Octavian Paler carti de citit autori romani

1.   De câteva săptămâni încerc să zăresc în direcţia mlaştinii silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întâmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici. De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi când vă gândiţi, domnilor, că a fost o vreme în adolescenţa mea insolentă când am vrut să mă fac sfânt, profet, predicator sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu. Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sunt aici ca un sfânt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfânt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfânt... Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparţii unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă... Şi, poate, nici predicator nu sunt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu păsările cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vântului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut. Ce vreţi predicator mai ratat decât unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu puştiul şi are nevoie de oameni? Şi care, neputând ajunge la oameni, le vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa lor? Între mine şi dumneavoastră trec cârdurile de ciori care zboară peste câmpul din faţa gării şi, odată cu umbra lor, se rotesc amintirile întâmplărilor care m-au adus pe acest peron; sunt apoi săptămânile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cât am stat împreună cu Eleonora aici, drumurile prin pădure şi prin mlaştină, îmblânzitorii de cobre pe care i-am văzut ori i-am visat, tufele de oţetari pe care le văd acum sau le visez. Observaţi, domnilor, câte lucruri ne despart? Ne desparte, poate, şi propria mea moarte. Pentru că, după ce voi termina de spus totul, şi dacă până atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur. Sunt convins că nimeni n-a avut vreodată un asemenea confesional cum e cel în care-mi fac eu spovedania. Vreţi să ştiţi cum arată? O să vi-l descriu şi veţi recunoaşte că măcar dintr-un punct de vedere sunt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar Dumnezeu şi totuşi vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziţi şi nu vă cunosc. Pot să-mi fac în linişte spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sunt mai liber decât a fost vreodată orice păcătos. Puştiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decât ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulţi ani de când pe peronul prăfuit n-a mai coborât nimeni şi că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină străvezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea şi a Eleonorei şi că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebaţi: „Dar unde e personalul?” Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pânza netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învârteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mâlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul minutarului a devenit zadarnic. În faţa peronului se întinde spre miazăzi un câmp. Cândva a fost, cred, cultivat. Acum e sălbăticit, acoperit cu o iarbă măruntă şi aspră. Câmpul coboară la un moment dat într-o vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fâşiile de iarbă alternează cu petele cenuşii ale Pământului pustiit de soare. În depărtare, se vede dungă neagră a unei păduri în care se pierde linia ferată. O altă linie ocoleşte gara, face o buclă prin spatele magaziei de mărfuri, dar după câteva sute de metri se opreşte în faţa mlaştinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să traverseze mlaştina, dar proiectul a eşuat ori a fost abandonat odată cu gară. Altă explicaţie n-am găsit. Din partea aceea vine uneori un miros putred şi greu. Din fericire, vântul bate de obicei dinspre câmp şi pădure, aşa că alungă miasmele smârcurilor. Într-o încăpere am găsit o mulţime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele, exacte până la secundă, de plecare şi de venire a trenurilor. Lipsesc însă şi numele localităţilor de unde veneau aceste trenuri, şi cele de destinaţie. Ca şi cum n-avea importanţă nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să nu întârzie nici o secundă în acel drum al lor de nicăieri spre nicăieri. Şi mai curios e că nu se văd niciunde ghişee de bilete pentru călători. Am cotrobăit prin toată gara, luând fiecare încăpere în parte. N-am dat de nici una care ar fi putut servi unui asemenea scop, ceea ce m-a pus pe gânduri, mai ales că există o sală de aşteptare aproape normală, cu bănci de jur împrejur, lipite de pereţi. Dar fără nici un ghişeu. În schimb, în sala de aşteptare şi pe peron ard două becuri care fac două bălţi luminoase. Sunt inutile ziua şi sărăcăcioase noaptea. N-am înţeles de unde vine curentul şi, dealtfel, nici nu pot fi stinse. Nu există nici un întrerupător. Ziua, cele două becuri răspândesc o lumină murdară care ajută doar păianjenii să-şi continue opera. Noaptea, însă, această lumină ticăloasă nu e cu totul zadarnică. Întrucât trebuie să vă spun că, noaptea, suflă un vânt continuu şi monoton. Porneşte curând după asfinţitul soarelui şi încetează abia spre dimineaţă. Se văd mai întâi trâmbe de praf, un praf înecăcios şi roşu, stârnit din iarbă uscată şi mai ales de pe porţiunile de pământ gol dinspre pădure. Ceva mai târziu, răzbate dinspre mlaştini un sunet surd, probabil vuietul stufărişului. Fără cele două becuri, nopţile ar fi cu siguranţă mult mai greu de suportat în pustietatea asta, unde nu pricep cum am ajuns şi nici măcar unde mă aflu. Până şi numele gării e o şaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atârnată deasupra intrării în sala de aşteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparenţele, numele gării a fost scris de la început astfel, incomplet şi misterios, ca şi cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă şi m-am jucat încercând să compun un cuvânt adăugând o literă: EROS. EROU. ZERO. Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez. Iată-le cum sună: Prima poruncă: Să aştepţi oricât. A doua poruncă: Să aştepţi orice. A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. A patra poruncă: Să nu numeri zilele. A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur. A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evită să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic. A nouă poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă. Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit şi caut porunca de care am nevoie în clipa respectivă. Şi imediat îmi revin. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrâncească pe cel ce trebuia îmbrâncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi că, la nevoie, păcătoşii vor fi minaţi cu biciul spre mântuire. Dar să las în grija altora împărăţia cerurilor şi să mă ocup de puştiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricât i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune „sunt fericit”, ci „mă doare”. Hotărât lucru, n-am nici jumătate de sfânt în mine. Cea mai greu de urmat e porunca a treia. Chiar imposibil. Cum să evit amintirile care nu mă ajută să trăiesc în prezent? Cu ce rămân dacă alung amintirile? Nu rămân cu nimic. Rămân cu pereţii scorojiţi ai gării, cu ciorile, cu tufele de oţetari care cresc lângă peron. Nu, domnilor, nu pot să urmez această poruncă. În zadar mi-am dat-o. Trebuie să-mi amintesc. Cineva mi-a povestit odată că se întorcea din alt oraş într-un autobuz plin de miros şi de zgomot. La un moment dat, zgomotele au reverberat, amintindu-i leitmotivul unui film ce încerca un avertisment pentru un posibil război atomic; pe coasta estică a Australiei, vântul de pe un ocean mort izbea într-un geam de care era prinsă o sticlă de coca-cola, care la fiecare rafală izbea la rândul ei într-un semnalizator morse. Atunci a avut brusc senzaţia acută a lipsei unui punct de sprijin, ca în visele în care te prăbuşeşti. S-a gândit la Cehov şi la faptul că, probabil, nu mergem înainte din dragoste de viaţă, ci pentru că n-avem de ales. Apoi, încercând să se liniştească, s-a uitat pe geam şi abia atunci a observat că era o după-amiază senină cu soare bun care-şi pulveriza lumina pe copacii din jur. Poate va ţine, şi-a zis, cu gândul la şopârlele acelea, cum se chemau oare?, cărora li se opresc bătăile inimii la zero grade. Probabil, fiecare fiinţă are temperatură ei la care moare. Sub care nu mai rezistă. Temperatura la care moare omul e mult mai coborâtă decât a şopârlelor, dar există o limită dincolo de care ceea ce trăieşte el este mai degrabă tăcerea dintre zgomotele sticlei de coca-cola. Pentru că, din păcate, omul este destul de des o mangustă imperfectă. Bănuiesc că ştiţi ce este o mangustă. Poate aţi şi văzut una, în vreun film, cum se luptă cu cobra. Stau faţă în faţă, cobra şi pisica asta cu coada lungă şi stufoasă care se hrăneşte cu şerpi veninoşi. Cobra se ridică pe coadă, se leagănă în aer, parcă ar vrea să-şi hipnotizeze victima, capul i se lăţeşte, iar limba îi flutură ca un alt şarpe. În timpul ăsta, mangusta stă nemişcată şi aşteaptă clipa când va ataca. Ai impresia că e paralizată de frică şi că va fi o victimă sigură, încă puţin şi cobra o va muşca mortal. Dar exact în clipa când ţi se face milă de bietul patruped care a avut ghinionul să iasă în calea cobrei, mangusta, mai ageră ca o vulpe, se repede fulgerător cu dinţii în gâtul înfricoşătoarei reptile. Urmează o încăierare halucinantă, pe viaţă şi pe moarte. Când reuşeşte, în sfârşit, să prindă cobra de cap, mangusta o azvârle în direcţia inversă sensului în care reptila încearcă să se înfăşoare, lovind-o de pământ până ce rămâne inertă. Am simţit totdeauna o mare admiraţie pentru aceste „pisici” pe care indienii, am auzit, le îmblânzesc şi le ţin pe lângă locuinţe ca să-i ocrotească de cobre. Mi se părea că trebuie să vedem în curajul lor un exemplu. Asta până în ziua când, din întâmplare, am aflat un amănunt care a făcut praf admiraţia mea, şi anume că mangustele sunt imune la veninul cobrei. Aşadar, „mâncătoarea de cobre” nu se deosebeşte cu nimic de o mâncătoare de şoareci. Ea nu riscă nimic, iar curajul ei nu este curaj. În schimb, din ziua aceea am înţeles, poate, mai bine ce riscă omul în faţa cobrei. El este o mangustă imperfectă. Se pomeneşte dinaintea cobrei sau iese singur în calea ei, dar nu e imun. De aceea e normal să-i fie frică. E normal să aibă tendinţa să fugă de pericol. Şi e normal să existe două categorii de victime: unele muşcate în faţă, altele în spate. Parcă a foşnit ceva afară... Nu, n-a fost nimic. M-am înşelat. Rămân mai departe singur. În confesionalul meu doar păianjenii îmi sunt martori. Şi uneori ţânţarii care mă vizitează noaptea, când vântul face din orice un semnalizator morse. Prin urmare, cine sunt eu? Eleonora îmi spunea „profesore”. Dar nu asta e important. Adineauri, m-am uitat într-un geam şi aproape nu m-am mai recunoscut. Cu barba nerasă şi părul netuns de multă vreme, arăt mai degrabă că unul din profeţii de ocazie, lacomi de auditoriu, gata să vorbească despre orice subiect dacă sunt ascultaţi. Alţii ar zice că par un cabotin, un pustnic, un strigoi al bibliotecilor părăsite, un actor ambulant sau un amestec din astea. Cu toate că mâinile mele mari, tăbăcite de vânt şi de soare, seamănă mai mult cu ale unui docher. În rest, nu ştiu ce să vă mai spun despre chipul meu, decât că aş vrea să fiu şi eu alături de dumneavoastră, într-o cameră normală; înainte de orice altceva, m-aş bărbieri, n-aş mai sta cu barba asta nerasă care mă îmbătrâneşte, deşi n-am decât patruzeci şi unu de ani... Dar melancoliile nu sunt bune. „Profesore, atenţie la porunca a şasea!”           2.     Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, şi de fapt nu vreau nici măcar să mă credeţi. Pur şi simplu vă rog să mă ascultaţi. Asta e totul. După aceea puteţi să mă consideraţi cum veţi dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită. Dar s-o iau metodic, ca să vă cruţ totuşi timpul. Ursitoarele erau beţe, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin. Şi veţi vedea că nu vă spun baliverne. Ascultându-mă, o să vă amintiţi mereu de şerpii care se întorc să-şi muşte coada. Mai întâi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pustnic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un ţărm pustiu sau într-un schit părăsit. Eram hotărât să mă îngrop într-o taină pe care până la urmă să n-o mai înţeleg nici eu. Făceam, bineînţeles, pe nebunul, dar era şi ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgându-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absenţa mea şi va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii şi visam că, nesuportându-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugându-mă să mă întorc, să renunţ la hotărârea mea, la recluziunea mea. Eu refuzam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia aşteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, vroiam să cedez cât mai târziu, să dau impresia că, fără insistenţele lor, aş fi rămas până la sfârşit în grotă sau în pustiu. Şi că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatâr prietenilor mei. Dar niciodată n-am avut putere să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaş într-o parte şi n-ajungeam nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tulbure şi pe urmă mă întrebam de ce-am făcut-o. Eu însumi nu ştiam prea bine ce vroiam ascultând cum fierbea sângele în mine. Aşa că nu m-am dus în nici un pustiu. Dealtfel, ca să te retragi de bunăvoie într-un pustiu trebuie să îndeplineşti, probabil, minimum trei condiţii: 1. Să crezi în Dumnezeu sau în ceva asemănător mai mult decât în tine. 2. Să ştii să renunţi. 3. Să nu vrei să vorbeşti cu nimeni despre sihăstria ta. Or, eu nu îndeplineam nici una dintre aceste condiţii. Eram prea egoist şi prea tânăr ca să renunţ la ceea ce nu avusesem încă şi pe deasupra mi se părea plictisitor să nu pot comunica nimănui impresiile mele din pustiu... Ca să nu mai spun că, probabil, nimeni nu mi-ar fi observat lipsa. Cum nimeni n-a observat-o, poate, acum. Şi mă întreb dacă am avut vreodată prieteni. Într-o vreme am crezut. Acum mă îndoiesc. După aceea, am vrut să mă fac judecător. Dar şi aici m-am lovit de destinul meu sucit. Pentru că, domnilor, eu m-am născut în zodia Racului, dar, ca să încurce de tot lucrurile, ursitoarele mi-au dat pasiuni puternice, răstignindu-mă între ele şi tendinţa racilor de a da înapoi. Ceea ce a fost un adevărat blestem pe capul meu deoarece m-a împiedicat totdeauna să ajung la ţintă. Aplecat asupra cărţilor mele de drept, vroiam o dreptate pe care s-o împart singur, fără ajutorul nimănui. Mi se părea că nici o dreptate care nu depindea numai de mine nu putea fi destul de sigură. Eram şi la vârsta când îţi închipui că rostul lumii n-a fost altul decât să pregătească apariţia ta pe pământ, încât, cu o minte necoaptă, dar înfierbântată, nu-mi lipsea nimic ca să mă iau în serios. Mă deranja, prin urmare, faptul că eu ca judecător urma numai să aplic legile, să le interpretez, fiind dator să judec în spiritul lor şi chiar în litera lor. Asta însemna că rolul meu era doar să împart o dreptate gândită de alţii, de cei care făceau legile. Dacă ei se schimbau şi, odată cu ei, se schimba şi optica asupra justiţiei, trebuia să se schimbe şi optica mea, să consider drept ceea ce înainte era nedrept şi invers. Într-o noapte, înaintea ultimului examen, m-am întrebat ce-aş face într-o asemenea situaţie. Aş fi fost în stare să suport o astfel de lovitură dată orgoliului meu? Practic, dilemă se punea în termenii următori: să accept că justiţia e legată la ochi şi că pe judecător nu-l interesează ce dreptate împarte, el nu este decât scutierul legiuitorului, cu atât mai aproape de perfecţiune cu cât este mai aproape de precizia unui robot perfect; ori să recunosc că n-aş putea împărţi decât o singură dreptate, cea pentru care am optat de la început şi că, deci, aş intra în conflict cu orice schimbare de optică asupra legilor... Am stat în noaptea aceea mult, încercând să rezolv acest impas de principiu, întrucât vroiam să mă conving de faptul că înţelegeam ce este dreptatea şi eram pregătit s-o împart. Rezultatul a fost că a doua zi nu m-am mai prezentat la examen şi am renunţat la cariera de judecător. Mi-am zis că singura dreptate posibilă e în ceea ce nu se mai poate schimba. Prin urmare în istorie. Bătălia de la Waterloo poate fi pusă pe cântar fără probleme. Nici o surpriză nu mai e posibilă. Aşa am ajuns la istorie. Nu cu gândul să fiu istoric, ci cu gândul să fiu un magistrat care în loc să judece pricini imediate judecă dosarele istoriei. Numai că, am aflat asta mai târziu, nu prea e nevoie de magistraţi în istorie. Ei pot fi chiar incomozi... Aşa că, după ce am studiat istoria, am devenit profesor de istorie. Era forma mea de ratare, dar mă consolam cu ideea asta. Mi-am zis că dreptatea e imposibilă şi că de fapt nimeni n-are nevoie de ea. Într-o lume în care chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui şi eu să fiu un ratat. La drept vorbind, toată viaţa mea e un şir de pasiuni eşuate. Mereu am luat-o de la început. Ca un adevărat rac ce sunt. Dar o să mă înţelegeţi mai bine din exemple, care mă reprezintă, cred, chiar dincolo de ceea ce spun dicţionarele despre pasiuni. În copilărie, mi-am dorit foarte mult o bicicletă. N-am avut-o şi jinduiam după ea. În ziua când, mai târziu, mi-am cumpărat una, eram foarte mândru şi de bicicleta mea şi de mine. Am început să fac zeci de kilometri cu ea zilnic. Ieşeam în marginea oraşului şi pândeam cicliştii care se antrenau. Mă luam după ei şi pedalam cât puteam de tare. Uneori reuşeam să-i însoţesc câţiva kilometri. Pe urmă aşteptam alţii. Seara, mă întorceam frânt. Îmi storceam maioul de transpiraţie, făceam un duş şi mă culcam fericit. Această pasiune a eşuat în umilinţă. Într-o zi, cum mergeam foarte mândru de mine pe bicicletă, undeva în afară de oraş, am simţit o lovitură puternică în spate, m-am trezit zburând prin aer şi am aterizat la câţiva centimetri de o bornă kilometrică de pe marginea şoselei. Eram, cum se spune la box, complet groggy. M-am ridicat de jos fără să-mi dau seama ce se întâmplase, când am văzut un camion îndepărtându-se şi, de la fereastra cabinei şoferului, cineva făcându-mi un semn batjocoritor cu mâna. Aşadar, fusesem azvârlit intenţionat de camionul care se îndepărta încet, poate pentru că însoţitorul şoferului să aibă timp să savureze spectacolul. M-am scuturat de ţarină, mi-am îndreptat cum am putut cadrul bicicletei care se îndoise astfel încât roţile se adunaseră, se ghemuiseră ca labele unui animal crispat, m-am suit pe bicicleta care acum arăta jalnic şi caraghios, mai înaltă şi cu cocoaşă parcă, şi am plecat. Lumea se uita la mine curioasă şi probabil aveam un aer de Don Quijote pe o mârţoagă sui generis. Abia aşteptam să se termine acel calvar. Eram furios şi umilit. Nu mai aveam nici o plăcere să merg cu bicicleta. Ajuns acasă, am aruncat-o într-o magazie şi din ziua aceea cariera mea de ciclist amator s-a încheiat. Lamentabil, după cum vedeţi. A doua pasiune a fost şahul. Jucam în fum de ţigară ore întregi fără să mă pot desprinde de pe scaun. Parcă mă ţintuia cineva acolo. Nu mâncăm, mă durea stomacul de foame, dar continuăm. Nu exista nimic mai important decât tabla aceea cu şaizeci şi patru de pătrate. Întreg universul încăpea acolo. A fi sau a nu fi? Nu, a câştiga sau a nu câştiga, aceasta era întrebarea. Vroiam să câştig neapărat şi sufeream când mâncăm bătaie. Totdeauna am fost un orgolios şi nu mă puteam dezminţi... Ca să-mi menajez orgoliul, m-am apucat să studiez jocul. Mi-am cumpărat cărţi de şah şi nopţi întregi am aprofundat teoria deschiderilor, am repetat finaluri, am analizat combinaţii. Treptat, povestea asta m-a acaparat cu totul. Contractasem boala... Acum nu numai orgoliul mă împingea înainte. Dimineaţa eram ca un beţiv căruia îi lipsea porţia de alcool. Apoi, am învăţat să „citesc” o partidă şi ceasuri întregi citeam partide de şah. În tramvai, în autobuz, făceam acelaşi lucru. Într-o zi, am descoperit că puteam să joc fără tablă. Şah orb. Şi, fireşte, mi-a făcut plăcere să-mi demonstrez posibilităţile la acest capitol nou. La început, mă mulţumeam să joc cu spatele la tablă, notând mutările pe o foaie de hârtie. Adversarii îmi anunţau răspunsurile lor. Ulterior, am complicat puţin regia acestui spectacol. Stăteam singur într-o cameră, lângă un telefon, iar adversarii mei în altă cameră. Eu fără tablă, ei cu tablă şi ne comunicam mutările la telefon... Până când, într-o altă zi, am descoperit că nu mai aveam nevoie nici de adversari. Puteam să-mi fiu eu însumi adversar. Am început să joc singur, gândind pe rând din perspectiva albului şi a negrului. Am făcut asta mai întâi la tablă. Mutăm piesa albă, pe urmă îmi combăteam intenţiile cu piesele negre. Acest joc, nu ştiu dacă vă daţi seama, era destul de periculos. Până atunci nu-mi pusesem la încercare decât memoria. Acum atacam chiar unicitatea fiinţei mele. Dintr-odată, fiinţa mea s-a rupt în două. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumătăţi din mine se combinau, se refăceau, se reuneau, într-o continuă sfâşiere şi reconstituire a unităţii mele. După un timp am renunţat şi la tablă. Stăteam întins în pat şi ore întregi, cu ochii în tavan, mă luptam corp la corp cu mine însumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca să creez ceva, ci ca să câştig o partidă pe care în acelaşi timp o pierdeam. Pentru că dedublarea mea era însoţită, vă imaginaţi de ce, de o rapidă dezagregare a tuturor lucrurilor normale. Acum, nu mai aveam nici o şansă. Nu mai puteam câştiga nici o partidă fără ca ea să însemne în acelaşi timp o înfrângere. La jumătatea oricărui elan urma o jumătate de prăbuşire. Eram sfâşiat în două şi mă sfâşiam şi mai mult. Începeam să mă suspectez pe mine însumi şi, cumva, să mă apăr de propria mea umbră sau s-o urmăresc bănuitor pe furiş ca să-i aflu intenţiile. Cel care mă privea din oglindă era adversarul meu. Trebuia să nu mă uit în ochii lui ca să nu mă divulg. Trebuia să mă feresc de mine însumi şi trebuia să mă lovesc pe ascuns. Astfel, tot ce până atunci fusese clar în raporturile cu mine însumi a fost lovit dintr-odată de o confuzie gravă. Iar nenorocirea era că nu mă puteam opri. Mă comportam întocmai ca un morfinoman. M-am dus la un doctor, i-am cerut sfatul, dar el, fie că n-a înţeles ce se petrecea cu mine, fie că se va fi gândit că oricum n-aveam să-l ascult, m-a sfătuit destul de plictisit să las şahul şi să nu mai joc. „În chestiile astea, a zis el, există o singură soluţie, cea radicală. La fel ca la orice drog. Tai drogul. Aşadar, tabla de şah trebuie dăruită unui prieten sau aruncată.” Uşor de zis. Am ascuns tabla acasă, ca să n-o mai văd, şi am încercat să nu mă mai gândesc la şah. Căutam treburi care să-mi ocupe întreg timpul şi să mă obosească. În zadar. Ajunsesem chiar să am unele tulburări psihice şi mă credeam un incurabil. Norocul meu a fost că tocmai atunci mi-a căzut în mână o povestire a lui Zweig despre un jucător de şah care a înnebunit tot aşa, jucând şah orb cu el însuşi. M-am speriat îngrozitor, iar spaima a reuşit ceea ce nu reuşise doctorul. Instinctul meu de conservare m-a ajutat să-mi ţin jurământul, căci în noaptea aceea am jurat să mă vindec şi să nu mai joc. Dar era cumplit de greu. Sufeream, mai rău ca un alcoolic căruia i se smulge din faţă paharul. Probabil, şi într-un asemenea caz trebuie o perioadă de dezintoxicare. Încet, încet, toxinele se elimină şi revii la normal. Totuşi, încă multă vreme, cum vedeam o tablă de şah tresăream. Mi se făcea frică şi plecam mai departe, dar ceva ca o taină continua să existe. Prin urmare această pasiune a eşuat pe pragul nebuniei. Ca să uit de şah probabil, m-am avântat în altă pasiune. Ascultam muzică. Ore întregi ascultam acelaşi concert de vioară sau aceiaşi concert de pian. Aveam o discotecă cu aproape tot ce considerăm eu „mare” în materie de muzică simfonică. Şi cum veneam acasă, puneam în funcţiune picupul, după care şapte sau opt ore mă scăldam în muzică uitând orice altceva... Cred că această pasiune a fost mai lungă decât celelalte. Ştiam pe dinafară concertele şi simfoniile respective, dar tot le ascultăm. Le cântam cumva în gând înainte. Până mi-am dat seama că de fapt nu mai ascultăm, ci ascultam ceea ce există în mine, iar sunetele propriu-zise se târau ca o umbră după muzică din capul meu. Eu, în realitate, pe aceea o ascultăm. De la o vreme, aproape mă deranja muzica reală. O concura pe prima care cântă în mine şi mă împiedica s-o gust. S-a întâmplat ca atunci când te amuză să-ţi auzi ecoul vocii, până ce, la un moment dat asta te împiedică să mai vorbeşti şi să auzi normal. Dar altceva m-a făcut să renunţ la această pasiune... Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzică te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sunt provizorii. Că după ele va urmă tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultăm se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzică vă muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa când, îmbătaţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decât s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care loveşte suprafaţa încremenită a unui lac. Atât durează muzica. Atât durează cât şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sunt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cântec îmbătrâneşte în timpul cât îl cântam. El începe tânăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngândurat, apoi deodată îmbătrâneşte. Uneori îmbătrâneşte solemn, alteori îmbătrâneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfârşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Ştiţi cum se aude un cântec atunci când acul care se roteşte pe disc nu mai înaintează... O puneţi că un concert se poate relua de la capăt le câte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi concert, de fapt asculţi mereu alte concerte. Aşa cum nu putem citi aceeaşi carte oricât am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaşi carte va trebui să recunoaştem la sfârşit că am citit nenumărate cărţi. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puţin său mult schimbat... Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămâi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămâi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrâneşti... Dar cărţile sunt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întârziem, să amânăm, să revenim, să ne minţim, să uităm fatalitatea sfârşitului, în timp ce ascultând un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunţat şi la muzică. Mi-a rămas însă cea mai mare pasiune a mea. Mă veţi întreba care e. Ce nume are. Şi mi-e foarte greu să-i dau un nume. Dacă i-aş spune „încredere în ceea ce e frumos” ar suna cumva retoric şi pe undeva neadevărat. N-am fost niciodată de un optimism prea robust. Dimpotrivă, am fost mereu vulnerabil. Călcâiul lui Ahile, la mine, s-a extins, aşa, cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru că mă simţeam atât de vulnerabil am început să vorbesc atât de mult despre speranţă. Şi, cum să vă spun, nu vorbeam pur şi simplu despre speranţă. O sacralizam. Aveam în faţa vieţii atitudinea unui mistic de fapt. Mă emoţiona lumina şi-mi spuneam că nu e chiar o vorbă goală religia simţurilor. Îmi plăcea să visez chiar că e posibilă un fel de atitudine vegetală în faţa lumii. Visam să ajung să stau ca o plantă la soare, să mă comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uită cu totul de frig. N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decât ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseală şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau câtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste până la vară viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrâni decât în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decât temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la câţiva paşi de mine continuând o melopee din care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul când ne-am prăbuşit se reia... aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea... Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fântânile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgândăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerând-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghiţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Şi pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cântau, ţinându-se de mână, şi, cântând încă, se desprindeau, una câte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cântat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Până la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decât un om, în jurul unei cabane, la vreo câteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape. Mai gândeam astfel în ziua când am pornit pe drumul care m-a adus în această gară pustie unde o aştept acum pe Eleonora, după ce am aşteptat zadarnic un tren. Eram într-o frizerie. Ţin minte fiecare amănunt... Era chiar înaintea echinocţiului de primăvară. Aerul se încălzise brusc. Cerul se limpezise. Plutea peste oraş o lumină vegetală, cum îmi plăcea mie, care mă îmbăta şi promitea o primăvară înaltă. Un vânt călduţ ştergea ultimele dâre de frig. Lumea zâmbea pe străzi şi se simţea în aer că miracolul începea. Ce mai, afară erau prezente toate argumentele filosofiei mele... În timp ce frizerul mă tundea, vedeam în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbrăcată şi cu ceva blând şi casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie să fie nici frumoase, nici bine îmbrăcate, care au un fel de maternitate elementară şi o blândeţe resemnată şi tăcută, trăind între gesturi mici. Stătea la garderobă, în aceeaşi poziţie, fără nici o mişcare, fără nici o vorbă, privind în gol. De fapt, aveam impresia că nici măcar nu se gândea. „Uite aşa ar trebui să stau şi eu, dacă vreau să fiu ca un copac”, mi-am zis. Când venea un client, îi luă cu mişcări automate pardesiul şi pălăria şi le aşeza în cui. La plecare, îi ţinea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulţumea cu voce înceată pentru bacşişul primit, după care îşi relua imobilitatea şi tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, şi-a luat o pungă de plastic şi era gata să se îndrepte spre uşă când s-a întâmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealaltă, şi mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat câteva clipe fără să spună nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodată s-a congestionat şi a început să strige. Şi pe măsură ce striga, vocea ei se subţia, devenea ţipăt, până când ţipătul s-a sfărâmat. Ea îşi dădea seama că vocea n-o mai ajută şi ţipa atunci şi mai tare. Nu înţelegeam nimic din ce spunea, dar ţipătul acela nesigur, ca o lamă de cuţit care se frânge, suna atât de strident încât era înfricoşător. Nu mai era un ţipăt omenesc. Era un ţipăt animalic plin de disperare şi de neputinţă. Nu ştiu cât a durat astfel, dar parcă nu se mai termină şi simţeam că nu mai puteam să suport. Şi poate şi mai mult m-a înfricoşat faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca şi cum tot ce vedeam şi auzeam erau născociri ale imaginaţiei mele. Pentru ceilalţi, femeia aceea tăcea în continuare la garderobă ei sau plecase. Înţelegeţi? Ţipătul ei nu exista. În zadar ţipa, nimeni nu vroia s-o audă. Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe. Şi numai după ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îşi lăsau frizerii halatele, căci i se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: „Ce s-a întâmplat?” Ca şi cum eu nu fusesem de faţă sau mă gândisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme şi fusese concediată, iar ea, neavând din ce trăi, venea totuşi şi-şi făcea treaba mai departe fără nici un salariu, mulţumindu-se cu ceea ce primea bacşiş. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorbă grosolană, adăugând că nu era nevoie de ea acolo, de ce venea... Îi auzeam încă gemetele când am plătit şi am plecat cât am putut mai repede. Simţeam că trebuia să ajung afară. Să n-o mai aud pe femeia aceea gemând. Şi parcă ţipătul ei plutea în continuare ca un tăiş de pumnal în aerul frizeriei, deşi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeaşi ca de obicei. „Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi de-astea.” Atât. Înţelegeţi? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit... Afară era primăvară. Dar, dintr-odată, am avut sentimentul că toată primăvara aceea care începea era indecentă. A fost ca o revelaţie. Am ştiut în aceeaşi clipă că nu voi mai putea să mă mint niciodată. Ţipătul dizgraţios şi disperat, aproape animalic, al acelei femei sfâşiase brutal tot ce ţesusem eu cu grijă ani de zile. Fericire? Lumină? Frumuseţe? Gogoşi! Cacialma, domnilor. Nu există decât ţipătul şi tăcerea. Gemetele de animal înjunghiat şi exclamaţia: „Am mai văzut noi de-astea”. Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna; îl copleşesc martorii, dintre care se aleg mereu şi călăii şi victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire. Aşa a eşuat pasiunea mea pentru o frumuseţe umană abstractă. Mi-am dat seama că ţipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el. Cred că femeia aceea a înnebunit văzând că nimeni nu se uita la ea decât prin oglindă, nimeni nu-i da atenţie. Dacă cineva, unul singur dintre cei de-acolo s-ar fi întors spre ea şi i-ar fi zis „Ce vrei? De ce ţipi?” probabil s-ar fi oprit. Ar fi dat o explicaţie sau ar fi plecat. Dar aşa, văzând că ţipă în zadar, a ţipat şi mai tare ca să fie auzită. Se simţea probabil ca sub un clopot de sticlă din care privea lumea care îşi continua mişcările netulburată. Ea vroia să iasă de sub clopotul de sticlă, să-l sfărâme şi n-avea pentru asta decât o singură armă, disperarea ei. Disperarea cu care a început să ţipe ca şi cum ar fi bătut cu pumnii în clopotul invizibil de sticlă. Până când ţipătul s-a frânt. M-am întors atunci la prima mea pasiune, înţelegând că ea e singura care merită să fie trăită, care nu te dezonorează. Pasiunea pentru dreptate. Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta încât cineva însetat de dreptate vă avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nici o dâră de dreptate, ci numai una de sânge. Aşa a început să mă obsedeze din nou dreptatea, după ce renunţasem de mult la cariera de judecător. Probabil, mi-am zis, toţi trăim sub o crustă de sticlă, datorită ei nu auzim şi tot datorită ei nu suntem auziţi. Şi trebuie să ne hotărâm să spargem această crustă. Am revenit a doua zi la aceeaşi frizerie. Femeia nu mai era, iar cel care o făcuse să ţipe citea liniştit un ziar. Am întrebat de ea. Nimeni nu ştia nimic. „E bolnavă?” Au ridicat din umeri. „Dar unde locuieşte?” Nu ştiau. Când am ieşit pe uşă, am auzit 0 voce zicându-le celorlalţi batjocoritor: „Încă unul care s-a ţicnit”. Şi puteam da, într-adevăr, această impresie. Am venit încă de vreo trei ori la frizerie fără nici un rezultat. Poate ca să scape de mine, unul mi-a dat într-o zi o adresă vagă, un nume de stradă de la marginea oraşului. M-am dus acolo. Era o stradă nenorocită, sordidă. Am intrat din casă în casă întrebând. În zadar. A trebuit să renunţ. Ceva se schimbase însă definitiv în viaţa mea. Mai exact se zdruncinase. Am început să mă duc la tribunal să asist la procese. M-am apucat să studiez şi dosarele unor procese încheiate demult. Aveam un prieten la arhivă. S-a mirat mai întâi, pe urmă m-a lăsat în pace. Din păcate i-am făcut necazuri, pentru că întâlnindu-mă într-o zi cu un judecător care judecase unul din acele procese i-am zis că dăduse o sentinţă greşită. Atunci mi s-a interzis accesul la arhivă. Mă mulţumeam să asist la procesele care se judecau, cele care mi se păreau complicate şi importante. Îmi notam ce spuneau martorii, ce spunea acuzarea, ce spunea apărarea. Odată, după ce s-a citit sentinţa, m-am ridicat să protestez împotriva verdictului. Am fost scos din sală. A doua zi, directorul liceului unde eram profesor mi-a pus în vedere că de multă vreme îmi neglijam orele de curs, că făceam şcoala de râs şi că va fi nevoit să mă concedieze dacă nu-mi băgam minţile în cap. O vreme am ocolit tribunalul. Pe urmă, într-o amiază când am plecat de la liceu, n-am mai rezistat şi m-am strecurat din nou în sala de judecată. Văzându-mă, un aprod m-a întrebat amical: „Aţi fost bolnav?” Probabil n-arătam prea bine. Am dat din cap, încuviinţând. La plecare, acelaşi aprod m-a însoţit câţiva paşi ca să mă întrebe: „Am văzut că scrieţi tot timpul, pot să vă fiu şi eu de folos?” Am plecat neştiind ce să-i răspund. În vremea asta, de câte ori ieşeam pe stradă mă uitam la toate femeile mai simple în speranţa că o voi reîntâlni pe femeia de la frizerie. Ajunsese un fel de obsesie. Mă urmărea ţipătul ei oribil, insuportabil. Uneori mă înfuriam şi dacă aş fi întâlnit-o aş fi fost în stare s-o strâng de gât. Datorită ţipătului ei, toate se răvăşiseră de la locul lor. Bruma mea de echilibru se dusese dracului... Acum mergeam ca un câine ţinut în zgardă, la şcoală. Gândul mi-era continuu la faptul că trăim sub o crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim. Vroiam să-i oblig pe cei din jurul meu să audă. Să le strig: „Nebunilor, nemernicilor, nu vă prefaceţi că nu auziţi. Întoarceţi-vă şi întrebaţi-o pe femeia care ţipă: «Ce vrei, femeie?» Sau porunciţi-i: «Încetează!» Luaţi-o de mină şi daţi-o afară. Scuturaţi-o de umeri: «Femeie nebună, ce te-a apucat, de ce faci gălăgie aici?» Sau orice altceva. Dar pentru numele lui Dumnezeu, întoarceţi capul. Numai atât faceţi măcar. Nu vă continuaţi gesturile ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Smulgeţi-vă măştile de sticlă”... Înţelegeţi, aceasta a devenit pasiunea sau, dacă vreţi, nebunia mea. Să smulg măştile de sticlă. Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mingii faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbrăţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. Era duminică dimineaţa şi toată lumea se plimba. Deodată m-am oprit şi am început să ţip. Nimeni nu s-a apropiat de mine să întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol. Peste câtva timp, pe motiv că nu eram în toate minţile şi că nu puteam fi lăsat să predau elevilor, am fost concediat de la liceu. Dar nu m-am întristat. M-am bucurat chiar. Acum aveam cât timp vroiam să mă duc la tribunal. Când m-a văzut, aprodul m-a salutat zâmbind: „Bine aţi venit din nou pe la noi. Ce mai faceţi?” M-am aplecat şi i-am spus la ureche: „Fac procesul ţipetelor”. A rămas perplex şi sunt convins că în clipa aceea m-a crezut nebun. „Bine, bine, sigur... Înţeleg... Poftiţi.” Bietul om nu ştia cum să fie mai prietenos cu mine, să nu mă supere. Se temea probabil să nu mă reped să-l strâng de gât. Din ziua aceea, când mă zărea îşi făcea de lucru în altă parte, dar mă studia pe furiş cu o mare curiozitate. L-am surprins chiar făcându-i un semn discret unui grefier, cu înţelesul „ăsta e”. Nu era, dealtfel, singurul care mă evită. Lumea mă cam părăsise. Până şi amicul meu de la arhivă se ferea de mine după ce s-a auzit că m-am dus la preşedintele tribunalului şi i-am propus să-i dea în judecată pe cei de la frizerie. Vă daţi seama că şi preşedintele tribunalului m-a crezut nebun. De fapt, vroiam numai să văd cum reacţionează la propunerea mea. Nu mă aşteptam s-o ia în serios. Seara, acasă, am început, totuşi, singur să fac un asemenea proces. Am enumerat mai întâi, pe hârtie, conştiincios, argumentele care pledau contra femeii de la frizerie: ― a tulburat liniştea unui local public; ― nimeni dintre cei de-acolo nu era, în fond, vinovat de concedierea ei; ― cei prezenţi n-au făcut altceva decât s-o lase să ţipe; nimeni n-a bruscat-o; şi totuşi, în loc să se liniştească, ea a continuat şi mai tare; ― fiecare avea propriile sale necazuri, chiar fără să fi fost concediat; totuşi nici unul nu se apucase să-i reproşeze ei necazurile sale; ― ţipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi. Pe altă hârtie, notam argumentele care erau de partea ei: ― femeia nu voise decât să muncească onest, să-şi ducă viaţa ei amărâta până la capăt; şi dintr-odată s-a văzut lipsită de această posibilitate; ― ea n-a răspuns glumei sau grosolăniei unui frizer; ceea ce a strigat în ea a fost disperarea care o sufoca; ― un om într-o asemenea situaţie este la fel de aproape de moarte şi de nevoia de tandreţe, de înţelegere; e în stare atunci să cerşească un semn de care în condiţii obişnuite se poate lipsi; şi, când nici cerşindu-l nu-l poate obţine, urlă ca un animal; prin acest urlet, omul face o ultimă încercare de a se salva înainte de a se scufunda cu totul; ― dacă unul, unul singur dintre cei de faţă ar fi reacţionat, ea s-ar fi oprit; dar toţi o priveau prin oglindă sau îi întorceau spatele; ― ţipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica. Aşa a început o altă nebunie de a mea... Cum să vă explic mai bine? Tot firea mea m-a împins şi spre asta. Căci, dacă asemănaţi viaţa cu un joc de ruletă, îmi era cu neputinţă să mă învârt printre mese şi să mizez puţin, cu târâita, ca să nu risc. Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Şi ce jalnici mi se păreau cei care îşi drămuiau pasiunile, că nu cumva să se trezească săraci. Nu-mi plăcea să trăiesc din mărunţiş, aveam alte idei şi alt sânge în arterele mele decât ei. Vroiam să risc totul pe un număr câştigător. Şi, ca să fiu pe deplin sincer, la început eram chiar convins că voi câştiga. Riscul meu nu era decât pe jumătate risc. Doream să fiu admirat doar pentru nepăsarea cu care azvârleam totul pe masă şi aşteptam apoi calm să se învârtă discul ruletei. Abia când acesta se oprea şi vedeam că m-am înşelat, rămâneam descumpănit. Cum se întâmplase? Nu-mi explicam. „Trebuie să fie o greşeală”, îmi ziceam atunci. Şi iarăşi o luăm de la capăt, bănuind că unii murmurau, poate, în spatele meu: „ăsta are nervi de oţel” sau „e nebun”... Mai târziu, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai aveam insolenţa jucătorului sigur de el, ci mizam strângând pumnii, în vreme ce, în loc de murmure admirative, bănuiam râsete înăbuşite. Acum îmi trebuia toată înverşunarea de care eram în stare ca s-o iau de la capăt. Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului şi îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curând, ardeam şi speram iarăşi. Numai că de data aceasta descoperisem şi altceva, dincolo de faptul că-mi doream numerele câştigătoare pentru a mă apăra de o resemnare sălcie. Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. M-am gândit că, pentru a nu greşi, trebuia să caut în orice idee şi contrariul ei, să cântăresc. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Toate raţionamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gândeam, căutam şi reversul. Oricărei lumini, îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic „curat”. Totul era „murdărit” de contrariul acelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreţi, care-şi arunca singur stânca pe coasta muntelui odată ajuns sus. Într-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca şah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o partidă de şah. Într-un proces. Câte idei, atâtea procese, atâtea partide de şah. Făceam exact acelaşi lucru ca atunci când jucam pe rând, tot eu, cu piesele albe şi cu piesele negre.  

1   De dimineaţă, fiindcă a început iar să plouă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi-l mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja a rămas aceeaşi, valurile se lovesc la fel de ţărm, cerul e, vara, la fel de strălucitor şi intens, iar marea tot atât de îmbietoare cu apa ei verde-albastră. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au iubit-o încercând, prin această dragoste, să se cramponeze de o vară pe care ar fi dorit-o nesfârşită. Pe atunci, îmi respectam încă jurământul de a nu mai scrie. N-aveam nici măcar un carnet cu mine, în care să-mi însemn gândurile. Mă trezeam dimineaţa devreme şi, după ce înfulecam ceva, mă duceam pe plajă, unde mă trânteam pe nisip, decis să capăt culoarea iodului. Trăiam într-un prezent orb şi ars de soare, fără să privesc în urmă. Acum când cobor vara, de pe faleză, una din scările de ciment care duc la Neptun pe plajă, simt că marea, cerul au o cruzime pe care altădată n-o cunoşteam. Crede-mă, nu e deloc plăcut să fii un om cu experienţă. Sufăr de un exces de memorie, cum suferă alţii de un exces de acid gastric. Aud mereu paşi în urmă şi nu mă pot stăpâni. Întorc capul. Brusc, ochii mi se umplu de ceva neclar, iar din această nebuloasă reînvie un miros, un sunet sau un crâmpei de drum pe care-l credeam uitat şi pe care uneltirile misterioase ale subconştientului îl scot la suprafaţă. Din păcate, n-am izbutit niciodată să ţin un jurnal multă vreme, m-am plictisit repede, n-am avut răbdare şi n-am putut fi nici destul de sincer. De aceea am renunţat, încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Cu alte cuvinte, îmi place, nu-mi place, depind de memoria mea. Dacă mecanismele ei secrete vor să suprime o parte din ceea ce am trăit, e ca şi cum acea parte de viaţă nici n-ar fi existat. Iar dacă o schimbă, luminând-o altfel de cum a fost în realitate, n-am de unde să ştiu că nu aşa am trăit-o. Cum ai zice tu, ironizându-mă, am ajuns să pun memoria pe acelaşi plan cu zeii şi cu destinul. Exist, în timp, atât cât îmi permite şi cum îmi permite ea să exist. Am ceea ce vrea ea să am. În rest, port în mine, fără să ştiu, un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut, că am auzit, că am fost. Într-o dimineaţă, la mare, m-am trezit înaintea celorlalţi. Abia mijea de ziuă. M-am dus pe plajă, care la ora aceea era pustie, am făcut o baie, după care am alergat pe nisip. Treptat, se conturau valurile, crestele lor de spumă, întinderea nesfârşită de apă încreţită de vânt. Cerul încă nu exista. Dimineţile la mare sunt, cum ai observat, dimineţi fără cer. Zeii nu pot vieţui acolo decât în apă. Dorm în adâncuri, trezindu-se când şi când cu buzele pline de sare şi cu părul încâlcit de alge. Cuprins de o bucurie juvenilă, m-am hotărât atunci să scriu o carte care să se cheme, ei, da, „Errare divinum est”. La vârsta pe care o aveam şi mai ales pe o plajă, vara, în zori, nu era greu să-mi închipui că defectele mi-au fost mai utile decât calităţile şi, idealizându-mi greşelile, să le consider partea cea mai reuşită a vieţii mele. N-am perseverat, totuşi, în acel elan de moment. Am amânat proiectul, ca atâtea altele, pentru mai târziu. Iar mai târziu am fost din ce în ce mai puţin apt să scriu o asemenea carte. Am pierdut şi bruma de insolenţă pe care o aveam în tinereţe. Am ajuns chiar la contrariul ei; nu numai că n-am deprins indiferenţa strălucitoare a mării, dar am devenit din ce în ce mai conştient că nu mi-o voi putea însuşi niciodată. Şi chiar mă gândeam într-una din zilele când au început ploile, ce drum ciudat am parcurs. Am crescut printre certitudini şi am descoperit foarte târziu, şi cu destule dificultăţi, îndoiala. Am vorbit despre partea divină a greşelii pentru a mă consola cu ideea că o greşeală poate fi utilă numai dacă găseşti în ea ceva care te ajută să trăieşti. Am început prin a fi, ca orice copil, un mic zeu şi a trebuit să treacă timp pentru a ajunge cu adevărat om. Mi-am cucerit conştiinţa vulnerabilităţii după ce am fost, fără niciun efort, infailibil. Încât dacă aş scrie acum o carte de confesiuni, mi-am spus, ea ar trebui să se cheme, cu primele cuvinte din versul celebru al lui Terenţiu, „Homo sum…” Semnificativă schimbare de optică. Între cele două momente încape, ca între două borne, o viaţă de om. Seara, m-am decis să mă apuc de treabă. Ulterior, însă, lucrurile s-au complicat. Nu vroiam să fiu propriul meu confident. De câte ori am încercat să ţin un jurnal, nu mi-am putut înfrâna impulsul de a căuta să par în el mai bun decât sunt; îndulceam ceea ce îmi convenea mai puţin sau omiteam cu totul aspectele care mă dezavantajau, care mă puneau într-o lumină proastă. Pe ultimul, dezamăgit de rezultat, l-am azvârlit direct în pubelă. Apoi, aveam nevoie de un reper în funcţie de care să mă analizez, să mă judec, pentru a nu mă compara doar cu propriile mele dorinţe. 2 O vorbă veche pretinde că Dumnezeu a creat omul pentru ca omul să-i spună poveşti. Bănuiesc că această vorbă plină de tâlc a fost născocită de un solitar care, dându-i, aparent, lui Dumnezeu o justificare, şi-a creat sieşi un alibi. Fiindcă n-avea cui să-i spună poveştile sale, s-a hotărât să-şi imagineze un interlocutor. Căci nimeni nu e, se pare, atât de singur încât să stea de vorbă cu sine, despre sine, fără să resimtă asta şi ca o suferinţă. În ce mă priveşte, lucrurile stau şi mai rău. Dacă trebuie să-mi vorbesc numai mie, risc să devin confuz, să mă încâlcesc în explicaţii înjumătăţite ori să renunţ. Odată, aşteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai ţin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la Bucureşti, mă simţeam frânt de oboseală şi, aşezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem şi ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă ţineam strâns, aşteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Şi nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, dormisem adânc, nu observasem venirea trenului şi abia când trenul s-a pus în mişcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, şi m-am agăţat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linişteam. Chiar am râs: „Asta a fost.” După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru Bucureşti şi m-am dus să-mi caut un loc. Întotdeauna am gândit mai limpede când a trebuit să mă fac înţeles de altcineva. De aceea, unui jurnal intim îi prefer un jurnal spus, mărturisit cuiva. Mi se lămuresc mai bine lucrurile când le explic unei alte persoane. Vorbindu-mi numai mie, multe rămân neexprimate ori exprimate numai pe jumătate. Îmi e de ajuns că presimt adevărul. Nu mă mai obosesc să-l curăţ de coajă. Pot să fiu arbitrar, să trec peste amănuntele supărătoare sau complicate şi chiar să amân totul pentru altă dată. Pe când dacă vorbesc altcuiva, trebuie să fiu măcar politicos. După ce am început, coerenţa devine o chestiune de bun simţ. Ideea că sunt ascultat mă obligă, mă constrânge. Din respect, din jenă, din vanitate, nu mai sar peste explicaţii importante, doar pentru că mi se par cunoscute sau prea încurcate, şi mă feresc cât pot de ispita de a fi prea înţelegător cu mine, temându-mă să nu stârnesc un zâmbet amuzat. De fapt, monologul meu n-a fost niciodată decât o formă de a recunoaşte că nu-mi sunt mie însumi de ajuns. Acum, n-a fost nevoie să-mi născocesc un interlocutor ad-hoc. Datorită ţie, m-am întrebat odinioară cine sunt, ce sunt. Ne despărţeau prea multe, poate chiar mai multe decât cele care ne apropiau, ca să nu simt dorinţa să mă delimitez. Şi prea susţineai cu înflăcărare că orice evocare e o farsă, un abuz de încredere, că trecutul, fiind mort, nu mai are nimic să ne spună, pentru ca să nu-mi fi adus aminte de tine, din nou, în acest moment. Aveai pe masă un carton pe care scriseseşi cu litere de-o şchioapă: „Înţelepciunea. Mod de întrebuinţare.” Dedesubt erau trecute mai multe reguli. Nu le mai ţin minte pe toate, dar primele două sunau aşa: „Să mă bucur de ceea ce am, să nu cer mai mult.” Şi: „Trăieşte ziua de azi, indiferent cum arată.” Amândouă sintetizau foarte bine părerea ta că nefericirea pleacă de la ambiţia de a vrea mai mult decât putem avea, de a ţine şi să trăim, şi să ne amintim. „Trebuie să alegi, ziceai. Ori te hotărăşti să priveşti fotografiile îngălbenite, ori le arunci şi faci altele.” În ce te priveşte, nu aveai nicio ezitare: „La gunoi cu ceea ce a fost! Trăiască tot ce este şi, mai ales, ce va fi!” Şi nu glumeai. Dincolo de aceste strigăte războinice, chiar credeai că e mai înţelept să nu întorci capul. „Prefer să mă ocup de ceea ce am”, îţi motivai refuzul, cu încăpăţânare. „Dar ceea ce ai rezultă din ceea ce ai avut”, am gândit atunci. Şi aşa gândesc şi azi. 3 Într-o zi, înainte de a declara război amintirilor, ai zis: „Nu cumva visez viaţa mea de acum şi, trezindu-mă, mă voi reîntoarce la existenţa pe care am întrerupt-o prin vis?” Eu nu merg atât de departe, să mă cred un toreador care s-a culcat şi visează că stă în faţa unei maşini de scris. Aşadar, de unde până unde am ajuns să mă preocup de tauromahie? E adevărat, de când mă ştiu am locuit prin tot felul de castele din Spania. Aproape că am uitat câte au fost. În unele am locuit puţin, câteva clipe, o zi ori o noapte, în altele am lâncezit săptămâni întregi şi chiar ani. Îndeosebi după ce m-am îmbolnăvit de un interes incurabil pentru vestitul cavaler de la Mancha, nu m-am mai jenat de condiţia mea de castelan. M-am consolat cu ea, aşa cum te consolezi cu ridurile care îţi apar pe faţă cu vârsta. Mi-am găsit chiar justificări, iar cea mai importantă dintre ele a fost aceea că sunt în stare să mă las impresionat într-o mai mare măsură de ceea ce îmi imaginez decât de ceea ce văd. Poate că imaginaţia a fost marea gafă a zeilor. Datorită ei, s-au trezit concuraţi, corectaţi. Sedentarii au început să călătorească, timizii au prins curaj, păcătoşii şi-au permis să se viseze inocenţi, oameni banali, lipsiţi cu totul de spirit aventurier, s-au lansat în aventuri incredibile. Ca mine acum. Pe nesimţite, căutând un termen de comparaţie, de ajuns de exigent pentru a mă pune pe gânduri, m-am trezit prins în păienjenişul unor preocupări ce-mi păruseră până atunci exotice, străine de mine; prins aşa cum toreadorul e prins în dansul pe care-l face cu taurul, cu destinul. Întâmplări mărunte şi diverse s-au întâlnit, s-au amestecat în ultimele două săptămâni şi au acţionat în acelaşi sens, uneori dincolo de logica imediată, determinându-mă să mă interesez pentru prima dată în mod serios de coride. Însăşi confesiunea mea o văd acum ca o confruntare, cu propria-mi umbră, cu trecutul, cu ceva din mine. Şi ca o pândă. Ce zăresc dacă privesc afară? Câţiva plopi înalţi, uzi şi singuri. Câteva case fără etaj şi cu acoperişuri de ţiglă. O frântură de stradă, desprinsă din bulevard chiar în dreptul ferestrei mele, care înaintează de-a lungul unui parc minuscul. Norii care se târăsc, greoi, umflaţi de apă. A început iar să plouă. Mai văd un zid, al casei de vizavi, acoperit în întregime cu iederă. Şi cam atât. În schimb, imaginaţia n-are limite, nici nu e neapărat rezonabilă. Nu mă îndoiesc că, dacă s-ar fi ivit ocazia, te-ar fi interesat coridele mai mult decât pe mine. Tu aveai, cumva, plăcerea luptei. Prietenia însăşi trebuia să fie pentru tine o luptă. Vroiai să te confrunţi, să câştigi, nu să dărui. În plus, marea ta pasiune pentru animale, dublată de o competenţă în materie alături de care ignoranţa mea era de-a dreptul ridicolă, te-ar fi transformat repede într-un cunoscător de prima mână al calităţilor unui taur de temut. În timp ce eu trebuie să fac faţă unor grave lacune, înfruntând şi privirea ta ironică, pe care o simt aţintită spre mine. Dar e mai bine aşa. Oare nu deosebirile dintre noi mi-au luminat, într-o vreme, mai puternic credinţele? Din multe puncte de vedere, eşti cel mai potrivit interlocutor. Inteligenţa ta caustică e un inconfort de care am nevoie ca să-mi organizez haosul fără să fiu nici prea indulgent, nici prea sigur că adevărurile la care mă opresc sunt unicele posibile. E o favoare, în fond, să nu te poţi amăgi că eşti crezut pe cuvânt. Ea te sileşte să cauţi argumente, să te îndoieşti, să cântăreşti totul. Iar faptul că vocea ta îmi sună în urechi muşcătoare mă ajută să mă feresc de vanităţile simple, care nu te duc spre nimic. Rămâne să mă confrunt cu vanităţile mai complicate, cum e aceasta, de a explica unui om care era cândva convins că amintirile ne degradează, de ce cred eu că destinul nu e totuşi orb, ci acţionează în virtutea unor cauze. O fac, te asigur, fără nicio ranchiună, dimpotrivă, cu sentimentul că îmi dai un sprijin preţios; explicându-ţi ţie anumite lucruri, mă voi lămuri şi eu asupra lor, poate, mai mult ca până acum. În sfârşit, să nu lungesc nişte motivări prea generale. N-are rost să te plictisesc cu preliminarii. Voi încerca să-ţi arăt de ce m-am pomenit deodată în această toamnă că-mi asemăn viaţa cu o coridă. 4 Potrivit unei preziceri pe care o ghicitoare i-a şoptit-o mamei, când eram copil, trebuia să mor la patruzeci şi patru de ani. Nu s-a întâmplat aşa (din fericire), în schimb la patruzeci şi patru de ani mi-am publicat prima carte. Coincidenţa aceasta, de care mi-am amintit într-o dimineaţă, m-a făcut să privesc bănuitor maşina mea de scris, o „Smith Corona” veche, uzată, care dă mereu semne alarmante de epuizare şi pe care o repar continuu, cu spaima că într-o zi va ceda definitiv. Nu cumva am încetat să mai trăiesc din momentul în care am devenit robul ei? Nu cumva am rămas fantoma celui care a trăit, iar literatura este subterfugiul pentru o viaţă secundă? Uneori nu ştiu dacă a scrie are vreun sens. Ştiu bine numai că alte lucruri au pentru mine şi mai puţin sens. M-am revăzut student, ocupând cu încă doi chiriaşi, unul cântăreţ de biserică, altul funcţionar, o cămăruţă modestă, cu lut pe jos şi fără lumină electrică, în marginea Bucureştiului, în Ferentari. Dintr-un amestec ciudat de pudoare şi orgoliu, colegilor mei de cameră nu le-am suflat o vorbă despre ambiţiile mele literare. Aveam impresia, nu-mi explic de ce, că sutele mele de pagini înnegrite m-ar fi coborât în ochii lor. Îmi ţineam de aceea manuscrisele sub cheie, într-un cufăr cu care tata făcuse războiul. Lucram de obicei noaptea, şi numai după ce ei se hotărau să se culce. Atunci îmi trăgeam lampa de gaz aproape, ca să nu-i tulbure lumina, şi pretextam că aveam de întocmit o lucrare de seminar. În rest, mă foloseam de dimineţile libere când amândoi indiscreţii posibili, şi cântăreţul de biserică şi funcţionarul, lipseau, plecaţi cu treburi. Scriam plin de entuziasm, îmi puneam mari speranţe în steaua mea, exagerându-mi probabil foarte tare meritele literare, dar nu vorbeam cu nimeni despre asta. Mă hotărâsem să pun la punct trei volume, unul de versuri, un roman şi o culegere de eseuri, în care piesa de rezistenţă era o încercare de „reabilitare a Evului mediu”, să le dau împreună la o editură. Versurile depăşeau de-acum substanţial dimensiunile unei plachete. Romanul era aproape încheiat. Priveşte în jur, oricare dintre necunoscuţii pe care-i laşi în urmă poate fi omul pe care-l căutai, era concluzia şi, dacă pot spune astfel, filosofia lui. Corectam, tăiam, adăugam, reveneam. Mă bătea gândul să desprind din volumul de eseuri „reabilitarea Evului mediu”, înlocuind-o cu alte texte, şi s-o dezvolt pentru a forma, singură, o carte întreagă. Ajuns în această fază, nu m-am mai despărţit de manuscrisele mele. Le purtam cu mine într-o servietă neagră, ca să le am mereu la îndemână. Făceam asta şi dintr-un motiv ceva mai greu de mărturisit, pentru că poate părea hilar: îmi era teamă, nu râde, să nu-mi fure cineva manuscrisele, să nu se întâmple un incendiu în cartier etc. Ce vrei, eram foarte tânăr, n-aveam simţul proporţiilor, iar în momentele fericite nutream convingerea că hârtiile care burduşeau servieta mea neagră erau extrem de preţioase. Episodul care a urmat are un defect grav. Pare un artificiu literar, unul din nenumăratele pretexte cu manuscrise pierdute sau găsite din întâmplare care au devenit aproape o modă. Din nenorocire, am avut însă prilejul să constat pe pielea mea că destinul depinde uneori de amănunte. Cum să bănuiesc în după-amiaza aceea de toamnă paşnică, blândă, din 1948, când am intrat în librăria din apropierea bisericii Kretzulescu, în aceeaşi clădire, cred, unde se află acum librăria „Dacia”, că mă apropiam de o răscruce dramatică a existenţei mele? Viaţa mea de atunci încoace ar fi arătat, poate, altfel dacă în ziua aceea aş fi fost bolnav, dacă îmi vedeam de drum sau dacă librăria ar fi fost în reparaţie. Dar am fost sănătos, librăria era deschisă şi am intrat, iar aceste amănunte, aparent inocente, fără însemnătate, au luat chipul sorţii. În acea vreme, aveam obiceiul să citesc prin librării, din motive, ca să zic aşa, de jenă financiară. Încercasem, în paralel cu studiile universitare, să mă angajez undeva, la o asociaţie a metalurgiştilor, casier temporar, dar încurcând prea repede chitanţele am fost sfătuit să mă las păgubaş. Am ratat apoi o tentativă de a ocupa la o editură un post de corector şi un concurs pentru o funcţie mai bine plătită, de redactor sportiv, unde am trecut cu succes proba scrisă, dar am stricat totul în discuţia finală când, fiind întrebat „care e scriitorul meu preferat”, am răspuns senin (fiindcă aceasta era preferinţa mea de atunci) „Gide”, care nu era bine văzut în vremea respectivă. În consecinţă, o duceam destul de prost cu banii, nu-mi puteam permite să-mi cumpăr cărţile dorite, şi cum nici nu mă înduram să aştept intrarea lor în biblioteci îmi satisfăceam prin librării nerăbdarea de a fi la curent cu ultimele noutăţi. Din când în când schimbam exemplarul, pentru a le face pe vânzătoare să creadă că răsfoiam altă carte, că nu mă hotărâsem, că mă informam, alegeam încă. Metoda dădea în general rezultate. Foarte rar, câte o vânzătoare mai nervoasă mă lua la refec. Îmi economiseam astfel, în cazul cărţilor ieftine, mărunţişul pentru tramvai, iar în cazul celor scumpe, liniştea pusă la încercare de fructul oprit. Numai că am plătit aceste mici avantaje cu vârf şi îndesat. Cu o catastrofă, care mi-a dezechilibrat viaţa. Tot soarta a vrut ca în după-amiaza aceea de toamnă din 1948 să dau peste o carte care m-a tulburat. Am stat până la ora închiderii şi atunci, invitat energic de vânzătoare să mă grăbesc şi ameţit de lectura în care mă cufundasem, am ieşit precipitat, uitându-mi servieta lângă peretele unde citisem. Mi-am dat seama că n-o mai aveam abia când am ajuns pe chei, la staţia tramvaiului 8. Am fugit imediat înapoi, îmbrâncind trecătorii de care mă izbeam, dar am găsit librăria închisă. Vânzătoarele plecaseră, înăuntru domnea întunericul. Am rămas prostit pe trotuar, îmi vâjâia capul şi de câteva ori m-am lipit de geamul vitrinei, încercând să zăresc prin întuneric servieta în locul unde o lăsasem. Într-un târziu, după ce m-am învârtit pe loc, tot aşteptând o minune care nu se mai întâmpla, m-am desprins de-acolo, distrus, punându-mi toate speranţele în şansa de a-mi regăsi manuscrisele a doua zi. A urmat o noapte albă. Înainte de a miji zorii, m-am sculat cu grijă ca să nu-i trezesc pe colegii mei de cameră, m-am spălat în curte şi fără să pot înghiţi nici măcar o bucată de pâine m-am îndreptat spre tramvai. Întunericul abia se subţia, primii muncitori se duceau la lucru, era încă mult până la ora deschiderii librăriilor, dar nu mai aveam răbdare. Când am ajuns pe Calea Victoriei bătea un vânt rece şi burniţa mărunt. Am început să patrulez pe trotuar, uitându-mă continuu la ceas. Minutele treceau greu, exasperant de încet, şi pe măsură ce strada se anima simţeam că mă înăbuş de emoţie. Panica, teama că servieta dispăruse sporeau şi dacă diavolul mi-ar fi propus atunci un pact, i-aş fi dat sufletul numai să mă ajute. Când librăria s-a deschis în sfârşit şi am năvălit înăuntru, ud, agitat, m-am dus direct la locul unde citisem. Lângă perete nu se afla însă nimic. Numai după aceea am început să întreb: „Vă rog, n-aţi găsit aseară…?” Vânzătoarele s-au uitat la mine mirate şi au clătinat din cap. Nu, nu găsiseră nimic. Una mai binevoitoare a venit cu mine şi am făcut împreună turul librăriei. Fără niciun rezultat. Am îngânat „mulţumesc” şi am ieşit. Eram zdrobit, năucit, golit de orice gând… Un an întreg după asta, am încercat să reconstitui cele trei manuscrise. Am reuşit să pun pe hârtie ideile din ceea ce urma să fie, dezvoltată, „Reabilitarea Evului mediu” şi din alte eseuri, precum şi versuri disparate, însă asta reprezenta puţin. Din roman n-am putut reconstitui decât fragmente. Când mi-am dat seama că eforturile mele erau inutile şi că, paradoxal, tocmai ceea ce îmi aminteam din manuscrisele pierdute mă împiedica să le refac, deoarece mă persecuta continuu gândul că în forma iniţială existase „ceva” mai inspirat, într-o oră de furie şi disperare, am desăvârşit farsa pe care mi-o jucase întâmplarea printr-un gest de un patetism îndoielnic: am jurat să renunţ la literatură. Mi-ar fi greu să spun acum ce a contat atunci mai mult. Înverşunarea? Hotărârea de a ieşi dintr-un cerc vicios, căci nu mai puteam scrie altceva? Sau prăbuşirea încrederii în perspectivele mele literare? Fapt e că mulţi ani mi-am ţinut jurământul, ajuns cu timpul un pretext romantic, o scuză aproape duioasă pentru vanităţi şi inerţii destul de prozaice. Până ce, într-o altă toamnă, m-am hotărât, în sfârşit, să-l calc, să devin sperjur. 5 Îţi plăcea să schiţezi „caractere”, după modelul lui La Bruyère, şi erai teribil de încântat de ideea ta. „Pentru mine asta înseamnă terapie, medicament, cură, ziceai. Nu urmăresc gloria. Nu vreau cititori. Sibila din Cumae scria pe frunze de stejar şi după aceea risipea frunzele în vânt. Eu nu-i pot urma exemplul. Nu se ştie ce capricii are vântul. (Şi râdeai.) Poate duce o foaie tocmai la cei despre care scriu. Dar urmez exemplul papei Alexandru Borgia căruia îi plăcea să vadă cum ard câlţii. Cum termin un «caracter», adun hârtiile, aprind chibritul şi mă uit cum se preface totul în scrum. Ca viaţa. Altfel, cine ştie, m-ar putea muşca dorinţa, într-o zi, să public ceea ce scriu. Şi ar fi un adevărat scandal.” Prietenii încercau să te convingă să scrii ceva în care să crezi. Era păcat, ziceau ei, să se risipească atâta inteligenţă şi spirit. Tu te amuzai de fiecare dată: „Ha! Ha! Ce rost are? Prefer să fac elogiul pulberei acum, când sunt viu. Rezultatul e acelaşi, de ce să mă mint?” Susţineai că, în sine, dorinţa de a tipări o carte e o dovadă de narcisism şi te lăudai că aveai tăria să închei ce scriai cu aceeaşi exclamaţie: „Gata! Acum să vedem cât de sincer e scrumul”. Îi asemuiai pe autorii care ţin să împărtăşească altora problemele lor cu pustnicii care povestesc în marile aglomeraţii ce au aflat în sihăstrie, uitând că zeii n-au nevoie de intermediari, cine vrea îi găseşte singur. Şi declarai că tu nu crezi în modestia celor ce pretind că-şi deschid sufletul numai fiindcă, nescriind, n-ar mai avea niciun rost pe lume: „Fleacuri. Vor să ne colonizeze sufletul, de fapt. Au descoperit însă cea mai subtilă formă de vanitate. Vanitatea modestiei.” Dacă ai fi aflat că am blestemat literatura şi am jurat să stau departe de ea, ai fi fost încântat, fără îndoială. Pe când eu am toate motivele să fiu nu numai stingherit de această ispravă, ci şi destul de încurcat. Nu mă dumiresc cum am putut să mă complac într-o hotărâre melodramatică şi pripită care, în mod normal, trebuia încălcată a doua zi. Uneori, am senzaţia că o altă fiinţă a apărut atunci înăuntrul meu şi a pus, treptat, stăpânire pe mine; că a existat o luptă surdă între cele două „eu”-uri, până ce unul dintre ele, cel uzurpator ca să-l numesc astfel, mai agresiv sau mai viclean, a reuşit să-l reducă la tăcere pe junele ce dorea să reabiliteze Evul mediu. Altminteri, n-aş fi lăsat să treacă atâţia ani până m-am decis să mă întorc în acelaşi punct. Această lungă înstrăinare de literatură şi, poate, de mine însumi, dacă e adevărat că înclinaţia spre literatură ţine de cea mai intimă fibră a mea, îmi ridică multe semne de întrebare. Cu ce voce vorbesc acum? Cu a celui care am fost? Sau cu a celui care am devenit? M-am întors oare, într-adevăr, în acelaşi punct? Sau am devenit altul pe ruinele vechii identităţi? Mai trăieşte în mine cel care a copilărit într-un mit, într-un sat de la poalele munţilor Făgăraş? Sau am rămas exclusiv cel ieşit în istorie, ca fluturele dintr-o crisalidă? Ori, poate, am ajuns un hibrid, un amestec de identităţi care acum nu mai pot fi separate deoarece s-au amestecat ca apele Dunării cu cele ale mării? Timpul (incoruptibil corupător!) a scăldat totul în urmă într-o lumină nesigură, în care nu e uşor să desparţi adevărul de iluzia adevărului. Mai am senzaţia uneori că o voce nesuferită se ridică din mine, împotriva mea. Ea ţine să-mi arate păcatele, defectele, contradicţiile, atrăgându-mi atenţia că indiferenţa politicoasă şi binecrescută e mai rea decât ironia. Mă întrerupe când mă justific prea mult şi mă şicanează când sunt la strâmtoare. Această voce… oare cum s-o fi zicând în loc de „vedenie” pentru ceea ce ţi se pare că auzi? Îmi cunoaşte aproape toate secretele, dar nu intervine niciodată pentru a-mi lua apărarea, pentru a-mi oferi o scuză. Din contră, accentuează ceea ce aş vrea să evit şi îmi pune în evidenţă complexele. Zile sau săptămâni întregi tace, pentru ca, brusc, s-o reaud; „N-am ce-ţi face, trebuie să mă suporţi.” În fine, ai înţeles, presupun, că ilustrez, se pare, şi eu vorba unui înţelept antic: primejdiile nu vin numai de la alţii.

1   Visam că fusesem suit pe o masă, gol, cineva mă lovea peste testicule cu nuiaua, iar eu plângeam de ruşine, şi am fugit ca să nu mai aud râsetele care însoţeau fiecare lovitură; apoi m-am văzut la un proces, unde eram judecat pentru că furasem haine să mă îmbrac, iar procurorul citea cu o voce peltică rechizitoriul, „cer condamnarea lui Daniel Petric la...”, restul n-am mai auzit deoarece, îmbrâncind uşierul, am fugit şi de-acolo şi m-am pierdut printre trecătorii care umpluseră străzile oraşului în noaptea de Paşti... Mirosea a primăvară, a sărbătoare, şi tot uitându-mă la luminările aprinse care licăreau în întuneric m-am pomenit în faţa casei unde locuia tata. Am vrut să trec mai departe, n-avea rost să-l caut după atâta vreme tocmai în noaptea de Paşti, când am auzit o bătaie în geam. M-am oprit intrigat. Casa era cufundată în beznă, nu venea dinlăuntru nici un alt semn de viaţă. Şi deodată m-am gândit că tata, rămas singur în noaptea de Paşti, intrase în agonie şi cerea ajutor. Am luat-o la fugă, dar pe măsură ce alergam auzeam şi mai tare degetul care bătea în geam şi, după un timp, am înţeles că eram urmărit. Numeroşi oameni cu lumânările aprinse fugeau după mine şi, în loc să se stingă, flăcările luminărilor creşteau, unindu-se într-un incendiu uriaş. Ca să scap de urmăritori m-am refugiat într-o pivniţă. De cum am coborât treptele umede am simţit, cu groază, că mi se încolăceşte ceva apăsător pe piept. Am ieşit imediat, să cer ajutor celor care mă urmăreau, dar acum străzile erau pustii, nu se mai vedea nici o lumânare aprinsă, un întuneric de nepătruns domnea peste tot. Disperat, m-am oprit la prima casă şi am bătut în geam. Nu mi-a răspuns nimeni, în schimb am auzit pe cineva fugind, ieşind din curte, apoi pe poartă şi pierzându-se în întuneric. La fiecare casă unde băteam în geam se întâmpla acelaşi lucru; oamenii o luau la fugă. Nu vedeam decât umbre care se îndepărtau grăbite şi se topeau în noapte. Până la urmă, tot încercând în zadar să găsesc pe cineva care să mă ajute, m-am pomenit afară din oraş. Mergeam din ce în ce mai greu, abia respirând şi-mi simţeam inima gata să pleznească. Probabil, din pricina asta am alunecat şi m-am rostogolit într-o râpă. Când m-am oprit în sfârşit şi m-am ridicat dintre bălăriile între care căzusem, am descoperit că mă aflam între ruinele unei vechi arene. De jur împrejur, la o distanţă nu prea mare, se ridica un zid înalt. Eram fericit acum deoarece scăpasem de apăsarea de pe piept, inima îmi bătea aproape normal, zorită numai de emoţia prin care trecusem, iar deasupra mea cerul se spuzise de stele. Abia când m-am dezmeticit, am priceput că nimerisem într-un fel de capcană şi m-a cuprins din nou teama. M-am aşezat între bălării ca să mă gândesc ce trebuia să fac. Să încerc să escaladez zidul? Părea imposibil. Nu mă simţeam destul de puternic pentru asta. Să-l acopăr cu flori şi ghirlande de buruieni, ca să nu-l mai văd, să nu mă demoralizeze şi să cultiv apoi pământul, aşteptând să apară într-o zi acolo şi o femeie pe care s-o iubesc? ea mi-ar fi alungat Urâtul şi ar fi născut copii care la rândul lor, crescând, ar fi cultivat pământul şi ar fi făcut alţi copii. Sau să mă culc pe spate, cu faţa la stele? la urma urmei, cerul înstelat se vedea şi de-acolo, în toată splendoarea lui, la fel ca de oriunde. Dar nu, nu mă puteam resemna să rămân acolo. Singura soluţie era să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să scap din capcană. Şi chiar am început să bolborosesc, speriat, o rugăciune când mi-a trecut prin minte că Dumnezeu este Marele Dresor în faţa căruia tremură toate fiarele pământului şi că eu, ah cât de bine cunoşteam mirosul de la circ, mă aflam de fapt într-o cuşcă pe acea mică bucată de pământ, înconjurată de un zid înalt, de unde Dumnezeu, la cererea oamenilor, vroia să mă scoată printr-un act de supunere necondiţionată care avea valoarea unei capitulări. Mi-am încleştat imediat buzele şi mi-am înfipt unghiile în carne ca să nu mai spun nici un cuvânt din rugăciune. Eram gata chiar să scot un urlet de fiară îndârjită, ca să-mi dau curaj, când am auzit un sunet cunoscut, a cărui provenienţă n-o puteam totuşi preciza. Am ciulit urechile, m-am concentrat îndelung şi în cele din urmă m-am lămurit. Erau valurile unei mări. Dincolo de zid se găsea, aşadar, o mare. Această descoperire m-a umplut de bucurie, fiindcă totdeauna iubisem marea, iar bucuria mi-a dat puterea pe care n-o aflasem ceva mai devreme în disperare. M-am agăţat cu unghiile de fiecare accident al zidului, mi-am jupuit mâinile şi genunchii până ce, cu un suspin de uşurare, am reuşit să-l escaladez. Grăbindu-mă să cobor, fericit de isprava mea şi nerăbdător să mă arunc în primul val ca să mă spăl de sânge şi să simt mirosul mării, am alunecat, am căzut din nou şi m-am trezit. M-am trezit în patul meu, în camera mea, la azilul de bătrâni despre care vreau să vorbesc. Lăsasem fereastra deschisă când mă culcasem şi de-afară, de pe ţărm, vuietul mării se auzea foarte clar în liniştea dimineţii. Am tras pătura peste mine, încercând să adorm din nou. Dar îmi fugise somnul. Îmi părea rău că nu ajunsesem la sfârşitul visului şi, ca să mă consolez, m-am gândit că poate nu ajungem niciodată la finalul viselor, totdeauna ne trezim înainte de a cunoaşte ce se întâmpla până la urmă; idee care mă persecută acum, dar peste care am trecut repede atunci. M-am sculat, mi-am aprins o ţigară şi m-am dus la fereastră. Încă nu se făcuse ziuă. Noaptea mai atârna deasupra mării ca o zdreanţă murdară care se destrăma. La ora aceea pe ţărm nu era nimeni. Doar pescăruşii dădeau ocol stâncilor de marmură, unde urma să fie cimitirul cel nou. Brusc, mi-am amintit de durerile mele de stomac şi de sfatul lui Dinu. Nu mai trebuia să fumez având stomacul gol. Probabil, din pricina acelui obicei prost mă alesesem cu un ulcer care mă supăra în fiecare primăvară şi toamnă. Am strivit ţigara în scrumieră improvizată dintr-o cutie de conserve şi am aprins o mică lampă cu spirt ca să-mi încălzesc un ceai. N-aveam altceva. Ceai cu biscuiţi. După ce-am mâncat, mi-am aprins o nouă ţigară şi m-am întins în pat. Mă preocupa visul din care abia mă desprinsesem şi care, dincolo de unele amănunte trăite, înfipte ca nişte spini în carnea mea, fusese destul de exact în esenţa lui; undeva în memoria mea exista într-adevăr un zid, care mă despărţea de trecutul meu. Când ţigara a ajuns să mă ardă la degete, m-am ridicat, am strivit-o în scrumieră şi m-am dus din nou la fereastră. Aerul dimineţii îmi făcea bine, era răcoros şi plăcut muşcător. Acum marea se vedea până departe, iar orizontul ardea ca o presimţire. Din clipă în clipă, soarele trebuia să răsară. Mi-am adus aminte ce-mi zisese Moaşa în ajun: „Simte-te bine, domnule sculptor, ca în vacanţă, de ce te grăbeşti? Doar nu te sileşte nimeni să te grăbeşti. Profită de asta, cât timp mai poţi. În locul dumitale m-aş duce pe ţărm, aş face o baie în mare, m-aş plimba. În sfârşit, dacă ai chef, du-te în cătun. Ia-l pe amicul dumitale, doctorul Dinu, să-ţi arate plăcerile cătunului. În mocirlă, la vânat de cerbi, şi prin case la vânat de văduve”. Şi râsese cu poftă, foarte mulţumită de umorul ei. Mă plânsesem că Bătrânul uitase parcă de mine după ce mă chemase acolo. Trecuseră mai multe săptămâni de la sosirea mea şi nu primisem de la el nici un semn că dorea să discute cu mine despre noul cimitir pentru care venisem. Moaşa evitase cu abilitate un răspuns exact. După obiceiul ei, se folosise de o glumă pipărată ca să iasă din încurcătură. Dar n-am contrazis-o. Învăţasem, în împrejurări foarte pedagogice, să nu-i contrazic pe cei ce reprezentau autoritatea şi să nu intru în conflict cu nimeni îmbrăcat în uniformă, chiar dacă era vorba doar de un halat alb. Când un doctor îmi dă o reţetă, o băgam în buzunar, prefăcându-mă că voi înghiţi ce mi se recomandă să înghit. Cu atât mai mult n-avea rost s-o înfrunt pe Moaşa; ea se ocupa de administraţia azilului şi de mult timp nu-mi mai îngăduiam să mă arăt isteţ cu cei de care depindeam într-un fel. Am ieşit pe ţărm, am făcut o baie în mare, care m-a înviorat de-a binelea, după care m-am dus să-l caut pe Dinu. În definitiv, ideea Moaşei nu era deloc rea. Tot nu fusesem eu niciodată în cătun. Îl cunoşteam numai din poveştile exaltate ale bătrânilor, cărora le străluceau ochii când vorbeau despre acea mică aşezare de pescari, de dincolo de baltă, ca despre un paradis interzis. Dar Dinu mi-a spus că abia după-amiază, când se mai debarasa de treburi, putea să meargă cu mine. „Eu îmi câştig pâinea”, a râs el, făcând aluzie la faptul că aşteptând să mă cheme Bătrânul şi să moară cineva, ca să cioplesc prima piatră funerară în cimitirul de marmură, eu n-aveam, practic, nici o obligaţie. Drept care m-am întors în cameră, încercând să mai dorm un ceas, două. N-a fost însă chip. Cum m-am lungit în pat, am constatat că baia în mare nu mă spălase şi de mâlul visului care-mi stăruia în minte, mă preocupă. Şi înţeleg de ce. A fost prima oară când mi-am dat seama clar că nu mai eram foarte sigur de trecutul meu şi că raporturile mele cu el nu mai sunt cele normale; mi-l amintesc fragmentar, cu fisuri, cu pete albe, cu semne de întrebare, dar ceea ce îmi aduc aminte mă urmăreşte şi în somn. Poate că amintirile mele s-au amestecat cu ale altora, ca apele râurilor în mare, sau, poate, am uneori senzaţia că în evenimentele trăite există aluviuni din vise numai fiindcă nu sunt sigur câtă autenticitate există în întâmplările care m-au împins pe acel ţărm, unde am cioplit morminte de marmură pentru bătrânii azilului, şi de-acolo în acest pod aşteptând să vină furtuna, să-mi joc ultimul rol, de pilot de furtună. Sunt momente când mă îndoiesc de unele lucruri, că am făcut Şcoala de Belle Arte, că am fost însurat, că am stat la închisoare şi am visat să eliberez animalele de la un circ. Pe urmă îmi spun că asta n-are importanţă; ceea ce ni se pare că am trăit ne exprimă la fel de bine ca amintirile autentice. Trecutul poate fi ca păcatul originar pe care nu l-am săvârşit noi, însă îl plătim noi. Orice e cu putinţă în lumea asta, inclusiv că vinovaţii să se îmbrace în robă de judecători şi să condamne victimele. După cum e foarte posibil ca absolut totul să fie real, să-mi aparţină, şi ca impresia de nesiguranţă pe care o am să nu fie altceva decât o viclenie a instinctului meu de conservare, o încercare, de care nu sunt pe deplin conştient, de a mă menaja, de a-mi uşura situaţia în propriii mei ochi sau de a pune măcar o îndoială în locul explicaţiilor pe care nu izbutesc să mi le dau. În orice caz, nu-i mai iau în derâdere pe cei ce vorbesc de infern; există infernuri trăite şi nu totdeauna cei care le-au străbătut sunt inocenţi. În semn de penitenţă, m-aş putea condamna să rămân aici, dar cât s-ar putea trăi aşa? Pentru dinţii ascuţiţi ai guzganilor problemele mele n-au, bineînţeles, nici o importanţă, în schimb trecutul meu ciopârţit, îndoielnic şi tiranic mă sileşte să mă întorc mereu în urmă, cu ochii deschişi sau în vis, şi să pun cap la cap amintirile vii, înainte ca furtuna pe care o aştept să măture şi să purifice totul, pentru a înţelege cum a început (s-o numesc boală? ruptură? soartă? Dinu i-a zis o dată schizofrenie, întrucât ca psihiatru nu vroia să opereze cu noţiuni aproximative, dar nu-mi place cuvântul, sună prea brutal, şi nici nu ştiu dacă e întrutotul exact) şi când? pricina care m-a împins să lupt împotriva mea cu o tenacitate penibilă, să afişez de timpuriu, cu o mare seriozitate, resentimente în care nu credeam, şi să ascund cu grijă afecţiuni în care credeam. De cum deschid ochii privesc printre scânduri cerul, pândesc zgomotele posibile din hangar, cu toate că din momentul în care m-am suit în acest pod n-am auzit pe nimeni umblând pe-acolo şi, când nu mai am nimic de făcut, zic şi eu că e plictisitor să nu te înşeli niciodată; apoi mă analizez, simţind în gură gustul sălciu al tuturor prostiilor în care m-am avântat cu înflăcărare. Şi pe urmă nu ţin să mă căiesc, să fiu iertat. Pentru atât de puţin n-aş sta aici la pândă. Şi spun asta fiindcă m-am debarasat de modestie ca de o cămaşă de forţă în cimitirul de marmură. Îmi doresc ceva mult mai important decât iertarea acum, iar întrucât ştiu că fiecare pierde pentru sine, dar dacă reuşeşte să-şi dea sieşi un sens, va reuşi să dea şi lumii unul, mă feresc să-mi ascund păcatele ca animalele care îşi ascund excrementele şi mă lipsesc, nu dezinteresat, de orice scuză; în fapt, mărinimoşii te pot umili mai rău decât cei mai cârcotaşi acuzatori, acoperindu-ţi eşecul, ca pe o murdărie, cu mila lor. Uneori, înclin să cred că, dacă ar fi rugaţi să spună ce ştiu, pescarii din cătun ar ridica din umeri, tăcând, apoi s-ar uita ţintă în ceştile lor de cafea pentru a-i da de înţeles celui care i-a întrebat că din punctul lor de vedere discuţia e încheiată. Aşa făceau şi cu noi, cu mine şi cu Dinu, când mergeam să vânăm cerbi în mlaştină. Ori poate s-ar mira auzind de azil. „Ce azil? Un azil de bătrâni? Nu, n-a existat niciodată prin părţile noastre aşa ceva”, ar zice, poate. „Bine, bine, dar cenuşa?” mă pomenesc şoptind. La care ei ar adăuga plictisiţi: „Au ars nişte bălării”. „Şi cerbii?” „Care cerbi?” „Un sculptor pretinde că a cioplit pietre funerare în Stâncile de marmură de pe ţărmul mării şi că vina aici în mlaştină cerbi”. „A trecut unul cam nebun prin cătun, e drept, dar nu mai ştim nimic despre el. Cât priveşte cerbii, au existat cândva cerbi în pădurea de sălcii de lângă mlaştină, dar a dat o molimă în ei şi au pierit cu toţii. Asta s-a întâmplat demult”. După care, socotind că au fost mult prea guralivi, pescarii s-ar închide în muţenia lor... Dacă trecutul ar fi la fel de mut sau dacă ar trece ca pojarul fără să lase urme, aş fi tentat, poate, să le dau cu tifla guzganilor, cum făceam cu oamenii respectabili pe vremea când nu eram decât un mucos obraznic. Din fericire, aşa ceva nu mai e cu putinţă. Confuz, ros de semne de întrebare, dar sâcâitor şi lipit de umerii mei ca o cocoaşă, pe care o voi duce cu mine în mormânt, trecutul mă împiedică să scap cu jumătăţi de măsură.       2   Unii sunt de părere că e bine să greşeşti la o vârstă cât mai fragedă şi că erorile sunt cu atât mai grave cu cât le comiţi mai târziu. Nu mai ai timp să înveţi din ele. Din acest punct de vedere, nu pot să mă plâng. Soarta m-a ajutat să greşesc grav la o vârstă când alţii abia îşi julesc genunchii. Destinul m-a luat de mâna într-o după-amiază, m-a scos pe stradă şi m-a dus până la micul cimitir din cartierul nostru, un cimitir aproape părăsit, năpădit de ierburi şi de păsări. Intrasem de multe ori acolo, cu celelalte haimanale cu care mă înhăitasem, cum zicea tata, să ne jucăm printre morminte, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap să pătrund singur. Dar ziua aceea mă aştepta să mă împartă în două fiinţe, una care eram şi una care vroiam să par. Şi, Doamne, cât soare există la începutul acestei rupturi! Dacă lumina are miros, atunci după-amiaza aceea mirosea toată a lumină, a suc de lumină; lumină care se scurgea blânda, cucernică şi mieroasă pe brazii tineri din gardul dărăpănat, pe pietrele funerare, pe florile şi ierburile grase ce acopereau mormintele. Cerul era limpede ca un pahar bine spălat, iar soarele cobora încet dincolo de acoperişul bisericuţei în jurul căreia apăruse cimitirul. Ducându-mă înlăuntru, destinul mi-a arătat ce era necesar: să citesc numele de pe pietrele funerare. După aceea s-a retras şi a aşteptat să fac eu ce-i revenea lui. Şi am făcut, într-adevăr. Am mers de la o piatră funerară la alta, încercând să silabisesc numele săpate pe ele. Învăţasem să mă descurc cât de cât cu alfabetul înainte de a mă duce la şcoală, de la un librar care mă punea să-i car pachete de cărţi de la magazie, şi mă distra să-mi pun la încercare bietele mele cunoştinţe, de care eram foarte mândru. La numele complicate, mă împiedicam. Nu reuşeam să le pronunţ. Renunţam şi treceam mai departe, căutând altele mai simple. Pietrele funerare erau în general modeste; cele mai multe, putrezite sau înverzite de licheni. La un moment dat am ajuns însă în dreptul unui mormânt frumos, bine întreţinut, plin de flori şi cu o cruce mică de marmură neagră, având un medalion de porţelan cu imaginea unui copil bucălat şi surâzător. Poate că atunci destinul a tresărit dacă aţipise cumva. N-ar fi vrut să trec mai departe. Acel mormânt era motivul pentru care mă adusese acolo, în cimitir. Dar s-a liniştit şi a surâs ironic probabil când a văzut că silabiseam numele de sub medalionul de porţelan. Ştia că păşisem pe cărarea lui. Nu mai puteam evita să alunec. Nu-mi venea să cred. M-am uitat încă o dată la fotografie, apoi la literele săpate în piatră, fără să pricep nimic. Era numele meu. De fapt, iniţiala prenumelui meu, Daniel, şi numele întreg, Petric, dar în clipa aceea nu bănuiam că avusesem un frate, care se chemase Dinu. Am plecat acasă destul de tulburat, dar hotărât să nu suflu o vorbă despre descoperirea mea. În săptămânile următoare am pus tot felul de întrebări ocolite rudelor şi vecinilor, fără să mă dau de gol, până ce am aflat adevărul. La drept vorbind, nu înţeleg prea bine ce s-a petrecut cu mine atunci şi de ce m-am răzvrătit cu atâta înverşunare împotriva unui mort. Fapt e că m-am pomenit deodată gelos la culme pe Dinu şi că zâmbetul lui îngeresc mi-a devenit nesuferit, dându-mi o poftă devoratoare de a semăna unui diavol. Eram pregătit, fără îndoială, prin temperament şi prin caracter pentru această dorinţă şi nu aşteptam poate decât un prilej, un pretext, ca să mi-o pun în aplicare, dar a jucat un rol important, bănuiesc, în reacţia mea şi revelaţia ― o, cât sânge rău mi-a făcut! ― că, în contrast cu răceala ce mi-o arăta mie, tata îl iubise enorm pe Dinu care, ziceau vecinii, fusese un băiat extrem de cuminte. Într-o iarnă, jucându-se îmbujorat şi fericit, se îmbolnăvise de pneumonie. Trupul lui de înger şubred rezistase doar trei zile. După care a murit. Am înţeles că, zguduit de moartea fratelui meu, care îi lăsase în suflet o rană nevindecată, tata dorise în sinea lui ca eu să umplu un gol. Şi îmi închipui ce neplăcut i-a fost să constate că nu-i semănam lui Dinu în nici o privinţă. Printr-o ironie a destinului, eram exact inversul celui dispărut. De la înfăţişare, la caractere, nimic nu ne apropia şi totul ne deosebea. Dinu nu se îndepărta niciodată prea mult de poarta casei. Eu hoinăream prin tot cartierul. Dinu n-ar fi rupt o floare. Eu veneam acasă cu obrazul învineţit după scandaluri. Dinu era silitor. Eu dovedeam o mare înclinaţie spre lene. Dinu promitea de mic să calce, supus, pe urmele tatei. Eu arătam de mic o vocaţie de ratat recalcitrant. Minţeam cu uşurinţă şi mă foloseam de asta ca să mă sustrag poruncilor părinteşti, dovedind încă de pe atunci resursele de ipocrizie de care m-am folosit mai târziu cu pricepere şi nesocotinţă. Trebuie să spun însă că încă dinaintea întâmplării de la cimitir eu şi tata ne suportăm destul de greu unul pe altul. Succesele, poate mai degrabă sociale decât artistice, obţinute în cariera de pictor îi alintaseră două însuşiri naturale, vanitatea şi plăcerea de a domina, încât nu mai accepta nici măcar din partea unui copil să fie contrazis, contrariat, iar eu îi semănam într-un fel; nu mă interesa decât ceea ce avea legătură cu mine. Era mărunt şi rotofei, cu o burtă pe care încerca în zadar să şi-o ascundă şi, fiindcă avea complexul de a fi prea scund, nu suferea oamenii înalţi la care trebuia să privească în sus. Prima dezamăgire pe care i-am produs-o a fost, probabil, trupul meu deşirat. Au urmat curînd altele. Făcea eforturi vizibile să mă impresioneze, să stimuleze în mine mândria de a avea drept tată un pictor reputat. Fericit de câte ori era linguşit, adulat, înclinat să nu observe că mulţi roiau în jurul lui din interes, nu concepea că tocmai fiul lui îşi putea permite să facă excepţie de la datoria semenilor de a-l admira. Când a observat că nu mă lăsam strivit de reputaţia lui ― în realitate îl iubeam dar pentru nimic în lume nu i-aş fi mărturisit-o, ― ba mi-am permis chiar să nu-i privesc, din frondă, tablourile şi să-i declar că meseria lui nu mă atrăgea, m-a repezit: „Eşti un mucos, încă n-ai dreptul să ai păreri”. După asta m-a copleşit adesea cu reproşuri ameninţătoare; că nu eram bun de nimic, că-l făceam de râs, că va fi vai şi-amar de mine. Avea mania discursurilor şi ţinea să-şi exerseze şi pe pielea mea darurile sale oratorice. Numai că eu nu eram ca auditoriul lui obişnuit. De cum se pornea să-mi facă morală, începeam să casc plictisit, ca să-l pedepsesc, deoarece ştiam că nu suportă să nu fie ascultat cu smerenie. Când vroiam să-l scot din sărite, izbucneam în râs, ceea ce reprezenta în ochii lui o adevărată insultă, pentru care o palmă răsunătoare pe obrajii mei era prea puţin; de obicei, asemenea obrăznicii aveau urmări şi mai rele. Rezultatul a fost că ne îndepărtam unul de altul şi că amestecam în relaţiile dintre noi din ce în ce mai multe resentimente care m-au împins, ori m-au ajutat, să vreau să fac totul pe dos. Îi plăceau lui romanţele? Eu le detestam. Se lăuda că muncise din greu ca să-şi întemeieze un rost? Cu atât mai mult m-am simţit îndemnat să-mi pierd timpul hoinărind prin cartier unde mă înhăitasem, cum zicea el, „cu toate gunoaiele”. Desigur, pentru firea autoritară a tatei ― părea născut să comande ― existenţa unui copil neascultător ca mine era o mare tristeţe. Dar mult mai grav s-a dovedit faptul că în faţa mea tata îşi pierdea mulţumirea de sine care fusese totdeauna principalul său sprijin. Asta a însemnat pentru el o adevărată catastrofă. Poate m-ar fi iertat în cele din urmă că nu-i semănam lui Dinu şi m-ar fi iubit în felul său, fie şi numai fiindcă eram un vlăstar din trunchiul Petric, dacă aş fi îndeplinit o condiţie: să joc, faţă de el ― m-ar fi crezut cu mare uşurinţă ― şi mai ales faţă de alţii, mascarada fiului iubitor, pătruns de admiraţie pentru tatăl său. Atunci relaţiile dintre noi ar fi devenit suportabile. Numai că, din nefericire pentru amândoi, tocmai asta nu vroiam eu. Bănuiala că părerea lumii îl interesa chiar mai mult decât afecţiunea mea m-a jignit, a dat aripi nesocotinţelor mele, m-a împins să-i arăt, îndrăzneală neruşinată!, că nu-mi păsa de autoritatea lui. Or, aşa ceva un om ca el nu putea să-mi ierte. Înţeleg foarte bine asta. Îi reproşez tatei numai faptul că nu şi-a dat seama cât de simplu putea să rezolve totul: dacă dorea să spună „alb”, ar fi fost de ajuns să spună „negru” pentru ca eu să mă decid pentru culoarea albă; după cum dacă nu s-ar fi arătat atât de afectat de isprăvile mele, aş fi obosit poate cu timpul să mai joc acest joc nesăbuit şi primejdios; dar tata nu s-a hotărât să fie indiferent decât atunci când s-a dezgustat cu totul de mine; când a fost prea târziu ca să se mai schimbe ceva. Uneori, părea ros de regrete. Atunci încerca să fie binevoitor cu mine. Dar de fiecare dată se întâmpla că făceam o gafă care strică totul şi ne readucea pe poziţia iniţială de combatanţi; el pentru a-şi impune ideile cu forţa, eu pentru a le lua în derâdere. Când mă certa, trânteam uşile prin toată casa până ce biata mamă, care era din ce în ce mai bolnavă şi abia se mai ridica din pat, izbucnea în plâns. Asta ne înstrăina şi mai mult unul de altul şi ne-a fost şi mai uşor să ne şicanăm reciproc, cu rare izbucniri de tandreţe pe care ne grăbeam să le uităm amândoi, de parcă ne era ruşine de ele. Tata îmi striga la masă dacă spuneam ceva neconvenabil: „Tu să taci din gură. Când o să-ţi câştigi singur pâinea pe care o mănânci, vei avea dreptul să vorbeşti. Deocamdată, nu e cazul. Am renunţat să mai aştept recunoştinţă de la tine, dar îţi pretind măcar să taci.” Eu replicam acestui ordin împingând ostentativ farfuria; apoi mâncăm pe ascuns, ca să pot juca, o zi sau două, comedia unei greve a foamei. Se întâmpla să am şi eu câteodată mustrări de conştiinţă, când mă apăsa răceala dintre noi şi eram gata să-i cer iertare: „Tată, sunt un netrebnic, dar te iubesc”; însă niciodată n-am ajuns cu căinţa până acolo; totdeauna a intervenit ceva, fie o izbucnire a lui, fie o prostie de a mea, încât relaţiile dintre noi continuau să rămână ostile, iar nevoia de dragoste era amânată pentru vremuri mai bune; care n-au mai venit niciodată, fiind împiedicate definitiv de povestea cu Dinu. Descoperirea pe care o făcusem în cimitir s-a dovedit, într-adevăr, hotărâtoare. Ea m-a îmbrâncit să înaintez, mai departe decât vroiam, pe drumul confruntării cu tata; un drum aspru, dificil pentru amândoi, care nu putea să se termine decât prost. Sub puntea ruptă, s-a căscat o prăpastie pe care timpul n-a făcut decât s-o lărgească. De ce? Lucrurile au fost desigur mult mai complicate. Eu le simplific pentru a le înţelege cât de cât. Îmi spun prin urmare că prea semăna Dinu cu un înger, ca eu să nu doresc să semăn diavolului. Aveam ochii întunecaţi, spre deosebire de ai fratelui meu care fuseseră curaţi şi albaştri, nu mai lipsea decât să mă port pe măsura privirii mele sumbre, mânat de răutatea, otrăvită de gelozie, de a zgândări cicatricea din sufletul tatei, cu atât mai mult cu cât el, comparându-mă probabil întruna cu Dinu, nu-şi ascundea dezamăgirea din ce în ce mai adâncă pe care i-o provocam eu. Mă purtam anume ca să nu mai fie posibilă nici o confuzie între mine şi cel dispărut. Stricăm tuburile cu vopsele sau intram în casă plin de noroi murdărind covoarele. Şi de câte ori tată avea accese de mânie sau crize de disperare, mulţumirea de sine se clătina, se prăbuşea; de aceea a început să vadă cu timpul în mine un adevărat pericol, un conspirator împotriva fericirii sale. Într-o zi, m-a chemat la el. Stătea în fotoliu şi răsfoia o revistă. M-a lăsat să aştept, prefăcându-se cufundat în lectură. În sfârşit, când a socotit că făcuse o pauză destul de educativă, a ridicat ochii spre mine: „A, tu erai?” M-a invitat să iau loc pe celălalt fotoliu. Era semn rău. Însemna că trebuia să mă pregătesc să ascult o predică plictisitoare despre cum trebuie să se poarte un copil care, întâmplător, a avut norocul să aibă un tată cunoscut, un tată de care vorbea lumea, ce mai, aproape o celebritate, şi al cărui nume, prin forţa lucrurilor şi graţia destinului, îl purtăm, deci trebuia să ştiu ce purtăm, să respect acest nume, „nu să-l terfeleşti prin toate maidanele, cu toate haimanalele de la care ai învăţat să... ai înţeles, băiete?” „Nu, n-am înţeles”, i-am replicat obraznic. „Cum n-ai înţeles?” s-a enervat tata. Şi a început să-mi explice din nou: „Numele pe care-l porţi tu nu e un nume oarecare. Trebuie să fii demn de el”. „Păi nu s-ar putea să mi-l schimb?” am făcut eu pe prostul. Şi am simţit imediat, din ochii tatei, că lovisem bine. Nu se aşteptase la atâta impertinenţă. „Pleacă, du-te, să nu te mai văd”, m-a expediat el furios. Poate că mama ar fi reuşit să lămurească lucrurile, să mă împace cu tata, dar boala ei se agrava din ce în ce şi toată casa mirosea a medicamente şi a presimţiri de moarte. Când intram la ea în cameră, se ridică încet, cu greutate şi zâmbea ca să-şi ascundă lacrimile. Câteodată avea lungi discuţii cu tata, pe care le ascultăm acum lipindu-mi urechea de uşă. li vorbea despre mine, implorându-l să fie mai îngăduitor. „Poartă-te şi tu mai atent cu el. E un copil, totuşi”. Biata mamă. Era îngrijorată din pricina mea. „Ce ghinion am avut să moară Dinu” era, aproape invariabil, răspunsul tatei. Aceste frânturi de discuţie întretăiate de Plânsetele mamei m-au înrăit şi mai mult. Vroiam din tot sufletul să-i dau dreptate tatei, să aibă motive să mă considere un diavol, un vagabond, o ruşine. El nu-mi ierta faptul că nu semănam fratelui meu mort, eu nu-i iertam faptul că vroia să nu am propria mea identitate. Uneori, mă duceam la cimitir şi priveam, pe crucea de marmură neagră, chipul lui Dinu. Aş fi avut poftă să-l bat, să-l tăvălesc prin praf, să-i vâr iarbă în gură, să-l oblig s-o înghită, ca să-l pedepsesc, să mă răzbun şi mă îndârjeam până la lacrimi fiindcă Dinu îmi zâmbea mai departe. Recunosc că fantezia mea se dovedea nesecată când era vorba de făcut ceva rău. Născoceam tot felul de prilejuri ca să-l scot din sărite pe tata şi eram foarte încântat de eficacitatea mea. Aş spune chiar că într-o privinţă, pe care şovăi s-o judec, am înţeles de mic acest termen la modă în secolul nostru. Cu cât tata era mai disperat, cu atât însemna că eu eram mai eficient. Îmi măsuram succesul în reacţiile lui. Când turba şi strângea pumnii, mă simţeam foarte aproape de victorie, adică de momentul când nu se mai putea stăpâni şi începea să urle. Cine ştie? Poate dacă s-ar fi stăpânit multă vreme aş fi renunţat să aştept o asemenea criză. Dar era şi prea exasperat şi prea impulsiv pentru asta. El avea o încredere nelimitată în dreptul său de a-mi porunci; eu aveam o încredere nelimitată în dreptul meu de a nu-l asculta. În felul acesta amândoi eram rigizi şi tiranici. El nu admitea decât părerile sale. Eu eram, din principiu, în dezacord cu aceste păreri. Dealtfel, insist asupra copilăriei mele tocmai fiindcă, fără să vrea, tata mi-a deschis gustul pentru orbire şi intoleranţă care şi-a avut partea sa în ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Dorind să mă strivească sub greutatea autorităţii sale, el a declanşat în mine o opoziţie înverşunată care n-a lăsat să se piardă nici un defect de-al meu. M-am războit cu tot ce era în mine timiditate, îndoială, modestie şi am pus în locul lor o dorinţă aprigă de a-mi da dreptate, indiferent ce făceam. Am devenit un fel de fanatic al nesupunerii, un fel de bigot al nesăbuinţei şi îmi cheltuiam energiile până la secătuire în această încleştare, încât nu mai aveam ochi şi urechi pentru nimic altceva. Ironia era că depindeam astfel din ce în ce mai mult de tata; aşteptam cu pumnii strânşi ca el să-mi ceară un anumit lucru, pentru a proceda pe dos. Şi cred că nu greşesc când spun că am avut de la o vârstă fragedă doi profesori care m-au învăţat să-mi pierd cumpătul: tata şi eu. Nici unul dintre noi nu dorise să devină aşa ceva, dar peste dorinţele noastre asta reprezentam fiecare şi pe măsură ce relaţiile noastre erau mai rele intram amândoi mai bine, mai adânc, în rolurile noastre. Conflictul a izbucnit până la urmă cu toată puterea. Întreaga iubire de care aş fi fost capabil s-a mutat în dorinţa ca tata să mă deteste. Nu trecea o zi fără să-i înveninez viaţa şi fără să-l exasperez. Cred că am fost pentru el mai mult decât o povară. Bănuiesc că am fost tragedia lui. Mai ales că-mi făceam treaba metodic, nu-i dădeam nici un răgaz şi nici o speranţă şi nu m-am lăsat până ce n-am simţit că răceala tatei, apoi antipatia lui s-au schimbat în ură. Îşi aranjase viaţa destul de bine, cu gloria se descurcă, iar eu îi stricam reputaţia; era peste puterile lui să se împace cu asta. De câte ori primea oaspeţi şi avea nefericita inspiraţie să mă închidă în cameră, băteam cu pumnii în uşă până ce, dacă nu era larma prea mare şi se auzeau zgomotele, se vedea nevoit să-mi deschidă, spumegând de furie şi îngrozit de ce va urma; deoarece în prezenţa prietenilor şi cunoscuţilor lui eram totdeauna şi mai îndrăzneţ, îmi arătam cu cruzime sentimentele antipaterne şi răspundeam la amabilităţi cu o proastă creştere care mă înfiora uneori şi pe mine. Cred că aceste demonstraţii care mă epuizau, dar mă umpleau de euforia triumfului, l-au făcut să nu mă mai ia nicăieri cu el. Dar şi pe mine mă costau aceste sminteli. Străbătând infernul răzvrătirii şi geloziei, copilăria mea n-a mai avut decât un sens: de a-i da tatei motive să se înstrăineze, să mă urască şi să regrete şi mai mult moartea lui Dinu. Singurul farmec pe care l-am cunoscut în această luptă pentru a-mi cuceri o identitate a fost unul veninos; şi singură lecţie pe care o învăţam zilnic era aceea a urii. Dacă tata încerca uneori, probabil cuprins de remuşcări, să mă mângâie, îl respingeam. Eram mai încăpăţânat decât el. Când mă bătea, se oprea să mă întrebe: „Mai faci?” Aştepta să zic un „nu” de circumstanţă, ca să mă lase în pace. Nu era, în fond, un om rău şi regretă, poate, că trebuia să mă pedepsească. Mă uitam atunci în ochii lui cu duşmănie şi ziceam: „Da, mai fac”. Îl sileam să mă bată din nou, în timp ce eu, ca să nu izbucnesc în lacrimi, îmi înfigeam dinţii până la sânge în degete. „Te omor, striga tata disperat, te omor.” Îl înfruntam: „Asta şi vreau. Ca să intri la puşcărie”. El mă privea lung şi aproape mă înduioşa furia lui neputincioasă. Se congestionă la faţă, arăta ca un rac fiert, iar buzele căpătau un tremur nervos. Cred că nu l-am iubit niciodată mai mult ca în asemenea momente când el mă ura. Şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, aş fi găsit poate tăria să mă căiesc dacă mi-ar fi zis pe nume. Dar nu mă striga, de multă vreme, „Daniel”. Evita. De parcă se jurase să nu mai rostească nici un alt nume de copil în casă în afară de cel al lui Dinu; sau, poate, ţinea să-mi arate şi în acest fel că socotea ziua mea de naştere o zi de doliu şi că numai de mila mamei n-o însemna cu negru în calendar. Locuiam pe atunci lângă un circ. Tata se plângea că nu putea suporta mirosul animalelor, din care pricină căuta mereu o altă casă în care să ne mutăm. În schimb, eu mă grăbeam să dau fuga la gardul care ne despărţea de platoul unde îşi aşezase circul uriaşul său cort şi mă zgâiam printr-o spărtură, aşteptând să fie scoşi leii şi tigrii la plimbare. Călcându-mi peste mândrie, m-am rugat de câteva ori să mă ducă într-o seară la spectacolul anunţat cu afişe mari. Tata m-a privit de fiecare dată de sus: „Eu la circ? Ce să caut eu la circ?” Şi apăsa pe „eu” pentru a sublinia ce incompatibilitate profundă exista între persoana lui şi circul pe care-l detesta din toată inima. Din ranchiună, ca să mă răzbun pentru acest refuz, mi-am umplut camera cu fotografii de lei, tigri şi pantere şi am făcut o adevărată pasiune pentru junglă şi pentru deşerturi; pasiune pe care tata mi-a impus-o. Aşa am ajuns să-mi construiesc un bârlog al meu unde mă retrăgeam şi dădeam frâu liber imaginaţiei. Pe un perete, deasupra leilor, tigrilor şi panterelor, am prins cu pioneze o fotografie mare cu un şarpe boa dormind şi cu o maimuţă care îşi arăta fundul roşu. Pe celălalt, am atârnat poza unui deşert gălbui, cu un cer metalic, sub care se vălureau până la orizont dune de nisip. În felul acesta, când mă închideam în camera mea, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des, aveam de ales între două imperii. Uneori, alegeam jungla. Alteori, deşertul. Simţeam nisipul pe buze şi în ochi sau mă împiedicam de liane ceasuri întregi în care visam cu ochii deschişi fără să-mi fie nici foame, nici somn. Îmi cunoşteam în amănunt imperiile. Dună cu dună şi copac cu copac. Şi îmi erau la fel de dragi. Îmi fixam reşedinţa temporară în funcţie de preferinţe, însă în oricare dintre aceste imperii eram singurul stăpân. Nu mă mai contesta nimeni. Adevărata mea copilărie s-a petrecut, poate, sub soarele deşertului şi al junglei, pregătindu-mă, fără să ştiu, pentru sala cu oglinzi de la azil. Tata venea uneori să-mi facă morală. Mă învinuia că-mi pierdeam timpul şi mă ameninţa că mătură „gunoaiele” de pe pereţi; adică imperiile mele. Atunci îmi arătam colţii: „Îndrăzneşte”. Ştia la ce mă refer. Suferea de migrene teribile şi era o adevărată sărbătoare pentru mine să tropăi, când îl durea capul, în camera alăturată. De aceea trântea uşa şi mă lăsa în pace. O singură dată l-am rugat din nou, după ce jurasem să nu-i mai cer nimic, să mă ducă într-o seară la circ. Doream din tot sufletul Bă văd de aproape animalele la care visam şi pe care nu le zăream decât printre scândurile gardului. N-a vrut. M-a repezit. „Nu meriţi”, mi-a aruncat el, dispreţuitor. De ciudă, am intrat în absenţa lui şi am rupt fotografia lui Dinu de pe birou, ceea ce mi-a adus o bătaie soră cu moartea. „Cu mâna mea te omor, nemernicule”, răcnea tata. După ce m-a bătut, a strâns cu grijă bucăţile fotografiei rupte, s-a trântit pe un fotoliu şi a început să plângă. Îmi era milă de el, dar îl şi urăm în clipa aceea fiindcă pentru mine, ştiam, n-ar fi plâns niciodată. Cam tot pe atunci, întrucât mama nu mai putea să aibă grijă de casă, tata a dat un anunţ la mica publicitate: „Caut persoană corespunzătoare pentru menaj”. La masă l-am întrebat: „Tată, cum trebuie să fie o persoană corespunzătoare?” „Eşti obraznic”, a curmat el discuţia. În ziua următoare s-au prezentat mai multe femei, şi mai tinere şi mai vârstnice, până ce a ales-o pe Luchi. Era cea mai zdravănă şi mai ciolănoasă dintre toate, de unde am tras concluzia că tatei îi plăceau femeile voinice. Venise înainte o fată slabă, cu privirea visătoare, care mie mi-a plăcut foarte mult. Tata, însă, nici nu s-a uitat bine la ea că i-a şi trântit uşa în nas, minţind: „Locul nu mai e liber, domnişoară”. Apoi s-a îndepărtat bombănind: „Asta a greşit adresa. Căuta o mânăstire”. În schimb, cum a zărit-o pe Luchi, i-au scânteiat ochii. Era cam şleampătă, dar masivă, impunătoare, cu şolduri late şi cu părul lucios şi negru. „Cum ai zis că te cheamă, fetiţo, Luchi?” „Da”, râse lat Luchi, cucerindu-l definitiv pe tată care a angajat-o pe loc. „Luchi e corespunzătoare?” am întrebat eu la masă. „Daniel, se poate?” m-a pus la punct mama. Era una dintre ultimele dăţi când s-a mai târât ca să mâncăm împreună. Tata n-a zis nimic. Mi-a aruncat o privire ucigaşă, atât. Nu mult după asta am avut prilejul să mă răzbun. M-am furişat noaptea sub scara camerei de serviciu cu o pisică în braţe, iar când tata s-a strecurat în cămăruţa unde dormea Luchi, am strâns pisica de coadă, silind-o să miaune. M-am apropiat, chinuind biata pisică şi chiar am zgâriat cu labele ei uşa, până ce am auzit, înlăuntru, paşi; atunci am fugit şi m-am ascuns sub scară, aşteptând să se închidă uşa ca să revin. Nu făceam asta ca s-o răzbun pe mama. Din partea mea, tată putea să transforme toată casa în bordel. Dar am intuit că hărţuindu-l în asemenea împrejurări câştigam o biruinţă importantă. Şi n-am greşit. L-am auzit scrâşnind: „Trebuie să fie ticălosul de Daniel”. Dar Luchi l-a oprit să mă bată, iar a doua zi tata mi-a arătat două bilete: „Mergem diseară la circ”. Seara, s-a plâns că-l durea capul. „Dacă vrei. du-te tu, mi-a zis. Îţi dau voie”. Ştiam ce urmărise. Doream însă prea tare să văd animalele de la circ ca să rezist ispitei, încât l-am lăsat să se bucure că o angajase pe Luchi şi m-am dus la spectacol. Ceea ce s-a petrecut în arenă a fost o mare decepţie pentru mine. Sălbăticiunile pe care mi le închipuisem mândre şi semeţe se comportau ca nişte pisici. Se lăsau comandate cu biciul. Uneori, mai mârâiau şi le scânteiau ochii. Atunci deveneam atent, aşteptând cu sufletul la gură să sară şi să-şi înfigă, spre groaza spectatorilor, colţii în dresor. Dar de fiecare dată se auzea un nou pocnet de bici şi animalele redeveneau supuse şi ascultătoare, făcându-şi cuminţite numărul. În mintea mea a încolţit în seara aceea o idee: să mă furişez într-o noapte în circ, după terminarea spectacolului, şi să eliberez animalele din cuşti. Tot mai des mă aşezam la spărtura din gard prin care se vedea bine cortul circului. Aşteptam să se potolească toate zgomotele, să se stingă luminile şi atunci puneam la punct planurile mele cutezătoare. Când m-am socotit pregătit, m-am hotărât, profitând de împrejurarea că tata era ocupat cu Luchi, să trec la fapte. M-am strecurat, fără să mă zărească nimeni, în circ şi, dibuind, am reuşit să ajung în zona cuştilor. Dar acolo visul meu s-a spulberat. Cuştile erau bine ferecate. Am plâns descoperind asta. În nopţile următoare, m-am trezit de câteva ori leoarcă de transpiraţie. Aveam fel de fel de coşmaruri. Mă visam vârât în cuşcă, bătut cu biciul şi mă deşteptam urlând. Când, într-o noapte, tata a apărut în prag îngrijorat, am fost gata să mă arunc în braţele lui şi să plâng, ca să-mi liniştesc spaimele, dar el, bănuind că anume urlasem, ca să-l scol din somn, m-a drăcuit şi s-a dus să ia un somnifer ca să poată readormi. Până la urmă ara ajuns să-mi fac din cuştile animalelor de la circ un simbol. Tata vroia să mă vâre în cuşcă, să mă îmblânzească. Eu ţineam să rămân liber, sălbatec, nedomesticit. Şi am jurat să fug de-acasă. Într-o seară, am ieşit pe poartă şi nu m-am oprit decât în pădure. Ceva mai târziu am auzit voci şi am zărit două felinare; mă căutau, mă strigau, tata îmi promitea că nu mă va bate. Eu stăteam ascuns după un tufiş şi tăceam. După ce au dispărut felinarele şi nu s-a mai auzit decât vântul foşnind prin frunze, mi s-a făcut frică; nu izbuteam să-mi dau destul curaj spunându-mi că eram liber şi aproape m-am bucurat când tata a venit înapoi cu un câine poliţist care mi-a adulmecat repede ascunzişul, silindu-mă să mă reîntorc în cuşcă şi să mă duc la şcoală unde singura mea consolare erau cărţile despre junglă şi despre deşerturi, mai ales cele cu poze, pe care le găseam în bibliotecă.

Cuvânt înainte Am început să am unele reticenţe faţă de cuvântul „eseu”. Ele se datorează, poate, şi ambiguităţii care face ca eseul să poarte, în accepţiunea curentă, povara unui sens livresc. Lumea n-a uitat că Montaigne s-a retras în celebra lui bibliotecă, la etajul al doilea al unui turn, să reflecteze asupra condiţiei umane şi să-şi scrie opera. (Deşi ar fi trebuit să reţină şi detaliul că trei ferestre spărgeau în trei direcţii zidurile turnului şi de-acolo se zăreau în depărtare văile şi platoul din Périgord). Iată de ce simt nevoia să recunosc că nici dragostea, nici singurătatea nu le-am descoperit cu ajutorul cărţilor. Cu ajutorul lor am încercat să le înţeleg. Dar asta e cu totul altceva. Cât despre înţelepciune, ea reprezintă un domeniu în care nu mi-am făcut niciodată iluzii. Zeiţa Atena mi-a zâmbit totdeauna ironic. De fapt, vreau să spun că nu în bibliotecă am găsit morala acestor scrisori imaginare adresate, unor umbre, dintre care unele mi-au dominat lecturile şi foamea de a admira, ci pe stradă, pe ţărmul mării sau printre amintiri. N-am urmărit aici mai mult decât să mărturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viaţă. Şi, probabil, tot de aceea am aşezat după fiecare scrisoare un poem, fiind hotărât să respect nu legile literare, ci ale melancolicilor care m-au împins la confesiuni. Aceste versuri ale lui Rilke m-ar fi putut scuti de altă introducere: „Doamne, e timpul. Vara a fost mare,/coboară-ţi umbra peste cadavrele, solare / şi lasă vântul liber… De-acum cel singur va fi singur multă vreme,/ va sta de veghe, lungi scrisori va scrie”. Dar trebuie să adaug ceea ce oricine a descoperit măcar o dată: că în singurătate e nevoie de o dragoste sporită pentru a supravieţui. Şi mă interesează mai puţin dacă aşa ceva se poate numi înţelepciune, câtă vreme voi găsi în ceea ce simt logica de care am nevoie.   ÎNTÂIA IUBIRE Scrisoare domnului Unamuno   Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monezi de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că va găsi şi alte tezaure. Dar n-a mai găsit. Pe urmă s-a aflat că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el îl lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă. Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu amân.   Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-am dispreţuit niciodată, chiar când am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale. Bineînţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin acum când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de orgoliu.   Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii Raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântul bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor ce ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor… Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: „Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi niciun dictator în lume dispus să părăsească puterea”. Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: „Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului”. Şi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne răspundă. Mai ales că noi nici n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi… Să presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să se lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt aceste arme stupide pe care le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? Strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare… Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul… (Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci, se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie În căutarea timpului pierdut. Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem şi pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convingem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nicio iluzie în legătură cu nemurirea… Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru. Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când încetează să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc de fapt, moartea.   Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale pustiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide. Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote; acolo m-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce urmărea ielele singurătăţii prin deşert. Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr, piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nicio însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: „Nicio piramidă n-a salvat până acum vreun om de la moarte”. Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. „Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există, nu înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălţate în zadar?” Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă o dată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile. N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se reîntoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? „Sunt monumentul unei iluzii”, vor ocoli răspunsul duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voia lor, un lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva despre Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.   Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an de viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă la fel timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi. Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuşi pe faţă această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce în doresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenuncheată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie Lasciate ogni speranza. Şi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.   Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede limpede că nu negaţia era rostul lui. Îmi place să visez că într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-i dezlege de beţia deznădăjduită de a spune „nu”. Căci abia atunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată. Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel. Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, ca toţi singuratecii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi sonoră a celor singuri şi totuşi solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.   A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: „O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie”. Ştiam şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nicio îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: „sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri; nici n-au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii”… În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut şi pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit că moartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile găunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma.   Dar cine mai are vreme de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte. Şi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului. Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va fi cel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: „Vedeţi steaua aceea?” „Nu”, i-a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. „Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii.” Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.   Aceeaşi vârstă Am exact vârsta la care Don Quijote şi-a început aventurile, am aceeaşi vârstă şi iubesc lumea la fel, nu-mi mai lipseşte nimic. Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic, voi porni singur la drum. Am aceeaşi vârstă, şi aceeaşi nevoie să cred, nu-mi mai lipseşte nimic. Poate-mi va lipsi Rosinanta, dar nu-i nimic, voi merge pe jos. Şi poate morile sale de vânt, dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele. Am aceeaşi vârstă cu Don Quijote şi drumul m-aşteaptă şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vânt nu-mi mai lipseşte nimic. Ba da, eu m-am născut după Descartes.   A DOUA IUBIRE Scrisoare domnului Hölderlin Aţi scris undeva într-un vers: „La ce bun poetul, în vreme de secetă?” Şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec. Poetul   anunţă cetăţii, pământului că ploaia există, anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav,   aşadar un poet care nu e un profet al speranţei, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii   n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei. La ce bun poetul în vreme de secetă? Să cânte ploile tocmai atunci, când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi ne dor,   când soarele arde şi mâinile miros a îndoială, când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere, când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt dificil   şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând braţele rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe ploile   dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol nori de ploaie,   cine să-şi ia riscul de a profeţi ploile dacă nu poezia, cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei şi cea care a coborât cu Dante în Infern?   A TREIA IUBIRE Scrisoare domnului Camus Îl aud în această noapte pe Sisif rostogolindu-şi stânca spre vârful muntelui. Nu mi-l pot imagina, ca dumneavoastră, fericit, dar simt că n-are acum mai multe motive ca altădată să se plângă. El trebuie să ştie că acest munte este tot ce are. În afara lui nu există nimic. Am mai gândit asta despre Sisif şi faptul că nu s-a schimbat nimic în felul cum îl privesc înseamnă că unele, cel puţin, dintre ideile noastre nu sunt întâmplătoare şi, poate, ele exprimă chiar mai mult decât vrem. Stânca se va rostogoli, e adevărat, dar important este ce simte Sisif câtă vreme urcă muntele. Cât de bogat sau cât de sărac ajunge sus. Deoarece acest munte este chiar viaţa lui. Iar Sisif are de dovedit nu faptul că poate reţine stânca în vârf, ci că o poate sui. Iată, cred, înţelepciunea de care avem nevoie. Ştiind că vom muri, să găsim aici un argument pentru a iubi şi mai mult viaţa. Şi astfel fiecare lucru îşi va primi preţul său într-o lume unde trebuie să mergem până la capăt în orice speranţă.   Aici, pe acest munte se întâmplă totul. Se face noapte şi tot aici vor străluci zorii, tot aici îl vom găsi mâine-dimineaţă pe Sisif urcându-şi stânca. Zeii au crezut că-l condamnă la zădărnicie, dar el a descoperit că ascensiunea însăşi e o aventură minunată. Că soarele care îi încălzeşte braţele lipite de piatră merită să fie iubit, ca şi iarba pe care păşeşte, ca şi păsările care zboară deasupra lui şi, uneori, în ceasurile de amiază, când ierburile parfumate le îmbată cu mirosul lor, cântă. Apoi, pe munte coboară toamna, iarba se îngălbeneşte, florile se scutură şi, în amurg, Sisif simte că îmbătrâneşte şi devine melancolic. Îşi aduce aminte câte veri au trecut de când a suit prima oară acest munte. Atunci era foarte tânăr, nici nu simţea greutatea stâncii. Îl înfuria numai gândul că efortul său e zadarnic. Pe urmă a învăţat să descopere frumuseţea muntelui şi, pe măsură ce timpul a trecut, a înţeles că toată bogăţia lui se află în aceste urcuşuri, găsind astfel înăuntrul efortului său o recompensă la care zeii nu s-au gândit deoarece ei n-au priceput niciodată de ce o amiază caldă, când cerul miroase a iarbă dogorită de soare, e de-ajuns uneori pentru a face pe cineva fericit; şi nici de ce, alteori, fără niciun motiv aparent, oamenii simt nevoia să se grăbească.   Mă gândesc, domnule Camus, că în acelaşi timp doi oameni au dovedit aceeaşi înfricoşătoare grabă sub cerul meridional, iubind la fel lumina şi ameninţaţi de aceeaşi noapte: Van Gogh şi Nietzsche. Unul terminând o carte în câteva zile sau câteva săptămâni. Altul, un tablou în câteva ore. Amândoi simţind parcă presiunea necruţătoare a destinului. Ştiind că nu mai au timp. Că trebuie să se grăbească dacă vor să spună ceva. Poate niciodată nu s-a scris şi nu s-a pictat în acest ritm. Mâna lui Nietzsche nu mai corectează frazele, mâna lui Van Gogh nu mai corectează liniile. Nu e timp de nuanţe. Fiecare cuvânt, fiecare linie sunt definitive. Şi amândoi strigă. Nu e timp de şoapte. Nuanţele, şoaptele sunt ale celor care au timp. Amândoi luptă împotriva bolii, care se apropie cu paşi întunecaţi. Şi amândoi îşi iau în această luptă disperată soarele ca aliat. Amândoi se comportă, unul cu penelul, altul cu pana, ca Napoleon cu sabia în mână. Vor să cucerească imperiul primejdios al luminii. Şi amândoi ştiu sau presimt că această lumină pe care o iubesc le arde nervii şi îi carbonizează. E o lumină excesivă, care le dă un fel de insolaţie extatică, greu de suportat, ca un abis alb, plin de otrava luminoasă a soarelui, o fericire ucigaşă şi străvezie prin care corbii trec ca păsările vestitoare de furtună… Şi după toate acestea să ni se spună din vârful buzelor, cum se întâmplă din păcate prea des, că totul n-a fost decât un avertisment al nebuniei?   Ştim că Van Gogh visa să ajungă după moarte într-o stea. Oare în ce stea rătăceşte acum fantoma lui? Întreaga noapte se umple parcă de chiparoşi negri, aşa cum îi picta el, deasupra cărora ard stelele adevărate ale cerului. Într-o asemenea noapte Sisif îşi aminteşte, poate, câte întâmplări ciudate au avut loc pe. Muntele său. N-au fost numai amieze strălucitoare şi parfumate, numai veri cu iarbă caldă. Au existat şi destule suferinţe pe munte. Şi, poate, cei care au spus cel mai mult sunt cei care au suferit cel mai mult. Cei care au cerut tăcerii să strige şi durerii să spere. Care, pentru a-şi combate suferinţa, au constrâns-o ca şi el, ca Sisif, să înflorească. Unii dintre ei au murit nebuni sau cu plămânii ciuruiţi, iar lumea, domnule Camus, s-a obişnuit să le explice geniul prin boală. Nedreptăţii bolii i-am adăugat astfel o nedreptate şi mai strigătoare la cer, care îi frustrează şi de lupta lor. Simplă superficialitate? Poate nu e prea mult să afirmăm că mai ales un anumit tip de mediocritate, care nu suportă decât superioritatea lui Dumnezeu şi se uită bănuitor la toţi cei care şi-au permis să nu-i semene, a găsit în acesta îndeletnicire o voluptate aparte.   Ni s-au făcut, ştiţi foarte bine, liste întregi despre participarea suferinţei la istoria artei şi literaturii. S-au controversat diagnostice. Şi pentru mulţi nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o operă. E „un caz”. Ca şi Kleist. Ca şi Nerval. Ca şi Baudelaire. Întregi capitole din istoria culturii sunt transferate astfel istoriei medicinii. Dar pentru ce? Cu ce scop? Dintr-o curiozitate bolnăvicioasă? Din motive ştiinţifice, ni se spune. Se poate. Nu contest că ştiinţa are dreptul să se amestece aici şi să ne aducă lămuriri, dacă poate. Dar nu de interesul ştiinţei e vorba, ci de insistenţa cu care unii ţin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis şi pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea e lungă lista celor despre care ni se reaminteşte mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis, că au suferit de diverse boli… Homer orb, Tasso tot atât de anxios ca şi Strindberg sau ca Botticelli din ultima parte a vieţii, Pascal suferind de migrene îngrozitoare, Rousseau victimă a eredităţii, Nerval nebun spânzurându-se, Keats răpus de tuberculoză, Hölderlin şi Nietzsche murind nebuni, Leopardi urmărit de o melancolie neagră în care nu se ştie ce rol a avut defectul său fizic, Proust retras în boala şi singurătatea sa, Dostoievski scriind între crize de epilepsie, Toulouse-Lautrec infirm şi bând, Goya întemniţat în surzenie, Byron şchiop, Gogol nebun, Kleist sinucigându-se, Pavese la fel… Şi, cu inima strânsă, noi românii adăugăm acestor destine acute destinul lui Eminescu… Fireşte, se pot da destule exemple de nume celebre care au intrat în acelaşi timp în istoria culturii şi în cea a suferinţei. Dar ce vor cei pentru care capodopera e o problemă de sănătate şi geniul o formă clinică? Şi care cred că arta ar trebui studiată la Facultatea de Medicină şi exemplificată în ospicii? Să ne spună, poate, că bolile sunt necesare? Că le datorăm o mare parte din istoria culturii şi din bibliotecile noastre?   Braque zicea odată că arta e o rană transformată în lumină. Şi cred că avem aici una dintre definiţiile cele mai frumoase ale artei. Chiar dacă unii n-au reuşit să transforme rana lor decât într-o altă rană, victoria celor care au izbutit s-o prefacă în lumină compensează înfrângerile celorlalţi. Dar cine are nevoie să insinueze că lumina astfel obţinută trebuie privită cu prudenţă? Că ea nu e decât efectul unei răni, produsul unei răni şi nimic altceva? Ni se arată sub lumină rana şi ni se spune cu cinism: iată cauza! În loc să ni se spună: iată ce victorie a obţinut aici inima omenească! Ni se arată mereu privirea rătăcită a lui Van Gogh, în loc să ni se arate incendiul cu care el a umplut pereţii muzeelor în numai doi ani şi jumătate. Ni se repetă diagnosticul lui Nerval, în loc să fim lăsaţi în pace să contemplăm soarele negru al Melancoliei. Ni se pun în faţă fişele medicale ale lui Dostoievski, ca să-i înţelegem, chipurile, opera. Cu această logică, ne-am putea pomeni că ni se propune într-o zi o inspecţie sanitară şi o dezinfecţie generală prin muzee şi biblioteci. Sau că Florilor Răului li se pune o banderolă prin care să fim avertizaţi să ne spălăm pe mâini după ce-am închis cartea… Căci mediocritatea despre care dumneavoastră spuneţi undeva că vrea să dăinuiască prin toate mijloacele, inclusiv bronzul, nu se mulţumeşte să dăinuiască. Uneori se simte ofensată. Şi pentru că nu-i poate contesta geniului valoarea, îi contestă sănătatea. E mult mai greu să spui despre Lucreţiu că nu era un poet mare. E mai simplu să-l declari neurastenic. E greu, după ce un tribunal n-a reuşit să-l distrugă pe Baudelaire, să vină cineva să declare că poezia lui n-are nicio valoare. E mai simplu să explici această poezie prin sifilis. Există oameni fără o vocaţie deosebită care ştiu să preţuiască şi să admire; acest simplu fapt îi salvează de la mediocritate. În schimb, mediocritatea autentică nu-i iartă geniului că se deosebeşte de ea. Şi atunci îl declară anormal. Îl trimite în ospicii, în spitale, luându-şi ca aliat nu numai bronzul, ci şi medicina. Geniul, insinuează ea, e o anomalie, o eroare tragică. Normală sunt numai eu, eu singură sunt sănătoasă. Nopţile lui Novalis? Da, desigur. Dar această scrânteală de a se teme de lumina zorilor… Baudelaire? Un bolnav dovedit. Van Gogh? Victimă a nebuniei… Şi astfel, admiraţia e înlocuită cu un diagnostic. Căci mediocritatea nu vrea să explice. Ea vrea să coboare. Mai ales atunci când măreţia este prea evidentă ca să fie contestată. Cum să-l conteşti pe Van Gogh? Rămâne totuşi o soluţie. Să vezi în pânzele lui nu o rană plină de soare, ci delirul însorit al unui nebun. Un om normal nu poate visa să ajungă după moarte într-o stea, convins de asta, aşa cum e convins că morţi nu ne putem urca în tren…   Ar trebui să înceteze odată aceşti domni care ţin cu orice preţ, probabil, să ne demonstreze că n-avem motive de veneraţie, întrucât geniul nu e decât un eşec al mediocrităţii. Şi care, neputând să smulgă laurii de pe fruntea unor martiri ai artei, îi compătimesc pentru bolile lor. O, desigur, domnule Camus, nu pentru că inima le-ar fi însetată de milă. Aci nu e decât o stratagemă. Mila le dă un sentiment de superioritate, îi scapă de obligaţia neplăcută de a admira. Pentru că nu pot tăgădui febra din tablourile lui Van Gogh, îi privesc obrazul neras din autoportrete şi murmură ipocrit „Bietul Van Gogh”, binecuvântând în aceeaşi clipă cerul că nu le-a tulburat şi lor minţile. Ei pun suferinţa deasupra operei nu ca să admire eroismul celor care au înfruntat aceste suferinţe, ci pentru a căpăta dreptul să-i compătimească, în loc să-i invidieze. Se uită de sus la sănătatea zdruncinată a lui Hölderlin şi cu milă la infernul plin de soare în care pictează Van Gogh. Se consolează că nu sunt geniali, zicându-şi că nu râvnesc boala, suferinţa şi tristeţea ospiciilor. Dar cine are nevoie de compasiunea lor? Dumneavoastră, domnule Camus, sunteţi, poate, cel mai în măsură să ştiţi că Van Gogh nu pledează cauza nebuniei, ci cauza soarelui. Nu v-aţi explicat niciodată pasiunea dumneavoastră pentru lumină şi pentru speranţă prin boala dumneavoastră de plămâni, ci prin dorinţa de a da dreptate naturii omeneşti. Şi dacă am învăţat de la cineva ce înseamnă adevărata glorie, am învăţat de la dumneavoastră că ea este dreptul de a iubi fără măsură. Sisif îşi ia revanşa asupra destinului iubind muntele pe care urcă. Tot suindu-şi stânca, a avut timp să se gândească la muntele său şi la sine şi a învăţat să înţeleagă frumuseţea dureroasă a unui răsărit de soare. S-au găsit destui care să-i şoptească la ureche că orice efort este inutil, că ar trebui să blesteme muntele. Dar în vreme ce umărul său sângerează sub apăsarea stâncii, Sisif îşi aminteşte de toate ceasurile când mirosurile verii i-au îmbătat trupul. Fericirea are uneori culoarea simplă a unui cer spălăcit, iar Sisif ştie că n-are rost să reproşeze acestui cer faptul că va exista într-o zi fără el. În felul acesta, el şi-a cucerit o înţelepciune anevoioasă. A aflat că nu trebuie să risipească nimic din darurile pe care muntele i le oferă. Cum aţi spune dumneavoastră, domnule Camus, a aflat că acest munte e singurul loc pentru Nunţile noastre. Aici sunt şi exilul şi împărăţia, moartea, dar şi nunta ruinelor cu primăvara la Tipassa unde totul repetă că primul lucru este acela de a nu dispera. Dacă nimic nu justifică moartea, viaţa are toate justificările. Şi trebuie să le opunem celor care ne vorbesc despre resemnare hotărârea noastră de a străbate până la capăt împărăţia plină de soare a vieţii, mergând astfel nu numai până la capătul speranţei, ci şi până la capătul lucidităţii. Nu putem exista pentru renunţări. După cum nu putem fi de partea celor care suferă fără să fim împotriva celor care nu-i înţeleg sau îi jignesc prin mila lor. Tocmai de aceea simt nevoia să mă împotrivesc celor care se uită chiorâş la Van Gogh, care se mulţumesc să ştie despre Homer că a fost orb şi despre Dostoievski că a fost epileptic. Ei cred că nebunia ţine loc de talent? Şi că sifilisul ţine loc de geniu? Ei cred că între ospiciu şi muntele Parnas nu e decât o problemă de termeni? Că Baudelaire a fost Baudelaire pentru că a fost bolnav de sifilis? Dar câţi bolnavi de sifilis au scris Florile Răului? Ei cred că Van Gogh a fost Van Gogh pentru că a fost nebun? Dar câţi pacienţi ai ospiciilor au pictat Lanul de grâu cu corbi? Istoria culturii nu s-a scris în ospicii şi arta nu e o problemă clinică, chiar dacă biografiile unor mari artişti au fost copleşite de suferinţă.   „Oamenii care văd, îmi spunea într-o zi un tânăr aproape orb, trec pe stradă fără să reţină atâtea amănunte câte memorează cineva ameninţat să orbească.” Am stat în câteva rânduri de vorbă cu acest tânăr şi mi-am dat seama că-l atrăgeau tocmai lucrurile legate de simţul care-l trăda. Citea mai mult decât un om obişnuit şi se interesa insistent de pictură. Visa să colinde lumea, s-o vadă înainte de a orbi complet. Şi vorbea despre artă cu o linişte care m-a impresionat mai mult decât orice accent patetic. M-am întrebat atunci dacă nu cumva e nevoie să suferim ca să discutăm serios despre fericire. Dacă nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel care a cunoscut deznădejdea poate înţelege violenţa luminii din pictura lui Van Gogh. Şi poate că Van Gogh ne cere nu atât să cunoaştem legile artei, cât legile suferinţei. Cine a coborât o dată în Infern va şti să preţuiască un răsărit de soare. Să binecuvântăm deci bolile pentru că ne-au învăţat să luptăm împotriva lor? Să binecuvântăm moartea pentru că datorită ei iubim şi mai mult viaţa? Puţini ne-au vorbit despre dragostea de viaţă ca acest pictor care desenează corbi deasupra unui lan de grâu cu câteva zile înainte de a se sinucide. Şi puţini artişti au lăsat după ei o dâră de sânge care seamănă atât de bine cu lumina verii. Suferinţa i-a dat şi lui, ca şi altora, o libertate amară; o libertate cu care un om obişnuit nu are ce face, dar cu care un artist sensibil şi decis să meargă până la capăt poate spune întreg adevărul, întrucât boala l-a eliberat de ceea ce era superficial şi i-a dat curajul să privească destinul în ochi. Pornind de aici, cineva ne-ar putea argumenta că închisorile ne ajută să vorbim şi mai convingător despre libertate, că erorile judiciare au stimulat dreptatea, că solidaritatea o datorăm singurătăţii, iar demnitatea dezgustului faţă de cei laşi. De aceea ni se arată mereu corbii zburând deasupra lanului de grâu? Pentru a ni se dovedi că Van Gogh le datorează strălucirea grâului? De aceea ni se reaminteşte că El Greco a suferit de astigmatism? Pentru a ni se sugera că n-are rost să căutăm o altă explicaţie siluetelor lui alungite ca o flacără? De aceea ni se pomeneşte mereu de nebunia lui Hölderlin? Zeii albi ai Eladei, visaţi de el, nu fac decât s-o anunţe? Prea s-a făcut uz de această logică în toate felurile ca să nu mă tem că aici ni se întinde o cursă. Înseamnă că, într-adevăr, bolile sunt necesare? Că, într-adevăr, le datorăm o mare parte din istoria culturii şi din bibliotecile noastre? Dar de ce n-am spune că Tolstoi datorează sănătăţii sale tot atât cât datorează Dostoievski bolii sale?   Orice durere se poate schimba în valoare, zicea Malraux. Şi avem la îndemână oricând exemple care îi dau dreptate. Dar asta nu justifică suferinţa şi nici nu înseamnă că valoarea nu se poate naşte şi dintr-o inimă fericită. Sănătatea nu îşi pune întrebări ca boala, mi se va spune. Iar Sisif s-a gândit la destinul său numai după ce zeii l-au pedepsit. Înainte trăia nepăsător în Corint. Dar nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce-ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce-ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi? Nu, nu vreau să ajung la această concluzie oricâte argumente s-ar aduce în favoarea ei. Măreţia unui martir nu se măsoară după suferinţele îndurate, ci după credinţa sa. Nu voi pretinde că suferinţele n-au plămădit uneori mari artişti, călăuzindu-i spre o morală intransigentă. Pretind doar că aceasta nu motivează suferinţa şi nu-i dă niciun drept. Aceeaşi morală putem şi e firesc s-o obţinem şi de la lumină şi de la fericire. Martiri? Da, au existat şi în artă. Curaj? Da, adesea, măreţia s-a născut din durere. Şi sunt destui cei care, fiind loviţi, au pus întrebări în loc să se plângă. Cultura nu s-a făcut numai cu creatori fericiţi şi nici măcar în primul rând cu creatori fericiţi. Dar nu arta e de vină pentru asta. Ea nu cere să înflorească în răni. Şi, oricum, nu ea le-a produs. Ea vrea numai să le transforme în lumină pe cele produse de alţii. La urma urmei, ce rost au aceste obiceiuri de a împărţi lumea în oameni sănătoşi şi suferinzi, când ar trebui s-o împărţim în cei care există şi cei care ard? Dacă suferinţa a avut un rol important în cultură, l-a avut pentru că a fost combătută. Istoria artei nu e istoria rănilor, ci numai a rănilor transformate în lumină. Şi nu suferinţa a umplut muzeele şi bibliotecile, ci lupta împotriva ei şi a singurătăţii. Nu datorăm nimic bolilor şi suferinţei în domeniul adevărului, ci numai în domeniul curajului. Aşa cum nu datorăm nimic singurătăţii şi lui Dumnezeu. Datorăm totul celor care li s-au împotrivit. Nu datorăm nimic absurdului, ci lui Kafka. Nu datorăm nimic epilepsiei, ci lui Dostoievski. Nu datorăm nimic nedreptăţilor, ci acelora care le-au combătut. Dacă oamenii au găsit mijlocul de a transforma rănile în lumină, aceasta nu interesează medicul legist, ci înfruntarea noastră cu destinul. Altfel ar trebui să ne întrebăm: ce defect optic trebuie să aibă cineva pentru a deveni Don Quijote? Şi ce diagnostic pentru a deveni Van Gogh?   Mulţi dintre cei a căror inimă a sângerat au fost învinşi ca oameni, dar au învins ca artişti. Arta a fost revanşa lor. Singura dreptate care le-a rămas. După ce nimeni nu ştie cât i-a costat această dreptate, iată-i ameninţaţi de compasiuni. „Sărmanul Van Gogh.” „Bietul Nerval.” Nu e revoltător, domnule Camus? De la dumneavoastră am aflat că boala nu e un sfârşit, ci un început. Că singurătăţii trebuie să-i răspundem cu tandreţe, iar trupului care ştie că va muri să-i recunoaştem dreptul de a se bucura de sărbătorile luminii. Jumătate din cantitatea de energie cu care e înzestrat un om, ziceţi dumneavoastră, se risipeşte spunând în fel şi chip „nu”. Dar uneori e foarte important să facem tocmai asta. Altfel, cum să ne descurcăm într-o lume unde, aveţi dreptate, florile şi vântul nu vor face niciodată să fie iertat restul?   Să mă întorc la Sisif. Acum îl văd mergând printre lanuri de grâu. Întreg muntele său miroase a grâu copt şi e inundat de culoarea grâului. Sisif are un obraz cotropit de o barbă ţepoasă, galbenă şi ea. Deasupra zboară corbi care ameninţă să atingă dintr-o clipă în alta spicele calde şi mâinile lui Sisif. „Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”, murmură el. Grâul e obosit de soare, iar corbii planează sub cerul verii. Destinul este acolo, în aripa lor amară. Sisif nu trebuie decât să întindă mâna ca să-l atingă. Şi el ştie că iubind lumina grâului îşi pledează cauza. După cum ştie că istoria oamenilor e ca istoria grâului. Iată, zborul negru al corbilor a devenit mai ameninţător. Ameninţă gloria acestei zile în care se va decide soarta lui Sisif. Dacă aripa lor va atinge grâul, stânca se va prăbuşi, stropită de data aceasta de sânge. Pe munte domneşte o aşteptare tragică. Nu se mai aud decât foşnetele spicelor. Aerul a încremenit. Sisif suie cu paşi înceţi şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla. Numai un lucru e din ce în ce mai evident. Obrazul său are din ce în ce mai mult culoarea grâului. Şi putem oare uita că acest Sisif a comparat totdeauna galbenul cu dragostea? Undeva dincolo de aceste lanuri galbene trebuie să existe un chiparos cu o stea. Steaua în care el se va duce după moarte. Nu zicea cineva odată că bolile sunt călătorule celor săraci?… Dar toate astea nu spun, desigur, nimic celor ce ne vorbesc despre cauzele clinice ale geniilor. Ca de obicei, mediocritatea continuă să rămână bănuitoare. Corbii? Grâul? Soarele? Prostii! Nebunia lui Sisif şi pistolul. Iată singurele lucruri care vor interesa medicul legist când va consemna decesul. Cei care explică geniul lui Baudelaire prin sifilis şi al lui Van Gogh prin nebunie n-au decât s-o facă mai departe dacă nu vor să priceapă nimic din misterul artei. Ceilalţi vom repeta că arta nu e o maladie, fie ea şi subtilă, ci o formă de luptă pentru adevăr… În această noapte în care în muzee chiparoşii lui Van Gogh foşnesc îndelung şi nunta ierburilor cu vara îmi aminteşte de dumneavoastră, domnule Camus, ştiu poate mai bine ca altădată că avem arta nu pentru a suferi, ci pentru a ne lupta. Lanurile de grâu ale lui Van Gogh nu ne spun nimic despre grâu, dar ne pot spune, dacă le ascultăm cu atenţie, toată povestea noastră. Secerătorul va veni nu pentru a secera grâul, ci pentru a ucide un om. Când corbii vor atinge spicele, pe unul dintre ele va începe să picure sânge. În clipa aceea, în singurătatea acestei privelişti va răsuna o detunătură şi mâna pictorului va cădea inertă strivind între degete un spic de grâu. Propria-i viaţă sfărâmată.   Dar Van Gogh n-a murit, domnule Camus. Biografiile mint. Şi numai arta are dreptate. Van Gogh trăieşte, căci corbii n-au atins încă spicele lanului de grâu. Aripile lor planează deasupra grâului, întunecă vara, o umplu de presimţiri. Dar degetul n-a apăsat încă pe trăgaci. Van Gogh trăieşte încă. Inima lui a luat foc, dar nu s-a prefăcut încă în cenuşă. Abia în clipa când corbii vor mai coborî puţin şi vor lovi primul spic de grâu, atunci va răsuna împuşcătura şi atunci inima lui Van Gogh va fi arsă. Van Gogh trăieşte în această secundă tragică şi fără sfârşit. Toţi cei care povestesc sfârşitul său au minţit. Şi mai ales cei care nu vor să-i vadă decât ochii rătăciţi din clipa aceea.   Nu-l mai aud pe Sisif împingându-şi stânca. Undeva, la mijlocul muntelui, s-a oprit şi priveşte stelele…

Confesiunile unui semibarbar     O lectură neatentă a piesei care deschide acest fals apel la mediocritate poate induce cititorul în eroarea de a considera discursul lui Paler o simplă lamentaţie pe marginea navalei barbarilor în cetate. E vorba despre aceeaşi eroare pe care o fac cei ce consideră conferinţele şi articolele lui Ortega y Gasset care compun Revolta maselor o ieremiadă îndreptată împotriva invaziei vulgului în teritoriul rezervat celor puţini, în arealul elitelor. Nu, cele două texte trebuie privite cu maximă şi asemănătoare precauţie. Aceasta pentru că, pe de o parte, eseul care deschide volumul de faţă face parte din volumul Polemici cordiale, unde obiectul „agresiunii” este ridicat de la bun început la rangul unui partener civilizat de discuţie şi unde, pe de altă parte, vocea auctorială are în mod evident tendinţa de a-şi submina propriul discurs. La fel cum în eseul său y Gasset „descrie”, obiectivează, constată (fără a putea afirma cu hotărâre că s-ar simţi măcar un strop pasional de amărăciune în acea constatare), eseul lui Paler abandonează din start arma cea mai eficientă a agresiunii intelectuale: ironia. Îndrăznesc să afirm însă că ironia ar fi, de fapt, o armă improprie lui Octavian Paler: ironia e accesibilă melancolicului puternic, de esenţă tare, celui care a asimilat bilă neagră, devenind una cu ea. Octavian Paler face, în schimb, o armă din propria slăbiciune. Cred că este unul dintre cei mai puternici intelectuali slabi pe care i-am citit vreodată. Timiditatea lui este evidentă din primele rânduri pe care le parcurgi: o timiditate îmbrăţişată cu luciditate (amintiţi-vă paginile în care descrie primele zile la internatul bucureştean, din Viaţa ca o coridă: copilul îmbrăcat ca acasă, în Lisa, lipit de ziduri, încercând să devină una cu „mediul înconjurător”, dar oricând gata să sară, să sfâşie), o timiditate ranforsată de materia dură a orgoliului, de conştiinţa propriei valori. Două siluete îşi dispută întâietatea simbolică (şi antagonică!) în acest eseu, ambele aflate însă la picioarele figurii tutelare, a umbrei luminoase ce ordonează ambiţiile şi năzuinţele vocii auctoriale: Napoleon Bonaparte. Cele două siluete, strajă unui Bruxelles turistic, sunt Contele de Egmont şi... Manneken Pis. Simboluri pe care Paler le utilizează pentru a pune în scenă înfruntarea sa preferată: trecut versus prezent. Paler face parte din galeria marilor pesimişti: e complet lipsit de acea orbire atât de necesară câteodată supravieţuirii. Privirea lui e întotdeauna îndreptată spre trecut, însă nu spre unul „glorios” (varianta banală a pesimismului), ci tocmai spre acela pictat în culorile înfrângerii. Napoleon e modelul urmat tocmai datorită episodului Waterloo, Austerlitzul este evitat cu tenacitate. Sfânta Elena e matca în care se formează adevăratele caractere, nu pântecele Măriei Walewska. De altfel, oximoronul, paradoxul sunt adevăratele instrumente de lucru pe care eseistul le cultivă. „Ca să vedem câmpia unde s-a desfăşurat bătălia adevărată, am urcat pe o colină. Mai exact, pe o scară de beton. De sus, nu se vede însă nimic altceva decât un câmp gol. Ţi se arată o lunetă. Pentru a o folosi trebuie să introduci, fireşte, o monedă. Totul se plăteşte azi. Inclusiv iluziile. Dar nici prin lunetă nu se vede nimic. Şi ce-ar putea să se vadă? Am coborât. Din gheretă, portarul în uniformă ne-a strigat: «E mai uşor la coborâre, nu-i aşa?». Da, desigur. Şi pentru Napoleon a fost la fel.” Nostalgia merge mână în mână cu luciditatea, urechea nu poate auzi zgomotele bătăliei, ochii nu se pot închide pentru a imagina dimensiunile epice ale înfrângerii, toate simţurile sunt trase de tentaculele prezentului, cu ajutorul micilor sale maşinării, într-un peisaj poate dezolant, însă real. „în destinul nostru, ingredientul teribil îl constituie torenţiala şi violenta revoltă a maselor, echivocă, impunătoare şi de neîmblânzit ca orice destin. Încotro ne poartă? Spre un rău absolut ori spre un bine posibil? Iat-o aici, colosală, suspendată deasupra timpului nostru, ca un imens şi cosmic semn de întrebare, semn mereu echivoc, care are, într-adevăr, ceva de ghilotină şi totodată de spânzurătoare, dar care se străduieşte uneori să şi aducă a arc de triumf!”[1] În acest echivoc al condamnării/acceptării cu indiferenţă trebuie căutată sursa tensiunii ce străbate eseurile de faţă. Sau, ca să folosim chiar simbolurile alese de Paler, între Egmont şi Manneken Pis. Ne amintim de replica lui Valéry, care prevedea, ca replică de secol XX a Comediei umane balzaciene, o Comedie a Bestialităţii... Ei bine, eseistul Octavian Paler nu e atât de categoric, tocmai pentru că are curiozitatea de a se apropia de Obiect, de a încerca să descopere absolut toate nuanţele care ar putea deturna condamnarea. Mecanismul e de regăsit în cele mai bune pagini ale volumului: de la respingerea fără echivoc a coridei, gândirea execută volute demne de cel mai bun retor asianic, demonstrând atât lucrul, cât şi contrariul său. Corida este crudă, corida este nobilă, corida se supune totuşi unor reguli (scrise, vom afla cu surprindere) ce aduc o undă de dreptate în peisaj... Dar poate cel mai frumos fragment, demn de proclamat mise-en-abîme? al volumului, e cel al comparaţiei dintre Parthenon şi zidul lui Temistocle, comparaţie între Frumos şi Utilitar, răsturnată însă de acea insistenţă a privirii, de curiozitatea despre care am vorbit: „Mai întâi mi-a atras atenţia zidul lui Temistocle, care se vede încă în apropiere. Zid ridicat în grabă, de frica invaziei perşilor, având toate caracteristicile menirii sale; îţi dai seama, chiar fără să ştii istorie, că a fost făcut nu de artişti, ci de luptători, cu unică dorinţă de a-l construi cât mai repede, cât mai înalt şi cât mai solid; nu există nici o preocupare estetică în el. Şi ce e mai normal decât să-ţi spui că în cazul Parthenonului lucrurile s-au petrecut invers? Că Parthenonul a fost ridicat nu de luptători, ci de artişti. Au dispărut în construcţia lui urgenţa, panica şi teamă. Apoi, am privit Parthenonul aşa cum nu se recomandă să vezi o operă de artă: din imediată apropiere. Şi am avut o revelaţie. M-am convins că templul nu mai e acelaşi când e privit de la baza coloanelor. Eleganţa ansamblului se risipeşte şi ai impresia că te afli lângă o citadelă, nu lângă un sanctuar”. Această încăpăţânare de a nu da verdicte, de a reveni, câteodată supărător, asupra aceleiaşi teme duce, în final, la descoperirea porilor de pe suprafaţa aparent marmoreană a statuilor, face ca mâna ce ridicase piatra să o aşeze la loc. Să ne amintim cuvintele lui Julien Benda: „Numai că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a produs o schimbare esenţială: cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice, cei care alcătuiau stavilă în calea realismului popoarelor acum îl stimulează”[2]. Şi, dacă încercăm să le combinăm cu eseul lui Paler, care pune în scenă cei cincisprezece intelectuali francezi colaboraţionişti, aflaţi în pelerinaj spre Weimar, în plin război, ce chiasm sclipitor! Un pelerinaj spre inefabil, în slujba realismului istoric! Am vorbit despre prezenţa fantomatică a unui Napoleon (uluitoare, deconcertantă pentru mine; dar, din păcate, gândirea mea mai are destul până a se deprinde cu acea privire „de aproape” paleriană) admirat în plină strălucire a înfrângerii. Un alt personaj întors pe toate părţile, condamnat, analizat, admirat, plimbat de-a lungul istoriei şi prezent de-a lungul întregului volum este Don Juan: Paler revine la el pentru a-l opune omului comun, mai exact bărbatului, văzut de multe ori ca un cumul de defecte (apropo, mi se pare că Paler e fascinant de antimisogin pentru un intelectual român), fostul erou al Frumuseţii metamorfozat în amantul alintat „Pisoiu”... Tendinţa aceasta de a măsura cu centimetrul proiecţia umbrei zeilor de odinioară se găseşte în mai toate eseurile volumului: a se vedea mai ales dialogul vulturului lui Zeus cu un Prometeu uitat înlănţuit, în timp ce doar satirii mai populează Olimpul, mormânt gol. Paler priveşte spre trecut cu fascinaţia celui aflat în prezenţa Sacrului nemediat, însă acea privire periferică iscoditoare despre care vorbeam surprinde fardurile care curg de pe obrazul boit al prezentului. Cuvintele lui Valéry din Criza spiritului i se potrivesc perfect: „Elam, Ninive, Babilon erau nişte vagi nume frumoase şi ruină totală a acestor lumi avea la fel de puţină semnificaţie pentru noi ca şi existenţa lor. Dar Franţa, Anglia, Rusia vor fi şi ele nişte nume frumoase. Lusitania e şi el un nume frumos. Vedem că prăpastia istoriei este destul de încăpătoare pentru toată lumea. Simţim că o civilizaţie are aceeaşi fragilitate ca şi o viaţă. Circumstanţele care ar trimite operele lui Keats şi pe cele ale lui Baudelaire alături de cele ale lui Menandru nu sunt chiar de neimaginat; ele se află în toate ziarele”[3]. Şi oare cuvintele lui Valéry de la începutul secolului trecut nu-şi găsesc încheierea/izbăvirea în cele ale unui eseist român care vede cum trecerea lui Baudelaire alături de Menandru s-a încheiat deja, cum umbra lui Manneken Pis acoperă atât Parthe-nonul, cât şi Hotel Pimodan? Nicoleta Sălcudeanu încheia foarte frumos prefaţa volumului Polemici cordiale, dorindu-şi că succesul lui Octavian Paler să devină din ce în ce mai firav, odată cu naşterea unei societăţi în care minciună să nu mai fie un mecanism. Da, suntem cu totul de acord în cazul lui Paler moralistul. Dar nu putem accepta sub nici o formă dispariţia unui Paler „semi-barbar”, aşa cum se autodefineşte: „Mă număr printre cei pe care grecii antici i-au îmblânzit şi i-au îmbolnăvit cu vorbăria lor despre frumuseţe, dar nu mi-am pierdut într-atât capul încât să nu văd ce se întâmplă cu mine. Am căzut prizonier în războiul troian, dar nu m-am predat cu totul nici până în ziua de azi. M-am îmbolnăvit de frumuseţe, dar n-am uitat urâtul, încă mai am nostalgia lui”. Dacă privirea aruncată în viitor a Casandrei îi aducea acesteia moartea, privirea întoarsă spre trecut, pentru a-l pune mereu în oglinda strâmtă a prezentului, va condamna gânditorul, în orice societate, la singurătate. Bogdan-Alexandru Stănescu                 Iniţial, această carte trebuia să fie o simplă versiune românească a unui volum apărut în Franţa în 1991, alcătuit pe baza textelor alese de autor din volumele Polemici cordiale şi Viaţa ca o coridă, publicate în 1983 şi, respectiv, 1987. Ulterior, dorinţa de a o îmbogăţi în latura ei confesivă a impus mai multe adăugiri care au cerut, fireşte, unele renunţări, pentru a nu împovăra numărul de pagini.                   I                                                            Rugaţi-vă să nu vă crească aripi               Rugaţi-vă să nu vă crească aripi       Ce-am notat într-o zi de mai în Grand-Place din Bruxelles   Din multe puncte de vedere, Grand-Place seamănă cu o scenă. Pătrunzi aici după ce ai rătăcit prin culisele străduţelor strâmte din jur; iar, pe margini, la mesele aşezate în faţa celor câtorva braserii din acest salon de piatră, clienţii devin pe nesimţite spectatori. Spectacolul se schimbă mereu. Dimineaţa, piaţa e invadată de flori. Se vând şi păsări în colivii, cuiburi de păsări, seminţe pentru păsări. Natură la domiciliu. Suntem prea obosiţi să-l mai urmăm pe Rousseau. Şi prea grăbiţi în acelaşi timp. Am văzut asta şi la Waterloo. Acolo erau multe cafenele. În mijloc, bineînţeles, o cafenea care se chema Wellington. Şi alta Bonaparte. Faţă în faţă. Fiecare vrea să ia clienţii celeilalte. Lupta continuă, deci. Ca să vedem câmpia unde s-a desfăşurat bătălia adevărată, am urcat pe o colină. Mai exact, pe o scară de beton. De sus, nu se vede însă nimic altceva decât un câmp gol. Ţi se arată o lunetă. Pentru a o folosi trebuie să introduci, fireşte, o monedă. Totul se plăteşte azi. Inclusiv iluziile. Dar nici prin lunetă nu se vede nimic. Şi ce-ar putea să se vadă? Am coborât. Din gheretă, portarul în uniformă ne-a strigat: „E mai uşor la coborâre, nu-i aşa?”. Da, desigur. Şi pentru Napoleon a fost la fel. Spre prânz, vânzătorii de flori din Grand-Place se retrag. Păsările reintră în colivii. Nu mai rămân decât vânzătorii de baloane colorate şi mulţimea pestriţă a celor ce se plimbă, se fotografiază sau privesc altoreliefurile aurite de pe faţada primăriei sau edificiile (baroc flamand) care erau cândva casele diverselor corporaţii, de pe celelalte trei laturi ale pieţei. Unii stau pur şi simplu la soare. Sunt rare, se spune, zilele însorite aici. De obicei plouă sau e nor. Şi prin parcuri am văzut lume multă. Toţi vroiau să profite de această duminică frumoasă, să evadeze în natură, cu toate că nu evadau decât într-o seră. Rousseau e din ce în ce mai anacronic. Numai Rastignac e din ce în ce mai actual. „Între noi doi...” Dar nu, el şi-a schimbat provocarea. Rastignac, la Bruxelles, e un copil de bronz care face pipi spre hazul echivoc al turiştilor ce merg, undeva foarte aproape de Grand-Place, să vadă celebra sculptură ajunsă mascota oraşului şi proliferată în toate suvenirurile posibile: Manneken Pis. O fântână şi o legendă. Un ştrengar durduliu, imaginat parcă de Rubens, întreţine prin gestul său necuviincios bună dispoziţie a celor care privesc jetul de apă cu pricina, ce-i stropeşte uneori. Când suflă vântul. „Vântul suflă unde vrea”, aşa scria pe coperţile unor caiete roz pe care le-am văzut tot azi. Intrasem în catedrala Sacré-Cœur. Un tânăr cu o ghitară cânta acolo acompaniat de altul la flaut, de o fată aplecată peste o pianină şi de un cor alcătuit numai din adolescenţi. Aveau, toţi, în faţă, acele caiete cu foi roz pe care era copiat la xerox textul recitativelor şi al corului. Am ascultat ce zicea, aproape şoptit, solistul: „Să uităm câteva clipe obişnuita agitaţie a celor care se încrucişează pe trotuare, care se grăbesc să traverseze, care se înghesuie la porţile magazinelor, care se înghiontesc la intrarea în metrou, care se îmbrâncesc peste tot. Să facem să tacă această forfotă ca să auzim glasul speranţei...”. Nu departe de mine, un grup de adolescenţi, arătând cu totul altfel decât cei de la Sacré-Cœur, s-au aşezat jos, pe trotuar. Sunt mai multe fete decât băieţi. Aproape toate blonde. Băieţii fac glume şi râd. Fetele cântă. Pe urmă se plictisesc. Izbucnesc şi ele în râs. În acest timp la Waterloo vizitatorii privesc prin lunetă. Şi foarte aproape de aici, un băieţel de bronz face pipi peste toate Waterloo-urile noastre. Secolul XX: între rugăciuni şi Manneken Pis. Un adolescent se apropie de mine. Se uită pe o bucată de hârtie şi mă întreabă: — Scuzaţi-mă, domnule, ce este o tetralogie? Recunosc, nu mă aşteptam să mi se pună o Asemenea întrebare. Îi explic. Îi vorbesc despre Eschil, despre Orestia şi Prometeu. Se uită la mine. Eschil? Orestia? Renunţă să mai întrebe altceva. — Merci, monsieur. Da, merci. Merci micului neruşinat care face pipi. Merci celor care cântă la Sacré-Cœur. Merci celor care urcă scara la Waterloo. Merci celor care o coboară. Merci celor care mor. Merci celor care se nasc. Merci celor care au venit să vadă Grand-Place. Merci celor care n-au văzut-o niciodată. Clădirea primăriei e chiar în faţa mea. E cel mai vechi şi mai impunător edificiu din Grand-Place. Aripa dreaptă e în mod vizibil mai scurtă decât cea stângă şi legenda pretinde că, descoperindu-şi greşeala de calcul, arhitectul s-a aruncat din turn pentru a-şi ispăşi vina. Pe atunci încă mai erau naivi care credeau că nu e bine să se prezinte nepedepsiţi în faţa Judecăţii de Apoi. Piaţa îmi pare acum o imensă corabie de piatră pe care toţi cei de aici suntem îmbarcaţi. „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?” Iată că-mi pun din nou întrebările lui Gauguin. Merci, domnule Gauguin. Cei de la mese beau bere. — Plata, vă rog. Un chelner face nota unor consumatori care pleacă şi se întoarce spre mine: — Domnul ce doreşte? Sunt gata să întreb ce este o tetralogie. — Rien. Merci. Cum scria în afişul pe care l-am văzut la Sacré-Cœur? Je perds mon temps. Tu perds ton temps. Tout le monde y gagne? În această piaţă a fost decapitat Egmont. Pe o placă de bronz scrie: „Devant cet édifice furent décapités le 5 juin 1568 les comtes d'Egmont et de Harnes, victimes du despotisme et de Vintolérance de Philippe II”. Egmont nu era tânăr, cum spune Goethe. În realitate, el avea în momentul executării sale patruzeci şi cinci de ani şi era tatăl a nouă copii. Dar pe cine mai interesează asta? O maşină veche trece prin piaţă. Câţiva porumbei ciugulesc grăunţe. Sunt numai câţiva. Lipseşte regia ornitologică de la Veneţia. Orologiul din turnul primăriei anunţă orele, jumătăţile de oră şi sferturile. Sau poate secolele. Din Declaraţia drepturilor omului, glumea Baudelaire, lipsesc dreptul de a contrazice şi dreptul de a pleca. Unde să ne ducem plecând de aici, din Grand-Place? Să-l vedem pe Manneken Pis? La Sacré-Cœur? Sau la Waterloo? Acum trece o trăsură. Vizitiul n-are nici o ţintă. Aşteaptă un client care să-i indice o adresă, un ţel. Dar noi ce aşteptăm? Cine e clientul nostru? A, da, noi îl aşteptăm pe Godot. Godot e clientul nostru. Va veni şi ne va şopti o adresă. Ne va da un ţel. Până atunci să privim în jur. Tot n-avem altceva mai bun de făcut. Să notăm totul. Fără gânduri. Ne vom gândi mai târziu la semnificaţii. Deocamdată, jos semnificaţiile! Trăiască detaliile goale! Ele domnesc aici. Ca şi pe câmpia de la Waterloo. O femeie îşi plimbă căţelul. De ce există oare un indicator de circulaţie în mijlocul pieţei? Ce dirijează? În nici un caz paşii celor care se plimbă. Florile au dispărut cu totul. Privesc statuetele din altoreliefuri. O lume de piatră care nu se mai roagă, nici nu râde. Stă mută între rugăciunile de la Sacré-Cœur şi acel necuviincios de bronz care atrage mai mulţi curioşi decât muzeul de artă. Am văzut la muzeu un tablou de Bruegel: Prăbuşirea lui Icar. Pe un ţărm, în mijlocul turmei sale, un păstor stă cu spatele la mare şi priveşte cerul. Un cer gol. În apropiere, un om ară, aplecat deasupra brazdei întoarse de plug. Pentru el cerul nu există. Un al treilea personaj aflat pe ţărm stă aplecat deasupra apei ca şi cum şi-ar examina imaginea reflectată în mare. În acest timp, dincolo de nişte corăbii ce plutesc liniştite, un trup se îneacă. E ultimul pe care-l descoperim pe suprafaţa tabloului. Deasupra apei se mai zăresc picioarele goale, gata să se afunde şi ele în nepăsarea luminoasă a mării. Icar se prăbuşeşte, deci, în indiferenţa generală. Nimeni pe ţărm n-are timp de compasiune. Fiecare îşi vede mai departe de treburile lui, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Dacă vreunul din cei trei a auzit ţipătul zburătorului, îşi va fi zis că fiecare trebuie să plătească singur pentru nebuniile lui. Aud pe cineva întrebând, un american, probabil, după accent: „Egmont? Cine a fost Egmont?”. Poate că într-o zi ne vom întreba privind pânza lui Bruegel: „Icar? Cine a fost Icar?”. Sub soarele care arde, un poliţist cu braţele încrucişate priveşte, de pe trotuar, piaţa. O clipă mi-l închipui în locul lui pe ducele de Alba privind decapitarea lui Egmont şi nemulţumit de ceva. Înţeleg. În cea mai adâncă înfrângere a omului există ceva care nu depinde de cel care l-a înfrânt. Consimţământul victimei. Şi câtă vreme acest consimţământ lipseşte, învingătorul cel mai vanitos se simte limitat şi frustrat, destinul cel mai implacabil încetează de a fi atotputernic, un „da” suspinat care nu vine lasă opera lui imperfectă. Ei bine, orice s-ar întâmpla, ne rămâne măcar asta: să nu ne dăm consimţământul. Un bătrân conversează cu porumbeii. Singurele păsări care au rămas de azi-dimineaţă. Poliţistul stă în acelaşi loc. Trecut de amiază, soarele începe să coboare încet. Se micşorează partea însorită a pieţei. Umbrele se alungesc uşor. Întrebările încep să se audă mai clar. Dar nu, nu-mi dau consimţământul. Un tânăr, singur, citeşte aşezat pe trotuar. Altul pictează. Două călugăriţe care trec. Îmi aduc aminte de Sacré-Cœur. Un căţel care face pipi. Îmi aduc aminte de Manneken Pis. O maşină a poliţiei. Apoi o maşină a Salvării. Salvare? Nu există salvare. Singura soluţie e să fim păziţi. Dar cine ne păzeşte? Poliţistul care stătea pe trotuar a dispărut. Suntem singuri. Şi dintr-odată orologiul sună din nou. Anxios. A, nu, putem să fim liniştiţi. Poliţistul a reapărut. Se uită la tânărul care pictează. Stimaţi artişti, continuaţi să lucraţi liniştiţi, poliţia veghează, între cei care se roagă pentru voi şi cei care au vocaţie de Manneken Pis, rămâneţi calmi şi meditaţi la condiţia umană. Acesta e Waterloo-ul vostru. Poate veţi avea norocul şi, într-o zi, se va instala o lunetă prin care doritorii, plătind o taxă oarecare, vor privi spre ceea ce aţi fost fără să vadă nimic. Poate că, într-adevăr, orologiul din turn nu anunţă orele, ci secolele. Dar dacă ar da cineva arcul înapoi? Ne-am trezi, brusc, martori ai decapitării lui Egmont. Şi mi-i închipui pe toţi de aici martori la execuţie. Mâncând îngheţată, bând bere, discutând, cântând, în vreme ce capul lui Egmont se rostogoleşte şi poliţistul a recăpătat trăsăturile ducelui de Alba. Un duce de Alba ştie, fără îndoială, că un om raţional e mai uşor de redus la tăcere. Frica este mai ales o boală a celor care gândesc. În vreme ce un om al pasiunii, ca Egmont, poate ignoră faptul că puterea există. Raţiunea e ca o piaţă luminată în care de la ferestrele poliţiei şi de pe acoperişuri se vede totul. Orice gest, orice mişcare. Dar în spatele pieţei, în cotloanele întunecoase ale pasiunii, ce se întâmplă? Orice e incontrolabil e, pentru ducii de Alba, suspect. Ei nu-şi pot permite, aşadar, să fie îngăduitori cu unul ca Egmont. Porumbeii zboară inocenţi. Sunt singurii inocenţi. Noi toţi suntem vinovaţi. Unii mai puţin, alţii mai mult. Să cerem iertare? Cui? Adolescenţii de la Sacré-Cœur o cer lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu... — Pardon, monsieur, mă întrerupe cineva... Nu continuă. Dacă mă întreabă ce fac aici? Ce-aş putea răspunde? Că notez tot ce-mi trece prin minte? Nu e oare un abuz? Cogito, ergo sum e o deviză total anacronică. Şi, adesea, suspectă. Filosofia băieţelului de bronz e mai sănătoasă şi te scuteşte de plictiseli. Dacă reuşeşti s-o aplici. Dacă nu... Dar, în definitiv, de ce-ar fi atât de greu? Secolul nostru ne apără din ce în ce mai mult de obligaţia de a gândi. Într-un magazin din apropiere am văzut scrisori gata tipărite şi puse pe categorii, ca sortimentele de detergenţi. Scrisori de dragoste (Deplus en plus, je m'aperçois que mon soleil c'est toi. Tu me manques...), scrisori pentru prieteni (L'amitié qui nous lie rend la vie plus agréable. Des amis comme nous îl n'y en a pas beaucoup...}, scrisori de trimis cuiva care se află în convalescenţă (Sachez combien je pense à vous. Je suiş bien triste quand vous...}, în sfârşit, pentru toate împrejurările. Nu mai e nevoie să gândeşti. E destul să alegi ceva care să ţi se pară convenabil. Am văzut, în acelaşi magazin, inclusiv un raion cu definiţii ale dragostei pentru uzul celor comozi sau lipsiţi de imaginaţie. Dragostea este: - un buchet de flori de câmp; - a aştepta cu aspiratorul până se termină meciul; - a fi buiota lui când el nu se simte bine; - o lumină care arde în tine şi care nu trebuie să se stingă niciodată. Asta îmi aduce aminte de inscripţiile de un umor dubios de pe suvenirurile din San Marino: „Eva făcută din coasta lui Adam a început imediat să i le mănânce pe celelalte”. Sau: „Iubirea e un turnir”. În Evul Mediu seniorii aveau măcar stil. Astăzi, vasalii au devenit valeţi, iar seniorii sunt adesea pe măsura lor. Alchimiştii au devenit şperţari. Cavalerii, banali intriganţi. Lupta se dă de obicei în absenţa adversarului, cruciaţii au uitat pentru ce s-au înrolat şi nimeni nu mai ştie să admire. Manneken Pis şi „Vântul suflă unde vrea”.   Un motociclist trece cu farul aprins. E 17 şi 13 minute. Soarele arde încă, n-a coborât dincolo de turnul primăriei şi totuşi motociclistul are farul aprins la motocicletă. Nu-i foloseşte la nimic. Dar astfel iese din comun. Atrage atenţia asupra sa. În fond, poate că asta facem cu toţii. Noaptea, unii înghit flăcări aici, tot ca să atragă atenţia asupra lor. Am auzit de o nuntă cu miri goi şi martorii la fel. Tot ca să atragă atenţia asupra lor. Îi admir pe greci pentru că nu erau ipocriţi şi arătau trupul gol. Pe ţărmul mărilor, Afrodita n-avea nevoie de nici un jurnal de mode. Îi ajungea gloria trupului ei. Şi numai un cardinal stupid putea să fie indignat de trupurile goale ale lui Michelangelo din Judecata de Apoi şi să ceară să fie îmbrăcate. Adică, vroia el să spună, nu ne putem prezenta oricum în faţa Judecăţii de Apoi, trebuie să fim îmbrăcaţi decent când ne primim pedeapsa. Dar nunta cu miri goi şi martori goi mi se pare de un exhibiţionism la fel de stupid. Nu pot concepe Marseilleza cântată de o fanfară compusă din instrumentişti în pielea goală. Trupul trebuie să ştie când să se ascundă. Ar fi ridicol să-i opunem lui Schopenhauer profesori de filosof ie făcând nudism în amfiteatre. Manneken Pis este numai un copil hazliu. Deşi faptul că el a fost răpit de atâtea ori şi că unul din regii Franţei l-a decorat cu ordinul Sfântul Ludovic spune, parcă, mai mult. Un taxi „liber” pătrunde printre turişti în patrulaterul de piatră. Nimeni nu-l ia în seamă. Nimeni nu strigă: „Taxi!”. Secolul nu se mai grăbeşte. Secolul este numai indiferent. Je m'en fiche.” Ce-mi pasă? Spune acest secol. Că martorii din tabloul lui Bruegel. Sau ca micul vagabond de bronz care-şi continuă ispravă. În sfârşit, mi-am găsit un loc mai comod. Pe un scaun rămas liber la una din mese. Sunt chiar în spatele consumatorilor. Un ziar de după-amiază anunţă o crimă oribilă, petrecută în pădurea La Roche. Două tinere ucise. Găsite de un pădurar. Una împuşcată în tâmplă. Alta, în colţul gurii. Cam douăzeci de ani fiecare. Nici o hârtie de identitate. Peste blugi, una purta un pulover grena. Alta, o vestă de piele de culoarea antracitului. În sala mare a primăriei se desfăşoară o dezbatere internaţională despre pace. Cine e pentru? Cine e contra? Cine se abţine? Între timp pericolul de război creşte. Toţi ştiu asta. Dar se consolează cu ideea că pacea e un lucru bun. Pe stradă nu te întreabă nimeni dacă eşti „pentru” sau „contra”. Dar în vitrina unei librării am văzut o carte pe coperta căreia scria: Violenţa calmului. Când am venit spre Grand-Place, pe una din străduţele înguste, ca un gang, din jurul pieţei, un tânăr îşi dezbrăcase bluză de la blugi, o aşezase jos, pe capacul ghitarei şi, rezemat de zid, cânta. Avea o faţă imobilă, absentă. M-am oprit la câţiva paşi şi l-am privit. Eram singurul care-i dădeam atenţie. El cânta totuşi imperturbabil. Când a terminat cântecul, a luat paharul cu bere pe care-l pusese jos lângă capacul ghitarei şi l-a dus la gură. S-a oprit atunci o clipă, s-a întors spre mine şi a zâmbit: „A votre santé, monsieur”. Mai târziu l-am văzut însoţit de o fată. Se opriseră să-i asculte pe alţi ghitarişti. Stătea cu capul înclinat, cu aceeaşi mască impenetrabilă pe obraz. La un moment dat s-a smuls din această încremenire, i-a spus ceva fetei care-l aştepta tăcută, probabil „hai”, şi au plecat împreună pe o străduţă. I-am văzut pierzându-se prin lumea din Grand-Place. Şi iarăşi mi-am amintit de Baudelaire şi de dreptul de a pleca. Unde? În Grand-Place? Şi apoi? Oricum, merci, domnule Baudelaire. Nu putem sta pe loc. Merci. Ziarele de după-amiază anunţă şi alte ştiri. Un răufăcător prins a fugit chiar din proces. Unul din complicii săi aranjase să i se pună un pistol sub bancă. Afară îl aştepta o maşină. Poliţia a ajuns maşina din urmă şi a ciuruit-o cu gloanţe... La Sacré-Cœur nu s-au auzit, probabil, împuşcăturile ca să tulbure corul... în jungla filipineză a fost găsit un om, la 16 kilometri sud de Manilla. Se crede că este un soldat japonez dispărut cu 36 de ani în urmă, care s-ar fi căsătorit cu o femeie din tribul Mangyan, având mai mulţi copii cu ea. Reporterul care l-a întâlnit a precizat că fostul soldat japonez nu i-a răspuns decât prin cuvântul care indica numele tribului „Mangyan, mangyan”. Poate că şi-a îngropat în junglă memoria şi nu mai vrea s-o trezească la viaţă... La Waterloo o tavernă se cheamă Leş Allies S.A... înainte de război, Europa şi-a căutat scăparea într-un compromis care n-a fost până la urmă decât o complicitate. Compromisurile sfârşesc aproape totdeauna în complicitate. Şi cele pe care le încheiem cu noi înşine. Şi dacă nu orice eşec are la origină un compromis, cele mai triste eşecuri sunt, probabil, cele pe care le merităm. Devenim complici cu decepţiile noastre. „Oui?” „Non?” „Abstention?” Tresar. Ar trebui să dau un răspuns. Şi între timp am uitat care a fost întrebarea. N-am altă soluţie, deci. Mă abţin. Cu toate că, vai de singurătatea celui care nu poate opta. El se află deja pe Golgota. „întindeţi braţele, monsieur. N-o să vă doară. Merci.” Nu, nu sunt calm. Şi totuşi... E ceva care nu merge în această logică. Asasinii fetelor din pădurea La Roche, dacă vor fi prinşi, vor trebui să mărturisească. Dar cei care nici nu citim reportajul crimei? Ne-am plictisit de atâtea crime. Ucigaşii pot fi, prin urmare, liniştiţi. Pot conta pe noi. Pot să-şi încarce pistolul. Există multe şanse să nu fie prinşi. Şi dacă vor fi prinşi, există multe şanse să fugă din sala de judecată. Şi dacă fug mai repede... Dar noi? Între larve şi metafizică ar trebui totuşi să alegem un drum. Sau între cei care cântă la Sacré-Cœur şi Manneken Pis. Pietrele unde a căzut capul lui Egmont. Sau câmpia de la Waterloo. N-avem ce face, trăim înlăuntrul istoriei şi trebuie s-o facem mai bună sau să pierim odată cu ea. Nu există ucigaşi în metafizică. Nietzsche? Asasinatul lui Nietzsche a fost o glumă pe lângă crimele din acest secol. Nimeni n-a fost aruncat în închisoare pentru că Nietzsche l-a ucis pe Dumnezeu. În schimb, Doamne, câţi au îngrăşat pământul... Cine e pentru? Cine e contra? Pas d'objections? Aplauze. La Sacré-Cœur corul cântă. Manneken Pis îşi continuă gestul indecent. Il pisse toujours. Între cântecele evlavioase şi susurul apei aplauzele se opresc. Toţi sunt mulţumiţi. Se pot felicita reciproc. Şi-au făcut datoria vorbind despre pace. Acum războiul poate începe. Se aude Dalida cântând la un tranzistor. M-am adresat vânzătorului: —   Am văzut ieri la dumneavoastră o carte. Se chema Violenţa calmului. Aş vrea s-o cumpăr. —   Dacă nu mai este unde aţi văzut-o înseamnă că s-a vândut, domnule. Îmi pare rău. — Merci. Afroditele surâd pe coperţile albumelor. Numai Afrodita lui Magritte are o pată de sânge pe obraz. Ca fetele din pădurea La Roche. Sau poate că nu mai există statui curate. „Nu mă atingeţi”, scria pe un copac bătrân în parc. Inscripţia se afla pe o tablă bătută în cuie. Piroane groase care au străpuns copacul. Aşa s-a întâmplat şi cu Arhimede pe plajă de la Siracuza unde desena cercuri pe nisip. În clipa când a strigat „Nu te atinge de cercurile mele”, centurionul roman căruia i se adresase l-a străpuns. Oamenii abia mai au timp să audă strigătul prin care cer să nu fie atinşi. În clipa următoare sunt asasinaţi.   Dacă mă întreabă cineva: „Scuzaţi-mă, domnule, ce este condiţia umană?”. Abia acum văd ce pictează tânărul spre şevaletul căruia se uita mai devreme poliţistul. Un număr de dresură de circ. Şi, în timp ce privesc, îmi imaginez animalul, cândva sălbatec, care se teme de biciul dresorului şi ascultă porunca. A uitat pădurea în care a trăit în libertate. S-a învăţat cu aplauzele, cu reflectoarele şi cu pocnetul biciului. Sare prin cercul de foc la comandă. Face tot ce i se cere. În fiecare zi acelaşi spectacol, aceleaşi aplauze şi aceeaşi întoarcere în cuşcă. Numai noaptea aude parcă un vânt ciudat: murmurul stins al libertăţii. Adoarme târziu şi, a doua zi, abia la al doilea pocnet de bici dispare orice urmă de tristeţe... Câţiva turişti trec sugându-şi preocupaţi cornetele de îngheţată. Un ghid le dă lămuriri arătându-le aripa dreaptă din clădirea primăriei. Nu aud ce spune. Le vorbeşte, probabil, despre arhitectul care s-a aruncat din turn. Unde am mai văzut asemenea scene? A, da, la Waterloo. Jos, în muzeu, se află acolo o pictură circulară care redă bătălia şi pe care lumea o priveşte ronţăind ciocolată de la bufet. Mi s-a făcut foame. Dacă aş avea bani, m-aş aşeza la o masă. Dar n-am. Lui Monet, care a pictat de atâtea ori faţada catedralei din Rouen, i-ar fi plăcut cu siguranţă să picteze şi faţada primăriei din Grand-Place la diverse ore ale zilei. Dimineaţa. După-amiaza. Mereu aceeaşi şi mereu altă. Nici eu nu mai sunt acelaşi de azi-dimineaţă. Am mai îmbătrânit. Ar fi poate timpul să-l revăd pe Manneken Pis. Ca să nu devin melancolic. Fără nici o noimă, îmi amintesc ce povesteşte Cocteau despre cura de dezintoxicare de opium. Fumase zece pipe pe zi. Apelase la acest echilibru artificial ca să se opună unui dezechilibru nervos. Cel puţin aşa se plângea. Oare dacă aş fi avut ocazia, aş fi fumat vreodată opium? Nu cred. Mi-ar fi fost frică, probabil. Frică de consecinţe, întotdeauna m-am temut de consecinţe. Au fost multe lucruri în viaţa mea pe care nu le-am făcut nu pentru că le socoteam rele. Poate nici nu erau. Dimpotrivă. Dar m-am temut de consecinţe. Şi mă gândesc din nou cu ciudă la puşlamaua de bronz. Un alt grup. Un alt ghid. Aceleaşi explicaţii despre capul lui Egmont. Pe marginea pieţei se bea bere. Se stă la soare. Se cântă. Se doarme. Se speră. Nu, asta nu. Speranţa este invocată în alte părţi. „în acest timp pe trotuare...”, cânta corul de la Sacré-Cœur, în acest timp în faţa pieţei care se goleşte, încerc să mă conving că poţi să surâzi fără să fii un imbecil. Totul, îmi zic, e să-ţi găseşti în orice situaţie justificări, să ai grijă exclusivă a micii tale afaceri cu viaţa. Într-o lume în care atâtea lucruri te împing la indiferenţă, poate că asta nici nu e prea greu... Chiar. Puţină voinţă, domnilor. Merci. Acum e bine. Semănăm toţi cu cei care îşi văd de treburi în tabloul lui Bruegel în vreme ce Icar se scufundă în mare. Dar cine e Icar? Nu ştiţi? Nu vă faceţi probleme. N-are importanţă. Poate că a fost omul din jungla filipineză. Piaţa e aproape goală acum. Urmează un antract. După aceea va începe alt spectacol. Cel de seară. Până atunci, „à votre santé, messieurs”. Şi câtă vreme puteţi să surâdeţi, plimbaţi-vă liniştiţi între caietele roz şi băieţelul rubicond care face pipi. Chiar dacă aţi văzut tabloul lui Bruegel, nu uitaţi în ce secol suntem. Rugaţi-vă numai să nu vă crească aripi. mai 1980       [1] Ortega y Gasset, Revolta maselor, traducere de Coman Lupu, Humanitas, Bucureşti, ediţia a II-a, 2002, p. 51. [2] Julien Benda, Trădarea intelectualilor, traducere de Gabriela Creţia, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 60. [3] Paul Valéry, Criza spiritului şi alte eseuri, traducere de Maria Ivănescu, Polirom, Iaşi, 1996, p. 260.