Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           Călătorul care nu poate dormi.           Întâmplare pe toată linia! În ajun, Maigret nu ştia că avea să facă o călătorie. Era totuşi acea perioadă a anului în care Parisul începea să-l apese: o lună martie stârnită de prevestirea primăverii, cu soare limpede, aruncând raze ascuţite, de pe acum călduţe.           Doamna Maigret se afla în Alsacia, pentru două săptămâni, lingă sora ei care aştepta un copil.           Or, miercuri dimineaţa, comisarul primea o scrisoare de la un coleg din Poliţia Judiciară, care se pensionase cu doi ani în urmă şi se instalase în Dordogne.           Mai cu seamă, dacă un vânt bun te aduce prin regiune, nu uita să vii să petreci câteva zile la mine. Am o servitoare bătrână care nu-i mulţumită decât când e lume în casă. Începe şi sezonul pescuitului de somoni…           Un amănunt îl făcea pe Maigret să viseze: hârtia de scrisori avea un antet. În acesta figura, gravat, profilul unui conac aristocratic, străjuit de două turnuri. Urmau cuvintele:           La Ribaudiere Prin Villefranche-en-Dordorgne.           La amiază, doamna Maigret telefona din Alsacia că sunt speranţe că sora ei să nască în noaptea următoare şi adăuga:           — Ai crede că e vară… Au înflorit pomii…!           Întâmplare… Întâmplare… Ceva mai târziu, Maigret se afla în biroul şefului său, la taclale:           — Fiindcă veni vorba… N-ai fost încă la Bordeaux, ca să efectuezi verificările acelea de care am discutat?           Un caz fără importanţă. Nu era urgent. La o adică, Maigret trebuia să dea o raită pe la Bordeaux, ca să scotocească prin arhivele oraşului.           O asociaţie de idei: Bordeaux – Dordogne…           Şi chiar în acea clipă, o rază de soare căzu pe globul de cristal ce-i servea şefului drept prespapier.           — E o idee!… Pentru moment, n-am nimic deosebit de făcut…           Către sfârşitul după-amiezii, luă trenul din gara Orsay, cu un bilet de clasa întâi, în direcţia Villefranche. Casierul îi recomandă să nu uite să schimbe trenul la Libourne.           — Afară numai dacă nu sunteţi în vagonul de dormit ataşat după cel de la care se schimbă…           Maigret nu dădu atenţie acestor cuvinte, citi câteva ziare, apoi se îndreptă către vagonulrestaurant, unde rămase până la zece seara.           Când reveni în compartimentul său, găsi perdelele trase, lumina mică şi o pereche de bătrâni care puseseră stăpânire pe ambele banchete.           Trecu un controlor.           — N-aveţi, din întâmplare, o cuşetă liberă?           — Nu la clasa întâi… Cred însă că este una la clasa a doua… Dacă vă e totuna…           — Fir-ar să fie!           Şi iată-l pe Maigret cărându-şi bagajul de-a lungul culoarelor. Controlorul deschide câteva uşi şi descoperă în sfârşit un compartiment în care e ocupată numai cuşeta de sus.           Şi aici lumină e mică, iar perdelele sunt lăsate.           — Doriţi să aprind?           — Mulţumesc, nu.           Domneşte o căldură jilavă. De undeva se aude un şuierat uşor, ca şi cum ceva n-ar fi în regulă la instalaţia de încălzire. Cineva se mişcă, acolo sus, se mişcă şi respiră în cuşeta de deasupra.           Atunci, fără zgomot, comisarul îşi scoate pantofii, haina, vesta. Se întinde, însă curând îşi ia din nou pălăria, pe care şi-o pune de-a curmezişul pe cap, căci, nu se ştie de unde, vine un uşor curent de aer.           Oare adoarme? În orice caz, aţipeşte. Poate o oră. Două, poate. Dacă nu mai mult. Rămâne însă pe jumătate treaz.           Şi aşa, pe jumătate conştient, simte că-l stăpâneşte o senzaţie de neplăcere. Din cauza căldurii, pe care o tulbură curentul de aer?           Mai degrabă din pricina omului de sus, care nu stă o clipă liniştit!           De câte ori se învârte pe minut? Şi e chiar deasupra capului lui Maigret. Fiecare mişcare provoacă un întreg vacarm. Respiră neregulat, ca şi cum ar avea febră.           Aşa încât Maigret, ieşindu-şi din fire, se scoală, iese pe culoar, se plimbă încolo şi-ncoace. Numai că pe culoar este foarte frig.           Şi iar în compartiment, cu somnolenţa care încetineşte senzaţiile şi gândurile. Este separat de restul lumii. E o atmosferă de coşmar.           Omul acela de sus nu se ridică în coate, nu se apleacă oare ca să încerce să vadă cu cine e în compartiment?           Maigret, dimpotrivă, n-are curajul să facă nici o mişcare. Jumătatea de sticlă de vin roşu şi cele două coniacuri pe care le-a băut în vagonul restaurant îi dau o senzaţie de greaţă.           Noaptea e lungă. La opriri, se aud voci confuze, paşi pe culoare, uşi care se închid. Te întrebi dacă trenul va mai porni vreodată.           Să-ţi vină să crezi că omul plânge. În unele momente, încetează să mai respire. Apoi, dintr-o dată, inspiră zgomotos. Se întoarce pe cealaltă parte. Îşi suflă nasul în batistă.           Maigret regretă că nu a rămas în compartimentul său de clasa întâi, cu perechea de bătrâni.           Aţipeşte. Se deşteaptă. Adoarme din nou.           Până la urmă nu mai rezistă. Tuşeşte, ca să-şi limpezească vocea.           — Vă rog, domnule, încercaţi odată să staţi liniştit!           Se simte jenat, căci glasul îi este mult mai morocănos decât voise. Dacă, totuşi, omul este bolnav?           Acela nu răspunde. Rămâne nemişcat. Probabil face o sforţare nemaipomenită ca să evite şi cel mai uşor zgomot. Iar Maigret se întreabă, dintr-o dată, dacă e într-adevăr vorba de un bărbat. S-ar putea să fie o femeie! Nu l-a văzut!

Capitolul 1           Erau orele douăsprezece şi un sfert când Maigret străbătu bolta întotdeauna răcoroasă, portalul străjuit de doi poliţişti în uniformă, ce se lipiseră de zid, ca să se bucure de puţină umbră. Îi salută cu mâna, rămase o clipă nemişcat, nehotărât, plimbându-şi privirile către curte, apoi către Place Dauphine, apoi din nou în curte.           Sus, pe coridor, apoi pe scara colbuită, se mai opri de două-trei ori, făcându-se că-şi aprinde pipa, în speranţa de a vedea apărând vreunul dintre colegii sau dintre inspectorii săi. Rareori se întâmpla ca scara să fie pustie la acea oră, dar în anul acesta, la 12 iunie, Poliţia Judiciară căpătase parcă un aer de vacanţă.           Câte unii, ca să evite îmbulzeala din iulie şi din august, plecaseră de la începutul lunii, iar alţii se pregăteau pentru exodul anual. În dimineaţa aceea, brusc, după o primăvară compromisă, venise căldura, iar Maigret lucrase cu ferestrele deschise şi cu mânecile suflecate.           Afară de momentul raportului la director şi de una sau două vizite în biroul inspectorilor, rămase singur, aplecat asupra unei plicticoase munci administrative, începută de mai multe zile. Dosare peste dosare i se îngrămădeau în faţă şi, din când în când, scotea din ele capul, ca un şcolar, fixând frunzişul nemişcat al copacilor, ascultând freamătul Parisului care-şi regăsea sonoritatea caracteristică zilelor fierbinţi de vară. De două săptămâni nu sărise nici o masă pe bulevardul Richard-Lenoir1 şi nu fusese nici măcar o singură dată deranjat în cursul serii sau al nopţii.           Ca de obicei, ar fi trebuit s-o ia la stânga, pe chei, către podul Saint-Michel, ca să ia un autobuz sau un taxi. Curtea rămânea pustie. Nu-i ieşea nimeni în faţă.           Atunci, ridicând uşor din umeri, o luă totuşi la dreapta şi ajunse în Place Dauphine, pe care o traversă de-a curmezişul. Îi venise dintr-o dată cheful, ieşind din birou, să meargă la braseria Dauphine şi să-şi ofere un aperitiv, în ciuda prietenului său Pardon, medicul din strada Picpus, la care cinase împreună cu doamna Maigret cu o săptămână în urmă. Era de mai multe săptămâni cuminte, mulţumindu-se cu un pahar de vin la masă, iar câteodată, seara, când ieşeau, cu o bere împărţită cu soţia lui.           Simţi, deodată, că-i lipseşte izul bistroului din Place Dauphine, precum şi gustul de anason, ce se potrivea atât de bine atmosferei acelei zile. Nădăjduise în van să întâlnească pe cineva hărăzit să-l tragă după el şi se simţea vinovat pe când urca cele trei trepte ale braseriei, în faţa căreia staţiona un automobil roşu, lung şi plat, pe care-l privi cu curiozitate.           Cu atât mai rău! Pardon îi recomandase să-şi cruţe ficatul, însă nu-i interzisese să bea un aperitiv, unul singur, după săptămâni de abstinenţă totală. Regăsea, la bar, chipuri familiare, cel puţin vreo zece inşi de la Poliţia Judiciară care n-aveau mai mult de lucru decât el şi care ieşiseră de la serviciu devreme. Asta se întâmpla din când în când: un gol de câteva zile, calmul searbăd, treburile curente, cum se zice, apoi, dintr-o dată, dramele care izbucnesc într-un ritm accelerat, nelăsând nimănui măcar timpul să-şi tragă sufletul.           Îl salutau cu mâna; se strângeau ca să-i facă loc la tejghea, pe când, făcând semn către paharele umplute cu licoare opalină, el mormăia:           — Şi mie la fel…           Patronul se afla deja acolo cu treizeci de ani în urmă, când comisarul debuta la Quai des Orfevres, dar pe atunci era doar fiul casei. Acum, avea şi el un fiu, aşijderea lui altădată, cu bonetă albă, în bucătărie.           — Merge, şefule?           — Merge.           Mirosul nu se schimbase. Fiecare restaurant din Paris îşi are mirosul său propriu şi aici, de pildă, pe un fundal de aperitive şi alcool, un cunoscător ar fi desluşit aroma puţin iute a vinurilor obişnuite din regiunea Loarei. Cât priveşte bucătăria, acolo domneau tarhonul şi arpagicul.           Maigret citea maşinal meniul, pe masa de gresie: merlan de Bretania şi ficat de viţel copt în pergament. În acelaşi moment, în salonul cu mesele îmbrăcate în hârtie, îl zări pe Lucas ce părea a se fi refugiat acolo nu ca să mănânce, ci spre a sta liniştit de vorbă cu un necunoscut, căci încă nu se aşezase nimeni la masă.           Văzându-l, Lucas la rândul lui şovăi, se ridică şi veni către el.           — Ai o clipă liberă, patroane? Cred că te-ar putea interesa…           Comisarul îl urmă cu paharul în mână. Necunoscutul se ridică în picioare. Lucas făcu prezentările:           — Antonio Farano… Îl cunoşti…?           Numele nu-i spunea nimic comisarului, însă i se păru că mai văzuse chipul acela de italian frumos, care ar fi putut juca rolul de june-prim, în filme. Automobilul roşu, sport, din faţa uşii, îi aparţinea, fără îndoială. El se potrivea cu ţinuta insului, cu hainele lui de culoare deschisă, cusute pe măsură, cu ghiulul pe care-l purta la deget.           Lucas vorbea mai departe, pe când cei trei bărbaţi luau loc:           — S-a înfăţişat la Quai [2] ca să mă vadă, tocmai când ieşisem. Lapointe i-a spus că mă va găsi, poate, aici…           Maigret observă că, în timp ce Lucas bea acelaşi aperitiv ca şi el, Farano se mulţumea cu un suc de fructe.           — Este cumnatul lui Emile Boulay… Girează unul dintre cabaretele acestuia, Paris-Strip, în strada du Berri…           Lucas îi făcu un discret semn cu ochiul patronului său:           — Repetă ceea ce-mi spuneai, Farano…           — Ei bine! Cumnatul meu a dispărut…           Păstrase accentul natal.           — Când? Întrebă Lucas.           — Noaptea trecută, probabil… Nu se ştie cu precizie.           Maigret îl impresiona şi, ca să-şi păstreze cumpătul, scoase un pachet de ţigări din buzunar.

            Capitolul 1           Era abia 9 dimineaţa şi se făcuse cald. Maigret îşi scosese vesta şi deschidea alene scrisorile ce se adunaseră pe birou, aruncând din când în când câte o privire pe fereastră.           Frunzişul copacilor de pe Quai des Orfevres [1] nici nu se clintea, iar Sena era netedă şi lucie ca o mătase. Erau în august. Lucas şi Lapointe, împreună cii şi mai bine de jumătate dintre inspectori, se aflau în concediu. Janvier şi Torrence şi-l luaseră în iulie, iar Maigret plănuise să petreacă o bună parte din septembrie în casa pe care o avea la Meung-sur-Loire.           De aproape o săptămână, zi de zi, spre sfârşitul după-amiezii izbucnea sălbatic o furtună scurtă, care se spărgea într-un ropot de ploaie ce îi făcea pe trecători să alerge de-a lungul faţadelor. Căldura dogorâtoare era învinsă şi aerul se răcorea pentru noapte.           Parisul se golise. Până şi zgomotele străzii nu mai erau aceleaşi, era doar liniştea. Se mai vedeau doar autocarele de toate culorile şi naţionalităţile, ce se opreau fără greş în aceleaşi locuri pentru a-şi revărsa preaplinul turiştilor: Notre-Dame, Luvru, Piaţa Concorde, Etoile, Sacre-Coeur şi, inevitabil, turnul Eiffel.           Dacă te plimbai pe străzi, erai surprins când mai auzeai vorbindu-se franţuzeşte.           Şeful cel mare al P. J. [2] era şi el în concediu, astfel încât erau scutiţi de corvoadă raportului zilnic. Corespondenţa nu era prea încărcată, iar delictul cel mai frecvent era furtul de buzunare.           Zbârnâitul telefonului îl smulse pe comisar din toropeală. Ridică receptorul.           — Comisarul din arondismentul 1[3] vrea să vă vorbească personal. Să vi-l dau?           — Da, daţi-mi-l.           Maigret îl cunoştea bine. Era un om puţin cam preţios, tot timpul pus la patru ace, foarte cultivat, de altfel, care fusese mai mulţi ani avocat înainte de-a intra în poliţie.           — Alo!… Ascan?           — Nu vă deranjez?           — Absolut deloc.           — Vă telefonez fiindcă m-am gândit că problema care mi-a căzut pe cap în dimineaţa asta s-ar putea să vă intereseze personal.           — Despre ce e vorba?           — O crimă. Destul de neobişnuită… Ar fi prea complicat să vă explic la telefon… Când aţi avea timp?           — Chiar acum.           — Îmi cer scuze că vă dau întâlnire la biroul meu, dar treaba s-a petrecut într-o fundătură aproape neştiută, lângă Hale.           Era în 1965, iar Halele Parisului nu fuseseră mutate încă la Rungis.           — Voi fi la comisariat în câteva minute.           Îi plăcea să mormăie, ca şi cum l-ar fi incomodat, dar în realitate nu-i displăcea să mai iasă puţin din rutina ultimelor zile. Intră în biroul inspectorilor. În mod normal, l-ar fi luat cu el pe Janvier, dar avea nevoie de cineva de încredere şi cu simţ de iniţiativă, care să rămână la sediu cât timp lipsea.           — Haide cu mine, Torrence… Ia o maşină din curte…           Comisariatul arondismentului 1 era în apropiere, pe strada Prouvaires. Maigret intră imediat în biroul comisarului Ascan.           — O să vedeţi unul dintre cele mai aiurite spectacole pe care le-am întâlnit vreodată. Prefer să nu vă spun nimic dinainte. Ei, salut, Torrence… Mai bine să lăsăm maşina aici. E la doi paşi.           Ocoliră Halele, care miroseau cumplit pe-o asemenea căldură şi unde se lucra de zor în plină perioadă de concediu. Străbătură străduţele înguste, mărginite de prăvălii şi de apartamente mobilate, mai mult sau mai puţin dubioase. Se puteau vedea lâncezind câţiva vagabonzi şi o femeie beată moartă, care se ţinea de ziduri să nu cadă.           — Pe aici…           Ajunseră pe strada Grande-Truanderie şi Ascan intră într-o fundătură atât de îngustă, încât un camion n-ar fi trecut.           — Fundătura Vieux-Four, îi informă el.           Nu erau decât vreo zece case vechi, iar la mijloc un teren viran pe care nu de mult se înălţase o clădire. Erau şi ele hărăzite demolării şi fuseseră evacuate.           Câteva fuseseră proptite cu bârne, ca să nu se năruie pereţii. Casa în faţa căreia se oprise comisarul de poliţie nu mai avea geamuri şi fuseseră scoase chiar şi o parte din ramele ferestrelor. Uşa de la intrare era înlocuită cu nişte scânduri. Ascan înlătură două, care fuseseră desprinse din cuie şi îndărătul cărora se deschidea un coridor larg.           — Fiţi atenţi la scară… Lipsesc câteva trepte şi cele care au mai rămas nu sunt prea solide…           Domnea un miros de praf şi de putreziciune şi pe deasupra, duhoarea Halelor. Urcară astfel două etaje. Un puşti de vreo doisprezece ani stătea pe jos, cu spatele rezemat de peretele coşcovit. Când îi văzu pe cei trei bărbaţi venind spre el, se ridică dintr-un salt, cu ochii strălucind.           — Sunteţi comisarul Maigret, nu-i aşa?           — Da.           — Nu-mi închipuiam că o să vă văd vreodată în carne şi oase… Lipesc într-un caiet toate pozele dumneavoastră pe care le găsesc în ziare…           Ascan explică:           — E tânărul Nicolier. Numele tău mic e Jean, nu-i aşa?           — Da, domnule.

Capitolul 1           Învăţătorul în Purgatoriu.           Există imagini pe care le înregistrezi inconştient, cu precizia unui aparat de fotografiat, iar mai târziu, când ţi se-ntâmplă să-ţi revină în memorie, îţi frămânţi creierii ca să-ţi aminteşti unde le-ai văzut.           Maigret nu-şi mai dădea seama, după atâţia ani, că atunci când ajungea, întotdeauna cu respiraţia tăiată, la capătul scării greoaie şi prăfuite a Poliţiei Judiciare, se oprea niţel, aruncându-şi automat privirea către cuşca de sticlă ce servea drept sală de aşteptare, numită de către unii acvariu, iar de alţii Purgatoriu. Oare toţi făceau la fel, iar acest lucru devenise un soi de tic profesional?           Chiar şi atunci când, precum în dimineaţa aceea, razele de soare, luminoase şi blânde, vesele ca firul de mărgăritărel, străluceau deasupra Parisului, învăpăind coşurile roze de pe acoperişuri, în Purgatoriu ardea o lampă toată ziua, căci acesta n-avea ferestre şi lumina răzbătea înăuntru doar printr-un imens coridor.           Câteodată, pe fotolii sau pe scaunele îmbrăcate în catifea verde zăceau personaje mai mult sau mai puţin suspecte, vechi clienţi strânşi peste noapte de vreun inspector şi aşteptând să fie luaţi la întrebări, ciripitori sau martori convocaţi în ajun care ridicau capul cu un aer morocănos de fiecare dată când trecea cineva.           Nu se ştie din ce motive misterioase, aici atârnau şi două panouri negre cu fotografiile poliţiştilor căzuţi la datorie, tivite cu fir aurit.           Se mai perindau prin Purgatoriu şi alte persoane, bărbaţi şi femei deopotrivă, aparţinând aşa-numitei lumi bune; acestea stăteau în picioare, ca şi cum ar fi urmat să fie chemate dintr-o clipă în alta, iar ele s-ar fi aflat într-o vizită lipsită de importanţă. După câtăva vreme, le vedeai apropiindu-se de un scaun pe care se aşezau, în sfârşit şi nu de puţine ori le regăseai în acelaşi loc, chircite, cu privirea stinsă, fără urmă din ţâfna ascendenţei lor sociale, trei ore mai târziu.           În acea dimineaţă, nu se afla în Purgatoriu decât un singur om, iar Maigret observă că el aparţinea tipului căruia în mod obişnuit i se spune ‘mutră de şobolan’. Era mai degrabă slab. Fruntea teşită, chelboasă, îi era încoronată cu un ciuf de păr roşiatic. Avea, probabil, ochii albaştri sau viorii, iar nasul, pentru că bărbia îi era piezişă şi trasă îndărăt, părea să iasă cu atât mai mult în relief.           Peste tot, încă din şcoală, întâlneşti indivizi din această categorie şi, Dumnezeu ştie de ce, ai tendinţa să nu-i iei în serios.           Maigret îi dădu atât de puţină atenţie încât, dacă l-ar fi întrebat cineva, în clipa în care deschidea uşa biroului, cine se află în sala de aşteptare, probabil că n-ar fi ştiut ce să răspundă. Era nouă fără cinci. Pe fereastra larg deschisă se vedea aburul albăstrui, spuzit cu raze, care se ridica din Sena. Pentru întâia oară în acel an, Maigret îşi pusese pardesiul subţire, dar aerul încă era tare, ca un vin alb pe care-l bei şi-ţi îmbujorează obrajii.           Pe când îşi scotea pălăria, aruncă o privire pe cartea de vizită pusă la vedere pe mapa de pe biroul său. Cerneala de-abia se desluşea. Joseph Gastin, învăţător. Apoi, mai jos, în colţul drept, cu litere mai mici care-l obligară să se aplece, Saint-Andre-sur-Mer.           Nu făcu nici o legătură între cartea de vizită şi omul cu mutră de şobolan, întrebându-se doar unde anume auzise vorbindu-se de Saint-Andre-sur-Mer. Soneria de pe culoar anunţa momentul raportului. Se descotorosi de pardesiu, luă dosarul pe care-l pregătise din ajun şi, aşa cum făcea de atâţia ani, se îndreptă către biroul şefului. În drum se întâlni cu alţi comisari şi toţi aveau în ochi aceeaşi lumină pe care o văzuse la trecătorii de pe stradă.           — De data asta a sosit primăvara!           — Aşa s-ar spune.           — O să avem o zi magnifică.           Pe ferestrele mari din biroul directorului, soarele se revărsa ca prin cele ale unei biserici de ţară, iar porumbeii gângureau pe pervazul de piatră. Care cum intra repeta, frecându-şi mâinile:           — A sosit primăvara.           Erau cu toţii trecuţi de patruzeci şi cinci de ani; treburile despre care urmau să discute erau destul de dure, unele chiar macabre, dar asta nu-i împiedica să se bucure ca nişte copii de neaşteptata încălzire a vremii şi, mai cu seamă, de acea lumină ce scălda oraşul şi preschimba fiecare colţ de stradă, faţadele, acoperişurile, automobilele ce treceau pe podul Saint-Michel în tot atâtea tablouri pe care ai fi vrut să le atârni pe pereţi.           — L-ai văzut pe subdirectorul agenţiei din strada Rivoli, Maigret?           — Am întâlnire cu el peste o jumătate de oră.           Un caz lipsit de importanţă. O săptămână aproape fără activitate. Subdirectorul unei agenţii bancare din strada Rivoli, la doi paşi de Hale, îşi bănuia unul dintre salariaţi de anumite nereguli.           Îşi îndesă tutunul în pipă, cu faţa la fereastră, în timp ce colegul său de la Informaţii Generale discuta despre alt caz, în care era vorba de fiica unui senator, aflată într-o situaţie delicată.           În biroul lui, îl regăsi pe Lucas care-l aştepta, cu pălăria pe cap, căci urma să-l însoţească în strada Rivoli.           — Mergem pe jos?           Era foarte aproape. Lui Maigret îi zbură cu totul gândul de la cartea de vizită. Trecând prin faţa Purgatoriului, îl văzu din nou pe omul cu chip de şobolan, precum şi alţi doi-trei clienţi, printre care şi patronul unui local de noapte, pe care-l recunoscu şi care se afla acolo în legătură cu fata senatorului.           Ajunseră pe Pont-Neuf, Maigret cu paşi mari, Lucas, obligat, cu picioarele lui scurte, să alerge ca să nu rămână în urmă. Niciunul, nici altul n-ar fi ştiut, mai târziu, să spună despre ce vorbiseră. Poate că se mulţumiseră să privească în jur. Pe strada Rivoli, în aer plutea un miros de legume şi de fructe, iar camioanele duceau tot felul de coşuri şi panere.

Capitolul 1           Musca se roti de trei ori în jurul capului său şi se aşeză pe pagina raportului pe care îl adnota, în colţul din stânga sus.           Maigret se opri din scris şi o privi cu o curiozitate amuzată. Jocul dura de aproape o jumătate de oră, iar musca era mereu aceeaşi. Ar fi jurat că o recunoştea. De altfel, nu mai era alta în birou. Descria câteva cercuri prin încăpere, îndeosebi în partea scăldată de soare, ocolea capul comisarului şi ateriza pe documentele din faţa lui. Acolo, musca îşi freca alene picioarele între ele şi, foarte posibil, îl sfida.           Chiar se uita la el? Şi, dacă da, oare ce reprezenta pentru ea acea masă de carne care probabil i se părea enormă?           Se feri să o sperie. Aştepta, cu creionul în mână, iar ea, brusc, ca şi cum s-ar fi plictisit, îşi luă din nou zborul şi ieşi pe fereastra deschisă, pierzându-se în aerul călduţ de afară.           Era pe la jumătatea lunii iunie. Din când în când, o pală uşoară de vânt intra în birou, unde Maigret, fără haină, îşi fuma liniştit pipa. Se hotărâse să-şi petreacă după-amiaza citind rapoartele inspectorilor săi şi dădea dovadă de toată răbdarea necesară.           Musca reveni de nouă, de zece ori, aşezându-se de fiecare dată în acelaşi loc de pe pagină, ca şi cum între ei ar fi existat un fel de complicitate. A fost o coincidenţă ciudată. Soarele, adierile de aer răcoros ce pătrundeau în răstimpuri pe fereastră şi musca aceea care-l fascina îi aminteau de anii de şcoală când, uneori, o muscă ce se învârtea în jurul băncii lui căpăta mai multă importanţă decât lecţia predată de profesor.           Joseph, bătrânul uşier, bătu discret, intră şi îi întinse comisarului o carte de vizită imprimată.           Leon Florentin Anticar           — Ce vârstă are?           — E cam de vârsta dumneavoastră…           — E înalt şi slab?           — Da. Foarte înalt şi foarte slab, cu părul bine grizonat… Era, într-adevăr, Florentin, fostul său coleg de la Liceul Banville din Moulins, unde era clovnul clasei.           — Să intre…           Uitase de muscă, iar aceasta, poate de ciudă, îşi luase zborul pe fereastră. Urmă un moment de stânjeneală când Florentin intră în birou, pentru că cei doi nu se mai văzuseră decât o singură dată după ce părăsiseră Moulins. Se întâmplase cu vreo douăzeci de ani în urmă. Maigret se pomenise atunci faţă în faţă, pe trotuar, cu un cuplu elegant. Femeia era drăguţă, foarte pariziană.           — Îţi prezint un vechi prieten din liceu. Acum lucrează la poliţie…           Apoi, către Maigret:           — Vă… Ţi-o prezint pe Monique, soţia mea… Şi în ziua aceea era soare afară. Nu ştiau ce să-şi spună.           — Ce mai faci? Eşti mulţumit?           — Mulţumit, răspunsese Maigret. Tu?           — Nu mă plâng.           — Locuieşti la Paris?           — Da. Pe bulevardul Haussmann, numărul 62. Dar călătoresc mult pentru afaceri. Acum m-am întors de la Istanbul. Trebuie să ne faci o vizită. Cu doamna Maigret, bineînţeles, dacă te-ai căsătorit…           Amândoi se simţeau stingheriţi. Cuplul se îndreptase spre o maşină sport decapotabilă cu caroseria verde ca migdala, iar comisarul îşi văzuse de drum.           Acum, când intra în biroul lui, Florentin era mai puţin fercheş decât atunci când Maigret îl întâlnise în piaţa Madeleine. Purta un costum cenuşiu destul de uzat şi nu mai avea aceeaşi siguranţă.           — Apreciez faptul că am fost primit imediat… Ce mai faceţi?… Ce mai faci…?           Nici lui Maigret nu-i venea să-l tutuiască după atâţia ani.           — Dar tu?… Ia loc… Ce mai face soţia ta? Ochii de un cenuşiu deschis ai lui Florentin priviră un moment în gol, ca şi cum acesta ar fi încercat să-şi amintească.           — Te referi la Monique, o roşcată mititică? Adevărul e că am trăit împreună un timp, dar nu ne-am căsătorit. O fată de toată isprava…           — Nu te-ai căsătorit?           — La ce bun?           Şi Florentin făcu una dintre acele grimase care, pe vremuri, îi amuzau atât de mult pe colegii săi şi îi descumpăneau pe profesori. Ai fi zis că faţa sa lungă, cu trăsături foarte conturate, era din cauciuc, pentru că prea reuşea să facă tot felul de strâmbături.           Maigret nu îndrăznea să-l întrebe de ce venise la el. Îl observa, fiindu-i greu să creadă că trecuse atâta amar de vreme.           — Frumos birou! Nu ştiam că Poliţia Judiciară e atât de bine mobilată.           — Ai devenit anticar?           — Dacă vrei… Caut mobilă veche şi o dreg într-un mic atelier închiriat pe bulevardul Rochechouart. Ştii, acum toţi suntem mai mult sau mai puţin anticari.           — Eşti mulţumit?           — Nu m-aş plânge dacă n-ar fi necazul care a dat peste mine în după-masa asta…           Era atât de obişnuit cu comicăriile, încât faţa lui căpăta automat expresii hazlii. Numai că tenul îi era tern şi privirea îngrijorată.           — De-aceea am venit la tine. Mi-am zis că tu ai înţelege mai degrabă decât altul… Scoase un pachet de ţigări din buzunar şi aprinse una. Degetele lungi şi osoase îi tremurau uşor. Maigret avu impresia că mirosea a băutură.           — De fapt, sunt foarte necăjit…

Capitolul 1           Pantofii galbeni.           Pentru Maigret, dată era uşor de reţinut, căci era ziua de naştere a cumnatei sale, 19 octombrie.           Şi era luni, trebuia să-şi amintească şi asta. Pentru că la Quai des Orfevres se consideră că oamenii sunt rareori asasinaţi lunea. În fine era, în acel an, prima anchetă care mirosea a iarnă.           Plouase toată duminică, o ploaie rece şi măruntă, iar acoperişurile şi pavajul erau de un negru lucitor şi o pâclă gălbuie părea să se strecoare prin interstiţiile ferestrelor, astfel încât doamna Maigret spuse:           — O să trebuiască să pun sulurile umplute cu lâna.           De cel puţin cinci ani, în fiecare toamnă, Maigret promitea să le pună duminica următoare.           — Ar fi bine să-ţi iei pardesiul cel gros.           — Unde e?           — Mă duc să-l caut.           La opt şi jumătate dimineaţa, luminile erau încă aprinse în apartamente, iar pardesiul lui Maigret mirosea a naftalină.           Ziua nu plouase. Sau, oricum, ploaia nu se văzuse, dar pavajul rămânea ud şi din ce în ce mai cleios pe măsură ce era călcat de tot mai mulţi oameni. Apoi, pe la patru după-amiază, un pic înainte să se lase întunericul, aceeaşi pâclă gălbuie ca şi dimineaţa coborâse peste Paris, înceţoşând luminile lampadarelor şi vitrinelor.           Nici Lucas, nici Janvier, nici tânărul Lapointe nu se aflau în birou când sunase telefonul.           Răspunsese Santoni, un corsican nou în brigadă, care lucrase zece ani la Jocuri şi apoi la Moravuri.           — E inspectorul Neveu de la Arondismentul III, şefule. Întreabă dacă vă poate vorbi personal.           Se pare că e urgent.           Maigret luă receptorul.           — Te ascult, bătrâne.           — Vă telefonez dintr-un bistrou de pe bulevardul Saint-Martin. A fost descoperit un tip ucis cu o lovitură de cuţit.           — Pe bulevard?           — Nu. Nu chiar. Într-un fel de fundătură.           Neveu, care era vechi în meserie, ghicise de îndată ce gândea Maigret. Loviturile de cuţit, mai ales într-un cartier popular, sunt rareori ceva interesant. Bătăi între beţivi, deseori. Sau răfuieli între ţipi dubioşi, între spanioli sau nord africani.           Neveu se grăbise să adauge:           — Cazul mi se pare bizar. Ar fi poate mai bine să veniţi. E între magazinul cel mare de bijuterii şi prăvălia cu flori artificiale.           — Sosesc.           Comisarul îl lua pentru prima oară cu el pe Santoni şi, în mica maşină neagră a Poliţiei Judiciare, fu incomodat de parfumul pe care îl emana inspectorul. Acesta era mic de statură şi purta tocuri înalte. Părul îi era pomădat, iar pe degetul inelar avea un mare diamant galben, probabil fals.           Siluetele trecătorilor păreau negre în întunericul străzilor şi tălpile plescăiau pe mâzga pavajului.           Un grup de vreo treizeci de persoane se opriseră pe trotuarul bulevardului Saint-Martin şi doi agenţi cu pelerine le împiedicau să avanseze. Neveu, care îi aştepta, deschise portiera maşinii.           — I-am cerut medicului să rămână până când sosiţi.           Era ora la care în această zonă foarte aglomerată a Marilor Bulevarde animaţia ajungea la maximum. Deasupra magazinului de bijuterii, un mare orologiu luminos arăta ora cinci şi douăzeci.           Cât despre prăvălia cu flori artificiale, care n-avea decât o vitrină, era prost luminată şi atât de ternă şi de prăfuită, încât te întrebai dacă cineva se aventura vreodată să intre.           Între cele două magazine începea un fel de fundătură, suficient de îngustă ca să treacă neobservată. Nu era decât un loc de trecere între două case, neluminat, care ducea probabil într-o curte cum existau multe în cartier.           Neveu îi deschidea calea lui Maigret. La trei sau patru metri, în fundătură, dădură peste câţiva oameni care aşteptau în picioare în întuneric. Doi dintre ei aveau lanterne. Trebuia să-i priveşti de aproape ca să le recunoşti figurile.           Era mai frig şi mai umed decât pe bulevard. Se simţea un curent de aer permanent. Un câine, alungat în zadar, se strecură printre picioare.           Pe pământ, lângă zidul mustind de apă, zăcea un om întins, cu un braţ îndoit dedesubt. Celălalt braţ, cu mâna lividă, aproape bara trecerea.           — Mort?           Medicul de cartier dădu din cap afirmativ:           — Moartea trebuie să fi fost instantanee.           Una din lanterne, ca pentru a sublinia aceste cuvinte, îşi plimbă cercul luminos pe cadavru, dând un relief straniu cuţitului care rămăsese înfipt în el. Lanterna cealaltă lumină un chip în semiprofil, un ochi deschis şi obrazul care se zgâriase de pietrele din zid atunci când victima căzuse.           — Cine l-a descoperit?           Unul dintre agenţii în uniformă, care de-abia aştepta acest moment, înainta; trăsăturile i se distingeau cu greu. Era tânăr, emoţionat.           — Îmi făceam rondul. Am obiceiul să arunc câte o privire în toate fundăturile, din cauza oamenilor care profită de întuneric ca să facă porcării.           Am observat un trup căzut la pământ. M-am gândit la început că e un beţiv.           — Era deja mort?           — Da. Cred că da. Dar corpul încă era cald.

— Mă scuzaţi, doamnă… După minute în şir, suportate cu stoicism, Maigret reuşea, în sfârşit, să-şi întrerupă vizitatoarea…           — Acum îmi spuneţi că fiica dumneavoastră vă otrăveşte lent…           — Asta e adevărul…           — Adineauri, aţi afirmat cu aceeaşi tărie că ginerele dumneavoastră face tot ce-i stă în putinţă să întâlnească pe coridoare camerista, ca să vă toarne otravă în cafea sau în numeroasele ceaiuri pe care le beţi…           — Asta e adevărul…           — Totuşi… Consultă – sau se prefăcu doar că ar consulta – însemnările făcute în cursul discuţiei, care dura de mai bine de un ceas.           — Totuşi, mi-aţi adus la cunoştinţă, la început, că fiica dumneavoastră şi soţul ei se urăsc…           — Păi, ăsta e adevărul, domnule comisar.           — Şi s-au înţeles să vă suprime?           — Păi, tocmai asta e, că nu! Încearcă să mă otrăvească separat! Înţelegeţi?           — Şi nepoata dumneavoastră, Rita?           — Şi ea, tot separat…           Venise februarie. Vremea era călduţă, însorită, cu cerul umezit uneori de un nor pufos de ploicică. Totuşi, de când vizitatoarea se afla la el în birou, Maigret scormonise de trei ori cu vătraiul în sobă, ultima sobă de la Poliţia Judiciară, pe care reuşise s-o păstreze cu foarte mare greutate atunci când pe Quai des Orfevres fusese instalată încălzirea centrală.           Femeia purta o haină de vizon, rochie neagră de mătase, o mulţime de bijuterii – la urechi, la gât, la încheietura mâinilor, la corsaj, ca o ţigancă – şi probabil că era lac de transpiraţie, într-adevăr, fardul exagerat, care mai adineauri forma o crustă şi acum începea să se topească, te ducea cu gândul mai curând la o ţigancă decât la o mare doamnă.           — În concluzie, trei persoane încearcă să vă otrăvească.           — Nu încearcă… Au început…           — Şi pretindeţi că acţionează fiecare fără ştirea celuilalt…           — Nu pretind, sunt sigură…           Avea acelaşi accent românesc ca o celebră actriţă de teatru bulevardier, aceleaşi izbucniri bruşte care îl făceau de fiecare dată să tresară.           — Nu sunt nebună… Citiţi… Presupun că îl cunoaşteţi pe profesorul Touchard?… Este chemat ca expert la toate marile procese…           Se gândise la toate, inclusiv să consulte cel mai celebru psihiatru din Paris şi să-i ceară un certificat care să ateste că era cât se poate de întreagă la minte!           Nu putea decât să asculte cu răbdare şi, ca să-i fie pe plac, să noteze din când în când câteva cuvinte pe un blocnotes. Venirea doamnei fusese anunţată de un ministru, care telefonase personal directorului Poliţiei Judiciare. Soţul ei, mort cu câteva săptămâni mai înainte, fusese consilier de stat. Locuia pe strada Presbourg, în una dintre acele case imense din piatră care au o faţadă spre piaţa Etoile.           — Să vedeţi cum procedează ginerele meu… Am studiat problema… Îl spionez de luni de zile…           — Înseamnă că începuse de pe vremea când trăia soţul dumneavoastră?           Îi întinse un plan al primului etaj, desenat de ea cu mare grijă.           — Camera mea este marcată cu A… Cea a fiicei mele şi a soţului ei, cu B… Dar Gaston nu se mai culcă în această cameră de la o vreme…           În sfârşit, sună telefonul, permiţându-i lui Maigret să răsufle puţin.           — Alo… Cine e la telefon…?           De obicei, centralistul nu-i făcea legătura decât în cazurile urgente.           — Scuzaţi-mă, domnule comisar… Un individ, care nu vrea să-şi spună numele, insistă foarte mult să vă vorbească… Mi-a jurat că e o problemă de viaţă şi de moarte…           — Şi vrea să vorbească direct cu mine?           — Da… Vi-l dau?           Şi Maigret auzi o voce îngrijorată care rostea:           — Alo!… Dumneavoastră sunteţi…?           — Da, comisarul Maigret…           — Scuzaţi-mă… Numele meu nu v-ar spune nimic… Nu mă cunoaşteţi, dar aţi cunoscut-o pe soţia mea, Nine… Alo!… Trebuie să vă spun totul, foarte repede, pentru că s-ar putea să se întâmple…           Maigret îşi zise în primul moment: ‘Ei, hai! Alt nebun… Ziua asta…’           Deoarece remarcase că nebunii se manifestă, în general, în serie, ca şi cum ar fi influenţaţi de unele faze ale Lunii. Îşi puse în gând să se uite puţin mai târziu în calendar.           — Mai întâi, am vrut să vin la dumneavoastră… Am trecut pe Quai des Orfevres, dar n-am îndrăznit să intru, pentru că era pe urmele mele… Cred că n-ar fi ezitat să tragă…           — Despre cine vorbiţi?           — Un moment… Nu sunt departe… În faţa biroului dumneavoastră, cu o clipă în urmă puteam să-i văd fereastra… Pe cheiul Grands-Augustins… Cunoaşteţi cafeneaua aceea mică numită Aux Caves du Beaujolais… Tocmai am intrat în cabină… Alo!… Mă ascultaţi?           Era unsprezece şi zece dimineaţa, iar Maigret notă automat în blocnotes ora, apoi numele cafenelei.           — Am luat în calcul toate soluţiile posibile… M-am adresat unui agent de poliţie în piaţa Châtelet…           — Când?           — Acum o jumătate de oră… Unul dintre ei era pe urmele mele… Cel mic şi brunet… Sunt mai mulţi şi fac cu schimbul… Nu cred că i-am recunoscut pe toţi… Ştiu că cel mic şi brunet e de-al lor…           Tăcere.           — Alo!… zise Maigret.           Tăcerea dură câteva clipe, apoi vocea se auzi din nou:

I.           Un zgomot asurzitor aproape de capul său îl trezi pe Maigret, şi comisarul, morocănos că a fost deranjat, începu să-şi agite unul din braţe deasupra cuverturii, bătând aerul. Îşi dădea seama că se găsea în pat, lângă soţia lui, care, dezmeticită mai repede decât el, aştepta în întuneric, fără să îndrăznească a zice ceva.           Ceea ce-l deruta – dar numai pentru câteva secunde – era natura acestui zgomot insistent, agresiv şi imperios. Şi i se întâmpla să se înşele astfel numai iarna, când era foarte frig.           Avea impresia că sună deşteptătorul, cu toate că, de când se căsătorise, acesta dispăruse de pe noptieră. Amintirea data încă dinaintea adolescenţei: din copilărie, pe când era ministrant şi ajuta preotul la liturghia de la ora şase. Totuşi ministrase la aceeaşi liturghie şi primăvara şi vara şi toamna. De ce oare amintirea care-i rămăsese şi-i revenea automat era o amintire care-i sugera întuneric, frig, degete înţepenite, ghete ce făceau să pârâie o pojghiţă de gheaţă?           Răsturnă paharul, lucru ce i se întâmpla deseori, şi doamna Maigret aprinse lămpiţa de noapte în clipa în care mâna sa atinse telefonul:           — Maigret. Da.           Era patru şi zece şi afară se simţea o linişte specifică nopţilor reci de iarnă.           — Aici e Fumel, domnule comisar.           — Cum?           Nu auzea bine. Ai fi zis că omul de la celălalt capăt al firului vorbea printr-o batistă.           — Fumel, din arondismentul XVI.           Omul îşi înăbuşea vocea, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzit de cineva dintr-o cameră alăturată. Neprimind nici un răspuns de la comisar, adăugă:           — Aristide.           Aa, Aristide Fumel, da! Maigret se trezise şi se întreba de ce dracu inspectorul Fumel, din arondismentul XVI, îl scula din somn la orele patru dimineaţa.           Şi apoi, de ce vocea lui suna atât de misterioasă, aproape complice.           — Nu ştiu dacă fac bine că vă telefonez. L-am anunţat imediat pe şeful meu direct, pe comisarul. Mi-a spus să chem Parchetul şi am vorbit cu ofiţerul de gardă.           Doamna Maigret, deşi nu auzea decât replicile soţului, se sculă, căută papucii cu vârful piciorului, îşi puse halatul de casă vătuit şi se îndreptă spre bucătărie, unde se auzi mai întâi zgomotul gazelor, apoi apa care curgea în ibric.           — Nu se prea ştie ce e de făcut. Mă auziţi? Ofiţerul de serviciu mi-a ordonat să mă întorc la locul cu pricina şi să-l aştept. Nu eu am descoperit cadavrul, ci doi agenţi pe biciclete.           — Unde?           — Cum?           — Te întreb, unde?           — La Bois de Boulogne. Pe drumul Poteaux. Îl ştiţi? Dă în strada Fortunée, nu departe de Porte Dauphine. E vorba de un om în etate. Aproape cam de vârsta mea. După câte mi-am putut da seama, nu are nimic în buzunare, nici un act. Bineînţeles că n-am clintit corpul. Nu ştiu de ce, dar mi se pare ceva ciudat şi am preferat să vă telefonez dumneavoastră. Ar fi mai bine ca cei de la Parchet să nu ştie.           — Mulţumesc, Fumel.           — Trebuie să mă întorc acolo, s-ar putea să sosească mai repede ca de obicei.           — Unde te afli?           — La postul Faisanderie. Ce-aţi spus? Puteţi să veniţi?           Maigret ezită, moleşit de căldura patului.           — Da.           — Ce le veţi spune?           — Nu ştiu încă. Voi găsi eu ceva.           Se simţea umilit, aproape furios, dar nu era pentru prima dată de vreo şase luni încoace. Bunul Fumel n-avea nici o vină. Doamna Maigret, din pragul uşii, îi recomandă:           — Îmbracă-te bine. E al naibii de frig.           Dând perdeaua la o parte, Maigret observă flori de gheaţă pe geamuri. Becurile aveau o lumină aparte, pe care n-o remarci decât în nopţile geroase. Pe bulevardul Richard-Lenoir, nici ţipenie de om, nici un zgomot; doar în faţă o singură fereastră luminată, fără îndoială camera vreunui bolnav.           Acum era obligat să trişeze. Îl obligau cei de la Parchet, cei de la Ministerul de Interne, în fine, toţi aceşti noi legislatori ieşiţi din şcoli superioare, care-şi puseseră în cap să organizeze lumea conform micilor lor idei.           În ochii lor, poliţia constituia un angrenaj inferior, de care Justiţia, scrisă cu majusculă, se cam ruşina. Trebuia să n-ai încredere în ea, să n-o slăbeşti din ochi, să nu-i laşi decât un rol subaltern.           Fumel, ca şi Janvier, ca şi Lucas şi ca încă vreo douăzeci din colaboratorii lui Maigret făceau parte din vechea gardă, dar ceilalţi începuseră să se adapteze noilor metode şi regulamente, gândindu-se numai la pregătirea unor examene care să-i facă să avanseze cât mai repede.           Şi bietul Fumel, care nu putuse avansa niciodată, pentru că era incapabil să-şi însuşească ortografia şi felul cum se redactează un raport!           Procurorul, sau unul din locţiitorii săi, ţinea să fie totdeauna primul anunţat, primul la locul crimei, însoţit de un judecător de instrucţie încă buimac de somn, şi aceşti domni îşi dădeau părerea ca şi cum s-ar fi priceput mai bine ca oricine la criminali şi ca şi cum toată viaţa n-ar fi făcut altceva decât să descopere cadavre.

Capitolul 1           Unde Maigret este constrâns să se ocupe de doamna Lognon, de infirmităţile şi de gangsterii ei           — Am înţeles… Am înţeles… Da, domnule… Sigur că da… Bineînţeles… Vă promit că voi face tot posibilul. Exact… Vă salut… Cum? Am spus: vă salut… Cu tot respectul… Bună ziua, domnule…           Probabil pentru a zecea oară – nu mai ţinea socoteala – Maigret închise telefonul, îşi aprinse iar pipa, privind cu reproş ploaia interminabilă şi rece care cădea afară şi, apucând stiloul, se aplecă spre raportul care nu avea încă nici jumătate de pagină, deşi îl începuse de o oră.           În realitate, în timp ce scria un cuvânt, se gândea la altceva, la ploaie, acea ploaie aparte dinaintea frigului iernii, având darul să ţi se strecoare după ceafă, prin pantofi, să se scurgă cu picături mari de pe pălărie, o ploaie care aduce guturai, murdară şi tristă, făcându-i pe oameni să stea în casă, unde seamănă cu nişte fantome în spatele geamurilor.           Oare plictisul îi împinge atunci să telefoneze?           Din opt sau zece convorbiri telefonice succesive, nici măcar trei nu erau utile. Iar soneria se auzea din nou. Maigret se uită la telefon ca şi cum i-ar fi venit să-l facă praf cu o lovitură de pumn, apoi răcni:           — Alo?           — Doamna Lognon insistă să vă vorbească personal.           — Care doamnă?           — Lognon.           Părea o glumă, pe o vreme ca aceea, într-un moment în care Maigret era deja exasperat, să audă la capătul celălalt al firului numele celui poreclit de toţi ‘inspectorul Nasolu’ „, omul cel mai lugubru din poliţia pariziană, cu o neşansă atât de proverbială, încât unii pretindeau că individul aduce ghinion.           Şi nu era nici măcar Lognon la telefon, ci doamna Lognon. Maigret o întâlnise o singură dată, în locuinţa lor din Piaţa Constantin Pecqueur, în Montmartre şi de atunci nu mai avusese nici un resentiment faţă de inspector. Continua să-l evite în măsura posibilului, dar compătimindu-l din toată inima.           — Fă-mi legătura… Alo! Doamna Lognon?           — Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnule comisar…           Articulă cu preţiozitate silabele, aşa cum fac cei care ţin neapărat să dovedească faptul că au fost bine educaţi. Maigret observă că era joi, 19 noiembrie. Ceasul din marmură neagră, de pe cămin, arăta ora unsprezece.           — Nu mi-aş fi permis să insist să vă vorbesc personal dacă n-aş fi avut un motiv important.           — Da, doamnă.           — Ne cunoaşteţi pe mine şi pe soţul meu. Ştiţi că…           — Da, doamnă.           — Trebuie să vă văd neapărat, domnule comisar.           Se întâmpla nişte lucruri oribile şi sunt speriată.           Dacă sănătatea mi-ar permite, aş da fuga la Poliţia Judiciară. Dar, după cum ştiţi, de ani de zile sunt ţintuită în casă, la etajul cinci.           — Dacă înţeleg bine, aţi vrea să vin acolo?           — Vă rog, domnule Maigret.           Era nemaipomenit. Se exprima politicos, dar cu fermitate.           — Soţul nu-i acasă?           — A dispărut.           — Poftim? Lognon a dispărut? De când?           — Nu ştiu. Nu-i la birou şi nimeni nu ştie unde ar putea fi. Gangsterii au venit din nou azi-dimineaţă.           — Cine?           — Gangsterii. O să vă povestesc totul. Lognon n-are decât să se-nfurie! Sunt prea speriată.           — Vreţi să spuneţi că nişte oameni v-au intrat în casă?           — Da.           — Cu forţa?           — Da.           — Când eraţi acolo?           — Da.           — Şi v-au luat ceva?           — Poate nişte hârtii. N-am putut să verific.           — S-a întâmplat în dimineaţa asta?           — Acum o jumătate de oră. Dar ceilalţi doi fuseseră şi alaltăieri.           — Care a fost reacţia soţului dumneavoastră?           — Nu l-am mai văzut.           — Vin imediat.           Maigret încă nu credea. Mă rog, nu era foarte convins. Se scărpina în cap, alese două pipe şi le puse în buzunar, apoi întredeschise uşa de la biroul inspectorilor.           — A auzit cineva ceva de Lognon în ultimele zile?           Numele stârnea întotdeauna zâmbetul. Nu.           Nimeni nu auzise nimic. Lognon, deşi îşi dorea cu ardoare, nu lucra pe Quai des Orfevres, ci la secţia a doua din arondismentul IX, iar biroul lui se afla la comisariatul de pe stradă La Rochefoucauld.           — Dacă mă caută cineva, mă întorc peste o oră. Avem vreo maşină jos?           Îşi îmbrăcă pardesiul gros, găsi în curte o maşină mică a poliţiei şi dădu adresa din Piaţa Constantin Pecqueur. Atmosfera de pe străzi era la fel de veselă ca aceea de sub acoperişul de sticlă al Gării de Nord, iar trecătorii suportau cu stoicism jerbele de apă murdară cu care automobilele împroşcau trotuarele.           Era un imobil banal, vechi de un secol, fără ascensor. Maigret urcă cele cinci etaje oftând. În sfârşit, o uşă se deschise fără să fie nevoie să bată, iar doamna Lognon, cu nasul şi ochii roşii, îl pofti să intre, murmurând:           — Vă sunt atât de recunoscătoare că aţi venit!           Dacă aţi şti cât de mult vă admiră bietul meu soţ!

Capitolul 1           Anna Peeters.           Când a coborât în gara din Givet, prima persoană pe care a văzut-o Maigret, drept în faţa compartimentului său, a fost Anna Peeters.           Ai fi zis că prevăzuse oprirea vagonului său exact în acel loc al peronului! Nu părea nici mirată, nici mândră. Era aşa cum o văzuse la Paris şi cum probabil că era întotdeauna, îmbrăcată într-un taior gri fer şi cu pantofi negri în picioare, iar felul în care purta pălăria nu-ţi permitea să-ţi aminteşti mai târziu nici forma, nici culoarea ei.           Acolo, în bătaia vântului care mătura peronul traversat doar de câţiva călători, părea mai înaltă şi puţin mai solidă. Avea nasul roşu şi ţinea în mână o batistă făcută ghemotoc.           — Eram sigură că veţi veni, domnule comisar.           Era sigură de ea sau de el? Nu-l întâmpina zâmbind.           — Aveţi şi alte bagaje? Îl întrebă ea.           Nu, Maigret avea doar geanta cu burduf, din piele groasă patinată şi o ducea singur, deşi era destul de grea.           Trenul lăsase în gară doar călători de la clasa a III-a, care dispăruseră deja. Tânăra întinse biletul de peron controlorului, care o privi cu insistenţă.           După ce ieşiră din gară, ea îi spuse, fără stânjeneală:           — La început, m-am gândit să vă pregătesc o cameră la noi acasă. Apoi m-am răzgândit. Presupun că e mai bine să staţi la hotel. Aşa că am reţinut cea mai bună cameră de la Hotel de la Meuse.           Nu făcuseră nici o sută de metri pe străduţele din Givet şi lumea începea să întoarcă deja capul după ei. Maigret mergea greoi, ducându-şi anevoie geanta mare. Încerca să observe totul: oamenii, casele şi mai ales pe însoţitoarea lui.           — Ce e zgomotul ăsta? Întrebă el, auzind o rumoare pe care nu reuşea să o identifice.           — Meusa s-a umflat şi loveşte în stâlpii podului. Navigaţia e oprită de trei săptămâni.           Ieşind de pe o străduţă, descopereai brusc fluviul. Era lat, iar malurile nu se mai vedeau clar. Şuvoiul maroniu se revărsase din loc în loc pe pajişti. Mai încolo, un şopron ieşea din apă.           Cel puţin o sută de şlepuri, remorchere şi ambarcaţiuni de dragare erau înghesuite unele în altele, formând un bloc uriaş.           — Ăsta e hotelul. Nu e prea confortabil… Vreţi să vă opriţi ca să faceţi un duş?           Era pur şi simplu uluitor! Maigret nu era în stare să-şi definească impresia. Probabil că nici o femeie nu-i mai stârnise vreodată curiozitatea precum cea de lângă el, care nu-şi pierdea calmul, nu zâmbea, nu încerca să pară drăguţă şi îşi ştergea uneori nasul cu batista.           Probabil că avea între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Mult mai înaltă decât media, avea de la natură o construcţie solidă, o osatură care îi văduvea de graţie trăsăturile feţei.           Purta haine foarte sobre, de mic-burgheză. Iar atitudinea ei era calmă, aproape distinsă.           Ai fi zis că făcea pe gazda. Era la ea acasă, se gândea la toate.           — N-am nici un motiv să fac un duş.           — În acest caz, vreţi să veniţi imediat la noi acasă? Daţi geanta băiatului care se ocupă de bagaje. Băiete!… Du valiza asta la numărul trei. Domnul va veni puţin mai târziu.           Iar Maigret o observa cu coada ochiului şi îşi spunea: ‘Probabil că par un idiot!’.           Pentru că nu semăna totuşi deloc cu un copilaş! Chiar dacă tânăra nu era plăpândă, el era de două ori mai voinic decât ea şi pardesiul gros îl făcea să pară tăiat în stâncă.           — Nu sunteţi prea obosit?           — Nu sunt deloc obosit!           — În acest caz, în timp ce mergem, pot să vă ofer primele indicaţii.           Primele indicaţii i le dăduse la Paris într-o zi, când ajunsese la birou, o găsise pe această necunoscută care îl aştepta de două-trei ore, în pofida încercărilor aprodului de a o descuraja.           — E o problemă personală! Îi răspunsese ea, când comisarul voise să afle ce dorea de faţă cu doi inspectori.           Şi, după ce rămăseseră singuri, îi întinsese o scrisoare. Maigret recunoscuse scrisul unui văr al soţiei sale, care locuia la Nancy.           Dragă Maigret, Domnişoara Anna Peeters mi-a fost recomandată de cumnatul meu, care a cunoscut-o în urmă cu vreo zece ani. E o tânără foarte serioasă, care îţi va povesti chiar ea ce necazuri are. Fă ce poţi pentru ea…           — Locuieşti la Nancy?           — Nu, la Givet.           — Totuşi, scrisoarea…           — M-am dus special la Nancy, înainte de a veni la Paris. Ştiam că vărul meu cunoaşte pe cineva important din poliţie…           Nu era o solicitantă oarecare. Nu lăsa ochii în jos. Atitudinea ei nu era deloc umilă. Vorbea clar şi privea drept în faţă, cum face cineva care îşi cere drepturile.           — Dacă nu acceptaţi să vă ocupaţi de noi, eu şi părinţii mei suntem pierduţi şi se va comite cea mai odioasă eroare judiciară.           Maigret îşi notase pe scurt spusele ei. O poveste de familie destul de încurcată.           Soţii Peeters erau proprietarii unei băcănii la frontiera belgiană şi aveau trei copii: Anna, care îi ajuta la prăvălie, Maria, care era institutoare şi Joseph, care studia Dreptul la Nancy.