Pavel Coruț carti

Cateva notiuni despre razboiul psihologic de Pavel Corut Dragii mei cititori, evoluţia evenimentelor din Lume şi din tara noastră m-a determinat sa abordez acest domeniu secret, fascinant şi periculos – războiul psihologic. Tehnicile de război psihologic nu sunt deloc noi. Strategul chinez Sun Tzu a încercat sa le sistematizeze, în lucrarea Arta războiului, încă în urma cu 2.500 de ani. De atunci şi până în prezent, arsenalul de război psihologic a evoluat, s-a perfecţionat şi a devenit o forma deosebit de periculoasa de confruntare umana. Descoperirile ştiinţifice de vârf, din mai multe domenii, cum ar fi neurologia, psihologia, sociologia şi cibernetica, au accentuat gradul de periculozitate al acestuia, ridicându-1 deasupra războiului clasic şi nuclear. Acest pericol a determinat mai multi specialişti din tarile occidentale sa propună incriminarea şi pedepsirea agresiunii psihologice, prin hotărâri ale ONU şi legi naţionale. Propunerile lor, pe deplin justificate de periculozitatea extrema a agresiunii psihice, au fost trecute cu vederea de legiuitorii mondiali şi naţionali, din mai multe motive: unii nu le-au înţeles, deoarece erau ignoranţi în acest domeniu; anumiţi funcţionari statali şi ai organismelor internaţionale sunt beneficiari direcţi ai acţiunilor de război psihologic, aşa ca nu au nici un interes sa le interzică şi sa le pedepsească; în fine, destui legiuitori naţionali şi internaţionali sunt pur şi simplu inactivi, primind remuneraţii fara a face nimic util pentru contribuabili.   Daca legislaţia naţională şi internaţională nu ne apară deloc împotriva acţiunilor de război psihologic, ce putem tace noi, cetăţenii simpli? Aşteptam sa fim apăraţi de specialiştii din domeniu, respectiv, de psihologi şi ofiţeri de informaţii? Ar fi o aşteptare zadarnica, deoarece, pe de o parte, aceştia sunt prea putini fata de numărul agresorilor iar, pe de alta parte, multi sunt „bota” în acest gen pervers de război. Avem o singura soluţie sa ne salvam integritatea psihica, viaţa şi libertatea de conştiinţă: trebuie sa învăţăm sa ne apărăm singuri. Nu e problema prea grea şi nici periculoasa Periculos e sa stam cu mâinile în sân şi cu creierele deschise către intoxicările şi manipulările duşmane, de orice fel (politice, religioase, economice, cultural-stiintifice etc.).   Oamenii sunt înzestraţi cu instincte de apărare numai împotriva pericolelor materiale lesne de observat. De pilda, daca zărim un individ înarmat cu o secure îndreptându-se ameninţător împotriva noastră, ne dam imediat seama ca vrea sa ne agreseze şi adoptam o conduita de apărare (ne retragem, ne pregătim să-1 dezarmam, apelam la ajutorul organelor de ordine etc.) Prea putini oameni, însa, sunt capabili sa intuiască pericolele spirituale invizibile şi să-şi ia masuri de apărare împotriva lor. De exemplu, câţi dintre dumneavoastră s-ar pregăti de apărare la apariţia unui individ simpatic, jovial, zâmbăreţ, cu voce blânda şi înfăţişare pasnica? Aproape niciunul, amicii mei. Armele ascunse în persoana unui astfel de individ pot fi însa mult mai periculoase decât securea din exemplu precedent. De exemplu, daca individul este un agent instruit pentru agresiune psihica, va poate produce rani mai cumplite decât o tăietură de secure. El va poate intoxica şi sclaviza psihic pentru întreaga viaţă ori pentru o lunga perioada de timp. El va poate produce schilodiri psihice încă netratabile de ştiinţele timpului nostru (depresii, fobii, anxietăţi, impulsuri ucigaşe sau sinucigaşe etc). El va poate chiar ucide, cu zâmbetul pe buze şi vorbindu-vă frumos, printr-o programare mentala de moarte. În prezent, programările mentale de moarte, sinucidere sau îmbolnăvire psihico-fizica sunt ceva obişnuit în practica agenţilor manipulatori. De regula, astfel de acţiuni extreme vizează personalităţi importante din diverse domenii: ştiinţific, economic, pclitic, religios etc. De pilda, aproape sigur, bogatul om de afaceri Minai Erbasu a fost programat mental pentru sinucidere.

Fulgerul albastru Pavel Corut Octogon 2 Astăzi am condus la aeroportul Otopeni pe ucigaşul tatălui meu. Ordinul suna clar : îl duci viu şi nevătămat la aeroport., îl urci în cursa Aeroflot, te asiguri că a ple­cat şi raportezi de executarea misiunii. . Oleg Ragulka era spion sovietic, prins cu mîinile mur­dare de sînge pe teritoriul românesc. Sîngele de pe mîinile lui era*'sîngele tatălui meu. Şi totuşi, l-am condus pe Ragulka la aeroport cu fastul rezervat înalţilor demnitari de stat : gardă personală, autoturisme de miliţie, soldaţi de securitate pe întreg traseul. Dacă un singur fir de păr din capul lui se clintea, Ivan ar fi devenit nervos. Extrem de nervos. Şi cînd Ivan devine nervos, se întîmplă tot felul de lucruri stranii. Lucruri care pentru omul de rînd par întîmplări nefericite. Gazul îngheaţă pe conducte exact cînd temperatura coboară cu mult sub zero grade, finele instalaţii din anumite uzine fac explozie. Zeci de conserve sovietice îşi deschid singure capacul, devenind acti’ve. Sute de şobolani şcoliţi la Frunze ori Dserjinski, în Leningrad, Moscova, Baku ori Suhumi ies din găuri şi încep să ciripească. Dacă nu mă înşel, sînt singurii şo­bolani din lume care ciripesc în loc să chiţcăie. O curiozi­tate biologică. Sute de jurnalişti din lumea zisă liberă încep să scrie cu osîrdie despre nenorocirile din România. Nu contează faptul că în viaţa lor nu au călcat în Româ­nia, că nici nu ştiu unde este ; pentru paralele grase plătite de înaltul institut sovietic de „cultură şi artă" ( a se citi KGB ) ei scriu numai lucruri plăcute frăţiorului Ivan. Cam asta se întîmplă cînd Ivan devine extrem de ner­vos. Şi daca ar fi numai asta ! Mai ales şi altele. „Geniul Carpaţilor” îşi iese din papuci, iar aleşii poporului fac în pantaloni În faţa lui. Nici unul dintre ei nu înţelege că nu poţi mînca miezul fără să spargi nuca. Asta e problema pe care ne-o pun zilnic în faţă, cu o insistenţă oţelită de cea mai crasă tîmpenie : Cum pot fi anihilaţi spio­nii din ţările frăţeşti fără a-i cotonogi ? Că, dacă îi coto­nogeşti, iese scandal, află lumea că în lagărul socialist afacerile nu sînt tocmai prospere. Compromiţi ideologia, carevasăzică. Nu dai dovadă de un înalt nivel politic. Ragulka mă privea triumfător, cu dispreţ nedisimulat. El era spionul prins de mine pe teritoriul românesc. în- frîntul, însă, eram eu. Şefii săi îi obţinuseră eliberarea. Urgentă şi necondiţionată. Mă îndoiam că ai mei ar fi mişcat un singur deget pentru eliberarea mea. Asta mă făcea să mă simt şi mai mic. Mă făcea să-mi aduc aminte că, după optsprezece ani de muncă, nu-mi per­miteam să-mi cumpăr o maşină în ra’te. îmi aducea în memorie faptul că fumam Carpaţi fără filtru, aveam găuri în tălpile pantofilor şi nu-i cumpărasem fiului meu o jucărie, de luni de zile. Eram un contraspion umil al unei ţări sărace. Şi umi­lite. Căci, eliberarea necondiţionată a unui spion străin era o umilinţă naţională care depăşea cazul meu, cazul maiorului Laurenţiu Cremene, fiul celui ucis. De regulă, pentru eliberarea spionilor străini prinşi, statele de care aparţineau plăteau bani. Mulţi bani, zeci ori sute de mii de dolari. Pe Ragulka îl eliberasem pe gratis. Tocmai de asta ne dispreţuia. Pentru că cedasem la şantaj. Pentru că impusese această soluţie cinică : Fiul celui ucis să-l conducă la aeroport, pentru a simţi umilinţa şi durerea. Ragulka ne dispreţuia în numele imensului imperiu militaro-informativ de care aparţinea. Iar eu nu-i puteam face nimic. Absolut nimic. La ora 14.30, fix, am intrat în biroul şefului de tură de la Punctul de control trecere frontieră Otopeni şi am raportat cu voce stinsă, pe tele­fonul „scurt" : Tovarăşe general, sînt maiorul Cremene Laurenţiu. Raportez că obiectivul SCORPIONUL a părăsit teritoriul naţional. Pentru prima dată în 18 ani, de cînd sînt ofiţer, am încălcat disciplina. Am închis telefonul fără a aştepta aprobarea generalului. Pentru prima dată în viaţa mea de militar nu m-am înapoiat în unitate din misiunea or­donată. Am mers într-o cîrciumă. Să mă îmbăt. Forţat ! Să uit că sînt un contraspion umil al unei ţări sărace şi umile. Beau de vreo trei ore. Ceva oribil. Vermut. Fiecare pahar mă loveşte în moalele capului. Un ţigan bătrîn şi soios mi-a cîntat ceva aiurit : De-o fi să mor să-mi scriţi povestea vieţii mele... O tînguire inutilă. Mormăi nemul­ţumit : -     Mai fericiţi morţii. Ei nu trăiesc durerea neamului învins. Nici umilinţa. -     Exagerezi, bărbate. Şi eşti cam prea beat. O voce reală. Asta nu e vocea mea. Cineva îmi vorbeşte, îmi răspunde la monolog. Cine o fi tipul ăsta de la masa mea ? îl privesc urît. Să se care. Nu se cară. E un nesimţit. Ori vreun deştept care simte că am nevoie teribilă de a mă descărca de povară. Continuă la fel de calm : ...  învinşi nu sînt decît cei care se simt aşa. Teoretician. Probabil a citit pe undeva ideea asta. I-o retez : Asta e teorie, amice. Cînd ai luat-o pe coajă, trebuie să fii ţîcnit să te consideri învingător. Eu am luat-o. Şi nu numai eu. Şi ţara asta. -    Exagerezi, amice, intră în joc străinul. Zîmbeşte. Pare un tip cumsecade. Blond, cu ochii albaştri, uscăţiv, fin. Probabil intelectual, apreciez eu că nu se cade să fiu o brută, aşa că mă prezint cu legenda de acoperire : -    Laurenţiu Cremene. Jurist. Beat! -     Mihai Ursu. Tot Jurist. Treaz ! Inflexiunile metalice din vocea lui mă alarmează. Cel de al şaselea simţ mă avertizează că tipul e din breaslă. Nu ştiu însă din ce tabără. Ar putea fi de-al lui Ragulka. Ori de-al lui SERGIU. Ori de-al altui obiectiv pe care l-am cotonogit cîndva. Vigilenţă ! Asta îmi suflă sfet­nicul meu de taină. Trebuie să-l miros: - Domnule Ursu, sînt încîntat să vă cunosc. -' Nu mai puţin, mă asigură Bălaiul. Aşa l-am bote­zat eu instantaneu. Bălaiul. ~ Nu greşesc niciodată cînd botez pe cineva. Dacă îi zic Ticălosul, faptele sale ulte­rioare vor dovedi exact asta. Bălaiul e o denumire neutră, semn că tipul nu e uşor de citit, -    Să bem pentru cunoştinţă, Bălaiule ! - De acord, Juristule. A accentuat sarcastic pe cuvîntul jurist. Ăsta nu în­ghite cartofii cruzi. E profesionist. Dar de care ? Mintea mea înceţoşată de trotil caută înfrigurată. E greu. Sînt prea beat. -    Ce te frămîntă, Juristule ? Ai uitat aragazul aprins ? Ori robinetul de la baie deschis ? Cineva este luat în tărbacă. Se pare că eu. Cred că o şi merit. N-am fost atît de beat de cînd mama m-a făcut. Murmur ceva cam de felul : -    Mă doare o măsea şi încerc să o adorm cu un trăscău. Bălaiul mă priveşte gînditor cîteva secunde, apoi mi-o retează la fel de sarcastic : -    Măseaua asta care te doare cumplit se cheamă Ragulka. Nu-ţi trece cu trăscău. M-a trezit. E frig. Cumplit de frig. Şi greaţă de explo­dează stomacul. Ţîşnesc către toaletă şi scot din mine. Venin verde. Trupul mi se zguduie de spasme, dar mintea a început să funcţioneze. Decid : Trebuie să dispar de aici. Cît mai repede. Mă spăl cu apă rece pe cap şi încep să respir ca la şcoala de supravieţuire. Anihilarea otrăvii : Inspiraţie lentă, încordare, expiraţie lentă, pe gură. După cîteva minute încep să mă luminez, să raţionez. Trebuie să plătesc şi să plec. -    Te-ai trezit ? mă întîmpină Bălaiul. Nu-i răspund. Caut bani să plătesc. Bălaiul mă prinde de mînă şi-mi arată nota de plată. Achitată. Ăsta vrea ceva de la mine. Îl privesc de sus în jos şi mă bucur. E oţelit dar de categorie inferioară. Nu rezistă la categoria grea. Categoria mea, adică. Scot banii şi plătesc. Simt nevoia să mă retrag cît de cît demn: -    Mulţumesc pentru companie. Ar fi putut fi inte­resant dar... -    Pentru nimic, Juristule. Nu-ţi fă griji. Ne mai ve­dem. Curînd. Plec pe jos să pot medita pe îndelete. Bălaiul ştie de Ragulka, cazul cel mai secret din branşă. Ceva- nu e în ordine în această întî'lnire. Mai precis, întîlnirea nu e de­loc întîmplătoare. E regizată, organizată. E un contact deghizat. Reflexul de profesionist dictează : Cheamă filajul şi aruncă-l în cîrca Bălaiului! Nu ai cum afla nimic despre el fără filaj. De la gînd la faptă, mare drum nu-i. Caut un telefon public şi-l sun pe Popescu, şeful echipei de serviciu : -    Sus opinca române ! A venit vremea prăşitului. :- Cremene ! Unde te-ai evaporat ? -    La o cîrciumă. Aluniş. O ştii ? -    Da. Te caută şeful. Am luat nişte şuturi că nu te-am adus de la aeroport... -- Lasă vorba. Vino repede la bomba asta, Aluniş. E aici un tip care se interesează de Ragulka. Un tip care ştie meserie. Mai bine ca noi. -    Auzi, Franţ ? Ori eşti beat, ori ai insolaţie. -    Nu-s beat. M-am trezit. .Raportează-i lui Şaramet şi zboară. Dacă-l scapi pe ăsta, te scalpez. Auzi ? Cu un cuţit tocit. Auzi ? A auzit. Tălpaşii au sosit cu viteză astronomică, miro­sind terenul. Mă bucur de clapa pe care sînt pe cale să i-o trag Bălaiului. Tălpaşii aşeză dispozitivul de filaj şi eu le dau obiectivul. Pe Bălai, adică. Cu ocazia asta, aflu că nu sîntem singurii băieţi deştepţi de pe planetă. Popescu mă informează că mai există încă un dispozitiv de filaj, gata instalat, cu ochii pe obiectiv. Nici nu mă mir să aflu că obiectivul în cauză e Laurenţiu Cremene. Strecor încet, printre dinţi : -    Gînd la gînd cu bucurie, Bălaiule. Cu ce măsură ai dat, cu aceea vei primi. Îi ordon lui Popescu să-l ducă pe Bălai şi-n gaură de şarpe. Nu contează ce face. Să-mi afle cine este şi ce în- vîrte. Promite că-mi va face o lucrare de zile mari. îl las în stradă şi plec către unitate ceva mai relaxat. Uite un mod excelent de a trata pesimismul. Păcat că nu se poate extinde la nivel naţional. E aproape zece seara. La această oră, orice om cu scaun la cap e demult în sînul familiei. La noi nu e cazul. Dacă intrăm în scutece prea devreme, ni se apleacă. Ori, Doamne fereşte, ne îmburghezim. Merg direct la cabinetul şefului unităţii. Trec peste şefii de birou şi de serviciu. Viaţa m-a învăţat să încasez numai o singură papară pentru una şi aceeaşi boacănă. Prefer s-o iau direct, de la cel mai mare. Dacă trec şi pe la sfinţişori, nu vor scăpa prilejul să-mi dea şi ei cîte una. De drag ce le sînt. Maiorul Baraboi, şeful de cabinet al generalului Şarsmet, se învîrte ca un leu în cuşcă. Semn rău. A primit un ordin pe care nu reuşeşte să-l execu’te. Cam bănuiesc despre ce e vorba. O puşlama pe nume Laurenţiu Cre­mene nu se înapoiase din misiune. Se vede că se înfun­dase într-o cîrciumă. Puşlamaua ! îl abordez suav pe Baraboi : -    Ştergeţi fruntea de durere, faţă palidă ! Fiul risi­pitor s-a întors. Taie viţelul cel gras şi fă din el o cafea ţeapănă. Să crape măseaua ! -    Te-n zbang, Laurenţiule ! Ne-ai băgat în rahat pînă-n gît. Ştii ce-i înăuntru ? -    Nu-mi spune, masonule ! Lasă-mă să ghicesc ! A venit nenea Nicu să împartă colaci. Ai ? Nu ? Atunci înseamnă că de bună voie şi nesiliţi de nimeni s-au pre­dat în bloc toţi şefii KGB  , CI’A şi MOSSAD. Parcă văd ştirile de mîine. Jurnale din Vest, cu litere de-o şchioapă : Miracolul românesc. Floarea spionajului mondial s-a pre­dat direct la sediul contraspionajului-militar românesc... -    Rîzi, tu, rîzi, Harap Alb, dar treaba-i cotoibilă. Cine naiba te-a pus să arunci filajul în cîrca celor din Octogon? De-o oră zbîrnîie telefoanele. Toţi şefii stau smirnă în biroul comandantului. Pe scurt : Ai rupt-o-n fericire! Octogonul. Adică Bălaiul era octogonar. Mă rog. nu mi se păruse mie a fi preot. Elita spionilor. Asta era uni­tatea de legendă poreclită Octogon. Iar puşlamaua de care v-am vorbit provocase un conflict intern tocmai cu ei. Era timpul să bea o cafea tare. Să se lumineze oleacă la minte. Baraboi avea şi cafea, şi pepsi. Avea chiar şi un soldat, un fel de bufetier. Toată chestia era să-l îndupleci să te bage în seamă : -    Bara, fii băiat de gaşcă. Zii soldatului să facă o cafea. După ce o beau, mă poţi băga în moara şefilor. Ultima dorinţă. Pricepi ? Ai grijă să-mi culegi resturile după ce mă termină... -    Laurenţiule, pui de lele. îţi mai vine să rîzi ? Ascultă la mine puiule, că am văzut multe. Purceaua-i moartă-n coteţ. Nu te văd bine. - Parcă eu mă văd ? Am brojdit vreun kil de vermut. Cald. Omora şi elefantul. Dar eu m-am comportat eroic. Am chemat şi filajul... -    Laure, Laure, mare hahaleră eşti. -    Dacă recunosc, îmi dai cafeaua ? -    Ţi-o dau. Tare. Cu stricnină. -    Bună şi aşa. Masonule ! Aştept finalul judecăţii „zeilor". Cu o cafea într-o mînă şi cu un Carpaţi fără filtru în alta. Cu capul plin de gînduri şi de vagi urme în vermut. Cuget ca orice ţugulan. Adică după ce a făcut boacăna. Mari mincinoşi tipii ăştia care scriu romane poliţiste socialiste. Acolo, în romane, şefii sînt întotdeauna mintoşi de bubule. Filo­zofează, emit ipoteze, le analizează .cu sulbalternii. Cam ca în basmele lui Ispirescu. Stau şi-mi închipui cum i-ar sta lui Prunaru, şeful meu de serviciu, într-un roman ca ăsta. El, cu mîna pusă pe umărul meu, spunînd : -    Dragă Laurenţiule, apreciez intuiţia ta în acest dificil caz. Să reluăm analiza faptelor, căci două minţi fac mai mult decît una. Scena nu se lipeşte. Deloc. Absolut deloc. Prunaru nu va face aşa nici în faţa judecăţii de apoi. îmi va da nişte şuturi în fund de-o să le simt pînă-n creştet. Apoi îmi va aduce aminte că sînt căpos, indisciplinat şi insuficient de maturizat din punct de vedere politic. Eu voi lua poziţia drepţi şi voi spune am înţeles ! Bineînţeles, în gînd voi spune cu totul altceva. Ceva cu privire la doamna maică-sa. Un străvechi strigăt de luptă al ţugulanilor,, băştinaşi, pe care l-am însuşit de la nişte căruţaşi. Cu,! asta, emisul ipotezelor de lucru va lua sfîrşit. El va fi convins că de data asta chiar m-a pus la punct, Iar eu ? Eu voi face exact cum mă va duce pe mine capul. Cînd rezultatul „infracţiunii" va deveni public, circul, va fi luat de la capăt. Prunaru mă va declara incorigibil şi mă va duce la „dreptate", la generalul Şaramet. Comandantul va asculta absent înşiruirea de fapte reprobabil săvîrşite de imaturul politic şi va glăsui un neutru: Da, bine. Prunaru va aborda o mină victorioasă, iar eu voi gîndi cîtă ) dreptate are nea Radu Argintaru, un ţigan pripăşit, din eroare în breaslă. Adică : Şoşoiu-n bafta lui de mangosit ! f Cam aşa stau lucrurile cu emisul ipotezelor în socialism. De data asta, chestia cu „ipotezele" nu mergea. în cazuri serioase eram, totuşi, un tip serios. în cazul Ragulka răbdasem ca un cîine tot ce se poate răbda : durere, umilinţă, dispreţ. Mă înecasem însă ca ţiganul la mal. ; Plesnisem exact cînd cazul era finalizat. Fusesem obraz­nic cu Şaramet. Lipsisem de la serviciu nemotivat. Băusem ca un patruped în timpul serviciului. Poate şi din cauza serviciului. Cine, însă, să mă creadă ? Ca să pun moţ la toate, creasem un conflict de competenţă cu Octo- , gonul. Mai mult ca sigur că vreun grangur din CSS  telefonase lui Şaramet cam aşa : -    Ai pe acolo unul Cremene ? -    Da, e ofiţer de-al meu. -     Nici nu mă aşteptam să fie de la altul. Că la tine s-au adunat toţi beţivanii şi scandalagii. Atît. Nici o explicaţie asupra faptelor. Generalizarea şi hiperbolizarea lor. Specific şefuleţilor socialişti, Ceauşişti, mai bine zis. în cabinet se aude zgomot de scaune tîrşite. A luat sfîrşit adunarea, „zeilor". Urma răfuiala cu obrăznicătura de Laurenţiu Cremene. Eram hotărît să asist la afacere cît mai detaşat cu putinţă. în definitiv, puşlamaua în cauză făcuse destule boroboaţe pe ziua în curs. Cam aşa suna socoteala de acasă. în tîrg s-a dovedit a fi falsă. Generalul Nicolae Şaramet, comandantul Direcţiei de contraspionaj militar nu era deloc un băiat rău. Părea însă atît de distrat, încît mă miram deseori ce căuta în branşă. Venea şi pleca în tot soiul de misiuni bizare. În pauza dintre două misiuni, arunca cîte o privire prin hîrţoage şi făcea pe judecătorul de pace. Ne mai trăgea de urechi pentru rateuri, ne mai zicea un aerian măi bălaie ! pentru succese şi dispărea din nou. Cînd însă cădea în plasă cîte un morun dolofan se trezea la viaţă. Atunci să vezi soluţii de cazuri ! Îi mergea mintea ca un ceasor­nic. Doxa. De data asta discuţia a fost scurtă şi la obiect. Deloc aeriană. Foarte terestră, ca să fiu precis : -    Tovarăşe general, sînt maiorul Cremene, am executat ordinul dumneavoastră. -    Bine. Ai cinci zile de arest. La garnizoană. Treci - la colonelul Prunaru să-ţi semneze ordinul de arest. Astăzi era o zi proastă din viaţa mea. Dacă tot era ce pierdusem dacă ripostam : ..  Tovarăşe general ! Ce aţi fi făcut dumneavoastră dacă cineva v-ar fi ucis tatăl ? M-a privit din nou. Foarte terestru. Şi un pic uimit. A răspuns totuşi : -    Aş fi bătut marea şi pămîntul să-l găsesc. Apoi, l-aş fi lichidat. -    Şi dacă eu aş fi procedat la fel cu Ragulka, ce aţi fi făcut ? - Te-aş fi deferit justiţiei. -    Şi vi s-ar fi părut corect ? -    Absolut corect. -    De ce ? -    Un huţupan de aproape o sută de kilograme este atacat de ucigaşul tatălui său. E singur în munţi cu uci­gaşul. E în legitimă apărare. Nu-l ucide pe asasinul ta­tălui. ll aduce în faţa unei relative justiţii sociale. Ce părere ai de huţupan ? Aşa-i că merită trimis în instanţă ? Noroc că prostia nu se pedepseşte prin lege. Ai fi încasat mai mult de cinci zile. Nu prea semăna cu ce învăţasem eu la şcoală. Dar... Era o lecţie plină de înţelepciune. Am salutat şi am ieşit. Prunaru mă aştepta fremătînd ca o locomotivă sub presiune. -                    Te-a ras ? -                    Nu. Mi-a dat Legiunea de onoare. Şi cinci zile de concediu. Să mă refac după un caz pricopsit. -                    Aiurezi, flăcăule. Concediu în plin sezon nu papă nici morţii. Şi tu pari cam viu. Oleacă bătut de soare, în cap. Cu Prunaru, treburile au mers după tipic. La mintea lui puţină, nici nu mai avea nimic de adăugat. Placa era una şi bună : imatur, indisciplinat... Era convins că se născuse pe această planetă să dea lecţii la toată lumea. în toate problemele. Prinsese boala de la cei mai de sus. De la aleşii poporului.. Cei pe care mămicile îi făcuseră gata deştepţi şi cultivaţi. Nu ca noi, care mai trebuia să şi învăţăm. Avea individul ăsta, Pru­naru, o bucurie sadică. Călcasem pe bec, îi ajunsesem în mînă : - Tovarăşe maior Cremene, pînă cînd crezi că pot să-ţi rabd abaterile ? Ori îţi bagi minţile în cap, ori mă lipsesc de aportul dumitale. în imaginaţia sa de australopitec, asta trebuia să mă dea gata. Urma ca eu să iau o moacă umilă, să-l rog să mă ierte, să nu mă gonească din tribul lui. Nu era însă şi cazul de faţă. I-am tăiat-o. - E-n regulă. Plec de la dumneavoastră. Fac raport de mutare la Trei. Faţa i s-a boţit într-o pungă mînioasă. - Cuuum ?! Pleeeci ?! Ai impresia că aici face fie­care ce vrea ? Era vădit un capsoman. Ori mă dădea afară, ori nu re­nunţa la mine. Chiar aşa de capsoman nu era. Ştia el că nimeni nu venea de bună voie în serviciul său. Poate masochiştii. Şi nici ăia cu grămada. - Vei pleca cînd hotărăsc eu. înţeles ?! -    N-am înţeles. Nici nu mai are importanţă. Fac cinci zile de arest. Nemeritate ! Apoi vin să lămuresc situaţia. S-a umflat ca un balon, Roz. Gata să plesnească. Ceva de pe faţa mea i-a spus că e cazul să stea cuminţel. Şi a stat. Mi-a dat ordinul de arest şi m-a lăsat să plec. Era aproape miezul nopţii, dar mai aveam o treabă. Una la care nici un profesionist nu renunţă, oricît ar fi de obosit. Trebuia să trec prin biroul de lucru, să aflu dacă eram solicitat în vreun caz aflat în răspundere di­rectă. Pe masa de lucru era un singur bilet. De la Nicu Almăjan, şeful meu de birou. Suna simplu şi concis: Te-a sunat un gulgutier turc, Sali. A spus să-l cauţi urgent, la orice oră. Asta era situaţia. Arest, nearest - întâlnirea cu agen­tul era sfîntă. Cel puţin pentru branşă. Am format numărul de telefon convenit între mine şi Sali. Am lăsat să sune de trei ori şi am închis. Am for­mat din nou numărul, am sunat şi iată-l pe turcul meu l'.îngurind în receptor : -    Plouă tare la Paris domnu' Cremene. Trebuie um­brelă. Clar. La Paris fierbea cazanul cu gulgute. Proaspete şi aromitoare. Numai bune de păpat. Trebuia să le iau ime­diat. Aşa era regula. Mi-ar fi trebuit o maşină, dar la mangoseala noastră... M-am decis pentru 'o plimbare nocturnă : -    Bine, domnu' Sali. îmi iau umbrelă. Asta însemna că am acceptat întâlnirea. Într-o oră trebuia să fiu la locul stabilit din timp, să iau informaţiile. încă o noapte petrecută romantic. Clar de lună, linişte, aer curat. Să se mai plîngă cineva că nu i se asigură con­diţii optime de muncă ! Cam aşa filozofam eu, pedalînd către întîlnire. La drept vorbind, unii o duceau mai rău. Lucrau afară, cu contraspionii în cîrcă, cu poliţia călare pe ei. Dacă dădeau în bară, îi păpa ocna. Văzusem unul care făcuse ocnă prin Africa. Prindea fluturi. Cu tot dichisul. Cu toate sculele necesare. Numai fluturii lipseau. Ori nu-i vedeam noi. Gulgutierii sînt mîndria noastră, de la un pol la altul de la meridianul zero la cel de 359 de grade. Unul de soi ' face cît un regiment mecanizat. Dacă are şi pîrtie bună = poate face cît o divizie. Ori cît o armată. în aparenţă, sînt paşnici : nu dau cu parul, nu trag cu mitraliere, nu rup oase cu figuri de-alea asiatice. Furnizează însă gul- ' gute. Informaţii cu care poţi trimite armate întregi să plîngă pe la morminte străine. Adică unde a dus mutu iapa şi surdu roata. Cu informaţii poţi anihila spionii adversarului, poţi păcăli armatele acestuia, poţi „des­coperi" diferite da’te ştiinţifice, rentabile economic. Faptul că aceste invenţii au mai fost descoperite şi de alţii nu contează. Ghinionul lor că le-ai descoperit şi tu ! Ce bă­net se face din astfel de invenţii ! Dar şi mai mult bănet se face din vînzarea spionilor prinşi. Căci, undeva, în ascuns, funcţionează şi o bursă pentru astfel de „marfă". Prinzi spionul, dai sfoară că e vînzare, vine interme­diarul cu banii. Rapid şi eficient. Marfa' e neperisabilă, scumpă, căutată. Să mai spună cineva că noi, contra- spionii, păpăm pîinea statului pe gratis. Sali era băiat bun. Făcea oleacă de contrabandă cu mărfuri sub embargou. Trebuia să trăiască şi omul. Dacă cei de la NASA nu erau de acord cu modul în care înţelegea el să trăiască, era treaba lor. Treaba noastră era în deplină concordanţă cu interesele şi aspiraţiile lui Sali. Deşi aveam o oarecare simpatie pentru yankei, nu le spuneam nimic. Să nu sufere. Fericiţi cei săraci- cu duhul... Am ajuns la locul convenit, la timp. Nu spun unde e locul. Să nu trezesc invidia amicilor din CI’A şi KGB  . Experienţa de viaţă mi-a demonstrat că, de regulă, sînt slabi la ispite. Nu vreau să-i împing tocmai eu în păcatul invidiei. Au şi ei destui gulgutieri pe planetă. Poate chiar prea mulţi. Marfa lui Sali era gata ambalată. Adică scrisă pe o hîrtiuţă de mărimea unui bilet de tramvai. Ne-am salutat ca la o întîlnire întîmplătoare. Mi-a palmat hîrtia şi şi-a continuat drumul. Vreau să-l văd pe isteţul care ar fi bănuit ceva rău în acest contact. Am luat-o către casă. La primul felinar mai puţin chior am citit biletul : Boby "ine vineri în ţară. Are deja toate ofertele de preţ de un Vindereu. Banii pentru Vindereu îi pune în revistele de modă pe care le aduce cadou. Strungaru. Boby era un comerciant deosebit de isteţ. Cumpăra bine de tot. „Ghicea" la fix pînă unde vor coborî preţu- iile. Nu era în competenţa noastră, dar eram obligaţi să nu uităm faptul că banii erau plătiţi de ţară. Infor­maţia trebuia să ajungă la securiştii de la comerţ. Rapid. Să aibă timp să întindă plasa pentru Vindereu. Scîrbos individ ! Pentru cîteva sute de dolari strecuraţi într-o re­vistă, frauda statul român de milioane. La primul telefon întîlnit în cale, l-am sunat pe Almă- jan. Era umflat de somn şi nu tocmai încîntat de mine. l a drept vorbind, nici eu nu eram chiar încîntat, dar asta era situaţia. I-am citit de două ori biletul de la Sali. Să-i Intre bine în bilă, să nu uite pînă a doua zi. Să transmită lui trebuia. I-am precizat că plec la odihnă. Parcă s-a mai trezit : -    Mă scoli la miezul nopţii să-mi spui bancuri ? -    Deloc. Mi-a dat Grenadieru cinci zile de arest. -    Mare sculă ! Şi le faci ? -- Vezi altă soluţie ? -    Găsesc eu una. -    Mersi, şefu'. -    Rade-o pînă nu mă răzgîndesc ! O rad. Adică o iau cătinel către căminul conjugal. Locul în care ar trebui să mă aştepte şi pe mine cineva. Cu Ioana nu formăm chiar cuplul ideal. Am văzut însă şi căsătorii mai proaste. Acum, cînd băiatul se apropie de vîrsta şcolii şi înţelege tot, ar trebui să se mai domo­lească. Are o fire certăreaţă, la care nu am găsit leac. Aşa a făcut-o coana soacră-mea. Aşa am luat-o eu. Stau şi mă întreb cum se face că din atîtea logodnice ideale ies atîtea soţii infernale. Tipul care descoperă chestia asta merită premiul Nobel. Parol ! Tribul ei bucureştean nu m-a văzut niciodată cu ochi prea buni. Un ţăran în familie strică blazonul de conţi, de Giuleşti. Am şi eu pe cineva de partea mea. Pe Cosmin, fiul meu. Bărbat mare. Şase ani. Un dur care vrea să ajungă vînător de munte. Un tovarăş de suferinţă Cînd nu mă prinde pe mine, Ioana îi face lui părul creţ. Pătrund cuminţel în casă. Să nu-mi trezesc nevri­coasa consoartă. Merg tiptil în dormitor, să-mi admir odrasla. Doarme ca tot tribul lui Cremene. Pe burtică cu un picioruş tras sub el. Patent garantat, îmi seamănă leit. Mă mai liniştesc un pic. Mai uit de Ragulka şi de arest. Merg la bucătărie şi-mi fac un sandviş cu salam. Mo­mentan, relaţiile diplomatice dintre ţăranul din Poiana Teiului şi contesa de Giuleşti sînt întrerupte. Ca atare, hrană rece. Nu contează. Viaţa are şi părţi interesante. De exemplu, la arest poţi citi şi dormi pe săturate. Asta-i şpilul. Să ştii să descoperi partea minunată din cele mai nenorocite situaţii.

Calauza Alcoro Vegana de  Pavel Corut Plecăm la vânătoare de revizionişti   Zburăm la vreo zece mii de metri deasupra bătrânului continent european. Bătrân e un fel de-a spune. Trebuie să recunoaşteţi că măicuţa Europa nu-i chiar o hoaşcă. Aveţi altă părere? Sunteţi în profundă eroare, amicii mei! Credeţi că unchiu' Sam şi văru' Iţic au planificat un viol în grup asupra unei hârci? No, tipii ăştia nu s-ar da la Muma Pădurii, pentru nimic în Lume. S-au dedulcit la came fragedă şi la hegemonie. Dama asta, hegemonia, a băgat pe mulţi în păcat. N-am observat ca vreun tip pălit de doru' ei să măi scape întreg. Da' nu despre hegemonie discutam noi. Noi, dornici de clarificări, ne străduiam să lămurim dacă Europa e o damă faină sau un bătrânel simpatic, care ne duce în cârcă. Dificilă problemă, nu-i aşa? Mai bine lăsăm problema neclarificată, cum se ruga un mafiot de tranziţie prins cu mâţa-n sac. Sau, şi mai bine, facem pe din două. Recunoaştem că Europa este o dulce motherland care dă ţâţă unora şi un sever Vaterland care aplică scatoalcele de rigoare altora. La drept vorbind, problema pământului matern sau patern n-are prea mare importanţă. Importantă e populaţia. Visele perverse ale celor doi pungaşi amintiţi vizau populaţia, pricepeţi? Şi încă o mai vizează, deşi au încasat nişte şuturi în „biluţe”. Şuturi care ar fi descurajat alte jivine impulsionate de pofte spurcate. Ei insistă, însă. Tocma' de aia, noi, feciorii şi fecioarele Europei, tre' să fim foarte vigilenţi. Mai bine spunem băraţi şi femei, să nu ieşim în minus la numărătoarea fecioarelor! Categoria aste de populaţie e în scădere dramatică, da fenomenu* nu tre' să ne sperie. Eu aş zicp că, din contră.,. Înţelegeţi, nil? Zburăm către o ţară mare, frumoasă şi cu densitate de populaţie scăzută – Canada. Aţi ghicit, că nu mergem să ridicăm densitatea, nici să ne luăm canadiene? OK! Presupuneam eu că am de-a face cu fete isteţe şi băieţi deştepţi. Mergem să dăm iama printr-un cuib de revizionişti. Un sport reconfortant, pe care vi-l recomand din toată inima, în toate ocaziile ivite. Specia asta prăzulie, revizioniştii, s-a născut anume să fie cotonogită. De cum îi zăreşti, simţi că te mănâncă palmele şi picioarele. O senzaţie normală, căci au nişte mecle care cer cu insistenţă pumni, palme şi şuturi în penk. În loc să-şi vadă de canadienele lor, i-a mâncat în coapse de Ardeal. Au pus la bătaie o grămadă de biştari, să ne râcâie exact unde ne doare. Aşa, numa' de-a dracului, să ne frece ridichea, că nici retardaţii din rândul lor nu întrevedeau vreo posibilă acaparare de teritoriu. Aţi început să fremătaţi, ca un codru mângâiat de vânt şi simţiţi că vă mănâncă palmele? It îs all right, my darling fricnds! Sentimentu' care vă animă e perfect uman şi deplin justificat. O să vă poftesc la un cafting party de revizionişti, să vi-l satisfaceţi. Notnow. Maybe, next time. OK? ^ Indianul Corday se preface că doarme, în ţţreapta mea. Simţurile sale de vânător, ascuţite la maxim, cântăresc fiecare pasager. Caută eventualii inamici înfipţi cu olfactivele în urmele noastre. Bălaiul e angrenat într-o discuţie de „afaceri” c-o damă de vârstă medie şi înălţime mare. Vârsta promite nişte ravagii apropiate faţadei încadrate de păr vopsit într-un roşu aprins. De la gât în jos, nimic de obiectat, însă. Marfă! Spor de pericol şi supraalimentaţie de mâner, pentru amicu' nostru fustangiu. Contrar obişnuinţelor moderne, tipa chiar e ambalată într-o fustă lungă, despicată până-n şold. O comoditate, nu? De exemplu, nu trebuie s-o întrebi de marca şi culoarea chiloţeilor, căci le afli chiar fără să vrei. Probabil, Bălaiul vrea să afle mai mult de atât. Ghicesc asta după patima pe care o pune în „tratative4'. Sper să-i reuşească bisnisu', că nici el nu mai e vreun tinerel, să abordeze „afaceri” mai freş. — Al treilea rând din spatele nostru, şopteşte indianul, fără a mişca buzele. — AII right, Johny! Fl informez eu că am depistat pizmaşu' din cârcă. L-am identificat de cum am urcat în avion. Mi-am ţinut pliscusă nu ruinez plăcerea de vânător a amicului meu piele roşie. Filoru* e un boşorog chelios, da* asta nu mă miră. Duşmănii se cred deştepţi foarte. Nu e prima oară când trimit la supraveghere bătrânei, sperând că nu-i vom băga în seamă. Câteodată, trimit şi piţipoance cu aere de june neajutorate şi nevinovate. De când lucrez în breasla spailor şi contraspailor, m-au încercat cu multe şmecherii din astea răsuflate. Semn sigur că nu-i duce mintea la mai mult. Dacă i-ar duce, nici nu şi-ar pune în cârd cu noi. De vreo cinşpe ani, de când am primit ordin de atac, am umplut de parale o groază de pompagii funebri şi popi. Chiar mă gândesc că, pe viitor, să le cer profitorilor o cotă parte din beneficii. Ce, unii cu riscul şi muncă iar alţii cu loveaua? Unde e dreptatea? — Se mişcă, mă atenţionează Corday. Candidata' la mierleală s-a ridicat de pe locul său şi-a pornit, şontâc, şontâc, spre toaletă. Mai mult ca sigur, n-are probleme cu vezica. Merge să-şi ansambleze pistolul sau lansatorul psihotronic. De unde ştiu? L-am pipăit c-o pasă psi şi-am constatat că posedă mai mult fier decât obişnuiesc indivizii din specia homo sapiens. Îi comunic indianului descoperirea şi-i zâmbesc aprobator. Pe dată, îl taie o necesitate stringentă. Se ridică şi tuâeo! Pe urmele ruinei umblătoare. Vă simt, amici de dincolo de pagină. Vă vine să protestaţi, căci mămicile v-au învăţat să vă purtaţi frumos cu bătrânii. Şi mămica mea, o moldoveancă aprigă, m-a educat în acelaşi stil, folosind argumente verbale şi materiale, de soiu' făcăleţului. Viaţa de spion a contrazis-o vehement. Şi, în câteva cazuri, cam dureros pentru mine. V-aţi prins că pizmaşii au folosit indivizi din „vârsta de aur”, să-mi sufle-n lumânare? În regulă! De-acu' încolo, n-o să mai credeţi în moş Crăciun şi-n inocenţa tuturor bătrâneilor. Oftez în sinea mea. N-ar trebui, nu? Ba trebuie! M-am născut într-o Lume minunată, pe o planetă splendidă. M-am născut să trăiesc sănătos şi fericit. Înţelegeţi unde bat? Arăt acuzator cu degetu' către tipii care şi-au băgat bocancii în visele mele de om normal. Printre ei, mişunau destui de vârsta boşorogului căruia indianul îi va cânta un cântec de leagăn. Unul irezistibil, care o să-l adoarmă pentru eternitate. Nu-s vreo excepţie. Majoritatea oamenilor de pe Terra suferă, într-un fel sau altul, din cauza unor indivizi care vor mai mult, pe spatele altora. Uneori, şi din viaţa altora. Să nu-i căpăceşti de să le sară fulgii? Mă concentrez, alung aceste gânduri naşparlii şi încep să cuget la misiunea primită. Canada are un teritoriu cam de patruzeci de ori mai mare decât al României şi o populaţie mai săltată doar cu câteva milioane. Care va să zică, populaţia dispune de suficient spaţiu să joace ţurca, oina sau alte jocuri care-ţi fac limba cravată. Asta nu înseamnă că toţi canadienii încap în Canada, fără a se călca pe bătături. De exemplu, în stilu' bunelor tradiţii europene, francofonii se trag de gâlci cu anglofonii, în mod periodic. Presupun c-o fac pentru a-şi omorî plictiseala. Ce argumente am? Păi, domniile voastre cum v-aţi ucide plictisu', dacă aţi trăi într-o vilă de mârlan tranziţionist (am vrut să spun evazionist), de vreo fnie de metri locuibili? Puneţi-vă neuronii în priză, imaginaţi-vă situaţia şi veţi constata că păruiala e inerentă! După aceasta, veţi răsufla uşuraţi că n-aveţi case. Ori că locuiţi în apartamente liliputane, în care nu trebuie să vă dondăniţi cu soţiile sau cu pruncii. Vedeţi ce bine-i să fi sărac? Alături de barosanii englezi şi francezi, în Canada s-au aciuat germani, italieni, români, ucrainieni, ruşi, polonezi, unguri. Au pus împreună de-o internaţională bazată pe chiolhane, amestecuri de sânge şi obiceiuri, de se bucurau inimioarele dornice de viaţă şi dragoste. Băştinaţii amerindieni şi indiţi, (eschimoşi) participau la paranghelii, very happy că noii veniţi nu le mai luau scalpurile şi blănurile. Desigur, mă refer la blănurile animalelor vânate, căci alte „blăniţe” au fost puse la bătaie, conform obiceiului inuit. Nu ştiaţi că primu* gest de ospitalitate al unui inuit constă în oferirea nevestei pentru o partidă de amor cu musafirii? Spuneţi că-i imoral? You are wrong! E ştiinţific şi profitabil pentru ambele părţi. Inuiţii capătă un spor de populaţie şi scapă de extincţie. Pe lângă plăcerile practicării acestui obicei, coloniştii devin şi neamuri cu băştinaşii. Astfel, îşi pun frezele la adăpost de poftele unor vânători de scalpuri. Deci, toate şi toţi erau fericiţi. Inuitele, mai fericite decât toate famele. Greşesc pe undeva? Nişte filmangii români v-au povestit că, pe pămânT nou, românii şi ungurii au făcut o pace mare şi caldă, cât o mămăligă de gospodar înstărit. În cele mai multe cazuri, chiar aşa a fost. Şi-au ieşit, nene! Nişte nunţi, zaiafeturi şi botezuri ca alea. Nu vă descriu operaţiile care au precedat botezurile, că le ştiţi şi le practicaţi îndeobşte. Toate disputele etnice păreau să se fi rezolvat once and forever, în cel mai plăcut mod cu putinţă. Da' specia de care v-am povestit, revizioniştii unguri, şi-a băgat agenţi şi-n această colonie fericită, să-i înrăiască, să-i dezbine şi să-i întristeze. Aşa cum procedează şi la noi în România. Au turnat otravă ici şi colo. Au Desfăcut o căsătorie mixtă sau alta. S-au adunat în haită, ca maidanezii vagabonzi, să muşte românii. Visau chiar să pună de-o Ungarie canadiană, da' frâncii şi britişii le-au rupt oasele şi orgoliu', făcându-i mieluşei. Ca atare, verzişorii s-au orientat către România, sperând să-şi ia pârleala pentru chelfăneala încasată de la ăi mari. Cam asta e situaţia operativă locală, în care vom evolua. Aţi început să gândiţi c-ar fi mai înţelept să participăm la prevenirea extincţiei inuiţilor? Îmi place cum gândiţi, da9 noi am primit ordin să prevenim extincţia românilor. O acţiune umanistă şi destul de fermecătoare, la care puteţi participa şi domniile voastre. Deocamdată, în această misiune, noi ne vom concentra asupra capetelor din reţeaua revizionistă. Aţi înţeles că, băieţi de salon, v-am lăsat latura plăcută domniilor voastre? Noi vom proceda la curăţirea bubei revizioniste, cu instrumente adccvatc accstci operaţii: glonţu', otrava şi lovitura psihotronică. E în regulă, nu?

Sămânța Creatorilor de  Pavel Corut Ai noştri sunt cei mai buni.             Dragi cititori, v-a fost dor de această rubrică? Mie mi-a fost. Ori de câte ori aflu că un român a obţinut un mare succes pe căi oneste, în ţară sau în străinătate, starea mea psihică se schimbă în bine. In astfel de momente, credinţa mea că naţiunea română are un viitor strălucit mi se întăreşte şi optimismul mă cuprinde cu totul. În astfel de momente, uit de ignoranţa, lenea şi viciile care macină poporul român, uit de politicienii inculţi, iresponsabili sau necinstiţi care ne conduc. In astfel de momente, naţiunea mea din vise coboară în realitate. „Florile” care vestesc primăvara României nu sunt deloc puţine. Ele se multiplică şi se dezvoltă pe măsură ce procesul de cunoaştere ştiinţifică şi educaţie morală pătrunde până în cele mai uitate straturi ale societăţii – sărăcimea de toate specialităţile şi vârstele. Tocmai din această cauză, voi începe enumerarea câtorva succese obţinute de românii noştri, de la ultima carte din această scrie (Oameni contra bestii) şi până în prezent, cu un exemplu din lumea celor născuţi pentru a pierde. Din păcate, datorită conducerii eco-nomico-politice proaste, o mare parte din naţiunea română formează lumea celor născuţi pentru a pierde, lumea în care talentele sunt zdrobite de sărăcie. Să sperăm şi să acţionăm ca, în anii ce vin, situaţia celor „născuţi pentru a pierde” din naţiunea noastră să se schimbe radical în bine!             1. Costel Busuioc s-a născut într-un sătuc amărât din judeţul Iaşi, dintr-o familie mixtă (tata – român, mama ţigancă). A venit pe lume înzestrat cu o sensibilitate deosebită şi cu un extraordinar talent muzical. Talentul său era însă condamnat de mediul inferior, de sărăcie şi ignoranţă, din famile şi din comunitatea de origine. Nimeni nu s-a ocupat să-i cultive talentul încă din primii ani de viaţă, deoarece era un „născut pentru a pierde”. Cei care aţi văzut satele mizere din România, îngropate în glod şi ignoranţă, înţelegeţi bine ce vreau să spun. Se părea că acel prunc nu avea nici o şansă de succes în viaţă. A absolvit opt clase primare în comuna natală şi, la fel cu majoritatea copiilor din sat, a fost împins către munca grea, dezumanizantă, din agricultura înapoiată. La vremea când copiii favorizaţi de soartă se joacă pe calculator, se fandosesc cu tot soiul de mode şi fiţe, el se spetea muncind ca cioban şi ţăran.             La vârsta de 14 ani, când alţi băieţi se ţin încă de fustele mamelor, Costel Busuioc a plecat în lume, să-şi câştige pâinea prin munca. A ajuns în judeţul Timiş, unde a lucrat pe la diverşi gospodari, îngrijind vite, muncind pământul şi prestând orice altă muncă brută i se cerea. În final, s-a stabilit în comuna Ghilad din Timiş, unde îşi are şi în prezent familia formată din soţie şi patru copii. Talentul muzical a explodat în el de timpuriu, când cânta în corul bisericii sau prin căminul cultural. Nu avea însă posibilităţi să-şi cultive acest talent, deoarece era obligat să muncească mai rău decât un rob, ca spălător de vagoane, zidar, mascur. Deşi mai mulţi jurnalişti l-au remarcat şi au exploatat talentul său senzaţional, nici un oficial român nu s-a obosit să-i întindă o mână de ajutor. Ar fi putut fi angajat la Opera din Timişoara, deoarece cânta mai bine decât mulţi tenori „tăcuţi”, iar nu „născuţi”, dar birocraţia i-a pus mereu piedică: nu avea studii, împovărat de greutăţi, Costel Busuioc a luat drumul străinătăţii, să muncească ca zidar în Spania, la 32 de ani. Talentul muzical clocotea în el şi se revărsa în orice situaţie. Cânta la muncă, lângă betonieră, cânta pe stradă, cânta în locuinţele modeste în care trăia. Norocul i-a surâs la 33 de ani: câţiva spanioli l-au auzit cântând pe şantier şi au anunţat televiziunea locală. Apariţia lui a produs o impresie profundă asupra publicului iberic. Trebuia să meargă mai departe. O familie de români, Stela şi Dan Radu, l-au ajutat să se înscrie la emisiunile Tienncs un talento şi Hijos de Babei. Românul nostru a luat castingurile la ambele emisiuni, apoi s-a lansat în lupta acerbă pentru locul întâi în Hijos de Babei.             Mai mult de 4.000 de persoane, în majoritatea străini, s-au prezentat la preselecţie. Costel Busuioc şi-a învins firea timidă şi neîncrezătoare, de născut pentru a pierde. A luat finala cu 25 de concurenţi, apoi a rămas în emisiune cu numai 9 (10, în total). Între el şi ceilalţi concurenţi erau mari diferenţe de studii şi pregătire muzicală. Din această cauză, Costel Busuioc a trăit mereu cu teama în suflet că nu va reuşi printre primii. Eşecurile din perioada anterioară de viaţă îi creaseră o fire mai pesimistă, mai predispusă la eşec. Talentul său de excepţie nu 1-a trădat însă. Rând pe rând, publicul din Peninsulă elimina concurenţii, dar îl păstra pe „zidarul Pavarotti”.             Talentul şi sensibilitatea românului nostru au învins. A ajuns pe primul loc, a luat marele premiu. Toate porţile succesului s-au deschis în faţa sa. Prestigioasa firmă Sony i-a oferit un contract pentru înregistrarea primului CD şi o sumă de bani foarte bine venită la sărăcia lui. Oficialităţile din România s-au trezit la realitate. Ministerul Culturii i-a oferit o bursă de studii, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de canto. Costel Busuioc a pornit pe drumul succesului şi nimic nu-1 va împiedica să ajungă pe cele mai înalte culmi. La fel ca el, însă, sunt zeci de mii de copii supradotaţi din România, pe care nimeni nu-i descoperă şi nu-i ajută să se lanseze, deoarece sunt născuţi în medii sărace.             Ştiţi ce mă întreb? De ce majoritatea talentelor româneşti din diverse domenii (ştiinţă, tehnică, muzică, literatură etc.) s-au realizat în străinătate? De ce sistemul socio-politic de la noi n-a pus umărul, de mai bine de un secol, la ridicarea propriilor valori umane? Sunt de vină numai liderii politici sau şi noi, marea masă a naţiunii, care nu ne slăvim şi nu ne ajutăm talentele autentice să reuşească? Eu cred că noi, majoritatea naţiunii, putem învinge inerţia, ignoranţa şi nepăsarea liderilor faţă de afirmarea talentelor româneşti. Din această cauză, în cărţile de arta succesului şi din această seric (Octogonul) v-am îndemnat insistent să popularizaţi cu mândrie toţi românii care reuşesc într-un domeniu sau altul de activitate. Am trăit şi eu drama lui Costel Busuioc. Ani în şir, criticii literari m-au ironizat, m-au marginalizat, m-au desconsiderat sau m-au ignorat. Am ajuns la 120 de cărţi publicate, vândute într-un tiraj mai mare de 6 milioane de exemplare, în ţară şi străinătate. Cu toate acestea, n-am fost inclus în dicţionarul scriitorilor români, dicţionar în care figurează până şi mâzgălici care au scos câte o singură plachetuţă de versuri proaste. De ce sunt tratat astfel? Invidia, prostia şi răutatea neamului nostru, amicii mei. Indivizi care n-au citit un rând scris de mine mă critică cu patimă, pe baza calomniilor auzite din diferite surse. Iată însă că soarta e bună cu mine. O editură din SUA mi-a cerut mai multe cărţi pentru publicare, Să-i vedem pe domnii „elitişfi” ce vor spune, când vor auzi că romanele mele se vând în străinătate, în milioane de exemplare.             Cazul lui Costel Busuioc este o lecţie aspră de viaţă, din care putem trage cel puţin următoarele concluzii: Chiar dacă v-aţi născut într-o familie foarte săracă, fără posibilităţi de instruire ştiinţifică şi educaţie elevată, nu disperaţi! Autoinstruiţi-vă şi autoeducaţi-vă singuri, cu ajutorul cărţilor şi Internetului! Talentele ascunse în dumneavoastră, tinerii de azi, trebuie să iasă la suprafaţă şi să se materializeze în mari succese. În al doilea rând, dacă ghinionul v-a lovit de mai multe ori, timp îndelungat, aşa cum 1-a lovit pe Costel Busuioc, nu disperaţi şi nu abandonaţi visele de mari succese! Nu vă lăsaţi pe tânjeală! învăţaţi şi munciţi înainte, spunân-du-vă: Dacă Busuioc a reuşit în condiţii atât de grele şi atât de târziu (la 33 de ani), voi reuşi şi eu cu siguranţă!             2. Marius-Daniel Popescu este un alt român care a reuşit splendid în străinătate, după ce la noi nu-1 băgase nimeni în seamă. S-a născut în 1963, în Băileşti – Dolj şi a urmat cursurile facultăţii de silvicultură din Braşov. In acea perioadă, a cochetat cu poezia, într-un cenaclu literar din Braşov, reuşind să publice patru volume de poezie, până în 1990. Nu visa că va ajunge un scriitor celebru, în Franţa şi Elveţia. Pur şi simplu, trăia viaţa din plin, aşa cum îi plăcea, în 1990, s-a îndrăgostit de o elveţiancă şi a părăsit România, prin căsătorie. Elveţia nu 1-a primit cu braţele deschise, ca în clişeele propagandistice despre „ţara tuturor posibilităţilor”. In primele două luni, a lucrat „la negru”, alături de alţi emigranţi, curăţând un canal de irigaţii, în condiţii mizerabile. Ulterior, s-a angajat ca tăietor de lemne şi cu mare greutate a ajuns şofer de autobuz, meserie pe care o practică şi în prezent. El este şofcrul-scriitor care a şocat criticii literari din Franţa şi Elveţia.             Deşi emigrant sărac, Marius-Daniel Popescu a continuat să scrie şi în Elveţia ceea ce ştia mai bine – versuri. In 1995, a reuşit să scoată un volum de versuri intitulat 4x4, poemes tout tenrains. N-a fost însă remarcat pentru acesta, astfel că şi-a continuat slujba de şofer de autobuz în oraşul său, Laussane. Abia în anul 2002, eroul nostru a câştigat o bursă de trei luni în Franţa, ocazie cu care a cunoscut mai mulţi scriitori francezi. Unul dintre aceştia 1-a remarcat şi a început să-i citească primele capitole din primul său roman. Simfonia lupului. Le-a găsit atât de interesante, „ încât 1-a recomandat prestigioasei edituri Jose Corti, unde romanul a fost publicat. Critica literară franceză i-a fost deosebit de favorabilă: 1-a comparat cu Raymond Carver şi cu clasicii „noului roman”.             În luna martie a acestui an, a apărut marea surpriză: Simfonia lupului a primit premiul Robert Walzer, în Elveţia, în valoare de 20.000 de euro. Calea către mari succese literare i s-a deschis, deşi abia la vârsta de 45 de ani. Premiul şi admiraţia literaţilor de limbă franceză l-au mobilizat pe românul nostru. În prezent, arc în lucru încă patru romane, din care unul va fi terminat către finele acestui an. Jurnaliştii din Franţa şi Elveţia au ţesut legende în jurul său, însă Marius-Daniel Popescu a rămas acelaşi om modest. Continuă să conducă un autobuz de călători, să se inspire din tot ce vede şi aude de la pasageri şi să trăiască viaţa din plin.             Concluzia? Niciodată nu e prea târziu să reuşeşti în viaţă, în direcţia în care te mână talentul. Dacă eroul nostru a „dat lovitura” abia la vârsta de 45 de ani, dumneavoastră de ce nu aţi reuşi? Insistaţi! învăţaţi mult, citiţi mult, experimentaţi cu tenacitate în domeniul care vă atrage!             3. şi acum, povestea inginerului George Iacobescu. românul care a ajuns la un salariu lunar de 400.000 de euro. În Anglia (13.333 euro pe zi!). Eroul nostru s-a născut în 1946, în comuna Tunari, judeţul Ilfov, comună în care a absolvit şcoala elementară. În continuare, a urmat cursurile Liceului Dimitrie Cantemirşi ale Facultăţii de Construcţii din Bucureşti. În 1969, după absolvire, a devenit proiectant staţii de pompare. Mirajul străinătăţii îl atrăgea însă. A apelat la o mătuşă fugară în Canada, pentru suma de 5.000 dolari SUA, sumă pretinsă de statul socialist ca despăgubiri pentru studiile efectuate gratis în România.             Iniţial, a lucrat în Montreal, ca inginer constructor la o firmă ce restaura blocuri. În acelaşi an, 1975, a revenit în România, pentru a-şi lua logodnica, Gabriela, în Canada. Cererea lui a fost satisfăcută abia după ce a făcut greva foamei, timp de trei săptămâni, în faţa sediului ONU. Cariera sa a cunoscut un salt în momentul în care, la vârsta de 33 de ani, a întâlnit, la o recepţie, unul din vicepreşedinţii firmei Olyumpia & York, cel mai mare dezvoltator imobiliar din America de Nord. Acesta 1-a luat ca asistent, oferindu-i posibilitatea de a-şi manifesta din plin priceperea căpătată în facultatea românească. Astfel, în următorii ani, a proiectat turnul de 64 de etaje Neiman Marcus din Chicago, Olympia Center, Fabrica de granit din Toronto, clădiri în Dallas, Hous-ton şi Boston.             În 1988, norocul i-a surâs: a fost trimis la Londra, pentru a superviza proiectul de reabilitare a vechii zone a docurilor şi de transformare a ei într-un centru financiar. Proiectul a reuşit, astfel că un nou centru financiar, rival cu City, s-a ridicat: Canary Wharf Holding Ltd. Pentru munca depusă, George Iacobescu a fost avansat succesiv director executiv, vicepreşedinte executiv, director general la Canary Wharf. În ultima funcţie, arc un salariu de 4.900.000 curo/an.             Ce spuneţi, dragi amici cititori? Dacă facultatea din România socialistă ar ti fost proastă, mai reuşea George Iacobescu să ajungă cel mai bine plătit român din lume? Nu, amicii mei. De obicei, propaganda antisocialistă trece sub tăcere faptul că majoritatea românilor care au reuşit în străinătate au avut o bază solidă de studii din România. În al doilea rând, dacă George Iacobescu a reuşit atât de bine, dumneavoastră de ce n-aţi încerca? Porţile succeselor se deschid pentru toţi cei care doresc să reuşească şi muncesc serios pentru aceasta.             4. La numai 30 de ani, ieşeanul Andrei Hagiu este profesor titular la prestigioasa instituţie de ştiinţă Harvard Business School. Cariera lui strălucitoare ar putea fi luată ca model de către cât mai mulţi tineri români superdotaţi din ţară. E drept că startul în viaţa i-a fost asigurat de condiţii familiale şi economice favorabile: tatăl. Victor Hagiu, este profesor la Facultatea de Construcţii din cadrul Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi iar mama, medic. Relaţiile părinţilor i-au permis adolescentului Andrei Hagiu, absolvent al Colegiului Emil Racoviţă din Iaşi, să plece la un liceu din Franţa, la numai 14 ani. De aici încolo, începe să se manifeste meritul său. Andrei a luat examenul de bacalaureat cu a treia medie de nivel naţional în Franţa, însă cu cele mai mari medii la matematică, fizică şi limbă franceză din toată ţara. După examenul de bacalaureat, conform sistemului de învăţământ francez, Andrei a urmat o prestigioasă şcoală pregătitoare pentru facultate, Louis-le-Grand, timp de doi ani.             Eroul nostru a fost admis în una din cele mai renumite universităţi din Franţa, Ecole Polytechnique, în urma unor examene deosebit de dificile, pe care tinerii din ţara noastră nici nu le bănuie. Astfel, timp de patru săptămâni, a dat examene scrise, câte două probe de patru ore pe zi. Ulterior, timp de o lună, a dat examene orale. Acest sistem deosebit de sever asigură admiterea în universitate numai a tinerilor care posedă într-adevăr solide cunoştinţe ştiinţifice.             Andrei Hagiu şi-a descoperit pasiunea care îl va propulsa în actuala poziţie în anul doi de studii la Ecole Poly-technique. Atracţia pentru microeconomic şi economie industrială 1-a făcut să urmeze un an de studiu la Ecole Naţionale de Statistique et Administration Economique, apoi să se încadreze într-un program american de pregătire cu acelaşi profil, la Princeton. La absolvirea facultăţii, a început să lucreze la o firmă de consultanţă economică, cu filiale la Chicago, Madrid, Roma şi Paris. Activitatea practică i-a furnizat idei valoroase pentru teza de doctorat.             Şi-a dat teza de doctorat numai în trei ani şi jumătate în loc de cinci, la Princeton şi imediat a început să lucreze consultant al Ministerului Economiei şi Comerţului Internaţional din Tokio – Japonia. Stagiul făcut în Japonia 1-a determinat să viseze mai mult. A solicitat un post la Har-vard Business School şi 1-a obţinut, în urma unui concurs sever, devenind profesor junior. Aceasta i-a adus un salariu de 140.000 de dolari americani pe an şi substanţiale venituri din consultanţă pentru firme din întreaga lume (o oră de consultanţă îi aduce între 500 şi 1.000 de dolari SUA).             Modelul de reuşită a lui Andrei Hagiu trebuie să constituie un impuls pentru cei mai strălucitori tineri români. În fiecare an, porţile multor facultăţi din străinătate se deschid pentru studenţii noştri. Vă trebuie doar multă ambiţie şi multă tenacitate, dragi tineri. Puteţi dezvolta aceste însuşiri pozitive de personalitate prin exerciţii de autosugestie din cele prezentate de mine în volumul Către culmile succeselor (Formula fericirii).             Andrei Hagiu nu este singurul tânăr ieşean care s-a impus în străinătate. Mulţi alţi ieşeni lucrează la instituţii de prestigiu din SUA ori alte ţări, ca de exemplu: a. Adrian Lungu este lector asociat la universităţile Princeton şi Columbia, precum şi cercetător la una din cele mai faimose companii din domeniul industriei chimice – Du Pont Photopolymer & Electronic Materials.             B. Daniel Tătaru este profesor titular de matematică la Universitatea Berkley din California, deşi abia a împlinit 35 de ani. Chiar profesorii săi îl consideră unul dintre cei mai buni matematicieni din întreaga Lume. La vârsta de 33 de ani, a primit cel mai prestigios premiu pentru matematică din SUA.             C. Eleny Ionel, absolventă a Universităţii Al: I. Cuza din Iaşi, a devenit prima femeie profesor titular de matema tică din istoria Universităţii Stanford.             D. Cristian Cotrutz, absolvent al facultăţii de fizică din cadrul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, este unul din cei mai apreciaţi cercetători în domeniul radiologiei oncologice de la Stanford School of Medicine.             E. Ioan Aricioaici, absolvent al aceleaşi universităţi ieşene, este profesor asociat şi cercetător la Universitatea Michigan Arbor.             F. Ncculai Archip, absolvent al facultăţii de informa tică din cadrul Universităţii Al. I. Cuza – Iaşi, este cercetător în radiologie la Harvard Medical School.             Lista ar putea continua pe zeci de pagini, cu tineri absolvenţi din celelalte centre universitare – Cluj, Timişoara. Bucureşti. Aceşti tineri fac bun renume ţării noastre şi se pregătesc pentru momentul în care România le va oferi condiţii similare de studii şi cercetare. Ei vor contribui serios la ridicarea nivelului învăţământului şi cercetării ştiinţifice din ţara noastră. Orice tânăr român bine înzestrat poate pleca pe urmele lor, să-i ajungă şi să-i întreacă. Urez mult succes tinerilor care se încumetă să ia viaţa în piept, în instituţiile de învăţământ din străinătate!             5. O bucureşteancă de numai 11 ani, Catinca Untaru, a ajuns star la Hollywood, interpretând rolul principal în filmul Căderea. Ea a fost selecţionată dintre sute de copii din Europa, pe baza cunoştinţelor avansate de limbă engleză, deşi nu poseda instruire actoricească. A filmat timp de patru luni, în India şi Africa de Sud. Filmul ci a căpătat deja două recunoaşteri internaţionale – premii la festivaluri de film din Berlin – Germania şi Stiges – Spania.             Credeţi că această fetiţă, Catinca Untaru, este o excepţie rarisimă în România? Nu, amicii mei cititori. Zeci de mii de copii superdotixţi din România aşteaptă să fie descoperiţi şi ajutaţi să reuşească. Pentru ei, am scris Arta succesului pentru copii şi am făcut un apel patetic către educatori s-o folosească la educarea copiilor între 2 şi 14 ani. Vă rog să mă ajutaţi să răspândesc această carte printre toate categoriile de educatori (părinţi, bunici, educatori, învăţători etc), cu scop de a scoale la iveala cât mai multe tinere talente româneşti!             6. Românul Alexandru Emil Petrescu a fost desemnat cel mai bun ziarist din Spania, primind şi un premiu special, din mâinile regelui Juan Carlos. Nu e singurul ziarist român care s-a impus în străinătate. Sfeve Făinaru, jurnalist american de origine română, corespondent al ziarului Washington Post, a primit premiul Pullitzer pentru cel mai bun reportaj internaţional (acesta a avut ca subiect războiul din Irak).             O liceana din Galaţi, Alexandra Coclează, care a reuşit performanţa de a avea nota zece pe linie în toţi anii de studiu, a primit oferte de burse de la opt universităţi americane (400.000 dolari SUA, în total). Fata oscilează între Princeton şi Yale. Când avem astfel de tineri străluciţi, cine inventează bancuri şi ştiri denigratoare la adresa capacităţilor intelectuale ale românilor? Iar noi, majoritatea naţiunii române, de ce permitem unor indivizi să minimalizeze capacităţile noastre creatoare? E clar că trebuie să luăm atitudine fermă împotriva tuturor indivizilor care calomniază naţiunea noastră? E clar că trebuie să le ripostăm cu exemple concrete, de români strălucitori, care obţin rezultate de excepţie chiar şi în ţări cu mari pretenţii?             Costel Busuioc nu este singurul român care s-a impus în muzica mondială. Antonio Cortes, un tânăr român de 19 ani, adoptat de o familie din Malaga, a câştigat locul întâi la finala unei emisiuni de muzică tradiţională spaniolă transmisă la postul de televiziune Canal Sur Andalucia din Sevilla. Corneliu Munteanu, un tenor român în vârstă de 25 de ani, s-a impus în cadrul concursului canadian Star Academie. El a studiat opera în Europa, SUA şi Canada. In fine, o puştoaică numai de 16 ani, Linda Teodosiu, face furori în Germania, unde participă la concursul Germania caută superstarul.             Inginerul român Dorel Banabic de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca a revoluţionat designul auto mondial, impunându-se cu teorema de îndoire a tablei denumită deja Legea lui Banabic. Evoluţia dânsului merită luată ca model de către tinerii care vor să urce treptele succesului. A absolvit facultatea la Cluj şi a ajuns asistent universitar în specialitatea tehnologii de deformare plastică, în 1983. In pofida propagandei despre „închistarea socialistă”, s-a informat în mod constant despre progresele obţinute la nivel mondial, în domeniul său, din lucrări primite din străinătate. Astfel, a ajuns la concluzia că trebuia să-şi concentreze atenţia către domeniul deformabilităţii tablei folosite în industria auto. A aprofundat domeniul, publicând mai multe comunicări ştiinţifice în ţară şi străinătate.             Teoriile lui Banabic au atras atenţia germanilor, fapt pentru care, în 1995, a fost chemat să lucreze la Universitatea din Stuttgart. Această poziţie i-a permis să-şi aplice teoria pe caroseriile celor mai diverse maşini (Volvo, Renault, Fiat, Audi, Daimler, BMW). În anul 2005, s-a întors în România şi şi-a înfiinţat propria firmă de software, cu 75 de angajaţi. Cel mai mare client al firmei sale este Auroforum, compania elveţiană care deţine 95% din piaţa mondială de software pentru design auto. Metoda Banabic reduce cheltuielile de fabricaţie cu circa 30%, prin reorganizarea fluxurilor, reducerea consumului de tablă şi folosirea eficientă a timpului de lucru.             În prezent, Dorel Banabic este profesor specialist în deformări plastice la Facultatea de construcţii de maşini din Cluj şi director al Centrului de cercetări în domeniul tehnologiilor de deformare a tablelor metalice CERTETA. Este recunoscut pe plan mondial ca un marc specialist. Între 1994 şi 1996, a fost directorul Centrului de cercetare al UTCN. A lucrat în calitate de cercetător invitat la Universitatea Paris Nord (Franţa), la Universitatea Chemnitz (Germania), la RWTH Aachen (Germania), la Universitatea din Tokio (Japonia). Este membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.             10. I^t numai 17 ani, elevul Radu Florea de la Colegiul Naţional Mihail Kogălniccanu din Galaţi a fost decretai cel mai bun tânăr traducător din România, de către Direcţia Generală de Traduceri a Comisiei Europene. Acest titlu i-a fost conferit după o competiţie desfăşurată în toate cele 27 de ţări ale Uniunii Europene. Radu Florea şi-a ales limba engleză, limbă pe care o studiază de la vârsta de patru ani, de când urmărea desene animate pe programul Cartoon. Iată că,. dintr-o simplă pasiune distractivă, se poate ajunge la o performanţă profesională. Câte zeci de mii de tineri români cam de vârsta sa ar putea reuşi la fel de bine, în cele mai diverse domenii de activitate (ştiinţă, tehnică, muzică, sport etc.)? Noi. cei mulţi din naţiune, trebuie să-i mobilizăm, să-i încurajăm şi să-i sprijinim să devină oameni de valoare europeană şi mondială. Ulterior, vom beneficia cu toţii de rezultatele lor, atât în plan moral, cât şi în plan material.             11. Ştiţi ce prost renume ne-au creat infractorii români în Italia. Ei, bine, în urmă cu circa două luni, un tânăr român a fost decorat de oficialităţile italiene pentru curaj şi omenie. Este vorba de losif Pctrişor, un muncitor constructor care a salvat dintr-o casă incendiată doi bătrâni italieni, riscându-şi propria viaţă. Dacă românii din străinătate s-ar purta numai civilizat şi ar acţiona exclusiv creator, faima naţiunii române ar creşte spectaculos. Acest deziderat poate fi atins, prin intervenţia autorităţilor române. Ele trebuie să interzică plecarea în străinătate a tuturor persoanelor cu pre ocupări infracţionale şi parazitare. Vă întrebaţi ce să facem cu astfel de scursuri aici, în ţară? Simplu: legea lui Ţepeş-Vodă.             Infractorii şi paraziţii sociali (cerşetorii, boschetarii etcl.) tre buie incluşi într-un program naţional de reeducare prin muncă forţată. Măsura pare dură, dar e singura în stare să ne scape de infractori şi paraziţi.             12. 'Se poale ajunge milionar în curo în străinătate, dacă nu dispui de studii superioare? Românul Ştefan B. din Spania a demonstrat că se poate. La vârsta de 23 deani, Ştetan a plecat în Spania ca simplu muncitor constructor, fără studii înalte. A muncit la negru şi a fost exploatat sângeros, de patroni români şi străini. După vreo doi ani de sclavie, a înţeles cum stau lucrurile în Spania şi a început să lucreze pe cont propriu. Din acel moment, a început ascensiunea către poziţia de milionar pe care a atins-o la 29 de ani.             Cazul său este tipic pentru oamenii cu mai puţină pregătire, dar înzestraţi cu inteligenţă nativă, tenacitate şi rezistenţă la tentaţii. Îl prezint ca model pentru tinerii aflaţi în situaţii similare, să-i încurajez şi să-i mobilizez în direcţia creaţiei. În primii ani de muncă pe cont propriu (zugrăveli, amenajări interioare), Ştefan a economisit banii câştigaţi mai ceva decât Hagi Tudose. Când a adunat suficienţi bani, a cumpărat un teren şi a ridicat pe el o vilă. A vândut vila cu bani frumoşi, astfel că a investit în alt teren, pe care a construit două vile. Desigur, tot economisind la sânge. Iar a vândut vilele şi a cumpărat un teren mai mare, pe care construieşte şi vinde vile de sute de mii de euro. Chiar şi acum, când este milionar, a rămas un tip econom şi deosebit de muncitor.             Ce concluzie tragem? Lipsa studiilor înalte nu ne condamnă la sărăcie, prima concluzie. Mă contrazice cineva? A doua concluzie: Dacă vrei să reuşeşti neapărat, trebuie să munceşti cu tenacitate şi să economiseşti crâncen. Lenea, delăsarea şi consumatorismul sunt duşmanii succesului economic şi în alte domenii. Deci, tineri aflaţi în aceeaşi situaţie, treceţi la muncă! Şi voi puteţi ajunge milionari în euro.             13. Regizoarea româncă Adina Pintilie a primit premiul pentru cea mai bună regie de film documentar semnată de o femeie, pentru pelicula Nu te supăra, dar. Ia Festivalul de Cinema Contemporan din Mexic. Filmul a fost realizat la Aristoteles Warkshop din Sibiu, un atelier de formare în teoria şi practica filmului documentar şi reprezintă debutul în documentar al Adinei Pintilie. Să-i urăm noi succese, pe viitor!             Românul Lucian Popoviciu a urmat cursurile Universităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara, între anii 1988 şi 1994. A fost un student eminent, obţinând la absolvire media 9,64. La ora actuală, este medic în sătucul francez Seboncourt şi foarte iubit de populaţia locală. Franţa şi-a mai rezolvat astfel criza de medici. Ce se întâmplă însă cu România, ţară în care exodul cadrelor medicale a luat proporţii dramatice? în hulitul socialism, aveam cei mai mulţi medici pe cap de locuitor din întreaga Lume. „Democraţia originală” de după evenimentele din decembrie 1989 a degradat profund statutul cadrului medical. Aceştia au ajuns să fie plătiţi mai prost decât femeile de serviciu de la firmele de prestigiu. Ca atare, forţaţi de sărăcie, medicii şi asistenţii medicali au luat calea străinătăţii. Care ministru şi când va rezolva această problemă gravă? Să nu-mi spuneţi că nu sunt bani pentru plata medicilor! Zeci de mii de para/iii religioşi (preoţi, rabini, imami, predicatori etc) sunt plătiţi din bugetul de stat, cu toate că sunt prestatori de servicii religioase plătite de populaţie. Numai din salariile acestor paraziţi se pot obţine sume importante, cu care să fie plătiţi medicii, pe măsura pregătirii şi muncii lor plină de răspundere.             Prin multe din cărţile mele, m-am străduit să vă inoculez un principiu: Nu există nu se poate. M-a bucurat să regăsesc acest principiu la o elevă dintr-un liceu gălăţean, Veronica Ciocănel. De la şapte ani, a practicat karate, ajungând centură neagră. Sportul i-a disciplinat mintea şi i-a întărit voinţa. Ajunsă la colegiu, a trebuit să renunţe la karate, din lipsă de timp, însă a continuat să aplice principiile în domeniul învăţăturii. Rezultatele obţinute i-au fost răsplătite recent: a fost admisă la Universitatea Duke din Carolina de Nord, SUA. Sunt sigur că va pleca şi va învinge, la fel ca mulţi alţi tineri români. Mă întreb însă dacă va mai reveni în România, să pună umărul la ridicarea propriei naţiuni. Bine ar fi.             16. Profesorul universitar doctor Eugen Victor Cristian Rusu de Ia Universitatea Dunărea de Jos – Galaţi este unul dintre cei mai mari specialişti mondiali în modelarea numerică a valurilor. Din această poziţie, a colaborat cu NATO, încă din 2002. Şi-a luat doctoratul în 1997, la Universitatea Tehnică din Atena, apoi a lucrat ca specialist la Institutul Marinei Portugheze, timp de cinci ani. În prezent, predă la universitatea gălăţeană şi la Institutul menţionat, din Lisabona. Modelarea numerică studiată de specialistul nostru ajută în hidrometeorologie, la structurile marine din porturi, în industria offshore, la stabilitatea navelor, la prevenirea inundaţiilor.             Echipa feminină de spadă a României, formată din Ana Măria Brânză, Simona Alexandru şi Ana Zdanovschi, a câştigat Cupa Europei. Felicitări şi urări de noi succese, fetelor!             Ştiţi cât de dificile sunt versurile japoneze haiku? Ele cer ca, în câteva cuvinte, să exprimi esenţa unor sentimente şi imagini care ar necesita lungi explicaţii. Ei, bine, Simona Frosin, studentă în anul IV la Facultatea de comunicare şi relaţii publice, din Universitatea Bucureşti, a reuşit să câştige premiul al doilea la un concurs internaţional de haiku. La acest concurs, maeştri faimoşi, ca James Kirkup şi Clelia Ifirm, au obţint doar menţiuni.             Simona publică poezii de la vârsta de nouă ani, în revistele franceze şi francofone. Tot în această limbă şi-a scris versurile care i-au adus premiul. Odată cu acest premiu, a apărut dorinţa de a vizita Japonia şi de a mai scrie haiku, în limba engleză, preferata ei. Succes, domnişoară!             19. De 16 ani, mă străduiesc să lămuresc românii să-şi pună mintea la contribuţie şi să se apuce de treabă, pentru a scoate naţiunea noastră din conul de umbră în care a fost împinsă de trădarea guvernanţilor postdecembrişti. Mai recent, am scris Cartea Creatorilor – Sute de reţete concrete pentru făcut bani (pe scurt. Cartea creatorilor de bani), cu scop de a mobiliza şi persoane cu o cultură mai scăzută în direcţia reuşitei economice. Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, rezultatele la nivel naţional sunt modeste. Câteva mii (poate mai mult) de români care mi-au aplicat reţetele de succes au reuşit să se desprindă din sărăcie şi să se ridice chiar şi în poziţia de milionari. Sunt însă prea puţini, comparativ cu milioanele de români care se complac în sărăcie lucie.             Ciudat lucru, dar destui români fac în străinătate ceea ce nu fac în ţară. Ei îşi folosesc talentul şi îndemânarea pentru a produce şi vinde obiecte rentabile. De exemplu, în zona madrilenă a Spaniei, Emil Hâncu, specialist în lucrări de fier forjat, este atât de faimos, încât nu pote face faţă comenzilor. Eroul nostru trăieşte în localitatea Talamanca de Jarama, la circa 60 de kilometri de Madrid. O localitate cu circa 35.000 de persoane, din care jumătate sunt români. E dispus să revină oricând în România, cu o singură condiţie – să fie plătit la fel de bine ca şi în Spania. Când se va întâmpla şi această „minune”? După părerea mea, „minunea” se va întâmpla prin efortul colectiv al creatorilor din România şi mai puţin prin intervenţia politică. Dacă toţi aşteaptă ca România să înflorească înainte de a reveni în ţară, efortul nostru va fi mult mai greu. Cu aceasta, trecem la următorul capitol.             Impuneţi cultul creatorilor morali!             Întreaga evoluţie a Omenirii, din sălbăticia bestială şi până în faza actuală de dezvoltare, s-a făcut din iniţiativa, cu impulsul şi cu efortul creatorilor de bunuri materiale şi valori cultural-artistice. Din nefericire, majoritatea creatorilor pionieri ai Civilizaţiei Umane au fost şi rămân anonimi. Nu ştim cine a inventat roata, eveniment care a marcat un salt în evoluţia creaţiei umane, dar cunoaştem o mulţime de eroi luptători care o foloseau. Nu avem habar cine a imaginat planul înclinat, însă murmurăm cu evlavie numele faraonilor ale căror piramide s-au ridicat cu ajutorul unor astfel de dispozitive. Nu deţinem nici un fel de informaţii despre inventatorii morilor de vânt, morilor de apă, războaielor de ţesut.             Istoria a fost şi încă este nedreaptă cu creatorii. Până destul de recent, ea a consemnat numai faptele liderilor politi-co-militari şi religioşi, lideri care, în realitate, n-au asigurat progresul Umanităţii nici cât negru sub unghie. Chiar şi în zilele noastre, în care creaţiile s-au intensificat, asigurându-ne o viaţă din ce în ce mai bună, cultul creatorilor nu se practică în nici o naţiune din Lume. Aşa cum ştiţi, se practică, pe un plan, cultul zeilor şi sfinţilor inventaţi de minţi sălbatice iar pe alt plan, cultul vedetelor din diverse categorii: cântăreţi, fotbalişti, actriţe mai mult sau mai puţin porno, persoane bogate ori odraslele lor, politicieni cu mare capacitate de manipulare a publicului etc. În zadar căutaţi prin jurnale şi televiziuni informaţii despre cercetători, inventatori, inovatori, descoperitori de nou. Ele apar extrem de rar şi numai dacă au caracter senzaţional.             1. Creatorii morali sunt solj divini Tratamentul nedrept la care sunt supuşi creatorii din toate domeniile de activitate m-a determinat să cuget profund la soarta lor. Fără îndoială, ei au fost şi sunt soli divini, veniţi pe Pământ pentru civilizarea Omenirii, asigurarea progresului şi evoluţiei Societăţii Umane. Misticii au imaginat alţi soli divini, care palavrageau tot soiul de naivităţi şi prostii, pretins profetice, dar nu ajutau în nici un fel oamenii din timpul lor să evolueze raţional, creativ şi moral. Fiecare creator s-a născut „cu stea în frunte”, cu un program mental de reformă şi progres într-un anumit domeniu de activitate. Ei s-au deosebit şi se deosebesc de marea turmă ignorantă ori semi-civilizată prin lumina minţilor lor progresiste. Din această cauză, în perioadele sălbatice conservatoare, ei au fost prigoniţi sau ucişi de marea masă retrogradă. Lumina lor n-a murit însă odată cu ei. Ea a aprins scântei în creierele umane mai predispuse la progres şi evoluţie, devenind flăcări de lumină ştiinţifică, mai târziu, când masa retrogradă era mai puţin agresivă. Cu alte cuvinte, mesajul divin al fiecărui creator de excepţie sau genial produce efecte în condiţii oricât de vitrege, însă într-un timp mai scurt sau mai lung.             Câteva exemple sunt bine venite. Încă din antichitate, astronomul grec Aristarh din Samos (310-230 î.e.n.) a prezentat contemporanilor săi sistemul heliocentric. El a demonstrat că Terra se roteşte în jurul axei sale, în decurs de o zi şi o noapte şi parcurge o elipsă în jurul Soarelui, în timp de un an (365. 25 zile). Astronomul a fost contrazis violent.             Pe motiv că sistemul său „încălca oridinea zeilor”. Abia în anul 1543 e.n., mai târziu cu aproape 18 secole decât Aris-tarh, astronomul polonez Nicolaus Copernicus a putut publica lucrarea Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti, demonstrând din nou teoria heliocentrică. Lucrarea sa a fost combătută cu înverşunare de biserica creştină, astfel că abia în secolul 17 e.n. oamenii de ştiinţă au adoptat-o în unanimitate, deoarece reprezenta un adevăr universal absolut. Actual, această teorie parc un fleac oamenilor culţi, însă sute de milioane de ignoranţi (poate mai mulţi) continuă să creadă că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Teoria heliocentrică, prezentată de doi soli divini succesivi, are implicaţii practice deosebite în calculul timpului, navigaţia aeriană şi maritimă, folosirea sateliţilor de comunicaţii şi astronautică. De ce nu a fost acceptată de la bun începui? Deoarece sălbaticii nu pot recunoaşte un adevăr şi nu ştiu cum arată un sol divin adevărat, ci au minţile intoxicate cu divinităţi sălbatice inventate, transmise prin educaţie şi tradiţie retrogradă.             Filosofii greci Leucip (500-440 î.e.n.) şi Democrit (460-370 î.e.n.) au intuit, încă din vremea lor, că materia este compusă din atomi. Teoria lor a fost contrazisă de contemporani, însă a fost confirmată după mai mult de 20 de secole, de ştiinţele moderne. Tot aceşti filosofi au pus bazele determinismului, susţinând că toate fenomenele din lume au cauze, deşi nu toate cauzele sunt cunoscute. Şi această teorie adevărată a fost combătută cu fervoare de religia creştină, pe motiv că nu includea voinţa divină. Ea a fost însă confirmată pe deplin în ultimele două secole, astfel că nici măcar slujitorii religioşi nu mai îndrăznesc să o contrazică. Din ce cauză cei doi soli divini trimişi pentru luminarea Omenirii cu adevăruri ştiinţifice fundamentalc au fost contrazişi şi marginalizaţi? Deoarece turma umană în care se născuseră, puternic îndoctrinată mistic, nu era pregătită să accepte adevăruri cu adevărat divine.             Încă un exemplu edificator. Filosoful renascentist italian Giordano Bruno (1548-1600 e.n.) a susţinut că Universul infinit este populat cu o infinitate de lumi, în lucrarea Despre infinit. Univers şi lumi. apărută în 1584 e.n. Biserica catolică 1-a considerat eretic, 1-a întemniţat în anul 1592 e.n. şi 1-a ars pe rug în anul 1600 e.n. Bruno era un sol divin sosit pentru a informa lumea timpului său cu un adevăr absolut, însă s-a lovit de cea mai cumplită boală a Omenirii – misticismul. Abia în urmă cu vreo cinci ani, în timpul papei loan Paul al doilea, biserica catolică a emis o bulă de scuze pentru uciderea acestui sol divin. În această lună (mai 2008), Vaticanul a mers şi mai departe, în încercarea de a salva o religie bazată pe minciuni, sălbăticii şi imoralităţi. Jose Gabriel Funes, şeful observatorului astronomic al Vaticanului şi consilier al papei Benedict, a recunoscut public, într-un interviu, că Universul conţine mai multe planete populate, astfel că putem vorbi de „fraţii noştri extratereştri „. Vom analiza pe larg cele spuse de Funes, în următorul capitol. În acesta, mă mulţumesc să observ că liderii catolici sunt nişte neruşinaţi perverşi. După ce au ucis un sol divin de talia lui Giordano Bruno, îşi cer scuze formale şi-i confirmă integral teoria. Numai pentru această crimă împotriva unui sol divin, biserica catolică ar trebui desfiinţată. Ea are însă la activ mult mai multe păcate grele împotriva Divinităţii şi a solilor divini trimişi pentru luminarea minţilor umane.             Chiar şi unele invenţii vădit utile, făcute de soli divini, au fost considerate satanice şi periculoase, de către ignoranţii mistici. De exemplu, în Rusia ţaristă, gramofonul lui T. A. Edison a fost considerat unealtă diavolească iar cei caic îl comercializau au fost aruncaţi în temniţă. In Evul Mediu european, misticii considerau vrăjitorie orice formă de tratament medical, cu excepţia rugilor şi autoflagelărilor şi pedepseau cu moartea tămăduitorii. La inventarea trenului, ignoranţii au răspândit zvonul că, la o viteză mai mare de 20 km/h, călătorii vor muri. Chiar şi în prezent, zeci de milioane de ignoranţi mistici susţin că aparatul de radio, televizorul şi telefonul sunt uneltele Satanei (există şi la noi în ţară astfel de mistici sălbatici). Am putea prezenta zeci de mii de exemple dureroase, în care mesajele ştiinţifice ale solilor divini au fost combătute cu violenţă de către turma ignorantă şi retrogradă.             Întreaga istorie a Umanităţii cunoscute de noi reprezintă lupta dintre Divinitate şi turmele de ignoranţi intoxicaţi mistic. Dumnezeu a trimis mereu soli, ca oameni de ştiinţă, pentru a instrui pământenii cu informaţii şi reguli adevărate despre Lumea în care trăim, cu scop de a asigura evoluţia Umanităţii. Ignoranţii mistici însă s-au încăpăţânat mereu să păstreze imaginile false despre Lume, imagini create de străbuni sălbatici şi transmise ritualic ori prin tradiţie. Această luptă dintre Divinitate şi ignoranţii mistici n-a încetat nici acum. Câteva miliarde de pământeni sunt ancoraţi în trecutul sălbatic din urmă cu 2-3.000 de ani, în pofida faptului că posedă şi folosesc informaţii şi tehnologii moderne. Această confruntare surdă întârzie evoluţia şi progresul Omenirii, punând chiar sub semnul întrebării viaţa raţională de pe Terra.             Cum acţionează Dumnezeu pentru civilizarea şi umanizarea pământenilor? Sălbaticii mistici confundă Adevăratul Dumnezeu (Hiperconştiinţa planetară) cu zei de tip uman, zei capricioşi, geloşi, cruzi, la fel de ignoranţi ca şi ei, zei ce trebuie îmblânziţi prin ofrande (jertfe) şi cu care se poate încheia un soi de troc de tipul Te recunosc de zeu. dacă mă ocroteşti. Chiar şi misticii moderni fac eroarea de a crede că Dumnezeu a discutat de la egal la egal cu diverşi sălbatici din urmă cu 1500-2000 de ani, cărora le-a dezvăluit adevăruri absolute. Într-o formă mai atenuată, misticii moderni cred că Divinitatea lc-a trimis profeţi şi mântuitori religioşi, care le-au spus adevăruri şi le-au arătat calea către „mântuire”. Niciunul dintre aceştia nu se întreabă de ce profeţiile, poruncile şi pildele de o banalitate cumplită, din textele religioase nu s-au confirmat în aproape 2000 de ani, nu exprimă înţelepciune şi nu-i ajută cu nimic. Ei nu se întreabă cum se face că bunurile şi valorile utile vieţii lor moderne au fost inventate sau descoperite de oameni de ştiinţă fără pretenţii de profeţi sau mântuitori divini (în realitate, aceştia erau soli divini). Ignoranţii mistici orbecăic ca nişte cârtiţe prin întunericul religios, fără a ajunge la o geană de lumină raţională.             Dumnezeu acţionează însă pentru civilizarea pământenilor, cu ajutorul informaţiilor şi regulilor ştiinţifice şi morale. Adevăratul Dumnezeu este o Hiperconştiinţa atot-cunoscătoare, exclusiv spirituală, care nu poate fi imaginată, pictată, atinsă, hrănită cu jertfe şi păcălită cu rugăciuni sau cu trocuri de tipul celui exemplificat anterior. Prin contrast, zeii imaginaţi de mistici seamănă cu oamenii sălbatici care i-au creat. Ei sunt capricioşi, ilogici în gândire şi comportare, geloşi, cruzi, mincinoşi şi materiali, astfel că pot face orice fac oamenii: mănâncă direct sau din fumul jertfelor, au robi, întreţin relaţii sexuale, produc prunci, ascultă (cum, oare?) rugile sutelor de milioane de ignoranţi religioşi etc. E clar că ignoranţii mistici sunt mai departe de Adevăratul Dumnezeu decât sunt ateii: aceştia măcar nu se închină la zei sălbatici inventaţi de primitivi ignoranţi.             Dumnezeu acţionează penlru civili/arca şi evoluţia Umanităţii cu mijloace concrete, lesne de observat de oameni culţi. Divinitatea atoatecunoscătoare îşi aplică planul de civilizare prin impunerea cunoaşterii ştiinţifice, creaţiei de numiri şi valori utile şi o perfectă comportare morală. Cum îşi atinge Divinitatea aceste scopuri? Desigur, prin soli născuţi în rândul pământenilor, soli inspiraţi să cunoască cât mai multe adevăruri universale, să creeze cât mai multe bunuri şi valori utile, să impună reguli de comportare morală cât mai severă, reguli menite să transforme scmisălbaticii pământeni din prezent în oameni perfect civilizaţi.             Vedeţi cât de uşor putem recunoaşte solii divini? Ei nu trebuie să ne delireze tot soiul de prostii despre lumi închipuite, zeităţi, apocalipse, judecăţi de apoi etc. Ei trebuie să aparţină cel puţin de unul din următoarele grupuri umane: a. Cei mai siguri soli divini sunt oamenii care descoperă adevăruri fundamentale despre Lumea noastră sau inventează bunuri şi valori utile civilizării Omenirii. De exemplu, Graham Bell a fost un sol divin, deoarece a inventat telefonul, un aparat foarte necesar oamenilor. Dimpotrivă, un profet sau un sfânt religios, din mitul biblic sau din calendarul religios, n-au fost soli divini, deoarece nu au ajutat progresul Umanităţii cu nimic (ba chiar l-au şi întârziat, cu palavrele lor aiurite).             Solii divini care se nasc pentru a lumina minţile pământenilor din timpul lor nu sunt traşi la xerox, nu au aceeaşi mărime şi forţă creatoare. Unii dintre ei sunt geniali şi excepţionali, astfel că produc adevărate revoluţii în cunoaşterea şi creaţia umană. De exemplu, descoperitorii sistemului heliocentric, ai legii atracţiei universale, ai modului de evoluţie a corpurilor cereşti din zona noastră de Univers, ai legilor fundamentale din fizică, chimic, ştiinţe naturale etc. au fost soli divini de primă mână. La fel ca ei, au fost inventatorii care au revoluţionat tehnologia umană, prin inventarea motorului cu explozie, becului electric, avionului, telefonului, energiei atomoelectrice, televizorului etc. Soli divini ceva mai modeşti descoperă informaţii şi reguli mai puţin importante şi fac invenţii de mai mică importanţă. În această categorie intră toţi exploratorii care au făcut marile descoperiri geografice de pe Terra, descoperitorii unor informaţii şi legi mai puţin importante, inventatorii unor utilităţi mărunte (chibrituri, aragazul, deltaplanul etc).             Ce caracterizează această categorie de soli divini? în primul rând, o mare sete de cunoaştere, o aprigă curiozitate ştiinţifică de a descoperi informaţii şi reguli din Lumea noastră utile oamenilor. Ei citesc mult, învaţă mult şi din domenii diverse, cugetă profund şi sunt inspiraţi de Divinitate în descoperirile lor. Nici un ignorant sau leneş în gândire nu poate face parte din această categorie. Inspiraţia divină nu vine la inculţi şi leneşi. In al doilea rând, această categorie de soli divini nu pretind că spun adevăruri în numele Divinităţii, astfel că nu mai trebuie probate. Ei îşi demonstrează raţional şi practic descoperirile folositoare tuturor oamenilor, indiferent de rasa, naţiunea sau religia de care aparţin. Acesta este semnul divin: invenţiile lor transced deosebirile rasiale, religioase sau etnice, servind tuturor. De exemplu, becul electric, telefonul, televizorul, radioul, avionul, motorul Diesel şi cu explozie etc. sunt folosite de toţi pământenii, fără discriminare. Prin contrast, alienaţii mistici susţin că spun adevăruri în numele Divinităţii, dar delirurile lor nu pot fi probate, nu se confirmă în timp şi nu folosesc decât la dezbinarea ideologică a pământenilor. E clar că adevăraţii soli ai Divinităţii sunt cei care ne unesc şi oferă lucruri utile pământenilor, fără discriminare! Numai un handicapat mental nu poate înţelege acest lucru.             B. A doua categorie de soli divini sunt creatorii de diverse mărimi, de la titanii creaţiei şi până la cei mai modeşti oameni ai muncii. Fiecare crează, după posibilităţile proprii, bunuri, valori şi servicii utile oamenilor. Cum îi recunoaştem? Le studiem faptele şi rezultatele lor. Unul dintre ei a proiectat şi a pus în fabricaţie un nou tip de avion, navetă spaţială etc. E creator genial, sol divin. Un altul produce, ca simplu meşteşugar, obiecte de artizanat din lemn şi lut; este şi el un mic creator demn de respect, deoarece contribuie la evoluţie şi progres, prin munca sa. În fiecare om care crează există măcar o mică sămânţă de sol divin, prin care primeşte inspiraţie creatoare. Paraziţii, speculanţii, înşelătorii, hoţii şi alţi infractori nu au însă nici un fel de sămânţă creatoare şi divină în ei. Ca atare, ei nu se deosebesc de animale decât prin faptul că au chip omenesc şi pot vorbi. Din nefericire, în societatea noastră de consum, cu puternice influenţe bestiale, astfel de persoane fac cariere ca vedete impuse prin mass media, fără nici un merit real. De exemplu, zeci de paparazzi au urmărit intrarea şi ieşirea din închisoare a fâţei de Paris Hilton, moştenitoarea lanţului hotelier Hilton. Ce merite avea această „pocnitoare”, să umple mass media, zile în şir? Făcuse ceva creator, cât de cât? Nu! Singura ispravă descoperită de jurnalişti a fost că tocmai contractase o boală venerică. De ce se învârteau atâţia jurnalişti în jurul ei? Deoarece în societatea noastră prost întocmită se practică din plin cultul zeilor sălbatici şi al averii, în loc să se practice cultul creatorilor şi al Adevăratului Dumnezeu.             Concluzia? Fiecare puteţi căpăta o mică sămânţă creatoare divină, dacă învăţaţi temeinic cunoştinţe ştiinţifice şi munciţi cu râvnă.             C. Reformatorii morali au fost şi sunt soli divini născuţi pentru a ne învăţa cum să ne perfecţionăm personalităţile, încât să devenim oameni deplin civilizaţi. Morala umană cuprinde un complex de reguli obligatorii de comportare civilizată în familie şi societate. Respectarea lor ne plasează în categoria oamenilor civilizaţi şi ne răsplăteşte cu recompense morale (laude, admiraţie, stimă etc). Încălcarea lor ne arată drept fiinţe bestiale şi ne pedepseşte cu diverse sancţiuni morale (dispreţ, izolare de societate, critici etc).             În perioada istorica cunoscuta de noi, oamenii au evoluai din bestialitate către modelul ideal de om moral, model încă neatins de vreun muritor pământean. Divinitatea a impulsionat acest proces de transformare a omului bestial în om civilizat prin trimiterea unor soli divini care să ne înveţe şi să ne impună reguli morale severe şi reguli de drept. La nivelul timpului universal, cei 3.000 de ani cunoscuţi de noi din istoria Umanităţii nu valorează nici cât o secundă. Totuşi, observăm că, în această perioadă, solii divini au îngrădit bestia din oameni, eliminând cele mai animalice practici şi moravuri, cum ar fi:             Canibalismul a fost eliminat aproape total din viaţa Omenirii. Se mai practică izolat, de către indivizi dezaxaţi sau prin triburi sălbatice.             Incestul a fost îngrădit sever, chiar şi prin legi. Din păcate, bestia din oameni n-a fost eliminată complet, astfel că-l mai întâlnim şi în timpul nostru. Cunoaşteţi destule cazuri din ţara noastră, prezentate prin mass media. În timp ce scriu, jurnalele gem de detalii despre „monstrul din Austria” care şi-a sechestrat şi violat fiica, procreând cu ea.             Sclavia a fost abolită la nivel mondial. Ea a rămas numai în ritualurile creştine, unde Dumnezeu este considerat un stăpân de robi, aşa cum l-au imaginat sălbaticii semiţi din epoca sclavagistă de redactare a mitului biblic.             Omorul de orice fel, violenţele fizice şi verbale au fost îngrădite chiar şi prin legi juridice, depăşind cadrul moral.               Perversiunile sexuale sunt incriminate de morala majorităţii popoarelor iar în unele naţiuni sunt pedepsite cu moartea. Ca o dovada clara a imoralităţii şi putreziciunii socie tăţii de consum, astfel de perversiuni au fost dezincriminate legal, astfel că au rămas pedepsite numai moral. În naţiunea noastră n-au reuşit să pătrundă atât de profund, cum au pătruns în ţara tuturor mizeriilor morale – SUA. Noi, oamenii morali, trebuie să ne unim eforturile şi să combatem aceste perversiuni, nu numai pe cale morală, ci şi legală. In acest scop, trebuie să ne organizăm şi sa le impunem legiuitorilor (parlamentarilor) să incrimineze din nou perversiunile sexuale de orice fel (pederastie, lesbianism, pedofilie, zoofilic etc).             Multe alte abateri morale au fost incriminate prin norme morale. Reformatorii care au iniţial incriminarea şi pedepsirea lor au fost soli divini cu sarcini de perfecţionare a. personalităţii umane. Fiecare om poate să se apropie de calitatea de om moral, printr-o comportare morală desăvârşita în familie şi societate.             În concluzie Ia acest punct, pământenii creatori şi morali sunt soli divini de diverse mărimi. Ei sunt adevăraţii oşteni ai Domnului. În lupta pe care Divinitatea o duce împotriva ignoranţilor mistici şi imoralilor. Slujitorii religioşi săvârşesc o gravă blasfemie atunci când includ în categoria soli divini (mesageri divini, îngeri) tot soiul de fiinţe fantastice (lerafimi = idoli de lut. heruvimi = boi înaripaţi), profeţi ignoranţi şi sălbatici, „mântuitori” fabricaţi din imaginaţie ori din rândul misticilor etc.             2. Impuneţi cultul creatorilor morali!             Progresul Omenirii depinde în bună măsură de rezultatele războiului nevăzut dintre Divinitate şi marca turmă ignorantă, nccrcatoarc. mistică şi imorală. Fiecare putem grăbi progresul şi civilizarea deplină, prin activitatea proprie de creator moral, cât şi prin impunerea cultului creatorilor morali în comunităţile în care trăim. Condiţia de creator moral este cumulativă, dacă vrem să devenim oameni cu adevărat civilizaţi, demni şi prosperi. Spun aceasta, deoarece există şi cazuri de disociere a acestor calităţi. E drept că ele sunt puţine, deoarece orice creator serios are impulsuri morale sănătoase. Excepţiile sunt formate din următoarele categorii de persoane: a. Persoane creatoare dar imorale. Astfel de persoane seamănă cu îngerii damnaţi din miturile religioase. Ei se nasc cu o capacitate creatoare deosebită, însăşi cu impulsuri imorale, impulsuri ce se dezvoltă în mediu social propice sau ca urmare a lipsei de educaţie. De exemplu, în viaţa socială actuală, găsim persoane creatoare, bine instruite şi muncitoare, care însă practică vicii degradante: homosexualitate, alcoolism, perversiuni, exploatarea şi înşelarea altor persoane, brutalitate, violenţă, aroganţă, comportament asocial etc. Creativitatea fără moralitate este una din cele mai grave pericole pentru Omenirea actuală. De exemplu, oamenii creatori au dezvoltat mijloace tehnice capabile să distrugă întreaga viaţă de pe planetă sau însăşi Terra, dar nu posedă suficiente inhibiţii morale să nu apeleze la astfel de mijloace. Un alt exemplu ne este oferit de „imperiul răului”, SUA. In aceasta ţară, creativitatea s-a dezvoltat paralel cu o imoralitate agresivă, materializată în homosexualitate, pornografie, necinste politică, artă decadentă, cultul averii şi al mijoacelor necinstite de a o obţine, jefuirea unor naţiuni mai slabe, sub diferite pretexte (Irak, Afganistan etc). Datorită faptului că SUA a atras ca un magnet atenţia multor popoare, prin creativitatea şi prosperitatea ei, imoralitatea americană s-a insinuat aproape pe întreaga planetă. Asta şi explică criza existenţială de care suferă Omenirea actuală.             B. Moralitate fără creativitate pare un non-sens, însă întâlnim şi astfel de cazuri, mai ales în secte mistice şi culte tribale. De exemplu, comunitatea hamish din SUA practică principii morale foarte severe, însă refuză cunoaşterea ştiinţifică şi creativitatea modernă. Acelaşi lucru îl întâlnim şi la unii habotnici religioşi, care se comportă cât mai moral cu putinţă, însă visează să trăiască după modelul tribal din textele lor religioase. O latură imorală există însă şi în activitatea acestor severi moralişti: ei jignesc profund Divinitatea prin identificarea Dumnezeului Adevărat cu zeii sălbatici din miturile lor.             Presupun că majoritatea vreţi să deveniţi creatori morali şi să hnpuneţi cultul creatorilor morali în întreaga societate. Desigur, impunerea cultului creatorilor morali presupune implicit impunerea credinţei în Adevăratul Dumnezeu, cel situat deasupra tuturor religiilor, atoatecunoscător şi conducător invizibil al Civilizaţiei Umane. Cam ce paşi trebuie să facem pentru a impune cultul creatorilor morali în comunităţile de trai (familie, grup de amici, rude şi relaţii mai îndepărtate, vecini, cunoscuţi)?             A. Totul porneşte de la cunoaşterea sau necunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. In acest domeniu, confuzia este foarte marc, deoarece pământenii practică aproximativ 200 de religii, dintre care patru fundamentale: mozaismul (religie pur tribală), creştinismul şi islamismul, religii derivate din mozaism şi hinduismul, un melanj între credinţele arienilor vedici şi învăţăturile lui Budha. Aceste patru religii sunt îmbrăţişate, cel puţin formal, de circa cinci miliarde de pământeni (aproape 80% din populaţia globului). Fiecare religie în parte susţine, prin slujitori anume pregătiţi, că deţine taina legăturii cu Divinitatea protectoare. În realitate, nici o religie nu poate ajunge la Dumnezeu, deoarece invocă zeii sălbatici, inventaţi de primitivii din urmă cu 2-3000 de ani; fiecare religie însă foloseşte cuvântul Dumnezeu, pentru inducerea în eroare a naivilor.             Cum scăpăm de această confuzie? Trebuie să scăpăm de ea, să nu greşim cu nimic faţă de Dumnezeu. În viaţă, putem minţi din când în când, din diverse considerente, chiar pozitive, cum ar fi minciunile convenţionale şi sugestionarea pozitivă a unor persoane suferinde ori aflate la necaz. Nu avem însă dreptul să minţim în relaţia dintre oameni şi Divinitate, aşa cum fac toţi slujitorii cultelor religioase mai mari sau mai mici.             Aţi înţeles cum se recunoaşte Adcvărtul Dumnezeu? Prin eliminarea tuturor zeilor şi ritualilor mistico-rcligioase din viaţa noastră. În locul rugilor şi ritualurilor religioase, e suficient să rostim zilnic o formulă de autosugestionare de tipul Dumnezeul creatorilor morali mă inspiră, mă ajută şi mă ocroteşte, fapt pentru care sunt perfect sănătos şi reuşesc în lot ce întreprind. O astfel de formulă vă întăreşte psihic, vă dezvoltă calităţile de creatori morali şi vă asigură o intimă legătură cu Divinitatea, prin hipcrconşliinţele proprii.             Desigur, pentru a renunţa la orice ritual religios, vă trebuie mult curaj şi multă voinţă. După cum ştiţi, masele de mistici îndobitociţi religios exercită o teroare psihică asupra oricărei persoane care nu le acceptă dogmele, miturile şi ritualurile. Tendinţa persoanelor laşe este de a se conforma presiunilor turmei mistice, pentru a evita neplăceri. În acest caz, însă, astfel de persoane îşi trădează credinţa în Adevăratul Dumnezeu. Dilema e simplă: avem de ales între Dumnezeu şi zeii religioşi. Cine alege zeii religioşi este supus la sute de condiţionări psihice retrograde, prin dogme, mituri, ritualuri, rugi, superstiţii etc.,. Încât nu-ţi mai poate dezvolta calităţile de creator moral şi om de succes. Eu vă sfătuiesc să renunţaţi la sutele de zei şi sfmţi ai religiilor, în favoarea credinţei în Dumnezeul creatorilor morali. Dacă îmi urmaţi sfatul, nu veţi regreta. Veţi avea conştiinţa împăcată, vă veţi putea concentra asupra creaţiei şi veţi obţine mari succese în viaţă.             B. Puterea exemplului personal contribuie serios la impunerea cultului creatorilor morali. Din acest punct de vedere, avep un avantaj asupra religioşilor care nu au model personal. Să faci ce zice popa, nu ce face popa! este un principiu sintetizat de creştini, pe baza observaţiilor comportamentelor imorale ale preoţilor. Aceste comportamente preoţeşti imorale (lăcomie, curvăsărie, încălcarea propriilor dogme etc.) crea/ă confuzii în minţile misticilor religioşi, fapt pentru care credinţa lor c şovăielnică sau lipseşte cu desăvârşire (se mulţumesc cu ritualuri tradiţionale şi sărbători relaxante).             Noi, creatorii morali, nu avem nici un fel de intermediar între sufletele noastre şi Divinitate. Nu avem nevoie de preot, rabin, şaman, pastor etc, pentru a ne trimite visele curate către Dumnezeu. Desigur, ca oameni culţi, cunoaştem că Dumnezeu nu poate fi bombardat cu tot soiul de mărunţişuri, aşa cum se întâmplă la religioşi (să plouă, să nu mai plouă, să se vindece cutare, să scape cutare din puşcărie, să câştigi bani etc). Noi trimitem rar vise către Divinitate şi numai în probleme extrem de grave. Noi nu avem pretinşi slujitori ai Domnului care să ne intermedieze legături cu Divinitatea şi să ne ofere modele de conduită. Ca atare, noi înşine trebuie să ne cizelăm personalităţile încât să devenim modele de creatori morali demne de copiat şi de alte persoane de bună credinţă. Am scris 15 cărţi de arta succesului pe această temă – modelarea personalităţilor încât să devină apte de succese în orice condiţii. Nu aveţi decât să studiaţi acele cărţi. În special Către culmile succeselor (Formula fericirii), să deveniţi un model de creator moral. De îndată ce deveniţi model de creator moral, veţi răspândi modelul în comunitatea de trai, de studii sau de muncă. Nu va trebui să spuneţi Faceţi ca mine! Aţi observat şi dumneavoastră că majoritatea oamenilor copiază în mod involuntar modelele de personalitate mai puternice. Vi se vor copia impulsurile creatoare şi comportamentele morale.             A fi înţeles că al doilea pas pentru impunerea cultului creatorilor constă în transformarea dumneavoastră într-un model de creativitate şi comportare civilizată? ln acest scop, va trebui să vă cizelaţi personalitatea câţiva ani, însă rezultatele compensează din plin efortul. De regulă, creatorii morali reuşesc în toate domeniile vieţii: sentimental (afectiv), cultu-ral-ştiinţific, profesional, economic, social, politic etc. Calea către mari succese trece prin calitatea de creator moral, nu prim modelul de speculant şmecher, cum mai vedeţi prin societatea zăpăcită în care trăim. După ce modelul de creator moral al dumneavoastră va deveni suficient de puternic, oamenii din jur îl vor copia involuntar, până în cele mai mici detalii (vorbe, gesturi, păreri etc), mărind numărul creatorilor morali. Astfel, nu vă veţi mai simţi singur sau crinul alb printre buruieni. Veţi avea o comunitate de creatori morali cu care să discutaţi, sa creaţi, sa vă ajutaţi reciproc, să vă relaxaţi în mod civilizat.             C. Cultul creatorilor morali presupune cunoaşterea perfectă a propriei valori şi recunoaşterea ierarhiei adevăratelor valori umane. Ştiţi despre ce este vorba. Nu ne naştem egal înzestraţi psihic şi fizic, nu învăţăm în mod egal, nu muncim perfect egal, nu suntem ajutaţi de noroc în mod egal şi nu suntem loviţi de ghinioane în acelaşi mod. Din această cauză, comunitatea de creatori morali se organizează într-o piramidă a valorilor umane, în vârful căreia sunt creatorii morali geniali şi excepţionali. Acest fapt nu trebuie să ne trezească gânduri negative (invidie, regret, nemulţumire etc). Fiecare creator moral este perfect mulţumit atunci când şi-a găsit exact poziţia pe care o merită în piramida valorilor umane. Dacă ocupă un loc inferior, conştiinţa îl obligă să lupte pentru a se ridica la adevărata lui valoare. Daca ajunge din întâmplare mai sus decât valoarea sa, conştiinţa îl mustră şi-1 îndeamnă să-şi vadă lungul nasului. Desigur, în societatea actuală, prost întocmită, aşa ceva nu se întâmplă; toţi se zbat să se caţere cât mai sus, indiferent dacă merită sau nu.             Cultul falselor valori este specific societăţii de consum în care trăim. Cele mai diverse grupări ne propun cele mai ciudate modele de comportare şi valoare. Ignoranţii mistici ne oferă modelul tribal, de sălbatic păstor ori agricultor, trăind după reguli sclavagiste şi închinându-se la tot soiul de zei şi sfinţi sălbatici, inventaţi sau creaţi din muritori, fără nici un merit real. Grupările imorale ne oferă modele de perverşi sau libertini sexuali, de persoane care reuşesc în viaţă pe căi necinstite, de indivizi uşuratici, robiţi de alcool, droguri, muzică decadentă, curente la modă etc. Zilnic, vedem modele de politicieni ignoranţi, leneşi, necinstiţi, indiferenţi faţă de cetăţeni, corupţi etc. Situaţia de la noi din ţară este aproape identică cu situaţia din majoritatea naţiunilor Lumii. Cultul zeilor sălbatici, al averii şi al falselor valori este specific Societăţii Umane în care trăim. Din această cauză, Umanitatea trăieşte într-un stres şi o criză greu de suportat de oamenii creatori şi morali. Situaţia se va schimba în timp, către pozitiv, cu contribuţia creatorilor morali ajutaţi de Divinitate sau printr-o intervenţie extraterestră.             Recunoaşterea ierarhiei adevăratelor valori umane ne obligă la câteva acţiuni de promovare a creatorilor morali, cum ar fi:             Ajutarea creatorilor morali mai merituoşi să promoveze în locurile pe care le merită. In particular, ajutarea copiilor superdotaţi dar defavorizaţi economic să se ridice din sărăcie şi să ajungă creatori morali.             Popularizarea insistentă a creatorilor morali geniali şi de excepţie, în rândul întregii populaţii, cu scop de a-i face cunoscuţi şi de a-i impune ca modele demne de urmat.               Combaterea frânelor puse în calea creatorilor morali de către forţele retrograde. De exemplu, combaterea calomniilor despre unii creatori morali, ajutarea creatorilor morali să depăşească loviturile date de către forţele retrograde etc.             D. Impunerea cultului creatorilor morali presupune, la un moment dat din evoluţie, unirea cât mai multor creatori morali în asociaţii cu acest profil şi efectuarea unor activităţi în grup: cercetare, studii, proiectare, muncă patriotică, activităţi cultural-educative etc. Deci, vă îndemn să formaţi o Frăţie a creatorilor morali, cu site pe Internet, cu reguli clare de activitate şi comportare. Ea vă va ajuta foarte mult să vă perfecţionaţi personalităţile şi să reuşiţi din plin în viaţă.             E. Popularizarea creatorilor morali prin mass media şi Internet este încă o componentă a impunerii cultului creatorilor morali. Vă sfătuiesc să folosiţi orice mijloc aflat la îndemână pentru a populariza creatorii morali români în rândul populaţiei noastre şi a străinilor, cam cum procedez şi eu în cărţile din seria Octogonul, capitolul Ai noştri sunt cei mai buni. In prezent, mass media ne oferă „vedete” uşurele rău de tot: politicieni de doi bani, gagicuţe inculte dar cât mai dezbrăcate, astrologi, mistici, palavragii, manelişti şi alte scursuri sociale. Foarte rar, vedeţi şi câte un creator serios pe ecranele televizoarelor ori prin ziare. Cei care lucraţi în mass media puteţi schimba situaţia în bine, puteţi promova cu insisteţă modele de creatori geniali sau de excepţie.             E. Combaterea activă, curajoasă şi permanentă a cultului zeilor, averii şi falselor valori umane contribuie din plin la impunerea cultului creatorilor morali. Dacă vreţi să ajungeţi un creator moral, trebuie să luaţi atitudine fermă cel puţin în următoarele probleme:               Combaterea cultelor religioase, astrologiei, superstiţiilor, vrăjitor şi altor forme de magie, în numele Adevăratului Dumnezeu. În acest scop, trebuie să vă înarmaţi cu cunoştinţe ştiinţifice foarte sigure şi să cunoaşteţi bine slăbiciunile adversarilor. Eu v-am prezentat o parte din informaţiile de care aveţi nevoie în această luptă, în volumele de arta succesului, în cărţi din seria Octogonul şi prin emisiuni televizate. Cei care m-aţi văzut la televizor polemizând cu paraziţii şi alienaţii mistici aţi înţeles că nu putem face compromisuri în aceste probleme. Cine crede în Dumnezeu nu crede în religii, vrăji, magie, astrologie şi superstiţii. Credinţa deplină în Dumnezeul creatorilor morali vă va furniza curaj şi energie pentru a înfrunta cei mai abili sau mai violenţi mistici.             Aşa cum vom vedea în capitolul următor, în prezent, naţiunea română este supusă unei agresiuni mistice fără precedent, agresiune susţinută şi de trădarea liderilor politici, şi de trădarea majorităţii intelectualilor, şi de slaba pregătire cultural-ştiinţifică a populaţiei. Dumneavoastră, cele mai luminate minţi de creatori morali, trebuie să combateţi activ această agresiune, începând din familie, grupul de studii sau de muncă, vecini, relaţii, persoane întâlnite întâmplător. Nu puteţi avea o atitudine pasiva în faţa acestei agresiuni antidivinc. Trebuie să vă apăraţi credinţa în Adevăratul Dumnezeu faţă de orice persoană şi orice situaţie. In următorul capitol, vom discuta pe larg măsurile concrete pe care trebuie să le luaţi.               Combaterea cultului averii nu înseamnă susţinerea cultului sărăciei, cult susţinut de unii sectanţi mistici. Suntem conştienţi că averea e necesară şi că are un rol pozitiv în viaţa noastră, atât timp cât a fost dobândită pe căi licite şi este dominată de voinţa noastră (este un mijloc, nu un scop în sine). După cum aţi observat, cultul averii, promovat cu abilitate de oculţi şi acceptat inconştient de mulţi oameni, presupune închinarea necondiţionată în faţa celor bogaţi, ca şi cum ar fi zei, admiraţia fără discernământ a averii şi a posesorilor acesteia, trecerea cu vederea a abaterilor morale şi a infracţiunilor săvârşite de cei bogaţi, transformarea bogaţilor în vedete de cult, chiar dacă sunt nişte idioţi, ignoranţi, imorali sau infractori.             Dumneavoastră, creatorii morali, trebuie să judecaţi oamenii după nivelul de cultură ştiinţifică, creativitate şi moralitate. Un creator moral poate fi bogat sau cu o stare economică medie, însă rareori sărac. De ce nu poate fi sărac? Deoarece creatorii morali sunt instruiţi să câştige bine din creaţiile lor şi să se îmbogăţească. Cărţile de arta succesului scrise de mine sunt ghiduri de îmbogăţire, fapt pentru care vă recomand să le studiaţi şi să aplicaţi regulile din ele. Un creator moral poate fi sărac numai temporar şi pentru o scurtă perioadă de timp, datorită unor cazuri fortuite cum ar fi pierderea bogăţiei prin calamităţi naturale, prin incendii, prin falimentarea unor bănci ori a unor parteneri, prin jefuirea de către hoţi etc. În toate cazurile, creatorul moral ajuns sărac îşi reia activitatea creatoare de la zero şi se ridică din nou la un nivel de prosperitate acceptabil.             Societatea prost întocmită în care trăim (societatea de consum, capitalismul) are tendinţa de a ţine creatori morali excepţionali şi geniali în sărăcie, prin refuzul aplicării invenţiilor acestora. Noi, creatorii morali care am reuşit să scăpăm de jugul sărăciei, trebuie să sărim în ajutorul creatorilor morali ajunşi în impas, să le popularizăm şi să le promovăm invenţiile, să-i încurajăm măcar cu vorbe şi sfaturi bune. O marc parte din inventatorii români medaliaţi cu aur la diverse saloane de inventica se află în această situaţie grea, în România de tranziţie. Noi, creatorii morali, trebuie să sărim imediat în ajutorul lor. După ce^şi vor fructifica invenţiile, inventatorii vor deveni bogaţi şi ni se vor alătura. Combaterea cultului falselor valori umane este o importantă direcţie de luptă a creatorilor morali. Ea se bazează pe credinţa că adevărata elită a unei naţiuni este formată din creatorii morali. Falsa elită, produsă prin propagandă, modă, adunarea în găşti de falşi elitişti şi înşelarea populaţiei este în vogă în România. Din cine este formată ea? Din pseudo-intelectuali jalnici, lipsiţi de talente reale şi de o cultură solidă, fără o creaţie serioasă la activ şi deseori minaţi de misticism. Această categorie de „vedete” s-a adunat în găşti, în atmosfera confuză de după evenimentele din decembrie 1989, a păcălit populaţia cu minciuni şi dezinformări, a acaparat o parte a mass mediei şi-şi face reclamă pentru toate „operele” lor jalnice. A doua categorie de persoane din grupul falselor valori c formată din dame de moralitate mai mult decât îndoielnică, prezentate ca „vipiste”, artiste sau pur şi simplu starlete porno. N-au cultură, n-au talente, n-au activitate creatoare şi-şi afişează făţiş imoralitatea, prin mass media. Astea sunt modele de urmat de tânăra generaţie? Cultul fotbalistului şi al fotbalului este exagerat, în dauna celorlalte sporturi la fel de importante în viaţa naţiunii noastre. Şmecherii au lacul o industrie de făcut bani din fotbal şi umplu mass media cu informaţii care sa le susţină acest cult aducător de bani. Nu e ziar în care să nu întâlneşti câteva pagini cu inepţiile lor, nu e jurnal de ştiri televizate în care să nu-ţi bage pe gât câteva zeci de minute de pălăvrăgeli în jurul unei activităţi necreatoare, dar aducătoare de bani grei (fotbalul). Deşi politicienii sunt simpli slujbaşi ai naţiunii române, jurnalişti semidocţi i-au transformat în vedete de mass media. Toată ziua, bună ziua, îi întâlneşti în ziare şi televiziuni, cu cele mai mari inepţii şi cu cele mai „bengoasc fiţe”. In loc să-şi vadă de treburile pentru care sunt plătiţi, pălăvrăgesc vrute şi nevrutc, chiar şi despre treburi de care nu au habar. Cultul maneliştilor şi altor gurişti urlători de pscu-do-muzică e de-a dreptul agresiv şi dezgustător. Cultul „vedetei” de televiziune proastă, incultă şi vulgară târăşte telespectatorii în mocirla bârfei şi a nimicurilor fără sens. Cultul bogătaşilor imbecili sau infractori notorii întregeşte această galerie de monştri ai falselor valori din România. Nici în alte ţări situaţia nu este mult mai bună.             Cum puteţi combate cultul falselor valori umane? In primul rând. prin refuzul acceptării şi „consumării” lor. In al doilea rând, prin dezvăluirea crudă, fără jenă, a goliciunii acestora, faţă de orice persoană păcălită de manipulare. Satirizarea şi ironizarea falselor valori umane din societatea noastră, cam în stilul practicat de echipa MONDENII, este o armă de anihilare a acestor paraziţi cu ifose. In fine, dacă situaţia vă pune faţă în faţă cu vreo falsă valoare din ţara noastră, nu ezitaţi să-i spuneţi exact cine este şi ce merită!               

Cel mai mare Orb e cel care nu vrea să vadă iar cel mai mare surd, cel care nu vrea sa audă.   Proverb românesc   ATENŢIONARE.   Această carte nu este o lucrare ştiinţifică. Am încercat să îmbin stilul beletristic cu informaţia ştiinţifică pentnra oferi cititorilor un ghid al reuşitei în viaţă.   Sper că am reuşit câte ceva. Dacă vreţi să deveniţi mai puternici, mai înţelepţi, mai sănătoşi, mai siguri de dumneavoastră, citiţi pe îndelete această carte. Nu vă grăbiţi să treceţi uşor peste prpblcme^Folosiţi un creion colorat pentru a sublinia pasajele cam vă, interesează, care vă sunt necesare în lupta vieţii. Recitiţi ceea ce vă atrage în mod deosebit, puneţi-vă întrebări şi căutaţi răspunsuri; fiecare poate găsi răspunsul, dacă îl caută meticulos, răbdător, zile în şir.   Citind şi recitind cartea, aplicând unele procedee de autosugestie prezentate în ea, veţi descoperi că aţi declanşat în dumneavoastră forţe neobişnuite, categorisite convenţional ca paranormale. Nu vă speriaţi! Sunt forţe absolut normale, uitate în subconştientul nostru. Nu există domeniu de activitate în care aceste forţe să nu asigure succesul. Lc-am testat pe mine însumi, ani în şir. Trebuie să le folosiţi şi dumneavoastră! Fără ele nu veţi reuşi să vă înălţaţi către culmile gloriei-şi să atingeţi adevărata fericire., Persoanele obişnuite cu lecturi mai uşoare, cu stilul meu cam libertin, vor fi tentate să abandoneze această carte ori s-o citească superficial. Le rog din tot sufletul să fie răbdătoare, să citească aient câteva pagini pe zi, atât cât le permite propria fire. De asemenea, să întrerupă lectura atunci când nu le mai face plăcere şi s-o reia numai când sunt din nou pregătiţi pentru a recepta şi înţelege.   Această carte vă scoate din multe nevoi, vă poate feri de mari primejdii, de mari necazuri. încercaţi să o pătrundeţi, să o însuşiţi cât mai bine şi veţi realiza că este un fel de ghid al reuşitei în viaţă. Trebuie să reuşiţi în viaţă! Nu se poate altfel! Viaţa fără succese, fără satisfacţii, fără fericire nu merită trăită. Faceţi un mic efort pentru a vă face viaţa demnă de a fi trăită! Vă rog să-1 faceţi, oricât v-ar fi de greu!   Pavel Coruţ         DRUMUL CĂTRE PISCURI.   Vreţi să ajungeţi liber, bogat, faimos şi fericit? Vreţi să aveţi întotdeauna succes în tot ce faceţi, începând cu viaţa sentimentală şi terminând cu afacerile? Vreţi să scăpaţi din robia bolilor, îmbătrânirii premature, viciilor şi slăbiciunilor de tot felul? Vă iubiţi copiii şi vreţi să-i vedeţi sănătoţi, liberi şi fericiţi? Vreţi să vă smulgeţi din viaţa anostă, lipsită de satisfacţii, pe care 6 trăiţi în prezent pentru a urca pe culmile succesului? Vreţi să reuşiţi pe deplin în această viaţă şi, de ce nu, pi cele pe care Ic mai a veţi de trăit? Citiţi cu atenţie această carte! Nu veţi regreta. Fiecare om, inclusiv autorul ci, arc câte ceva, de învăţat din ea.   Cam aşa începea cartea CHEILE SUCCESULUI, lansată în urmă cu aproape un an şi jumătate. Contrar aşteptărilor melc, cititorii nu. s-au înghesuit să devină liberi, faimoşi, bogaţi, fericiţi. Cartea s-a vândut greu, cu pagubă pentru editură. Şi asta în ciuda faptului că era cea mai bună carte pe care am scris-o vreodată. Nedumerit, am trecut la analiza acestei situaţii ciudate. Normal, am apelat la amicul nostru, Bălaiul.   — la zi, nene, de ce nu vrea ţugulanul să înveţe arta succesului?   l-am abordat eu.   Lipoveanul a rânjit satisfăcut. Avea ocazia să ia în tărbacă un tip din altă şcoală de viaţă:   Ce-i, ţâcă? Ţugulanul nu vrea să citească marafetul ăla cu chei, ai? E normal, bre. După titlu, bănuieşte că e vorba de ce v aşii ca propagandă în favoarea convenţiei cu şperaclu şi ţăcălie.   Cartea-i neutră, nene, I-am asigurat eu.   Şi? Ţugulanul a înghiţit cu voioşie atâtea gulgute otrăvite, încât i s-a aplecat. Nu mai papă nimic. Nici bune, nici rele. E sătul de tot.   Nici nu apucă să deschidă bine televizorul, că se şi propteşte unul pe ecran, arătându-i tot felul de mărfuliţe pe care trebuie musai să le cumpere. Pricepi? Toţi încearcă să-i umfle mangoţii din buzunarul anemiat peste măsuri Niciunul nu spune: Vino, dragă ţugulane, coleşica, la prăvălia noastră, să-ţi dăm ceva pe gratis. Sau, să-ţi cumpărăm ce ai tu mai de soi: idei, talent, devotament. Pricepi? Ţugulanul e împins zdravăn către poziţia de cumpărător-consumator.   Şi nu-i bine?   Ba da. Dar amărâtul n-are mălaiul necesar pentru a ocupa cu brio postul. Asta trebuie să-1 înveţi tu: să facă mai întâi gologani, să aibă de unde cheltui.   Păi, eu cred c-am făcut*o deja.   Ce Crezi tu nu are importanţă. Ce crede ţugulanul cititor e hotărâtor. Ai scăpat din atenţie ceva extrem de important: în această ţară oamenii sunt învăţaţi insistent, de secole^ să nu aibă succes în viaţă. Pricepi! „4rfa ratării este practicată cu frenezie, cu patimă.   Suntem în ţara dominată de legea Să moară şi capra vecinului.   Am zâmbit. Era timpul să-i dau şi eu o mică lecţie:   — Stadiu depăşit, Bălaiule. Acum se aplică tegea Să moară vecinul, să-i iau capra. E un pas înainte, nu?   — Este. Cum zicea bărbosul ălaacumularea primitivă acapitalului. Pe bune, faza e cam sângeroasă. Tocmai de aceea cartea ta nu e neutră.   Adică?   Dacă-1 înveţi pe orii să aibă succes în viaţă, înseamnă că optezi pentru capitalism şi republică. în comunism şi monarhie nu se poate atinge succes deplin. Plăcintele sunt împărţite din start la q ceată de băftoşi ori lingăi. Omul drept şi deştept nu poate ieşi din ţarcul social stabilit de legile monarhiei şi comunismului. Or, tu vrei să scoţi ţugulanii din ţarcuri, să-i îndemni către culmi. Cât mai sus posibil.