub Piscul Scorpiei?             În lateral. Atenţie la forţa inexplicabilă!             De unde vine?             Un generator amplasat mai sus de locul în care ne aflăm.             Paralizează orice mi>i. m hio Animale, vegetale, oameni, de-a valma.             În regulă! Cine e conştiinţa şi voinţa care conduce aici?             Nu ştiu. Când ne-au adus. ei am răniţi şi inconştienţi.

Suflete de foc de  Pavel Corut Sărutul diafan al morţii      Deşi sunt adormit buştean, simt apropierea pericolului. II aud ca un glas de tunet -Varaain! Chiar mi se pare că mă aud chemat pe nume. Mă trezesc brusc şi apuc să strig: — Frână, Bălaiule!    Lipoveanul frânează instantaneu. Centura de siguranţă mă ţine legat de scaun, să nu zbor prin parbriz. Probabil, roata stângă a prins polei sub ea, căci ne răsucim perpendicular pe şoseaua goală. Spatele maşinii se sprijină în parapetul care separă autostrada de pădure. Motorul s-a oprit şi o linişte profundă ne învăluie. Indianul Corday se adună de pe bancheta din spate, întrebând: — Ce s-a întâmplat, Va...    Explozia ne ia pe nepregătite. Bolidul nostru se comportă ca un armăsar nărăvaş. Îşi ridică botul, cabrându-se şi scrâşnind din fierărie. Urmează un moment de cumpănă, apoi maşina se răstoarnă pe spate. Ne prăbuşim printre arbori, de la mai mult de zece metri înălţime. Ne-am dus pe copcă, apuc eu să gândesc şi mă strâng ghem. Energia din mine se extinde, pentru a amortiza impactul. Ne lovim de un arbore şi simt că a cedat caroseria. Tabla se strânge şi ne apasă din toate direcţiile, însă, de bine, de rău, ne-am oprit din cădere. Sunt ameţit de lovitură, dar încă raţionez normal. Ordon, cu voce răguşită: — Afară!      Sunt prins în scaun, cu capul între picioare. Simt însă mâinile indianului. Îmi taie centura de siguranţă şi mă extrage din air bag. Un val de aer rece îmi răcoreşte faţa. Parbrizul din spate e spart. Mă las împins prin el şi-i poruncesc: — Scoate-1 pe lipovean!    Deasupra, pe autostradă, se aud zgomote de motoare. O maşină de teren şi câţiva motociclişti, constat eu, după ce ascult câteva secunde. Autovehiculele opresc în dreptul nostru. In următoarea clipă, o ploaie de gloanţe se revarsă peste noi. Văd şi flăcările de la gurile pistoalelor mitralieră. Prin aerul curat, simt miros de benzină. Înseamnă că rezervorul nostru s-a fisurat. Câteva secunde ne despart de-un foc de artificii ca la Hollywood. — Indios, sunteţi bine? întreb eu în şoaptă. — OK! mă asigură Corday, din stânga. — Cât mai departe de maşină! îi îndemn eu.    încep să mă târăsc prin frunzele moi şi umede. Mai departe, cât mai departe de bomba incendiară, e gândul meu. Cei din autostradă vorbesc în gura mare. Se vede că nu-şi fac nici un fel de probleme. Cine să-i observe la ceasul ăsta din noapte? Au încetat focul de arme şi parlamentează. Posibil să încerce să vină după noi. O nouă exploxie îmi contrazice acest gând. Au tras, cu un aruncător de grenade, direct în maşină. Înseamnă că au dispozitive de vedere pe timp de noapte, cu infraroşii. — S-a dus cotiga noastră, mormăie Bălaiul, cu ochii la incendiu. — Bine că suntem întregi, îi arăt eu partea pozitivă a situaţiei.   — Pe naiba! ripostează el. Pedestraşi, în codru şi numai în sacouri. Ne vede Dumnezeu.   într-adevăr, situaţia e cam cotoibilă. Începutul de aprilie din munţii Jura e rece şi noi suntem ambalaţi cam sprinten. — Cam cât să mai fie până la Geneva? întreb eu. — Dacă ne lasă ăia să plecăm la Geneva, ne atrage indianul atenţia. — Cine mă-sa ne-a ieşit cu daru'n drum? se revoltă lipoveanul. — Nişte mârlani, îi răspund eu cu ochii pe jocul lanternelor din autostradă. Vor să ne sufle-n lumânări, fără a se prezenta.    — Ba cred că vor să facem cunoştinţă, mă contrazice indianul. Trei au pornit încoace.    Numai ochii lui de şoim puteau zări mişcarea pizmaşilor prin întunericul din jur. Tipii vin să se asigure că ne-au fript şoriciul definitiv şi iremediabil. Asta nu prea e pe placul nostru. Când vor constata că ne-am topit din machină, vor începe hăituiala. Cu ce naiba să le facem faţă, când armele au rămas în hârbul incendiat? Răsuflu uşor şi-mi controlez corpul. Mă doare în mai multe locuri şi sângele îmi curge de-a lungul mâinii stângi, din umăr. M-a atins vreun glonte rătăcit, într-un moment când nu aveam psihocâmpul expandat. — Trebuie să ne ascundem mai în interior, calculez eu următoarea mişcare. — Eu am pistolul cu amortizor şi pumnalul, ne anunţă Corday. — încă-i bine, constat eu. Haidem!         Ne ridicăm şi pornim tupilaţi, din arbore în arbore, către interiorul pădurii. Pietrele umede ne lunecă sub picioare, semn că suntem prin preajma unui masiv măcinat, începem să urcăm, sprijinindu-ne în mâini. Din spate, se aud vocile alarmate ale urmăritorilor. Au descoperit că prada le-a dispărut de sub boticuri. Precis, nu se vor mulţumi să se cărăbănească. Cine iese la drumul mare, după miezul nopţii, n-o face să se distreze. Gaşperii sunt lichidatori de casă mare. Încă nu ştiu a cui casă, căci noi am călcat pe bombeu cam mulţi granguri ai Lumii. Dacă ar fi să notez toţi tipii care ne visează reci şi cu mâinile pe piept, ar rezulta un ceaslov mai gros decât biblia. Tocmai de aia e greu să ghicesc cine ne-a aşteptat la cotitură, în pădurea elveţiană.     Fiuuuu! Un glonte fluieră printre ţestele noastre. E prea la fix să cred că-i din întâmplare. Precis, somebody ne vânează cu o armă dotată cu sculă pe infraroşii. — Adăpostiţi-vă! ordon eu. Pizmaşii ne văd. — Iar noi bâjbâim ca nişte chiori, mârâie Bălaiul. Ce faci, piciule? Descânţi sau nu? — Guriţa mică! îl îndemn eu şi mă întind după un arbore gros.    Din naştere, văd destul de bine prin întuneric, cam ca pisoii. Scot capul din adăpost şi arunc o privire. Arborii, luminaţi de o Lună mare cât o mămăligă, aruncă umbre înşelătoare. Încolo, nici o mişcare. Probabil, lunetistul inamic aşteaptă cu degetul pe trăgaci. Avantaj el. — Nu mişcaţi! şoptesc eu. — Asta visează şi ăia, bombăne lipoveanul. Să nu mai mişcăm ance and forever.    Nu-1 bag în seamă. Are gura mare, da'i băiat fain. Mă concentrez asupra umbrelor din faţă. Mi se pare că am reuşit să localizez unul din urmăritori. Sângele s-a încleiat pe omoplat şi pectoral, aşa că nu pot să-mi mişc mâna stângă. Frigul a început să mă cuprindă. Mă strădui să nu-i dau atenţie. Trebuie să scăpăm de kilerii pizmaşi cât mai pe tăcute. Până la ziuă, mai sunt vreo patru ore. Timp berechet să ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii, da' nouă nu ne place jocul ăsta. Nici dumneavostra, amicilor mei cititori, nu v-ar plăcea să vă târâţi prin pădure, tremurând de frig şi cu nişte ucigaşi de meserie în cârcă.     Am reuşit să mă concentrez perfect, semn că mi-am revenit la normal. Energia clocoteşte în mine, gata să irupă. Caut din ochi pizmaşu' căruia să-i fac o „bucurie" şi nu reuşesc să-1 găsesc. Se vede că tipii sunt profesionişti first class, nu adunătură. Mă văd nevoit să schimb tactica. În locul fulgerului psihic cu care intenţionam să dilesc inamicii, trimit în cercetare o mică şuviţă psihică. Încerc să vizualizez urmăritorii. O treabă deşteaptă, dacă e făcută cu cap.     Nu m-am înşelat. Lunetistul duşman stă în spatele unui hăţiş, cu ochiul în lunetă şi cu degetul pe trăgaci. Îi dă mâna să aştepte, căci e înţolit într-o scurtă matlasată, cu glugă. Îi memorez bine poziţia şi împing spionul psihic mai departe. În spatele lui, încă doi şmecheri, cu pistoale mitralieră, stau cuminţi pe burtă, ca nişte dulăi. N-au scule de văzut prin noapte, aşa că aşteaptă la plesneală. Îi memorez şi pe ei, apoi îmi retrag spionul psihic. Răsuflu adânc, să-mi revin după efort şi-1 strig încetişor pe Corday. -Ordin! răspunde indianul.       îi explic pe îndelete unde sunt pizmaşii, să nu fie luat prin surprindere de vreun eventual asalt. Distanţa dintre noi şi ei e cam de o sută şi cincizeci de paşi, aşa că nu e rost de folosit pistolul. Rămânem în poziţia stand bay. Adică, în aşteptare, aşa cum stau şi politrucii noştri de vreo şaptesprezece ani. Noi măcar ştim de ce aşteptăm. Gândiţi că şi ei ştiu, da' nu vor să ne spună? Poate aşteaptă să treacă basculanta cu reformă pe la porţile romanilor, da' nu pot să se exprime pe înţelesu' nostru, să ne lămurească pe ce parte vom fi jupuiţi.     Trosc! Zgomotul de vreasc rupt mă alertează. Lunetistul s-a ridicat să-şi schimbe poziţia. Fulgerul psihic îmi pleacă instinctiv dintre ochi. Nu se vede, dar produce efecte. Lunetistul lovit în tâmplă se clatină şi cade peste puşcociul lui. Ceilalţi doi inamici tac chitic. Încă n-au priceput ce s-a întâmplat cu camaradul lor.    — Rândul tău, indios, îl invit eu pe Corday. Indianul şopteşte un OK! şi se pierde în noapte. Nu-i văd deloc bine pe cei doi pizmaşi cu pistoale mitralieră. Corday e cunoscut în nobila breaslă a spailor ca Silent Death. Adică, pe limba noastră, moartea tăcută. Are un talent ceva de speriat în direcţia asta - moarte. Se poate strecura ca o umbră până lângă gâtuleţu' individului neatent. Să vă mai spun ce face cu pumnalu' şi gâtuleţu' neatentului? Vă prindeţi dumneavoastră şi singuri.     Bălaiul s-a târât până lângă mine. Îi clănţăne dinţii de frig. Se vede că lovitura inamicilor 1-a prins pe uscat. Adică, fără strop de pileală la bord.  — Ce facem, piciule? întreabă el înfrigurat. — Schimbăm sorţii confruntării, lipa.   — Mai repejor nu se poate? Mi-a îngheţat şi vodca-n stomac. — Ăilalţi sunt ambalaţi în ţoale groase, îi vând eu pontu'. Geci matlasate şi scurte de motoc ic lişti. — Ne îmbrăcăm de pe morţi, ai? Ca boschetarii... — Scopul scuză mijloacele. Doar nu crezi c-ajungem în Geneva numai în cămăşi şi sacouri?    — Mai sunt vreo patruzeci de kilometri până la Geneva, apreciază el. Doar nu-i facem la talpă? — Deocamdată, să ieşim din buci ucu' ăsta. După aia, ne orientăm.    — Te-ai prins cine sunt pizmaşii?    — Nişte tipi care ne-au filat din Bema.Se vede că ne-au recunoscut şi-au zis să facă parai din pieile noastre. — Oculţi? — Dracu' să-i pieptene! Vedem noi după ce scotocim cadavrele. Dacă...    Restul spuselor sale se pierd într-o pârâială de armă automată. Instinctiv, mă lipesc de pământ, ca infanteriştii. Imediat, glasul lui Corday mă linişteşte. — Curat, în faţă, anunţă el.    Ne ridicăm şi sprintăm pe direcţia vocii. Indianul îşi aprinde o ţigară, să-1 putem localiza. Eu, mai pragmatic, mă opresc lângă lunetistul doborât de mine. Îl uşurez de geacă şi-o trag pe mine. Altă viaţă, amicii mei! îl controlez şi prin buzunarele sacoului. Extrag un portmoneu dolofan şi nişte chei. Altceva, pe post de pradă de război, nu se arată. Amicii mei s-au prins cum e mutarea. Dezbracă de scurte pe cei doi trăgători, să-şi facă rost de ţoale groase. Nu se ştie cât vom întârzia prin pădurea asta şi frigul dinspre ziuă e al naibii de pătrunzător.   — Avem două pistoale mitralieră şi-o carabină cu lunetă, face Corday bilanţul. I-am putea ataca.    Eu studiez scula cu infraroşii. Prin lunetă, zăresc pizmaşii ca-n palmă.Sunt vreo opt, înşiruiţi pe marginea autostrăzii. Nu şi-au luat nici un fel de măsuri de mascare. Probabil, sunt siguri că ai lor ne vor căsăpi. E timpul să le stric părerea excesiv de bună despre ei. Iau în vizor un tip din mijlocul şirului, pe care-1 bănuiesc de boss şi-i pun crucea pe piept. La propriu. Adică, apăs trăgaciul şi-1 văd cum se dă cu zgaibele în sus. Ceilalţi se aruncă imediat la pământ, după parapetul de metal al autostrăzii. — Atacăm? mă presează Corday. — Prin ocolire, găsesc eu o soluţie deşteaptă. Veniţi după mine! O iau înainte, cu carabina în mâna dreaptă. Stânga mă doare îngrozitor, da' n-am timp s-o ascult. Alerg aplecat, pe sub coroanele arborilor înmuguriţi. Simt în aer mirosul de sevă proaspătă. Un miros care mă înviorează şi mă întăreşte. E mirosul pădurii din copilăria mea.    Facem un ocol prin dreapta şi ajungem la rambleu. Ne oprim şi ascultăm. Pizmaşii au închis ocarinele. S-au prins şi ei că nu suntem o pradă uşor de înghiţit. Maşina îi trădează însă. E la vreo sută de metri către stânga noastră. Le-o arăt cu degetul amicilor mei, să înţeleagă care e schema. După asta, îmi atârn carabina cu lunetă de gât şi încep să mă caţăr pe rambleu, cu ajutorul singurei mâini valide. În timp ce urc, îmi dăscălesc camarazii pe şoptite:    — Atacăm brusc şi furibund. Punem neapărat mâna pe maşină ori pe o motocicletă.    Nimeni nu comentează. Înseamnă că au înţeles cam ce visez eu. Am ajuns la gardul metalic ce desparte autostrada de pădure. Îl trecem şi privim în lugul şoselei. Dona Luna luminează scena ca ziua. Inamicii stau întinşi pe şosea, cu privirile către pădure. Frumos din partea lor, nu? — Ochiţi şi trageţi la comanda mea! ordon eu. Trebuie să-i căpăcim în câteva secunde.    — OK! răspunde Corday, cel mai apropiat de mine. Îmi înfig ochiul în lunetă şi-mi caut muşteriul. Îl aleg anume pe cel din capătul opus al şirului, deoarece amicii mei îi vor toca pe cei apropiaţi, cu pistoalele mitralieră. Clientul meu e un tip ras în cap şi cu barbă. Îi observ până şi inelul de pe mână. O să-1 dilesc uşor, ca la un joc electronic. — Pregătiţi! comand eu.    Aud răsuflările adânci ale amicilor mei. Au luat ţintele la ochi. — Foc!    Bărbosul meu face un salt prin aer şi cade lat. L-am nimerit la scăfârlie. Pistoalele mitralieră ale amicilor păcăne ca nişte raţe speriate. Trei umbre sar în picioare şi-o şterg către maşină. Încerc să prind măcar una, dar n-am nici un spor. Asta viteză, amicii mei. Indivizii sar în maşină. Ochesc calm, în partea rezervorului de benzină şi slobod gloanţele. Nici un efect. Maşina prinde viteză şi-o şterge englezeşte. Un singur viteaz mai trage din autostradă. Naiba ştie ce mai speră.    Am încetat focul şi ne-am ascuns după rambleu. Pizmaşul se ridică hoţeşte şi merge şchiopătând către o motocicletă. Corday ridică pistolul mitralieră şi ocheşte liniştit, ca la poligon. Îl lasă să urce în şea, apoi îl seceră c-o rafală. Putem crede că povestea s-a sfârşit. Noi, însă, suntem hârşiţi în tot soiul de păţanii neplăcute. Înaintăm uşor, pe după parapet, până în dreptul motocicletelor. Sunt patru motoare puternice, cu insemne de poliţie. Asta chiar că ne pune pe gânduri. Noi n-avem nici o taină cu poliţia şviţară. După poziţia lor, ne dăm seama că două au venit dinspre Geneva, la întâlnire cu cei cu maşina. Înseamnă că ne-au pregătit capcana ca la carte. Numai reflexul meu şi norocul ne-a scăpat din îmbrăţişarea damei în negru. O damă, de altfel, destul de nurlie, dacă ar fi să-i credem pe adepţii cultului morţii. — Fugim! decid eu. Toţi trei, pe o motocicletă. — Ca la circ? obiectează lipoveanul.    Are şi el dreptate. Cine ne-ar vedea pe toţi trei călare pe un motor ar anunţa imediat poliţia. — Luăm două, aprob eu. Cine mă cară? — Eşti rănit, piciule? se alertează lipoveanul. — Ceva mai sus de inimă, confirm eu. E de bun augur. — Pe naiba! — Hai cu mine! mă îndeamnă Corday.    Urc în şea, în spatele său şi-1 prind cu dreapta. Stânga îmi atârnă bleaga ca o cârpă. Nu uită, însă, să-mi trimită nişte săgeţi de durere până în moalele capului.    Pornim pe direcţia în care mergeam când am fost atacaţi. Dacă nimic rău nu mai apare la orizont, în mai puţin de o oră, am putea fi în Geneva. Autostrada sfârâie sub cauciucurile noastre şi arborii fantomatici, poleiţi de Lună, par să gonească în sens invers. Slăbiciunea provocată de rană mă încearcă, însă eu mă ţin tare. Trebuie să rezist perfect lucid până ce ajungem la un spital. *      Indianul ne-a condus la o clinică particulară cunoscută anterior. Una în care, dacă ai bani, nu te întreabă nimeni cum te cheamă şi cum ai căpătat grame de plumb în corp. Am plătit tariful ultrapipărat, fără să crâcnesc, apoi i-am încredinţat centura cu bani indianului. E mult mai sigur că nu-i va topi în ritm ameţitor, cum ar face Bălaiul.    Momentan, zac pe spate într-o rezervă foarte elegantă, vegheat de o asistentă desprinsă din revistele sexy. Din cauza ei, lipoveanul începuse să regrete că n-a fost rănit el. Cu mare greutate, l-am convins să plece împreună cu indianul la un hotel din oraş. Înainte de a pleca, Silent Death mi-a strecurat pistolul cu amortizor sub pernă. O măsură de precauţie deloc deplasată, ţinând cont de modul mişelesc în care am fost atacaţi.    Medicii m-au curăţat şi m-au cusut cât se poate de bine. Din discuţiile lor, am tras concluzia că glonţul a pătruns prin pectoral, pe deasupra inimii şi-a ieşit prin spate. Un centimetru mai jos şi-mi intra familia în doliu. Cum s-ar zice, dona moarte m-a sărutat numai în fugă, diafan ca o rândunică. Probabil, a vrut să-mi amintească faptul că am un contract cu ea. Eşti muritor, Varaine, a vrut să spună sărutul ei.    Mă răsucesc uşor şi-mi scot mâna dreaptă de sub cearceaf. O pun deasupra rănii şi încep să-mi pompez bioenergie, să-mi grăbesc vindecarea. Această acţiune produce o dereglare a aparatelor cu care sunt supravegheat. Infirmiera leapădă romanul din care citea şi se apropie grăbită de mine.

Catre culmile succesului de Pavel Corut (Formula fericirii) Motto: Naţiunea română are nevoie de un milion de creatori morali pentru a deveni cea mai civilizată şi cea mai prosperă naţiune din Lume.   De ce am scris această carte? 3   Comutatorul psihic din creierul nostru.10 îngerul veghetor din psihicul nostru.22   — Reflexele înăscute şi subconştientul.24   — Subconştientul şi învăţăturile din prima copilărie.30   — Credinţa şi îngerul veghetor.39   — Îngerul veghetor şi sentimentele.52   — Relaţiile dintre subconştient, conştient şi voinţă.62   Din tainele sugestiei.73   — Ce este sugestia?77   — Sugestia devine o programare mentală subconştientă.82   — Care sunt sugestiile negative?87   — Cum pătrund sugestiile negative în subconştient?99   — Ce se ascunde în spatele magiei?111   — Cum ne apărăm de sugestii negative? 118   Modele de sugestionare pozitivă.123   — Reguli de sugestionare pozitivă.123   — Sugestii pentru dezvoltarea credinţei şi speranţei.130   — Sugestii pentru dezvoltarea simpatiei şi încrederii între oameni.140   — Sugestii pentru dezbărarea de vicii grave.152   — Sugestii pentru remedierea unor defecte de personalitate.158   — Ameliorarea şi vindecarea bolilor cu sugestii. 169   — Sugestii pentru prelungirea vieţii active… 173   — Programarea mentală către succes.180   — Sugestii pozitive între soţi (iubiţi).182   Minunile autosugestiei.186   — Ce se înţelege prin autosugestie? 186   — Ritualul de autosugestionare.195   — Autosugestii pentru lecuirea de boli.199   — Autosugestii pentru dezvoltarea credinţei şi încrederii.202   — Autosugestii pentru prelungirea vieţii tinere şi active.213   — Putem deveni supraoameni!222   — Curăţarea subconştientului.261   — Autoprogramarea mentală către succes… 268   — Formula miraculoasă.275   Conştiinţă şi conştientizare.279   — Cum obţinem o gândire organizată? 280   — Operaţiile gândirii logice.314   — Când discutăm cu noi înşine?338   Imaginaţia şi gândirea creatoare. 343   — Ce este imaginaţia? 343   — Cum dezvoltăm imaginaţia şi inventivitatea?350   — Care sunt legile inventicii?360   Hiperconştiinţa, intuiţia şi inspiraţia.371   — Există hiperconştiinţa?371   — Cum folosim intuiţia şi hiperconştiinţa? 382 Succesul în dragoste.392   — Dragoste ori sex? 392   — Cel mai curat şi mai puternic sentiment. 398   — Dragoste şi raţiune.402   — Suferinţe din dragoste.406   Succes, liberi întreprinzători!413   — Lansarea unei afaceri.414   — Cum conduceţi angajaţii?422   — Cucerirea partenerilor de afaceri.446   Pentru cine am scris această carte? 453       De ce am scris această carte?   În urmă cu circa 14 ani, pe data de 23 aprilie 1992, am lansat prima carte din viaţa mea. Cheile succesului. De atunci şi până acum, am scris, editat, tipărit şi vândut 102 titluri cu tematică diversă, enumerate la finele acestei cărţi. Am depăşit deja cinci milioane de volume vândute, fapt care, într-o naţiune mijlocie şi cu o stare materială modestă, reprezintă un mare succes. O parte din aceste milioane de cărţi s-au vândut şi se vând în SUA, Canada, Spania, Italia, Franţa şi în alte ţări.   Succesele din viaţa mea de scriitor demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că există o artă a succesului, artă aplicabilă la orice domeniu de activitate. Eu mi-am modelat personalitatea funcţie de informaţiile şi regulile din această artă, obţinând ceea ce îşi doreşte majoritatea oamenilor: deplină sănătate, glorie şi prosperitate. Graţie cunoştinţelor de arta succesului, am înfrânt şi am depăşit mari necazuri personale şi familiale, precum şi multe obstacole puse în calea mea de răuvoitori. Dacă n-aş fi învăţat informaţiile şi regulile din ştiinţa succesului, aş fi rămas un modest ziarist, limitat în gândire, prost plătit şi veşnic amărât.   Aţi înţeles că v-am oferit exemplul meu pentru a vă îndemna să studiaţi cu maxim de atenţie arta succesului?   Dacă primele exemple nu v-au convins, vă voi oferi şi altele, din viaţa mea şi a altor persoane care au reuşit în viaţă datorită însuşirii artei succesului. In 1986, când aveam numai 37 de ani, un medic în care aveam deplină încredere mi-a prezis că voi mai trăi circa şase luni, deoarece sufeream de o boală la care nu se găsea leac. În faţa acestui anunţ brutal, sămânţa omului puternic, ascunsă în străfundurile creierului meu, s-a revoltat. Nu mă temeam de moarte, dar mi se părea nedrept să mor la acea vârstă şi înainte de a-mi fi îndeplinit obligaţiile faţa de fiica mea. Ca atare, mi-am însuşit regulile de arta succesului, am aplicat cu stăruinţă autosugestii şi sugestii pozitive, am mobilizat întregul meu organism în lupta pentru viaţă. De atunci, au trecut douăzeci de ani şi eu sunt cât se poate de sănătos. Cei care m-aţi văzut, personal sau la televizor, aţi observat că nu-mi arat vârsta pe care o am (57 de ani), ci par mai tânăr. Secretul? Autosugestiile pozitive întârzie procesul de îmbătrânire. Organismul nostru dispune de mecanisme psihice pentru a se autovindeca şi a-şi prelungi viaţa activă, însă prea puţini oameni le folosesc.

Întrebare: Pavel, în cartea ta, încerci sa dovedeşti ca nu exista deloc extratereştri, în timp ce farfuriile zburătoare sunt dispozitive secrete făcute în SUA începând cu sfârşitul anilor 1940 pentru recunostere aeriana şi diversiune. Aceasta compatie nu e prea iesta din comun?           Răspuns: Te referi ca extratereştri sunt oameni gentili, în timp ce americanii ar trebui sa fie ofensaţi? Ştii, în timpul vizitei lui George Bush la Moscova, RenTV a difuzat imagini cu un OZN filmat: viaţa din spatele cablurilor ascuţite, unde oameni în uniforma, generali şi colonei ai armate ruse, au relatat despre observaţiilor lor şi despre programul statului american de spionaj al „farfuriilor zburătoare” desupra teritorului URSS. Generalii au arătat cu degetul spre americani: se zice ca ei poseda tehnologii secrete care pun în pericol omenirea. Aceasta s-a întâmplat la momentul sosirii preşedintelui SUA, când serviciile de analizare SUA monitorizau toate publicaţiile ale mass mediei ruse. În opinia ta, de ce s-a făcut asta?           Î: Vrei sa spui ca americanii au fost provocaţi în timp ce sugerau ca era timpul pentru dezvăluiri privind secretele OZN-urilor?           R: Recent, PRAVDA. Ru a publicat un interviu cu Stephen Basset, care concura pentru congresul SUA. Campania dezvalurilor 2003 acuza pe Bush Senior de luare a deciziei de a clasifica documentele în timp ce era directorul FBI-ului. Ar trebui sa accepţi ca o întrebare ciudata de politica s-a ridicat în jurul acestor „farfurii zburătoare”.           Î: Cum crezi ca a fost înţeles acest lucru?           R: Voi începe într-un sens invers. Acum 55 de ani, iunie 1947, aşa numitul incident din Roswell s-a petrecut în SUA: o „farfurie zburătoare” s-a prăbuşit. Armata SUA a declarat ca a fost un balon secret care a căzut, în timp ce jurnaliştii au promovat varianta OZN-ului, deoarece, la acel moment, în SUA, „farfuriile zburătoare” erau des observate. Aşadar, începând de atunci, mitul extratereştrilor a prin viaţă.           Din păcate, adevărul este mai mult prozaic: în anii 1940, SUA a testat în mod activ dispozitive de zbor secrete care de multe ori erau distruse. Deci, este evident erau doar teste, deoarece diferite dispozitive cu diferite motoare erau văzute. Uitaţi-vă cel putin în cartea lui Bruce Maccabee, (Conexiunile OZN-FBI. Istoria secreta a acoperirilor guvernului N. O.: „UFO-FBI CONNECTION. The Secret History of the Government`s Cover-Up”): exista diferite rapoarte declasificate de la instituţii guvernamentale diferite. Exista deasemenea dovezi ca „farfuriile zburătoare” din anii 1940 făceau mare tămbălău, urcau pe verticala, şi zburau în zig-zag, deci se putea oberva după ele o cale inversa. Sa ne gândim logic: daca „farfuriile zburătoare” nu sunt halucinaţii şi nu sunt fenomene naturale ci dispozitive artificiale, exista doar doua variante: ori au fost fabricate pe Pământ, ori au fost fabricate în alta parte. OZN-urile diferă foarte mult de avioane şi elicoptere: nu au aripi, nu fac zgomot şi emit lumina în jurul lor. Deaceea, versiunea extraterestra este cea mai logica.           Cu toate acestea, aceasta explicaţie este prea imposibila, prea fantastica; cu toate acestea, suna foarte romantic. Pe de alta parte, în secolul 20, schimbările tehnologice au adus multe surpize omenirii: am reuit sa avem bomba nucleara. Cine ştie ce altceva s-a mai născut în laboratoarele secrete, pentru sumele astronomice investite în aceasta cursa a înarmării.           Î: Urmărind gândirea ta, în mijlocul secolului 20, au descoperit cercetătorii secretele anti-gravitatiei?           R: Cel mai hazliu lucru este acela de a explica cum zboară farfuriile zburătoare, netrebuind teorii exotice despre nişte câmpuri antigravitaţionale necunoscute. Secretul acestor dispozitive neuzuale exista consta în îndemânarea unui efect special aerodinamic, ce era deja cunoscut la începutul erei de construire a avioanelor. Ca orice copil, probabil ca te-ai jucat cu o umbrela deschisa: în timp ce o mişti pe verticala înspre tine, poţi simţi rezistenta masei de aer. Oamenii deja au jucat aceste jocuri la începutul secolului 20, când au fost concepute primele avioane. În nişte cronici vechi, ai putea observa un dispozitiv zburător ciudat: o umbrela mare cu un motor şi un pilot. Umbrela se mişca câteodată în sus, câteodată în jos, dispozitivul devenea aeropurtat şi din nou se întorcea pe pământ. Asceasta era ascensiunea „farfuriilor zburătoare”. Aici, efectul respingerii lucrează. În acest fel, păsările şi fluturii zboară. Cu toate acestea, o fiinţă umana nu poate respinge aerul; Icarus poate exista doar în mituri. În timp ce, în condiţii mai condensate, cum ar fi apa, oamenii o pot respinge în timp ce înnoata. Mai interesant decât o pasare mica e cum un dragon zburător zboară: poate atârna pur şi simplu în aer în timp ce Îşi mişca aripirile meticulos. De aceea, daca un om ar fi echipat cu aripi imense sa respingă aerul foarte repede, ar putea reuşi sa compenseze gravitatea adunând toate impulsurile respingerilor. Cu toate acestea, cu greu Îţi poţi imagina aripile avioanelor vânturând în felul unui dragon zburător. Este mult mai uşor un fel de umbrela cu care prindem aer. O umbrela în forma de farfurie.           Nu exista, nici un miracol la paraşuta. Fizic, esenţa procesului este acela ca mare parte a cânepei, în timp ce se coboară încet, întâmpina rezistenta frontala, ce compensează cu greutatea săritorului cu paraşuta. Forma este deasemenea foarte importanta.           Suprafaţa de sub zona curbata are cel mai mare factor de rezistenta, în timp ce suprafaţa îndoita ghidează mişcarea, o forma curbata, având un factor de rezistenta mare. Deaceea, e clar de ce primele „farfurii zburătoare” aveau o asemenea forma: plate dedesubt şi curbate deasupra. Aceste „farfurii zburătoare” pot zbura fara anti-gravitatie; pur şi simplu se sprijină de aer. De exemplu, o „farfurie zburătoare” este construita ca o migdala. O „farfurie zburătoare” este în genul unei paraşute grele, care, prin mişcările iregulate cu micro amplitudini, nu numai ca anulează acceleraţia gravitaţională, dar deasemenea o depăşeşte. Nu din întâmplare comportamentul unei farfurii zburătoare în aer este asemănător unei meduze în apa, care deasemenea utilizează diferenţa de forte în timp ce se mişca în sus şi în jos. Orice inginger poate face calcule si, după finalizarea ecuaţiei diferenţiale, înţelege modul cum poate zbura o farfurie zburătoare. Conform calculelor, pentru a ridica un dispozitiv zburător adevărat, corpul ce Împinge trebuie sa vibreze cu frecventa ultrasonica. Cel mai mic nivel este de 10 kilohertzi; daca înălţarea pe verticala în timpul unei vibraţii este de 1 mm, atunci înălţării strict pe verticala este de 10 metri pe secunda.           Î: Pavel, acesta nu este jurnalism, aceasta este o schema reala ce funcţionează, o invenţiE. Şi tu spui despre ea în mod deschis.           R: Toate drepturile au fost deja rezervate, totuşi „top secret”. Multi specialişti din diferite sfere stiu despre el, dar totuşi ei prefera sa păstreze tăcerea. Cu toate acestea, este foarte important sa spunem oamenilor despre ea: sa nu le fie frica de OZN-uri.           Chiar asa, oamenii pot fi loviţi de panica în timp ce vad pe cer o lumina elipsoidala deplasându-se cu viteza mare. Este clar de ce a apărut mitul extratereştrilor. În anumite masuri, armata SUA s-ar putea justifica. Un plan ultra secret a fost necesar pentru a proteja noile descoperiri fata de spionii sovietici. Conform unor investigaţii, designul iniţial al unor astfel de dispozitive zburătoare au fost furate de americani de la ingineri germani prizonieri. Piloţii britanici au văzut mici OZN-uri deasupra teritorului german, care păreau ca se îndreptau de la sol drept spre bombardierele ce atacau. Mai târziu, aces mit s-a Împrăştiat, deci, şi-a pierdut misterul. Nimeni nu a vrut sa fie responsabil pentru dezinformare. Inginerii sovietici au înţeles ca „farfuriile zburătoare” exista, deci era până atunci un secret militar comun.           Î: Când s-a întâmplat asta?           R: Discernământul a venit de abia în anii 1970. Îmi amintesc un raport remarcabil pe programul televiziunii Vremya. Cercetătorul sovietic Shklovsky a demonstrat ca suntem singuri în univers şi ca nu exista extratereştri. La acea vreme, unele publicaţii despre OZN-uri au început penetrarea mass mediei pentru calmarea psihozei, în timp ce sistemul organizat de KGB pentru strângerea informaţiilor despre OZN-urile de desupra teritorului URSS erau doar pentru nevoile de contrainteligenta.                                                                           SFÂRŞIT

Floarea de argint de  Pavel Corut Octogon 3 OASPEŢI LA CIA.        Yankeii ne-au înşfăcat de cum am trecut frontiera. Ne oprisem la un camping din Laredo, căci argentinianca mea, Carmela, era sfîrşită de drum. Condusesem întins de la Guadalahara pentru a nu scăpa întîlnirea la care eram trimis. Omul de legătură, americanul, ne aştepta la Houston, la ora prînzului. Aveam, gîndeam noi, o noapte de odihnă. Făcusem un duş şi mă pregăteam să trec la nani, cînd i-am văzut pe agenţii federali. Trei goleme de categorie grea, înţolite neglijent admirau maşina cu care venisem din Mexic. Era clar că o ştiau şi mă aşteptau. Cam asta e soarta mea, am murmurat eu. Să încep prin a fi cunos­cut. şi să sfîrşesc prin a mă face invizibil. -           Ce-i dragule ? s-a interesat Carmela. -           Oaspeţi. Flăcăii unchiului Sam. Din ăia duri, care papă colţunaşi cu carne de om. O clipă am avut impresia că nervii Carmelei vor ceda. S-a controlat însă şi a întrebat în şoaptă : -           Cum au aflat ? Şi ce facem cu întîlnirea ? -           Greu de spus cine le-a vîndut pontul. Iar întîlni- rea-fumată. Am scos termosul cu cafea, am turnat în două ceşti cîte o gură şi i-am făcut semn Carmelei să ia loc pe un fotoliu. La fix. în uşă se auzeau deja ciocănituri insistente. -           Cine-i ? am întrebat eu de formă. -           Cineva foarte scump privirii tale. O să te prăpădeşti de plăcere cînd o să-l vezi. După accent erau texani. Leneşi la vorbă, miştocari, fără fasoane de lorzi. Era încă bine. Am deschis uşa şi am început să cînt aria surprizei din opereta Nu trageţi în păpuşar: - Dar n-am avut onoarea să vă cunosc ! -           Ba da. Acum. Şi-o să te umple fericirea. Am un mandat de arestare pe numele Ramiro de Valvida. Tipul cu pricina ? -           Eu. Dar sînt cetăţean argentinian: - Iar eu sînt membru al sectei mormonilor. Mai am un frate, gurist la o formaţie corală bisericească. Era clar. Tipul nu auzise încă de faptul că unchiul Sam era campionul democraţiei şi al apărării drepturilor omu­lui. Sau, dacă auzise, îl durea în cot de astfel de baliverne. Era presar pînă-n măduva oaselor şi ţinea să se vadă asta. Pentru o clipă, am fost tentat să-l trosnesc aşa cum ştiam eu. Cu forţa primită în munţi, de la Demian. înge­rul meu păzitor mi-a şoptit însă : Nu! Mergi cu el! -           în regulă, domnule... -           Zi-mi Bill ! Prieteneşte. îmi placi, veneticule. Nu pui întrebări stupide. Venetic ? Nu, sigur, tipul nu citise poliloghia unchiului referitoare la drepturile minoritarilor. Nici nu arăta ca un tip pe care l-ar fi interesat un marafet de soiul res­pectiv. Era stăpîn în ţara lui şi înţelegea să se poarte ca atare -           Ia-ţi ţoalele şi puicuţa ! îi dăm drumul. Facem o excursie. Doar pentru asta ai venit, pentru excursie. :- Exact. Cum de le ghiceşti ? -           îţi scrie pe faţă, veneticule. Ai faţă de scaunul elec­tric. Şi să fiu eu... -           Cunosc citatul. Bill. Ceva mai nou ? A căscat o clipă gura, apoi a izbucnit în rîs : -           Eşti mare, veneticule ! Am spus eu că-mi placi. Un pic prăjit pe scaunul de care ţi-am vorbit, Ne-au urcat într-o maşină cu cele două gorile, iar el a trecut la volanul Cadillacului închiriat de la mexicani, A ridicat un deget în semn de OK şi a dat semnalul de pornire. M-am relaxat şi am prins mîna Carmelei. Exerciţiile noastre de telepatie urma să-şi arate folosul : -           Fii calmă ! Nimic nu ni se poate imputa; - Au, totuşi, ceva. Ne-au arestat. Ei nu fac asta fără probe. - Vom trăi şi vom vedea. Taci ?              OK! Către miezul nopţii, am ajuns la o fermă de mărime considerabilă. Dacă era fermă. Ceea ce eu mă cam îndoiam. Ne-au lăsat să dormim. Şi noi am dormit îmbrăţişaţi, ca doi prunci. E vară texană. Cald ca în cuptor. Nici o urmă de nor. Un cer albastru ca la noi, acolo, de unde a trebuit să plec. Ca în România. Aparent nepăsătoare, Carmela se răco­reşte în faţa aparatului de aer condiţionat. Eu răsfoiesc, la fel de „nepăsător", cîteva reviste ilustrate. Nu trebuie să vorbim. Nu avem nici cea mai mică îndoială că yankeii ne-au lăsat ploşniţe în tot apartamentul. Asta pe lîngă „ochi magici" care filmează orice mişcare. Inclusiv în baie. Da, şi în baie. Să nu „ouăm" vreo bombă atomică. Sau, mai ştiu eu ce altă drăcovenie care ar afecta „tradiţionala" democraţie americană. Nu observasem că flăcăii cu ochi albaştri ai unchiului Sam să priceapă cam ce ne poate pielea. Adică, nu miro- siseră că puteam conversa fără vorbe. Sub masca plictiselii generale, dialogul cu Carmela e foarte viu : :- Ce crezi ? mă întrebă ea. ;- N-am da’te, îi răspund eu; ;- Fă un salt ! -           Nu-i încă timpul. Cei care ne-au înşfăcat nu cunosc nimic. Au executat un ordin. Nimic în plus. - Ce-i de făcut ? - Aşteptăm. Trebuie să apară un boss care ştie.'Cin­stit e să ştim şi noi. Voi avea grijă ca totul să fie cinstit. Dacă au adus şi ei paranormali ? - Mai tari decît oamenii Lui ? Nimic nu e mai presus decît puterea Dumnezeului străbunilor noştri, Zamolxe ! -           Fii atent, totuşi, dragul meu ! -           Caută să te plasezi mereu în dreapta, mea, iubito ' Mereu în dreapta. Afară se aude scrîşnet de Maşină. Probabil vine ăla mare, reprezentantul unchiului Sam. Al CI’A, ca să fim mai precişi. Un institut de cultură şi artă mai puţin agreat de americani. Cu o singură excepţie. Pictorii impresionişti. Zugrăvelile ciaiştilor trezesc extazuri în rîndul impresioniştilor. Sigur. Vine, într-adevăr, marele boss. Caracuda se agită serios. Mă pomenesc gîndind : Şi eu care credeam că numai în socialista Românie boşii stîrnesc agitaţie în rîndul slu­gilor mărunte ! Intră ăla marele. E cam mic de statură, uscat, îmbră­cat foarte local : cămaşă în carouri, pantaloni de doc bej, pantofi de pînză. Un fel de tenişi româneşti. Şi noi care ne văietam că umblăm în tenişi ! Tipul a fost odată blond şi a avut ceva păr pe cap. Acum e cam sur, cu bila tunsă ca în filmele pentru învăţat căţeii să latre. Ori, pentru spe­riat copiii obraznici. Are însă nişte ochi de oţel care îmi spun că nu se ocupă cu jocul de oină. Ori cu ţurca. E pro, fi’rst rank. Deştept şi lipsit de scrupule. Bănuisem eu că unchiul Sam nu ţine în ogradă numai agenţi de-un kintal, halitori de hamburgheri şi băutori de trotil din grîu, De whisky, adică. -           Sara Culver, se prezintă bossul fără multă cere­monie. - Ramiro de..., încep eu să-mi depăn numele de aco­perire. -           Nu~i nevoie, mă întrerupe tipul. Ştiu cine sînteţi. Şi cine vreţi să păreţi în ochii celor din jur. Deştept lucrat, calculez eu. Placat Varain. Luat min­gea. Dacă-l las, marchează. Trebuie trosnit rapid ! Za- molxe, Stăpîne ! Acum ! Salt ! Sam Culver ! Interesant nume pentru a-l acoperi pe Thomas Garrick, şeful Serviciului Operaţiuni Necon­venţionale din CI’A ! Încîntat să vă întîlnesc ! Yankeul deschide botişorul ca la dentist. îi întind mîna, să nu creadă că sînt-vreun tip prost crescut. Numai că tipul nu prea are chef să mi-o strîngă prieteneşte. Nu are chef să mi-o strîngă deloc. Nu degeaba e de la Neconvenţionale, Ştie el cam ce se poate face la-o strîngere de mînă. De exemplu, poate fi ultima strîngere de mînă din viaţă. Scor egal. Mingea e sus de tot. Nu-se ştie care din noi o va prinde. Dacă o va prinde vreunul E, totuşi, gazdă. Are şi brigada de halitori de hamburgheri cu el. Nu e cazul să capoteze. Se decide : -           Excelentă demonstraţie, domnule Varain ! Cu mult peste aşteptările mele. În gînd, cad în genunchi în faţa bestiilor de psihologi care m-au chinuit în Octogon. Şi le sărut picioarele pentru că m-au călit atît de bine. Că au tras în mine ca într-un sac cu fasole, să mă înveţe că nimic nu e surprinzător în lume. În fapt, zîmbesc ca şi cum nimic important nu s-ar fi întîmplat şi replic: -           Mă flataţi, domnule Culver. Sau, Garrick ? Cum preferaţi ? -           Eu - Garrick, dumneavoastră - Varain. OK ? îmi propune un armistiţiu. Să scoatem pistoalele pe masă, să numărăm cartuşele. Dacă vom mai trage ori nu, urma să stabilim ulterior. Mă decid pentru un neutru: -           OK ! Garrick face un semn discret gorilelor, să dispară. Vrea să rămînă singur. O stare tare plăcută fiinţei mele. Am oroare de gorile. N-am văzut încă nici una deşteaptă, Toate, însă, sînt curioase. Vor să afle taina focului. Toate. Nu pot înţelege că Focul e numai pentru Oameni. Carmela s-a orientat din cădere. A pus pe masă sticla cu whisky, sticle de Coca Cola, gheaţă, ţigări. Ca o bună gospodină, mamă de familie., Exceptînd faptul că familia de faţă e cam stranie, totul e OK. Garrick a preluat rolul de gazdă, în timp ce Carmela, adoptînd o mină serioasă s-a încolăcit în dreapta mea, pe fotoliu. Bună executantă". -           Numai Cola Cola, Varain ? -           Şi dumneavoastră, domnule Garrick ? -           La fel. Alcoolul nu-i pentru noi. nu-i aşa ? Se ţine departe tipul. Ştie să nu se lase citit. Urma să discutăm despre vremea de vară, despre recolta de grîu din acest an, despre meciurile de fotbal american din sezon... Hărţuială. Fiecare, păşind cu grijă de felină în jurul celuilalt pentru a-i găsi punctul slab. Pentru a putea trece de la fotbal la fapte scrise de deştepţii lumii în codul pe­nal. Şi pedepsite, în general, cu scaunul electric. Spionaj, spun deştepţii lumii la nobila noastră meserie. Aş vrea să-i văd pe ei în locul nostru. Măcar o dată în viaţă. Măcar pe unul. Ne îndopăm cu Coca Cola şi pălăvrăgim tare frumos.. Facem conversaţie de societate. De m-ar vedea madam Varain - moldoveanca, s-ar prăpădi de mîndrie. Nimic de esenţă. Totul lunecă. Două sfere perfecte se rostogo­lesc pe suprafeţe, fără a găsi o asperitate de oprire. Pu­tem s-o ţinem aşa cîţiva ani. Cine cedează primul pierde. Nu ştiu ce are de pierdut yankeul, dar mie nu-mi place căldura excesivă. Mai ales cea emanată de scaunul electric. Sînt foarte hotărît să mă păstrez în limita temperaturii texane. Despre yankei se spune că sînt cam neciopliţi. Ăsta de faţă e însă un gentleman. Se interesează de bunăstarea noastră. Adică, trece la atacul pregătit din timp : -           Sînteţi foarte bogaţi, nu-i aşa ? -           Cam aşa ceva, aprob eu. Ar avea vreun rost să-l contrazic ? -           Şi la aşa bogăţie, ce vă mai trebuie riscuri ? Sîn­teţi tineri... Yankeul are un plan bine calculat. Precis c-au muncit la el sute de psihologi şi parapsihologi, că au ars zeci de calculatoare pentru a simula întîlnirea Varain-Garrick. Are de toate yankeul. O singură lipsă serioasă: - N-; are Dumnezeu. Nu are de partea sa Cerul şi Pămîntul. Zîmbesc plin de încredere : -           Vax ! -           Ce e vax ? se interesează precaut yankeul. -           Ştiinţa şi tehnica. Fără voia Lui, nu fac un cent ! -           Şi, dacă te aprob, putem, trece la discuţii serioase? O nouă propunere de armistiţiu. Cine a zis că impe­rialismul american e agresiv ? Că nu înţelege micile naţiuni doritoare de pace ? Mă decid să sondez în adâncu­rile imperialismului, să văd' cam cum se preconizează noul armistiţiu. Garrick ridică mîna cu palma deschisă spre mine: -           Varain ! Nu e cazul. Ştiu ! Tipul nu e chiar atît de antipatic. Pare şi sincer. Poate că are şi bune intenţii. Dar, drumul către iad este pavat cu bune intenţii. Şi eu nu am chef să mai fac o „excursie" acolo. îl trosnesc de-i sar plombele. Adică îi privesc pînă şi ultimul neuron din creier. Nu descopăr nici o intenţie agresivă şi aceasta mă pune pe gînduri. Viaţa m-a învăţat că nici un tip nu se învîrte în jurul meu mînat de dragoste de oameni. Acum, Gar­rick va trebui să-şi definească interesul. Vorbeşte :  -           Ai uitat două lucruri esenţiale, Varain.' ' - Care ? -           Să protestezi împotriva arestării şi să ceri un avocat. -           Avea vreun rost ? -           N-avea, dar aşa era jocul. Nu prea intri în joc. -           Dacă aş intra ? -           Nu, sigur nu intri. Nu semeni deloc cu spionii comunişti. -           Aţi prins mulţi spioni comunişti ? - Destui. Horodincă, Turcu, Hirsch, Pacepa, Luca. Bănuiesc că nu-ţi sînt necunoscuţi. -           V-am întrebat de spioni, nu de minicarniţă. -           Nu-s spioni ? -           Trebuie să vă răspund? Sînteţi conştient că ştiu. Nu v-aţi petrecut tinereţea vînzînd salamuri. Ori Coca Cola. -           Scoatem cărţile pe masă ? O nouă propunere de armistiţiu. Probabil ultima: Trebuie să o accept. Nu e bine să supăr un tip ca Gar­rick. E în stare să mă urmărească pînă la Polul Nord pentru a-mi spune că sînt un băiat rău. Ori prost crescut. -           OK ! Ce spune cartea voastră ? -           Varain ? Băiat rău. A deconspirat gorbaciovka din România. A dat buluc într-o nobilă instituţie din Malta. A trimis la pripon nişte amici, de-ai unchiului Sam. Prost crescut: nu dă bună ziua cînd trece pe moşia un­chiului. Are însă şi părţi bune. Destule. fără laudă. Legea noastră spune clar : Să te fereşti de greii care fac daruri, de femeile care se dezbracă' prea repede şi de americanii care te laudă. Garrick n-are moaca unuia care uită anumite lucruri. De exemplu, faptul că puşlamaua de Varain i-a interceptat convorbirile lui nen-su Bush. Şi, la Malta, cam asta am făcut. -           Părţile bune ? încerc eu să lungesc boala. -           Mai multe. De exemplu, îi plac americancele blonde, Mark Twain şi filmele scien.ce fiction. Un tip cu care poţi discuta civilizat. -           Plictisitor individ ! Nu-l recunosc. -           Nu-i nimic. Te ajutăm noi. Ştii că noi sîntem gloria planetei. Nu e om dornic de ajutor căruia să nu-i în­tindem o mînă. Are dreptate. Nu poţi să faci o plăcintă din Japonia pînă-n Anglia, fără ca Sam să-şi bage un deget în ea. Oamenii de rînd au un proverb : Unde găseşti un armean, nu mai căuta un evreu. Al nostru sună altfel : Dacă poţi să crezi că există vreo ţară fără yankei, mergi la psihiatru. Oricum, trebuie să manifest gratitudine pentru in­tenţia caritabilă. -           Domnule Garrick, sînt un băiat tînăr, dornic de a fi ajutat. -           Ştiam. Aşa spun şi calculele noastre. Slavă lui Zamolxe ! Am ajuns la un punct comun cu yankeul. Şi, cînd faci o treabă ca asta, începi să te simţi ceva mai sigur. Yankeii au un obicei destul de rar întîlnit pe planetă : se ţin de cuvînt. Acum urmează să ne de­finitivăm întinderea plapumei fiecăruia. N-am de gînd să-i las yankeului nici un milimetru peste ce merită. Garrick se ridică să plece. Meciul de azi s-a terminat. Scor alb. Nu-i nici rău, nici bine. Dar, cînd te cheamă Va­rain şi ai intrat pe moşia lui Sam fără a da bună ziua, nu poţi avea pretenţii prea mari. -           Domnul Varain, reia Garrick, sîntem încîntaţi să vă avem oaspeţi. Cereţi orice doriţi ! Nu vă plimbaţi însă neînsoţiţi. Cunosc nişte tipi care ar plăti milioane pentru privilegiul de a vă duce flori la mormînt. Grijuliu ca madam Varain. Şi nea Nicu, care spunea că imperialismul american se trage din bau-bau ! Cum să-mai crezi în vorbele şefilor ? -           Domnule Garrick, presupun că dacă am cere să plecăm în Argentina... -           Presupunere corectă. Ştiam că sînteţi un tînăr inte­ligent. Oaspetele nu poate pleca mai înainte de a beneficia de întregul nostru ajutor. Ştiţi doar că noi sîntem mândria planetei. -           N-am îndoieli. N-am habar însă cine sîntem noi... -           Nici eu. Am crezut, un timp, că sînteţi nişte simpli fanatici. -           Şi ? îl întrerup eu plin de speranţă. -           Nu sînteţi deloc simpli. Perverşi, magnifici. Deloc simpli. -           Ne supraestimaţi. Precis.  Noi nu greşim niciodată calculele. Niciodată ! Gorbaciov le-a greşit. -           Gorby e băiat finuţ, dar nu -ştie. -           Asta a început să-l coste. -           Vă doare ? -           De loc. Dar ne încurcă unele interese. Trosneaîa de noaptea trecută, de la Moscova, nu ne place chiar deloc. -           Adică ? -           N-aveţi simţul măsurii. Aţi intrat în bîrlogul lui Ivan. -- Ca să vezi cine suferă pentru scumpul nostru frăţior ! -           Suferim. Sînteţi fanatici. Puteţi răsturna planeta. -           Chiar planeta ? Garrick, nu răspunde. Salută din cap şi iese. Privesc gînditor în urma lui. Spusese ceva ce nu ştiam încă. Carmela mă mîngîie drăgăstos pe burtica plină de Coca Cola. Brojdisem vreo cinşpe sticle. Mai ceva decît ăla de făcea reclamă în filme. Chiar aşa a şi spus argentinianca mea : -           Dacă te află-ăia de la Coca Cola, te umplu de bani. Unde a încăput atîta în tine ? -           Am băgat şi pe la colţuri. Sub presiune. Mă sîcîia o chestie scăpată de yankeu. Cineva din Octogon intrase în bîrlogul moscalilor şi făcuse o boroboaţă. Era ceva distanţă pînă la Moscova, dar trebuia să fac saltul. M-am întins în pat pentru a- „dormi". Carmela a priceput şi a intrat în baie. -           Zamolxe ! Stăpîne ! Ajută-mă ! Salt ! În faţa privirii mele se desfăşoară o imagine din Mos­cova. Nu ştiu exact de unde. N-am fost niciodată în capitala „bastionului păcii". O imensă coloană de tancuri e blocată în strada plină de oameni. Echipajul primului tanc, format dintr-un ofiţer şi patru soldaţi, stă în faţa blindatului cu armele în mîini. Trag. În aer sau în populaţie. O femeie se urcă plîngînd pe tanc şi strigă ceva către mulţimea care aruncă în tanchişti cu pietre şi sticle. Un bărbat cu videocameră şi megafon vorbeşte mulţimii agi­tate. Nu înţeleg nimic. Pentru prima dată în viaţă îmi pare rău că nu ştiu limba rusă. Imaginea scade în in­tensitate şi dispare. Sînt epuizat şi trebuie să dorm cu adevărat. îmi fac mica şedinţă de autosugestie şi mă cu­fund într-un somn adînc. Pe seară, sînt trezit de Carmela. Cu sărutări şi giugiu­leli menite să o prezinte ochilor americani drept o gîscu- liţă sentimentală. Joacă bine rolul:              Pisi mic, vreau acasă ! Nu mai sta... -           Ba mai stai, pisi mic. Sîntem oaspeţii unchiului Sam. Personali. -           Ce se întîmplă, pisi mic ? -           Nimic. Ne confundă cu alţii. Trebuie să avem răbdare. Eu vreau acasăă ! Acasăăăă... Bun spectacolul, îi apăs încet lobul urechii. Semn că caşte ochii şi urechile, fără a vorbi. Pornesc, apoi, televizorul. Aparent nepăsător. Pentru a părea şi mai nepăsător intru în baie, mă spăl, apoi ies să mă îmbrac pentru plimbare. Emisiunea de ştiri e plină de tot ce poate fi mai drag unui tip ca mine : la Moscova, e puci şi mos­calii se cotonogesc între ei. Gorby se face că e ostatic. Elţîn joacă operativ şi ferm. Puciştii, formaţi din pîrliţii breslei, plus ceva miliţie şi armată sînt pe geantă. De la prima bilă dau jos toate popicele. Adică ghicesc schema : operetă pentru a cotonogi cîţiva indezirabili. Poate şi mai mult. Ţugulanul planetar nu se deosebeşte deloc de cel român : înghite cu voioşie orice fel de gulgută. Inclusiv otrăvită. Principalul să arate cît mai atractivă, cît mai spectaculoasă. îi spun plictisit Carmelei : -           Draga mea, trebuie să ieşim la o plimbare. Simt nevoia să iau aer. Mă aprobă grăbită şi curioasă. Trecem pe lîngă gorile, zîmbindu-le amical. Cam aşa cum zîmbeşti la o potaie pentru a o determina să nu muşte. Ieşim în parcul care înconjoară vila. Nu am dubii că gorilele ne urmează la distanţă. Şi nici că ne ascultă cu faimosul pistol care şopteşte. Scula asta, pistolul care şop­teşte, a fost inventată de deştepţii unchiului Sam anume pentru apărarea democraţiei lor tradiţionale : prinde şoapta individului de la o sută de metri. Bănuiesc că au făcut-o şi pentru a demonstra avantajele democraţiei asu­pra dictaturii. Am însă eu o reţetă sigură de anihilat ploşniţa plimbăreaţă a unchiului Sam. O prind pe Carmela de mijloc şi o conduc foarte drăgăstos către havuzul cu apă ţîşnitoare. Clipocitul de apă face hartane din ure­chile gorilelor. Sigur ! Sînt ferm convins că mă înjură ca la uşa cortului, dar nu au ce face. Nu se pot decon- spira. Teoretic, eu sînt un oaspete de vază al CI’A. Pe marginea havuzului, îi spun Carmelei: -           în Moscova e bulibăşeală mare. Ruşii au ieşit în stradă. Probabil e vreo „revoluţie". Cam ca aia de la noi. Yankeul crede că e mîna Octogonului. Şi e foarte supărat. Anumite interese i-au fost afectate. -           Şi nu e mîna Octogonului ? -           Desigur, flăcăii noştri ar fi foarte încântaţi să-i plătească poliţa lui Ivan. Poate că o şi fac. Dar nu la Mos­cova. Nu-i stilul nostru. E violent, cad oameni nevino­vaţi. Noi lucrăm numai pe obiectiv marcat. -           Atunci, cine sînt ? -           Operetă. Bubulii ruşi. Situaţia e sub control. Puciştii sînt mînaţi cu precizie într-o capcană. E o măsură măiastră, pe care aş fi luat-o şi eu pentru anihilarea le­niniştilor. Cu o singură excepţie : eu n-aş fi pus în peri­col planeta şi vieţile oamenilor nevinovaţi. -           Planeta în pericol ? -           Aşa mi-a spus yankeul. Şi ăştia, cînd spun ade­vărul, îl spun foarte exact. De dezinformat, dezinfor­mează prost, pentru că sînt cam simpluţi. Dar, la adevă­ruri, sînt tari. Planeta e în pericol. -- Poţi face ceva ? -           Foarte puţin. Pot, de exemplu, să-i determin pe pucişti să se îndoape cu vodcă. -           Grozav ! -Eo idee ?! -           Excelentă ! -           Avanti ! Mi-am sugerat o puternică sete de vodcă. Nimic alt­ceva decît vodcă. O sete nimicitoare. Uscătoare. Totală. Subjugantă. Mi-am imaginat-o apoi ca pe o sferă care se desprinde uşor de mine şi pleacă pe undă, în direcţia est. M-am aşezat în genunchi, am adus în faţa ochilor mei imaginea puciştilor prezentaţi la televizor şi am şoptit: Acolo ! La ei ! Numai la ei ! Istovit de efort, m-am lăsat să cad în apa caldă a havuzului. Nu ştiu ce-au gîndit gorilele. Oricum, nu mă interesa părerea lor. Peste noapte, am dormit somn de plumb. Abia în zori m-am deşteptat cu gura uscată ca o iască. Carmela dor­mea goală, ca o păpuşă, sub arşiţa nopţii texane. Mi-am admirat cîteva clipe femeia vieţii mele, apoi am plecat să beau apă. Din treacăt, am pornit radioul să aud ultimele ştiri. Erau bune. Puciştii se clătinau serios. Piesa se apropia de sfîrşit. M-am culcat satisfăcut, împăcat cu lumea şi cu sparta. L-am visat pe Demian. I-am simţit mîna răcoroasă, mîngîindu-mi creştetul a binecuvîntare. Alături de el, l-am văzut pe Bătrîn. Era îmbrăcat ţără­neşte, purta barbă, dar era el. El, nu altul. Cu certitudine. M-am privit intens în ochi. Înţelege ! era porunca. $t am înţeles. Dimineaţa a trecut monoton. Baia, gustarea, conver­saţia de acoperire. Nu manifestam interes pentru televi­zor. Ar fi fost bizar ca un comerciant argentinian să se intereseze de soarta lui Ivan. Să se bucure că Ivan era şi el la înghesuială, după ce înghesuise pe alţii, decenii ori secole de-a rîndul. Pe la zece, a apărut Garrick. Oleacă mai ciufulit ca în ziua precedentă. Şi mai politicos. Adică observase că în casă era şi o doamnă. I-a adus flori Carmelei. Şi, cul­mea ! i-a sărutat mîna ca un latin. Se vede că fusese la reciclare. -           Ei, ei, ei ? Cum se simt musafirii noştri ? a în­ceput el. -           Fain. Cam cum v-aţi simţi dumneavoastră la o vilă de-a mea din Argentina. Garrick a strîmbat niţel din nas la sugestie. Bănuisem eu că yankeii nu pot gusta pe deplin ospitalitatea unor tipi de soiul meu. -           Domnule Garrick, am atacat eu, ţin să vă preci­zez că aveţi informaţii eronate. în borşul rusesc, nu e urmă de otravă românească. Poate o ţîră de sare, un praf de piper, aşa... pentru gust. Nimic mai mult. În loc de răspuns, Garrick mi-a făcut semn să luăm loc. Avea de gînd să parlamenteze timp îndelungat. Asta putea fi, după caz, foarte rău, sau foarte bine. Legea spaiului prins la oala cu smîntînă spune că, dintr-o mie de cazuri nenorocite de acest fel, te poţi aştepta şi la unul cu evoluţie pozitivă. Madam Varain mă »făcuse un tip op­timist. Teribil de optimist. După ce psihologii şurubări- seră la mine ani în şir, încă mai găseai urme zdravene din moştenirea maternă. Am prins a spera că-l voi planta pe yankeu pe un peron de gară, cu o batistă în mînă, făcîn- du-ne semne de rămas bun. Nu făcuse fiul Marilor Canioane în viaţa sa aşa gest, dar ce mă costa să sper ? -           Deci, domnule Varain, borşul rusesc ? a reluat Garrick. -           Reîncălzit. Garantez ! -           Probe ! făcu yankeul. -           Cele mai dure forţe lipsesc din puci. E operetă. Care forţe ? -           Direcţiile de informaţii şi contrainformaţii militare. -           Asta era ! Ceva nu bătea la cîntar. -           Exact. Gorby controlează puciştii prin flăcăii devotaţi. îi duce încet şi sigur către, condamnare. -           De ce asta, românule ? în sfîrşit, reprezentantul democraţiei americane se hotărîse să mă recunoască aşa cum eram : român. Trebuia să mă port corect cu el : -           Pentru că în imperiul sovietic nu s-ar fi putut lua] niciodată măsuri radicale împotriva comunismului fără un s’how dur. Cel puţin la fel de dur ca „revoluţia televi­zată" din România. -           De ce ? -           Pentru că ideologia comunistă a pătruns în mase într-un mod ciudat. Adică, sub forma unei corupţii gene­ralizate. parţial acceptate de majoritatea indivizilor so­cietăţii. A pătruns exact invers decît în teorie : murdară şi mafiotizată. -           Puteţi fi şi mai concret ?              Sigur. Munceşti ori nu munceşti, ai asigurat un loc de muncă, un salariu. Proprietatea obştească e marea livadă din care poate ciordi fiecare, căci paznicu-i chior şi n-are puşcă. E şi o vorbă : Noi sîntem mîndria ţării, spaima avutului obştesc. Cum credeţi că putea rupe cineva mafia asta de interese meschine, fără un spectacol violent? -- Deci Gorby ? Voi nu ? :- Gorby şi lui. Noi avem alte necazuri. însă, cînd spun Gorby şi ai lui, vă numãr şi pe unii dintre dumneavoastră. -           De ce românule ? -           Pentru că voi aţi creat mitul lui Gorby. De altfel, tot voi aţi creat şi mitul dizidentului din Carpaţi, Ceau- şescu. - Vrei să spui că dizidenţele celor doi nu sînt reale ? -           Nu. Vreau să vă amintesc faptul că serviciile secrete americane se inspiră cam mult din Hollywood. În con­cret, creaţi "stele politice exact după metoda prin care regizorii şi producătorii de filme crează stele de film. Funcţie de interese, mai precis. -           Interesantă idee ! domnule Varain. Iată că fiul marii preerii descoperise şi faptul că sînt domn. Trebuia să-l miluiesc cu ceva, să nu creadă că şi-a răcit gura zadarnic : -           Domnule Garrick, dumneavoastră cunoaşteţi la fix tot ce v-am spus. Aţi vrut să ştiţi în ce măsură sînt eu conştient de ele. Şi, eventual, să aruncaţi pisica moartă în curtea noastră. Aşa cum aţi făcut-o în decembrie 1989. -           Noi nu. Noi am supravegheat doar ca totul să de­curgă relativ corect. -           Şi a decurs relativ corect ? -           Da. Cu un'a sau două excepţii. -           Cum ar fi ? -           Noi n-am aprobat uciderea soţilor Ceauşescu. Şi nici n-am fost de acord cu vărsările de sînge de după 22 decembrie. -           N-am dubii. N-aţi mai încăput de răul lui Ianoş. Şi-al lui Ivan. -           Nu numai. Trebuia să mai rămînă cineva cu min­tea limpede în nebunia aia sentimentală şi violentă. -           Numai atît ? Sentimentală şi violentă ? -           Şi perversă. Şi organizată. Şi... Domnule Varain, trebuie oare să reluăm ? Să pierdem vremea cu astfel de analize ? Desigur, pentru yankeu, moartea a peste o mie de români nu însemna nimic. Aşa cum nu însemna nimic pentru noi moartea a mii de americani, pe frontul din Vietnam. -           Desigur, timpul are valoarea lui, pe care nu tre­buie să o neglijăm, am rostit eu neutru. -           Mă bucur să aud aceasta. Avem multe de făcut. N-am scos un sunet. Aşteptam să văd ce avea ameri­canul în pălărie. -           Situaţia dumneavoastră e cam neplăcută, domnule Varain. -- Mai concret, domnule Garrick ? -           Ştiţi cam ce pedeapsă putem obţine pentru dum­neavoastră ? -           Aţi putea fi şi serios ? Aţi putea renunţa la interludii poliţiste ? Era amar ce înghiţea Garrick. Şi el nu înghiţea orice. I-au scînteiat ochii ca felinarele din bordurile vaporului. Roşu-verde. Adică, îl cîrpesc pe puştiul ăsta obraznic - roşu. îl las în apele lui - verde. S-a blocat pe verde. Ştiam eu că nu toţi ciaiştii erau stupizi : -           Ai ceva personal împotriva noastră, nu-i aşa ? -           Dacă v-aş explica, sînteţi sigur că aţi înţelege ? Acum ar fi urmat explozia yankeului jignit. N-a ex­plodat : -           încearcă ! Poate reuşeşti, - Punct marcat, domnule Garrick. înţelegeţi fără să vă spun. Nu-mi place ce ne-aţi făcut în decembrie 1989, -           Trebuia să-l lăsăm numai pe Ivan ? Avea dreptate fiul Stîncoşilor. Dacă-l lăsa numai pe Ivan, auzeai kazaciokul pînă la Paris. Ori, chiar, mai de­parte. -           Trebuia să ne întindeţi o mînă. -           V-am întins-o. Nu numai noi. Şi japonezii. Şi chi­nezii. Altfel, nu scăpaţi întregi. Vă spînzurau de stîlpii felinarelor. - Ianoş, flăcăul din pustă ?              Şi el. Aveţi o poziţie cam delicată acolo.              Alta nu avem. Ştiţi cam de cînd sîntem acolo ? -- Cam de douăsprezece mii de ani. După calculele noastre. -           Şi nu-i destul pentru a ne lăsa în pace ? -           Domnule Varain, mă deziluzionaţi. Ce înseamnă să vă lăsăm în pace ? -           Să ne lăsaţi în legea noastră. Să nu mai infiltraţi agenţi de influenţă antiromânească. Să nu ne mai şanta­jaţi cu probleme inventate. Să nu mai apelaţi la colabo­raţioniştii locali pentru a face o nouă experienţă pe pielea noastră. Ne ajungea cea comunistă. Faceţi experienţe şi pe alţii ! -           Şi cine sînteţi voi, să pretindeţi asta ? -           Dar voi cine sînteţi, pentru a face ce vreţi cu alţii ? -           Noi sîntem mîndria planetei. Ai uitat ? Dacă n-am exista, ar trebui să fim inventaţi. Da, uitasem. Flăcăii unchiului Sam erau mândria pla­netei. Ei dictau condiţiile de pace. Ei declarau războaie,'dădeau loviturile de stat. Ei inventau regulile de bună purtare planetară. Ei... -           Garrick, sîntem profesionişti.. Noi ştim ce înseamnă. Spune-mi ce vreţi de la noi, de la români ? -           Nu mai mult decît vreţi voi. Să staţi acolo, pe frontieră. Să nu tulburaţi echilibrul planetar. -           Noi nu tulburăm, nimic. Noi stăm pe loc. Alţii îl tulbură. -           De alţii, avem noi grijă. Voi staţi pe loc ! Trans­mite asta Bătrînului. Chiar acum. Legenda a funcţionat automat : -           Bătrînul a fost ucis ! -           Bătrînul trăieşte, .a replicat încăpăţînat Garrick. Ştia. -. Am stat un timp în cumpănă. încet, ca într-un ritual, Garrick şi-a scos portmoneul şi l-a întors către mine. Pe pielea neagră, strălucea mîndra floare de stîncă, confecţionată din argint. Era adevărat. -           Ce ştii ? a întrebat yankeul. Nu mai era nici urît, nici stupid, nici imperialist. Era unul de-ai mei. în anumite limite, desigur. Căci, Frăţia Florii de Argint nu afecta interesele naţionale. Ele trebuiau să primeze. Am prins să depăn încet povestea scrisă demult, de către Demian : Cînd îi vom face chipul Sfinţit cu-al nostru sînge, Atuncea va fi Timpul Şi-o vom putea atinge... Era parola Florii de Argint. Garrick a răspuns în limba română. într-o română curată : -           Dumnezeu să-l ferească pe cel care are măcar un gînd rău la adresa voastră ! -           Crezi că-l va feri ? -           Nu. E timpul vostru. Legea Universului nu poate fi înfrîntă. E timpul vostru. Aşa a fost voia Lui. -           Ce aşteptaţi de la mine ? am întrebat. -           Să transmiţi ce ţi-am spus. -           Veţi avea grijă să nu mai fim tulburaţi de ceilalţi ?] -           Nu vă va mai tulbura nimeni. Nici din vecinătate,, nici de departe, -           E-n regulă. M-am întins pe pat, cu palmele lipite de tîmple.] Mi-am adus în memorie imaginea munţilor mei. Figura Bătrînului a apărut limpede şi clară. Trăia şi astaj însemna că învinsesem. Puterea bubulă era pe muchie de cuţit. Am transmis ce a spus americanul şi am primit mesajul de răspuns : -           Noi nu vrem mărire şi putere planetară. Noi vrem să trăim liberi, pe pămîntul strămoşilor noştri,. Nimeni nu trebuie să ne tulbure. Cei care vor să ne lovească ar trebui să privească mai întîi către Vega. Vor înţelege şi se vor opri. -           Destul de corect, a replicat americanul. Problema dificilă constă în faptul că ceilalţi, bubulii, au hotărît că timpul naţiunilor a expirat. E timpul unui ghiveci internaţional mondial. Lumea va deveni o imensă piaţă, în care marii negustori vor cumpăra şi vor vinde minună­ţiile lumii. -           Cineva trebuie să şi măture piaţa asta. Nu pot vinde toţi. Nu pot fi toţi bogaţi. Garrick s-a oprit din peroraţie, privindu-mă întrebă­tor. Am continuat : -           Ce-ar fi să începeţi experimentul cu o zonă mai modestă. SUA, de pildă. Să vedem cum funcţionează calimera. Dacă duceţi lipsă de marfă, vă livrăm noi., Avem cîteva zeci de mii de ţigani care deabia aşteaptă startul către SU’A. -           Varain, ştiu ce vrei să spui. În orice casă, sînt mai multe persoane : stăpîni şi slugi, bogaţi şi săraci..; Vrei să ştii ce rol revine neamului tău. -           Exact. Şi mai vreau să nu participăm la noua experienţă internaţionalistă, decît după ce-i vedem rezul­tatele. De altfel, cred că marii stăpîni ai lumii nu vor participa cu naţiunile lor. -           Asta e cam aşa. Numai că nimeni nu va întreba o naţiune mică dacă e sau nu de acord. -           în cazul naţiunii mele, va trebui să întrebe. -           De'ce ? -           Pentru că am aflat. Ştim. Şi înţelegem-. -           Ce ? -           Faptul că naţiunile pot fi salvate prin sacrificiul unui singur Om. Asta ştiau străbunii noştri, asta am redescoperit noi. -           Adică ? -           Dacă Ceauşescu s-ar fi sacrificat, România ar fi evitat invazia. Dacă Iliescu s-ar fi sacrificat, ar fi evitat dezbinarea şi ura internă. -           Cauza ? De ce nu se mai sacrifică nimeni ? -           Liderii nu mai sînt aleşi după legile noastre. Cînd jung la scaunul puterii, sînt deja schilodiţi de compro­misuri, înlănţuiţi în liane de şantaj reciproc. -           Vedeţi că nimic nu se mai poate face ? -           Se poate. Trebuie să ne învăţăm conducătorii. Să-i creştem în spiritul sacrificiului. -           E utopie, Varain. Oamenii sînt aşa cum îi ştii. Noi nu putem să-i schimbăm. Rolul nostru e să atenuăm prostiile celor mari. Să nu curgă prea mult sînge, prea multe lacrimi. -           Ca să vezi cine se ocupă cu binefaceri, la finele secolului XX ! -           Nu facem acte gratuite. Ne apărăm interesele. -           Pînă cînd, domnule Garrick ? -           Pînă cînd vor veni cei din Spaţiu. Ghemul planetar de interese explozive nu mai poate fi rezolvat de omenire. E timpul să vină cei din Spaţiu. Ori, să explo­deze ghemul de interese. Cu tot cu planetă. -           Vor veni, domnule Garrick. Mai mult, au şi venit. Rugaţi astronomii voştri să privească către Vega. .Şi în imediata vecinătate a Pămîntului. - Ştim destul. Nu-i bine să ştie toţi. -           De ce ? -           Reacţia mulţimii poate fi total neprevăzută. O singură naţiune trebuie să intre în contact cu mesagerii galactici. -           Gloria planetei ? - Vedeţi alta ? - Da. Neamul meu. A intrat deja. Ştiţi doar. -           Ştim ceva. Ne deranjează. -           E un sentiment de vechil. Nedemn. Mesagerii au ales. Sincer să fiu, eu ştiu de ce. -           Noi ştim ceva. Îţi pot da documente. Avem deja legătura cu ei. -           E un tîrg ? -           Exact. Mesager plătit bine. Nu cerem mai mult. Să duci mesajul nostru. Nu răspunzi de calitatea reacţiei Răspunsul,nu afectează plata. - Cît de mare e ? -           O sută. Miliarde. Dolari. Plătibili în orice colţ de pe glob. Era o propunere interesantă pentru un tip care la vremea lui, fusese plătit cu cincizeci de dolari pe lună, pentru a-şi risca viaţa în confruntarea cu bubulii. Pentru un amărît de tîrgoveţ moldovean, născut la mahala şi crescut într-o modestie extremă. Madam Varain ghicise bine cînd se bucurase că voi deveni capitalist. Eram la un pas de marea bogăţie. -           Ce fac cu banii, Garrick ? -           Ce vrei. Banii stăpînesc lumea. -           Greşeşti. Banii stăpîneau lumea. Nu ştim ce model ne aduc cei din Spaţiu.              Orice model funcţionează mult timp după scoate­rea din uz. Zeci ori chiar sute de ani. Ai timp să trăieşti... Stăteam în cumpănă. Cu banii ăştia puteam clădi România încă o dată. Şovăiam. Atunci am auzit vocea Bătrînului : Nu primi ! E o capcană. Fii înţelept şi prudent. Ascultă ce spune Cerul şi Pămîntul! Am stat pe gînduri cîteva clipe. Garrick mă privea atent. Probabil gîndea că discut cu ai mei. Cu cei de departe. Am spart tăcerea : -           Domnule Garrick, de unde ştiţi că pot lua legă­tura cu cei din Spaţiu ? -           Ştim. Nu eşti singurul. Mai mulţi de-ai voştri pot. Nici unul de-ai noştri. Asta a fost greşeala noastră. -           Adică ? - V-am împins mereu cu spatele către Zid Să vă facem să vă supuneţi. Numai că... atunci cînd am ajuns la Zid... am înţeles că, în disperarea voastră, aţi" trecut dincolo. Acolo unde nimeni nu vă mai poate urma. Din­colo de viaţă şi de moarte. Recunoaştem că am greşit şi vă chemăm înapoi. Vocea Bătrînului îmi răsuna în urechi precum cris­talul : -           Taci şi mergi înainte ! Ascultă ce-ţi spune Cerul şi Pămîntul ! Mi-am prins faţa în palme şi am stat aşa mult timp. Trebuia să-mi pun ordine în gînduri. Mulţi eram aliaţi contra bubulilor. Dar nu toţi cu aceleaşi scopuri. -           Domnule Garriclc, am spus eu în sfîrşit. Nu cred că ne mai putem întoarce. Nu depinde de noi. -           Atunci, de cine ? -           Nu putem spune. Ştiu, însă, că nu vom face nici un rău planetei. Vom face bine. Mult bine, Acum, puteţi să mă condamnaţi. Discuţia s-a încheiat ! -           Nu vrei să duci mesajul ? -           Discuţia s-a încheiat ! -           Varain, tu eşti profesionist. -           înainte de a fi profesionist, sînt unul dintre cei care au trecut dincolo, pentru a-şi salva neamul. -           Ce importanţă are neamul tău, Varain ? Pe pla­netă sînt mii-de neamuri ! -           Nu e numai neamul meu. E, mai întîi, neamul Lui. Al Celui care va salva planeta. Garrick era vădit obosit de discuţie. Asta nu era o discuţie pentru spioni. Destinul făcuse, însă, ca o pro­blemă de viaţă şi de moarte a planetei să treacă prin neînsemnatele noastre persoane. Prin câţiva oameni din pro­fesia considerată de burtă-verzime drept murdară. Poate că şi este. Oricum, e mult mai curată decît cele practi­cate de burtă-verzimea lumii ; gargaragii, demagogii, speculanţii, excrocii sentimentali... Eram şi noi nişte bieţi oameni. Nişte oameni pe care mai marii planetei îi împinseseră dincolo. Nişte oameni pe care erau dispuşi să-i cumpere cu averi imense. Atunci am realizat şi de ce. Pentru că se temeau de noi. Şi pentru că, atît timp cît noi existăm, funcţile de vechili ai lumii erau suspendate. -           Garrick, am reluat eu ferm. îmi iau femeia şi plec Puteţi trage. Nu mă opresc. - Pleacă ! a spus el moale. Nu te va opri nimeni şi nimic. Apoi, a adăugat ca pentru el : Nimeni şi nimic nu vă va putea opri din mersul vostru, A spus-o cu regret şi durere. Nu eram noi vinovaţii. Noi nu voisem să trecem dincolo. ' | Am urcat cu femeia în Cadillac şi am demarat fără să privesc în urmă. Întîlnirea avusese loc. Acesta era omu din Houston. Thomas Garrick, şeful Serviciului Opera ţiuni Neconvenţionale din CI’A, membru al Frăţiei Florii de Argint. Bubulii erau cam în găleată.