Emile Zola

Haita de Emile Zola CAPITOLUL I La înapoiere, în îmbulzeala de trăsuri care se întorceau pe malul lacului, caleaşca a fost nevoită să meargă la pas. La un moment dat, încurcătura a fost aşa de mare, încât a trebuit chiar să se oprească. Soarele asfinţea pe cerul de octombrie, de-un cenuşiu deschis, brăzdat în zare de nişte norişori. Doar o ultimă rază, ce cădea de pe boschetele îndepărtate ale cascadei, mai străpungea şoseaua, scăldând în lumina ei roşiatică şi palidă şirul lung de trăsuri ce încremeniseră. Se părea că licăririle de aur, pâlpâirile strălucitoare ale roţilor se fixaseră pe reliefurile de-un galben ca paiul ale caleştii, ale cărei mari tăblii albastre reflectau colţuri din peisajul înconjurător. Şi, mai sus, chiar în zarea roşiatică ce-i lumina din spate, făcând să strălucească nasturii de alamă ai mantalelor cu glugă pe jumătate îndoite, ce spânzurau de pe capră, vizitiul şi valetul stăteau ţepeni în livrelele lor de un albastru închis, cu pantaloni de culoarea sacâzului şi jiletci în dungi negre cu galben, gravi şi răbdători, ca nişte lachei de casă mare pe care o încurcătură de trăsuri nu reuşea să-i supere. Pălăriile lor, împodobite cu cocardă neagră, aveau o mare demnitate. Numai superbii cai murgi fornăiau nerăbdători. — Uite, spune Maxime, acolo, în cupeul acela, Laure d’Aurigny… Uită-te odată, Renée. Renée s-a ridicat încet, clipind din ochi, cu mutra aceea delicioasă ce-o avea din pricina miopiei. — O credeam departe, a spus… Nu-i aşa că şi-a schimbat culoarea părului? — Da, a continuat Maxime râzând, noul ei amant detestă roşul. Aplecată în faţă, cu mâna sprijinită de portiera joasă a caleştii, Renée se uita, trezită din visu-i trist care o ţintuia tăcută de vreun ceas, lungită în fundul trăsurii ca pe un şezlong de convalescentă. Peste rochia de mătase mov, cu şorţ şi tunică, cu mari volane plisate, purta un paltonaş de stofă albă, cu revere de catifea mov, ce-o făcea să pară foarte îndrăzneaţă. Ciudatul ei păr bălai bătând în roşu, culoare ce aducea cu aceea a untului fin, era prea puţin ascuns de pălăriuţa împodobită cu un bucheţel de trandafiri de Bengal. Clipea întruna, cu mutra ei de băiat impertinent, cu fruntea netedă brăzdată de-un rid mare, cu gura. a cărei buză de sus ieşea mai în afară, ca la copiii botoşi. Apoi, cum vedea prost, a luat binoclul, un binoclu de bărbat, cu garnitură de baga, şi, ţinându-l în mână, fără să-l mai pună pe nas, a cercetat-o pe îndelete, cu un aer extrem de calm, pe grăsana de Laure d’Aurigny. Trăsurile stăteau tot pe loc. În mijlocul acelor pete uniforme, de culoare închisă, pe care le făcea şirul lung de cupeuri, foarte numeroase în Bois de Boulogne în după-amiaza aceea de toamnă, străluceau colţul unei oglinzi, zăbala unui cal, mânerul argintat al unui felinar, galoanele unui lacheu cocoţat sus pe capră. Ici-colo, în câte o caleaşcă deschisă, ţâşnea un capăt de stofă, o bucăţică din toaleta de mătase sau de catifea a vreunei femei. Încet-încet, peste gălăgia aceea potolită se lăsase o mare linişte, ce încremenise. Din fundul trăsurilor auzeai discuţia pietonilor. Era un schimb de priviri mute de la o portieră la alta; şi nimeni nu mai vorbea, în aşteptarea întretăiată doar de trosnetele hamurilor şi lovitura potcoavei nerăbdătoare a vreunui cal. În depărtare, glasurile nedesluşite din Bois de Boulogne se stingeau. În ciuda toamnei târzii, întreaga elită pariziană se afla acolo: ducesa de Sternich, într-o trăsură pe opt arcuri, doamna de Lauwerens, într-o mare trăsură descoperită foarte corect înhămată; baroana de Meinhold, într-o trăsurică încântătoare pe două roţi, cu cal murg; contesa Vanska, cu poneii ei alb cu negru; doamna Daste şi faimoşii ei stapperi negri; doamna de Guende şi doamna Teissière, în cupeu; micuţa Sylvia într-o caleaşcă mare de culoare albastru deschis. Şi don Carlos, în doliu, cu livreaua lui antică şi solemnă; paşa Selim, cu fes dar fără guvernatorul său; ducesa de Rozan, în cupeu de o persoană, cu slujitorii purtând peruci pudrate; domnul conte de Chibray, în docar; domnul Simpson, în trăsură cu patru cai foarte frumoşi; întreaga colonie americană. În fine, doi academicieni, într-un fiacru. Primele trăsuri s-au desprins şi, treptat, întregul şir s-a pornit curând să meargă încetişor. A fost ca un fel de deşteptare. S-au aprins mii de lumini jucăuşe, pe roţi s-au încrucişat fulgere repezi, din hamurile scuturate de cai au ţâşnit scântei. Se părea că mari reflexe de oglindă aleargă pe pământ şi pe copaci. Scânteierile hamurilor şi roţilor, strălucirea panourilor lăcuite în care ardea jăratecul roşu al soarelui asfinţind, petele vii ale livrelelor strălucitoare cocoţate chiar pe cer şi toaletele scumpe ce scăpau prin portiere au fost târâte astfel într-un vuiet surd, necontenit, ritmat de tropotul echipajelor. Şi defilarea a continuat, cu aceleaşi zgomote şi aceleaşi licăriri, neîncetat, şi dintr-o singură ţâşnire, ca şi cum cele dintâi trăsuri le-ar fi tras pe toate celelalte după ele. Lăsându-se legănată de zgâlţâirile uşoare ale caleştii ce se urnise din loc, lăsând să-i scape din mână binoclul, Renée se tolănise iarăşi pe perne. Înfrigurată, a tras spre ea un colţ din blana de urs ce umplea trăsura pe dinăuntru ca o faţă de masă de nea mătăsoasă. Mâinile ei înmănuşate s-au rătăcit în moliciunea blănii lungi, cârlionţate. Începuse să adie vântul. Se părea că după-amiaza aceea călduţă de octombrie, ce semănase a primăvară în Bois de Boulogne, făcându-le pe marile mondene să iasă în trăsură deschisă, avea să se termine într-o seară deosebit de răcoroasă. O clipă, tânăra femeie a rămas încotoşmănată, regăsind căldura colţului ei, lăsându-se în voia voluptoasei legănări a tuturor acelor roţi ce se-nvârteau în faţa ei. Apoi, ridicând capul spre Maxime, care, liniştit, le dezbrăca din ochi pe femeile din cupeurile şi caleştile vecine, a întrebat: — Serios, chiar o găseşti drăguţă pe Laure d’Aurigny? O lăudai mai deunăzi, când s-a anunţat scoaterea la licitaţie a diamantelor ei!… Dar fiindcă a venit vorba, n-ai văzut colierul şi egreta de diamante pe care tatăl tău mi le-a cumpărat la licitaţia aceea? — Desigur că face lucrurile cum se cuvine, spune Maxime fără să răspundă, râzând răutăcios. Găseşte mijlocul să plătească datoriile Laurei şi să-i dăruiască diamante soţiei. Tânăra femeie a dat uşor din umeri. — Secătură! a murmurat zâmbind. Dar tânărul se plecase, urmărind cu ochii o doamnă a cărei rochie verde îl interesa. Renée îşi sprijinise din nou capul, cu ochii întredeschişi, uitându-se leneş în ambele părţi ale aleii, fără să vadă. Pe partea dreaptă, crânguri, copăcei cu frunzele înroşite şi crengi uscăţive zburau încetişor; uneori, pe aleea rezervată călăreţilor, treceau domni subţiratici, ai căror cai stârneau în galopul lor nori de nisip fin. Pe partea stângă, în josul peluzelor înguste ce coboară, întretăiate de straturi de flori şi de boschete, dormea lacul, curat ca un cristal, fără niciun fel de spumă, de parc-ar fi fost cioplit direct în malurile sale de cazmaua grădinarilor; şi, de cealaltă parte a oglinzii clare, cele două insule, între care puntea ce le leagă făcea o bară cenuşie, îşi înălţau falezele lor plăcute, înşiruind pe cerul palid liniile teatrale ale brazilor, ale copacilor cu frunzişul persistent cărora apa le reflecta verdele întunecat, asemenea unor franjuri de perdele drapate în chip savant pe marginea orizontului. Colţul acesta de natură, decorul ce părea proaspăt pictat, era scăldat de-o uşoară umbră, de-o boare albăstrie ce conferea în cele din urmă depărtărilor un farmec delicios, o atmosferă de-o adorabilă falsitate. Pe malul celălalt, Chalet des Iles, parcă lustruit în ajun, lucea ca o jucărie nouă; şi panglicile acelea de nisip galben, aleile înguste de grădină, ce şerpuiesc în peluze şi se învârtesc în jurul lacului, mărginite de crengi de fontă ce imitau lemnul grosolan, făceau un contrast şi mai ciudat, la ora aceea târzie, cu verdele proaspăt al apei şi al gazonului. Obişnuită cu graţiile savante ale acestor locuri, Renée, din nou obosită, lăsase pleoapele în jos, uitându-se numai la degetele ei subţiri ce-nvălătuceau pe fusurile lor firul lung al blănii de urs. Dar, în trapul regulat al şirului de trăsuri, s-a produs o zgâlţâială. Şi, ridicând capul, a salutat două femei tinere culcate una lângă alta, cu o lâncezeală afectuoasă, într-o trăsură pe opt arcuri, ce-a părăsit cu mare zgomot malul lacului ca să se-ndepărteze pe o alee laterală. Doamna marchiză d’Espanet, al cărei soţ, pe-atunci aghiotant al împăratului, i se-alăturase de curând, cu mare tămbălău, scandalizând vechea nobilime îmbufnată, era una dintre cele mai ilustre mondene ale celui de-al doilea imperiu: cealaltă, doamna Haffner, se căsătorise cu un faimos industriaş din Colmar, multimilionar, din care imperiul a făcut un om politic. Renée, care le cunoscuse la pension pe cele două prietene nedespărţite, cum li se zicea cu subînţeles, le spunea pe numele lor mic, Adeline şi Suzanne. Şi cum, după ce le zâmbise, avea să se ghemuiască din nou, râsul lui Maxime a făcut-o să se-ntoarcă. — Nu, zău, sunt tristă, nu râde, că-i serios, a spus, văzându-l pe tânăr care o contempla în glumă bătându-şi joc de atitudinea ei suferindă. Maxime a spus cu o voce comică: — Om fi având necazuri mari, om fi geloasă! A părut foarte surprinsă. — Eu! a spus. De ce geloasă? A adăugat apoi, cu strâmbătura ei de dispreţ, ca şi când şi-ar fi adus aminte: — Ah! da, grăsana de Laure! Nici nu mă gândesc la asta. Dacă Aristide, cum toţi vreţi să mă faceţi să-nţeleg, a plătit datoriile acestei fete scutind-o astfel să mai facă o călătorie în străinătate, înseamnă că ţine mai puţin la bani decât credeam. Iar o să aibă trecere la doamne… scumpul de el, îi las deplină libertate. Zâmbea când spunea „scumpul de el” pe-un ton de-o indiferenţă amicală. Şi, deodată, întristându-se foarte tare din nou şi uitându-se în jurul ei cu privirea aceea disperată a femeilor care nu ştiu cum să se mai distreze, a murmurat: — Oh! aş vrea… Dar nu, nu-s geloasă, nu-s geloasă deloc. S-a oprit, ezitând. — Vezi tu, mă plictisesc, a spus în cele din urmă brusc. Atunci a tăcut, dispreţuitoare. Şirul de trăsuri înainta tot de-a lungul lacului, în trap egal, cu zgomotul acela specific de cataractă îndepărtată. Acum, pe partea stângă, între apă şi şosea, erau pădurici de copaci verzi, cu trunchiuri subţiri şi drepte, formând ciudate pilcuri de colonete. Pe partea dreaptă, nu mai erau crângurile, copăceii; Bois de Boulogne se deschisese în peluze largi, nişte covoare uriaşe de iarbă pe care erau sădiţi ici-colo pâlcuri de copaci; feţele de masă verzi se ţineau lanţ, unduindu-se uşor, până la Porte de là Muette, al cărei grilaj scund se zărea foarte departe, ca un capăt de dantelă neagră întins chiar pe pământ; şi, pe pante, pe unde terenul era mai accidentat, iarba era albastră de tot. Renée privea, cu ochii ficşi, ca şi când orizontul acela ce creştea, preriile acelea moi, udate de aerul serii, ar fi făcut-o să simtă şi mai intens golul din sufletul ei. După oarecare tăcere, a repetat cu o mânie surdă: — Oh! mă plictisesc, mă plictisesc de moarte. — Ştii că nu eşti prea veselă, a spus liniştit Maxime. Eşti nervoasă, desigur. Tânăra femeie s-a aruncat din nou în fundul trăsurii. — Da, sunt nervoasă, a răspuns sec. Apoi a devenit maternă. — Îmbătrânesc, dragul meu copil; curând voi împlini treizeci de ani. E groaznic. Nu-mi mai place nimic… La douăzeci de ani, nu poţi să ştii… — M-ai luat oare cu tine ca să te spovedeşti? a întrerupt-o tânărul. Ar fi al dracului de lung. Obrăznicia asta a primit-o schiţând un zâmbet, ca pe-o glumă de copil răzgâiat căruia i se permite totul. — Te sfătuiesc să te plângi, a continuat Maxime, cheltuieşti mai mult de-o sută de mii de franci pe an cu rochiile tale, locuieşti într-o splendidă casă boierească, ai cai superbi, capriciile tale sunt legi, şi ziarele pomenesc de fiecare rochie nouă de-a ta ca de-un eveniment de mare gravitate; femeile sunt geloase pe tine, iar bărbaţii şi-ar da zece ani din viaţă ca să-ţi sărute vârful degetelor… E-adevărat? A dat din cap afirmativ, fără să răspundă. Cu ochii plecaţi, începuse iarăşi să-nvălătucească firul blănii de urs. — Hai, nu fi modestă, a continuat Maxime; spune pe şleau că eşti unul dintre stâlpii celui de-al doilea imperiu. Între noi, ne putem spune asemenea lucruri. Pretutindeni, la palatul Tuileries, la miniştri sau la simplii milionari, eşti suverană. Nu-i plăcere din care să nu te fi-nfruptat din plin, şi dac-aş îndrăzni, dacă respectul ce ţi-l datorez nu m-ar reţine, aş zice… S-a oprit câteva secunde, râzând; apoi şi-a terminat fraza cavalereşte. — Aş zice c-ai gustat din toate. Ea nici nu s-a clintit. — Şi te plictiseşti? a continuat tânărul cu o vioiciune comică. Dar asta-i o crimă!… Ce vrei? Oare ce visezi? A dat din umeri ca să spună că nu ştia. Deşi a plecat capul, Maxime a văzut-o atunci aşa de serioasă şi de posomorâtă, că a tăcut. S-a uitat la şirul de trăsuri care, ajungând la capătul lacului, se lăţea, umplând răspântia. Mai puţin înghesuite, trăsurile se-ntorceau cu o graţie superbă; trapul mai repezit al cailor suna semeţ pe pământul tare. Făcând ocolul cel mare ca să intre în rând, caleaşca s-a clătinat în asemenea hal, încât Maxime a simţit o oarecare voluptate. Atunci, urmându-şi cheful de-a o copleşi pe Renée, a spus: — Uite, ai merita să mergi cu fiacrul! Aşa ţi-ar trebui!… Ei, priveşte lumea care se-ntoarce la Paris, lumea asta care-i la picioarele tale. Te salută ca pe-o regină, bunul tău prieten, domnul de Mussy, era cât pe ce să-ţi trimită sărutări. Într-adevăr, un călăreţ o saluta pe Renée. Maxime vorbise pe un ton ipocrit batjocoritor. Dar Renée abia a catadicsit să se-ntoarcă, dând din umeri. De data asta, tânărul a făcut un gest disperat. — Serios, a spus, aici am ajuns?… Dar, pentru Dumnezeu, ai totul, ce mai vrei? Renée a ridicat capul. În privirea ei era o văpaie, o nevoie arzătoare de curiozitate nesatisfăcută. — Vreau altceva, a spus încet. — Dar cum ai totul, a continuat Maxime râzând, altceva nu înseamnă nimic… Ce altceva? — Ce? a repetat ea… Şi n-a mai continuat. Se întorsese cu totul, contempla tabloul acela straniu ce dispărea în spatele ei. Era aproape noapte; amurgul se lăsa încet ca o cenuşă fină. Văzut din faţă, în lumina slabă ce mai stăruia încă pe apă, lacul se rotunjea ca o imensă placă de cositor; pe cele două maluri, pădurile de copaci verzi, ale căror trunchiuri subţiri şi drepte parcă ieşeau din apa stătătoare, păreau, în clipa aceea, nişte colonade vineţii, schiţând cu arhitectura lor regulată curbele studiate ale malurilor; apoi, în fund, se înălţau boschetele, nişte mari frunzişuri confuze, mari pete negre închideau orizontul. Era acolo, în spatele petelor, o luminiţă de jăratec, asfinţitul unui soare pe jumătate stins ce nu mai învăpăia decât un capăt al imensităţii cenuşii. Peste lacul acesta imobil, peste pădurea. scundă, peste peisajul de-o linişte atât de stranie, se-ntindea scobitura cerului, infinită, mai profundă şi mai lată. Bucata asta mare de cer pe colţul ăsta mic de natură fremăta, avea o vagă tristeţe; şi, din înălţimile ce păleau, se lăsa o asemenea melancolie de toamnă, o noapte aşa de blânda şi de mâhnită, încât acel Bois de Boulogne, învăluit încet-încet într-un linţoliu de umbră, îşi pierdea graţiile lui mondene, creştea, cuprins de marele farmec al pădurilor. Trapul echipajelor, cărora întunecimile le stingeau culorile vii, se ridica, asemenea unor glasuri îndepărtate de frunze şi de ape curgătoare. Totul mergea topindu-se. În dispariţia universală, în mijlocul lacului, pânza triunghiulară cu antene a bărcii celei mari de plimbare se contura limpede şi viguroasă, în licărirea jăratecului soarelui ce apunea. Şi nu se mai vedea decât pânza aceea, decât triunghiul de pânză galbenă, lăţită peste măsură. În îmbuibarea ei, Renée a avut o ciudată senzaţie de dorinţi ce nu se puteau mărturisi, văzând acest peisaj pe care nu-l recunoştea, natura atât de artistic mondenă, pe care noaptea înfiorată o preschimba într-o pădure sacră, unul dintre luminişurile ideale în fundul cărora vechii zei îşi ascundeau uriaşele lor iubiri, adulterele şi incestele divine. Şi, pe măsură ce caleaşca se depărta, i se părea că-n urma ei amurgul căra, în vălurile lui tremurătoare, pământul de vis, alcovul ruşinos şi suprauman în care şi-ar fi potolit în fine inima ei bolnavă, carnea ei obosită. Atunci când lacul şi păduricile, înghiţite de umbră, n-au mai fost, la orizont, decât o bară neagră, tânăra femeie s-a întors brusc şi, cu o voce în care se simţeau lacrimile de ciudă, a continuat fraza întreruptă: — Ce?… Altceva, zău! Vreau altceva. Parcă ştiu! Dac-aş şti… Dar, vezi tu, m-am săturat de baluri, de supeuri, de petreceri de-astea. Mereu una şi aceeaşi. E plictisitor de moarte… bărbaţii sunt cumplit de plicticoşi, oh! da, cumplit de plicticoşi… Maxime a început să râdă. Sub mutrele aristocratice ale marii mondene răzbăteau pasiuni. Nu mai clipea; ridul de pe frunte se adâncea mai tare, buza de copil îmbufnat înainta, caldă, în căutarea acestor plăceri pe care le dorea fără a le putea numi. A observat râsul însoţitorului ei, dai fremăta prea tare ca să se mai poată opri; pe jumătate culcată, lăsându-se în voia legănării trăsurii, a continuat cu mici fraze seci: — Fireşte că sunteţi cumplit de plicticoşi… N-o spun pentru tine, Maxime: eşti prea tânăr… Dar dacă ţi-aş povesti cât m-a agasat Aristide la început! Dar ceilalţi! Cei care m-au iubit… Ştii că suntem prieteni buni, nu mă feresc de tine; ei bine, serios, sunt zile când mă oboseşte aşa de tare viaţa mea de femeie bogată, adorată, aclamată, c-aş vrea să fiu ca Laure d’Aurigny, una dintre femeile acelea ce trăiesc o viaţă liberă. Şi cum Maxime râdea şi mai tare, a insistat: — Da, ca Laure d’Aurigny. Trebuie să fie mai puţin searbăd, nu tot mereu acelaşi lucru. A tăcut câteva clipe, parcă şi-ar fi închipuit viaţa pe care ar duce-o dacă ar fi Laure. Apoi, a continuat cu vocea descurajată: — La urma urmelor, probabil că femeile acelea au şi ele necazuri. Hotărât lucru, nimic nu-i amuzant. Să mori nu alta… Bine ziceam adineaori, ar trebui altceva; înţelegi tu, nu ghicesc ce anume, dar altceva, ceva care să nu se mai fi-ntâmplat nimănui, ce nu se-ntâlneşte în fiecare zi, ceva care să fie o plăcere rară, necunoscută. Vorbea mai rar. Ultimele cuvinte le-a pronunţat căutându-le, ca-ntr-un vis. Caleaşca urca aleea ce ducea spre ieşirea din Bois de Boulogne. Umbra creştea; pe cele două maluri, crângurile alergau ca nişte ziduri cenuşii; scaunele de fontă, vopsite cu galben, unde, în serile frumoase, apare burghezia în straie de sărbătoare, zburau de-a lungul trotuarelor, goale de tot, cu sumbra melancolie a acelor mobile de grădină surprinse de iarnă; şi uruitul surd şi ritmat al trăsurilor ce se-ntorceau trecea ca un vaiet trist pe aleea pustie. Fără îndoială, Maxime simţise foarte bine că nu e elegant să găseşti că viaţa e amuzantă. Dacă era încă destul de tânăr ca să mai poată avea câte un elan de fericită admiraţie, era prea egoist, avea o indiferenţă prea zeflemitoare, era într-adevăr prea obosit ca să nu se declare dezgustat, blazat, sfârşit. De obicei, când o spunea, se fălea oarecum. S-a întins la fel ca Renée şi a spus cu glasul jalnic: — Ştii că ai dreptate, e cumplit de plicticos. Nici eu nu mă distrez mai mult ca tine; adesea am visat şi eu altceva. Nu există prostie mai mare decât să călătoreşti. Decât să câştig bani prefer să-i cheltuiesc, deşi nu-i totdeauna aşa de amuzant pe cât ţi-nchipui la început. Eşti sătul până-n gât să iubeşti, să fii iubit, nu-i aşa?… Ei! da, eşti sătul până-n gât! Cum tânăra femeie; n-a răspuns, ca s-o surprindă, a continuat cu o mare nelegiuire: — Aş vrea să mă iubească o călugăriţă. Poate c-ar fi amuzant!… Tu n-ai visat oare niciodată să iubeşti un bărbat la care nu te-ai putea gândi fără să comiţi o crimă? Dar a rămas posomorâtă, şi Maxime, văzând că tăcea mereu, a crezut că nu-l mai asculta. Cu ceafa sprijinită de marginea capitonată a caleştii, părea că doarme cu ochii deschişi. Se gândea, nemişcată, lăsându-se în voia visurilor ce-o copleşeau, şi, uneori, i se agitau buzele uşor din pricina unor mişcări nervoase. Umbra amurgului o cuprinsese molatic, o pătrundea tristeţea neprecizată a umbrei, şi voluptatea discretă, speranţa nemărturisită, scăldând-o într-o boare de aer moleşit şi morbid. Fără îndoială că, în timp ce privea fix spatele rotund al valetului aşezat pe capră, se gândea la bucuriile din ajun, la petrecerile acelea pe care le găsea aşa de serbede, de care se săturase; se gândea la viaţa ei trecută, la poftele potolite imediat, la scârba de lux, la monotonia zdrobitoare a aceloraşi iubiri şi aceloraşi trădări. Apoi, ca o speranţă, mijea în ea, cu fremătări de dorinţă, ideea acelui „altceva” pe care mintea ei încordată nu-l putea găsi. Aici. Visul i se rătăcea. Făcea un efort, dar cuvântul căutat se sustrăgea mereu în noaptea care se lăsa, se pierdea în mersul necontenit al trăsurilor. Şi legănarea mlădioasă a caleştii era tot o ezitare împiedicând-o să-şi formuleze pofta. Şi o ispită imensă se înălţa din nedesluşitul acela, din crângurile pe care umbra le adormea de fiecare parte a aleii. din. zgomotul roţilor şi din legănarea molatică ce-o umplea de-o delicioasă toropeală. Mii de adieri îi mângâiau carnea: visuri neterminate, voluptăţi nenumite, dorinţe nedesluşite, tot ceea ce o întoarcere din Bois de Boulogne poate zămisli mai delicios şi mai monstruos în inima obosită, a unei femei, în ceasul când cerul păleşte. Îşi ţinea mâinile ascunse în blana de urs, îi era tare cald în paltonul de postav alb şi revere de catifea mov. Cum a întins un picior, ca să se destindă în tihna ei, a atins în treacăt piciorul lui Maxime, care nici n-a observat măcar. O smucitură a trezit-o din somnolenţă. A ridicat capul, privindu-l în mod straniu cu ochii ei cenuşii pe tânărul lăfăindu-se cu mare eleganţă. Chiar atunci caleaşca a ieşit din Bois de Boulogne. L’avenue de l’Impératrice se întindea dreaptă de tot în amurg, cu cele două linii verzi ale barierelor de lemn pictat ce aveau să se atingă în zare. Pe poteca lăturalnică rezervată călăreţilor, în depărtare, un cal alb făcea o pată deschisă găurind umbra cenuşie. Pe şosea, de partea cealaltă, se mai aflau ici-colo nişte întârziaţi care se plimbau, grupuri de puncte negre ce se îndreptau încet spre Paris. Şi, sus de tot, la capătul dârei mişcătoare şi nedesluşite a trăsurilor, Arcul de Triumf, aşezat de-a curmezişul, se vedea, alb, pe o mare bucată de cer de culoarea funinginii. Pe când caleaşca se-ntorcea într-un ritm vioi, Maxime, fermecat de alura englezească a peisajului, privea, de ambele părţi ale aleii, casele boiereşti, cu arhitectura lor capricioasă, ale căror peluze se întindeau până la aleile lăturalnice; visând, Renée se distra văzând cum se aprindeau departe în zare unul câte unul becurile cu gaz din Place de l’Etoile, şi, pe măsură ce licăririle vioaie pătau cu flăcări galbene întunericul ce se lăsa, auzind parcă chemări secrete, i se părea că Parisul sclipitor al nopţilor de iarnă se ilumina pentru ea, pregătindu-i plăcerea necunoscută pe care o visa spre a se potoli. Caleaşca a pornit pe Avenue de la Reine-Hortense şi s-a oprit la capătul străzii Monceau, numai la câţiva paşi de bulevardul Malesherbes, în faţa unei mari case boiereşti aşezată între curte şi grădină. Cele două grilaje pline de ornamente aurite, ce dădeau în curte, erau flancate fiecare de câte o pereche de felinare, tot în formă de urne acoperite cu aurării, în care pâlpâiau flăcările mari ale gazului. Între cele două grilaje, locuia portarul într-o căsuţă elegantă, semănând oarecum cu un mic templu grecesc. Cum trăsura urma să intre în curte, Maxime a sărit sprinten jos. — Ştii, i-a spus Renée, reţinându-l de mână, masa se va servi la ora şapte şi jumătate. Ai la dispoziţie mai mult de-o oră ca să te îmbraci. Să nu te laşi aşteptat. Şi a adăugat zâmbind: — Vom avea la masă familia Mareuil… Tata doreşte să fii foarte galant cu Louise. Maxime a dat din umeri.

Munca de Emile Zola I Hoinărind la întâmplare, Luc Froment ieşise din Beauclair şi suise drumul dinspre Brias, înfrăţit cu cheile printre care se furişează torentul Mionne, frângând în două promontoriul munţilor Bleuses. Şi, odată ajuns în faţa atelierelor Abis, nume sub care sunt cunoscute în regiune oţelăriile Qurignon, zări la capătul podului de lemn două siluete negre şi firave, înghesuite lângă parapet. Lui Luc Froment i se strânse inima. Prima dintre siluete aparţinea unei femei având o înfăţişare foarte tânără, sărăcăcios îmbrăcată, cu capul pe jumătate acoperit sub o broboadă zdrenţuită; cealaltă siluetă era aceea a unui copil de vreo şase anişori, sumar înveşmântat, cu faţa ca ceara, ascuns între fustele ei. Amândoi stăteau neclintiţi ca două stane de piatră, aţintindu-şi privirile pe poarta uzinei, cu trista răbdare a oamenilor care nu mai întrevăd nicio geană de speranţă. Luc se oprise cu ochii pironiţi pe ei. Să tot fi fost orele şase, dar ziua se strecurase încă de pe acum hoţeşte, prin această jalnică şi umedă seară a miezului de septembrie. Azi era sâmbătă şi, de joi, ploaia nu contenise măcar o clipă. Se oprise acum, dar un vânt furios îşi făcea încă mendrele, alungând de pe cer norii de funingine, nişte adevărate zdrenţe, printre care se filtra un amurg murdar şi galben, de o tristeţe apăsătoare. Pe drumul brăzdat de şine, cu porţiuni mari de caldarâm desfăcut, se scurgea într-un şuvoi negru toată pulberea de cărbune frământată cu mocirla minelor din apropiere de Brias, ale căror vagonete alunecau de colo până colo fără odihnă. Şi această pulbere de cărbune înnegrise cu doliul ei întreg torentul din vale, şiroia în stropi grei pe zidurile leproase ale clădirilor uzinei, părea că murdăreşte până şi norii întunecaţi, care treceau la nesfârşit, întocmai ca nişte învolburări de fum pierdute în nefiinţă. Presimţirea unui dezastru apropiat părea că pluteşte odată cu adierile vântului, şi simţeai amurgul însuşi cum tremură în jur, aducând în mod fatal apocalipsul. Luc se oprise la câţiva paşi de tânăra femeie şi de copil, aşa că nu-i fu greu să-l audă pe acesta din urmă spunând cu un ton cumpănit şi totodată hotărât, de om matur: — Uite ce-i, nană, vrei să stau eu de vorbă cu el? Cred că l-ar înfuria mai puţin. Dar femeia se împotrivi: — Nu, nu, frăţioare, astea nu-s treburi pentru ştrengari de vârsta ta. Şi continuară să aştepte neclintiţi, cu înfăţişarea lor resemnată şi plină de disperare. Luc privi spre uzină. Primăvara trecută, când trecuse prima oară prin Beauclair, vizitase atelierele Abis dintr-o curiozitate de specialist. Şi acum, când o scrisoare neprevăzută a prietenului său Jordan îl readucea prin aceste locuri, avusese timp, vreme de câteva ceasuri, să se pună la curent cu o mulţime de amănunte asupra groaznicei crize prin care tocmai trecea regiunea: o grevă teribilă de două luni, dezastru şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, pe de o parte din pricină că direcţia uzinei avusese mult de pierdut din oprirea lucrului, pe de altă parte fiindcă muncitorii ajunseseră pe jumătate morţi de foame şi deveniseră şi mai înverşunaţi. Abia cu două zile în urmă, joi, munca se reluase în sfârşit, şi asta numai după concesii reciproce, smulse cu mare trudă, şi după tocmeli cumplite, care duraseră vreme îndelungată. Muncitorii reluaseră lucrul fără prea multă bucurie, tot nedomoliţi, considerând că cererile lor nu fuseseră încă satisfăcute, întocmai ca nişte învinşi pe care înfrângerea îi întărâtă şi mai mult şi care nu păstrează în inimi decât amintirea suferinţelor şi dorinţa cumplită de a le răzbuna. Atelierele Abis îşi răsfirau siluetele întunecate ale clădirilor şi ale hangarelor profilate pe goana bezmetică a norilor îndoliaţi. Păreau un monstru cu solzii zbârliţi care se înălţa până la cer, încercând să-şi lărgească puţin câte puţin vizuina. După culoarea ţiglelor care-şi dezvăluiau una dintre faţete se ghiceau vârstele succesive ale construcţiilor. Acum ajunseseră să-şi întindă tentaculele pe mai multe hectare de teren şi strângeau la lucru o mie de muncitori. Ţiglele albăstrii de deasupra marilor hale, cu geamlâcurile aşezate perechi-perechi, dominau vechile ardezii înnegrite de scurgerea timpului, al e primelor construcţii care erau mult mai umile. Din drum, zăreai mai întâi stupii uriaşi ai cuptoarelor pentru ciment, aşezaţi în şir, apoi venea furnalul, înalt de douăzeci şi patru de metri, din care ţâşneau în sus nişte tuburi uriaşe, pentru ca dintr-odată să se prăvălească într-o baie de ulei mineral. Şi, mai departe, coşurile fumegânde, coşuri de toate formele şi dimensiunile, o adevărată pădure de coşuri care-şi amestecau respiraţia încărcată de funingine cu funinginea plutitoare a norilor, în vreme ce ţevile mai subţiri, pentru evacuarea gazelor, aruncau, la intervale regulate, panaşe albe însoţite de gâfâieli stridente. Şi toată această pulbere care plutea prin aer şi toţi aceşti vapori pe care-i împrăştia în jur fără încetare păreau însăşi răsuflarea monstrului, scăldat în ceaţa continuă pe care o degaja sudoarea muncii. Desluşeai apoi bătăile inimii monstrului, izbiturile şi bubuiturile neîntrerupte ale efortului său, trepidaţia maşinilor, cadenţa limpede a compresoarelor, loviturile ritmice şi grele ale ciocanelor pneumatice, răsunând cu rezonanţa profundă a clopotelor mari, din cauza cărora însuşi pământul se zguduie sub picioare. Şi, ceva mai aproape, chiar la marginea drumului, în fundul unei mici clădiri, un fel de baracă unde primul dintre strămoşii familiei Qurignon forjase fierul, se auzea jocul înverşunat şi plin de violenţă al celor două ciocane hidraulice, care băteau acolo întocmai ca pulsul colosului şi ale căror cuptoare devorau în vâlvătăile lor nu numai minereul, ci şi vieţile oamenilor. Nicio lampă electrică nu fusese aprinsă încă prin curţile uzinei şi ceaţa crepusculară, roşiatică şi posomorâtă îneca puţin câte puţin atelierele Abis. Pe la ferestrele prăfuite nu se întrezărea nicio geană de lumină. Doar o flacără intensă, ieşind din halele mari printr-un portal deschis, despica umbrele serii ca o ţâşnitură prelungă de astru incandescent. Fără îndoială, vreun maistru oţelar se apucase tocmai atunci să deschidă uşa cuptorului. Şi nimic, nimic altceva, nici măcar o scânteie pierdută pe undeva, nu trăda că aici se află însuşi imperiul focului, focul care bubuia în această cetate întunecată a muncii, focul lăuntric ce răscolea totul, focul acum îmblânzit, robit, îndoind şi modelând fierul ca pe o ceară moale, dăruind omului dominaţia asupra Terei, odată cu cei dintâi vulcani pe care i-a cucerit. Orologiul din micul turn, a cărui şarpantă se înălţa deasupra clădirilor administraţiei, bătu orele şase. Atunci Luc îl auzi din nou pe copil spunând cu vocea lui limpede: — Iacă, nană, cred că acu-acu au să iasă. — Da, da, şi eu cred, răspunse femeia. Şezi locului. Din pricina gestului pe care îl făcuse ca să-l reţină, broboada zdrenţuită se trase puţin de pe faţă, şi Luc rămase surprins de delicateţea trăsăturilor ei. Fără îndoială că nu împlinise încă douăzeci de ani, şi avea un păr blond, răvăşit, şi o faţă mică, plăpândă şi străvezie, care i se păru urâtă la început, cu nişte ochi albaştri, spălăciţi de lacrimi, şi nişte buze palide, crispate de suferinţă. Şi ce corp firav sub rochia veche şi uzată! Şi cu ce braţ tremurător şi fără vlagă strângea lângă fustele ei copilul – fără îndoială, fratele mai mic – blând ca şi ea, dar cu o înfăţişare mai sănătoasă şi cu un aer mai hotărât! Luc se simţi copleşit de milă, pe când cele două jalnice fiinţe, bănuitoare, începeau să se neliniştească de acest domn care se oprise acolo-n drum şi-i cerceta cu atâta insistenţă. Fata, mai cu seamă, părea stânjenită de faptul că era obiectul atenţiei acestui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, atât de bine făcut, atât de frumos, lat în umeri, cu mâinile puternice şi o faţă radiind de sănătate şi viaţă îmbelşugată, ale cărui trăsături ferme erau dominate de o frunte înaltă şi dreaptă de visător, moştenită parcă din moşi-strămoşi. Şi, la vederea ochilor larg deschişi, de culoarea metalului, cu care tânărul o fixa fără niciun pic de sfială, fata îşi întoarse capul în altă direcţie. Dar imediat după aceea strecură încă o privire furişă spre el şi, văzându-l că-i zâmbea cu bunătate, se închise şi mai mult în sine, muncită de gândurile care o frământau. Sunetul unui clopot străbătu văzduhul cu vibraţiile lui limpezi şi o forfotă se stârni în jurul atelierelor Abis: începeau să iasă de la lucru echipele de zi, pe care ar fi trebuit să le înlocuiască schimbul de noapte; căci activitatea devoratoare a monstrului nu se opreşte nicio clipă măcar, zi şi noapte clocoteşte şi bocăne fierul. Cu toate acestea, muncitorii nu se zoreau să plece şi mai întârziau încă prin ateliere, cei mai mulţi dintre ei aşteptând să li se dea un mic avans pe care-l ceruseră, cu toate că munca nu se reluase decât joi, într-atât de mare era foametea şi lipsurile care bântuiau înlăuntrul familiilor, după cele două luni de grevă cumplită. În sfârşit, îşi făcură apariţia prin faţa porţilor primii dintre ei, care treceau unul câte unul sau în grupuri mici, păşind cu capul în jos, întunecaţi şi grăbiţi, cu pumnii încleştaţi în fundul buzunarelor pe cei câţiva bănuţi de argint, atât de scump câştigaţi şi cu care puteau să târguiască pâine celor mici şi muierilor. Şi dispăreau, scufundându-se în umbra drumului. — Uite-l, nană, murmură copilul. E împreună cu Bourron, l-ai văzut? — Da, da, taci din gură. Chiar în clipa aceea îşi făcuseră apariţia doi muncitori, care, după aspect, păreau meşteri oţelari. Primul, cel despre care copilul spunea că e împreună cu Bourron, să tot fi avut vreo douăzeci şi şase de ani, purta haina de postav gros aruncată peste umeri şi avea părul şi barba roşcate; părea mai curând mărunt de statură, dar vânjos, cu muşchi zdraveni; deşi avea nasul curbat, pornind de sub o frunte proeminentă, pomeţii ieşiţi în afară şi maxilarele puternice, totuşi un zâmbet plăcut îi dădea o înfăţişare de bărbat cuceritor. În vreme ce Bourron, cu cinci ani mai în vârstă, strâns în vechea lui haină de catifea verzuie, era un vlăjgan înalt, uscăţiv şi subţire, ale cărui trăsături – faţa cabalină, obrazul prelung, bărbia teşită şi ochii piezişi – exprimau umorul liniştit al unui om cu fire blajină, totdeauna înclinat să asculte de vorba altui camarad. Dintr-o privire, acesta din urmă zărise de cealaltă parte a drumului, la capătul podului de lemn, femeia cea tristă, însoţită de copil, şi-l înghionti cu cotul pe fârtatul lui: — Ia te uită, Ragu. Ăştia-s Josine şi Nanet, dacă nu mă-nşel… Bagă de seamă ce faci, dacă vrei să nu te sâcâie. Ragu, furios, strânse pumnii. — Afurisită fată! M-am săturat până peste cap de ea şi am gonit-o… Dar să vezi ce am să-i fac, dacă se ţine scai de mine. Părea puţin cam cherchelit, aşa cum se întâmpla totdeauna când depăşea cei trei litri de băutură de care spunea că are nevoie pentru ca jeraticul cuptorului să nu-i usuce pielea. Şi când se afla pradă acestui început de beţie, gura i-o lua pe dinainte, împăunându-se şi arătându-se plin de cruzime, mai ales dacă se afla de faţă unul dintre prietenii săi, grozăvindu-se cu felul în care trata el fetele când se plictisea de ele. — Dacă nu mă lasă în pace, dau cu ea de pământ. M-am săturat!

           LAMPA CU ABAJUR ALBASTRU ardea pe cămin, în spatele unei cărţi, cufundând în umbră o jumătate din cameră. O rază de lumină calmă tăia în două măsuţa cu picior şi şezlongul, alinia pliurile mari ale draperiei de catifea, scălda în azur oglinda dulapului de palisandru dintre cele două ferestre. Armonia burgheză a camerii, acel albastru al tapetului, al mobilelor şi covorului, căpătase la acea oră din noapte, moliciunea vagă a unui nor. În faţa ferestrelor, patul, aflat în umbră, acoperit şi el cu catifea, alcătuia o masă neagră luminată doar de albeaţa cearşafurilor. Hélène, cu mâinile încrucişate, în liniştita ei atitudine de mamă şi văduvă, răsufla uşor. În mijlocul tăcerii, pendula bătu ora unu, zgomotele cartierului se stinseseră. Parisul solitar îşi trimitea îndepărtatul său huruit peste înălţimile Trocadéro-ului. Răsuflarea slabă a Hélènei era atât de gingaşă, încât nici măcar nu-i ridica linia castă a sânului. Dormea un somn plăcut, liniştit şi adânc, cu profilul ei pur şi pletele castanii, împletite strâns, cu capul înclinat ca şi cum aţipise ascultând. În fundul camerei, uşa larg deschisă a unei odăiţe tăia în zid un patrat de întuneric. Nu se auzea niciun zgomot. Pendula bătu o jumătate de oră. Balansierul sună slab în acea tărie a somnului care copleşise toată odaia. Lampa dormea, mobilele dormeau; pe o măsuţă, aproape de o lampă stinsă, un lucru de mână dormea şi el. Hélène, adormită, îşi păstra aerul ei grav şi bun. Când sună ora două această pace fu tulburată de un suspin ieşit din întunericul odăiţei. Apoi urmă un foşnet de lenjerie şi tăcerea reîncepu. Acum se auzea o răsuflare chinuită. Hélène nu se mişcase. Dar se deşteptă brusc. O trezi o bolboroseală confuză de copil care suferă. Tocmai îşi ducea mâinile la tâmplele încă însomnurate, când un strigăt surd o făcu să sară pe covor. — Jeanne… Jeanne… Ce ai? Răspunde-mi! strigă ea. Şi cum copila tăcea, ea murmură, alergând să ia lampa: „Dumnezeule! Nu se simţea bine! N-ar fi trebuit să mă culc!” Dădu buzna în camera vecină, unde se lăsase o tăcere apăsătoare. Dar lampa, înecată în ulei, răspândea o lumină tremurătoare care nu arunca decât o pată rotundă pe tavan. Aplecată deasupra patului de fier, Hélène nu putu, la început, să distingă nimic. Apoi, în lumina albăstruie, în mijlocul cearşafurilor azvârlite, ea o zări pe Jeanne, ţeapănă, cu capul pe spate, cu muşchii gâtului rigizi şi duri; un spasm desfigura bietul şi adoratul ei obraz, ochii îi erau deschişi, fixaţi pe curbura draperiilor. — Doamne, Dumnezeule! strigă ea. Moare? Şi punând jos lampa începu să-şi pipăie, cu mâini tremurătoare, copila. Nu-i putu găsi pulsul. Inima părea că i se oprise. Braţele şi picioarele ei mici se zbăteau violent. Atunci simţind că înnebuneşte, bâigui îngrozită: — Îmi moare copilul! Ajutor! Copilul! Copilul meu! Se întoarse în odaie, sucindu-se şi lovindu-se, fără să ştie încotro pornise; apoi reintră în odăiţă şi se aruncă din nou în faţa patului strigând mereu după ajutor. O luase pe Jeanne în braţe şi-i săruta părul, plimbându-şi mâinile pe trupul ei, rugând-o să-i răspundă: „Un cuvânt, Jeanne, un singur cuvânt!” Unde o durea? Dorea un pic din doctoria luată acum câteva zile? Poate puţin aer proaspăt ar însufleţi-o. Şi se încăpăţâna să vrea s-o audă vorbind. Dumnezeule, nici nu ştia ce să facă! Toată povestea asta, aşa, pe neaşteptate, în toiul nopţii! Nici măcar lumină nu-i! Gândurile i se încâlceau. Continuă să-i vorbească fiicei sale, s-o întrebe şi să răspundă în locul ei. Simţea un nod în stomac; ba nu, în gât! Nu se va întâmpla nimic! Trebuia calm. Şi făcu un efort ca să-şi recapete toată luciditatea. Dar senzaţia pe care i-o dădea copila înţepenită în mâinile ei îi răscolea măruntaiele. O privi: era convulsionată şi fără răsuflare. Încercă să judece, să reziste nevoii de a striga. Dar deodată, împotriva voinţei sale, ţipă. Străbătu sufrageria şi bucătăria răcnind: — Rosalie! Rosalie! Repede un doctor! Îmi moare copilul! Servitoarea, care dormea într-o odăiţă din spatele bucătăriei, scoase nişte exclamaţii. Hélène se întoarse alergând. Bătea pasul pe loc, în cămaşă, fără să pară că simte frigul acelei nopţi îngheţate de februarie. Femeia asta va lăsa deci să-i moară copilul? De abia se scursese un minut. Se reîntoarse în bucătărie, reintră în cameră. Şi, pe dibuite, îşi puse o fustă şi-şi aruncă un şal pe umeri. Răsturnă mobilele, umplu cu violenţa disperării sale această odaie în care domnea o pace atât de adâncă. Apoi, numai în papuci, lăsând uşile vraişte, coborî ea însăşi cele trei etaje, hotărâtă să aducă singură un medic. Nici n-apucă portăreasa să tragă de cordon ca să deschidă uşa, că Hélène se şi găsi afară, cu urechile ţiuind, năucă. Coborî în goană strada Vineuse, sună la doctorul Bodin, care o mai îngrijise pe Jeanne; un servitor, veni după o eternitate să-i spună că doctorul se afla la căpătâiul unei femei care năştea. Hélène rămase prostită pe trotuar. Nu mai cunoştea niciun alt doctor în Passy. Porni de-a lungul străzii, privind casele. Sufla un vântuleţ îngheţat; ea mergea în papuci, prin zăpada uşoară, căzută de cu seară. Şi o avea tot timpul în faţa ochilor pe fiica sa, cu acel gând de spaimă care-o ucidea că nu găseşte de îndată un medic. Atunci, cum urca pe strada Vineuse, se agăţă de o sonerie. Trebuia să întrebe; poate i se va da o adresă. Sună din nou pentru că cei din casă nu se grăbeau. Vântul îi lipise de picioare fusta subţire şi şuviţele părului îi fluturau. În sfârşit, un servitor veni să-i deschidă şi să-i spună că doctorul Deberle se culcase. Sunase chiar la uşa unui doctor, deci cerul n-o părăsise. Atunci, îl împinse cât colo pe servitor dând să intre. Repeta într-una: — Copilul, îmi moare copilul… Spune-i să vină… Era un mic palat plin de tapiţerii. Urcă astfel un etaj, luptându-se cu servitorul, răspunzând, la tot ce-i spunea acesta, că-i moare copilul. Ajunsă într-o cameră, voi să-l aştepte pe doctor. Dar, de îndată ce-l auzi alături sculându-se, se apropie şi-i vorbi prin uşă: — Repede, domnule, vă rog. Îmi moare copilul! Şi când doctorul apăru în haină, fără cravată, ea îl târî, nu-l mai lăsă să se îmbrace. El o recunoscu. Locuia în casa vecină şi era locatara lui. Astfel că, atunci când el traversă o grădină ca să scurteze drumul, deschizând o portiţă de comunicaţie care exista între cele două locuinţe, Hélène avu o bruscă deşteptare a memoriei. — E adevărat, murmură ea, sunteţi doctor, şi ştiam asta… Vedeţi, mi-am pierdut mintea. Să ne grăbim… Pe scară îl pofti să treacă primul. Nici pe Dumnezeu nu l-ar fi adus la ea cu atâta evlavie. Sus, Rosalie, rămăsese lângă Jeanne şi aprinsese lampa de pe măsuţă. De îndată ce medicul intră, el luă lampa şi lumină puternic pe copila care-şi păstra rigiditatea dureroasă; ţinea numai capul înclinat, iar faţa îi era străbătută de contracţii repezi. Timp de un minut, nu spuse nimic, cu buzele strânse. Hélène, nerăbdătoare, îl privea. Când întâlni acea privire de mamă care-l implora, murmură: — Nu se va întâmpla nimic… Dar nu trebuie lăsată aici… Are nevoie de aer. Hélène, cu un gest puternic, o luă în braţe. I-ar fi sărutat mâinile doctorului pentru vorba lui bună şi o linişte mare i se răspândi pe faţă. Dar abia o puse pe Jeanne în patul ei mare, că acest biet trup de fetiţă fu scuturat de convulsii violente. Doctorul ridicase abajurul lămpii, o lumină albă năpădi încăperea. Se duse să întredeschidă o fereastră, şi îi porunci Rosaliei să tragă patul dintre draperii. Hélène, cuprinsă de spaimă bâigui: — Dar moare, domnule… Uitaţi-vă, uitaţi-vă… Nici n-o mai recunosc! El nu răspunse, urmărea criza cu o privire atentă. Apoi spuse: — Treceţi în alcov, ţineţi-i mâinile ca să nu se zgârie… Aşa, încet, fără violenţă… Nu vă neliniştiţi, criza trebuie să-şi urmeze cursul. Şi amândoi, aplecaţi deasupra patului, o ţineau pe Jeanne ale cărei membre se destindeau cu scuturături bruşte. Doctorul îşi încheiase haina ca să-şi ascundă gâtul gol. Hélène era înfăşurată în şalul pe care şi-l aruncase pe umeri. Dar Jeanne, zbătându-se, trăsese şalul de pe mamă-sa, descheiase haina doctorului. Ei nu băgară de seamă. Niciunul, nici celălalt nu se vedeau. În sfârşit, accesul se mai potoli. Micuţa părea cuprinsă de o mare slăbiciune. Măcar c-o asigurase pe mamă că fata ieşise din criză, doctorul continuă să fie preocupat. Privind-o mereu pe bolnavă, îi puse câteva întrebări scurte Hélènei, rămasă în picioare lângă pat. — Ce vârstă are copilul? — Unsprezece ani şi jumătate, domnule. Urmă o tăcere. Doctorul îşi înălţă capul, se aplecă şi ridică pleoapa închisă a Jeannei ca să-i privească mucoasa. Apoi îşi continuă interogatoriul fără să-şi ridice ochii asupra Hélènei. — A mai avut crize? — Da, domnule, dar vechile crize au dispărut spre vârsta de şase ani. E foarte delicată. De câteva zile, o tot vedeam prost dispusă. Avea crampe, era absentă… — Au existat boli de nervi în familie? — Nu ştiu… Mama a murit de piept… Ea ezită, cuprinsă de ruşine, nevoind să vorbească despre o bunică închisă într-o casă de nebuni. Toată ascendenţa ei era tragică. — Fiţi atentă, spuse cu vioiciune medicul; iată un nou acces. Jeanne deschise ochii. Privi o clipă în jurul ei, cu un aer rătăcit, fără să pronunţe vreun cuvânt. Apoi privirea îi deveni fixă, trupul i se răsturnă pe spate, cu membrele întinse şi ţepene. Era foarte roşie. Deodată păli, deveni lividă şi convulsiile începură.; — N-o lăsaţi… Apucaţi-o de cealaltă mână. El alerga la măsuţa pe care, intrând, îşi pusese mica-i farmacie. Reveni cu un flacon pe care-l dete copilului să-l miroasă. Dar asta fu ca o lovitură teribilă de bici, Jeanne, se scutură atât de tare, încât scăpă din mâinile mamei sale. — Nu, nu, fără eter! strigă ea, înştiinţată de miros. Eterul o înnebuneşte. Amândoi abia o puteau ţine. Avea spasme violente care o zguduiau din călcâi până la ceafă, ca îndoită în doua. Apoi recăzu, şi începu să se zbată într-o legănare care-o arunca dintr-o parte într-alta a patului. Pumnii îi erau strânşi, degetul mare îndoit către palmă; pentru a clipă ea şi-i deschise şi degetele depărtate încercară să prindă obiecte, ca să le răsucească. Dete de şalul mamă-si şi se agăţă de el. Dar ceea ce-o chinuia pe Hélène era, după cum spunea ea, faptul că nu-şi mai recunoştea fata. Bietul ei înger, cu chipul atât de dulce, avea trăsăturile răvăşite, ochii scufundaţi în orbite arătându-şi sideful lor albăstrui. — Faceţi ceva, vă rog, murmură ea. Nu mai am putere să îndur, domnule… — Îşi aminti că la Marsilia, fiica uneia dintre vecinele sale murise, sufocată, într-o criză asemănătoare. Poate că doctorul o înşela ca s-o cruţe. În fiecare secundă credea că va primi în obraz ultima suflare a Jeannei, a cărei respiraţie întretăiată se oprea. Atunci, zdrobită, răscolită de milă şi de groază, începu să plângă. Lacrimile îi cădeau pe goliciunea nevinovată a copilei, care-şi aruncase cuverturile de pe ea. Doctorul, cu lungile sale degete suple, o apăsă de câteva ori uşor, la baza gâtului. Intensitatea crizei scăzu. Jeanne, după câteva mişcări încetinite, rămase inertă. Recăzuse în mijlocul patului, cu trupul vlăguit, cu braţele întinse, cu capul pe pernă, aplecat pe piept. Ai fi spus un Crist copil. Hélène se aplecă şi-i sărută îndelung fruntea. — S-a sfârşit? spuse ea în şoaptă. Credeţi că va mai avea şi alte crize? El făcu un gest evaziv. Apoi răspunse: — În orice caz, celelalte vor fi mai puţin violente. Îi ceru Rozaliei un pahar şi o carafă. Umplu paharul pe jumătate, luă alte două flacoane, numără picăturile şi, cu ajutorul Hélènei, care ridică încet capul copilei, îi introduse printre dinţii strânşi, o linguriţă din această licoare. Lampa ardea foarte sus, cu flacăra ei albă, luminând dezordinea din camera în care mobilele zăceau răsturnate. Veşmintele pe care Hélène le aruncase pe spatele unui fotoliu, culcându-se, alunecaseră pe jos şi umpleau covorul. Doctorul, călcând pe un corset, îl ridică pentru a nu se mai împiedica de el. Un miros de verbină se înălţă din patul desfăcut, şi din acele lenjuri risipite. Era întreaga intimitate a unei femei, violent etalată. Doctorul se duse singur să caute chiuveta, udă o cârpă şi i-o puse Jeannei pe tâmple. — Doamnă, o s-o ia frigul, spuse Rosalie care dârdâia. Poate putem închide fereastra. Aerul e prea rece. — Nu, nu, strigă Hélène, lasă fereastra deschisă! Nu-i aşa, domnule? Mici răbufniri de vânt intrau ridicând perdelele. Ea nu le simţi. Totuşi şalul îi căzuse cu totul de pe umeri, descoperind începuturile sânilor. La spate, din cocul desfăcut îi atârnau şuviţe rebele până pe şale. Îşi eliberase braţele goale pentru a fi mai promptă, uitând de tot, nemaiavând decât grija copilului. În faţa ei, preocupat, nici doctorul nu se mai gândea la haina descheiată, la gulerul cămăşii pe care i-l smulsese Jeanne. — Ridicaţi-vă un pic, spuse el. Nu, nu aşa… Daţi-mi mâna… Îi luă mâna şi i-o puse el însuşi sub capul copilei, pe care voia s-o determine să mai ia o linguriţă din poţiune. Apoi, o chemă lângă el. Se slujea de ea ca de un ajutor şi Hélène era de o supunere plină de evlavie, văzând că fata părea mai calmă. — Veniţi încoace… va trebui să-i sprijiniţi capul pe umerii dumneavoastră cât timp eu o voi asculta. Hélène făcu ce i se poruncise. Atunci el se aplecă deasupra ei pentru a-şi pune urechea pe pieptul Jeannei. Atinse în treacăt, cu obrazul, umărul gol al Hélènei şi ascultând inima copilului, ar fi putut să audă bătând şi inima mamei. Când se ridică, răsuflarea sa se întâlni cu răsuflarea Hélènei. — N-are nimic la inimă, spuse el liniştit, în timp ce ea se reînsufleţea. Culcaţi-o la loc, nu trebuie tulburată câtuşi de puţin. Dar un nou acces se produse. El fu însă mult mai puţin grav. Jeanne lăsă să-i scape câteva cuvinte întretăiate. Alte două crize urmară la scurte intervale. Copila căzuse într-o stare de prostraţie care păru să-l neliniştească din nou pe medic. O culcă, cu capul foarte sus, cu cuvertura trasă până sub bărbie şi rămase acolo, aproape o oră, s-o vegheze, părând că aşteaptă să respire normal. De cealaltă parte a patului, Hélène aştepta şi ea fără să se mişte. După o vreme, o mare linişte se aşternu pe chipul Jeannei. Lampa strălucea cu o lumină blondă. Chipul îşi recăpătă ovalul adorabil, puţin prelung, de o graţie şi o fineţe de căprioară. Frumoşii săi ochi închişi aveau pleoape largi, albăstrui şi transparente, sub care ghiceai strălucirea sumbră a privirii. Nasul mic răsufla uşor, gura sa puţin cam mare avu un surâs vag. Dormea astfel, în negrul de cerneală al pletelor răvăşite. — De data asta s-a terminat, zise în şoaptă doctorul. Şi se întoarse, aranjându-şi flacoanele, pregătindu-se să plece. Hélène se apropie rugătoare. — Oh, domnule, murmură ea, nu mă părăsiţi. Mai aşteptaţi câteva minute. Dacă se mai produc alte crize… Dumneavoastră sunteţi cel care aţi salvat-o! El îi făcu semn că nu mai avea de ce să se teamă. Totuşi rămase. Ea o trimise pe Rosalie să se culce. Curând se făcu ziuă, o zi blândă şi cenuşie peste zăpada care albea acoperişurile. Doctorul închise fereastra. Şi amândoi schimbară rar câte o vorbă, cu voce înceată, în mijlocul unei mari tăceri. — N-are nimic grav, vă asigur, spuse el. Numai că la vârsta ei trebuie mai multă grijă… Vegheaţi mai ales ca să ducă o viaţă fericită, fără zguduiri… După o clipă Hélène spuse la rândul ei: — E atât de delicată, atât de nervoasă… Nu pot s-o stăpânesc întotdeauna. După necazuri, are bucurii şi tristeţi care mă neliniştesc, atât sunt de puternice. Mă iubeşte cu patimă, cu o gelozie care o face să plângă când mângâi un alt copil… El ridică încet capul repetând: — Da, da, delicată, nervoasă, geloasă… Doctorul Bodin a îngrijit-o, nu-i aşa? Voi vorbi cu el. Vom prescrie un tratament energic. Se află la vârsta când se hotărăşte sănătatea unei femei. Văzându-l atât de devotat, Hélène avu un elan de recunoştinţă: — Ah! Domnule, vă mulţumesc pentru toată osteneala pe care aţi depus-o! Apoi, ridicând vocea, ea se aplecă deasupra patului, cu frică – să n-o trezească pe Jeanne. Copila dormea, trandafirie, cu un surâs vag pe buze. În camera liniştită plutea un fel de lâncezeală. O somnolenţă liniştită şi parcă uşurată cuprinsese tapetele, mobilele şi veşmintele risipite. Totul se pierdea şi se odihnea în lumina zorilor care intrau prin cele două ferestre. Hélène rămase în picioare în faţa patului. Doctorul stătea de cealaltă parte. Şi, între ei, se afla Jeanne, dormind, cu răsuflarea ei uşoară, — Tatăl ei era adesea bolnav, reluă încetişor Hélène revenind la interogatoriu. Eu m-am simţit întotdeauna sănătoasă. Doctorul, care n-o privise încă, îşi ridică ochii şi nu se putu abţine să nu surâdă, atât i se părea de zdravănă şi de sănătoasă. Zâmbi şi ea cu surâsu-i liniştit. Sănătatea ei înfloritoare o făcea fericită. Totuşi, el n-o părăsi din ochi. Niciodată nu văzuse o frumuseţe mai perfectă. Mare, magnifică, era o Junonă şatenă, de un şaten auriu cu reflexe blonde. Când îşi întoarse încet capul, profilul ei căpătă o puritate gravă, de statuie. Ochii cenuşii şi dinţii albi îi luminau toată faţa. Avea o bărbie rotundă, puţin cam puternică ce-i dădea un aer hotărât şi ferm. Dar ceea ce-l miră pe doctor era nuditatea superbă a acestei mame. Şalul îi alunecase din nou, gâtul era gol, braţele la fel, coada ei groasă, de culoarea aurului brun, îi cădea pe umăr şi i se pierdea între sâni. În juponul ce-i atârna, ciufulită şi în dezordine, avea o majestate, o culme a onestităţii şi a pudorii, care o lăsa castă sub acea privire a bărbatului în care se ivi o mare tulburare. Ea însăşi îl examină o clipă. Doctorul Deberle era un om de 35 de ani, cu faţa rasă, puţin prelungă, ochiul fin, buzele subţiri. Cum îl privea, băgă de seamă, la rândul ei, că şi el avea gâtul gol. Rămaseră astfel faţă în faţă, cu mica Jeanne adormită între ei. Dar acest spaţiu, până de curând imens, păru să se restrângă. Copilul începu să respire regulat. Atunci Hélène, cu o mână înceată, îşi ridică şalul şi se înfăşură în el, în timp ce doctorul îşi încheie gulerul vestonului. — Mamă, mamă, bolborosi Jeanne, în somn. Apoi se trezi. Când fu cu ochii deschişi, îl văzu pe doctor şi se nelinişti. — Cine e? Cine e? întrebă ea. Dar maică-sa o sărută. — Dormi, copila mea, ţi-a fost puţin rău… E un prieten. Copila păru surprinsă. Nu-şi aducea aminte de nimic. O cuprinse din nou somnul şi readormi murmurând, cu un aer iubitor: — Oh! Fac nani… Bine, măicuţă… Dacă-i prietenul tău, va fi şi-al meu. Doctorul îşi strânsese mica farmacie. Salută în tăcere şi se retrase. Hélène ascultă un moment respiraţia copilului. Apoi, uită de sine, aşezată pe marginea patului, cu privirile şi gândurile pierdute. Lampa, aprinsă, pălea în lumina plină a zilei.          

Atacul de la moara de Emile Zola Postul I Când vicarul se urcă în amvon cu stinarul său larg, de o albeaţă îngerească, micuţa baroană stătea într-o stare de beatitudine, pe locul ei obişnuit, alături de o gură de foc, în faţa capelei Sfinţilor Arhangheli. După reculegerea de cuviinţă, vicarul, cu un gest delicat, îşi trecu deasupra buzelor o batistă fină de olandă, apoi deschise braţele ca un serafim gata să-şi ia zborul, îşi înclină capul şi începu să vorbească. Glasul lui se auzi la început, în biserica vastă, ca murmurul îndepărtat al unei ape curgătoare, ca suspinul de dragoste al vântului înflorind frunzişul. Apoi, încetul cu încetul, adierea crescu, deveni furtună, vocea răsuna sub boite cu majestoasa forţă a tunetului. Şi totuşi, din când în când, chiar în timpul celor mai înfricoşătoare tunete, vocea vicarului devenea deodată blinda, aruncând o rază luminoasă de soare în mijlocul sumbrului uragan al elocinţei sale. Chiar de la începutul acestui murmur, ca un foşnet în frunziş, micuţa baroană îşi luase atitudinea de încântare şi aviditate a unei persoane cu urechea rafinată, care se pregăteşte să guste toate subtilităţile unei simfonii iubite. Părea încântată de farmecul subtil al frazelor muzicale de la început. Urmări apoi cu o atenţie de cunoscător volutele vocii într-un crescendo continuu, dezlănţuirea furtunii finale, prezentată cu atâta artă iar când glasul vicarului atinse întreaga sa plenitudine, când detună, amplificat de ecoul bisericii, mica baroană nu-şi putu reţine un bravo discret şi înclină capul cu satisfacţie. Din clipa aceea începu o desfătare paradisiacă: toţi credincioşii căzuseră în extaz. II În timpul acesta vicarul spunea ceva; melodia glasului său era un acompaniament al cuvintelor. Predica despre post, spunea cât de plăcute sunt Domnului privaţiunile la care se supune omul, creatura sa. Aplecat peste marginea amvonului, părea o pasăre mare, albă. Suspina: — A sosit ceasul, fraţii şi surorile mele, în care toţi, precum Iisus, trebuie să ne purtăm crucea, cununa de spini, să ne ducem calvarul, desculţi printre stânci şi printre mărăcini. Mica baroană găsi fără îndoială fraza delicat rotunjită, căci clipi încet din ochi, mişcată parcă până în fundul sufletului. Apoi, legănată de glasul vicarului ca de o simfonie, continuă să urmărească frazele melodioase, lăsându-se purtată într-un fel de reverie plină de voluptăţi secrete. În faţa ei vedea una dintre ferestrele înalte ale bisericii – în partea rezervată corului – întunecată de ceată. Ploaia părea că nu încetase. Biata copilă venise la slujbă pe o vreme îngrozitoare. Trebuie să pătimeşti puţin când eşti cucernică. Vizitiul ei stătuse sub o ploaie torenţială şi ea însăşi, când sărise pe trotuar, îşi udase uşor vârful pantofilor. Altminteri, cupeul ei era excelent, bine închis, capitonat ca un alcov. Dar cât e de trist să vezi, prin geamul umed, alaiul umbrelelor agitate alergând pe fiecare trotuar. Şi se gândea că, dacă vremea ar fi fost frumoasă, ar fi putut veni la biserică în trăsura deschisă. Ar fi fost mult mai vesel. De fapt, toată teama ei era ca vicarul să nu-şi grăbească predica sfârşind-o prea curând. Ar fi nevoită în acest caz să aştepte cupeul, fiindcă nu s-ar putea hotărî să meargă pe jos pe o vreme ca asta. Şi îşi făcea socoteala că, în ritmul în care vorbea, vicarul nu îşi va putea prelungi cu încă două ore predica; vizitiul ei va veni prea târziu. Neliniştea asta îi umbrea puţin cucernicele ei bucurii. III Vicarul avea izbucniri bruşte de mânie în care îşi înălţa capul scuturându-şi pletele, cu pumnii înainte ca un om cuprins de dorinţi de răzbunare. Mustra: — Şi mai ales, vai vouă, păcătoaselor, dacă nu vărsaţi la picioarele Mântuitorului parfumul remuşcărilor voastre, uleiul înmiresmat al căinţei voastre. Adevăr zic vouă, cutremuraţi-vă şi cădeţi în genunchi pe pietre. Veniţi de vă claustraţi în purgatoriul penitenţei, deschis de biserică în aceste zile de căinţă universală, căci numai tocind pietrele sub frunţile voastre îngălbenite de post, numai coborând în spaimele frigului şi ale foamei, ale tăcerii şi ale nopţii, veţi dobândi iertarea divină în ziua plină de strălucire a triumfului. Mica baroană, smulsă din preocupările ei de această violentă izbucnire, clătină încet din cap, vrând parcă să arate că împărtăşeşte în totul şi cele rostite de preot şi mânia lui. Trebuia să ia nuiaua, să se ascundă într-un colţ întunecat, umed şi foarte rece şi acolo să se biciuiască singură; da, fără îndoială, asta avea de făcut. Pe urmă recăzu iară în visare, se pierdu într-o stare de mulţumire, de împăcare cu sine, într-un extaz plin de înduioşare. Şedea comod pe un scaun scund cu spătarul larg şi îşi ţinea picioarele pe o pernă brodată care o împiedica să simtă răceala dalelor. Tolănită, savura farmecul bisericii, în ale cărei bolţi pluteau aburii tămâii şi ale cărei adâncimi pline de umbre misterioase se populau treptat cu încântătoare viziuni. Naosul, îmbrăcat în catifea roşie cu ornamentaţii de aur şi de marmură, cu atmosfera sa de imens şi tainic budoar plin de miresme tulburătoare, cu întunericul străpuns de luminile pale ale veiezelor, părea parcă anume pregătit pentru iubiri supraomeneşti; toate acestea o învăluiseră încetul cu încetul în vraja voluptoasă a fastului. Era o adevărată desfătare a simţurilor. Şi această femeie carnală şi frumoasă se lăsa toată în voia vrajei – măgulită, legănată, mângâiată. Şi ce voluptate îi dădea sentimentul că ea, atât de mică, se afla într-o atât de mare beatitudine. Dar ceea ce – fără a-şi da seama – îi procura o şi mai plăcută senzaţie era respiraţia călduţă a gurii de foc, deschisă aproape sub fustele ei. Era foarte friguroasă micuţa baroană. Gura de foc îşi trimetea suflarea discretă, cu mângâierile ei calde, de-a lungul ciorapilor ei de mătase. Aţipea din când în când în această baie de moliciuni insinuante. IV Vicarul continua să-şi reverse mânia. Îi scufunda pe toţi credincioşii prezenţi în uleiul clocotitor al infernului. — Dacă nu veţi da ascultare glasului Celui de Sus, dacă nu veţi da ascultare glasului meu care este însuşi glasul Domnului, adevăr zic vouă, veţi auzi într-o zi oasele voastre pârâind de spaimă, veţi simţi carnea voastră topindu-se pe jeraticul aprins şi zadarnic veţi striga atunci: „Îndurare, Mântuitorule, îndurare, mă căiesc!” Dumnezeu va fi fără milă şi lovind în voi cu piciorul vă va arunca în prăpastia cea fără de fund! La aceste ultime cuvinte un fior rece trecu prin mulţime. Mica baroană, care aţipise toropită de căldura plăcută, furişată sub fustele ei, surâse vag. Îl cunoştea ea bine pe vicar, micuţa baroană! În ajun, cinase la ea. Îi plăcea grozav pateul de somon cu trufe iar vinul de Burgundia era băutura lui favorită. Într-adevăr, frumos bărbat, vicarul: treizeci şi cinci-patruzeci de ani, brun, cu o faţă atât de rotundă şi de rumenă încât uşor ar fi putut fi luată drept a unei slujnicuţe zdravene şi vesele de la o fermă. De altfel, om de lume, mâncău mare şi meşter la vorbă. Femeile îl adorau, micuţa baroană se prăpădea după el. Şi cât de încântător de dulce era glasul lui când îi spunea: „Ah, doamnă, cu o rochie ca asta, aţi duce în ispită şi un sfânt!” Dar drăguţul de el nu se lăsa ispitit. Se grăbea să debiteze aceleaşi galanterii şi contesei, şi marchizei, şi celorlalte preacredincioase, aşa că devenise copilul răsfăţat al acestor doamne. În fiecare joi, când cina la baroană, ea îi purta de grijă ca unei fiinţe plăpânde care ar putea răci la cel mai mic curent; căreia orice dumicat i-ar provoca negreşit o indigestie. În salon, fotoliul său era întotdeauna aşezat lângă cămin, servitorii aveau ordin să aibă grijă în mod deosebit de farfuria lui şi să-i toarne numai lui în pahar un anumit vin de Burgundia, vechi de doisprezece ani, din care sorbea închizând ochii cucernic ca şi când ar fi împărţit sfânta cuminecătură. Era atât de bun, atât de bun, vicarul! În timp ce de la înălţimea amvonului vorbea de oase care pârâie şi de braţe care sfârâie în flăcări, mica baroană, în starea de somnolenţă în care era, îl vedea la masă ştergându-şi cu beatitudine buzele şi spunându-i: „Scumpă doamnă, o supă atât de gustoasă v-ar face desigur să dobândiţi graţia lui Dumnezeu-tatăl, – dacă frumuseţea dumneavoastră nu ar fi destul pentru a vă asigura paradisul!” V Socotind că sosise clipa când putea pune capăt mâniei şi ameninţărilor, vicarul începu să plângă în hohote. Era tactica sa obişnuită. Aproape în genunchi în amvon, nu i se mai vedeau decât umerii; apoi deodată se ridică în picioare, se îndoi din mijloc şi, ca sub povara unei mari dureri, îşi şterse ochii cu un foşnet sonor de mătase scrobită, îşi aruncă braţele în aer, la dreapta, la stânga, ca un pelican rănit. Era punctul culminant, era finalul, numărul de mare succes, scena emoţionantă a deznodământului. — Plângeţi, plângeţi, lăcrima el cu glasul unui muribund, plângeţi-vă pe voi, plângeţi-mă pe mine, plângeţi-L pe Domnul… Mica baroană adormise de-a binelea, cu ochii deschişi. Căldura, tămâia, întunericul crescând o toropiseră. Se ghemuise, se retrăsese în senzaţiile voluptoase de care era cuprinsă şi pe ascuns visa lucruri foarte plăcute. Alături de ea, în capela Sfinţilor Arhangheli, era o frescă mare, reprezentând un grup de tineri frumoşi, pe jumătate goi, cu aripi în spate. Surâdeau cu un surâs de amanţi încremeniţi în timp ce aplecaţi, îngenuncheaţi, păreau în adoraţia vreunei mici baroane invizibile. Băieţi frumoşi, cu buze umede, cu pielea mătăsoasă, cu braţe muşchiuloase! Şi culmea, unul dintre ei semăna leit cu tânărul duce de P…, unul dintre bunii amici ai baroanei. Pe jumătate aţipită, ea se întreba dacă ducelui i-ar sta bine gol şi cu aripi în spate. Şi în acelaşi timp şi-l imagină pe heruvimul cel înalt şi trandafiriu din frescă purtând fracul negru al ducelui. Pe urmă visul se statornici: era chiar ducele, foarte sumar îmbrăcat, care din străfundul tenebrelor îi trimitea bezele. VI Când mica baroană se trezi, îl auzi pe vicar rostindu-şi fraza sacramentală: — Domnul să vă binecuvânteze! Rămase un moment surprinsă, crezu că vicarul îi dă binecuvântarea pentru cât mai multe sărutări din partea ducelui. Se auzi zgomotul scaunelor mişcate din loc. Pleca toată lumea; după cum prevăzuse mica baroană, vizitiul ei nu se afla încă în faţa bisericii. Hoţomanul ăsta de vicar se zorise să-şi termine predica; credincioasele fuseseră frustrate cu cel puţin douăzeci de minute de elocinţă. Şi cum mica baroană aştepta nerăbdătoare în tinda bisericii, îl văzu pe vicar care ieşea grăbit din altar. Se uita la ceas cu aerul preocupat al omului care tine să fie punctual la o întâlnire. — Ah, sunt în mare întârziere, scumpă doamnă! Ştiţi, sunt aşteptat la contesă. Are loc un concert religios, urmat de o mică gustare.

Creatie de Emile Zola CAPITOLUL I       OROLOGIUL BĂTEA DOUĂ NOAPTEA când furtuna izbucni, surprinzându-l pe Claude în faţă la Hôtel de Ville. Îndrăgostit de Parisul nocturn, artistul cutreierase Halele, uitând de oră, în noaptea fierbinte de iulie. Brusc, picăturile începură să cadă atât de mari şi de dese, încât, buimăcit, Claude o luă la fugă, alergând cu paşi mari de-a lungul cheiului din piaţa Grève. Dar, pe podul Louis-Philippe se opri, înfuriat de propriul său gâfâit; i se părea idioată această frică de apă; şi, în întunecimea adâncă, biciuit de aversa care potopea felinarele, traversă încet podul, cu braţele de-a lungul trupului. De altfel nu mai avea decât câţiva paşi de făcut. Când coti pe cheiul Bourbon în insula Saint Louis, un fulger viu lumină şirul drept şi plat al caselor vechi, aliniate în faţa Senei, de-a lungul străzii înguste. Reverberaţia incendie geamurile ferestrelor înalte fără storuri, dezvăluind ochiului măreaţa tristeţe a bătrânelor faţade, apoi detalii foarte precise: un balcon de piatră, balustrada unei terase, ghirlanda sculptată a unui fronton. Aici îşi avea pictorul atelierul: undeva, la cucurigu, în fosta casă Martoy, colţ cu strada Femme-sans-Tête. Cheiul, abia întrezărit, fusese iar înghiţit de întuneric şi un tunet asurzitor zgudui cartierul adormit. Ajuns în faţa uşii de la intrare, o uşă veche, joasă, boltită şi ghintuită, Claude, orbit de ploaie, căută soneria pe pipăite şi tresări, cuprins de o mare mirare, când dădu de un trup viu, lipit de uşă. Apoi, la lumina bruscă a unui alt fulger, zări o fată înaltă, îmbrăcată în negru, udă leoarcă şi tremurând de spaimă. Din nou se auzi un bubuit năprasnic. Amândoi tresăriră; apoi el exclamă: — Ei poftim, numai la asta nu mă aşteptam! Cine eşti? Ce vrei? Acum n-o mai vedea, o auzea numai înecându-se de plâns şi bâiguind. — Vă rog, domnule, să nu-mi faceţi vreun rău… Am luat o trăsură de la gară şi am dat peste un birjar foarte mojic, care m-a lăsat lângă intrarea asta… Să vedeţi, a deraiat un tren dinspre Nevers. Am avut patru ore întârziere şi n-am mai dat de persoana care trebuia să mă aştepte…! Dumnezeule! E pentru prima oară că vin la Paris, domnule, şi nu ştiu unde mă aflu… Un fulger orbitor îi tăie vorba şi ochii ei dilataţi examinară cu spaimă acest colţ de oraş necunoscut, apariţie violacee a unei cetăţi fantastice. Ploaia încetase. De cealaltă parte a Senei, pe cheiul Ormes, se înşiruiau case mici, cenuşii, dezvăluind, în partea de jos, lemnăria pestriţă a dughenelor, iar în partea de sus decupându-şi acoperişurile inegale; în stânga, cerul înseninat se limpezea până la ardeziile albăstrui ale acoperişului de la Hôtel de Ville, iar în dreapta până la cupola plumburie de la Saint-Paul. Dar mai ales albia râului, groapa adâncă în care Sena curgea, neagră în locul acela, de la stâlpii masivi ai podului Marie la arcadele uşoare ale noului pod Louis-Philippe, o făceau să-şi simtă respiraţia tăiată. Stranii legiuni populau apa: o flotilă adormită de bărci şi de yole, un vas-spălătorie şi o dragă, toate ancorate în port; iar dincolo, lipite de malul celălalt, şalupe pline de cărbune, şlepuri încărcate cu pietre de moară, dominate de braţul uriaş al unei macarale de fontă. Apoi totul dispăru. „Probabil e vreo stricată care a fost azvârlită în stradă şi umblă să agaţe pe cineva”, îşi zise Claude. N-avea încredere în femei: toată istoria asta cu accidentul, cu trenul care întârziase, cu birjarul grosolan, i se părea o născocire caraghioasă. Cât despre fată, îngrozită de tunet, ea se cuibărise iar în colţul uşii. — Bine, dar nu se poate să dormi aici – reluă el cu voce tare. Printre hohotele de plâns tot mai dese, ea bolborosi: — Vă rog, domnule, nu m-aţi putea conduce până la Passy? Acolo trebuie să ajung… El ridică din umeri: chiar aşa de prost îl credea? Privi maşinal către cheiul Célestins unde era o staţie de trăsuri. Nu se vedea licărind niciun felinar. „La Passy, nu zău, de ce nu la Versailles? De unde dracu să-ţi pescuiesc o birjă la ora asta şi pe o vreme ca asta?” Dar ea scoase un strigăt, orbită de un nou fulger; de rândul acesta zărise iar oraşul tragic, împroşcat parcă de sânge. Era ca un hău nesfârşit, cele două capete ale râului se pierdeau cât vedeai cu ochii în mijlocul jeraticului roşu al unui incendiu. Cele mai mărunte detalii apărură: se puteau vedea storurile trase de pe cheiul Ormes, apoi străzile Masure şi Paon-Blanc, ca două despicături ce întrerupeau linia faţadelor; lângă podul Marie ai fi puiuţ număra frunzele platanilor înalţi care alcătuiesc acolo un splendid mănunchi de verdeaţă, în timp ce, pe malul celălalt, sub podul Louis-Philippe, la Mail, edecurile, înşirate pe patru rânduri, scânteiară, împreună cu grămada de mere galbene de care erau pline ochi. Şi se mai zăriră şi pâlpâirile apei, coşul înalt al vasului-spălătorie, lanţul nemişcat al dragei, grămezile de nisip din port, chiar în faţă, o nemaipomenită harababură, un univers întreg care umplea acest spaţiu, prăpastia căscată de la un orizont la altul. Cerul se stinse, iar fluviul nu mai rostogoli decât tenebre în vuietul trăsnetului. — O, Doamne! s-a isprăvit… O, Doamne, ce mă fac? Ploaia se înteţea mânată de un vânt atât de puternic, încât mătura cheiul cu violenţa unei ecluze deschise. — Hai, lasă-mă să intru, îi zise Claude, nu mai e de stat aici. Ploaia îi pătrundea pe amândoi. La lumina slabă a unui felinar fixat la colţul străzii Femme-sans-Tête, el o vedea şiroind de apă, cu rochia lipită de piele, sub potopul care izbea uşa. Îl cuprinse mila: i se mai întâmplase ca într-o seară de furtună să adăpostească un câine cules de pe stradă! Dar îl enerva propria lui înduioşare; nu-şi aducea niciodată femei acasă, şi se purta cu ele ca un ageamiu, fiind de o timiditate crispată, pe care o ascundea sub o grosolănie de care se arăta foarte mândru; iar asta, zău că prea îl credea prost ca să-l agaţe aşa, cu aventura ei de vodevil. Totuşi, sfârşi prin a-i spune: — Gata, acum să urcăm… Ai să dormi la mine. Ea, tot mai speriată, încercă să scape. — La dumneata, vai Doamne! Nu, nu, e cu neputinţă. Vă rog, domnule, duceţi-mă până la Passy, vă rog în genunchi! Atunci el se înfurie. Ce era cu toate mofturile astea, din moment ce îi spusese c-o primeşte? Trăsese deja de două ori de şnurul soneriei. În sfârşit, uşa se deschise, şi el o împinse pe necunoscută înăuntru. — Nu, nu, domnule, când vă spun că nu… Dar un fulger o orbi din nou şi, auzind bubuitul tunetului, intră iute, înfricoşată. Uşa cea grea se închise; se afla într-un gang imens şi într-un întuneric total. — Doamnă Joseph, eu sunt – îi strigă Claude portăresei. Apoi adăugă în şoaptă, adresându-se necunoscutei: — Dă-mi mâna, trebuie să trecem prin curte. Îi dădu mâna, buimăcită, anihilată parcă, nemaiopunând nicio rezistenţă. Trecură iar prin ploaia torenţială, alergând unul lângă altul, cât puteau de iute. Era curtea unei case nobiliare: enormă, cu arcade de piatră nedesluşite în întuneric. Ajunseră apoi într-un vestibul strâmt, fără uşă; acum n-o mai ţinea de mână, şi ea îl auzi înjurând în timp ce încerca să aprindă un chibrit. Dar erau umede toate şi trebuiră să urce pe bâjbâite. — Ţine-te de balustradă şi ai grijă, treptele sunt înalte. Scara, foarte îngustă, o fostă scară de serviciu, avea trei etaje interminabile, pe care ea le urcă poticnindu-se, cu picioarele amorţite de oboseală. Apoi el îi spuse că aveau de străbătut un coridor lung; o porni în urma lui, pipăind zidurile cu mâinile, mergând la nesfârşit pe culoarul care cotea, ducând iar spre faţadă, către chei. Sus, la cucurigu, mai era o scară, dar fără balustradă; nişte trepte de lemn care trosneau şi se clătinau, înalte ca fuşteii grosolani ai unei scări de moară. Sus, palierul era atât de mic, încât se ciocni de pictor, care îşi căuta cheia. În sfârşit, el deschise uşa. — Nu intra, mai stai puţin. Altfel ai să te loveşti de toate. Ea rămase nemişcată. Gâfâia, inima îi bătea, urechile îi vâjâiau, era epuizată de acest urcuş în întuneric. I se părea că de ore în şir tot urcă, într-un asemenea labirint, un asemenea vălmăşag de etaje şi de ocolişuri, încât nu va mai izbuti niciodată să coboare. În atelier se auzeau paşi grei, mâini ce bâjbâiau şi deodată ceva se rostogoli ne jos, însoţit de o exclamaţie înăbuşită. Apoi uşa se profila în plină lumină. — Gata, intră! Ea intră şi privi, fără să distingă nimic. Unica lumânare pălea în acest pod înalt de cinci metri, plin cu o grămadă de lucruri, ale căror umbre mari se conturau ciudat pe pereţii vopsiţi în cenuşiu. Nu desluşi nimic, ridică ochii spre fereastra mare, în care ploaia bătea cu răpăitul asurzitor al unei tobe. Dar chiar în clipa aceea un fulger incendie iar cerul şi tunetul îl urmă atât de curând, încât acoperişul însuşi păru că se despică, înmărmurită, lividă, ea se lăsă să cadă pe un scaun. — Drace! şopti Claude, puţin palid şi el, ăsta n-a căzut prea departe… Am ajuns la timp, ce zici, parcă e ceva mai bine aici decât pe stradă? Se îndreptă spre uşă, o închise, răsuci de două ori cu zgomot cheia în broască, în timp ce ea îl privea încremenită. — Gata, suntem acasă! De altfel furtuna era pe sfârşite; mai răsunară nişte bubuituri îndepărtate, dar curând potopul se opri. El, cuprins acum de stinghereală, o privea pe furiş. N-o găsea rău defel; cu siguranţă era foarte tânără, de cel mult douăzeci de ani. Suficient pentru a-i stârni bănuielile, în ciuda unei îndoieli nelămurite care punea stăpânire pe el, senzaţia vagă că, poate, ea nu minţea sută la sută. În orice caz, cu toată şmecheria ei, se înşela dacă-şi închipuia că l-a tras pe sfoară. Îşi luă un aer şi mai morocănos şi spuse pe un ton puţin răstit: — Ei, ia să ne scoatem hainele astea ude şi, pe urmă, la culcare cu noi! Spaima o făcu să se ridice. Îl examinase şi ea, discret; îi apărea bărbos şi slab, cu încheieturi noduroase şi cu o expresie voluntară; purta o pălărie de pâslă neagră şi un palton cafeniu, vechi, decolorat de ploaie. După înfăţişare, părea ieşit dintr-o poveste cu bandiţi şi teama ei sporea. Şopti: — Mulţumesc, mă simt bine aşa, am să dorm îmbrăcată. — Cum, îmbrăcată, cu hainele astea ude leoarcă? Nu fi caraghioasă, te rog să te dezbraci imediat. Împinse nişte scaune, trase un paravan pe jumătate rupt. Îndărătul lui, ea zări o măsuţă de toaletă şi un pat mic de fier, a cărui cuvertură Claude începu s-o strângă. — Nu, nu, nu vă deranjaţi, domnule, vă jur că rămân aşa! Atunci el se înfurie, începu să gesticuleze, lovind cuvertura cu pumnii. — Ştii ce, ia mai lasă-mă în pace! Din moment ce-ţi dau patul meu, ce te tot vaiţi? Şi nu mai făcea pe speriata, că n-ai de ce. Eu am să dorm pe divan. Se îndreptă spre ea cu un aer ameninţător. Încremenită, crezând că voia s-o bată, fata îşi scoase tremurând pălăria. Din fustele ei şiroia pe jos apa. Claude nu înceta să bombăne. Totuşi, păru cuprins de îngrijorare, şi în cele din urmă lăsă să-i scape aşa, ca o concesie: — Să ştii că dacă ţi-e scârbă, n-am nimic împotrivă să schimb cearşafurile. Spunând acestea, le şi smulse, aruncându-le pe divan, la celălalt capăt la atelierului. Apoi scoase un rând nou dintr-un dulap şi făcu chiar el patul, cu o îndemânare de burlac obişnuit cu asemenea îndeletnicire. Grijuliu, potrivea pătura înspre perete, bătea perna, întindea cearşafurile. — Am terminat, acum hai să faci nani! Şi cum ea, mereu nemişcată, nu spunea nimic, trecându-şi degetele tremurătoare de-a lungul corsajului, fără a îndrăzni să-şi desfacă nasturii, el o închise îndărătul paravanului. „Doamne sfinte! câtă pudoare!” Apoi se culcă grăbit: întinse cearşafurile pe divan, îşi spânzură hainele de un şevalet vechi şi imediat se întinse în pat cu faţa în sus. În clipa în care voi să sufle în lumânare, se gândi că ea n-o să mai aibă lumină şi aşteptă. Mai întâi nici n-o auzi mişcându-se: probabil că rămăsese înţepenită în acelaşi loc, lipită de patul de fier. Acum percepea un foşnet uşor de rochie, mişcări lente şi înăbuşite, de parcă fata s-ar fi răzgândit de zeci de ori, pândind şi ea, îngrijorată de lumina care nu se mai stingea. În sfârşit, după destul de multă vreme, somiera scârţâi uşor şi se aşternu o tăcere deplină. — Te simţi bine, domnişoară? întrebă Claude cu o voce mult îmblânzită. Ea răspunse într-o şoaptă abia desluşită, tremurând încă de emoţie. — Da, domnule, foarte bine. — Atunci, bună seara! — Bună seara! El suflă în lumânare, şi tăcerea se lăsă iar, mai adâncă. Cu toată oboseala, pleoapele i se redeschiseră curând, insomnia îl ţinu cu ochii pironiţi asupra ferestrei. Cerul redevenise foarte limpede, descoperindu-şi stelele strălucitoare în noaptea fierbinte de iulie; în ciuda furtunii, căldura era şi acum atât de sufocantă încât, deşi cu braţele goale peste cearşaf, Claude se simţea dogorind. Fata asta îl preocupa, o luptă surdă se dădea în el, între dispreţul pe care era încântat să-l afişeze, spaima de a nu-şi încurca existenţa, cedând ispitei, şi teama de a părea ridicol dacă nu profita de ocazie; până la urmă dispreţul învinse, se socoti foarte tare, îşi imagină un complot întreg împotriva existenţei lui liniştite şi rânji mulţumit de a fi evitat ispita. Simţi că se înăbuşă şi mai mult, îşi scoase picioarele peste cearşaf, în timp ce, buimac, cuprins de somnolenţă, desprindea din adâncul scânteierii stelelor, goliciuni voluptuoase, plămădiri vii ale trupului de femeie, căruia i se închina. Apoi gândurile i se învălmăşiră tot mai tare. Ce făcea ea oare? Multă vreme o crezu adormită, pentru că nici nu i se desluşea răsuflarea; acum însă o auzea răsucindu-se în pat ca şi el, cu mii de precauţii. Cu puţina lui experienţă în materie de femei, încerca să analizeze istoria pe care ea i-o povestise, frapat acum de unele detalii mărunte, care-i stârneau nedumerirea; dar simţea că logica nu-i mai ajută, în fond la ce bun să-ţi spargi capul degeaba? Fie că spusese adevărul, fie că minţise, lui tot nu-i păsa; n-avea niciun fel de intenţie în ceea ce o privea. A doua zi urma să plece: drum bun şi la revedere, n-aveau să se mai vadă niciodată. Izbuti s-adoarmă de-abia în zori, când stelele păleau. Iar ea, îndărătul paravanului, deşi zdrobită de oboseală după călătoria făcută, nu-şi găsea locul în aşternut, chinuită de atmosfera înăbuşitoare de sub acoperişul fierbinte de tablă; acum nu se mai jena atât de tare, avu chiar o bruscă tresărire de nerăbdare nervoasă, un suspin iritat de fecioară înciudată de prezenţa bărbatului care dormea acolo, aproape de ea. Când deschise ochii a doua zi dimineaţa, Claude clipi buimac. Era foarte târziu, un val uriaş de lumină incandescentă se revărsa prin fereastra mare. Una dintre teoriile lui era că tinerii pictori, dornici să introducă lumina şi soarele în tablourile lor, trebuiau să închirieze atelierele pe care le refuzau pictorii academişti, cele pe care soarele le vizita cu flacăra vie a razelor sale. Încă somnoros, se pomeni stând pe marginea patului, cu picioarele goale. De ce naiba era culcat pe divan? Îşi plimba ochii încă grei de somn, prin cameră, când deodată zări, pe jumătate ascuns îndărătul paravanului, un maldăr de fuste. A, da, îşi amintea, fata de aseară. Trase cu urechea şi auzi o respiraţie adâncă şi regulată, tihnită, ca cea a unui copil. Bun! vasăzică dormea mai departe şi atât de liniştit, încât ar fi fost păcat s-o trezească. Era încă zăpăcit, se scărpina pe picioare, plictisit de aventura în care intra iar şi care avea să-i strice o dimineaţă de lucru. Inima lui duioasă îl indigna, cel mai bine ar fi fost s-o trezească şi s-o expedieze imediat. Totuşi îşi trase încetişor pantalonii, îşi puse papucii, călcând în vârful picioarelor. Ceasul cu cuc bătu de ora nouă şi Claude păru îngrijorat. Nicio mişcare, doar respiraţia aceea liniştită. Atunci îşi spuse că cel mai bine ar fi să-şi vadă de lucru la tabloul cel mare şi să mănânce mai târziu, când se va putea mişca în voie. Dar nu era în stare să ia o hotărâre. El care locuia într-o dezordine înfiorătoare, se simţea stingherit de maldărul de fuste de pe jos. Erau încă ude, cursese apă din ele. Tot bombănind, le adună una câte una şi le întinse pe scaune, la soare. Inadmisibil să zvârli totul aşa, la întâmplare! N-or să se usuce cât e lumea, şi fata n-o să mai plece niciodată! Sucea şi răsucea neîndemânatic aceste nimicuri femeieşti, se încurca în corsajul de lână neagra, căuta în patru labe ciorapii căzuţi îndărătul unei pânze vechi. Erau nişte ciorapi gri închis, lungi şi fini din fir de Scoţia; îi privi cu luare aminte înainte de a-i atârna: apa scursă din poalele rochiei îi udase şi pe ei; îi întinse, îi frecă cu mâinile lui calde, pentru a o expedia cât mai repede. Din clipa în care se trezise, Claude simţise îndemnul să privească îndărătul paravanului. Această curiozitate, pe care o socotea stupidă, îi sporea proasta dispoziţie. În sfârşit, când ridicând din umeri, după cum îi era obiceiul, se pregătea să-şi ia pensulele, o auzi bolborosind ceva şi răsucindu-se între cearşafuri; apoi, din nou, percepu respiraţia uşoară; nu se mai putu abţine, îşi lăsă pensulele şi privi după paravan. Dar ceea ce zări îl pironi locului, grav şi extaziat; şopti: — Ei, fir-ar să fie… ei, fir-ar să fie! În căldura ca de seră care intra pe fereastră, tânăra fată se dezvelise; şi, doborâtă după atâtea nopţi albe, dormea, scăldată în lumină, atât de senină, încât nici cel mai mic freamăt nu-i tulbura goliciunea castă. În agitaţia care-i precedase somnul, nasturii de la bretelele cămăşii se desfăcuseră şi toată mâneca stângă alunecase, descoperindu-i pieptul. Avea o carne aurie, delicată ca mătasea, adevărată primăvară a trupului, doi sâni mici, pietroşi, umflaţi de sevă, în vârful cărora se vedeau doi trandafiri palizi. Îşi trecuse braţul drept pe sub ceafă, capul adormit zăcea pe pernă, sânii cuminţi păreau că se oferă într-o încântătoare atitudine de dăruire, în timp ce părul negru revărsat o învăluia într-o mantie întunecoasă. — Ei fir-ar să fie. Ce frumoasă e! Chiar aşa, dar exact aşa, şi aproape în aceeaşi poziţie, îşi imaginase el femeia pe care zadarnic o căutase pentru tabloul lui! Puţin cam subţire, firavă ca o copilă încă, dar atât de suplă, de o prospeţime atât de tinerească! Şi în plus, nişte sâni gata formaţi. Unde naiba şi-i ascunsese în ajun de nu-i zărise? Ce descoperire formidabilă! Claude alergă tiptil să-şi ia cutia cu pasteluri şi o foaie mare de hârtie. Apoi, ghemuit pe marginea unui scăunel, şi ţinând hârtia pe genunchi. Începu să deseneze, cu un aer profund fericit. Toată tulburarea, toată curiozitatea trupească, toată dorinţa lui înfrântă se converteau în încântarea artistului, în entuziasmul său pentru tonurile frumoase şi muşchii armonios îmbinaţi. Uitase de tânăra fată, era încântat de zăpada sânilor care lumina umerii în tonuri ambrate, delicate. O modestie anxioasă îl cuprindea în faţa naturii; se făcea mic, redevenea un băieţel cuminte, atent şi respectuos. Se scurse astfel aproape un sfert de oră; din când în când se oprea şi clipea din ochi. Dar de teamă ca ea să nu mişte. Îşi relua repede lucrul, ţinându-şi răsuflarea, ca nu cumva s-o trezească. Totuşi, deşi era atât de cufundat în munca lui, raţionamente vagi începură să-l agite. Cine să fie? Categoric nu o stricată cum crezuse la început, căci prea era proaspătă. Dar oare de ce-i spusese a poveste atât de neverosimilă? Şi el îşi imagina altele posibile: o novice picată la Paris cu un amant care o părăsise; sau vreo mic-burgheză pe care o prietenă o convinsese să facă o escapadă la Paris şi care acum nu mai îndrăznea să se întoarcă acasă; sau alte drame mai complicate, tot felul de perversiuni candide şi extraordinare, lucruri înfricoşătoare pe care nu le va cunoaşte niciodată. Aceste ipoteze îi sporeau incertitudinea. Începu să-i schiţeze chipul, studiindu-l cu multă grijă. Partea de sus era de o mare blândeţe, fruntea limpede, netedă ca luciul unei oglinzi, nasul mic, cu nări fine şi nervoase; sub pleoape simţeai zâmbetul ochilor, un zâmbet care probabil îi lumina întreg obrazul. Partea de jos a feţei strica însă această strălucire duioasă: maxilarul era proeminent, buzele foarte groase şi sângerii lăsau să se vadă dinţii puternici şi albi. Era ca o izbucnire pătimaşă a pubertăţii tumultuoase şi inconştiente din aceste trăsături, ce se topeau într-o delicateţe copilărească. Deodată, un freamăt străbătu, asemeni moarului, pielea satinată. Poate că, în sfârşit, simţise privirea pătrunzătoare a bărbatului care o cerceta astfel. Deschise ochii mari şi scoase un strigăt. — Vai Doamne! Stupoarea o paraliza, locul necunoscut în care se afla, băiatul acesta fără haină, numai în cămaşă, îngenuncheat în faţa ei şi sorbind-o din ochi. Apoi, înnebunită, trase dintr-odată cuvertura şi o strânse cu amândouă braţele peste piept, cu sângele biciuit de o asemenea spaimă şi pudoare, încât roşeaţa arzătoare a obrajilor i se revărsă până în vârful sinilor ca un val trandafiriu. — Ei, ce s-a întâmplat? strigă Claude, nemulţumit, ridicând creionul de pe hârtie, ce te-a apucat? Cu cearşaful strâns în jurul gâtului, ghemuită, chircită, abia zărindu-se din fundul patului, ea nu mai scotea o vorbă şi nici nu mai mişca. — Doar n-am să te mănânc… Ia hai, fii drăguţă, mai stai puţin aşa… Un nou val de căldură îi înroşi urechile. Sfârşi prin a îngăima: — A, nu… nu… domnule! Atunci el se supără de-a binelea; îl apucau deseori asemenea explozii de mânie. Încăpăţinarea ei i se părea stupidă. — La ascultă, ce importanţă are? Ce mare nenorocire dacă am să ştiu cum arăţi dezbrăcată?… Am mai văzut eu şi altele. Atunci, ea izbucni în hohote de plâns şi el se înfurie peste măsură, deznădăjduit, scos din fire în faţa schiţei, ia gândul că nu va isprăvi şi că mironosiţa asta îl împiedica să obţină un studiu bun pentru tabloul lui. — Vasăzică nu vrei? Asta e prostie curată? Ia spune, drept cine mă iei?… Nici nu m-am atins de tine! Dacă m-aş fi gândit la prostii, aş fi avut o ocazie destul de bună astă-noapte, ce zici? Află drăguţă, că puţin îmi pasă de toate astea! Chiar dacă mi-ai arăta totul… Şi să ştii că nu-i deloc frumos să-mi refuzi acest serviciu, pentru că la urma urmei te-am cules de pe drumuri, ai dormit în patul meu. Ea plângea şi mai tare, cu capul în pernă. — Îţi dau cuvântul meu că am nevoie, altfel nu te-aş mai sâcâi. Potopul acesta de lacrimi îi uimea, i se făcu ruşine de propria-i asprime şi tăcu, jenat, lăsând-o să se potolească un pic; apoi reluă, cu o voce foarte blândă: — Bine, dacă te necăjeşte aşa de tare, hai să nu mai vorbim despre asta… Numai că… dacă ai şti… Am în tabloul ăsta un personaj care nu-mi iese deloc şi tu ai fi atât de potrivită! Eu, când e vorba de afurisita asta de pictură, aş fi în stare să omor pe mama şi pe tata… Asta e… Iartă-mă… Ascultă, dacă ai fi drăguţă, m-ai lăsa câteva minute doar. Stai, linişteşte-te, nu vreau bustul, nu-ţi cer bustul! Capul, doar capul! Măcar de-aş putea isprăvi capul… Hai, fii drăguţă, potriveşte-ţi iar braţul ca înainte şi-ţi voi fi recunoscător pentru tot restul zilelor mele! Acum o implora, îşi agita rugător creionul, mânat de emoţia dorinţei lui puternice de artist. De altfel nici nu se mişcase, ghemuit pe scăunelul scund, departe de ea. Atunci ea prinse curaj, îşi descoperi chipul înseninat. Ce putea să facă? Era la cheremul lui şi el avea un aer atât de nefericit! Totuşi mai avu o ezitare, o ultimă tresărire de sfială. Şi încetişor, fără a spune un cuvânt, îşi scoase braţul gol, îl strecură din nou sub cap, având grijă să-şi ţină, cu mâna cealaltă pe care o ascundea, cuvertura strânsă bine în jurul gâtului. — Vai, ce bună eşti!… Am să mă grăbesc, îţi dau drumul imediat. Aplecat asupra desenului, nu-i mai arunca decât priviri atente de pictor, pentru care femeia a dispărut şi care nu mai vede decât modelul. La început ea se îmbujorase iar, gândul la braţul gol, la acel puţin din ea însăşi pe care cu ingenuitate l-ar fi arătat la un bal, aici o umplea de jenă. Dar băiatul i se păru atât de rezonabil, încât se linişti, obrajii i se răcoriră, gura i se destinse într-un surâs vag de încredere. Acum, îl studia şi ea, printre pleoapele întredeschise. Cum o mai îngrozise, încă din ajun, cu capul lui mare, cu barba aşa de deasă, cu gesturile repezite! De fapt nu era urât, în adâncul ochilor lui căprui se citea o imensă duioşie, iar nasul, surprinzător ca formă, un nas delicat de femeie, se pierdea în firele zburlite din jurul gurii. Un tremur uşor, ca o nelinişte nervoasă îl agita, o pasiune neostoită parcă însufleţea creionul din mâna lui cu degete subţiri, mână care o emoţiona fără să ştie de ce. Nu se putea să fie un om rău, n-avea, probabil, decât sălbăticia timidului. Toate acestea ea nu le analiza conştient, dar le intuia, sfârşind prin a se simţi Ia largul ei acolo, ca în casa unui prieten. Deşi, ce-i drept, atelierul continua să o intimideze puţin. Îl examina cu priviri îngrijorate, puţin descumpănită de atâta dezordine şi delăsare. În faţa sobei se îngrămădea şi acum cenuşa din iarna trecută. În afară de pat, o măsuţă de toaletă şi de divan, nu mai erau alte mobile decât un dulap vechi şi prăpădit din stejar şi o masă mare de brad încărcată de pensule, culori, farfurii murdare, o lampă de spirt, şi pe ea o cratiţă în care fusese fidea. Printre şevaleturi şchioape, nişte scaune desfundate. Lângă divan, lumânarea din ajun zăcea într-un colţ pe parchetul care probabil se mătura o dată pe lună; doar ceasul cu cuc, un ceas imens, pictat cu flori roşii, i se păru curat şi vesel, cu tic-tacul lui sonor. Dar ceea ce o înspăimânta mai ales erau schiţele atârnate de pereţi, fără rame, un şuvoi gros de schiţe care cobora până la pământ, unde se îngrămădea într-un fel de talmeş-balmeş. Nu văzuse niciodată o pictură atât de fioroasă, de aspră şi stridentă, în tonuri de o violenţă care o izbea ca înjurătura unui birjar, proferată în faţa uşii vreunui han. Îşi lăsase ochii în jos, atrasă totuşi de un tablou întors, tabloul mare la care lucra pictorul, şi pe care în fiecare seară îl întorcea cu faţa la perete, pentru a-l putea aprecia mai bine dimineaţa, în ineditul primei priviri. Ce putea să ascundă oare acest tablou, de nici nu îndrăznea să-l arate? Iar prin camera spaţioasă plutea, desprinzându-se din geamuri şi neîmblânzit de niciun stor, curgând ca aurul lichid peste toate aceste mobile stricate a căror mizerie nepăsătoare o sublinia, un val de soare fierbinte. După un timp, lui Claude tăcerea începu să i se pară apăsătoare. Din dorinţa de a fi politicos şi mai ales ca s-o distragă de la poză, se gândi să-i spună ceva, indiferent ce. Dar oricât de mult căută, nu găsi altceva decât: — Cum te cheamă? Ea deschise ochii, pe care-i ţinuse până atunci închişi, ca şi cum i se făcuse din nou somn. — Christine. Păru mirat: nici el nu-şi spusese numele. Stăteau aşa din ajun, unul lângă altul, fără să se cunoască. — Pe mine mă cheamă Claude. Privind-o în clipa aceea, o văzu izbucnind într-un râs vesel. Era izbucnirea jucăuşă a unei fete încă fetiţă. I se părea caraghios acest schimb tardiv de nume. Pe urmă o altă idee păru s-o înveselească: — La te uită! Claude şi Christine, amândouă încep cu aceeaşi literă. Din nou se aşternu tăcerea. El clipea, cu gândul aiurea, simţind că şi-a epuizat toată fantezia verbală. Dar fata i se păru nerăbdătoare, şi de teamă să nu se mişte, reluă la întâmplare, doar ca să-i reţină atenţia: — E cam cald. De data aceasta, ea fu gata să pufnească în râs; era veselă din fire şi veselia îi revenea şi izbucnea în mod spontan, acum că începuse să se liniştească. Din pricina zăpuşelii, se simţea în pat ca într-o baie, cu pielea jilavă şi palidă, în culoarea lăptoasă a cameliilor. — Da, e cam cald, răspunse ea foarte serioasă, în timp ce ochii i se înveseleau. Claude conchise atunci cu aerul lui bonom: — E din cauza soarelui ăstuia. Ei, dar nu-i nimic, îţi face bine să simţi soarele pe piele… Zău că azi noapte, acolo, în faţa uşii, ne-ar fi prins tare bine. Amândoi izbucniră în râs şi el, încântat că găsise în sfârşit un subiect de conversaţie, îi puse întrebări despre păţania ei, fără curiozitate şi de fapt sinchisindu-se foarte puţin de purul adevăr, animat numai de dorinţa de a prelungi şedinţa. Christine îi povesti simplu, în câteva cuvinte, cum se petrecuseră lucrurile. În dimineaţa precedentă plecase de la Clermont, pentru a veni la Paris, unde urma să se angajeze ca domnişoară de companie la văduva unui general, doamna Vanzade, o bătrâna foarte bogată care locuia la Passy. În mod normal trenul sosea la ora nouă şi zece, şi totul era aranjat: o cameristă urma s-o aştepte, se înţeleseseră chiar prin corespondenţă asupra unui semn de recunoaştere – o pană cenuşie la pălăria ei neagră. Dar iată că puţin mai sus de Nevers, trenul dăduse peste un marfar care deraiase şi ale cărui vagoane sfărâmate împiedicau trecerea. Din clipa aceea încurcăturile şi întârzierile se ţinuseră lanţ: mai întâi călătorii aşteptaseră la nesfârşit în vagoanele oprite, apoi fuseseră obligaţi să coboare şi, lăsându-şi acolo bagajele, făcuseră trei kilometri pe jos până să ajungă la o staţie unde se hotărâse formarea unui tren de salvare. Se pierduseră două ore, se mai pierdură apoi alte două din pricina perturbaţiei produse de accident pe toată linia, astfel încât intraseră în gară cu patru ore întârziere, de-abia la ora unu noaptea. — Ce ghinion! o întrerupse Claude, la fel de neîncrezător şi totuşi puţin impresionat, surprins de felul simplu în care se puteau explica toate complicaţiile iscate de această întâmplare. Şi, desigur, n-ai mai găsit pe nimeni în gară? Evident, Christine n-o mai găsise pe camerista doamnei Vanzade care fără îndoială se plictisise s-o mai aştepte. Acum descria agitaţia care o cuprinsese în gara Lyon, această hală mare, necunoscută, neagră, goală şi curând pustie la acea oră târzie din noapte. La început nu îndrăznise să ia o trăsură şi se tot plimbase cu geanta ei mică, sperând că va veni cineva. Apoi se hotărâse, dar era târziu şi nu mai rămăsese acolo decât un birjar foarte murdar, duhnind a vin, care îi tot dădea târcoale, oferindu-şi serviciile cam în doi peri. — Da, unul dintre ăia: azi aici, mâine colea, reluă Claude, interesat acum, de parcă ar fi asistat la plăsmuirea unui basm. Şi te-ai urcat în birja lui?