Octavian Paler carti de citit autori romani

Sfinxul N-are rost să ne imaginăm sfinxul grec atârnând mort pe stâncile de la porţile Thebei, unde s-a prăvălit după ce Oedip i-a răspuns la întrebare. Mai degrabă ar trebui să observăm că el contestă indiferenţa sfinxului de la piramide. Probabil, în acest caz, o opţiune e necesară. Abia atunci vom şti dacă melancolia anticilor a fost mai profundă decât cea a modernilor.   Spun sfinxul, dar pot foarte bine să-mi aduc aminte o noapte de iarnă când, pe un drum izolat, la poalele munţilor, dincolo de un râu pe care tocmai îl trecusem, am zărit deodată, la vreo treizeci de paşi în faţa mea, doi ochi sticlind sulfuroşi şi răi. Era un lup. Nici nu ştiu când am trecut râul înapoi. Am auzit apoi alţii urlând undeva prin pădurile viscolite. Şi stând acolo, surescitat la maximum, mi-am dat seama că voi îngheţa. Atunci am început să strig şi, aprinzând toate hârtiile pe care le aveam prin buzunare, am pornit, silindu-mă să nu ezit, spre locul unde se afla lupul. O uşurare imensă m-a invadat în clipa când am văzut că se dă la o parte din drum şi puteam astfel să trec mai departe. Spaima mi-a lăsat numai o senzaţie de greaţă care m-a urmărit şi în somn. Împrejurarea aceea, în care nu-mi recunosc alt curaj decât de a fi căutat o ieşire din frică, m-a învăţat cel puţin atâta cât şi legenda lui Oedip în materie de orgoliu. Ochii lupului m-au obsedat în toţi anii de atunci. Şi aş fi vrut să am totdeauna puterea să fiu ca în acea noapte. Dacă n-am făcut-o, iată măcar că nu mi-e teamă s-o mărturisesc. Mă grăbesc, însă. Suntem încă în pauza dintre întrebarea sfinxului şi răspunsul lui Oedip. Un asemenea moment se află, bineînţeles, la o răspântie de drumuri. Oedip va decide singur pe care dintre ele va porni.   Ar trebui să notez ceea ce văd… o mare pustie, arbuşti înroşiţi de vânt pe coastă, petice de zăpadă care, când am sosit, erau mai mari, o lumină păgână ca în ultimele pânze ale lui Van Gogh, amintind mai degrabă de Dionysos decât de Apolo… Dar nu. Altceva are însemnătate acum. Şi e firesc să mă întreb: ce mă interesează pe mine zeii antici în acest sfârşit de iarnă de la care nu cer şi nu aştept decât bucuria de a mă uita liniştit la soarele de-afară şi gândul că diseară mă voi culca la fel de calm apropiindu-mă de moarte cu încă o noapte? Poate că sub măştile lor desacralizate gândesc mai limpede şi voi avea curajul de a nu-mi alunga gândurile ce nu-mi convin. Căci a gândi e, fără îndoială, o chestiune de demnitate şi de curaj, dar e şi singurul mijloc de a ne revolta împotriva morţii. În fond, nu mă interesează atât zeii grecilor, cât ce voi găsi sub măştile lor. Vreau să-mi pun singur întrebarea sfinxului şi să încerc un răspuns. Şi nu-mi dau seama de ce socoteşte Hegel că trebuie să ne producă încântare această legendă. Mândria de a nu trişa mi se pare un sentiment mai adevărat. Nimeni nu poate eluda obligaţia de a se întâlni, într-un fel sau altul, cu sfinxul şi de a-l privi drept în ochi, fără pedeapsa unui suflet steril. Dacă aş da la o parte acest gând, ar însemna să uit că nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă. Deşi înţeleg că în realitate răspunsul e mult mai greu şi mai complex decât cel al lui Oedip. Ce faci cu şansa de a nu trăi zadarnic? Iată ce întreabă, de fapt, sfinxul. Laşitatea şi frigul încep de la răspuns. Restul nu e decât consecinţa logică. Bossuet pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine şi a devenit nefericit găsindu-se. Prefer să-l cred pe Socrate. De altfel, filosoful desculţ din Atena era el însuşi un sfinx uman care se plimba prin agora şi punea întrebări. Procesul şi condamnarea lui la moarte sunt o dovadă de laşitate din partea Atenei care, nemaiîndurând aceste întrebări şi neavând îndrăzneala să răspundă până la capăt, a pus la cale o crimă. Dar niciodată crimele n-au putut ţine locul unor răspunsuri din păcate, un asemenea adevăr a trebuit să fie de prea multe ori redescoperit. Ne rămâne să repetăm o frază din Aristotel, „Câte s-au întâmplat e evident că-s cu putinţă, altminteri nu s-ar fi întâmplat”, şi să ne reamintim că Socrate propunea îndrăzneala de a ieşi în faţa sfinxului şi fidelitatea faţă de răspunsul dat.   Venind la mare acum şi într-un asemenea loc izolat, chiar dacă motivele de sănătate care m-au determinat s-o fac nu-mi lăsau alegere, mi-am asumat riscul singurătăţii. Zilele şi nopţile trec aici însoţite de acelaşi vuiet monoton de apă anxioasă. Valurile se rostogolesc continuu din larg şi se sparg de stâncile care dau golfului un aer de cetate medievală. Arborii desfrunziţi prin care zăresc ţărmul nu reuşesc deocamdată să atenueze această impresie de peisaj alcătuit din apă şi piatră. Însă nu e tocmai ceea ce m-ar putea ajuta să-mi văd limpede gândurile? Nu tot ce atingem devine estetică. Dar tot ce atingem ar trebui să devină morală. Singurătatea vrea să se decidă între indiferenţă şi întrebări. Şi, dealtminteri, nu detaliile şederii mele aici vreau să le  consemnez, ci exigenţele acestei dileme. Sfinxul grec a fost adesea confundat cu leii ciudaţi care păzesc piramidele sau decorează intrările în templele egiptene şi care nu se tem de deşert, dimpotrivă, îi surâd. În spatele lui Oedip, sfinxul culcat pe nisip lângă mormintele faraonilor zâmbeşte cu gura slută şi divină. Destinul oricărui pustiu e să se salveze printr-o piramidă sau să fie bântuit de frică, pare să sugereze el; pentru că unicul în stare să biruie deşertul este surâsul; adică soluţia zeilor; în timp ce Oedip se pregăteşte tocmai să spună mândru: Omul. Buzele de calcar surâd ele însele iluziei acestui animal abstract, indiferent şi inexplicabil; mască mortuară a timpului dispărut şi totodată fantoma lui tatuată de nisipuri. N-ar trebui totuşi să mă mir. Din deşert nu putea ieşi un sfinx care să pună întrebări, ci numai unul cu fălcile încleştate într-un surâs metafizic. Probabil de aceea nici nu poate fi imitat. Sfincşii copiaţi în Europa sunt nişte lei decorativi, fără mister, placizi şi sterpi, degeneraţi parcă prin grădini zoologice. Cel desenat pe vasele antice greceşti pentru ars mirodenii pare şi el un monstru epigonic, o corcitură arbitrară. Are figura unei femei, ca mama sa Echidna, aripi ca Harpele, trup de leu ca Himera şi coadă de şarpe ca Typhon, rudele sale mitologice. Rosteşte vorbe obscure care nu pot fi înţelese decât de zei, după părerea lui Hesiod. Dar din clipa când începe să pună întrebări, părăsindu-şi sensul vechi de paznic funerar, e clar că nu mai avem de-a face cu un uzurpator al leului divin de la piramide. De altfel, sfinxul grec nu întreabă nimic despre zei. El cere un răspuns simplu, care ucide sau dă viaţă. Stând la porţile Thebei, ieşea înaintea trecătorilor devorându-i pe cei ce nu ştiau să-i răspundă. La rândul său, însă, monstrul era sortit să moară la primul răspuns adevărat. El se va sinucide învins de soluţia enigmei. Este, de fapt, întrebarea însăşi, care moare numai prin răspuns. Socot că totul e bine, va murmura Oedip amintindu-şi toate acestea. În schimb, pentru sfinxul nepăsător de la piramide nu există „bine” şi „rău”. Nu există nici adevăr şi minciună. Există numai nisipul şi surâsul care îl ignoră. Timpul care zboară iremediabil şi ideea pe care o va nota Eugenio d’Ors în legătură cu tablourile lui Rafael: Atenţie. Ne aflăm pe o culme omenească. La aceste înălţimi nu mai e îngăduit să judeci! Or, dacă încetezi să judeci, singura soluţie e surâsul. Iată termenii între care va trebui să aleg. Surâsul şi întrebarea. Rafael şi manieriştii. Pietà de la San Pietro şi Pietà Rondanini, în Tahiti, Gaugain ar fi putut să aşeze la intrarea colibei sale un sfinx surâzând. Nu există o statuie mai nimerită pentru ţărmul unui paradis himeric; şi nici îndemn mai potrivit decât povaţa uneia dintre cele două icoane despre care ni se spune că pictorul le-a pus să-i străjuiască refugiul: „Fiţi misterioase şi veţi cunoaşte fericirea”… Să protestez? Ştiu prea bine că faţa care surâde nisipurilor la Ghizeh a câştigat în vrajă după ce-a fost mutilată cu tunul. Şi dacă revin la Oedip, înseamnă că, de fapt, am şi ales.   Deosebirea dintre cei doi sfincşi depăşeşte în realitate faptul că unul interoga călătorii, iar altul îi nelinişteşte prin tăcere. Mi se pare că aflăm aici un semn specific al celor două culturi. Cea egipteană are misterul sfincşilor săi impenetrabili surâzând ideii de timp, în vreme ce cultura greacă se regăseşte în orgoliul lui Oedip de a fi înfrânt sfinxul. Replica animalului himeric din deşert e o fiară care se teme la Theba de logică. Ceea ce mă interesează însă acum e un răspuns. Stau cu faţa la mare urmărind rostogolirea capricioasă a valurilor şi mă gândesc că Oedip nu acceptă să despartă adevărul de fericire. De ce ne-ar emoţiona un sfinx care nu e carnal şi muritor, care stă în lumină fără ca ea să-l bucure şi să-l doară? Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic, ştiind că într-o zi va pierde totul. Şi, oricum, nu înţeleg de ce i-am ironiza pe greci pentru că spuma amară a mării năştea Afrodite, cât timp zeiţa dragostei e, probabil, cea mai în măsură să ne apropie de lucrurile din jur. Măreţia sfinxului de la piramide ne devine străină tocmai prin ceea ce părea sa constituie victoria sa: indiferenţa. Gura aceea încremenită într-un rictus metafizic nu vrea nici măcar să sfâşie. Iar ochii goi fixează permanent un punct din afara noastră, oricum ne-am aşeza. Grecii au înţeles că un sfinx care pune întrebări e mult mai plin de speranţă. Căci nu ne e dat să trecem nepăsători prin nisipul din propriile clepsidre. Şi, poate, acesta e lucrul cel mai important. Surâsul acela absurd, fardat de nisip ne va aminti cel mult că fiecare pas e ireversibil; în urma noastră nu sunt alte urme decât cele pe care le-am lăsat trecând. Cu faţa lui imobilă, sfinxul tolănit cu spatele la deşert întoarce spatele şi piramidei; el nu promite nimănui nimic, în vreme ce sfinxul grec ne lasă întreagă speranţa că, după ce vom dispare noi, ne va supravieţui răspunsul nostru. E singura şansă. Depinde cum ne vom folosi de ea. Şi apoi, numai în faţa acestui sfinx grec Oedip putea fi sigur că unicul răspuns corect este Omul. Chipul lui se încordează să audă bine întrebarea, dar presimţim că răspunsul îl ştie dinainte. Abia gândul că animalul acesta hibrid nu şi-a rostit niciodată cu tristeţe o întrebare mă face să ezit. Cel mai celebru dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei, Solon a ales să se sape pe frontonul templului lui Apolo o deviză care îl caracteriza perfect, meden agan, „fără excese”. Trebuie să fii însă înţelept ca Solon ca s-o poţi urma şi nu cred că voi reuşi vreodată să-mi impun o transparenţă de care sunt străin.   Iată-l pe Oedip faţă în faţă cu sfinxul într-un tablou de Ingres. Căţărat pe stânci, sfinxul abia se detaşează dintre ele; în schimb, eroul lui Sofocle domină întreaga scenă. Între cei care îşi trec viaţa meditând asupra ei şi cei care şi-o trăiesc efectiv, Oedip e, deocamdată, de partea celor din urmă. E calm, sigur de sine, convins că sfinxul poate fi răpus prin încrederea cu care va pronunţa cuvintele. Dar încă nu ştie că aproape fiecare răspuns se transformă în crisalidă şi din ea se va naşte o nouă întrebare. Când îşi va reaminti mai târziu această întâlnire, va pricepe că sfinxul e nemuritor; că el nu moare, ci reîncepe continuu; ca marea; sau nu moare o singură dată, ci de nesfârşite ori, de câte ori e dezlegată o nouă enigmă. Suntem, în fond, noi înşine, succesiv, Oedip sau sfinxul în toate întrebările grave pe care ni le punem şi în curajul de a răspunde la ele. Moartea sfinxului nu face oare stâncile să surâdă? Anatole France socotea că în afara înţelepciunii eline nu există decât eroare şi tulburare; e curios că această înţelepciune n-a sesizat că omorând sfinxul victoria lui Oedip poarta în ea sâmburele înfrângerii; vanitatea de a fi înlăturat toate întrebările posibile odată cu stârvul sfinxului prăbuşit în prăpastie îl duce pe tronul Thebei şi la incest. Rătăcind, se va gândi apoi la toate aceste lucruri. Sunt chiar momente când îmi închipui că ştiu cum ar vorbi…   (… Singura mea speranţă e să mă întreb mai departe. Chiar dacă unele întrebări nu-mi vor aduce nimic, niciun răspuns sigur, va trebui să le rostesc. Nu sfinxul! Eu însumi! Pentru că sfinxul nu era altceva decât propria mea umbră care mă întreba… S-au găsit destui care să spună că răspunsul meu era uşor de ghicit. Ce merge dimineaţa în patru picioare, la amiază în două şi seara în trei? Omul, am zis, gândindu-mă la copilăria, la bărbăţia şi la bătrâneţea noastră. Dar aici nu era vorba de dezlegat o ghicitoare. Eu am răspuns cu credinţa mea. Şi vreau din toată fiinţa să mai trec o dată pe la porţile cetăţii unde am fost rege şi unde am aflat adevărul. Vreau să aud încă o dată întrebarea şi să răspund, de o sută de ori, de o mie de ori, ca să-mi dovedesc mie însumi adevărul pe care l-am descoperit. Mă tem de clipa când aş putea să renunţ. Mă tem de acea parte din mine care ar fi gata să surâdă ca să nu mai sufăr şi să nu mai sper. Surâsul ce va învinge statuile se va naşte tocmai din lipsa de speranţă. Eu, poate cel mai îndreptăţit să vorbesc despre zei, vorbesc de aceea despre sfinx; deoarece răspântiile aduc singura rază de lumină din povestea mea. Dar există vreun loc unde voi fi, în sfârşit, împăcat cu toate, cu destinul, cu zeii, cu memoria mea şi cu mâinile mele? Unde strălucesc ţărmurile lui? Da, răspunsul pe care l-am pronunţat. Ceea ce nu-mi va dărui el, nu voi avea niciodată. De la zei nu aştept nimic. Repetând cuvântul acela spun şi acum totul. Ţărmul este chiar inima mea, cea care n-a tremurat în faţa sfinxului. Şi care vrea să cred că drumul meu va trece din nou pe la porţile Thebei; să aud, pe acelaşi munte Phikion unde am ajuns venind din Corint, cât de frumos sună ecoul răspunsului ce l-am dat atunci… Sfinxul a pierit ca Euridice la ieşirea din Infern. Când am terminat de vorbit, monstrul nu mai exista. Dar nu mai sunt atât de tânăr şi nici atât de trufaş, încât să-mi închipui că sfinxul chiar a murit…)   Pe o asemenea umilinţă aş vrea să-mi întemeiez şi eu orgoliul; să las sfinxul să mă întrebe orice, chiar dacă unele întrebări vin prea târziu şi chiar dacă uneori nu voi şti ce să răspund sau mă voi teme tocmai de răspuns. Deşi importanţă are nu atât întrebarea, cât răspunsul, întrebările sunt şi mult mai uşor de formulat. Câţi se vor fi întrebat, astfel, cu dezinvoltură „ce e fericirea” şi abia apoi s-au cutremurat, când n-au ştiut ce urmează… Auzind răsuflarea sfinxului ne spunem că trebuie să ne grăbim, să ne clădim opera înainte de a răspunde. Dar aici greşim mulţi, probabil. Opera ar trebui să fie chiar răspunsul. Nu graba de a intra în Theba pentru a primi onorurile morţii sfinxului.   Oedip Dacă admitem ce susţine Heraclit, că pentru om destinul este propriul său caracter, Oedip ni se înfăţişează ca un erou în stare să suporte adevărul şi să lupte pentru el şi atunci când aceasta înseamnă distrugerea sa. Destinul care împinge înainte ancheta din tragedia lui Sofocle este tocmai voinţa sa inflexibilă de a şti adevărul. Un ipocrit ar fi continuat să fie până la moarte regele Thebei şi soţ incestuos.   Chiar dacă aş face abstracţie de ţărm, ar fi greu să mă înşel asupra anotimpului în care mă aflu. Vântul urlă uneori ca o haită de lupi, acoperind zgomotul valurilor. Când se domoleşte, marea rămâne totuşi friguroasă şi ostilă. E îngălbenită de alge putrede şi nu cere ochi care s-o privească. Deasupra ei, ploaia din timpul nopţii a lăsat o pâclă fumegoasă care face dimineaţa să semene cu un chiparos posomorât şi sensibil. Dar peticele de zăpadă au dispărut pe fâşia îngustă de nisip unde îşi trag pescarii bărcile. Încerc să-mi imaginez cum va arata totul sub soarele arzător de iulie şi încep să înţeleg că vara întruchipează aici un sens, când înţelepciunea grecilor despre frumuseţea trupului uman prevalează asupra tuturor nedumeririlor. O baie în mare şi trupul întins pe nisipul cald valorează atunci cât un tratat despre fericire. În schimb, acum mă pot referi în voie la Oedip, care dintre zei n-o respectă decât pe Mnemosyne, zeiţa memoriei. Simt că nu mă pot apropia de înţelepciunea elină pe drumurile parfumate ale poeziei parnasiene. De Leconte de Lisle mă despart tot atâtea veacuri câte mă despart de Teocrit. Oedip însă ne poate fi de folos şi în acest secol grăbit prin modul său eroic de a simţi şi prin încrederea încăpăţânării în unicul răspuns pe care-l dă. Vocea sa monotonă şi amară îmi sugerează că piramidele n-au servit, probabil, numai faraonilor. Un popor întreg şi-a închipuit că ar putea să umple neantul cu blocuri de granit. Nici Oedip n-a suferit doar pentru sine. El a vrut să umple abisul cu ceva mult mai durabil: adevărul şi inima unui om. Acolo unde alţii ar găsi o mie de alibiuri, el spune: nu!…   (…Nu, nu despre nenorocirile mele e vorba, ci despre memorie şi despre destin. Pentru că mi-am pus toată viaţa în cumpănă cu răspunsul dat sfinxului. Stăteam în faţa monstrului uitându-mă la el ca într-un abis şi nu-mi era frică. Pe buzele lui zvâcnea un sânge ca al nostru. L-am privit atent când a rostit întrebarea şi am înţeles, îi era teamă să nu pronunţ singurul cuvânt care-i tulbură pe zei. Şi atunci m-am hotărât… Dacă aş fi spus nu „omul”, ci „un zeu”, altul mi-ar fi fost, poate, destinul. Căci nu mi-ar mai fi păsat de nenorocirile abătute asupra Thebei. Un zeu nu suferă din pricina adevărului şi nici n-ar fi dispus să-şi joace toată viaţa pe un cuvânt. În schimb, gura mea arsă de suferinţă nu va pregeta să rostească adevărul. N-am altă izbăvire, chiar dacă fiecare adevăr nou mă sfâşie şi nu-mi lasă rănile să se închidă. Pentru că măslinii pe lângă care trec, iarba pe care păşesc, pădurile şi ruinele sunt pline de sfincşi… Dar trebuia să-i răspund sfinxului aşa cum i-am răspuns. Voiam să înţeleg lumea cu inima mea. Şi din aceeaşi pricină îmi reamintesc mereu. Memoria mea e ca o rană care sângerează. Şi totul este viu şi destin în mine, deoarece memoria este destinul meu. Ea m-a împins, nu zeii şi nimeni altcineva, departe de Theba; şi mă va urmări până la moarte. Ar fi simplu să spun: suntem ceea ce vor împrejurările vieţii noastre. Dar nu destinul, ci eu am fost în faţa sfinxului. Şi n-am uitat nimic din faptele mele. Amintirea lor m-a împins să aflu cine sunt. Dacă sunt victimă, sunt victima acestei memorii. Ea a luat locul sfinxului şi trebuie să-i răspund. În ziua când nu voi mai şti ce să-i răspund, mă va ucide. Zeii n-au amintiri şi de aceea nu vor şti niciodată ce e nefericirea… Ar trebui, poate, să astup cu ţarină gura acestui sfinx nesăţios, ori să încep să râd ca un nebun, să-mi bat joc de rătăcirile mele şi să uit. Însă ce ar rămâne din mine atunci? Un biet vagabond surâzând fără noimă ca zeii, uitând că a fost odată tânăr, a visat să fie curajos, în stare să-şi privească destinul în faţă şi să strige adevărul. Nu, singura mea glorie e sfinxul care mă va ucide. Din aceeaşi pricină pentru care nu vor şti niciodată ce e nefericirea, zeii nu vor şti nici ce e fericirea. Prin toate câte mi s-au întâmplat, ei au vrut să mă facă să regret răspunsul dai sfinxului. Au vrut să mă vadă târându-mă ţi strivit şi apoi sa râdă batjocoritor: Iată, Oedip, omul de care erai tu atât de mândru! Îţi dai seama că numai trufia a omorât sfinxul! Priveşte acum adevărul, omorâtorul sfinxului nu e decât o râmă!… Am învăţat de la sfinx că un răspuns poate înălţa viaţa sau o poate pustii. Şi acum, memoria mea e dovada că zeii nu m-au îngenuncheat. Sunt liber pentru că nu vreau să uit. Ea, care e destinul şi stânca, e şi izvorul mândriei mele. Dacă uneori mi-aş înfunda mâinile în ea ca într-un miel înjunghiat, e numai pentru a da faptelor mele un înţeles, deoarece nu vreau să mă ascund în spatele unor răspunsuri uşoare; adevăratul curaj e de a rămâne gol în faţa sfinxului. Vântul îmi şterge urmele din praf, trecătorii se feresc să mă vadă cum arăt, ca un cerşetor, dar cândva am fost rege şi am dat un răspuns sfinxului pe care monstrul nu l-a putut combate. Toate aceste lucruri există şi nu mi le poate lua nimeni câtă vreme nu-mi pierd memoria. Dacă uit, o, numai gândul mă înjoseşte şi mă umple de scârbă, înseamnă că n-am fost destul de vrednic să ţin minte totul. M-am orbit tocmai ca frumuseţea lumii să nu mă îndemne să mint şi să uit… Da, trebuia să mă orbesc ca să nu mai văd altceva decât adevărul pe care-l aflasem, să nu mă pot ascunde de el plăcându-mi un răsărit de soare sau blânda coborâre a serii pe crestele munţilor, când zeii îşi ţin respiraţia uimiţi de atâta frumuseţe. Numai aşa puteam să-mi câştig libertatea faţă de lucrurile care m-ar fi emoţionat îndemnându-mă să rămân rege la Theba şi să mă bucur de darurile rangului meu. Acum nu mai văd nimic în jurul meu, astfel că mă pot gândi tot timpul la ceea ce am văzut altădată. În zadar m-aş spăla pe mâini să înlătur ceea ce ele au trăit. N-o să-mi mai văd mâinile curate. De ce trebuia tocmai eu să ştiu cât rezistă inima unui om?… Sângele sfinxului se răzvrăteşte în mine şi trebuie să-l potolesc. Noapte de noapte deschide gura ca o rană în gura mea şi mă întreabă: de ce toate acestea? Nu mă tem, auzindu-l, să-mi aduc aminte tot ce s-a întâmplat şi, apoi, acesta e destinul meu. Am aflat un lucru pe care nu-l cunoşteam înainte. Natura şi zeii nu sunt în stare să facă morminte. Ele aparţin omului. De ce să-i intereseze pe zei un copil găsit de păstorii corintieni? Şi nu vreau să accept că eram orb de-atunci. Prin rana mea se vede un cer frumos şi pustiu…)   Toata gloria acestei zile mi se arată sub forma unui pescăruş care zboară cu aripile pline de ploaie. Desenează cercuri albe deasupra mării şi deodată reveria se sfâşie; pasărea coboară fulgerător umezindu-şi aripile în valuri, să prindă ceea ce ochiul ei lucid a ţintit de sus; după care începe iarăşi dansul alb şi ucigaş, deasupra mării. E aici tot ce m-ar putea emoţiona şi revolta şi n-ar mai fi nevoie să apelez la Oedip pentru afla că, peste o clipă, o vietate va muri şi alta va slobozi din guşă un ţipăt fericit. Şi dacă e adevărat că bucuria se naşte din suferinţă, din ce tenebre au ieşit statuile de marmură fericită ale Greciei antice? Şi cât datorează Elada propriei ei arte? E atât de evident că fiecare creator îşi modelează opera, încât pierdem din vedere că, la rândul ei, opera îl modifică pe cel ce-a creat-o. Nu încape, cred, îndoială că Michelangelo a fost înrâurit de statuile sale mai mult decât de cei care-i lăudau geniul. Uneori opera poate chiar devora o biografie. Pe acest drum orice zeu sfârşeşte prin a deveni om. Praxitele care, vrând să sculpteze zeiţe, a sculptat femei elegante şi frumoase face, aşadar, şi filosofic în cazul lui Oedip, victoria asupra sfinxului a fost opera. Ea nu putea să treacă fără urmări. Şi n-a fost nici simplă ca în Maşina infernală a lui Cocteau, unde sfinxul îi suflă chiar el răspunsul lui Oedip. Sunt oameni care cutează chiar mai mult decât sunt în stare să suporte, iar Oedip face parte dintre ei. Nu-i putem explica şi eroismul prin destin. Un Oedip care n-ar avea dreptul la opţiuni şi nu şi-ar datora sieşi nimic nu ne-ar putea învăţa decât frica. Însă el e în stare să murmure, drept şi ireductibil, între nenorocirile care-l vor copleşi: Credinţă în tine însuţi! Chiar dacă pentru aceasta trebuie să suferi. Curaj!… Problema e dacă avem şi orgoliul să nu dăm vina pe nimeni pentru ceea ce ne-am răspuns greşit.   Acest orb a înţeles că toate deşerturile nu valorează cât o piramidă pustie. Şi că laşitate înseamnă nu numai să eviţi sau să fugi; tot laşitate e şi dacă nu-ţi pasă. El se cutremură descoperind minciuna în care a trăit însă vrea să bea paharul până la fund. Cel puţin dacă trebuie să împlinească un destin, o va face fără să îngenuncheze. Iar orgoliul său adevărat constă nu în acuzarea zeilor, ci în absolvirea lor. În acest moment Oedip face să triumfe umanul împotriva divinului. Contestând zeilor vina, le contestă şi superioritatea. Şi, poate, chiar existenţa. În clipa aceea omul se aşază pe sine în centrul universului. E adevărat, sângerează prin toate rănile sale, în locul ochilor scoşi se cască două plăgi oribile, dar acest vinovat de paricid şi incest, acest vagabond măreţ este stăpânul universului, căci el este vinovatul şi nimeni altcineva. Fiind singurul vinovat, e singur în univers. Vina este pentru Oedip o treaptă încă şi mai glorioasă decât revolta. Strivit de nenorociri, el răstoarnă totul în favoarea orgoliului uman cu o singură afirmaţie: Eu însumi. O afirmaţie cu care pustieşte cerul. Căci nu milă cere cel care se acuză singur şi se pedepseşte singur. Măreţia lui stă în aceste vorbe: Sunt vinovat! Le rosteşte ca şi cum ar spune: Sunt liber! În clipa aceea, fiecare rană a lui Oedip devine o gură prin care el îşi strigă victoria împotriva zeilor şi libertatea. Drumul spre Colonos nu e Golgota lui, ci triumful lui. Nimeni altul n-a hotărât că este vinovat decât el însuşi. Cu această hotărâre mătură zeii care s-au jucat cu el şi care aşteptau rugăminţi de îndurare. Deoarece, se înţelege, nu-şi asumă vina în faţa zeilor, ci împotriva lor. E vinovat, adică e singur. Orgoliu suprem şi dureros. Tragedia ascunde o apologie. Aş spune că Oedip se transformă pe sine însuşi în zeu, un zeu care suferă, totuşi nu mai puţin zeu câtă vreme e liber şi nu regretă răspunsul dat sfinxului. Dar în mijlocul suferinţelor sale triumfă umanitatea noastră. În zadar corul îl deplânge. Orbirea sa nu e atât o sentinţă, cât asceză. În momentul acela a văzut clar înăuntrul său. Singura sa revoltă rămâne acceptarea. Altfel ar însemna că nu se mai poate suporta, or, grandoarea lui e să repete calm „Socot că totul e bine”. Căci pentru el libertatea este a şti adevărul. Sau, cum va spune Camus, libertatea este dreptul de a nu minţi…   (…Eu am plătit cu toate suferinţele mele adevărul. Îl merit acum. Trebuie să am puterea să ştiu ce-am greşit şi să nu mă ascund ca o şopârlă în iarbă. N-am decăzut într-atât, încât să nu-mi mai fie silă de tot ce mi-a dezvăluit bătrânul Tiresias; şi câtă murdărie încape sub cerul albastru şi nepăsător unde zeii se joacă de-a destinul… şi câtă frumuseţe de care mâinile mele nu se mai pot apropia… Mă acoperă un mâl tulbure şi poate undeva sub el vor încolţi seminţele liniştii, ca să mă pot gândi în voie la sfinx. Până atunci, voi lua mereu amintirile de la capăt. Şi mă simt liber pentru că sunt în stare să repet că toate aceste lucruri îmi aparţin. M-aş putea răzbuna strigând: Veţi muri şi voi care mă loviţi şi râdeţi de nenorocirile mele! Dar nu vor înţelege nimic. Vor ridica doar din umeri uitându-se la mine ca la un nebun. Zei, apăraţi-l, vor şopti ei. Omul acesta nu doreşte decât curajul de a rămâne gol şi de a nu se căi niciodată că nu poate uita nimic din faptele lui…)   În fond, Plutarh spune acelaşi lucru explicându-ne de ce piersicul a fost consacrat lui Harpocrate; frunza lui are forma unei limbi, iar fructul forma unei inimi, semn că între inimă şi limbă trebuie să fie un acord deplin. Dar atitudinile cele mai fireşti nu sunt totdeauna şi cele mai uşor de obţinut. Mi s-a povestit despre un pescar din împrejurimi care a murit în primăvara trecută. După ce a stat multă vreme bolnav în pat, bătrânul s-a sculat într-o dimineaţă şi s-a îmbrăcat încet, cu grijă, în hainele de duminică; apoi a deschis fereastra; era primăvară afară, o primăvară neruşinată şi luminoasă cu arbori în care ţipa setea de viaţă; ochii bătrânului s-au pironit în gol, fără să caute ceva anume; cineva l-a întrebat dacă doreşte ceva. „Nu, mă uit numai”; după care a închis fereastra cu aceeaşi grijă cu care se îmbrăcase, s-a lungit în pat aşa cum era îmbrăcat, suspinând uşor, abia perceptibil pentru cei din jur şi a murit. Totul s-a desfăşurat ca un ceremonial. În tăcere şi cu foarte mult soare curgând pe pietre şi pe iarba din curte. Ar trebui să trag de aici neapărat o concluzie? Bătrânul a vrut, desigur, să mai vadă o dată lucrurile de care urma să se despartă pentru totdeauna. În faţa morţii vorbele mari sunt de prisos. O fereastră deschisă spre primăvară e infinit mai semnificativă. Mi-l închipui pe Oedip trezindu-se undeva la o răscruce, sub un măslin prăfos, după câteva ceasuri de somn chinuit, şi pipăind cu ochii săi orbi lumina. E prea frumoasă dimineaţa din jurul lui pentru a o nega. Deocamdată izvorul tăriei lui e în mândria lui sumbră, dar îi va ajunge să bea toată viaţa din el? Uneori e gata să facă lucruri de care altădată s-a temut şi s-a ferit. De pildă, să iubească lumea cu simplitate. Fără această iubire, rătăcirile n-au altă zare decât un mormânt. Şi e suficient un mormânt pentru a justifica o viaţă? E o întrebare pe care Oedip nu şi-o mai pune.   Pe mica plajă din golf, vântul care, noaptea, a neurastenizat marea a şters urmele din zilele anterioare. Dacă surâd acum înseamnă că vreau să transform clipa aceasta în piramidă. Nu ascund acelaşi lucru şi statuile greceşti? Ele sunt atât de senine, încât nu-mi pot alunga gândul că au şi un sens de piramidă, cu toate că ar fi greu de imaginat un sfinx egiptean în acea frumoasă marmură de Pentelic din care s-au cioplit monumentele Atenei şi care cu vremea se îngălbeneşte ca hârtia veche. În definitiv, piramidă e tot ce opunem nisipului. Tot ce neagă nisipul. Până şi dorinţa de a-mi căuta cu orice preţ argumente în favoarea calmului cu care vreau să privesc uneori totul, golindu-mă de violenţa emoţiilor… Ascunzându-ne însă într-o piramidă, am fugit de viaţă sau am apărat-o? Viaţa nu cere cumva, dimpotrivă, s-o înfruntăm şi să-i acceptăm toate darurile în plin soare? Trebuie să-mi reproşez sau nu oroarea mea de urât, de suferinţă şi de moarte?   …Această înserare care coboară. Şi nişte copii strigă afară, jucându-se… E mult mai uşor, în ciuda tuturor aparenţelor, să înfrunţi o întreagă istorie pasivă decât un adevăr mic al tău, care-ţi încearcă inima. Oricât de bine mi-aş justifica afecţiunea pentru Oedip, rămâne această obiecţie. Deşi, ar fi indecent să pretindem unei umbre mai mult decât să ne aducă aminte că învingătorul sfinxului a suferit pentru adevărul de a fi el însuşi, de a descoperi destinul în sine. Poate că Burckhardt a avut dreptate să afirme că elinii au fost mai nefericiţi decât se crede îndeobşte şi decât o contestă statuile. Tocmai de aceea ei sunt în măsură să ne vorbească despre fericire. Dar se poate vorbi despre fericire fără să întindem mâna spre ea? Chiar şi această mare friguroasă îmi ascute nevoia de dragoste.

CALOMNIATUL NARCIS   1   Când Columb a plecat în prima sa călătorie, zicea Braque, singura lui şansă era să se roage. Credinţa în misiunea lui era singurul său sprijin înainte de a descoperi America. În a doua călătorie spre America, n-a mai fost nevoie decât să repete un lucru deja făcut: busola a înlocuit rugăciunea. Dar drumul spre noi înşine e mai pretenţios. Uneori, pictorul s-a îmbrăcat elegant, şi-a coafat părul cu grijă, şi-a pus la gât, ca Van Dyck, un lanţ de aur care produce un efect subtil şi se priveşte încântat în oglindă. A uitat, se pare, de problemele sale. Îi ajunge satisfacţia de a-şi picta chipul. Un Narcis? Nu, Narcis trebuie scos din cauză.   2   Narcis este, cred, cel mai calomniat personaj din mitologie. Lumea s-a obişnuit să vadă în el un vicios care s-a aplecat deasupra unei fântâni şi s-a îndrăgostit, vai, de el însuşi. Drept care a sfârşit rău şi nimeni nu l-a plâns. De pe mormântul lui Nero n-au lipsit multă vreme florile proaspete, în timp ce pe mormântul nefericitului Narcis a rămas solitară narcisa înflorită din sângele său. Asta e lumea în care trăim! Numărul celor încredinţaţi că pământul, cu cerul înstelat cu tot, reprezintă un simplu decor al existenţei lor nu e, probabil, deloc neglijabil, în schimb Narcis e hulit, ponegrit, luat în derâdere pentru că nimeni nu se mai oboseşte să citească legenda unde se vede uşor că adevărata lui vină era alta decât cea care îi e imputată. Legenda spune limpede că Narcis, deşi era iubit de multe fete şi de nimfe, dispreţuia dragostea. Era, probabil, un misogin. Şi cum misoginismul nu putea fi tolerat de Nemesis, zeiţa care veghea la păstrarea ordinei în univers, ea l-a pedepsit pe Narcis să se uite într-o fântână şi să se simtă atras de chipul său. Tot ce s-a întâmplat la fântâna de care se face atâta caz este consecinţa acestui fapt. Din clipa în care Nemesis a luat hotărârea de care pomeneşte legenda, Narcis a intrat, ca şi Oedip, în destin. El execută o pedeapsă, o sentinţă divină, îndrăgostindu-se de chipul său! Ceea ce, evident, schimbă întreaga perspectivă din care trebuie privit. Dar nimeni nu mai vrea să vadă că mult hulitul Narcis e, de fapt, o victimă. Interesul pentru sine îi e reproşat pe toate tonurile, de parcă lumea ar fi populată exclusiv cu oameni care se ruşinează să se uite în oglindă, care îi iubesc numai pe alţii, îi admiră numai pe alţii şi au despre ei înşişi o părere execrabilă. Cei care n-au intrat în acest cor de reproşuri răutăcioase şi au încercat să explice că problema lui Narcis nu ţine de patologie au fost priviţi cu mefienţă. Literatură! Speculaţii ale poeţilor care, la urma urmei, sunt şi ei suspectaţi de narcisism. Şi lucrurile au reintrat pe făgaşul lor. Încât Narcis pare ţintuit pentru totdeauna la stâlpul infamiei. Evident, nu-mi fac iluzii că voi risipi eu ironiile debitate pe seama lui Narcis. Ştiu în ce lume trăiesc şi ştiu cât de tenace sunt prejudecăţile. Dar ideea mea despre autoportret mă obligă să insist.   3   Un navigator florentin, care l-a însoţit pe Magellan în prima călătorie în jurul lumii, povesteşte că întâiului băştinaş întâlnit în Patagonia i s-a pus în faţă o oglindă şi, atunci, acel uriaş, îngrozit de propria sa imagine, şi-a pierdut minţile. Prima oară când am aflat acest amănunt, am văzut în el o simplă curiozitate exotică, fără nicio semnificaţie specială. Abia mai târziu m-am gândit că uriaşul patagonez care a fugit de imaginea sa din oglindă exprima, poate, instinctiv, o atitudine mai generală, aproape o filosofie; una profund deosebită de cea care caracterizează, din leagănul ei, civilizaţia europeană. Noi europenii n-am înţeles niciodată prea bine de ce simţeau nevoia populaţiile precolumbiene să facă sacrificii umane pentru menţinerea ordinei universului. Le-am socotit nu numai crude, ci şi ilogice. În ciuda ironiilor cu care a fost gratulat, tânărul grec îndrăgostit de chipul său din fântână e pentru noi mult mai logic decât uriaşul care a înnebunit observându-şi imaginea în oglindă. Mai trebuie să ne surprindă că autoportretul s-a născut în Europa? Şi că o istorie a autoportretului trebuie să se limiteze, volens nolens, la pictura europeană?   4   Prejudecata că Narcis se iubeşte ca un egolatru trebuie, aşadar, evitată dacă vrem să ferim ideea de autoportret de suspiciuni tulburi. În definitiv, din câte ştim, cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi nu prea au obiceiul să-şi înfigă pumnalul în inimă. Când au vărsat sânge, au preferat să-l verse pe al altora. Mi se poate obiecta, desigur, că grecii au vrut să arate prin această legendă că şi în cunoaşterea de sine, pe care o recomandau stăruitor, trebuie să existe o limită. Deci, de ce să complicăm lucrurile? Cred, însă, că trebuie să le complicăm dacă vrem să înţelegem deosebirile. Dacă ar fi găsit în sine motive destul de puternice pentru a trăi, Narcis nu s-ar fi sinucis. Sinuciderea lui nu e atât consecinţa cunoaşterii de sine, cât eşecul ei. Aşa stând lucrurile, el ar fi renunţat cu siguranţă să-şi facă autoportretul dacă ar fi fost artist. Unii pictori s-au flatat, într-adevăr, în tablouri. Au avut grijă să-şi dea un rang, ori să se avantajeze ca vârstă sau ca aspect. Rubens e un bun exemplu în această privinţă. În alte autoportrete, însă, izbeşte plăcerea de a displăcea. Asta nu spune nimic?   5   În prezent, calomniatul Narcis îşi ia, se pare, revanşa. În lume se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre triumful său, ca semn al epocii post-moderne. Are loc, cu alte cuvinte, o resurecţie a individului. Paradoxal, într-un moment când se discută despre conştiinţa planetară, când pământul pare prea mic, individul se redescoperă pe sine, de parcă ar vrea să reia de la capăt întrebările, pentru a afla unde a greşit. Omul abstract, a cărui himeră a avansat uneori peste mormane de cadavre concrete, lasă locul omului în carne şi oase, cum îl vroia pe la începutul veacului trecut Unamuno, încercând, probabil, prin această mişcare de recul să se debaraseze de crusta schematizărilor ce i-au pus în pericol identitatea.   6   Ar mai trebui spus, poate, că artistul seamănă, într-o privinţă, cu Midas, frigianul căruia Dionysos i-a îndeplinit dorinţa de a preface tot ce atingea în aur. El, artistul, preface tot ce atinge în autoportret. În Noaptea înstelată a lui Van Gogh există cer, există munţi şi un chiparos. Atât. Atât? Cerul e cuprins de un uragan care anunţă parcă Judecata de Apoi. Munţii seamănă cu valurile unei mări în furtună. Chiparosul s-a schimbat în flacără neagră. În toate e o nelinişte care ne trimite cu gândul la neliniştea din ochii acelui Christos al picturii care este Van Gogh. Noaptea înstelată a părut multora pupila lui dilatată. Uneori, tablourile obişnuite îi reprezintă pe creatorii lor chiar mai bine decât autoportretele propriu-zise. Rafael este mai Rafael în îngerii şi madonele sale decât în autoportretul său. Iernile lui Bruegel ne spun despre pictorul flamand mai mult decât autoportretul său presupus. La nevoie, ne putem imagina istoria artei fără desenul în care Leonardo s-a reprezentat, se pare, dar ne-o putem imagina fără Gioconda? Şi l-am înţelege la fel pe Leonardo fără Gioconda? Din pânzele consacrate de Cézanne muntelui Sainte-Victoire ne dăm seama mai bine, parcă, decât din autoportrete de ce solitarul de la Aix vrea să stea departe de lumea domnilor în redingotă. Încât ne-am putea lăsa ispitiţi de acest paradox: totul este în artă autoportret, cu excepţia, poate, a autoportretului. El nu e, totuşi, decât un paradox. Sunt destule autoportrete fără de care imaginea noastră asupra unui pictor n-ar fi completă. Cum să bănuim cât de biruitoare era înfrângerea falitului Rembrandt fără ultimele sale autoportrete? Cum să aflăm cât de înaltă era ambiţia lui Dürer fără autoportretul în care a scris deasupra capului: „Destinul meu va progresa oare după Ordinea Supremă”? Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el însuşi. Poate că întrebarea care ar trebui pusă e dacă harul de a preface totul în autoportret nu seamănă uneori cu al lui Midas, devenind o pedeapsă; să te ciocneşti mereu de line, fără nicio şansă de scăpare, nu e tocmai confortabil… dar acest preţ nu se poate negocia.   7   Pasul spre autoportret n-a fost făcut dintr-o dată. Artistul preferă să stea o vreme în fundul scenei, în spatele altora. Nu îndrăzneşte să iasă singur pe scenă. Şi poate că nici publicul n-ar privi cu ochi buni o escaladare bruscă a tradiţiei. I s-a acordat, tacit, dreptul de a se picta pe sine în fresce, cu condiţia să fie modest. Să facă figuraţie, cum am zice azi. De aceea pictorul se amestecă printre personajele secundare, ascuns, abia ghicit, încât uneori va fi descoperit numai peste secole. Nu vrea să atragă atenţia asupra sa. Şi, pe de altă parte, se obişnuieşte cu provocările oglinzii. Înaintează încet spre protagonişti. Abia când a ajuns foarte aproape de ei se decide să vadă în chipul său unul din subiectele posibile ale picturii. Rămas singur, caută o floare. Apoi se concentrează, ţinând floarea între mâini. Şi-a luat, între timp, şi un nume. Se cheamă Albrecht Dürer. E un moment de răspântie în istoria artei acum. Viaţa interioară triumfă, în sfârşit, în pictură.   FLOAREA FIDELITĂŢII   Nu s-a văzut niciodată ceva mai fin decât degetele sale. Un contemporan   1   Nu seamănă cu nimeni. N-are obrazul supt şi cotropit de o barbă ţepoasă, ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Rafael. Nici melancolia lui Botticelli. N-are umbrele lui Rembrandt. Nici asprimea lui Goya. A fost comparat uneori cu Leonardo. Dar a fost comparat şi cu Luther. Şi pentru că a fost comparat cu amândoi, n-ar trebui comparat nici cu unul, nici cu altul. Luther e zgomotos, izbeşte cu pumnul, ca să se audă până la Roma. Leonardo e o tăcere pe o lamă de cuţit. Nici măcar Dürer nu o umple prăpastia dintre ei. N-are insolenţa lui Caravagio şi îi lipseşte tăcerea care-l învăluie pe Velázquez. Pe scurt, el e Dürer. Frumos, elegant, conştient de valoarea sa. Doar Tiţian mai priveşte lumea în felul acesta, princiar, seniorial. Numai că Tiţian capătă această privire spre bătrâneţe, când ştie cine este, în vreme ce Dürer, observaţi-l în autoportretul de la douăzeci şi doi de ani, nici n-ai zice că era fiul unui modest argintar, într-atât seamănă unui tânăr nobil. Şi a vândut vreodată gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie? Cine, acest tânăr distins? Probabil, e o simplă legendă. Frapează grija savantă cu care s-a îmbrăcat înainte de a se aşeza în faţa oglinzii. E limpede că-i plăceau hainele bune, scumpe, şi că n-a văzut niciun motiv să ascundă asta. Aşadar, un rival al lui Don Juan? O, nu. Don Juan, cu dantelele lui frivole, cu pălăria lui de aventurier lăudăros, cu aerele lui de seducător ce nu iartă ar arăta aproape penibil lângă acest tânăr pictor german care n-are nevoie, ca să-l umilească, decât de o mică beretă vişinie, aşezată cu o subtilă neglijenţă, într-o parte, peste părul revărsat în bucle calde, sonore (fără egal în toată istoria autoportretului), de culoarea vinului vechi, ceva între auriu şi aramă, care încadrează un obraz frumos, sever, mândru, calm, de om care nu datorează nimic nimănui. Îmi reamintesc cele două panouri în care Dürer ni-i înfăţişează pe Adam şi Eva plecând din paradis; dintr-un paradis ciudat, în fapt un pustiu pietros, fără vegetaţie, de unde în mod normal simţi nevoia să fugi, nu aştepţi să fii izgonit, şi, dacă eşti izgonit, ce să regreţi? În spatele primilor oameni nu se distinge nimic altceva decât un fond negru. Adam şi Eva nu datorează nimic peisajului, ei poartă singuri întreaga răspundere pentru păcatul şi dragostea lor. La rândul său, Dürer pare să spună: „Nu datorez nimic nimănui. Mi-am căutat un maestru, dar nu m-am găsit decât pe mine.” Şi abia acum observăm că ţine în mână o floare.   2   Un pictor poate să ţină din multe motive o floare în mâini, într-un asemenea moment, mai ales că are douăzeci şi doi de ani. Poate că floarea respectivă îi aminteşte de ceva sau poate că tocmai a primit-o de la o persoană iubită şi vrea să se imortalizeze cu acest dar; sau poate a rupt-o şi nu s-a îndurat s-o arunce. Deci, de ce ne-am mira? Mă mir, totuşi. Floarea e modestă, nepretenţioasă. Parcă prea modestă pentru un bărbat atât de elegant şi atât de sigur de valoarea sa. E o floare oarecare, smulsă parcă din marginea unui drum. Fără strălucire, fără mister. De ce a ales-o? Pentru contrast? Tânărul pictor din Nürnberg nu avea nevoie de un artificiu pentru a se pune în evidenţă. Buzele cărnoase şi roşii, senzuale, faţa frumoasă şi fermă, părul, privirea, decisă şi liniştită, fixând o ţintă nevăzută, atrag singure atenţia. Te intrigă chiar. Dürer şi-a terminat ucenicia abia de trei ani, cum reuşeşte oare, încă lipsit de experienţă, să fie atât de relaxat şi de stăpân pe sine? Nu e încordat, nici nu afişează un optimism de paradă. E riguros ca un principiu. Perfect drept, perfect calm. Ţinând o floare, pe care iarăşi o vedem, umilă lângă veşmintele lui. Şi care pare desprinsă din pământ cu rădăcină cu tot. Are frunzele crestate adânc şi floare mică, discretă, abia deosebindu-se de frunze. Discreţia ei păleşte şi mai mult din pricina mâinilor care o ţin, nervoase, energice, virile. Ceva îmi spune, până la urmă, că pictorul procedează aici la fel ca în panourile în care i-a înfăţişat pe Adam şi Eva şi unde a suprimat luxul vegetal, atmosfera paradisiacă pentru a pune în lumină faptul că primii oameni n-au descoperit dragostea întâmplător, s-au apropiat unul de altul deoarece în atâta singurătate dragostea era unica soluţie. Dacă a renunţat la toate florile superbe care pot încânta ochiul şi pot spori eleganţa unui bărbat tânăr, dacă a preferat florilor nobile o simplă, o modestă floare de ricin sălbatec, pentru că o asemenea floare pare să ţină în mâini Dürer, înseamnă că a vrut să dea acestui amănunt un înţeles anume. Neostentativ, fireşte. Un simbol autentic nu e niciodată ostentativ. Cei pregătiţi să înţeleagă un lucru n-au nevoie, oricum, ca acel lucru să le fie strigat în urechi. Sunt de ajuns un indiciu, o sugestie, un semn discret, cum e această sărăcăcioasă tulpină înflorită care simbolizează, poate, în simplitatea ei caracterul secret, imprevizibil al existenţei. Iona, ştim, după ce a predicat la Ninive, a rămas abătut. Era încredinţat că trăieşte într-o lume fără lege. Deodată, a văzut crescând lângă el o tulpină de ricin, care a ajuns să-i ţină umbră şi l-a înseninat. Noaptea, însă, un vierme a muşcat ricinul şi, la răsăritul soarelui, frunzele şi florile păliră. Un vânt fierbinte făcu restul. Iona avu atunci prilejul să afle că, pentru a se apăra de imprevizibil şi de nesiguranţele care-l pot doborî, omul are nevoie de o logică în care să creadă… La asta se va fi gândit Dürer? Că, dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul? În acest caz, tabloul, pictat pentru a fi oferit logodnicei artistului, e mai mult decât un legământ de circumstanţă. E un legământ tainic, de fidelitate faţă de ideal, al unui om care se simte responsabil de sine însuşi. La douăzeci şi doi de ani, Dürer ştie, prin urmare, nu numai că va fi pictor, ci şi că va fi Dürer. Probabil, de aceea e atât de calm şi decis. Şi-a ales calea, şi-a fixat ţinta, e hotărât să meargă spre ea. Nu există desăvârşire? Există, oricum, drumul spre ea. Nu există glorie durabilă, onoruri stabile? Mica floare simbolică îi va reaminti de fiecare dată când va avea nevoie de voinţa lui că în faţa lipsei de logică a lucrurilor nu e eficace decât puterea cu care crezi în ceva. Nu s-a zis că a fi credincios înseamnă a crede în tine însuţi?   3   Întrebarea lui Dürer aproape că nici nu mă mai surprinde: „Dacă nu putem ajunge la desăvârşire, trebuie să renunţăm cu totul la a mai învăţa?” În autoportretul de la douăzeci şi şapte de ani se pictează în aceeaşi poziţie, dar fără nicio floare. Şi-a aşezat pe cap un turban magnific, şi-a lăsat barbă, mustaţă, iar părul îşi revarsă buclele pe umeri. Stă lângă o fereastră, strălucitor şi autoritar. E cumva „prea” lipsit de măsură? Nu, chipul lui Dürer e un bun prilej pentru a deosebi aroganţa de conştiinţa valorii. Şi apoi, vorbind atât de mult despre măsură, am pierdut, se pare, din vedere că a fi, într-adevăr, „ceva” înseamnă a fi mai mult din ceva; a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea calitate care cântăreşte mai mult decât celelalte; a exista prin ce ai mai important, mai lipsit de măsură.   4   Cel mai celebru dintre autoportrete ni-l arată în întregime din faţă. E vizibilă, încă, grija pentru eleganţă, dar ea nu mai e atât de izbitoare. Fiul modestului argintar s-a obişnuit să fie un om preţuit. În schimb, izbesc acum duritatea expresiei şi îngândurarea privirii. O taină învăluie acest chip redat cu maximă precizie. Întocmai ca în Melancholia, unde niciun obiect nu e aruncat în umbră, dimpotrivă, toate sunt redate cu mare exactitate (clepsidra, uneltele, piatra de moară, femeia care ţine în mâna dreaptă un compas), dar ansamblul are un secret care ne scapă. Hotărât lucru, nu s-a exagerat vorbindu-se despre ambivalenţa lui Dürer. El e, într-adevăr, omul a două epoci, a două tendinţe. Aparţine Evului Mediu prin superstiţii şi Renaşterii prin curiozitate. E şi poet, şi meşteşugar. E „mai vechi decât vremea sa”, dar şi mai nou decât ea. E ultimul gotic şi primul artist modern de la nord de Alpi. Chipul lui Dürer ne pune în dificultate, căci e greu de spus de unde vine liniştea lui, de la o voinţă ieşită din comun sau de la rugăciunea pe care o murmură. Şi de ce zice Goethe „sărmanul Dürer”?   O POVESTE DE DRAGOSTE   Un pictor care a murit mai tânăr decât Giorgione şi Rafael a spus, cel dintâi, că nimic nu egalează gloria de a trăi.   Nu ştiu dacă Masaccio a respectat tradiţia din Quattrocento care vroia ca pictorii să ducă o viaţă fără prihană pentru a fi vrednici de subiectele divine. Văzându-i chipul într-o frescă, unde e singurul care întoarce capul spre noi dintre credincioşii ce asistă la un miracol, am înclinat să cred că nu. Figura e a unui bărbat obişnuit, fără acea „mare nepăsare” pusă pe seama lui de Vasari. Iar în ziua când, într-o întunecoasă biserică din Florenţa, am văzut cum şi-a imaginat Masaccio pe Adam şi Eva, îndoielile mele au devenit şi mai mari. Dintre toţi pictorii care i-au zugrăvit pe primii oameni părăsind paradisul, acest tânăr pictor, mort înainte de douăzeci şi şapte de ani, după ce a zguduit începuturile picturii florentine, este cel mai puţin nepăsător. Eva lui urlă pur şi simplu, desfigurată de durere, iar Adam îşi acoperă obrazul cu mâinile ca să-şi ascundă ruşinea şi stupoarea. Dacă Masaccio a încălcat tradiţia, asta s-a întâmplat în folosul picturii. Ceea ce a zugrăvit el pe zidul ce i-a fost încredinţat nu este o legendă divină, ci o omenească poveste de dragoste. Artistul n-avea decât douăzeci şi cinci de ani când picta fresca de la Santa Maria del Carmine şi, la douăzeci şi cinci de ani, e greu să crezi, în mod normal, că dragostea e un păcat, deşi din întreaga istorie a „expulzărilor” pictate eu nu cunosc alta care să ilustreze mai bine ideea lui Anatole France că, făcând din ea un păcat, mitul creştin a făcut mult pentru dragoste. Dar bărbatul şi femeia pe care, în lumina slabă a capelei, îi vedem ieşind din paradis au aflat, se pare, preţul fericirii lor. Vasari s-a grăbit probabil să ia drept bune simple baliverne vorbindu-ne despre un Masaccio cu capul în nori, străin de cele lumeşti, întrucât un pictor, care la douăzeci şi cinci de ani ştie că doar ce e provizoriu e adevărat, numai de răceală nu poate fi învinuit. Atâta arzătoare luciditate e greu să întâlneşti şi la pictori în vârstă. Şi nu întâmplător, desigur, s-au perindat prin faţa acestui vechi zid, după moartea lui Masaccio, Andrea del Castagno, Verrocchio, Botticelli, Leonardo, Perugino, Ghirlandaio, Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Rosso, Pontormo, cu toţii simţind, poate, că aici sfârşeşte ceva. Adam şi Eva întorc spatele nu numai paradisului, ci şi Evului Mediu, cu credinţa lui pioasă în absolut. Şi că, tot aici, ceva important începe. Viitorul lui Adam şi al Evei e încă nesigur, Masaccio nu ştie ce le poate făgădui în schimbul paradisului din care sunt alungaţi, dar incertitudinea e compensată prin sensul neaşteptat pe care-l capătă sub ochii noştri acest exil: descoperindu-şi vremelnicia, dragostea descoperă pasiunea. Rareori s-a spus atât de limpede că numai intensitatea poate consola o existenţă limitată. Adam îşi acoperă faţa pentru că, deocamdată, nu-i pasă, probabil, încotro se îndreaptă. E încă sub şocul evenimentului. Dar din gestul lui reiese că e dus pentru totdeauna timpul când n-avea trecut. De acum înainte va avea o memorie şi o cicatrice pe această memorie: paradisul din care a fost izgonit. Nici el, nici femeia de lângă el nu se vor putea preface în viitor că nu ştiu ceea ce ştiu, ceea ce au ajuns să ştie. Amândoi sunt încă sub impresia nedreptăţii care îi sileşte să plătească prin suferinţă adevărul, dar vor sfârşi probabil prin a-şi asuma acest adevăr ca pe singura dreptate posibilă. Mă gândesc la chipul lui Masaccio, la privirea lui interogativă, de om care şi-a devansat şi vârsta. Bărbatul şi femeia pe care ni-i arată el nu mai pot socoti dragostea un joc. Iar când se vor linişti, vor judeca, probabil, altfel exilul care acum îi năuceşte. Păcatul îi va lega pentru totdeauna. Depindem de păcatele noastre şi de ceea ce iubim, îţi vine să spui în faţa zidului unde sunt pictaţi Adam şi Eva. Şi, oricum, timpul inocenţei e un paradis pierdut. Tot ce ne rămâne e infernul lucidităţii sau puterea de a iubi şi mai mult. Ciudat, nu? Suntem parcă mai bătrâni decât Adam şi Eva.

O acută radiografie identitară   „Seara, deschid televizorul, să văd cu ce i-am mai uluit pe străini”. Octavian Paler     Prima carte apărută după 1989, Don Quijote în Est (Bucureşti, Editura Albatros, 1994) constituie în opera lui Octavian Paler un moment de răscruce, într-un sens cât se poate de propriu al termenului: aici se întretaie şi se decantează modalităţi de scriitură, teme şi obsesii care vin din cărţile anterioare (iar unele se îndreaptă spre viitor) cu altele, dacă nu complet noi, atunci mult nuanţate, cu probleme şi atitudini pe care căderea dictaturii le-a adus la expresie, fie şi pentru că, trecând „peste un prag de foc şi de sânge”, devine obligatoriu „să-ţi judeci viaţa până la capăt”. La fel ca în cărţile anterioare (similitudinile fiind, mai ales, din acest punct de vedere, cu Polemici cordiale, 1983), şi acum scriitorul recurge compoziţional la îmbinarea discursivă (care l-a consacrat şi a impus, chiar, în mare măsură, timbrul scriiturii sale) dintre epistolă, confesiune şi eseu, în ceea ce s-ar putea numi eseu autobiografic tocmai pentru că preeminenţa ideilor supune celelalte modalităţi. În cărţile ulterioare, raportul se schimbă, pentru ca în Deşertul pentru totdeauna (2001) şi Autoportret într-o oglindă spartă (2004) confesiunea să devină dominantă. Aici, ca şi în cărţile sale anterioare, Octavian Paler păstrează legătura cu activitatea sa de publicist şi reia în volum unele articole care în prealabil au apărut ca editoriale în România liberă (unde deţinea funcţia de director onorific). Don Quijote în Est nu este, însă (şi aici cartea se desparte de cele mai multe dintre volumele eseisticii sale predecembriste, inclusiv de Polemici cordiale), o culegere de articole, aşa încât textele preluate din gazetă îşi pierd autonomia şi sunt integrate ca părţi indivizibile (după ce au fost îndepărtate, de cele mai multe ori, referinţele punctuale la evenimentele zilei care au funcţionat ca pretext pentru reflecţie) ale unei construcţii unitare şi de mare rigoare. De altfel, la un moment dat, cărţii la care lucrează cu atâta pasiune, Paler îi consacră, în ziar, O confesiune: „Fie că am fost crezut sau nu, eu am spus adevărul când m-am considerat un Don Quijote care se bate cu morile de vânt. Şi ştiu că riscul lui Don Qijote este eşecul. Dar mai ştiu ceva: că uneori eşecurile ne definesc mai bine decât reuşitele deoarece arată până unde au năzuit iluziile şi credinţele noastre. Dacă n-am renunţat, încă, la gazetărie este pentru că n-am putut. N-am reuşit să nu ies din singurătatea scrierii cărţii la care lucrez («Don Quijote din Est»!) pentru a spune ce cred despre o lume care se îndepărtează, din nenorocire, din ce în ce mai mult de ceea ce am aşteptat în decembrie 1989”[1]. Elaborată la începutul fierbinte al anilor ’90 (şi păstrând acuitatea acelui timp), Don Quijote în Est fixează o figură care îl obsedează pe Octavian Paler încă de la 20 de ani, care îi traversează mai toate cărţile, păstrându-se constant de la Scrisori imaginare (1979) şi pe care se gândise s-o prindă într-o carte (potrivit mărturiei din Autoportret într-o oglindă sparta) încă din anii ’80. Momentul postcomunist al redactării şi faptul că era destinat publicării în Occident, fiind scris la îndemnul lui Constantin Tacou[2], dă proiectatului volum o altă anvergură. Planul meditaţiei individuale (constant în scrierile autorului) este dublat şi, mai mult, surclasat de un plan al interogaţiei colective. Don Quijote în Est e, întâi de toate, o carte complexă şi foarte nuanţată despre identitatea românească ce, după aproape cinci decenii în care fusese confiscată şi fabricată politic, are, în sfârşit, posibilitatea de a fi reflectată de o gândire liberă. Cine şi cum suntem noi românii este întrebarea obsedantă a cărţii prin care aceasta se înscrie, de altfel, într-o istorie a complexului identitar românesc care, cel puţin pentru scriitori, a început cu paşoptiştii, a trecut prin marile dezbateri şi polemici ale epocii interbelice şi îşi păstrează întreaga intensitate (inclusiv temperatura înaltă a interogaţiilor şi incertitudinilor) până astăzi. Din acest punct de vedere, Don Quijote în Est este înrudit, în perimetrul strict al istoriei recente, cu Românii despre ei înşişi de Mihai Botez, Apel către lichele de Gabriel Liiceanu, Românii după ’89 de Alina Mungiu, Cele două Românii de Gabriela Adameşteanu, Focul ascuns în vatră de Adrian Cioroianu, Ţară europsită de Călin-Andrei Mihăilescu, Adio, adio patria mea cu î din i, cu â din a de Radu Pavel Gheo, Năravuri româneşti de Ruxandra Cesereanu ori Europa dumitale de Mircea Vasilescu. Structura cărţii este concepută ea însăşi pentru a sluji tema identitară. După o confesiune autonomă (primă meditaţie la temă prilejuită de reîntoarcerea în ţară dintr-o călătorie făcută în 1992 în SUA[3]), volumul este alcătuit sub forma unui dialog epistolar purtat cu un foarte bun prieten din tinereţe (făgărăşan de origine, având tată partizan, executat politic, el însuşi fiind exmatriculat din facultate şi invitat, mai târziu, să devină colaborator al Securităţii), emigrat în Occident. Epistolele încapsulează paginile de meditaţie şi confesiune, permiţând abordarea romanităţii din unghiuri complementare, nu o dată divergente. Cei doi interlocutori (al doilea, în opinia mea, fiind realizat ficţional) nu se tem, de altfel, să-şi confrunte opiniile contrare. Andrei îi încriminează pe cei din ţară cărora „puţin le-a păsat că România se rupea de tradiţiile ei, transformându-se într-o colonie penitenciară. Altceva îi preocupa, să parvină, să profite, să fie pe creasta valului”, ca şi pe scriitori pentru că „v-aţi mulţumit să faceţi «literatură» într-o vreme în care scriitorul trebuia să strige, ca Soljeniţîn, toate ororile care se petreceau în jurul lui”. Cel rămas în ţară este nemulţumit şi uimit „de ce ţineţi voi, neapărat, să fiţi procurorii noştri” şi constată amar diferenţa care trece inclusiv prin semnificaţia cuvintelor: „Suntem români, şi cei din emigraţie şi cei de aici, dar limba română vorbită de voi şi limba română vorbită de noi, chiar dacă utilizează aceleaşi cuvinte, au ajuns, s-ar zice, să fie aproape două limbi diferite. Cea din cărţile noastre este o limbă vorbită cu căluşul în gură, plină de şoapte, de revolte înăbuşite, o limbă, uneori scrâşnită, din care respiră frica şi speranţa. Exact cum a fost viaţa noastră! E un document! într-o cafenea din Paris sau într-un apartament din Washington, se vorbeşte, desigur, altfel”. Acest tensionat dialog duce la fixarea (nu o dată în fraze memorabile) a trăsăturilor romanităţii, unele dintre ele de regăsit în mai toate scrierile consacrate temei. Astfel (veritabil laitmotiv al cărţii), românilor le lipseşte apetenţa pentru tragedie („poate că acesta e cel mai mare cusur al nostru, de care suntem şi mândri, că nu există tragedie pe care să n-o putem persifla”), căreia îi preferă melodrama (care „are la noi un succes garantat”), ca şi cea pentru gravitate, sfinţenie ori respectul pentru sentimente. Suntem, în schimb, bârfitori, resemnaţi, versatili, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte: „Niciodată nu mi-aş fi închipuit că voi descoperi tocmai aici, între ai mei, că homo hominis lupus nu e o născocire calomnioasă a poeţilor şi filosofilor. Ne-am isterizat cu toţii, am devenit o societate de lupi liberi şi hămesiţi. Şi cum să accept că frica ne ţinea laolaltă, iar libertatea ne învrăjbeşte?”. Această imagine identitară (contrazicând stereotipurile curente din comunism) devine, chiar pentru cel care o înregistrează, înspăimântătoare: „Doamne, oare chiar aşa arătăm?”. Nu lipsesc din radiografia identitară nici referinţele la trecutul comunist, nici cele (veritabil fir roşu al discursului identitar românesc) la Occident. Acesta ni s-a înfăţişat, în opoziţie la sloganurile comuniste, „doar ca un pământ al făgăduinţei” sau ca spaţiu ocrotitor pentru transfugi: „Occidentul a devenit ceea ce, în mod tradiţional, în istoria noastră a fost pădurea. Nici tătarii, nici turcii, nici arnăuţii domnilor pământeni nu aveau mijloace să cotrobăie munţii şi să-i prindă pe cei ascunşi acolo”. Paler nu ezită, însă, să vorbească nici despre frustrările românilor ajunşi în Occident, „trataţi ca nişte provinciali ai Europei”, şi nici despre neajunsurile civilizaţiei occidentale: „Aici, comunismul a creat un «om acrobatic». Acolo, pragmatismul a creat un om robotizat, o maşină superioară şi eficientă de făcut bani”. „Omul acrobatic” este sintagma prin care Octavian Paler încearcă să surprindă atributele omului care a suportat dictatura comunistă: a trăit într-o cuşcă, a fost dirijat şi supravegheat, a învăţat să execute jonglerii sau să meargă pe sârmă, atât pentru a-i face pe plac „dresorului”, cât şi din iluzia că astfel se poate sustrage acestuia, astfel încât „strădaniile noastre «acrobatice» ne-au împins uneori să imităm duplicitatea bufonilor din tragedii”. Lumea post-totalitară îl obligă, însă, să rămână în rol: „Am ieşit dintr-o lume închisă şi, în loc să ajungem la lumea deschisă pe care o speram, ne-am trezit într-un haos agresiv, alunecos, ca o mâzgă. […] Cele două lumi, una lăsată în urmă, alta foarte tulbure, deocamdată, plină de riscuri, pentru care nu sunt, poate, pregătit, mă atrag la fel de puţin, la drept vorbind, în clipa de faţă. Atârn între ele. Îmi continui, deci, în condiţii schimbate, destinul de «acrobat»„. Ce legătură există, însă, între tribulaţiile identităţii româneşti şi Don Quijote? Doar în Estul Europei, crede Octavian Paler, cavalerul îşi poate recâştiga forţa exemplară pentru că: „Îndeosebi într-un infern iluziile sunt necesare. De aceea Don Quijote a înfruntat în Est teroarea şi spitalul psihiatric, după ce în Occident a înfruntat indiferenţa şi râsetele”. În România, în particular, Don Quijote ar trebui aşezat pe soclul rămas gol după retragerea falşilor idoli politici, cu şanse, astfel, de a juca un rol terapeutic: „în atmosfera încărcată de ura care ne otrăveşte viaţa, azi, capacitatea lui Don Quijote de a iubi are multe şanse să pară un miracol şi să ne pună, în consecinţă, pe gânduri”. Nu în ultimul rând, Don Quijote întrupează valoarea eşecului, atât de preţuită de Octavian Paler; figura lui trebuie să fi prezidat revoluţia din decembrie 1989 (sunt pagini de intensă evocare a evenimentelor din 21 şi 22 decembrie la care scriitorul a participat nemijlocit) şi, mai ales, iluziile care i-au urmat în Piaţa Universităţii, acolo unde „noi ne-am permis să participăm la mitul unui eşec. […] Socotelile celor care ne-au persiflat au ieşit, de altfel, pe dos, fiindcă evenimentele au confirmat întru totul destinul lui Don Quijote. Hulită, batjocorită, «Piaţa Universităţii»» a devenit, spre disperarea detractorilor săi, o legendă”. Proiectat acum la scară comunitară şi continentală, Don Quijote a funcţionat în cărţile anterioare, ca şi în volumul de faţă, de altfel, ca „un fel de alter ego sentimental”, câştigat la ieşirea din adolescenţă. „Emul voluntar” al cavalerului, scriitorul încearcă „prin intermediul lui Don Quijote să-mi înving sau să-mi ascund unele slăbiciuni”, fiind vorba despre „o utopie prin care am încercat să-mi dau curaj împotriva unor inhibiţii, dar, în măsura în care o pasiune poate oglindi calităţile şi cusururile unui om, aici, în această utopie, am pus, probabil, tot ce e mai bun în mine ca ardoare şi ca naivitate”. Nu mai puţin, modelul prezidează, prin comparaţie, şi o necruţătoare examinare de sine: „N-am săvârşit conştient nicio porcărie, n-am provocat, conştient, niciun rău nimănui, însă mă tem că am tăcut prea mult, că am strigat prea puţin, că m-am controlat excesiv, că mi-am controlat prea mult vorbele, atitudinile, că mi-am pus singur zăbala în gură, că m-am îmbrăcat singur cu o cămaşă de forţă nevăzută, şi m-am silit să dorm, să umblu, să trăiesc în ea, că mi-am tăiat mereu ghearele, obligându-mă să nu stârnesc un mare scandal, chiar atunci când îmi venea să urlu, că am preferat prea des gustul sălciu al unei vieţi rezonabile, iar acum, trecut de şaizeci de ani, am nostalgia sincerităţii «nebuneşti» a lui Don Quijote”[4]. Înclin să cred că Don Quijote are o rădăcină mai adâncă în biografia lui Octavian Paler, că această fantasmă livrescă îl leagă, în mod paradoxal, de figura paternă. După cum o mărturiseşte în mai multe rânduri, scriitorul s-a format într-un adevărat cult al tatălui, ţăran din Lisa, care a avut întotdeauna o încredere extraordinară în destinul fiului (menit să ajungă, încă din copilărie, un om mare, de preferinţă subsecretar de stat), mort în 1954, după ce în spital i se refuzaseră antibioticele pentru că nu era colectivist. Este una din traumele nevindecate la care autorul revine mereu: „Am vorbit despre toate acestea în trei cărţi ale mele, dar în forme care să nu alerteze cenzura, şi nu pot să-mi iert că am reuşit să fiu discret când logic era să urlu că tatăl meu a fost victima unui asasinat politic. Am închis în mine o rană, care nu s-a cicatrizat nici azi, dar nu cumva ar trebui să recunosc, oare, că am mers pe sârmă chiar în jurul mormântului tatălui meu?”. Scriitorul păstrează, în schimb, toată viaţa în imediata apropiere fotografia tatălui, făcută în 1914, „călărind un superb cal negru şi cu sabia ridicată”. Descrisă de două ori în Don Quijote în Est, fotografia revine în Autoportret într-o oglindă spartă însoţită de precizarea: „Calul e negru, ca pana corbului, cu ţinte albe pe frunte şi pe glezne. Şi mă făcea să mă gândesc la faimosul Ducipal al lui Alexandru «Machedon»”[5], ale cărui istorii tatăl i le povestea adesea. Sunt tentată să cred, astfel, că propria fantasmă este construită în replică omagiantă la imaginea din obsedanta fotografie paternă: împăratul exemplar îşi găseşte însoţitorul în cavalerul rătăcitor şi livresc. Scrisul de o frumuseţe concisă, atică, dramatismul vibrant al ideilor, autenticitatea şi profunzimea implicării fac din Don Quijote în Est una dintre cele mai substanţiale şi, probabil, mai exacte radiografii identitare, nu tocmai puţine, care au încercat să surprindă nevrozele, dilemele, nesiguranţele, spaimele şi speranţele romanităţii, să răspundă întrebării: cum suntem noi românii? Cu oarecare efort, spune aici Octavian Paler, am putea deveni fraţii lui Don Quijote, mai mult o aspiraţie (ca orice fantasmă), decât un model tangibil.   Sanda Cordoş                 N-are armură, nici cal. E îmbrăcat în haine obişnuite şi întregul lui aspect e al unui pieton oarecare. Nici nu-l observi, în primul moment, în vânzoleala tulbure a străzii. De abia într-un târziu îţi atrage atenţia prin felul său descumpănit şi ezitant de a se strecura prin mulţimea grăbită. Înţelegi, atunci, că bărbatul acesta, de o vârstă nesigură, fără să fie bătrân, se simte ca un strigoi, printre ceilalţi, şi-l priveşti mai puţin distrat, încercând să-ţi explici unde l-ai mai văzut. O clipă, vrei să te iei după el, din curiozitate. Apoi, renunţi. Ce rost are? Trebuie să fie unul din acei încăpăţânaţi care mai cred în idealuri într-o lume haotică. Un posibil ratat, care n-a priceput că, pentru ceilalţi, „nebunie” înseamnă „ceea ce n-avem curajul să facem”. Te mai uiţi o dată spre el, aproape cu duioşie. Dar un singur om poate avea dreptate, vreodată, împotriva majorităţii? La urma urmei, înainte de a muri, Don Quijote însuşi a recunoscut că a fost nebun.         Într-o sală de aşteptare     Mă aflu în imensul aeroport din New York, e aproape amiază, stau, cu bagajele lângă mine, pe un scaun mai retras, şi-mi spun, poate dintr-un complex de provincial, că trăim într-un paradox aproape perpetuu azi. Lumea se umple cu „săli de aşteptare”, în vreme ce se grăbeşte din ce în ce mai mult. Altădată, înainte de apariţia trenurilor şi avioanelor, nu existau săli de aşteptare. În schimb, faimosul festina lente, al romanilor, încă mai avea un înţeles. Dovadă că a fost preluat în diverse limbi. Hâtez-vous lentement, sună un vers celebru din Boileau. Eile mit Weile, au zis germanii. Iar noi: „Graba strică treaba”. Dar apariţia sălilor de aşteptare a fost un semn că omenirea nu mai e dispusă să se grăbească încet. Alergăm între naştere şi moarte. Ne-a cuprins o nevroză a nerăbdării care ne face să ne simţim, uneori, pe scaunele sălilor de aşteptare, ca într-o cuşcă. Într-un fel, sunt atins şi eu de acest morb, chiar dacă, în alte privinţe, mă dovedesc un retrograd. N-am mai avut răbdare să stau la hotel, deşi camera era plătită până la ora douăsprezece, mi-am luat valizele şi am venit la aeroport. Mă temeam de traficul newyorkez. Mi-am zis că e mai prudent s-o pornesc din vreme, să nu risc vreun ambuteiaj. Sau, cine ştie, poate că atât mi-a rămas din înţelepciunea ţăranilor din satul copilăriei mele care se duceau la gară cu multe ceasuri înainte pentru a fi siguri că nu vor pierde trenul. Acum îmi pare rău că m-am grăbit şi trebuie să mă înarmez cu răbdare. Mai sunt vreo cinci ore până la plecarea avionului spre Bucureşti şi, cum punctualitatea nu face parte dintre calităţile româneşti, acest răgaz poate spori şi mai mult cu ajutorul Tarom-ului. Funcţionarul american pe care l-am întrebat, mai adineaori, când vor fi primite bagajele pentru cursa Tarom a zâmbit cu tâlc. S-ar părea că începem să fim cunoscuţi exclusiv prin defectele noastre. Ceea ce ar fi, totuşi, un progres, dacă mă gândesc la sondajul de opinie făcut pe Broadway, de corespondentul unui ziar românesc, din care rezultă că strada americană nu ştie, de fapt, mai nimic despre noi. Cel mult, a auzit de legenda sinistră a lui Dracula, de „un general sau un preşedinte dement care a sfârşit prin a fi împuşcat”, acesta fiind Ceauşescu, sau de mititei şi sărmăluţe. În rest, răspunsurile date la întrebarea „ce ştiţi despre români şi despre România?” mi-au provocat o stare care oscila între disperare şi umilinţă. Unii ne-au plasat prin America de Sud, iar alţii aflau cu acel prilej că existăm. Un poliţist a stat o clipă pe gânduri, încurcat, după care a zis, pe jumătate glumind, pe jumătate serios: „O luaţi pe prima stradă la dreapta, vă duceţi la aeroport, vă urcaţi în avion, coborâţi în Europa şi mai întrebaţi”. Să râzi? Să plângi? Nu credeam că ignoranţa americanilor, în ce ne priveşte, e atât de mare. Şi noi care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, i-am aşteptat, ani la rând, să ne vină în ajutor! Eram convinşi că nu-l vor lăsa pe Stalin să pună stăpânire pe noi. Bietul tata a murit fără să afle că americanii nici nu ştiau prea bine unde ne găseam noi.   Cu ce gânduri mă despart de America? într-o seară, în Florida, am trecut printr-o spaimă care altora li se poate părea stupidă. Eram la St. Petersbuig. Găsisem muzeul „Dali” abia la ora închiderii, după ce ameţisem în maşină din pricina căutărilor infructuoase, şi am pornit-o înapoi spre Tâmpa. Deodată, am avut senzaţia că ne învârteam printr-un labirint care nu se mai termina. Casele cochete, cu un singur etaj sau doar cu parter, vopsite în culori pastelate, care, în mod normal, trebuiau să-mi dea impresia unui fericit antioraş, lipsit de nevrozele metropolelor moderne, au ajuns să-mi pară, prin infinita lor multiplicare, pe spaţii de neimaginat în Europa, ca făcând parte dintr-un peisaj aproape abisal. Ceea ce nu mi s-a întâmplat la New York, lângă zgârie-nori, mi s-a întâmplat în acel „sat” monstruos ca întindere, parcă fără început şi fără sfârşit, în care ne afundam ca într-o mlaştină elegantă. Am intrat în panică. Nimeni nu mergea pe jos, condiţia de pieton fiind, practic, suprimată din cauza distanţelor. Un motiv în plus ca aceste distanţe să mi se pară neomeneşti. La un moment dat, m-am simţit ca un disc stricat care se va învârti până ce se va rupe arcul. Eram conştient că sensibilitatea mea conservatoare îmi juca o festă, de aceea nici n-am vorbit cuiva despre faptul că, în acele clipe, până şi jungla mi se părea mai logică. Orice american s-ar fi uitat la mine lung. Şi pe bună dreptate. Asemenea reacţii nu sunt fireşti, oricât m-aş strădui eu să le explic. Una e să te simţi într-un aeroport, ca acesta, în pântecul unei balene şi alta să te sperii de un oraş ca St. Petersburg sau Los Angeles, fiindcă ies din ceea ce m-am obişnuit eu să consider „oraş”. Şi, totuşi, n-aş zice că mă număr printre europenii care antipatizează America. E vorba de o incompatibilitate, de fapt. Eu nu pot iubi decât oraşe ca Florenţa sau ca Aix-en-Provence. Ori Făgăraşul, din adolescenţa mea. Am nevoie de o ambianţă care să nu mă anihileze, fie prin prea multă singurătate, fie prin prea puţină. La New York, au fost momente când m-am simţit ca un barbar într-o Romă supertehnicizată, dar n-am avut, în genere, impulsuri de frondă. Cel mult, mi-am permis mica răutate de a le sugera unor bravi americani că, în America, istoria se află la nivelul albumelor de familie. Deschizi un album, vezi străbunicii unui american şi cu asta ai ajuns aproape de începutul istoriei Americii. Cuiva care mi-a vorbit despre iluziile americanului obişnuit i-am mărturisit, cu o ironie involuntară, că eu nu reuşesc să mi-l închipui pe Don Quijote, aici, altfel decât ca parodie, în costum de cowboy, amuzând spectatorii la un rodeo, sau ajutat de societăţile filantropice care se ocupă de vagabonzi şi de idealişti rataţi. America are o excelentă intuiţie a valorii reuşitelor. Îi lipseşte, însă, cu desăvârşire, intuiţia valorii eşecurilor, din care pricină progresul este aici mult mai la îndemână decât măreţia, iar Don Quijote, sunt aproape sigur, n-ar avea şanse să fie înţeles. Interlocutorul meu mi-a amintit că prin America bântuie misionarii ca altădată căutătorii de aur. E adevărat, dar aceşti misionari „modernizaţi” se folosesc de staţii de amplificare sau de studiourile de televiziune, au nevoie de impresari, nu de scutieri, şi nu se bat cu morile de vânt. Dincolo de aceste răutăţi mărunte n-am mers. Nu e genul meu să dau cu tifla. Şi de ce aş face-o? Nu vreau să fiu ipocrit, mi-ar plăcea să am şi eu un cont la bancă, o casă frumoasă şi un automobil bun, din care să nu curgă piesele, ca din al meu. Nu dispreţuiesc câtuşi de puţin bucuriile „vulgare”, legate de confort, de atributele civilizaţiei. Problema e alta. Îmi e greu să mă împac cu un anumit cult al reuşitei, al succesului, care transformă în „afacere” totul, prietenia, cultura, conversaţiile zilnice. Mă îndoiesc că, în accepţiunea pe care i-o dau pragmaticii, „a reuşi” înseamnă, cu adevărat, a da existenţei un sens. Pot pricepe că filosofia celebrului time is money a creat prosperitatea Americii, dar înţeleg mult mai bine filosofia hamalului care, într-o dimineaţă, în gară la Napoli, când l-am rugat să-mi ducă valizele, mi-a răspuns zâmbind: „Nu, domnule, azi am mâncat”. Cu lipsa mea de spirit practic nici nu e de mirare, de altfel. Ceea ce nu înseamnă, Doamne fereşte, că aş fi contra prosperităţii! Atât ar mai trebui ca, în mizeria de la noi, să susţin că ar fi cazul să ne ferim de pericolul de a trăi bine, pentru a ne apăra de o opulenţă găunoasă. Ar suna ca o necuviinţă. Dacă Occidentul e preocupat mai mult de combaterea colesterolului decât de combaterea egoismului, nu rezultă de aici că de vină este bunăstarea şi că noi avem motive să fim satisfăcuţi de şansa de a o duce mizerabil.   Ce-ar fi să caut biroul Tarom-ului?… Nu, e mult prea devreme… Sau să mă descotorosesc de valize, ca să pot da o raită prin aeroport? Mai casc gura, trece timpul, îmi cheltuiesc ultimii dolari. Mai am cincizeci pe care i-am păstrat pentru orice eventualitate… Asta îmi aduce aminte de o întâmplare veche, oribilă, legată de singura călătorie pe care am făcut-o împreună cu fiul meu. Fusesem invitat la Congresul presei italiene şi m-am zbătut să-i ofer şi lui ocazia de a merge, pentru câteva zile, în străinătate. Era în 1974, spre sfârşitul verii. Congresul avea loc la Rimini. Ca să reuşim să ne descurcăm acolo, am cumpărat „la negru” cincizeci de dolari. Am plecat cu ei. Nu ştiam că era interzis să ai bani străini. La frontieră, vameşul m-a întrebat: „Aveţi valută?”. „Da, am.” Şi i-am arătat cei cincizeci de dolari. „Adeverinţă aveţi?”, a continuat vameşul. „Ce adeverinţă?” „Că aveţi dreptul să deţineţi aceşti bani.” „Dar sunt ai mei…”, i-am spus, de parcă eram căzut din lună şi nu pricepeam de ce-mi trebuia adeverinţă pentru un ban ce-mi aparţinea. Modul meu cam aerian de a trece prin viaţă (nimeni nu m-a crezut atunci că ignoram, într-adevăr, dispoziţiile) mi-a jucat un renghi urât. „Mi-au rămas dintr-o altă călătorie”, am minţit. Am înţeles în cele din urmă în ce capcană căzusem, dar era prea târziu. Vameşul ne-a poftit, pe mine şi pe fiul meu, să coborâm din tren. A trebuit să ne supunem, să pierdem biletele pentru vagonul de dormit şi să aşteptăm până seara când, după lungi ezitări, vameşii ne-au restituit paşapoartele, confiscându-mi cei cincizeci de dolari. Eram convins că fusesem „prădat” şi eram decis să protestez la întoarcere împotriva tratamentului umilitor la care fusesem supus, dar după ce am revenit în Bucureşti m-am trezit convocat la Direcţia Generală a Vămilor unde un ofiţer de Securitate mi-a pus câteva întrebări în legătură cu blestemata sumă de cincizeci de dolari, apoi mi-a zis, sec, că serviciul vamal de la Curtici a greşit lăsându-ne să ne continuăm călătoria şi că voi fi trimis în judecată pentru deţinere ilegală de valută. Până la urmă, am fost fericit că am scăpat de proces… Renunţ la idee. Am depăşit faza când mă uitam în vitrine, calculându-mi, în gând, puţinii dolari din buzunar. Şi, apoi, ajung şi la noi azi mărfuri străine, chiar dacă multe provin din mahalalele Occidentului. Mai bine stau aici. Mă deranjează perspectiva de a porni cu valizele în căutarea unui depozit de bagaje. Sunt nu numai ne-modern, ci şi comod…   Un fost bucureştean, şofer de taxi la New York acum, pe care l-am cunoscut la o întâlnire a românilor, a trecut pe aici şi mi-a spus, grăbit, că „e o problemă, se pare” cu avionul ce trebuia să vină de la Bucureşti. „Un accident?” „Doamne fereşte.” „Sau n-a plecat la vreme din Bucureşti?” Nu ştia. A aflat doar că avionul nu va sosi la ora normală. Sper să nu fie nimic rău. Cât priveşte prelungirea aşteptării… asta e, ce pot să fac? Şi, în definitiv, aşteptarea intră în stilul nostru de viaţă. Dacă orarul nu e respectat, un occidental se enervează, se înfurie, se plânge că n-are timp de pierdut, ameninţă. Îi lipseşte resemnarea orientală care pe noi ne ajută să vârâm orice în destin şi să ne simţim într-o sală de aşteptare ca într-o locuinţă provizorie. În optica noastră, timpul nu e al nimănui. Nici măcar al zeilor. Îl pierdem cu sentimentul că n-avem încotro. Şi, hotărât lucru, nu ne plictisim la fel în Est şi în Vest… Apoi, de o jumătate de secol, istoria însăşi e pentru noi o sală de aşteptare. Mai întâi, am aşteptat să vină americanii, fără să ne gândim că Occidentul era obosit de războiul cu Hitler, nu ţinea să înceapă unul cu Stalin, nu mai avea energie decât pentru un „război rece”. După aceea, am aşteptat să moară Stalin. Pe urmă, am aşteptat să moară Ceauşescu. Acum aşteptăm să ieşim din debandada post-totalitară. Aşa că suntem obişnuiţi să aşteptăm. Ne-am făcut o bună educaţie, în această privinţă. Probabil, e singurul lucru pe care-l ştim bine, să aşteptăm şi să ne minţim. Ar trebui, totuşi, să încerc să aflu ceva mai precis. O voi ruga pe doamna de alături să aibă grijă, puţin, de bagajele mele. Avionul a aterizat forţat în Islanda. Sau în Irlanda. N-am înţeles bine. „Dar mai vine?” „Cred că da”, mi-a răspuns, evaziv, negresa de la Informaţii. „Când?” „Nu ştiu, domnule. Sorry.” N-ar fi exclus să-mi petrec noaptea aici, căci nu mai am bani pentru o cameră la hotel. Cincizeci de dolari nu-s destui.   Când am venit în America, în urmă cu trei luni, mi-am închipuit că, depărtându-mă de România, îmi voi găsi o brumă de detaşare de care aş avea foarte mare nevoie. N-am făcut decât să mă conving de rezistenţa unor obsesii. Şi iată-mă acum, într-un aeroport, mare el însuşi cât un oraş, unde viaţa seamănă cu o bandă rulantă, gândindu-mă cu un sentimentalism idiot la câinii vagabonzi din Bucureşti, la gropile care te împiedică, la noi, să umbli cu capul în nori sau la şoferii care te înjură, din nimic, greu de egalat în mitocănie. Depărtarea dă chiar prafului de pe străzile noastre ceva aparte. Tandru, aş zice, dacă nu m-aş teme că sună ridicol. Oricum, numai acolo decepţiile şi singurătatea mea au un sens. Altundeva, ele nu înseamnă nimic. Poate că, în genere, noi românii nu prea avem vocaţie de emigranţi. Am cunoscut în America români plecaţi din România de o jumătate de secol care nu s-au vindecat de nostalgii nici acum. Întreabă mereu, pe oricine vine din Bucureşti, „ce mai e pe-acasă?”. Nu mai au pe nimeni în ţară, decât, cel mult, rude îndepărtate şi, eventual, câţiva foşti colegi, bătrâni acum, dar trăiesc mai departe cu un fel de ochi, nevăzut, în ceafă. S-ar zice că paradisul pierdut al copilăriei e pentru noi o temniţă din care nu putem evada. Sau, dacă se întâmplă s-o facem, avem nostalgia închisorii. Memoria nu e, în cazul nostru, un bagaj pe care-l laşi la prima garderobă. O explicaţie ar fi că avem în urma noastră multe generaţii de ţărani legaţi de pământ. O mare parte a populaţiei orăşeneşti de la noi este născută la sat, a copilărit la sat, are mormintele la sate sau provine din părinţi ori din bunici veniţi de la ţară, iar modernitatea noastră s-a înfiripat, se ştie, pe o civilizaţie ţărănească. Încât cosmopolitismul poate să prindă rădăcini doar în situaţii speciale la noi. Suntem sortiţi să gândim că un om normal are o singură patrie. Restul sunt ţări. Cei mai mulţi dintre noi antipatizează sincer, am impresia, faimosul ubi bene, ibi patria. Ideea că, oricât de rea, pâinea de-acasă e mai bună stârneşte de obicei un orgoliu liric. La drept vorbind, abia comunismul a adus, masiv, în România cosmopolitismul şi a încercat să-l transplanteze cu forţa, sub forma degradată a internaţionalismului marxist. Ar mai fi de spus că multor români plecaţi în lume le lipsesc, probabil, unele lucruri pe care, acasă, nici nu le observăm. Nici plăcerea românească a taifasului (care exprimă şi o carenţă, poate, şi anume că suportăm rău singurătatea, dovadă că au existat atât de puţini asceţi la noi), nici înclinaţia noastră de a crea din nimic zvonuri, fiindcă ne sunt, se pare, mai necesare decât certitudinile, nici „filosofia” băşcăliei, care ne-a ajutat să ne defulăm, dar şi să bagatelizăm nenorocirile, nu sunt apreciate în Occident. Probabil, nici înţelese. Din punctul nostru de vedere, occidentalii nu au prea mult umor. Noi avem prea mult şi, din păcate, nu de calitatea cea mai bună. Nu rezistăm când e vorba să luăm ceva peste picior. Şi poate că acesta e cel mai mare cusur al nostru, de care suntem şi mândri, că nu există tragedie pe care să n-o putem persifla. Din toate nenorocirile abătute peste noi, nu cred să fi scăpat vreuna de care n-am râs. Ne-a fost mai uşor să opunem disperării o ironie decât o revoltă, ne-a fost mai simplu să combatem amărăciunile prin zeflemea. Numai de dorul care ne încearcă prin străini şi de moarte nu s-a râs niciodată. Iar alăturarea aceasta spune multe, presupun. Decalajul creat după război între Est şi Vest pune şi el probleme spinoase celor veniţi în Occident când vor să-şi exercite vechile profesiuni. De regulă, sunt nevoiţi să treacă prin purgatorii umilitoare, să-şi vadă invalidate experienţa, pregătirea, capacitatea, iluziile, să îndure privaţiuni la care nu s-au aşteptat ori să facă munci pe care, acasă, le-ar fi socotit inferioare, până reuşesc să-şi asigure o situaţie mai stabilă şi, cu puţin noroc, chiar mulţumitoare în plan material. În plan sufletesc, acomodarea se dovedeşte un proces şi mai dificil, rareori dus până la capăt şi, nu o dată, imigrantul est-european descoperă că indiferenţa lumii libere poate fi la fel de crudă ca poliţia politică pe care a detestat-o acasă. Singurii care au reuşit, de bine, de rău, să se integreze într-o nouă lume sunt cei care, într-un fel sau altul, au tăiat legăturile cu trecutul, devenind oameni „fără bagaj”. Ei au luat-o, practic, de la capăt. Ceilalţi au ajuns să fie nişte fiinţe ambigue. Nu mai sunt nici oameni ai Estului, n-au devenit nici „occidentali”. Unii regretă, poate, că au plecat, fiindcă în ţările unde trăiesc se simt câteodată ca într-un ghetou psihologic, dar orgoliul şi calcule materiale îi împiedică să se întoarcă definitiv. Vin doar în vizită, să-şi impresioneze rudele şi cunoscuţii, cu aerele lor de occidentali care n-ar mai putea trăi într-un oraş atât de plin de praf, ca Bucureştiul, după care reintră în singurătatea lor civilizată şi meschină unde duc dorul bârfelor din România. Cât despre mine… în adolescenţă, mi-a plăcut deviza unuia din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice, Bias din Priene: „Port totul cu mine”. Nu aveam decât un cufăr plin cu cărţi, uniforma liceului şi două, trei cămăşi, cam aceasta era toată bogăţia mea. Nici azi nu sunt mult mai bogat. Am o maşină veche, vreo zece mii de cărţi, un dulap cu haine, cam pe aici se opreşte toată averea mea. Locuiesc într-o casă plină de praf şi de molii, de unde aştept să fiu dat afară. Dar niciodată nu m-am gândit serios să emigrez din România. Au existat momente, culmea, după revoluţie, când am trecut de la euforie la lehamite, în care mi-am zis, obosit, dezorientat, de ce n-aş pleca? N-are importanţă unde mă duc. Oriunde, dar departe. Să fiu ca un mort care nu se mai poate întoarce. Pe urmă, îmi spuneam singur: „Prostii”. Ştiam bine, în fond, că nu puteam face asta şi de ce. Nici disperările mele nu au sens decât în lumea în care mă întorc. A venit un grup masiv de pasageri asiatici. Thailandezi? Chinezi din Taiwan? Nu mă prea pricep să disting diferenţele şi risc să fac greşeli grosolane. De altminteri, în general Orientul mă pune în încurcătură. În faţa abisurilor Asiei m-am simţit totdeauna ca o gânganie. Am revelaţia insignifianţei mele, individul din mine se simte redus la zero. În plus, n-am reuşit să pătrund în intimitatea misterelor gândirii orientale. Nu sunt în stare să concep viaţa ca un zbor de muşte purtate de vânt, nu-mi place să-mi imaginez omul ca pe o furnică aşezată pe obrazul timpului, am nevoie de iluzia, foarte europeană, probabil, că „odiosul eu” e ceva mai mult decât o porcărie de care e bine să te detaşezi. Cândva, am avut şansa unei călătorii în India, pe care am ratat-o lamentabil. Înainte de plecare, am citit sau am recitit cam tot ce am putut găsi despre înţelepciunea orientală, iar în ziua în care m-am suit în avion aveam cu mine patru sau cinci caiete, pregătite pentru a descrie cu lux de amănunte procesul iniţierii la faţa locului. Şi am notat, conştiincios, totul, zilnic. Dacă la întoarcere aş fi îndrăznit să dau publicităţii acele caiete, aş fi oferit, probabil, mărturia neplăcută, dar sinceră a unui eşec, deoarece, pe măsură ce m-am afundat în lumea indiană, mi-am dat seama că nu înţelegeam aproape nimic din modul ei de a gândi, nu-mi apropiam decât banalităţi, clişee, amănunte pitoreşti, adevăruri exotice; celelalte îmi rămâneau străine, căci continuam să judec misterele orientale după logica mea de european. Am priceput atunci că mintea şi sufletul meu nu trec uşor de o graniţă care s-ar situa, probabil, undeva între Caucaz şi Urali. Până acolo e spaţiul unde mai înţeleg câte ceva, deşi… ei, da, mi s-a întâmplat aici să mă întreb dacă Europa există cu adevărat. America a fost descoperită şi, în linii mari, acum ştiu ce e, bănuiesc. O ţară unde totul e posibil, cu excepţia gratuităţii eroice. Cavalerii rătăcitori sfârşesc aici prin a face chetă sau se apucă de altceva. Dar Europa? A fost descoperită, oare, sau există doar un continent botezat astfel? în ciuda faptului că mă simt sufleteşte, european şi că aştept un avion care să mă ducă în Europa, nu ascund că am momente când mă tem că „Europa”, ca realitate spirituală, e un vis, chiar şi la Paris sau la Roma, nu numai la Bucureşti. Un vis de pe la 1600. Ca să descopere America, marinarii lui Columb n-au avut decât să străbată un ocean. Într-o zi, unul din ei, căţărat pe frânghii, a strigat fericit: „Pământ!”. Ca să descopere Europa, „exploratorii” au trebuit să străbată secole, iar expediţia navighează încă în serioase incertitudini… La urma urmei, ce este specific gândirii europene? Mi-ar fi mai uşor, poate, să spun ce „nu este”! îmi amintesc că în timpul revoluţiei culturale din China un pictor a fost obligat să meargă pe stradă, în semn de căinţă, cu un tablou legat de gât: un autoportret. Nu cred că unor europeni le-ar fi trecut prin cap că un autoportret este un lucru infamant. În Europa, Narcis s-a sinucis, dar n-a fost lovit cu pietre. Carnea şi sângele în care clocotesc pasiunile noastre n-au fost socotite vulgare, nedemne, decât de cei care s-au tăvălit pe mărăcini ori şi-au biciuit trupul, pentru a-şi reprima dorinţele, închipuindu-şi că asta-i face plăcere lui Dumnezeu. În rest, spiritul european a oscilat mereu între Dumnezeu şi istorie, neputând face abstracţie de „eu”, care, inclusiv în formele sale detestabile, pare să fie o „specialitate” europeană. Dar, dacă e aşa, nu înseamnă oare că, în prezent, Estul european este chiar mai european decât Occidentul? în Vest, individul se manifestă îndeosebi în afaceri, în iniţiative economice, în comerţ, în reţeaua serviciilor, pe scurt în domeniile unde are o şansă de a reuşi, de a obţine bani, de a-şi crea o situaţie, pe când în Est, ieşit dintr-o lungă mortificare, el năvăleşte, zgomotos şi dezorientat, în toate direcţiile. E isterizat de o libertate pe care nu ştie s-o utilizeze, dar niciodată, probabil, n-au vorbit atâţia oameni în acelaşi timp. Dacă la noi fiecare individ s-ar sui pe un bolovan pentru a-şi rosti monologul, România ar semăna acum cu un imens Hyde Park. Oratori disponibili se găsesc din belşug. Numai ascultătorii lipsesc deocamdată. Eu însumi aş putea încropi un fel de discurs, susţinând, în dorinţa de a părea cum nu sunt, că-mi place să calc prin gropi, că mi-a intrat în sânge această plăcere şi nimeresc cu un instinct foarte sigur în cea mai măruntă groapă, oricât de dificil ar fi accesul la ea, în caz că se află în drumul meu; în fond, nu pentru asta există gropile pe lume, ca să cadă unii în ele, pentru a-i distra pe ceilalţi?… De ajuns. Nu sunt în Hyde Park. Mă aflu într-o sală de aşteptare a aeroportului din New York. Şi am rămas singur. N-am chef să devin propriul meu clovn. Pe deasupra, sunt lucruri despre care nu se poate vorbi punându-ţi făină pe obraz. Nici nu i-ar sta bine unui ardelean „cam ombrageux”, cum am fost caracterizat eu, să maimuţărească o dezinvoltură care-i lipseşte.   Vin alţi călători. Vin, de unde? Pleacă, unde? Ne intersectăm, o secundă, fără să ne întâlnim cu adevărat. Asta îmi aduce aminte de un film pe care l-am văzut aici, pentru că nu l-am prins în Bucureşti, dacă va fi rulat vreodată la noi. E vorba de Grand Hotel. Un film ratat, după părerea mea. Mi-ar fi plăcut să dezvolte ideea de la care porneşte, că, într-un furnicar de oameni care se lovesc zilnic unii de alţii, schimbă chiar câteva cuvinte, pe scări, în lift, în hol, în restaurant, nimeni nu se întâlneşte, în realitate, cu nimeni şi că, în definitiv, aşa-i viaţa. La New York am înţeles mai bine ca oriunde că singurătatea cea mai atroce nu e cea de care te loveşti într-un deşert, ci singurătatea pe care o descoperi uneori pe o stradă arhiaglomerată, iar aici mă simt ca unul din clienţii de la Grand Hotel. Nu mă întâlnesc cu nimeni dintre cei care trec pe lângă mine sau stau pe scaunele din jur. Sunt singur într-o sală de aşteptare care, acum, e plină de lume. Şi, ca de obicei, mă dovedesc o natură contradictorie. Jinduiesc în singurătate după puţină gălăgie, dar când nimeresc în îmbulzeală am nostalgia liniştii. Am rămas din nou singur. Un bătrân care a stat lângă mine a lăsat pe scaun un ziar unde se anunţă că, în Germania, vremea e neobişnuit de rece. Cauza principală: „vântul din Est”. Fireşte, fireşte. Toate angoasele vin din Est. Se poartă „moda Est” în spaime, în violenţă, în nefericire. Poliţiştii germani îşi pun, am auzit, mănuşi de cauciuc când arestează est-europeni, prinşi fără acte. Să nu se contamineze, probabil, de „boala Estului”… Oare unde vor fi fiind ceilalţi călători pentru cursa Tarom? în mod normal, ar fi trebuit să-şi facă apariţia. E aproape patru după-amiaza. în Biblie, se zice, undeva, că umblând prin lume ai mai multe şanse de a-l întâlni pe Dumnezeu. Eu, dacă nu săvârşesc astfel un sacrilegiu, cred exact pe dos. Aici, am avut permanent sentimentul că sunt un intrus. Nu mă pot converti la religia pragmatismului, sub semnul căreia trăieşte America, la fel cum nu mă pot apropia de budism. Orientul te face să te simţi ca o insectă. America m-a silit să văd în sentimentalismul meu o infirmitate. Don Quijote n-a trecut oceanul pe urmele conchistadorilor. Şi, poate, chiar în restul Occidentului a murit.   Am aflat că avionul va veni. „Când?”, m-am grăbit să întreb, bucuros că, în sfârşit, ies din nesiguranţă. „întrebaţi mai târziu. Deocamdată, nu ştim.” Cu această ocazie, am reuşit să descopăr câţiva români într-o altă sală. I-am recunoscut după bagaje. Niciun străin nu târăşte după el într-o călătorie atâtea valize, pachete şi sacoşe de mână, ca noi. M-am apropiat, am tras cu urechea şi m-am convins că nu mă înşelasem. Vorbeau româneşte. O femeie, mai în vârstă, adormise. Mi-a revenit în memorie atmosfera sălilor de aşteptare de la noi. Lipseau numai cojile de seminţe, pe jos, şi fumul acru. Încolo, aceeaşi resemnare placidă care ne ajută să aşteptăm orice, oricât. Iar am rămas singur… Alergătura cu mijloace din ce în ce mai perfecţionate, spre ce?, pe care o percepi într-un aeroport mai bine ca oriunde, ascunde, presupun, o angoasă. Omul modern şi-a pierdut, se pare, puterea de a sta pe loc şi de a visa. Când nu aleargă, i se pare că nu face nimic, că lasă timpul să treacă inutil. Îl ameninţă atunci „răul de a exista”… Noi am fost cruţaţi de acest rău. Am fost ocupaţi să ne temem pentru viaţă. Frica noastră cea de toate zilele nu ne lăsa vreme pentru spaime de alt ordin. Dar nu tocmai de aceea reuşeam să aşteptăm fără să aşteptăm nimic precis? însăşi aşteptarea era, uneori, şi poate mai este, o formă de speranţă.   M-am mutat cu bagajele în sala unde i-am văzut pe pasagerii români care aşteaptă cursa Tarom-ului. E şapte seara, acum. Trebuia să fim, la această oră, departe de ţărmul Americii, deasupra oceanului, încep să dau semne de nerăbdare. Am obosit să tot laud capacitatea noastră de a aştepta. Îmi e şi foame. Mă încăpăţânez, totuşi, să păstrez cei cincizeci de dolari. În România, această sumă înseamnă acum pensia mea pe două luni. Şi nu am şanse să-mi rotunjesc pensia dacă mă las de gazetărie, cum mă bate gândul. Am scris prea multe articole cu care n-am reuşit să clatin niciun fir de praf. Tot ce am izbutit a fost să-mi pierd câţiva prieteni şi să-mi câştig câţiva duşmani. Şi ar fi timpul să mă întreb dacă nu e mai convenabil să discut cu moliile din camera mea decât să perseverez într-un idealism ridicol. La cei şaizeci şi şase de ani ai mei, a trăi cu idei false e mai rău decât a deveni dependent de sedative.   Fără să audă niciun anunţ, ceilalţi pasageri români s-au sculat de pe scaune şi au format o coadă. Au aflat oare că se vor primi bagajele? Sau au făcut-o din reflex? Decenii în şir, noi am trăit „anormalitatea” ca pe singura „normalitate” posibilă. Asta ne-a format într-un anume fel, dar ne-a şi deformat. Un negru, funcţionar al aeroportului, încearcă să explice pasagerilor de la coadă că e prea devreme, că n-are rost să stea în picioare, să se înghesuie. Vom fi anunţaţi când va începe operaţia de primire a bagajelor. Pasagerii ascultă, fără să spună nimic, şi nu se clintesc. „Deranjează pe cineva că stăm la coadă?”, se hotărăşte, în cele din urmă, o femeie corpolentă să-l lămurească pe negru. „Nu.” „Atunci?” în faţa acestei logici dezarmante, negrul dă înapoi. Ridică din umeri şi se îndepărtează. Nu pare să fi priceput mare lucru. Şi cum să priceapă? Pentru noi, cozile sunt ca nişte cântece de sirenă. Le rezistăm greu. Dacă nu te aşezi la o coadă, ai senzaţia că pierzi „ceva” şi rămâi cu un vag sentiment de frustrare.   Adevărul e că nici noi nu ne mai înţelegem uneori, pe deplin. Multă vreme, nu mi-am dat seama ce anume mă intriga, mă nedumerea, după revoluţie, în felul nostru de a ne comporta. Abia mai târziu m-am lămurit că, ani la rând, am semănat unor acrobaţi care mergeau pe sârmă, concentrându-ne toate resursele de prudenţă în acest mers, specific omului care trăieşte într-un regim totalitar şi se vede obligat să fie atent unde pune piciorul. „Specialitate” învăţată de nevoie, „acrobaţia” ne-a intrat, cu timpul, în obişnuinţă, părându-ni-se normală. Ea ne-a ajutat să ne ferim de primejdii, să ne „descurcăm”, să „supravieţuim”, dar ne-a şi luat ceva. Acum ne vine greu să ne dezbărăm de ce-am învăţat. Reflexele noastre continuă să funcţioneze la fel ca înainte, făcându-ne să mergem, adesea, şi pe pământ de parcă am avea o sârmă sub picioare, altminteri nu ne simţim în siguranţă. Or, aceasta trebuie că ne dă în ochii străinilor un aer, în acelaşi timp, bizar şi dramatic… Observ că inclusiv în confesiuni am reflexe de acrobat. M-a izbit aici în America un mod de comunicare, simplu, direct, practic, fără prea multe nuanţe şi fără ocoluri, cu care eu unul mă împac greu. Mi se pare uscat, rece. Şi nu cred că la mijloc e numai gustul meu pentru digresiuni, pentru speculaţie, care se vede contrariat. Mă tem că lunga deprindere de a vorbi cu gura închisă, de a mă folosi de aluzii, de subînţelesuri, pentru a trece de vigilenţa cenzurii, îşi arată, în continuare, efectele. Nu e chiar atât de simplu să spui că unu şi cu unu fac doi, după ce te-ai ferit de asta aproape o jumătate de veac. În plus, la noi există, cum ziceam, o plăcere naturală, irepresibilă, de a sta de vorbă, la taifas („povestiţi?” era întrebarea rituală în satul meu, în loc de „bună ziua”, când treceai pe lângă doi sau mai mulţi oameni) pe care nu ştiu dacă alţii o cunosc. La nivel naţional, avem gustul pălăvrăgelii, la fel cum americanii au geniul stoarcerii banilor din piatră seacă. La orice vârstă şi chiar în pragul morţii, nu ne săturam să stăm de vorbă. Tradiţia franceză a saloanelor presupune un spaţiu închis, aristocratic. Noi, din acest punct de vedere, suntem infinit mai democratici. Nicăieri, poate cu excepţia sudului Italiei, nu se bârfeşte atât de mult şi cu atâta plăcere ca în România. Eu am reuşit să devin guraliv chiar pe tema singurătăţii… Dar mă opresc. Am impresia că ar trebui să mă aşed şi eu la coadă.     [1] Octavian Paler, „O confesiune”, în România liberă, anul LI, serie nouă, nr. 843, 12 ianuarie 1993, p. 1. [2] În notiţa care deschide ediţia din 1994 se precizează: „Această carte a fost scrisă la îndemnul directorului editurii pariziene «Les Editions de l’Herne», d-1 Constantin Tacou, care a autorizat apariţia versiunii româneşti la Editura «Albastros»”. Din păcate, proiectul nu s-a realizat, deşi cartea rămâne şi astăzi cu un mare potenţial pentru traducerea în Occident. [3] O altă călătorie americană, petrecută câţiva ani mai târziu, face obiectul unui consistent Jurnal american publicat în Aventuri solitare (1996). În zborul „spre State, invitat de comandantul aeronavei în cabina piloţilor, scriitorul face o descoperire emoţionantă: „Descopăr, uluit, apoi, în faţa comandantului, pe bordul cabinei, cartea mea Don Quijote în Est. Niciodată nu m-am simţit mai răsplătit pentru singurătăţile din faţa maşinii de scris. Am şi mărturisit asta în dedicaţia pe care am dat-o pe acel volum, la nouă mii de metri altitudine, undeva deasupra pustietăţii Oceanului” (Octavian Paler, Aventuri solitare. Două jurnale şi un contrajurnal, ediţia a II-a, prefaţă de Paul Cernat, Iaşi, Polirom, 2008, p. 220). [4] Octavian Paler revine constant în opera sa la funcţiile acestui dublu. Cred că cel mai lămurit lucrurile sunt spuse în convorbirile purtate cu Daniel Cristea-Enache: „De fapt, voiam să par un ins «tare», ca să ascund groaza mea de ridicol! Nu suportam să par caraghios. Nicio ruşine nu mă inhiba mai mult. Teama că, într-o împrejurare sau alta, mă puteam face de râs mă bloca, mă paraliza, Pur şi simplu, nu eram în stare s-o controlez. Aşa că «seriozitatea» lui Don Quijote m-a uimit şi mi-a pus nişte întrebări. Ce anume îl ajuta pe Don Quijote să nu se sinchisească de cei care râdeau de el? Scrânteala? Sau o credinţă? Şi ce credinţă? întemeiată pe ce? […] Ce încerc să vă spun e că aventurile lui Don Quijote nu m-au amuzat! Nu m-au fermecat asalturile eroice ale cavalerului. Nici poveştile lui. M-a impresionat calmul cu care ridicolul era dus la sublim” (Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Octavian Paler, Bucureşti, Corint, 2007, p. 138). [5] Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă, Bucureşti, Albatros, 2004, p. 87.

Câteva lămuriri     Infarctul mi-a lămurit, cel puţin, două lucruri. Pe de o parte, am înţeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranţa că voi depăşi cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înţeleg eşecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaşte că destinul meu a fost decis de defectele mele. Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape „metafizic”, cu praf adus de vânt dintr-un deşert misterios, şi visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenuşa zeilor morţi. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficţiune într-o realitate paralelă. Am renunţat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, „eu”? E posibilă şi altă explicaţie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă”. Prin „viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această „viaţă de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.   24 august 2000 Octavian Paler         mai     1. Ore în şir, nimeni nu trece prin această curte, izolată de stradă. Nici nu se aude vreun zgomot. Pe dalele de ciment şi pe straturile de flori stăruie o linişte uşor ireală. Cu un mic efort, mă pot închipui într-o mănăstire abandonată, cu chiliile goale, sau într-o bibliotecă părăsită, unde doar eu mai pri­vesc peticul de cer care-mi aminteşte frunzele albicioase ale măslinilor bătrâni din Grecia şi zidul din faţa ferestrelor. Un zid de cărămidă veche, roasă de intemperii, care închide curtea, spre miazăzi. Când nu plouă, vin să picotească pe el, ameţite de soare, câteva ciori. Dincolo, se văd crengile unor oţetari al căror verde viguros contrastează cu galbenul veşted al zidului. Am aproape şaptezeci şi patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost in­dulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenţei mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? Mă gândesc din nou la diferenţa dintre „o biografie” şi „un destin”, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? G biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfârşit cu o ploaie aproape roşie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte şi nu puteam fiindcă portiţa. era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinţii mei trăiau, se găseau înlăuntru şi nu mă auzeau, trebuia să bat mai tare. După o aşteptare, apăsător de lungă, a ieşit în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: „Cine-i acolo?” i-am spus. „Nu te cunosc”, a zis ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliţă, buimăcit. Am vrut să strig: „Sunt eu!”, dar n-am reuşit să articulez nici un sunet. Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic şi uneori mă port, pur şi simplu, ridicol. În clipa aceasta, cerul primăvăratic, afectuos, mă deprimă cu frumu­seţea lui, în loc să mă bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna?     2. Aşezat pe un scaun, lângă patul pe care stam întins, profesorul, un om blajin, subtil specialist, se pare, şi cu o moderaţie de modă veche, se uita pe ecranul ecografului. Şi vedeam, pe figura lui, că nu era mulţumit. În cele din urmă, s-a întors spre mine, forţându-se să nu se dea de gol. ― Va fi necesară o coronarografie. Abia atunci ne vom da seama care e situaţia şi vom putea lua o hotărâre. Tonul lui alb nu mă putea înşela. Era prima oară că vorbea mai puţin optimist. Dar a evitat să-mi dea amănunte. Socotind, probabil, că şi aşa eram prea crispat, a preferat să reia convorbirea întreruptă de ecografie. ― Chiar nu mai credeţi în nimic? O cameră de spital nu e locul cel mai potrivit pentru confesiuni. Şi nici eu nu eram într-o stare potrivită unei discuţii despre certitudini. Fixam tavanul văruit proaspăt, gândindu-mă la ce putea să urmeze. Un nou infarct? O operaţie pe inimă? într-un târziu, i-am răspuns, străduindu-mă să mă comport firesc. ― Am crezut că sensul vieţii este chiar viaţa. Acum nu mai sunt sigur. ― Asta nu se poate, a zis, imediat, profe­sorul, cu o energie neaşteptată, care arăta că nu era vorba de o părere convenţională. M-a mirat tonul lui foarte decis. ― De ce să nu se poată? ― Pentru că nu putem trăi în conflict cu noi înşine, a venit răspunsul, pe cât de surprinzător, pe atât de categoric. O clipă, am uitat de ce mă găseam acolo. Mi-a venit să râd şi să-i spun că eu sunt de mai multă vreme în conflict cu mine. Poate, chiar ireconciliabil. Dar ceea ce ar fi trebuit să explic, după aceea, se cuvenea comunicat unui preot sau, cel mult, unui psihiatru. Ar fi sunat straniu să-i mărturisesc unui doctor pe care-l văzusem numai îmbrăcat în halat alb ce probleme îmi pun azi. ― V-aş contrazice, a fost tot ce am reuşit să îngaim, dându-mi seama, o dată mai mult, că nu-mi e deloc simplu să-mi admit slăbiciunile; şi cu atât mai puţin, să discut despre ele. M-am întors acasă pe jos. Era soare, dar în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Altădată, apropierea verii constituia în sine o promisiune. Era perioada mea preferată. Acum, strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat.     3. Când eram tânăr, începusem o „istorie a sinu­ciderilor” pe care am abandonat-o. Mi-ar plăcea s-o pot relua acum. Aş putea vorbi despre una din cele mai delicate probleme (singura cu adevărat importantă, zicea Camus, dar cred că exagera), fără să fie necesar să dezvălui (ar fi de prost-gust) mizeriile din subconştientul meu. M-ar uşura, probabil, asta. Ar constitui un fel de exorcism. Cu atât mai important cu cât nu mai sunt în situaţia, fericită, de a-mi crea singur punctele de sprijin, când am nevoie. Printre „darurile” pe care mi le-a adus bătrâneţea se numără şi acesta; iar, acum, mă simt ca o epavă aruncată la mal. Dacă aş avea mai multă energie, aş fi, poate, disperat. Dar nu ajung până acolo. Disperarea e o stare vitală, or eu sunt doar obosit, deprimat şi, pe deasupra, tulbure. În fond, de ce mă întorc mereu la teama că sunt aproape de capătul drumului? N-am niciodată încredere în motivele care mi se par evidente. Motivul evident acum ar fi infarctul. Eram convins că o boală gravă te ajută să vezi esenţialul şi fiindcă nu pot spune în această clipă ce anume e esenţial pentru mine mă simt derutat. Se pare că iubim, de fapt, ceea ce ne lipseşte. Din păcate, nu semăn deloc la caracter cu tatăl meu. Vitalitatea, care m-a ajutat totdeauna să fac faţă melancoliei şi pesimismului, dă, se pare, semne de „insuficienţă”, iar natura mea impulsivă reacţionează, ca de obicei, pe dos, prin dorinţi nega­tive. Aseară, am adormit în fotoliu, uitându-mă la televizor. Când m-am trezit, după miezul nopţii, rula un film cu un bărbat care suferise un accident ce-i paralizase tot corpul de la umeri în jos. Îşi pleda dreptul de a dispune de viaţa sa în acele condiţii. Am stins televizorul, dar n-am reuşit să readorm, cu toate că luasem un somnifer. Mi-am amintit cum a înghiţit Pavese un pumn de somnifere, într-o cameră de hotel, după ce şi-a scos pantofii, ca să nu murdărească din greşeală cearceaful. Pe urmă, mi-am zis, ruşinat, că am obsesii morbide. Adevărul e că nu găsesc în mine nici nepăsarea, nici puterea de a privi moartea ca pe un sfârşit firesc. Şi, probabil, tocmai pasiunea cu care am iubit viaţa m-a adus în situaţia asta. Nu sunt în stare să concep fatalitatea fără nici o crăpătură, pe unde vine un licăr de speranţă. Mai târziu, m-a copleşit o senzaţie stranie de irealitate. Mă afundam, parcă, într-un fel de timp gol, ruinat, pustiu, auzind ca prin vis vântul care izbea afară, de zid, crengile oţetarilor. Prin în­tuneric, ghiceam dunga cenuşie care e sabia tatei din tabloul de pe perete, dar memoria mea de­venise ceţoasă, nesigură, încărcată de resturi ale unor întâmplări greu de fixat într-o vreme precisă. La un moment dat, mi s-a părut că plouă şi că ploaia făcea să sune prelung tabla de pe acoperiş. Probabil, aţipisem deoarece, când m-am sculat şi am aprins lumina, nu se mai auzeau decât rafalele vântului.     4. Nimeni, probabil, nu mă cunoaşte aşa cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însuşiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce e sub mască. Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniştiţi departe de haită. În realitate, am fost o singură dată în marginea unui deşert, în Egipt, şi n-am îndrăznit să mă aventurez printre dunele, cenuşii-gălbui, de nisip pe care nu creşteau decât tufe rare de alfa. Amurgurile vin repede în deşert şi m-am temut să nu mă prindă noaptea înainte de a mă întoarce. M-am oprit şi m-am uitat, îndelung, într-o stare nelămurită, în care se amestecau fascinaţia şi panica, închipuindu-mi cămile cu poveri în spate şi beduini cu faţa acoperită sub lumina care, seara, devine violetă. Cu toate acestea, cred că nimic nu m-a fascinat mai mult ca soarele toxic din deşert, creator de iluzii la tot pasul. Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat. Probabil, în legătură cu asta aş avea multe de spus. E posibil să mă fi născut cu o asemenea predispoziţie, cum te naşti cu o celulă defectă care, mai târziu, dezvoltă o tumoră.     5. Când a murit bunicul dinspre mamă, aveam trei ani şi patru luni, după calculele pe care le fac acum. Ducându-se la înmormântare, părinţii mă luaseră cu ei. Ajunşi la casa bunicului, în capătul din jos al satului, îmi dăduseră voie, probabil, să mă duc în grădină, ca să nu-i încurc sau, poate, eu mă strecurasem pe poarta şurii, spre vale, nepri­cepând de ce se agita lumea din curte, ocupată, cum era obiceiul, cu tot felul de pregătiri înainte de plecarea la cimitir. Curios e că n-am reţinut nici un detaliu din ceremonialul înmormântării. Cu totul altceva m-a impresionat. Era o zi de toamnă târzie, cu soare blând, una din ultimele zile frumoase de toamnă, probabil. Lumina curgea ca un ulei galben pe coaja merilor rămaşi fără frunze şi înroşiţi de primele vânturi reci. Cum nu-mi dădeam seama că în acea împrejurare se cuvenea să fiu trist, mergeam prin iarba plină de frunze uscate, aproape fericit. Presupun că, încă de atunci, mă dovedeam sensibil la excitaţiile luminii. Oricum, n-am uitat starea care m-a cuprins, în egală măsură limpede şi misterioasă. Eram, ca sub o vrajă, uimit de ceea ce mi se în­tâmpla, dar şi intimidat de aerul luminos care mă făcea să aflu că existam. Deodată, vraja s-a rupt. Am descoperit golul din jurul meu, am constatat că eram singur, că nu mai auzeam nici un zgomot din curte, şi m-am speriat. Am impresia că atunci am tras prima spaimă din pricina singurătăţii. Ambiguitatea acestei prime amintiri nu e, probabil, întâmplătoare ― dimpotrivă, mi se pare semnificativă pentru firea mea ― căci, ironie sau nu, fascinaţia vieţii mi s-a dezvăluit într-un ci­mitir. Îmi plăcea, vara, să mă strecor, printr-o spărtură a gardului, în „Progade”, cum i se zicea cimitirului din capătul uliţei noastre. Acela a fost primul meu domeniu iniţiatic, de care n-am vorbit nimănui. Hoinăream ceasuri în şir printre crucile de ciment, de piatră sau de lemn, unele surpate, copleşite de bălării şi pe jumătate putrezite. Nu mă gândeam la morţi. Le bolboroseam numele şi le priveam îndelung fotografiile de porţelan, în­castrate în cruci, de parcă făceau parte dintr-o poveste. Iarba înaltă, dintre morminte, plină de flori sălbatice care atrăgeau albinele şi viespile, răspândea un miros greu, pătrunzător, care acţiona asupra simţurilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi dădea o stare specială, de irealitate. Din când în când, câte o pasăre despica aerul, ca o săgeată neagră. Brazii, plantaţi cu mulţi ani în urmă de-a lungul gardului, semănau cu nişte străjeri întu­necaţi care separau uliţa de cimitir. Încât aveam impresia că mă găseam într-o altă lume. În afară de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarbă nu se auzea nici un zgomot...     6. Ce vreau? Să-mi povestesc viaţa? Nu. Ca­tegoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, îţi tre­buie mai mult decât o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanţuri. Îţi trebuie, îndeosebi, încre­derea că ai reuşit să ajungi la unele concluzii care ar merita să fie împărtăşite. Or, o poveste ca a mea ar putea fi interesantă, cel mult, ca ilustrare a ideii că destinul este propriul nostru caracter. În rest, nu mă tentează câtuşi de puţin să spun, ca alţii, „viaţa mea, ce roman!” Şi, de altfel, nu sunt deloc sigur că o amintire e, neapărat, mai intimă decât o obsesie. Într-una din seri, dând din întâmplare peste o descriere mai veche a luminii gălbui, ciudate, din Asybaris, m-am gândit că, dacă m-aş putea concentra, ar fi o soluţie, probabil, să încerc să duc la bun sfârşit proiectul, abandonat, de ro­man. Mi-ar prinde bine, presupun, să fug de teme­rile legate de boală într-o lume unde istoria e complet anulată şi nu sunt necesare explicaţii din moment ce nimic nu e explicabil. Ce ar putea fi mai potrivit pentru nevoia mea de a ieşi, cumva, din realitate decât războiul, încăpăţânat şi zadar­nic, luat de la capăt în fiecare dimineaţă de Mon­seniorul, împotriva a cincizeci de pendule pe care ar vrea să le oblige să bată în aceeaşi fracţiune de secundă? Uneori, când mă trezesc noaptea şi tre­buie să aleg între uitatul pe pereţi şi un al doilea somnifer, mi se întâmplă, chiar, să mă surprind că încep să fac diverse supoziţii în privinţa motivelor care-l împing pe doctorul Luca să-şi caute, în Julius, un confident, după ce cutreieră tavernele, sau în privinţa originii prafului adus de „vântul din sud”. Din nenorocire, nu am destulă energie ca să pot întreprinde ceva pe termen lung. Dar să revin la ce vreau. Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar şi voi avea liniştea care-mi lipseşte acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva. Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicţia că regretele îţi permit să te crezi mai bun decât eşti până la convingerea că toate nereuşitele se explică prin faptul că nu ţi-ai utilizat cum se cuvine calităţile nu e decât un pas mic. Pe care eu I-am făcut. Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii „ratat”, trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari. Le-am avut? N-aş putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial. Chiar dacă nu mi-am dat viaţa la câini, mă tem că am avut o idee greşită despre mine. Prea romantică şi, mai ales, îmbâcsită de prejudecăţi. Întrebarea e dacă pot conta pe sinceritatea de care am nevoie. Cum zice doctorul Luca, nu e deloc simplu să-ţi descarci sufletul cum ai răstur­na un sac. E de ajuns să-mi imaginez subconştien­tul meu ca o grotă întunecoasă prin ungherele căreia îşi ţes pânza păianjenii, că încep să mă codesc. Ce spun? Cât spun? Sunt îndoieli de care mă jenez şi neputinţe pe care aş prefera să nu le ştiu. O pudoare egoistă, mai puternică decât do­rinţa mea de a fi sincer, mă blochează, deşi senti­mentul pe care-l încerc, de la o vreme, că am supravieţuit propriei mele morţi şi că lumea reală nu mai are nevoie de mine ar trebui să mă eli­bereze de orice reţinere. Nu întâmplător, de când am venit de la spital, m-am gândit deseori că am trăit cu piciorul pe frână (ce păcat că n-am derapat!), prea defensiv, prea precaut şi că, din această cauză, am în urma mea o existenţă cu prea multe febre false. Toată viaţa m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu m-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-mi drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” şi, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal raţional”. Probabil, aici s-a aflat sursa eşecurilor mele. N-am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.     7. Îmi amintesc o scenă care e aproape em­blematică. Se întâmpla în septembrie 1937, în curtea unui internat de pe strada Schitu Măgu­reanu din Bucureşti; internatul „Casei corpului didactic” unde fusesem încartiruiţi cei cinci bursieri de la liceul „Spiru Haret”. Nu trecuseră mai mult de două săptămâni de când venisem din Lisa. În noaptea precedentă, mă visasem pe Calea Secii, cu vacile. Mali, mai vicleană, se strecurase printr-o spărtură a gardului în livezi şi, târându-şi clopotul prin iarbă, ca să-mi înşele vigilenţa, coborâse într-o văioagă. Strigasem din adâncul plămânilor, să mă audă Mali, iar răcnetul meu fioros reuşise să sperie întreg internatul. Dimi­neaţa, la micul dejun, eram arătat cu degetul şi am auzit multe comentarii răutăcioase pe seama „sălbăticiei” mele. Nu-mi plăcea deloc că deve­nisem „vedetă”, dar ce puteam face? Am înghiţit cu noduri ceaiul şi felia de pâine cu magiun, strângându-mă în carapacea mea, după care am pornit spre liceu. Nu cunoşteam oraşul şi cred că barbarii, la Roma, au fost mai degajaţi decât mine. Mă spe­riam de câte ori trebuia să trec strada şi auzeam frânele vreunei maşini scrâşnind. Nu apucasem să-mi formez reflexe citadine, aşa că alternam curiozitatea cu teama. La prânz, am făcut drumul invers. Am căscat gura în faţa vitrinelor de pe Bulevardul Elisabeta, uimit mai mult de mane­chine decât de hainele expuse, m-am oprit să mă uit la pozele de la cinematografe, iar în dreptul Intrării Zalomit m-am abătut prin Cişmigiu, unde am admirat din nou iarba fragedă, grasă, cu gândul la Mali şi Cioanta. Am reuşit să pierd, astfel, masa de prânz. Când am ajuns la internat, servitoarele tocmai strângeau resturile de pe mese. Am luat dintr-un coşuleţ trei felii de pâine cu care mi-am potolit foamea, apoi m-am dus în curtea din spatele clădirii, o curte spaţioasă, asfaltată şi împrejmuită de un zid înalt, de unde se auzea gălăgie. Băieţii jucau „lapte-gros”. Cum nu primisem, încă, uniforma pe care urma s-o capăt în cadrul bursei, purtam hainele de-acasă. O pălărie rotundă şi neagră, cu bor mic, specifică portului din satele făgărăşene, pantaloni albi, strâmţi, de bumbac, cămaşa, tot de bumbac şi fără guler, lăsată peste pantaloni şi încinsă cu o curea lată, plus o vestă de postav vânăt. Doar bocancii mei erau „citadini”. Nu vroiam să intru în vorbă cu nimeni, deoarece remarcasem că accentul meu tărăgănat, cu inflexiuni curioase pentru urechea unui bucureştean, şi cuvintele „exotice” pe care le foloseam stârneau zâmbete amuzate. Probabil, le păream noilor mei colegi din cale-afară de pitoresc cu aerul meu de mică sălbăticiune dezorientată, coborâtă din munţii Făgăraşi şi azvârlită, ca într-o grădină zoologică, într-un internat bucureştean unde trebuia să fie „educată” şi „civilizată”. Amestecul de orgoliu şi timiditate care era, încă de atunci, baza carac­terului meu, nu mă împingea nici el să mă arăt mai prietenos. Am mormăit un „nu” arţăgos, agresiv, când un băiat m-a chemat să intru şi eu în joc, şi m-am dus în fundul curţii, lipindu-mă cu spatele de zid. De-acolo puteam să urmăresc ce se întâmpla, fără să mă amestec cu ceilalţi şi fără să las pe nimeni să se apropie; dar şi satisfăcându-mi curiozitatea. Zidul îmi dădea o anumită siguranţă în lumea aceea necunoscută, plină de surprize, care diferea atât de mult de cea cu care fusesem deprins. Cu vreo lună înainte, tata mă trimisese să dorm noaptea într-o mică livadă „de pe Seaca”, unde plantase meri. Porcii mistreţi aveau obiceiul să coboare din pădure, prin august, şi să râme în căutarea unor rădăcini dulci. Misiunea mea era să-i alung, dacă veneau. Aprinsesem un foc şi, culcat în iarbă, stătusem la pândă, copleşit de mirosurile nocturne ale pădurii, fără să închid ochii. Nu avusesem curajul să-l contrazic pe tata, refuzând o treabă care nu reprezenta nimic neobişnuit în Lisa, dar cred că eram speriat. De aceea, alimentam continuu focul. Când am auzit grohăituri, am luat-o la fugă. Pe urmă, m-am întors, am început să ţip şi să arunc cu crengi aprinse, fără sa văd, ce-i drept, nici un mistreţ. Acum, însă, gălăgia veselă din curtea internatului făcea parte dintr-o altă realitate, total nouă pentru mine. Gata să-mi scot ghearele la primul semn de primejdie, stăteam cu spatele sprijinit de zid, ca într-o tranşee, încordat, atent la orice mişcare din preajma mea, hotărât să nu îngădui nimănui să se apropie.     Zidul acela a fost primul de care m-am sprijinit. În Lisa nu avusesem nevoie să mă apăr. Şi cred că lângă acel zid m-am lămurit ce este un „străin”: cineva în care nu poţi avea încredere decât după ce te convingi că nu-ţi vrea răul. Ieşisem de sub scutul părintesc, acum puteam conta doar pe mine. Înduioşătoare şi cam caraghioasă, dacă e văzută cu ochii de azi, întâmplarea are o semni­ficaţie aparte în „mitologia” mea personală. Am avut nevoie, mereu, de un „zid” de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. Asta a făcut din mine un animal bănuitor, înclinat să fie tot timpul în gardă. Practic, de la unsprezece ani, viaţa mea a fost o lungă apărare agresivă, o pândă, care a accentuat dramatic cusurul meu de ins nesociabil şi dificultatea de a-mi găsi prieteni.     8. Străbăteam o toamnă cu amurguri pre­vestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniştită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Aşa e şi viaţa, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal şi, pe neaşteptate, îţi pune gheara în gât. Apoi am visat o mare plină de delfini roşii. Se jucau în apă. Deodată, am observat că lăsau urme de sânge pe care valurile le combinau, făcând să apară pe suprafaţa mării un text din care nu înţelegeam nimic deoarece era într-o limbă necunoscută. Când spuma a şters totul, ca un burete alb, m-a acoperit un val puternic. Am simţit că devin uşor, că plutesc, că mă afund, că nu mai eram deloc speriat. Pe la patru noaptea, m-am trezit. Simţeam înţepături în inimă. N-am mai putut readormi. Mi-am amintit de două „amănunte” cărora nu le-am dat importanţă niciodată. Bunicul meu dinspre mamă a murit în urma unui stop cardiac. Avea şaizeci şi doi de ani. Era toamnă, prin noiembrie, desfăcea ştiuleţi de porumb. La un moment dat, a plecat capul într-o parte şi s-a prăbuşit. Bunicul dinspre tată a murit în somn. Venise, într-o seară, de la cârciumă, pus pe harţă. Tatăl meu şi mama, proaspăt căsătoriţi, s-au dus să doarmă în şură, pe fân, lăsându-l pe bătrân singur, pentru a nu-l supăra. Dimineaţa I-au găsit mort, tot datorită unui stop cardiac, probabil. „Singurul zeu pe care-l cunoaştem”, cum numea cineva ereditatea, ne poate dezvălui, uneori, o faţă deloc romantică.     9. Propriu-zis, nu mă doare nimic. Angoasele, când mă bântuie, vin din faptul că respir mai greu, gâfâi la orice efort, obosesc repede şi, uneori, simt o apăsare în zona inimii. Atunci, am impresia că duc dinamită în buzunare şi că trebuie să fiu atent să nu sar în aer. Sunt singur cu „monştrii” mei şi încerc să-i domesticesc cum pot, cu slabe rezultate de cele mai multe ori, deşi, iniţial, nu mi-a fost frică. Am stat acasă douăzeci şi patru de ore după infarct, agitându-mă şi traversând o noapte albă. E adevărat că bănuiam altceva: o criză de colon sau de bilă. Nu primisem nici un avertisment de la inimă. Electrocardiogramele de rutină arătau perfect. Când m-am hotărât să mă duc la spital (era Duminica Floriilor), n-am luat cu mine nici pijama, nici schimburi. Eram sigur că, peste un ceas, două, mă voi întoarce acasă. Nici auzind că făcusem infarct, n-am fost impresionat. Prima mea reacţie a fost de o stupiditate enormă: „Nu voi petrece Paştele într-o cameră de spital”. Abia ulterior am consimţit că nu mai sunt deloc „o stâncă”. Iar acum mi se pare aproape ridicol că odinioară i-am studiat pe stoici cu pretenţia de a învăţa ceva de la ei. N-am învăţat nimic! Stoicul îşi domină temerile. Şi, în cele din urmă, se înalţă deasupra lor. Nu mai e unealta lor oarbă, chiar dacă nu le înlătură. Pe când eu n-aş mai putea zice decât cu o neîncredere jenată: tot ce se întâmplă se întâmplă fiindcă aşa trebuia să se întâmple. Ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze, poate, mai mult nu este, totuşi, lipsa de bravură, ci altceva. Fiindcă n-am putut să mă gândesc cât mai puţin la boală, am dorit să mă gândesc cât mai puţin, în general. Medicii mi-au atras atenţia că moralul ridicat e cel mai bun medicament şi că, deci, o oarecare detaşare s-ar impune. Din sfatul lor, m-am ales, însă, cu nostalgia de a mă comporta ca o larvă. Pentru prima oară am renunţat complet la viaţa socială. Nu mai doresc să ies pe stradă, să văd lume, mă complac în sihăstria de aici, încep să am calităţi de pustnic. Observ că suprim în mine, pe zi ce trece, orice curiozitate faţă de evenimente, orice interes care m-ar deranja. Nici măcar să citesc nu mai sunt în stare. Dacă iau o carte, o pun deoparte după câteva pagini. Când primesc, rar, câte un telefon, am dificultăţi să întreţin conversaţia mai mult timp. Fac tot ce pot s-o scurtez. Efortul de a rămâne politicos mă oboseşte. În schimb, îmi pierd ore întregi privind nişte oţetari banali sau zidul cu ciori. M-am sălbăticit, nu mă mai pot baza, se pare, pe nevoia de alţii, care nu m-a părăsit niciodată până acum şi mă surprind având impulsuri mizantropice. Adevă­ratul creştin e pesimist, s-ar zice, de vreme ce marea lui speranţă e viaţa de apoi. Dar poate fi asta o justificare? Şi, pe urmă, mă pot eu lăuda că sunt un creştin veritabil? într-o noapte, m-am visat discutând cu... doctorul Luca. Spunea că lumea se împarte în bolnavi declaraţi şi bolnavi nedeclaraţi. „Lasă asta ― i-am zis ―, vrei să te sinucizi?” S-a încruntat şi m-a măsurat din cap până la picioare. Ce-mi păsa mie? Apoi, a izbucnit într-un râs răutăcios. „Ce ştii despre deşerturi?” m-a apos­trofat, rânjind. Nu-mi mai aduc aminte ce i-am răspuns, dar, probabil, m-am lăudat, căci s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: „Bravo, e o specialitate folositoare”.     10. De fapt, doctorul Luca e de părere că sinu­ciderea reprezintă o soluţie doar în tinereţe, când poţi lăsa în urmă un cadavru frumos. După ce ai îmbătrânit, nu-ţi rămâne decât să cutreieri, ca el, tavernele, tăvălindu-te în noroi, ca să poţi să-ţi dispreţuieşti trupul. În consecinţă, nu se sinchi­seşte de ce cleveteşte lumea, în Asybaris, pe seama lui. „N-au decât să-şi bată gura cât vor, i-a zis lui Julius, ştergându-şi cu o mare batistă cadrilată faţa roşie, de rac fiert şi pe urmă răcit. Ba chiar îi înţeleg. Se plictisesc, probabil, ascul­tând continuu vântul care aduce, vara, nori de praf sau emiţând ipoteze despre deşertul pe care expediţiile nu reuşesc să-l descopere. În Asybaris, băiete, bârfa constituie un medicament”. Uneori, când nu se controlează de ajuns, iese la iveală o tristeţe bine ascunsă, dar doctorul Luca se grăbeşte totdeauna să-şi reia aerul său obişnuit, de clovn bătrân căruia îi place să spună lucruri ciudate. Într-o zi, i-a explicat tânărului custode că Dumnezeu e ce rămâne când tot ce ne e permis să vedem ne pare absurd, după care, cu ochii la pendula cu ramă de sidef din perete, a adăugat, între două accese de tuse: „Ceea ce am căutat eu, băiete, nu se află pe lumea aceasta. Sau nu se mai află”. Julius îl ascultă fără să-l întrerupă. Foarte rar îi pune întrebări şi o face cu grija de a se arăta politicos, deoarece nu vrea să-l supere pe bătrân. Cum n-a găsit în biblioteca Monseniorului nici o carte care să-l lămurească de cine şi când a fost întemeiat Asybarisul, doc­torul Luca, o adevărată enciclopedie ambulantă, e un interlocutor extrem de preţios. În plus, e singurul străin care are acces la „palat”, cum i se spune pretenţios clădirii cumpărate de Monsenior de la un negustor de parfumuri, cu mulţi ani în urmă; în fapt, o casă greoaie, dărăpănată, care ar semăna cu un cufăr vechi, mâncat de carii, dacă zidurile cenuşii, pe alocuri putrezite, n-ar fi acoperite de glicină. Vine în fiecare marţi şi în fiecare vineri, în jurul orei cinci după-amiază, se abate prin pavilionul bibliotecii ca să stea de vorbă cu tânărul custode, apoi suie scara de lemn stacojiu spre încăperile unde s-a izolat prietenul său din tinereţe şi, probabil, singurul său pacient. Căci, după unii, Monseniorul n-ar mai fi întreg la minte. Când Julius a încercat să afle ce temei au gurile rele să lanseze asemenea vorbe, doctorul Luca s-a mulţumit să-i explice că unul dintre marii regi ai Spaniei, anume Carol Quintul, s-a retras la bătrâneţe într-o parte rezervată a castelului unde doar câţiva servitori aveau voie să pătrundă, pentru a se război cu treizeci de pendule; armată pe care n-a izbutit s-o învingă. După aceea a schimbat vorba şi s-a întors la răutăţile debitate pe seama sa: „Nelly şi prie­tenele ei îşi închipuie că mă mână viciul prin taverne. Dar ce să le spun? Cel mult, că nimic nu e ruşinos dacă te ajută să trăieşti. Se pare că e ceva real, băiete, în ideea că nu e nebun cel care şi-a pierdut raţiunea, ci acela care şi-a pierdut tot în afară de raţiune. E o suferinţă să te găseşti într-o asemenea situaţie, crede-mă. Uneori, dacă aş putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îţi amputezi un deget cangrenat, aş face-o”.

avertisment   „Jurnalul” din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzând ce-am gândit şi ce-am simţit, zilnic, într-o lume care m-a surprins şi prin scindări şi prin timpul ei echivoc. „Contrajurnalul” (adică textul tipărit cu caractere cursive) l-am scris ulterior, când mi-am recitit jurnalul. L-am scris, uneori, din nevoia de a continua o mărturisire, un gând, dar de cele mai multe ori pentru a corecta o părere, convins că, între timp, am înţeles mai bine unele lucruri Şi, poate, nu e nimic nefiresc în dorinţa de a da însemnărilor ulterioare rolul de ecou sau de replică la prima treaptă a întâlnirii mele cu Mexicul. Căci există călătorii care nu se termină niciodată.     Vă veţi duce în locul cu agave sălbatece pentru a ridica o locuinţă de agave şi cactus, pentru a împleti rogojini de agave şi cactus.   Şi vă veţi duce în locul de unde provine lumina şi veţi arunca suliţe: vultur de aur, tigru de aur, şarpe de aur, iepure şi cerb de aur.   Şi vă veţi duce în locul de unde-şi trage originea moartea şi veţi arunca suliţele pe stepa aceasta: vultur de azur, tigru de azur, şarpe de azur, iepure şi cerb de azur   Şi când veţi fi aruncat suliţele şi veţi fi atins zeii, galbenul, albastrul, albul şi roşul, vultur, tigru, şarpe, iepure, cerb,   aşezaţi între mâinile zeului timpului, ale vechiului zeu, umbra care va veghea asupra lui.   (Cântec aztec pentru Zeiţa Mamă)           păsări şi arbori     Se vede că sunt născut în Zodia Racului. La fiecare călătorie cu avionul mi s-a întâmplat la fel. Mai întâi o angoasă tulbure, ca un mâl care îmi apasă gândurile. Apoi, treptat, mă liniştesc. Dimineaţa, când mă îndrept spre aeroport, de obicei nu mai am nimic. Aproape mă mir că evit în general să mă folosesc de un mijloc atât de rapid şi mai comod totuşi decât trenul. Iar în clipa aceasta mă gândesc chiar cu detaşare la cele trei accidente de avion pe care le-am avut. Ciudat. Mi-e mai frică de ideea zborului, se pare, decât să stau ca acum într-un avion care se zvârcoleşte uneori în ceaţa lăptoasă, ca şi cum s-ar fi atins de ceva gelatinos. De unde se vede că, oricât am vorbi despre Icar, sufletele ne vor aparţine pământului pe care-l zăresc fragmentar jos, punctat de păduri însingurate. Îmi vin în minte arborii pictaţi de Mondrian. Fără trunchi, cu coroanele întoarse spre pământ, spre rădăcini, ca şi cum ar vrea să refacă o unitate pierdută, să închidă cercul. De fapt, nu e un cerc, ci un oval. Însă şi pe un oval se poate merge la nesfârşit. Cei mai mulţi pasageri încearcă să ucidă cumva timpul până la destinaţie. Citesc romane poliţiste, dorm, încropesc conversaţii sau, pur şi simplu, stau cu ochii aţintiţi în gol. Dacă ar putea, ar comprima orele. Nu ne mai interesează, oare, decât să ajungem la ţintă? La urma urmei, acest adevăr n-ar fi nou. Theophile Gautier a trecut la patru sute de metri de catedrala Chartres fără să vrea s-o vadă. Peste câtva timp, vom ateriza la Amsterdam. Plouă. Această atmosferă posomorâtă convine, cred, Amsterdamului. Bănuiesc oraşul plin de statui reci, de bronz coclit. Severitatea zidurilor trebuie să fie mai puţin tăioasă acum. Iar în vântul umed trebuie că par mai puţin anacronice morile de vânt din tablourile lui Ruisdael. Dacă mai există şi în aer liber asemenea mori de vânt, ele se învârt, probabil, fără să macine nimic. Unul dintre puţinele lucruri gratuite pe care şi le permite lumea de azi. Dintr-un orăşel văd ţâşnind săgeata unei catedrale. Aceasta îmi aminteşte că am vrut să scriu odată o Reabilitare a Evului mediu. Căci „noaptea Evului mediu” constituie, mi se pare, una dintre cele mai încăpăţânate platitudini didactice. Giotto şi Dante nu pot fi decât abuziv anexaţi Renaşterii, ca precursori. Şi cum să împăcăm setea de absolut din edificiile gotice cu ideea că în afara Renaşterii n-ar exista decât barbarie şi confuzie? Poate greşesc şi merg prea departe afirmând că Renaşterea este o oboseală luminoasă a Evului mediu, dar, oricum, sunt convins că, împotriva prejudecăţilor curente care reduc Evul mediu la tenebre, în unele privinţe atunci s-a îndrăznit mai mult. Săgeata gotică e semnul unui spirit care a ţintit direct cerul, în timp ce, mai înţeleaptă, mai practică, Renaşterea a preferat să descopere pământul. În Evul mediu, omul a visat să obţină aurul creându-l. Mai târziu, el s-a consolat să-l găsească. Oricâte zâmbete ne-ar stârni regia ocultă din jurul retortelor ce fierbeau inutil, putem vorbi doar de amăgire. Şi nu le putem contesta alchimiştilor o îndrăzneală de care aventurierul, gata să împuşte pentru o pepită de aur, va râde. Neobţinând nimic, ei vroiau totul. Cu mâinile goale, vorbeau de piatra filosofală. Icar e, poate, un mit mai potrivit pentru Evul mediu decât pentru Renaştere. Mă întrerup. Cineva din spate, vorbind despre Amsterdam, îl compară cu Veneţia. „Veneţia nordului”. Ca şi Stockholm-ul. Din moment ce un oraş e străbătut de canale, el e în mod automat comparat cu Veneţia. Şi sunt atâtea „Veneţii”, încât m-am plictisit să aud această comparaţie, a cărei justificare e, în realitate, pur scenografică. Oare ce legătură poate exista între un oraş romantic, bolnav de trecut, cum e Veneţia, şi unul solid, corect şi întreprinzător? Nu cred că Amsterdamul e dispus să trăiască din amintiri. Numai umbra lui Rembrandt trebuie că revine din când în când printre zidurile înnegrite de ploaie şi timp, amestecându-se cu ultimele tipuri de automobile.       festina lente   Fiecare secol are, poate, un mal du siecle al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare... Trenuri, avioane, vapoare, toate gâfâie, îşi ambalează la maximum motoarele aruncând în aer trâmbe de fum... bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gări, aerogări, porturi, „Parisul în două zile”, „Mexicul pe scurt”, vize de intrare, vize de ieşire, hoteluri, „Taxi!”, pliante, cine mai are timp să citească Odiseea? Suntem grăbiţi, „legaţi-vă centurile, peste câteva clipe vom decola”, trenurile pleacă toate „peste cinci minute”, Ladies and Gentlemen, Mesdames et Messieurs, Senoras y Senores, nu mai e timp, nici măcar să alergăm în prima librărie, să citim cartea pe drum... nu-i nimic, poate data viitoare, atunci... şi, la urma urmei, ce vroia Homer? Atâtea încurcături pentru ca să aducă un grec şiret pe un ţărm pietros unde abia creştea iarbă pentru capre... Nu, din păcate, nu mai e timp, suntem între o gară şi alta, între un avion şi altul, îmbătându-ne de graba noastră ca de un scop... Doamne, şi totuşi am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume? Ne-ar trebui un popas, puţină linişte, să ne adunăm gândurile... dar, vai, semaforul arată că trenul nu mai poate să aştepte, scara avionului s-a retras, „Legaţi-vă centurile de siguranţă!”, iar vaporul se desprinde de chei. Să lăsăm Odiseea, să răsfoim ghidurile şi mai ales să nu uităm să trimitem cunoscuţilor şi necunoscuţilor ilustrate, însoţite de câteva rânduri, eventual cu vorbe prescurtate, în vreme ce continuă zgomotul roţilor pe şine, vuietul elicelor în aer, iar pe puntea vaporului toată lumea zâmbeşte auzind un vals desuet: „Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri, mon cher? Ne trebuie altceva, care să ne sugereze beţia vitezei în cursele de formula unu...” Festina lente? Cine a spus asta? A, da, am învăţat pe vremuri la orele de latină că poeţii îi sfătuiau pe romani să se grăbească încet, în schimb cohortele înarmate făceau să trepideze drumurile imperiului... Dar ce rost are să ne aducem aminte de dictoane depăşite? Ele sună ca valsul acela de pe vapor. Deşi, ar fi o glumă bună ca în gări şi aerogări, în loc să se anunţe trenurile şi avioanele care vin şi care pleacă, să se repete de fiecare dată aceste două cuvinte, festina lente, mai întâi, rar, silabisit, apoi din ce în ce mai repede, până nu se va mai înţelege nimic. Inclusiv înţelepciunea o vrem în forme concentrate. Nu mai avem chef să reluăm raţionamentele, să cântărim argumentele, vrem să sărim direct la concluzie, nu mai avem răbdare să citim o carte întreagă, vrem o frază frumoasă, înţeleaptă, atât. Am lăsat în urmă nu mai ştiu câte hoteluri uitate, prin care am dormit, gări şi aeroporturi din care nu mi-au rămas, din cele mai multe, decât un gust de fum, de soare sau de ceaţă, o culoare sau nici atât, fără să fiu, nici prin vocaţie, nici prin palmares, ceea ce se numeşte un globe-trotter. Dar mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vântură lumea în toate părţile o cunosc cel mai puţin. Când să reflecteze la ceea ce au văzut? Abia au vreme să se amăgească, poate, că lumea nu mai are secrete pentru ei. Odinioară, în vreme ce Stephens îşi deschidea drum cu securea în mână spre templele şi piramidele civilizaţiei maya, Prescott, aproape orb, scria pe tăbliţa sa de ardezie Cucerirea Mexicului, descoperind lumii, fără să treacă pragul camerei sale de lucru, civilizaţia aztecă, în ce mă priveşte, mă simt atras de Prescott, nu de Stephens. Căci am rămas un etern diletant între profesioniştii călătoriilor. Aterizăm. Peste o jumătate de oră vom pleca.       peste ocean   Zburăm peste oceanul pe care l-au traversat cândva căutătorii de aventuri şi de aur. Un Cortes şi ceilalţi spanioli din Estremadura, „leagănul conchistadorilor”, care recunoşteau cu insolenţă că n-au mers în America să are pământul. Săgeata gotică devenise catarg de corabie. Alchimiştii îi cedaseră locul lui Columb. Acum, omul nu se mai amăgea că ar fi în stare să creeze aur. Mai realist decât cei ce se îmbătaseră cu iluzia că-l vor crea ei înşişi, vroia să-l smulgă din mâinile celor care-l aveau. Noii aventurieri ai aurului nu mai erau interesaţi de piatra filosofală, ci de ce puteau prăda. De aceea, probabil, spaniolii n-au dat nici o atenţie piramidelor în Mexic. În schimb, tezaurul lui Moctezuma a devenit repede o legendă şi o obsesie. Se pare că implacabilul Cortes a excelat în aventuri galante. De abia după ce zidul pe care încerca într-o noapte să se urce s-a prăbuşit, rănindu-l, spre hazul concetăţenilor săi, a pornit să-şi caute norocul şi să-şi uite ruşinea în aventuri mai dure, în care succesul depindea în primul rând de lipsa de scrupule. Dacă e exact ce-am învăţat la şcoală, echipajele corăbiilor plecate spre îndepărtatele terrae incognitae erau compuse din indivizi deprinşi să folosească mai bine cuţitul decât spada. Şi care ar fi râs în nas cuiva care i-ar fi provocat la duel după legile onoarei cavalereşti. La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediţiei. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier şi o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea şi n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb şi Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blândul, uscăţivul şi încăpăţânatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cântări. Din păcate, multe lucruri s-au spus totdeauna în treacăt şi cu jumătate de voce. Inclusiv faptul că descoperitorul Americii a făcut drumul înapoi cu mâinile legate în lanţuri. Şi că Don Quijote n-a dat totdeauna greş.       se vede New York-ul...   Mondrian şi-a părăsit aici arborii pentru a picta compoziţii cu linii drepte, ca avenidele newyorkeze, cu pătrate şi dreptunghiuri, ca un animal geometric şi fabulos sau ca un labirint cu sclipiri galbene şi roşii... hartă a unei utopii, paradis parcelat sau cimitir cu alei strălucitoare, e greu de spus ce trebuie mai întâi să vedem în aceste compoziţii în care ni se propune să desluşim entuziasmul pictorului, refugiat în ultimii ani ai vieţii la New York şi cucerit, se zice, de vitalitatea metropolei şi a jazz-ului... Într-un amurg vineţiu care mi-a dat înverşunări rousseau-iste, eu am visat însă aici că pădurile, păsările, lichenii şi bizonii se vor reîntoarce într-o zi să recucerească oraşul. Poate, fiindcă pe străzile botezate cu cifre, m-am gândit că la New York singurătatea nu face compromisuri. Cine n-are bani e singur. Cine nu se descurcă e singur. Iar eu n-am nici bani, nici spirit practic. În realitate, despre americani am aflat mai mult din acest episod povestit de biografii lui Daumier decât din trecerea mea prin New York. Într-o zi, un prieten, care îi cunoştea jena financiară, i-a anunţat vizita unui colecţionar american, precizându-i că acesta nu se interesa decât de pânzele care costau scump. Câteva zile după aceea, americanul a venit la Daumier în atelier şi arătându-i o mare pânză l-a întrebat: ― Cât? Pictorul a îndrăznit încurcat. ― Cinci mii de franci. ― Cumpăr. Şi celălalt? De data aceasta, se zice, pe Daumier l-a părăsit curajul. ― Şase sute de franci. ― Nu cumpăr, a replicat americanul.     Pe aeroport, doi tineri se despărţeau. Ea (o tânără mexicană) plângea. S-a îndreptat spre avion ca spre eşafod. Acum flirtează cu un bărbos între două vârste, râzând des ca să-şi arate probabil dantura superbă. Şi bănuiesc că la Ciudad de Mexico o aşteaptă altcineva. Ce ne-am face fără consolări? Mai ales că, are dreptate Gide, este un timp când râzi şi este un timp când îţi aminteşti că ai râs. Fac un calcul şi constat că vom sta în Mexic treisprezece zile. Treisprezece zile care, în calendarul aztec, formau exact o săptămână.     Am adormit şi când m-am trezit din somn avionul se pregătea de aterizare. Ciudad de Mexico. Cerul incendiat al vechilor azteci se apropia de noi ca o febră în care urma să coborâm.       fiesta   Apoi, aeroportul. Un aeroport din care n-am reţinut nimic în afară de lumina gălbuie. Maşinile care ne-au dus la hotel (un hotel purtând numele unui muzeu la care râvnesc demult, Del Prado*). M-am pomenit într-o cameră desfăcându-mi valizele şi după aceea coborând în stradă.   * După călătoria în Mexic, am trecut o seară prin Madrid. Şi a doua zi dimineaţă, am avut trei ore la dispoziţie. Exact atât cât spune titlul cărţii lui Eugenio d'Ors despre muzeul Prado unde am aşteptat sub un soare aproape administrativ să se deschidă porţile: Trei ore în muzeul Prado. Evident, titlul acesta nu e decât o ironie pentru călătorii care vin la Prado între două curse cu avionul. Dar vorba înţeleptului Saadi: „Mă plângeam că nu aveam încălţări. Trecând prin dreptul moscheii din Damasc, am văzut un om fără picioare. Şi am încetat să mai cârtesc împotriva destinului”.   Am întâlnit destul de des călători care, din spaima că nu vor vedea ceea ce ar trebui să vadă, îşi alcătuiesc programe minuţioase, după ghidurile cele mai autorizate, hotărâţi să nu scape nimic important, să vadă totul, să cântărească totul. Dar, uneori, tocmai din frica de a nu scăpa esenţialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilată ca la pisici în întuneric şi priveşti obiectele fără să le mai vezi. Cum s-a zis, poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim. Ceea ce încerc să fac în această primă seară la Ciudad de Mexico. Întâia tentaţie a fost să iau o hartă a oraşului. Să începem să-l explorăm. Pe urmă am renunţat. Am renunţat chiar să întreb pe ce stradă înaintăm. M-am încredinţat pur şi simplu întâmplării, într-o agitaţie de carnaval. Căci am nimerit în plină fiestă. Peste tot se vând cornete cu confetti, măşti şi pălării de pai multicolore. Se strigă, se cântă, se aruncă petarde. Sărbătoarea explodează şi hohoteşte în jurul nostru. Întreg oraşul pare ieşit pe străzi. Sunetele unor instrumente necunoscute însoţesc dansatori cu panaşe viu colorate şi măşti de lemn sau de piele, în faţa noastră, un tânăr metis are o torţă în mână. Şi lângă el o damigeană cu benzină. Îşi umple gura cu benzină, pe care apoi o pulverizează, suflând, în aer şi-i dă foc creând impresia unui aruncător de flăcări. Nimeni nu-i dă atenţie, noi ne ferim de teamă să nu ne atingă cumva flacăra care zboară câteva secunde prin aer, dar el îşi continuă netulburat spectacolul ca pe o scenă. Ceva mai departe, indieni în costume tradiţionale pregătesc din faină de porumb şi din lapte de var faimoasele tortillas, puternic condimentate, care ard buzele europenilor, în timp ce mexicanii zâmbesc îngăduitor. Câţiva turişti s-au oprit şi privesc scena cu aerul pe care-l vor fi avut aztecii văzând „bastonul” cu care conchistadorii ucideau victima îndreptându-l spre ea. Obosit de drum, de distanţe şi de melancolii mă uit cu o vagă perplexitate, la început, la tinerii care aruncă în obrazul trecătorilor o pulbere parfumată. Apoi îmi amintesc ceea ce am citit despre vechile sărbători care se celebrau în Mexic când înspica porumbul. Tinere fecioare dansau atunci cu pieptul gol, apoi culegeau florile plăpânde şi dansând, cântând, în procesiune solemnă, azvârleau peste spectatori polen. Poate e tot polen şi pulberea parfumată pe care mi-o şterg de pe faţă... Odinioară, aztecii erau convinşi că beţia îi punea în comunicare cu zeii. Acum, de două zile orice vânzare de alcool e interzisă în capitală. În vârtejul fiestei, unii au şi uitat, parcă, sau n-au aflat încă de ce suflă în tiribombe, de ce poartă măşti ciudate, ca vechiul zeu al vântului, sau de ce şi-au pus coifuri caraghioase, care mă fac o clipă să tresar, căci asemenea coifuri am văzut la Goya, aşezate de Inchiziţie pe capul muribunzilor. Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriaşei energii pe care o risipeşte. Bărbaţi în puterea vârstei se comportă ca nişte copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întâmplă natural, fără reguli şi fără limite, cu o sinceritate care încântă şi derutează. Mă uit şi ascult fascinat şi nedumerit. Se aud strigăte, exclamaţii ascuţite şi strada seamănă din ce în ce mai mult cu un vulcan. Fiesta e, probabil, tot ce se spune despre ea, drog, petrecere, spectacol şi mai mult decât atât. În această noapte, ea dictează ritmul după care trăieşte oraşul. Strada e transformată într-o scenă imensă şi spectatorii sunt constrânşi să devină actori. În cele din urmă, însă, curiozitatea cedează în faţa oboselii. Am în urmă douăsprezece ore de zbor cu avionul. La un moment dat, zgomotul mă ameţeşte. Simt nevoia liniştii şi, brusc, câinele negru al singurătăţii începe să-mi dea târcoale în plină fiestă. De vină e, poate, şi faptul că am nimerit fără nici o iniţiere într-o noapte atât de fierbinte. Strecurându-mă prin mulţime, mă întreb de ce spunea Camus că tăcerea nu mai e posibilă decât în oraşele zgomotoase... Ne întoarcem la hotel, lăsând în urmă fiesta, care aruncă mai departe lavă colorată pe străzi.       nevoia de sărbătoare   Înainte de a ajunge în Mexic şi chiar după aceea, câteva zile, am fost convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează uşor. Abia după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediţie franţuzească, Labirintul singurătăţii al lui Octavio Paz, am înţeles că puteam să trec prin Mexic fără să văd decât aparenţe. Aşa cum râsul, la Baudelaire, nu e străin de tristeţe, fiesta nu e străină, se pare, de singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine. Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu sau cam aşa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de până atunci şi se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănţuie fără limite, pentru a uita ceea ce-l îngrădeşte în restul timpului. Cântă, dansează, aruncă petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în afara superstiţiilor sale. Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea singurătatea. N-am cum să ştiu cât adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu ajutorul ei îmi pot explica, mai uşor şi logic, de ce nici un prilej de sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători. „Sunt peste o sută într-un an”, mi-a precizat cineva, şi, prima oară, am crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a spori numărul sărbătorilor şi vacarmul lor. „Pentru ce dansaţi?”, l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a venit sec. Porque no? „Pentru ce nu?” Un răspuns care nu înseamnă nimic şi în acelaşi timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea există dansul. De aceea există măştile. Indienii cu panaşe multicolore vin duminica şi dansează în faţa bisericilor. I-am văzut şi eu. Nu aud murmurul rugăciunilor, au faţa imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfântul în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singur lucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezeşte. Parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul iese atunci din rezerva sa obişnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele. Oameni care sunt îndeobşte reţinuţi şi discreţi strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se răzbună prin exces. Timizii cântă şi prudenţii trag cu pistolul. În febra petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit şi pistolul intră în acţiune sau luceşte o machete, lancea folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decât un pas. Am greşit, aşadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beţia ei n-are nimic comun cu ceea ce se întâmplă în tristele paradisuri provizorii ale consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înţeles în prima seară a fost tocmai funcţia fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani. Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătăţii, de aceea şansa oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul strânge puteri ca să poată tăcea până la următoarea sărbătoare, după ce măturătorii vor strânge de pe străzi florile de hârtie călcate în picioare.