Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           Descoperirea fraţilor Naud.           Cerul abia începea să se lumineze când Jules, primul născut dintre fraţii Naud, îşi făcu apariţia pe puntea şlepului: i se ivi mai întâi capul, apoi umerii şi, în sfârşit, corpul înalt şi deşelat. Frecându-şi părul de culoarea inului încă nepieptănat, bărbatul se uită la ecluză, la cheiul Jemmapes din stânga lui, la cheiul Valmy din dreapta, apoi zăbovi câteva minute, cât să-şi răsucească o ţigară şi s-o fumeze în răcoarea zorilor, înainte ca o lampă să se aprândă în micul bar din colţul străzii Recollets.           Din cauza luminii slabe, faţada părea de un galben mai intens decât în realitate. Popaul, patronul, fără guler şi el nepieptănat, ieşi pe trotuar să ridice obloanele. Naud trecu pasarela şi traversă cheiul, răsucând a doua ţigară. Când fratele lui, Robert, aproape la fel de înalt şi slab, ieşi şi el dintr-un tambuchi, putu să-l vadă în barul luminat pe Jules, sprijinit cu coatele de tejghea şi pe patron tumându-i o duşcă de tărie în cafea. S-ar fi zis că Robert aştepta să-l vină rândul, răsucând o ţigară cu aceleaşi gesturi ca ale fratelui său. Când Jules ieşi din bar, mezinul coborî de pe şlep, astfel încât se întâlniră în mijlocul străzii.           — Pomesc motorul, spuse Jules.           Erau zile când nu schimbau mai mult de zece propoziţii de genul acesta. Ambarcaţiunea lor se numea Cei Doi Fraţi. Se căsătoriseră cu două surori gemene şi ambele familii locuiau la bord.           Robert luă locul fratelui său în barul lui Popaul, unde mirosea a cafea stropită cu alcool.           — Frumoasă zi, spuse Popaul, un bărbat scund şi gras.           Naud se mulţumi să privească pe fereastră cerul care căpăta o nuanţă roz. Coşurile ce se înălţau deasupra acoperişurilor erau primele care prândeau viaţă şi culoare în peisaj, în timp ce pe ţigle, ca şi pe unele pietre ale caldarâmului, frigul din ultimele ore ale nopţii depusese un strat subţire de chiciură care începea să dispară. Apoi se auzi duduitul sacadat al motorului diesel.           Un fum negru începu să iasă din partea din spate a şlepului. Naud puse ceva mărunţiş pe tejghea, salută atingându-şi cu două degete şapca şi traversă din nou cheiul. Ecluzierul, în uniformă, îşi făcuse apariţia deasupra sasului şi pregătea manevra. Foarte departe, pe cheiul Valmy, se auzeau paşi, dar încă nu se vedea nimeni. Glasuri de copii răzbăteau din interiorul ambarcaţiunii, unde femeile pregăteau cafeaua.           Jules reapăru pe punte, se aplecă în partea din spate, încruntat şi fratele lui înţelese ce nu era în regulă. Încărcaseră piatră cioplită la Beauval, la boma 48 a canalului Ourcq. Ca aproape întotdeauna, îmbarcaseră câteva tone în plus şi, chiar cu o zi înainte, ieşind din bazinul La Villette ca să intre în canalul Saint-Martin, atinseseră mâlul de la fund.           De obicei, în martie e destulă apă. Dar, în acel an, nu mai căzuse o ploaie de două luni şi economiseau apa canalului. Porţile ecluzei se deschiseră. Jules se instală la cârmă. Fratele lui coborî pe uscat să dezlege parâmele. Elicea începu să se rotească şi, după cum se temeau amândoi, răscoli un noroi gros, care urcă la suprafaţă făcând bule mari.           Apăsând cu toată greutatea pe prăjină, Robert să străduia să depărteze de mal partea din faţă a ambarcaţiunii. Elicea părea că se roteşte în gol. Omul de la ecluză, obişnuit cu asta, aştepta răbdător, bătând din palme să se încălzească. Se produse atunci o izbitură; apoi se auzi un zgomot îngrijorător de angrenaj şi Robert Naud se întoarse spre fratele lui, care cală motorul. Nu ştiau ce se întâmpla. Elicea nu atinsese fundul, fiindcă era protejată de o parte a cârmei. Probabil că se prinsese ceva în ea, poate o parâmă veche, din acelea care zac pe fundul canalelor şi, dacă asta era, nu le-ar fi fost deloc uşor să scape de ea.           Robert, cu prăjina în mină, se îndreptă spre partea din spate, se aplecă şi încercă, prin apa tulbure, să ajungă la elice, în timp ce Jules se ducea după o cange mai mică. Laurence, soţia lui, scoase capul prin tambuchi şi îl întrebă:           — Ce s-a întâmplat?           — Nu ştiu.           Cei doi fraţi începură să manevreze în tăcere prăjina în jurul elicei calate şi, după câteva minute, ecluzierul, Dambois, căruia toţi îi spuneau Charles, coborî pe chei să se uite la ei. Nu puse întrebări, mulţumindu-se să tragă tăcut din pipă, căreia îi reparase coada fiul lui.           Câţiva trecători se grăbeau spre Place de la Republique şi infirmiere în uniformă se îndreptau spre spitalul Saint-Louis.           — L-ai prins?           — Cred că da.           — Un cablu?           — Habar n-am.           Jules Naud agăţase ceva cu cangea şi, după un timp, obiectul cedă şi noi bule de aer urcară la suprafaţa apei. Bărbatul trase încet cangea şi, când cârligul ajunse aproape de suprafaţă, văzură apărând un pachet ciudat, legat cu sfoară şi înfăşurat în hârtie de ziar deteriorată. Era braţul unui om, întreg, de la umăr până la mână, care, stând în apă, căpătase o culoare alburie şi consistenţa unui peşte mort.           Depoil, brigadierul de la postul de poliţie din capătul cheiului Jemmapes, tocmai îşi încheia serviciul de noapte când în cadrul uşii apăru silueta înaltă a lui Jules Naud.           — Sunt deasupra ecluzei Recollets cu şlepul Cei Doi Fraţi. Elicea s-a calat când am pomit şi am scos din apă un braţ de bărbat.           Depoil, care aparţinea de cincisprezece ani de Arondismentul X, avu reacţia pe care urmau să o aibă toţi poliţiştii anunţaţi despre cele întâmplate.           — De bărbat? Repetă el, neîncrezător.           — Da, de bărbat. Braţul e plin de păr negru şi…      Din canalul Saint-Martin era scos periodic câte un cadavru, aproape întotdeauna după ce se bloca elicea unei ambarcaţiuni.

Asta-i Felicie! de Georges Simenon 1. Înmormântarea lui Picior-de-Lemn Trăise o secundă pur şi simplu extraordinară, căci totul durase probabil doar o secundă, atâta cât durează, se spune, şi visele care ni se par cele mai lungi. Maigret ar fi fost în stare, la mulţi ani după aceea, să arate locul exact, porţiunea de trotuar unde pusese piciorul, bucata de faţadă pe care se profilase umbra lui; ar fi putut nu doar să reconstituie cele mai mici detalii ale decorului, dar şi să regăsească mirosul risipit în jur şi vibraţiile aerului, care avea savoarea unei amintiri din copilărie. Anul acela era prima dată când ieşea fără pardesiu, prima dată când se afla la ţară la zece dimineaţa. Chiar şi pipa lui mare avea o aromă de primăvară. Era încă răcoare. Maigret păşea greoi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Félicie mergea alături de el, parcă puţin înaintea lui, obligată să facă doi paşi repezi de fiecare dată când comisarul făcea doar unul. Treceau pe lângă o faţadă nouă, din cărămidă roşie. În vitrină puteai vedea câteva legume, două-trei feluri de brânză şi caltaboşi pe o farfurie de ceramică. Félicie păşi mai repede, întinse braţul, deschise o uşă cu geam, şi atunci, probabil din cauza soneriei care se declanşase, se produsese fenomenul. Soneria prăvăliei nu era una oarecare. În spatele uşii atârnau tuburi din metal uşor şi, când intra cineva, tuburile se loveau unul de altul, cu sunet de clopoţei, producând o muzică aeriană. Pe vremuri, când Maigret era copil, cârnăţarul din satul lui, care îşi renovase prăvălia, avea o sonerie la fel. Şi astfel, secunda prezentă rămase parcă suspendată, un timp imposibil de determinat. Maigret se află cu adevărat în afara scenei ce se petrecea, trăind-o ca şi cum nu ar fi fost în pielea voluminosului comisar pe care Félicie îl târa după ea. Ai fi zis că acolo era acum puştanul de altădată, ascuns undeva, ferit vederii, uitându-se la ei şi venindu-i să pufnească în râs. Nuu! Povestea asta nu era deloc serioasă! Ce căuta acel domn grav, masiv, într-un decor care nu avea mai multă consistenţă decât o jucărie, în spatele acelei Félicie cu pălăria ei roşie ridicolă, ivită parcă din paginile unei cărţi ilustrate pentru copii? O anchetă? Se ocupa de un asasinat? Căuta un vinovat? Şi asta în timp ce păsărelele cântau, iarba era de un verde fraged, iar cărămizile de un roz de bomboană fondantă, când peste tot era plin de flori abia înflorite, când până şi prazul din vitrină arăta a floare? Da, avea să-şi amintească mai târziu de acea clipă, şi nu totdeauna cu plăcere. Ani de-a rândul, cei de pe Quai des Orfèvres îl vor tachina, în unele dimineţi de primăvară zâmbăreaţă, anunţându-l cu o seriozitate prefăcută: — Auzi, Maigret… — Ce? — Uite-o pe Félicie! Şi revedea atunci silueta subţire, cu haine fistichii, nişte ochi mari ca două flori de nu-mă-uita, un nas obraznic, dar mai ales, cocoţată pe creştetul capului, o pălăriuţă năstruşnică de un roşu aprins, în care era înfiptă, ca un cuţit, o pană de un verde cu nuanţe cafenii. — Uite-o pe Félicie! Mormăia enervat. Ştiau că Maigret începe să mormăie ca un urs de fiecare dată când îi reaminteau de Félicie, care îi dăduse de furcă mai mult decât toţi „durii” trimişi la închisoare de anchetele comisarului. Dar, în dimineaţa aceea de mai, Félicie chiar era acolo, în pragul prăvăliei. Deasupra reclamelor transparente pentru amidon şi pentru o pastă de curăţat obiectele din metal, puteai să citeşti, scris cu litere galbene: Mélanie Chochoi, băcănie. Félicie aştepta ca Maigret să binevoiască să iasă din visare. În sfârşit, comisarul făcu un pas, reveni în viaţa reală şi reluă firul anchetei despre asasinarea lui Jules Lapie, zis Picior-de-Lemn. Cu trăsăturile ascuţite, agresivă din prea multă ironie, Félicie îi aştepta întrebările, aşa cum făcea încă de dimineaţă. În spatele tejghelei, o cumătră mică de statură, Mélanie Chochoi, cu mâinile încrucişate pe burta ei mare, se uita curioasă la cuplul ciudat pe care îl formau comisarul de la Poliţia Judiciară şi servitoarea lui Picior-de-Lemn. Maigret trăgea scurt din pipă, se uita în jur la rafturile maro pline de conserve, apoi, prin fereastră, privea strada neterminată, cu copaci recent plantaţi care nu erau încă decât nişte vlăstari plăpânzi. Scoase ceasul din buzunarul vestei, oftă şi zise în cele din urmă: — Ai intrat aici la zece şi cincisprezece minute. Aşa mi-ai spus, nu? De unde ştii ora exactă? Félicie schiţă un zâmbet dispreţuitor. — Veniţi să v-arăt, răspunse ea. Şi, când ajunse lângă ea, îi arătă încăperea din spatele prăvăliei, care îi servea drept bucătărie numitei Mélanie Chochoi. În penumbră, puteai zări un fotoliu din palmier împletit, cu o pisică roşcată ce stătea făcută ghem pe o pernă roşie; exact deasupra, pe o etajeră, un ceas deşteptător arăta ora zece şi şaptesprezece minute. Félicie avea dreptate. Avea totdeauna dreptate. Iar patroana băcăniei se întreba ce căutau oamenii aceia în prăvălia ei. — Ce-ai cumpărat? — Cinci sute de grame de unt… Daţi-mi cinci sute de grame, doamnă Chochoi… Domnul comisar vrea neapărat să fac exact cum am făcut alaltăieri… Uşor sărat, da?… Stați… Mai vreau şi un pliculeţ de piper, o cutie de tomate şi două cotlete… Totul era ciudat în lumea în care Maigret trăia în acea dimineaţă, şi trebuia să facă un efort ca să se convingă că nu era el însuşi un fel de uriaş bâjbâind în mijlocul unui joc de construit. La câţiva kilometri de Paris, părăsise malul Senei; la Poissy, urcase colina şi, brusc, în realitatea concretă a ogoarelor şi livezilor, descoperise o lume aparte anunţată de o pancartă aşezată pe marginea unui drum nou: Loturile Jeanneville. Probabil că, în urmă cu câţiva ani, acolo erau aceleaşi câmpuri, aceleaşi pajişti, aceleaşi tufişuri ca şi în alte părţi. Dar trecuse prin zonă un om de afaceri, a cărui soţie sau amantă se numea probabil Jeanne, de unde şi numele de Jeanneville dat acelei lumi pe cale să se nască. Fuseseră trasate străzi, alei plantate cu copaci încă firavi, cu trunchiul subţire înconjurat de paie, ca să fie protejaţi de frig. Ici şi colo, fuseseră construite vile, pavilioane; dar toate acestea nu formau niciun sat, niciun oraş, ci un univers aparte, incomplet; între construcţii erau locuri goale, palisade, terenuri virane şi felinare cu gaz ridicol de inutile pe străzi ce erau doar un nume pe o placă albastră. Visul meu… Ultima Etapă… Fără Portar… fiecare magherniţă avea un nume înconjurat cu ornamente, iar în vale puteai vedea localitatea Poissy, panglica argintie a Senei, pe care alunecau şlepuri cât se poate de reale, şi linii de cale ferată pe care treceau trenuri adevărate. Puţin mai departe, pe platou, puteau fi zărite fermele şi clopotniţa de la Orgeval. Aici nu părea a fi adevărată decât bătrâna Mélanie Chochoi, descoperită într-un târguşor vecin de către iniţiatorii proiectului, care îi dăduseră o prăvălie nouă şi frumoasă, comerţul fiind astfel şi el prezent în acel univers nou. — Şi mai ce, draga mea? — Staţi puţin… Ce-am mai luat luni?… — Ace de păr… În prăvălia bătrânei Mélanie găseai de toate: periuţe de dinţi şi pudră de orez, gaz şi cărţi poştale… — Cred că atât, nu? De la prăvălie – Maigret verificase – nu se putea zări casa lui Picior-de-Lemn, nici ulicioara din jurul grădinii. — Laptele! exclamă Félicie. Era să uit laptele! Şi îi explică lui Maigret, cu acelaşi aer suveran: — Mi-aţi pus atâtea întrebări, că am uitat să iau oala de lapte… În orice caz, luni o aveam… Am lăsat-o în bucătărie… O oală albastră cu picăţele albe, pe care o veţi vedea lângă aragaz… Nu-i aşa, doamnă Chochoi? Şi, de fiecare dată când amintea un detaliu, îi vorbea de sus, ca o mare doamnă ce nu poate fi bănuită că spune neadevăruri. Chiar ea insista, ca să nu fie uitat niciun amănunt. — Ce v-am spus luni, doamnă Chochoi? — Parcă mi-ai spus că Zouzou al meu are viermişori, pentru că se linge mereu la coadă… Evident, Zouzou era motanul care moţăia pe perna roşie din fotoliu. — Stai… Ai mai luat un Ciné-Journal şi un roman de douăzeci şi cinci de pitaci… Pe un capăt de tejghea se etalau copertele împestriţate ale unor publicaţii populare, dar Félicie dădu din umeri, fără să se uite la ele. — Cât face?… Grăbiţi-vă, căci domnul comisar vrea ca totul să se petreacă la fel ca luni, şi n-am stat aici aşa mult. Maigret interveni: — Spuneţi-mi, doamnă Chochoi… Fiindcă veni vorba de luni dimineaţă… În timp ce o serveaţi pe domnişoara, n-aţi auzit cumva zgomotul unei maşini? Femeia privi decorul însorit de dincolo de geam. — N-aş putea să spun… Staţi… Nu c-ar veni mulţi pe-aici… Îi auzi trecând doar pe drumul naţional… Ce zi era?… Îmi amintesc de o maşină mică şi roşie care a trecut pe lângă alde Sébile, prin spatele casei… Acuma, ce zi o fi fost… Pentru orice eventualitate, Maigret notă în carneţel: Maşină roşie, Sébile. Şi se trezi afară, cu Félicie care mergea legănat şi purta pardesiul pe umeri, ca o capă, lăsând mânecile să fluture în urma ei. — Pe-aici… La întoarcere, o iau totdeauna pe scurtătură… O potecă îngustă, printre grădini de zarzavaturi. — Nu te-ai întâlnit cu nimeni? — Staţi aşa… O să vedeţi… Şi văzu. Avea dreptate. Exact când intrau pe altă stradă, factorul poştal, care urcase coasta, trecu pe bicicletă, întoarse capul spre ei şi strigă: — N-aveţi nimic, domnişoară Félicie! Ea se uită la Maigret şi zise: — Luni m-a văzut aici, la aceeaşi oră, ca aproape în fiecare dimineaţă… Ocoliră o casă oribilă, cu o tencuială albastră, în jur cu o grădină mică în care stăteau încremenite animale din ceramică, apoi merseră pe lângă un gard viu; Félicie deschise portiţa şi atinse uşor cu pardesiul fluturând un şir de coacăzi. — Gata… Am ajuns în grădină… Îndată o să zăriţi bolta… La zece fără câteva minute, ieşiseră din casă pe cealaltă poartă, care dădea spre o alee. Ca să ajungă la băcănie şi să se întoarcă, descriseseră un cerc aproape complet. Mergeau pe lângă rânduri de garoafe ce urmau să înflorească în scurt timp şi răzoare de salată tânără de un verde palid. — El ar fi trebuit să fie aici… spuse cu fermitate Félicie, arătând o sfoară bine întinsă şi un băţ ascuţit înfipt în pământ. Începuse să răsădească roşiile. Rândul e doar pe jumătate… Când nu l-am mai văzut, am crezut că s-a dus să bea o duşcă de rozé… — Bea mult? — Când îi era sete… Îi veţi găsi paharul cu gura în jos pe butoi, în beci… O grădină de mic rentier grijuliu, o casă aşa cum visau mii de nevoiaşi să-şi construiască pentru bătrâneţe. Ieşiră din zona însorită şi pătrunseră în umbra albăstruie a curţii, care venea după grădină. La dreapta era o boltă. Pe masa de sub boltă se aflau o carafă cu alcool şi un pahar mic cu fundul gros. — Ai zărit sticla şi paharul. Dar azi-dimineaţă mi-ai spus că stăpânul tău nu bea niciodată tărie, mai ales din carafa mică, atunci când era singur. Ea îl privi sfidător. Părea că îi arată totdeauna, nu fără ostentaţie, albastrul curat al ochilor, ca să poată citi în ei totala sa nevinovăţie. — Nu era stăpânul meu… replică ea totuşi. — Ştiu… Mi-ai mai spus… Dumnezeule, ce enervant era să ai de-a face cu o persoană ca Félicie! Şi continuase cu vocea ei ascuţită, care îl călca pe nervi. Ce spusese? A, da! spusese: — N-am dreptul să dezvălui secrete care nu-mi aparţin. Pentru unii, poate că eram servitoarea lui. Dar el nu mă considera aşa, şi probabil că într-o zi se va afla… — Ce se va afla? — Nimic! — Vrei să insinuezi că erai amanta lui Picior-de-Lemn? — Drept cine mă luaţi? Maigret riscă o întrebare: — Atunci, fiica lui? — Degeaba mă întrebaţi. Într-o zi, poate că… Asta era Félicie! Ţeapănă ca o masă de călcat, arţăgoasă, originală, cu faţa ei ascuţită pudrată şi rujată cu stângăcie, o mică servitoare care îşi dădea aere de prinţesă la o serbare câmpenească, având, brusc, în privire o fixitate neliniştitoare sau, pe buze, un fel de zâmbet distant, de o ironie dispreţuitoare. — Nu mă priveşte pe mine, dacă el a băut singur… Numai că bătrânul Jules Lapie, zis şi Picior-de-Lemn, nu băuse singur, Maigret era convins. Un om care lucrează în grădina lui, cu pălăria de pai pe cap şi saboţii în picioare, nu-şi lasă pe nepusă masă răsadurile de roşii ca să ia o carafă cu alcool vechi din bufet şi să-şi toarne un pahar sub boltă. La un moment dat, pe masa de grădină vopsită în verde se mai aflase un pahar. Cineva îl luase. Nu cumva Félicie? — Ce-ai făcut când nu l-ai mai văzut pe Lapie? — Nimic. Am intrat în bucătărie, am aprins aragazul ca să fierb laptele şi am pompat apă ca să spăl legumele. — Pe urmă? — M-am urcat pe un scaun vechi şi am schimbat hârtia de prins muşte… — Cu pălăria pe cap? Pentru că, nu-i aşa, nu te duci niciodată la cumpărături fără pălărie? — Nu sunt o îngălată. — Când ţi-ai scos pălăria? — După ce am luat laptele de pe foc. Am urcat… Totul era nou şi proaspăt în casa pe care bătrânul o botezase Capul Horn. Scara mirosea a brad lăcuit. Treptele trosneau. — Urcă… Te urmez… Deschise uşa camerei sale, unde o somieră acoperită cu un creton imprimat cu flori ţinea loc de divan, iar pereţii erau împodobiţi cu fotografiile unor artişti de cinema. — Aşa… Îmi scot pălăria… Şi îmi zic: „Ia uite! Am uitat să deschid fereastra la domnul Jules…” Traversez palierul… Deschid uşa şi ţip… Maigret trăgea în continuare din pipă, pe care o umpluse din nou când trecuse prin grădină. Contemplă, pe podeaua ceruită, un desen făcut cu creta, conturul corpului lui Picior-de-Lemn, aşa cum fusese descoperit în dimineaţa zilei de luni. — Şi revolverul? întrebă el. — Nu era niciun revolver. Ştiţi foarte bine, că doar aţi citit raportul jandarmeriei. Deasupra căminului se afla o corabie cu trei catarge în miniatură, iar pe pereţi, tablouri care reprezentau toate ambarcaţiuni cu pânze. Te-ai fi putut crede în casa unui bătrân marinar retras din activitate, dar locotenentul de jandarmi care făcuse prima anchetă îi povestise lui Maigret ciudata aventură a lui Picior-de-Lemn. Jules Lapie nu fusese niciodată marinar, ci contabil la o societate din Fécamp care vindea furnituri pentru Marină, pânze, parâme, scripeţi, precum şi alimente pentru călătoriile lungi. Un celibatar greoi, meticulos, poate şi maniac, posac, al cărui frate era dulgher la şantierul naval. Într-o dimineaţă, Jules Lapie, pe atunci în vârstă de vreo patruzeci de ani, a urcat la bordul vasului Sainte-Thérèse, o corabie cu trei catarge, care a ridicat ancora chiar în aceeaşi zi, plecând spre Chile, unde trebuia să încarce fosfaţi. Lapie avea misiunea foarte prozaică să verifice că toată marfa a fost livrată şi să ceară căpitanului plata. Ce s-a întâmplat atunci? Marinarii din Fécamp îl luau de obicei în râs pe contabilul tipicar care, de fiecare dată când meseria îl obliga să urce la bordul unui vas, nu părea deloc în largul său. Au ciocnit un păhărel, după cum era obiceiul. I-au dat să bea. Dumnezeu ştie ce-au putut să-i dea de l-au îmbătat în asemenea hal! Dar, la reflux, când Sainte-Thérèse aluneca printre digurile portului normand ca să ajungă în largul mării, Jules Lapie, beat mort, sforăia într-un colţ al calei, în timp ce toată lumea îl credea pe uscat – cel puţin aşa au pretins toţi! Marinarii au închis calele. Contabilul a fost descoperit abia după două zile. Căpitanul a refuzat să întoarcă, să se abată de la rută, şi uite-aşa, Lapie, care pe-atunci încă mai avea amândouă picioarele, s-a pomenit în drum spre Capul Horn! A rămas fără un picior în această aventură, într-o zi când, într-o încăierare, a fost aruncat printr-un tambuchi. Ani de zile mai târziu, avea să fie împuşcat cu un revolver, într-o zi de luni, primăvara, la puţin timp după ce îşi părăsise răsadurile de roşii, în timp ce Félicie se dusese să târguiască la prăvălia cea nouă a bătrânei Mélanie Chochoi.   — Să coborâm… zise Maigret, oftând. Locuinţa era foarte calmă, foarte agreabilă, datorită curăţeniei – ca într-o casă de păpuşi – şi mirosului plăcut. Sufrageria, aflată în dreapta, fusese transformată în cameră mortuară. Comisarul doar întredeschise uşa spre penumbră; obloanele erau închise şi lumina abia dacă pătrundea în interior. Sicriul era aşezat pe masa acoperită cu un cearceaf; alături, o farfurie lungă, plină cu apă sfinţită, în care fusese pus puţin merişor. Félicie aştepta în pragul bucătăriei. — În concluzie, nu ştii nimic, n-ai văzut nimic, n-ai nici cea mai mică idee despre persoana pe care stăpânul dumitale… mă rog, pe care Jules Lapie ar fi putut s-o primească cât ai lipsit… Ea îi înfruntă privirea fără să răspundă. — Şi eşti sigură că, atunci când te-ai întors, pe masa din grădină era un singur pahar? — N-am văzut decât unul singur… Acuma, dacă dumneavoastră vedeţi două… — Lapie primea vizite? Maigret se aşeză lângă aragaz şi ar fi băut bucuros ceva, de preferinţă un pahar din vinul rozé despre care Félicie îi vorbise mai înainte, căci zărise butoiul în umbra răcoroasă a pivniţei. Soarele urca pe cer, alungind ceaţa dimineţii. — Nu-i plăceau vizitele… Ciudat, acest individ a cărui existentă trebuie să fi fost complet bulversată de călătoria în jurul Capului Horn! Întors la Fécamp, unde, în pofida piciorului său de lemn, oamenii nu se puteau abţine să nu zâmbească cu gândul la aventura lui, a trăit mai singur ca niciodată şi a început o luptă lungă cu armatorii vasului Sainte-Thérèse. A pretins că a fost prejudiciat de către companie, că a fost îmbarcat împotriva voinţei sale şi că, în consecinţă, armatorii sunt răspunzători de accident. Şi-a evaluat la o sumă cât mai mare piciorul pierdut şi a obţinut câştig de cauză, un tribunal recunoscându-i dreptul la o pensie importantă. Cei din Fécamp s-au amuzat de toată povestea asta. El însă a fugit de ei, s-a depărtat şi de marea pe care o ura, numărându-se printre primii seduşi de prospectele ademenitoare ale creatorilor aşezării Jeanneville. Apoi şi-a adus ca servitoare o fată din Fécamp, pe care o cunoscuse de mică. — De câţi ani eşti la el? — De şapte ani… — Ai douăzeci şi patru de ani… Deci aveai şaptesprezece ani când… Se lăsă în voia gândurilor, apoi întrebă brusc: — Ai un iubit? Ea îl privi fără să răspundă. — Te-am întrebat dacă ai un iubit. — Viaţa mea particulară mă priveşte doar pe mine. — Îl primeai aici? — Nu sunt obligată să răspund. Da, îţi venea să-i arzi o palmă! Şi erau momente când abia se abţinea să nu o pălmuiască sau să nu o scuture de umeri. — Mă rog! O să aflu eu… — N-o să aflaţi absolut nimic… — A, n-am să aflu nimic… Se opri. Era o prostie! Doar nu era să se ia la ceartă cu fata asta! — Eşti sigură că n-ai nimic să-mi spui? Gândeşte-te bine cât mai ai timp. — M-am gândit. — Nu-mi ascunzi nimic? — M-aş mira. Se pare că sunteţi foarte şiret! — Ei bine, mai vedem noi! — Nu mai e nimic de văzut! — Ce ai de gând să faci după ce va sosi familia şi Jules Lapie va fi înmormântat? — Nu ştiu. — Ai de gând să rămâi aici? — Poate. — Speri să-l moşteneşti? — E foarte posibil. Maigret nu reuşea să-şi păstreze calmul până la capăt. — În orice caz, drăguţă, te-aş ruga să reţii ceva. Atâta timp cât va dura ancheta, îţi interzic să pleci undeva fără să anunţi poliţia. — N-am dreptul să părăsesc casa? — Nu! — Şi dacă vreau să mă duc undeva? — Ceri încuviinţarea mea. — Credeţi că eu l-am omorât? — Cred ce-mi place mie şi asta nu te priveşte. Era sătul. Era furios. Era supărat pe el însuşi că se lăsase enervat de o Félicie oarecare. Douăzeci şi patru de ani? Haida-de! Era o puştoaică de doisprezece-treisprezece ani, care Dumnezeu ştie ce joc făcea şi se lua în serios. — La revedere. — La revedere. — Şi ce-ai să mănânci? — Nu vă faceţi griji pentru mine. N-am să stau să mor de foame. Era sigur de asta. Şi-o imagina, după plecarea lui, cum se aşeza la masa din bucătărie şi mânca fără grabă orice, citind unul dintre micile romane cumpărate de la doamna Chochoi. Maigret era furios la culme. Fusese tras pe sfoară, acolo, de faţă cu toată lumea, şi culmea, fusese tras pe sfoară de otrava aceea de Félicie! Era joi. Sosise familia lui Lapie: fratele Ernest Lapie, dulgherul din Fécamp, un bărbat aspru, cu părul tuns perie şi faţa ciupită de vărsat; soţia lui, enormă şi cu mustaţă; doi copii, pe care îi împingea în faţa ei aşa cum mâni gâştele la câmp. Apoi un nepot, un tânăr de nouăsprezece ani, Jacques Pétillon, care venise de la Paris, bolnav şi cu febră, şi pe care grupul Lapie îl privea cu suspiciune. La Jeanneville încă nu era cimitir. Cortegiul pornise spre Orgeval, de care ţinea noua aşezare. Marea senzaţie fusese voalul de crep al lui Félicie. De unde îl scosese? Maigret a aflat abia mai târziu că îl împrumutase de la Mélanie Chochoi. Félicie nu aşteptase să i se indice locul, era în primul rând, mergea în faţa familiei, ţeapănă, adevărată statuie a durerii, ştergându-şi ochii cu o batistă brodată cu negru, luată probabil tot de la Mélanie, şi pe care o stropise cu colonie ieftină. Brigadierul Lucas, care îşi petrecuse noaptea la Jeanneville, se afla acolo împreună cu Maigret. Amândoi urmau cortegiul pe drumul plin de praf şi ciocârliile cântau sub cerul albastru. — E clar că ştie ceva. Cât de şireată s-ar crede, până la urmă tot se va da de gol… Lucas încuviinţă. Porţile bisericuţei rămâneau deschise în timpul rugăciunilor de după slujba morţilor, astfel că înăuntru mirosea mai mult a primăvară decât a tămâie. Nu era nevoie să mergi mult ca să ajungi la marginea gropii. După ceremonie, familia trebuia să se întoarcă la vilă ca să se ocupe de testament. — De ce ar fi făcut fratele meu un testament? zisese cu mirare Ernest Lapie. În familia noastră nu se obişnuieşte aşa ceva. — Félicie pretinde… — Félicie! Félicie! Mereu Félicie… Dădeau din umeri fără să vrea. Nu vedeau că se strecoară şi reuşeşte să arunce prima lopată de pământ peste sicriu? După care, plângând în hohote, se depărtă atât de grăbită, încât părea că va cădea lată negreşit. — N-o scăpa din ochi, Lucas. Merse, merse, coti cu repeziciune pe străzile şi ulicioarele din Orgeval şi, la un moment dat, Lucas, care se afla doar la vreo cincizeci de metri de ea, ajunse, prea târziu, pe o stradă aproape pustie, la capătul căreia dispărea o camionetă. Deschise uşa unui han. — Spuneţi-mi… Camioneta care a plecat adineauri… — Da… E camioneta lui Louvet, mecanicul… A fost adineauri aici, a băut o halbă de bere… — Nu a luat pe nimeni? — Nu ştiu… Nu cred… N-am ieşit să văd… — Știți unde se duce? — La Paris, ca în fiecare joi… Lucas se repezi spre oficiul poştal care, din fericire, se afla aproape în faţă. — Alo… Da… Aici, Lucas… Repede… O camionetă destul de hodorogită… Staţi puţin… Întrebă funcţionara: — Ştiţi ce număr are camioneta domnului Louvet, mecanicul? — Nu… Îmi amintesc doar că se termină cu 8… — Alo… Un număr care se termină cu 8… O tânără în doliu… Alo… Nu închideţi… Nu… Nu cred că trebuie arestată… Să fie doar urmărită… Aţi înţeles?… Domnul comisar va telefona personal. Se întoarse apoi la Maigret, care mergea singur în urma familiei, pe drumul care lega Orgeval de Jeanneville. — A şters-o… — Ce spui? — A sărit probabil în camionetă chiar în momentul în care demara… Până să fac colţul… s-a dus. Am telefonat la Quai des Orfèvres… Brigăzile intră în alarmă… Supraveghează porţile Parisului… Prin urmare, Félicie dispăruse! Simplu, în plină zi, cum s-ar spune de sub nasul lui Maigret şi al celui mai bun brigadier al lui! Dispăruse, în ciuda unui voal mare de doliu după care ar fi putut fi recunoscută de la un kilometru! Membrii familiei, care întorceau din când în când capul spre cei doi poliţişti, erau miraţi că nu o mai zăresc pe Félicie. Cheia casei era la ea. Se văzură obligaţi să treacă prin grădină. Maigret ridică jaluzelele de la sufragerie, unde pe masă încă se mai aflau un cearceaf şi un fir de merişor, iar în aer mai stăruia mirosul de lumânare. — Parcă tot aş bea ceva… spuse Ernest Lapie, oftând. Etienne!… Julie!… Nu alergaţi pe răzoare! Trebuie să fie vin pe undeva… — În pivniţă… îl informă Maigret. Soţia lui Lapie se dusese la Mélanie ca să cumpere prăjituri pentru copii şi, dacă tot se dusese, luase pentru toată lumea. — Nu există niciun motiv, domnule comisar, ca fratele meu să fi făcut un testament… Ştiu foarte bine că era un om original… Trăia ca un urs şi nu prea mai aveam relaţii cu el… Dar de aici şi până la… Maigret scotoci prin micul birou aflat într-un colţ al încăperii. Găsi teancuri de facturi, rânduite cu mare grijă, şi ajunse la un portofel vechi, cenuşiu, în care se afla doar un plic galben.   Să fie deschis după moartea mea.   — Ei bine, domnilor, cred că am găsit ce căutam!   Subsemnatul Jules Lapie, în deplinătatea facultăţilor fizice şi mintale, în prezenţa lui Forrentin Ernest şi a lui Lepape François, ambii domiciliaţi la Jeanneville, comuna Orgeval…   Vocea lui Maigret devenea din ce în ce mai gravă. — Félicie a avut dreptate! conchise el. Ea moşteneşte casa şi tot ce se află în ea… Familia era stupefiată. Testamentul conţinea o mică frază care nu putea fi uitată prea repede:   …Având în vedere atitudinea pe care fratele meu şi soţia lui au avut-o faţă de mine după accident…   — I-am spus doar că era ridicol să facă atâta tevatură pentru că… explică Ernest Lapie.   …Având în vedere comportarea nepotului meu Jacques Pétillon…   Tânărul venit de la Paris avea o faţă de elev nesilitor la serbarea de împărţire a premiilor. Nu avea importanţă. Moştenitoarea era Félicie. Şi numai Dumnezeu putea şti de ce dispăruse!

Capitolul 1           Anna Peeters.           Când a coborât în gara din Givet, prima persoană pe care a văzut-o Maigret, drept în faţa compartimentului său, a fost Anna Peeters.           Ai fi zis că prevăzuse oprirea vagonului său exact în acel loc al peronului! Nu părea nici mirată, nici mândră. Era aşa cum o văzuse la Paris şi cum probabil că era întotdeauna, îmbrăcată într-un taior gri fer şi cu pantofi negri în picioare, iar felul în care purta pălăria nu-ţi permitea să-ţi aminteşti mai târziu nici forma, nici culoarea ei.           Acolo, în bătaia vântului care mătura peronul traversat doar de câţiva călători, părea mai înaltă şi puţin mai solidă. Avea nasul roşu şi ţinea în mână o batistă făcută ghemotoc.           — Eram sigură că veţi veni, domnule comisar.           Era sigură de ea sau de el? Nu-l întâmpina zâmbind.           — Aveţi şi alte bagaje? Îl întrebă ea.           Nu, Maigret avea doar geanta cu burduf, din piele groasă patinată şi o ducea singur, deşi era destul de grea.           Trenul lăsase în gară doar călători de la clasa a III-a, care dispăruseră deja. Tânăra întinse biletul de peron controlorului, care o privi cu insistenţă.           După ce ieşiră din gară, ea îi spuse, fără stânjeneală:           — La început, m-am gândit să vă pregătesc o cameră la noi acasă. Apoi m-am răzgândit. Presupun că e mai bine să staţi la hotel. Aşa că am reţinut cea mai bună cameră de la Hotel de la Meuse.           Nu făcuseră nici o sută de metri pe străduţele din Givet şi lumea începea să întoarcă deja capul după ei. Maigret mergea greoi, ducându-şi anevoie geanta mare. Încerca să observe totul: oamenii, casele şi mai ales pe însoţitoarea lui.           — Ce e zgomotul ăsta? Întrebă el, auzind o rumoare pe care nu reuşea să o identifice.           — Meusa s-a umflat şi loveşte în stâlpii podului. Navigaţia e oprită de trei săptămâni.           Ieşind de pe o străduţă, descopereai brusc fluviul. Era lat, iar malurile nu se mai vedeau clar. Şuvoiul maroniu se revărsase din loc în loc pe pajişti. Mai încolo, un şopron ieşea din apă.           Cel puţin o sută de şlepuri, remorchere şi ambarcaţiuni de dragare erau înghesuite unele în altele, formând un bloc uriaş.           — Ăsta e hotelul. Nu e prea confortabil… Vreţi să vă opriţi ca să faceţi un duş?           Era pur şi simplu uluitor! Maigret nu era în stare să-şi definească impresia. Probabil că nici o femeie nu-i mai stârnise vreodată curiozitatea precum cea de lângă el, care nu-şi pierdea calmul, nu zâmbea, nu încerca să pară drăguţă şi îşi ştergea uneori nasul cu batista.           Probabil că avea între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Mult mai înaltă decât media, avea de la natură o construcţie solidă, o osatură care îi văduvea de graţie trăsăturile feţei.           Purta haine foarte sobre, de mic-burgheză. Iar atitudinea ei era calmă, aproape distinsă.           Ai fi zis că făcea pe gazda. Era la ea acasă, se gândea la toate.           — N-am nici un motiv să fac un duş.           — În acest caz, vreţi să veniţi imediat la noi acasă? Daţi geanta băiatului care se ocupă de bagaje. Băiete!… Du valiza asta la numărul trei. Domnul va veni puţin mai târziu.           Iar Maigret o observa cu coada ochiului şi îşi spunea: ‘Probabil că par un idiot!’.           Pentru că nu semăna totuşi deloc cu un copilaş! Chiar dacă tânăra nu era plăpândă, el era de două ori mai voinic decât ea şi pardesiul gros îl făcea să pară tăiat în stâncă.           — Nu sunteţi prea obosit?           — Nu sunt deloc obosit!           — În acest caz, în timp ce mergem, pot să vă ofer primele indicaţii.           Primele indicaţii i le dăduse la Paris într-o zi, când ajunsese la birou, o găsise pe această necunoscută care îl aştepta de două-trei ore, în pofida încercărilor aprodului de a o descuraja.           — E o problemă personală! Îi răspunsese ea, când comisarul voise să afle ce dorea de faţă cu doi inspectori.           Şi, după ce rămăseseră singuri, îi întinsese o scrisoare. Maigret recunoscuse scrisul unui văr al soţiei sale, care locuia la Nancy.           Dragă Maigret, Domnişoara Anna Peeters mi-a fost recomandată de cumnatul meu, care a cunoscut-o în urmă cu vreo zece ani. E o tânără foarte serioasă, care îţi va povesti chiar ea ce necazuri are. Fă ce poţi pentru ea…           — Locuieşti la Nancy?           — Nu, la Givet.           — Totuşi, scrisoarea…           — M-am dus special la Nancy, înainte de a veni la Paris. Ştiam că vărul meu cunoaşte pe cineva important din poliţie…           Nu era o solicitantă oarecare. Nu lăsa ochii în jos. Atitudinea ei nu era deloc umilă. Vorbea clar şi privea drept în faţă, cum face cineva care îşi cere drepturile.           — Dacă nu acceptaţi să vă ocupaţi de noi, eu şi părinţii mei suntem pierduţi şi se va comite cea mai odioasă eroare judiciară.           Maigret îşi notase pe scurt spusele ei. O poveste de familie destul de încurcată.           Soţii Peeters erau proprietarii unei băcănii la frontiera belgiană şi aveau trei copii: Anna, care îi ajuta la prăvălie, Maria, care era institutoare şi Joseph, care studia Dreptul la Nancy.

Cazul Louise Laboine de Georges Simenon Capitolul I În care inspectorul Lognon descoperă un cadavru şi pe urmă se plânge că i l-a şterpelit altcineva   Maigret căscă şi împinse hârtiile către marginea biroului. — Iscăliţi-le, copii, şi o să puteţi merge la culcare. „Copiii” erau probabil trei tipi dintre cei mai înrăiţi şi îndărătnici din câţi se perindaseră în ultimul an pe la P.J.[1] Unul dintre ei, pe nume Dédé, arăta ca o gorilă, iar cel mai slăbuţ, care avea un ochi vânăt, ar fi făcut parale bune ca luptător la bâlci. Janvier le întinse hârtiile, un toc, iar acum, că goliseră în sfârşit sacul, nu se mai osteneau să discute, nici să citească procesul-verbal al interogatoriului şi iscăleau cu un aer dezgustat. Orologiul de marmură arăta trei şi ceva, iar mai toate birourile de pe Quai des Orfèvres erau cufundate în întuneric. De mult nu se mai auzea alt zgomot decât vreun claxon în depărtare sau frânele unui taxi care derapa pe asfaltul umed. Când veniseră aici, cu o zi mai înainte, birourile erau tot pustii, pentru că nu era nici nouă dimineaţa şi personalul nu sosise încă. Ploaia cădea la fel de măruntă şi tristă. Se împliniseră treizeci de ore şi mai bine de când se aflau sub acelaşi acoperiş, când tustrei laolaltă, când separaţi; ceasuri în care Maigret plus cinci dintre oamenii lui se schimbau, hărţuindu-i cu rândul. — Idioţi! precizase comisarul din prima clipă. O să dureze. La idioţi, adică la cei cu mintea îngustă, durează întotdeauna foarte mult până să-i dea drumul. Îşi închipuie că dacă nu vorbesc sau dacă pornesc să îndruge orice, contrazicându-se eventual din cinci în cinci minute, vor izbuti să scape basma curată. Crezându-se mai şmecheri decât restul lumii, încep de regulă prin a face pe nebunii: „Dacă-ţi închipui c-o să scoţi ceva de la mine!” Lucrau de câteva luni de zile în preajma străzii La Fayette şi ziarele îi porecliseră „Spărgătorii de ziduri”. Fuseseră prinşi datorită unui telefon anonim. Mai rămăsese un rest de cafea în ceşti şi ibricul de email era încă pe reşou. Toţi aveau feţele trase şi cenuşii. Maigret, al cărui gâtlej era iritat de cât fumase, se gândea ca, după expedierea celor trei indivizi, să ia undeva o supă de ceapă, chemându-l şi pe Janvier. Îi trecuse somnul, deşi pe la unsprezece cădea din picioare şi se dusese să picotească un pic în biroul său. Mintea nu-i mai era acum la dormit. — Spune-i lui Vacher să-i ia de-aici. Chiar în clipa când ieşeau din biroul inspectorilor se auzi ţârâitul telefonului. Maigret ridică receptorul. — Care eşti acolo? făcu o voce. Maigret se încruntă şi nu răspunse pe loc. Glasul de la celălalt capăt al firului întrebă: — Jussieu? Jussieu era inspectorul de gardă. Maigret îl trimisese acasă pe la zece. — Nu, Maigret, mormăi comisarul. — Vă rog să mă scuzaţi, domnule comisar. Aici e Raymond de la Centrală. Raymond sunase din clădirea cealaltă, unde, într-o încăpere uriaşă, ajungeau toate apelurile destinate Brigăzii de intervenţii rapide. În clipa când cineva spărgea geamul uneia din acele borne roşii care împânzesc Parisul, pe harta cât un perete de mare a Centralei se aprindea un becuşor. Atunci, omul din faţa hărţii făcea legătura. — Aici Centrala! Era vorba când de bătăi de stradă, când de beţivani recalcitranţi sau de poliţişti aflaţi în patrulare şi cerând ajutor. Drept care omul de la Centrală mai făcea o legătură. — Postul din strada Grenelle? Justin, tu eşti? Trimite o maşină pe chei, pe la numărul 210… În fiecare noapte erau câte doi-trei de serviciu şi-şi pregăteau şi ei, fără îndoială, cafele. Uneori, când se întâmpla ceva mai grav, anunţau P.J.-ul. Alteori, telefonau la Quai ca să vorbească unui prieten. Maigret îl ştia pe Raymond. — Jussieu a plecat. Voiai să-i spui ceva mai deosebit? — Doar că s-a descoperit cadavrul unei fete, în Piaţa Vintimille. — Ai amănunte? — Cred că la ora asta băieţii de la Secţia a II-a sunt acolo. Am fost anunţat acum trei minute. — Mulţumesc. Cei trei malaci ieşiseră din birou. Janvier se întorcea, cu ochii înroşiţi, ca întotdeauna când nu dormea noaptea, şi cu o barbă de parc-ar fi fost bolnav. Maigret îşi îmbrăcă pardesiul, se uită după pălărie. — Mergem? Coborâră unul în spatele celuilalt. De obicei, se duceau în Hale la ora aceea să mănânce o supă de ceapă. În faţa micilor automobile negre din curte, Maigret şovăi: — Au găsit o fată moartă în Piaţa Vintimille. Apoi, ca unul care caută un pretext ca să nu se ducă la culcare, zise: — Mergem să vedem ce s-a-ntâmplat? Janvier se aşeză la volanul unei maşini. Erau prea obosiţi amândoi, după atâtea ceasuri de interogatoriu, ca să mai vorbească. Maigret nu realizase pe dată faptul că Secţia a II-a era condusă de Lognon, adică de Nasolu’, cum îl porecliseră colegii. Dar, oricum, nu scria nicăieri că Lognon trebuie să facă de strajă noaptea la postul din strada Rochefoucauld. Străzile erau pustii şi ude, picături mărunte nimbau felinarele, în timp ce rare siluete se strecurau pe lângă ziduri. Abia la încrucişarea străzii Montmartre cu Marile Bulevarde întâlniră o cafenea deschisă. Ceva mai încolo, zăriră firmele luminoase a două-trei localuri de noapte şi câteva taxiuri ce aşteptau lângă trotuar. Piaţa Vintimille, la doi paşi de Piaţa Blanche, părea o insulă de tăcere. Se afla acolo o dubă a poliţiei, iar lângă grilajul scuarului minuscul, un grup de oameni, patru sau cinci, stăteau împrejurul unei forme de culoare deschisă, întinsă pe asfalt. Maigret recunoscu din prima clipă făptura scundă şi pirpirie a lui Lognon. Nasolu’ se desprinse din grup pentru a vedea cine soseşte şi, la rândul lui, îi recunoscu pe Maigret şi Janvier. — Nenorocire, mormăi comisarul. Căci Lognon, bineînţeles, avea să fie convins că Maigret o făcuse iarăşi dinadins. Se petrecuse, vasăzică, o dramă în cartierul lui, pe domeniile lui, şi, culmea, tocmai când se nimerise să fie el de serviciu. I se oferea, poate, prilejul, de ani şi ani de zile aşteptat, de a se afirma. Şi o înlănţuire de împrejurări neaşteptate îl aducea pe Maigret la faţa locului, aproape în acelaşi timp cu el! — Aţi primit vreun telefon? întrebă el cu bănuială-n glas. Nasolu’ era deja convins că se pusese la cale o conspiraţie împotriva sa. — Eram la Quai. M-a sunat Raymond şi am venit să văd ce s-a întâmplat. Oricum, Maigret nu-şi putea îngădui să plece fără a afla despre ce e vorba, numai şi numai de dragul susceptibilităţii lui Lognon. — A murit? întrebă el arătând spre femeia întinsă pe trotuar. Lognon încuviinţă din cap. Mai erau acolo, în afară de el, trei poliţişti în uniformă şi o pereche, un bărbat şi o femeie, care – cum află mai târziu comisarul –, trecând prin zonă, descoperise corpul şi dăduse alarma. Să se fi descoperit cadavrul o sută de metri mai încolo, ar fi fost deja o îmbulzeală nebună, dar, noaptea, prin Piaţa Vintimille nu trecea lume multă. — Cine e? — Habar n-avem. N-am găsit niciun act. — Poşeta? — N-are. Maigret făcu trei paşi, se aplecă. Fata era culcată pe-o rână, cu obrazul drept pe trotuarul ud şi un picior descălţat. — N-aţi găsit pantoful? Lognon făcu semn că nu. Era cam nu ştiu cum să vezi degetele de la picior prin mătasea ciorapului. Fata purta o rochie de seară de satin albastru-deschis care, pesemne că şi din pricina poziţiei nefireşti, părea să-i fie mare. După înfăţişare, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci de ani. — Doctorul? — Trebuie să pice dintr-o clipă în alta. Maigret se întoarse spre Janvier: — Ar trebui să-i anunţi pe băieţii de la Judiciar. Să trimită fotografi. Pe rochia fetei, nicio pată de sânge. Luând lanterna unui agent, comisarul îi lumină faţa şi i se păru că ochiul care se vedea era uşor tumefiat, iar buza de sus umflată. — N-avea mantou? mai întrebă Maigret. Era o vreme destul de frumoasă pentru luna martie, dar nu destul de cald ca să te plimbi noaptea, mai ales prin ploaie, cu o rochie uşoară care nu-ţi acoperă nici măcar umerii, ţinându-se doar prin bretele subţiri. — Probabil că n-au omorât-o aici – şuieră Lognon, sinistru, cu aerul că-şi face fireasca datorie ajutându-l pe comisar, dar că, de fapt, cazul îl lasă rece. De altfel, se ţinea anume mai la o parte. Janvier se îndreptase spre un bar din Piaţa Blanche, ca să telefoneze. În scurt timp, un taxi frână lângă micul grup, iar din maşină coborî un doctor din cartier. — Puteţi arunca o privire, doctore, dar să n-o mişcaţi până nu vin fotografii. E moartă, fără discuţie. Doctorul se aplecă, pipăi încheietura mâinii, pieptul, după care se ridică nepăsător şi, fără niciun cuvânt, se puse pe aşteptat ca şi ceilalţi. — Mergem? întrebă femeia, ţinându-şi soţul de braţ. Începuse să i se facă frig. — Mai aşteaptă puţin. — Ce să mai aştept? — Nu ştiu. Dar sigur vor face ceva. Maigret se întoarse spre ei. — Aţi lăsat numele şi adresa? — Da, la dumnealui. Arătau către Lognon. — La ce oră aţi descoperit corpul? Cei doi se priviră. — Am plecat de la bar pe la trei. — Trei şi cinci, preciză femeia. M-am uitat la ceas când erai la garderobă. — Mă rog. Iar până aici am făcut vreo trei-patru minute. Tocmai voiam să ocolim piaţa, când am observat o pată deschisă la culoare pe trotuar. — Fata… era moartă? — Cred că da. În tot cazul, nu mai mişca. — Sper că n-aţi atins-o… Bărbatul făcu semn că nu. — Atunci, am trimis-o pe nevastă-mea să cheme poliţia. E un post de alertare a Brigăzii de intervenţii rapide în colţ, cum intri pe bulevardul Clichy. Îl ştiu, că e lângă noi. Noi stăm pe bulevardul Batignolles, la doi paşi. Între timp, Janvier se întoarse. — Vor fi aici peste câteva minute, anunţă el. — Îmi închipui că Moers nu era acolo. Maigret simţea pe undeva, tulbure, că a dat peste o afacere destul de încurcată. Aştepta cu mâinile-n buzunare, cu pipa în gură, şi arunca, din timp în timp, câte o privire către fata ce zăcea pe asfalt. Rochia albastră nu mai era nouă de mult, îi lipsea apretul, iar materialul era destul de ieftin. Aducea cu rochiile animatoarelor de bar din Montmartre. Ca şi pantoful, un pantof argintiu cu tocul foarte înalt şi talpa uzată, ce evoca aceeaşi apartenenţă. La prima vedere, s-ar fi zis că e vorba de o animatoare atacată pe când se întorcea acasă şi jefuită de poşetă. Dar, în cazul acesta, un pantof nu ar fi dispărut şi agresorul nu s-ar fi ostenit să ia mantoul victimei. — Probabil c-a fost ucisă în altă parte, îi şopti Maigret lui Janvier. Lognon, care trăgea cu urechea, auzi şi se mulţumi să schiţeze un soi de rânjet: nu spusese el cel dintâi asta? Dar, dacă fusese omorâtă în altă parte, de ce au lăsat cadavrul în piaţa aceasta? Era puţin probabil ca asasinul s-o fi cărat în spinare. O fi avut o maşină, însă atunci i-ar fi fost uşor să arunce cadavrul în Sena, ori undeva, pe vreun maidan, la marginea oraşului. Maigret nu-şi mărturisea că ceea ce îl intriga cel mai mult era faţa victimei, cu toate că nu putea să vadă decât o jumătate din ea. Fata avea un aer bosumflat, poate şi din cauza loviturilor. Ai fi zis că e o fetiţă îmbufnată. Părul îi era moale şi întunecat, ondulat natural, pieptănat pe spate. Din cauza ploii, fardul se cam ştersese, dar acest lucru, în loc s-o îmbătrânească sau s-o urâţească, o făcea mai tânără şi mai atrăgătoare. — Vino puţin, Lognon. Maigret îl trase deoparte. — Da şefu’, vă ascult! — Ai vreo idee? — Ştiţi foarte bine că eu n-am niciodată idei. Nu sunt decât un inspector oarecare, de cartier. — Ai mai văzut-o vreodată? Lognon era omul care cunoştea cel mai bine împrejurimile Pieţei Blanche şi ale Pieţei Pigalle. — Niciodată. — Să fie vreo animatoare? — În orice caz, nu una dintre cele de pe-aici. Le cunosc aproape pe toate. — O să am nevoie de dumneata. — Vă rog, nu trebuie să spuneţi doar aşa, ca să-mi faceţi plăcere. Din moment ce Quai des Orfèvres se ocupă de cazul ăsta, afacerea nu mă mai priveşte. N-am nimic contra, vă rog să luaţi notă. E cât se poate de firesc. Şi, de altfel, sunt obişnuit. N-aveţi decât să-mi daţi ordine, o să le execut cum pot mai bine. — Poate n-ar fi rău să stai de vorbă încă de pe acum cu portarii localurilor de noapte. Lognon privi la trupul întins pe asfalt şi suspină: — M-am dus. În mintea lui totul era limpede: Maigret îl îndepărta dinadins de locul cu pricina. Nasolu’ traversă strada cu mersul său veşnic ostenit, având grijă să nu întoarcă, pentru nimic în lume, capul. Maşina de la Judiciar tocmai sosea. Un poliţist se chinuia să-l alunge pe un beţiv care se apropiase şi era furios că nimeni n-o ajută pe „duduia”. — Voi, sticleţi, sunteţi toţi la fel. Pentru că a băut şi omul un păhărel mai mult… Fotograful terminase. Aşa că doctorul se aplecă asupra trupului şi-l întoarse pe spate, dezvăluind obrazul tot, care, privit acum, părea şi mai tânăr. — De ce a murit? întrebă Maigret. — Fractură a craniului. Doctorul îşi trecu degetele prin părul moartei. — A fost lovită în creştet cu un obiect greu, un ciocan, o cheie franceză, o ţeavă de plumb, ceva în genul ăsta. Mai întâi însă, au lovit-o peste faţă, cu pumnii probabil. — Puteţi stabili cam pe la ce oră a murit? — După părerea mea, pe la două-trei dimineaţa. Doctorul Paul o să vă dea mai multe amănunte după autopsie. Venise şi camioneta Institutului Medico-Legal. Oamenii aşteptau doar un semn ca să pună corpul pe o targă şi să-l transporte spre Pont d’Austerlitz. — Daţi-i drumul! suspină Maigret. Apoi îl căută pe Janvier din priviri. — Mâncăm ceva? Foamea le trecuse, totuşi intrară într-un restaurant şi comandară supă de ceapă doar fiindcă aşa hotărâseră cu o oră înainte. Maigret dăduse dispoziţii să se trimită ziarelor o fotografie a moartei, ca să apară, pe cât posibil, în ediţiile de dimineaţă. — Vă duceţi acolo? întrebă Janvier. Maigret ştia că „acolo” voia să zică Morga, care acum se numea Institutul Medico-Legal. — Cred c-o să trec pe-acolo. — Doctorul Paul trebuie să se fi dus. I-am telefonat. — Un calvados? — Cum doriţi. La masa vecină, două femei mâncau varză acră; nişte animatoare, în rochii de seară amândouă; Maigret le examină cu atenţie, ca şi cum ar fi dorit să descopere deosebirile dintre acestea şi fata moartă. — Te duci acasă? — Nu, vin cu dumneavoastră, hotărî Janvier. Pe la ceasurile patru şi jumătate intrară la Institutul Medico-Legal, unde doctorul Paul, care tocmai venise, îşi îmbrăca halatul alb. În colţul gurii – ţigara, ca întotdeauna când se pregătea pentru o autopsie. — Ai examinat-o, doctore? — M-am uitat puţin la ea. Cadavrul zăcea, gol, pe o lespede de marmură. Maigret întoarse capul. — Şi ce părere ai? — Trebuie să aibă între 19 şi 22 de ani. Sănătoasă, dar am impresia că nu mânca îndeajuns. — O animatoare de local? Doctorul Paul îl privi pe Maigret cu o sclipire şireată în ochi: — Adică o fată care se culcă cu clienţii? — Mai mult sau mai puţin. — În cazul ăsta… nu. — Cum de poţi da un răspuns aşa de categoric? — Pentru că fata asta nu s-a culcat niciodată cu nimeni. Janvier, care privea mecanic la corpul luminat de o lampă puternică, întoarse capul, roşind. — Eşti sigur? — Absolut sigur, răspunse doctorul, care-şi punea mănuşile de cauciuc şi aranja instrumentele pe o masă acoperită cu faianţă. — Rămâneţi aici? — Nu, o să trecem dincolo. Cât zici că durează? — Mai puţin de o oră. Depinde ce găsesc. Vrei şi o analiză a stomacului? — Aş prefera. Cine ştie… Maigret şi Janvier intrară în biroul de alături, unde se aşezară, cu aerul grav al celor ce se află într-o sală de aşteptare. Amândoi păstraseră în minte imaginea trupului alb al fetei. — Mă întreb cine-o fi, murmură Janvier, spărgând tăcerea. Cu rochia aia nu putea să meargă decât la teatru, într-un local de noapte sau la o serată. Probabil că amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Era ceva care nu mergea defel. Seratele pentru care te îmbraci în ţinută de seară nu sunt numeroase, iar acolo nu prea vezi rochii ieftine şi decolorate ca a necunoscutei. Pe de altă parte, după spusele doctorului, fata nu părea să fi fost angajată în vreun bar din Montmartre. — O nuntă? aruncă Maigret, fără să creadă însă nici el. Şi la nuntă te îmbraci în haine bune. — Credeţi? — Nu. Să vedem, suspină Maigret, şi-şi aprinse pipa. După zece minute de tăcere în doi, Maigret spuse: — Te-ar deranja dacă te-ai duce după lucrurile fetei? — Chiar vreţi? Comisarul încuviinţă din cap. — Numai dacă ai curaj. Janvier deschise uşa, dispăru vreme de două minute şi când reveni era atât de palid, încât Maigret se temu să nu-l vadă vomitând. Ţinea în mână rochia albastră şi ceva lenjerie albă. — Paul mai are mult? — Nu ştiu. Nu m-am uitat. — Dă-mi rochia. Rochia fusese curăţată de multe ori şi, sub tiv, culoarea era spălăcită. Pe partea dinăuntru, o etichetă: „Dra Irène, strada Douai 35 bis”. — E lângă Piaţa Vintimille, remarcă Maigret, în vreme ce examina ciorapii (unul era ud leoarcă), chiloţii, sutienul şi un portjartier foarte îngust. — Asta-i tot ce avea pe ea? — Da. Pantoful e cumpărat de pe strada Notre-Dame-de-Lorette. Tot în cartier. Să nu fi fost afirmaţia doctorului Paul, toate datele ar fi dus către o animatoare sau o tânără în căutare de aventuri prin Montmartre. — Poate găseşte Lognon ceva! spuse Janvier. — N-aş crede. Cei doi nu se prea simţeau în apele lor, imaginându-şi ce se petrecea dincolo. Trei sferturi de ceas mai târziu, uşa se deschise. Când se uitară în încăperea vecină, trupul nu se mai afla acolo, iar cineva de la Institut închidea unul din sertarele metalice unde se păstrau cadavrele. Doctorul Paul îşi scoase halatul. Apoi, îşi aprinse o ţigară. — N-am găsit mare lucru, zise el. Moartea a fost cauzată de fracturarea craniului. Capul a fost lovit violent de vreo câteva ori, cel puţin de trei ori. Dar nu-mi dau seama cu ce anume. Poate o unealtă oarecare, poate un suport de aramă pentru şemineu sau un sfeşnic, în orice caz ceva greu şi tare. Fata a căzut mai întâi în genunchi, încercând să se agaţe de cineva: am găsit nişte scame de lână de culoare închisă sub unghii. O să le trimit numaidecât la laborator. Faptul că avem de-a face cu lână pare să indice că s-a agăţat de o haină bărbătească. — Prin urmare, a fost o luptă. Doctorul Paul deschise un dulăpior unde, alături de halat, de mănuşile de cauciuc şi de alte obiecte, păstra o sticlă de coniac. — Luaţi un păhărel? Maigret acceptă fără falsă stânjeneală. Văzând aceasta, Janvier aprobă şi el din cap. — Ce-ţi spun acum e doar o părere personală. Fata a fost lovită mai întâi cu palmele sau chiar cu pumnii, în obraz, după care au izbit-o cu obiectul respectiv. Aş zice că au început prin a-i cârpi vreo două palme îndesate. Nu ştiu dacă-n clipa aceea a căzut în genunchi, dar am impresia că da, şi atunci s-au hotărât probabil s-o lichideze. — Adică nu crezi că a fost atacată pe la spate. — În niciun caz. — Deci nu e vorba de vreun pungaş care a atacat-o la colţ de stradă? — N-aş crede. Şi, de altfel, nimic nu dovedeşte că lucrurile s-ar fi petrecut în stradă. — Analiza stomacului spune ceva? — Da. Ca şi analiza sângelui, de altminteri. — Ce anume? Doctorul Paul schiţă un zâmbet ca şi cum ar fi vrut să spună: „Atenţie, veţi fi dezamăgiţi!” Urmă o pauză, dintr-acelea pe care le făcea înainte de a lansa unul din bancurile sale obişnuite. — Era măcar pe trei sferturi beată. — Eşti sigur? — Mâine, în raport, o să găseşti procentajul exact de alcool pe care l-am descoperit în sânge. O să-ţi trimit şi analiza completă a stomacului. Cred că ultima oară a mâncat cu şase până la opt ore înainte de moarte. — La ce oră a murit? — Pe la două noaptea. Mai curând înainte de două decât după. — Asta înseamnă că a mâncat ultima oară pe la şase-şapte seara. — Dar a mai băut după aceea. Cadavrul n-avea cum să fi rămas multă vreme în Piaţa Vintimille înainte de a fi descoperit. Zece minute? Un sfert de ceas? Mai mult în niciun caz. Aşa încât între clipa morţii şi momentul când trupul fusese lăsat pe trotuar trecuseră cel puţin trei sferturi de oră. — Bijuterii? Paul se duse dincolo ca să le aducă. La întoarcere ţinea în mână nişte cercei de aur, împodobiţi fiecare cu câte o floare din rubine mici, precum şi un inel, tot cu rubin, dar ceva mai mărişor. Nu erau gablonţuri, dar nici lucruri de preţ. După stil, păreau să aibă vreo treizeci de ani vechime, dacă nu mai mult. — Asta-i tot? Te-ai uitat la mâini? Doctorul Paul era specialist în a stabili profesiunea după deformaţiile mai mult sau mai puţin vizibile ale mâinilor şi poliţia izbutise, în câteva rânduri, să identifice necunoscuţi pornind de la asemenea observaţii. — Făcea un pic de gospodărie, dar nu prea mult. Nu era nici dactilografa, nici croitoreasă. Acum vreo trei-patru ani a fost operată de apendicită de un chirurg de mâna a doua. Asta-i tot ce pot să spun în clipa de faţă. Vă duceţi la culcare? — Cred că da, murmură Maigret. — Noapte bună. Eu mai rămân. Raportul o să-l primiţi pe la nouă dimineaţa. Mai luaţi un păhărel? Maigret şi Janvier ieşiră pe chei. La bordul şlepurilor ancorate începuse forfota. — Vă las acasă, şefu’? Maigret încuviinţă din cap. Trecură prin faţa gării Lyon, unde tocmai sosise un tren. Cerul pornea să se lumineze. Aerul era mai rece ca-n timpul nopţii. Se luminaseră şi câteva ferestre. Din când în când trecea câte un om care se ducea la lucru. — Să nu te prind pe la birou până după-masă! — Şi dumneavoastră? — Probabil că o să trag şi eu un pui de somn. — Noapte bună, şefule! Maigret urcă scările fără zgomot. Dar, când să vâre cheia-n broască, uşa se deschise, iar doamna Maigret, în cămaşă de noapte, răsuci întrerupătorul şi-l privi, orbită o clipă de lumină. — Ce târziu vii! Cât e ceasul? Doamna Maigret îl auzea chiar prin somn când urca scările. — Habar n-am. Vreo cinci şi ceva. — Ţi-e foame? — Nu. — Hai repede la culcare… O cafea vrei? — Nu… lasă… Maigret se dezbrăcă şi se cuibări în patul cald. Dar, în loc să adoarmă, se gândea mai departe la fata moartă din Piaţa Vintimille. Auzea cum, afară, Parisul se trezea încet-încet, cu zgomote mai întâi izolate, venind mai mult sau mai puţin de departe; rare la început, ele se îngemănau apoi într-un fel de simfonie familiară. Portăresele începeau să târască lăzile cu gunoi la marginea trotuarelor. Pe scară lipăiau paşii lăptăresei care lăsa sticlele în faţa uşilor. În sfârşit, doamna Maigret se ridică din pat cu infinite precauţii, iar Maigret trebui să facă un efort pentru a-şi stăpâni zâmbetul care l-ar fi trădat. O auzi umblând prin baie, apoi cum aprindea gazul la bucătărie şi, în scurt timp, simţi mirosul de cafea care năpădise apartamentul. Cu toate că ar fi dorit să doarmă, Maigret nu izbutea cu niciun chip. Din cauza oboselii, probabil. Nevastă-sa tresări când îl văzu intrând în halat şi papuci în bucătărie, unde ea lua micul dejun. Lampa era încă aprinsă, în timp ce afară se făcea deja lumină. — Nu dormi? — După cum vezi. — Vrei să mănânci ceva? — Dacă se poate… Doamna Maigret nu-l întrebă de ce-şi petrecuse aproape toată noaptea afară, în stradă. Pardesiul – văzuse ea – era ud. — Nu cumva ai răcit? Maigret îşi bău cafeaua, apoi telefonă la Secţia a II-a. — Inspectorul Lognon e pe-acolo? Barurile de noapte se închiseseră de mult, aşa încât Lognon ar fi putut să se ducă la culcare. Cu toate acestea, era la birou. — Lognon? Aici Maigret. Ceva nou? — Nimic. Am fost prin toate barurile şi am discutat cu şoferii de taxi. Maigret se aştepta la un asemenea rezultat, din cauza observaţiei aruncate de doctorul Paul. — Cred că poţi să te duci acasă şi să te culci. — Şi dumneavoastră? În vocabularul lui Lognon, asta însemna: „Care va să zică mă trimiţi la somn, ca să continui dumneata ancheta liniştit. Iar după aceea să se zică: «Dobitocul de Lognon n-a făcut nimic!»” Maigret se gândi la doamna Lognon, slabă şi veşnic bolnăvicioasă, pe care suferinţele o ţineau mai mult în casă. Locuiau într-un apartament, undeva, prin piaţa Constantin Pecqueur. Când inspectorul venea acasă, n-avea parte decât de gemete şi bombăneli. După care pornea să facă gospodărie şi să alerge după cumpărături. „Eşti sigur c-ai şters praful de sub bufet?” I se făcu milă de Nasolu’. — Am găsit o urmă. Dar nu sunt sigur c-o să iasă ceva. La celălalt capăt al firului, tăcere. — Dacă n-ai chef să dormi, vin să te iau într-o oră-două. — Sunt la birou. Maigret telefonă la Quai des Orfèvres, cerând să i se trimită o maşină care să treacă mai întâi pe la Institutul Medico-Legal după lucrurile fetei. Pe urmă, în baie, i se făcu somn de-a binelea. O clipă îl ispiti gândul să-i telefoneze lui Lognon şi să-i spună să se ducă singur la domnişoara Irène, pe strada Douai. Ploaia încetase. Cerul era alburiu, cu scânteieri aurii ce făgăduiau o zi însorită. — Vii la masă? — Cred că da. Nu ştiu. — Parcă sperai să termini ancheta azi-noapte, nu? — Pe aia am terminat-o, acum avem alta. Aşteptă, înainte de a ieşi din casă, să vadă micuţa maşină de la P.J. trăgând lângă trotuar. Şoferul claxonă de trei ori. Maigret îi făcu semn cu mâna de la fereastră că vine. — La revedere. Zece minute mai târziu, când maşina străbătea cartierul Montmartre, Maigret uitase deja de noaptea de nesomn. — Opreşte undeva, pe-aici, să bem un pahar de vin alb, zise el.   [1] Poliţia Judiciară.  

Capitolul 1           Pantofii galbeni.           Pentru Maigret, dată era uşor de reţinut, căci era ziua de naştere a cumnatei sale, 19 octombrie.           Şi era luni, trebuia să-şi amintească şi asta. Pentru că la Quai des Orfevres se consideră că oamenii sunt rareori asasinaţi lunea. În fine era, în acel an, prima anchetă care mirosea a iarnă.           Plouase toată duminică, o ploaie rece şi măruntă, iar acoperişurile şi pavajul erau de un negru lucitor şi o pâclă gălbuie părea să se strecoare prin interstiţiile ferestrelor, astfel încât doamna Maigret spuse:           — O să trebuiască să pun sulurile umplute cu lâna.           De cel puţin cinci ani, în fiecare toamnă, Maigret promitea să le pună duminica următoare.           — Ar fi bine să-ţi iei pardesiul cel gros.           — Unde e?           — Mă duc să-l caut.           La opt şi jumătate dimineaţa, luminile erau încă aprinse în apartamente, iar pardesiul lui Maigret mirosea a naftalină.           Ziua nu plouase. Sau, oricum, ploaia nu se văzuse, dar pavajul rămânea ud şi din ce în ce mai cleios pe măsură ce era călcat de tot mai mulţi oameni. Apoi, pe la patru după-amiază, un pic înainte să se lase întunericul, aceeaşi pâclă gălbuie ca şi dimineaţa coborâse peste Paris, înceţoşând luminile lampadarelor şi vitrinelor.           Nici Lucas, nici Janvier, nici tânărul Lapointe nu se aflau în birou când sunase telefonul.           Răspunsese Santoni, un corsican nou în brigadă, care lucrase zece ani la Jocuri şi apoi la Moravuri.           — E inspectorul Neveu de la Arondismentul III, şefule. Întreabă dacă vă poate vorbi personal.           Se pare că e urgent.           Maigret luă receptorul.           — Te ascult, bătrâne.           — Vă telefonez dintr-un bistrou de pe bulevardul Saint-Martin. A fost descoperit un tip ucis cu o lovitură de cuţit.           — Pe bulevard?           — Nu. Nu chiar. Într-un fel de fundătură.           Neveu, care era vechi în meserie, ghicise de îndată ce gândea Maigret. Loviturile de cuţit, mai ales într-un cartier popular, sunt rareori ceva interesant. Bătăi între beţivi, deseori. Sau răfuieli între ţipi dubioşi, între spanioli sau nord africani.           Neveu se grăbise să adauge:           — Cazul mi se pare bizar. Ar fi poate mai bine să veniţi. E între magazinul cel mare de bijuterii şi prăvălia cu flori artificiale.           — Sosesc.           Comisarul îl lua pentru prima oară cu el pe Santoni şi, în mica maşină neagră a Poliţiei Judiciare, fu incomodat de parfumul pe care îl emana inspectorul. Acesta era mic de statură şi purta tocuri înalte. Părul îi era pomădat, iar pe degetul inelar avea un mare diamant galben, probabil fals.           Siluetele trecătorilor păreau negre în întunericul străzilor şi tălpile plescăiau pe mâzga pavajului.           Un grup de vreo treizeci de persoane se opriseră pe trotuarul bulevardului Saint-Martin şi doi agenţi cu pelerine le împiedicau să avanseze. Neveu, care îi aştepta, deschise portiera maşinii.           — I-am cerut medicului să rămână până când sosiţi.           Era ora la care în această zonă foarte aglomerată a Marilor Bulevarde animaţia ajungea la maximum. Deasupra magazinului de bijuterii, un mare orologiu luminos arăta ora cinci şi douăzeci.           Cât despre prăvălia cu flori artificiale, care n-avea decât o vitrină, era prost luminată şi atât de ternă şi de prăfuită, încât te întrebai dacă cineva se aventura vreodată să intre.           Între cele două magazine începea un fel de fundătură, suficient de îngustă ca să treacă neobservată. Nu era decât un loc de trecere între două case, neluminat, care ducea probabil într-o curte cum existau multe în cartier.           Neveu îi deschidea calea lui Maigret. La trei sau patru metri, în fundătură, dădură peste câţiva oameni care aşteptau în picioare în întuneric. Doi dintre ei aveau lanterne. Trebuia să-i priveşti de aproape ca să le recunoşti figurile.           Era mai frig şi mai umed decât pe bulevard. Se simţea un curent de aer permanent. Un câine, alungat în zadar, se strecură printre picioare.           Pe pământ, lângă zidul mustind de apă, zăcea un om întins, cu un braţ îndoit dedesubt. Celălalt braţ, cu mâna lividă, aproape bara trecerea.           — Mort?           Medicul de cartier dădu din cap afirmativ:           — Moartea trebuie să fi fost instantanee.           Una din lanterne, ca pentru a sublinia aceste cuvinte, îşi plimbă cercul luminos pe cadavru, dând un relief straniu cuţitului care rămăsese înfipt în el. Lanterna cealaltă lumină un chip în semiprofil, un ochi deschis şi obrazul care se zgâriase de pietrele din zid atunci când victima căzuse.           — Cine l-a descoperit?           Unul dintre agenţii în uniformă, care de-abia aştepta acest moment, înainta; trăsăturile i se distingeau cu greu. Era tânăr, emoţionat.           — Îmi făceam rondul. Am obiceiul să arunc câte o privire în toate fundăturile, din cauza oamenilor care profită de întuneric ca să facă porcării.           Am observat un trup căzut la pământ. M-am gândit la început că e un beţiv.           — Era deja mort?           — Da. Cred că da. Dar corpul încă era cald.