Emile Zola

Gervaise de Emile Zola       Gervaise il aşteptase pe Lantier până la două dinspre ziuă. Apoi, tremurând toată din pricină că stătuse numai în cămaşă în bătaia aerului rece care năvălea prin fereastra deschisă, aţipise, trântită de-a lungul patului, înfrigurată, cu obrajii scăldaţi de lacrimi. De opt zile încoace, cum ieşeau de la birtul „Veau à deux têtes”[1], unde luau masa, o trimitea să se culce cu copiii şi se ivea din nou abia în toiul nopţii, spunând că umblase după lucru. În seara aceea, în vreme ce-l aştepta nerăbdătoare să se-ntoarcă acasă, i se păruse că-l vede intrând la balul de la Grand-Balcon, ale cărui ferestre învăpăiate, zece la număr, potopeau cu vâlvătăi de pârjol şuvoiul întunecat al bulevardelor exterioare[2]; şi-o zărise în urma lui pe puştoaica de Adèle, o lustruitoare care cina la acelaşi local, mergând la cinci sau şase paşi după el, bălăbănindu-şi mâinile, de parcă abia atunci îl lăsase de braţ ca să nu treacă împreună prin lumina vie a globurilor din faţa intrării. Când Gervaise se trezi, pe la cinci în zori, înţepenită, cu şalele zobite, izbucni în hohote de plâns. Lantier nu se întorsese. Pentru întâia oară nu dormea acasă. Rămase ţintuită pe marginea patului, sub zdreanţa de stambă decolorată ce atârna de tavan, prinsă de-o sfoară. Şi încet, cu privirea-i înceţoşată de lacrimi, dădea ocol odăii sărăcăcioase, mobilată cu un scrin din lemn de nuc căruia îi lipsea un sertar, cu trei scaune din pai împletit şi cu-o măsuţă slinoasă, pe care stătea o cană de apă ciobită. Pentru copii, mai puseseră un pat de fier care tăia calea spre scrin şi ocupa două treimi din odaie. Cufărul lui Gervaise şi Lantier, vârât într-un ungher al camerei şi stând larg deschis, îşi dădea la iveală goliciunea, iar tocmai la fund se zărea o pălărie bărbătească jerpelită, băgată pe sub nişte cămăşi îngălate şi ciorapi murdari; în timp ce de-a lungul pereţilor, pe speteaza mobilelor, atârnau un şal ciuruit şi-un pantalon mâncat de noroi, tot ce le mai rămăsese din ţoalele la care nici telalii nu mai râvneau. Pe poliţa căminului, la mijloc, între două sfeşnice de tinichea desperecheate, zăcea un teanc de recipise de la Muntele-de-pietate, de-un trandafiriu dulceag. Aşa arăta camera cea frumoasă a hotelului, camera de la etajul întâi, cu vedere spre bulevard. În răstimp, culcaţi alături pe aceeaşi pernă, cei doi copii dormeau. Claude, care avea opt ani, cu mânuţele deasupra plăpumii, răsufla liniştit, în vreme ce Etienne, numai de patru anişori, zâmbea cu braţul petrecut pe după grumazul frăţiorului. Când mama lor, cu ochii înecaţi de lacrimi, îi privi îndelung, izbucni iarăşi într-un hohot de plâns şi-şi duse batista la gură ca să-şi înăbuşe scâncetele care-o năpădeau. Desculţă, uitând să-şi ia papucii care-i căzuseră din picioare, se înapoie să-şi rezeme coatele de prichiciul ferestrei, reluându-şi aşteptarea de peste noapte, privind mereu întrebătoare trotuarele, în depărtare. Hotelul se afla pe Boulevard de la Chapelle, la stânga barierei Poissonnière. Era o dărăpănătură cu două etaje, zugrăvită până la al doilea cat într-un roşu ca drojdia de vin şi cu obloanele putrezite de ploi. Între două ferestre, deasupra unui felinar cu geamurile sparte, se putea citi emblema: „Hotel Boncoeur, proprietar Marsoullier”, scrisă cu litere mari şi galbene, din care mucegaiul ipsosului ciobise câteva bucăţi. Stingherită de felinar, Gervaise se înălţa în vârful picioarelor, ţinându-şi batista în dreptul gurii. Privea în dreapta, înspre bulevardul Rochechouart, unde parlagiii cu şorţurile lor însângerate stăteau îngrămădiţi în faţa abatoarelor, iar vântul rece aducea din când în când o miasmă, o duhoare sălbatică de vite înjunghiate. Se uita în stânga, străbătând cu privirea o fâşie prelungă de bulevard, oprindu-şi-o drept în faţă-i, asupra masei albe a spitalului Lariboisière, pe atunci în construcţie. Cerceta domol, de la un capăt la altul al orizontului, zidul percepţiei comunale, din spatele căruia auzea câteodată noaptea vaietele celor ucişi; şi scormonea cu privirea colţurile ferite, ungherele întunecate, înnegrite de umezeală şi gunoaie, temându-se să nu descopere acolo trupul lui Lantier, cu foalele spintecate de lovituri de şiş. Când îşi înălţa privirea dincolo de zidul cenuşiu şi nesfârşit care împrejmuia oraşul cu-o şuviţă de pustiu, zărea un belşug de lumină, un colb însorit, care şi apucase să răsune de larma de dimineaţă a Parisului. Dar se întorcea mereu tot spre bariera Poissonnière, cu grumazul întins, ameţită de priveliştea valului necurmat de oameni, de dobitoace, de căruţe ce se scurgea printre cele două pavilioane bondoace ale percepţiei, coborând dinspre Montmartre şi la Chapelle. Se desluşea dintr-acolo un tropot de turmă, o mulţime pe care opririle bruşte o silea să staţioneze pe şosea ca nişte băltoace, o defilare fără sfârşit de muncitori ducându-se la lucru cu uneltele la spinare şi pâinea sub braţ; şi gloata se prăvălea în pântecul Parisului unde se afunda fără încetare. Când Gervaisei i se părea că-l recunoaşte pe Lantier în inima mulţimii, se pleca şi mai mult fără să ţină seama că era în primejdie să cadă; apoi, îşi îndesa şi mai tare batista la gură, de parc-ar fi vrut să-şi înăbuşe durerea. Un glas tânăr şi voios o făcu să părăsească fereastra. — Va-s’-că jupânul nu-i pe-acas’, madam Lantier! — Nu, dom’ Coupeau, răspunse ea străduindu-se să zâmbească. Era un tinichigiu care stătea la hotelul lor, tocmai sus la cucurigu, într-o cămăruţă de zece franci. Îşi ţinea sacul cu scule petrecut pe după umăr. Găsind cheia în uşă, intrase ca prieten de-al casei. — Ştii, îşi continuă el spusele, acum lucrez acolo, la spital… Ce zici! Ce frumoasă lună mai! Pişcă iute, în dimineaţa asta. Se uita la chipul înroşit de lacrimi al Gervaisei. Când văzu că patul nu fusese desfăcut, dădu încetişor din cap; apoi se apropie de culcuşul copiilor care dormeau mai departe cu feţele îmbujorate ca nişte îngeraşi; după aceea rosti mai încet: — Haida-de! jupânul nu-i cuminte, nu-i aşa?… Nu fi mâhnită, madam Lantier. Se ocupă mult de politică; mai deunăzi, când l-au votat pe Eugène Sue, un om de treabă, pare-se, arăta ca nebun. Se prea poate să-şi fi pierdut noaptea cu prietenii, bârfindu-l pe ticălosul de Bonaparte. — Nu, nu, şopti ea cu greu, nu-i ce crezi mata. Ştiu unde-i Lantier… Avem şi noi necazurile noastre, ca toată lumea, Dumnezeule! Coupeau clipi din ochi, dând de înţeles că nu se lăsa tras pe sfoară de minciuna ei. Şi plecă, după ce se oferi să meargă să-i aducă laptele, dacă nu voia să iasă din casă: era o femeie frumoasă şi de treabă, se putea bizui pe el, când va fi la ananghie. Gervaise, de îndată ce Coupeau plecă, se duse iarăşi la fereastră. La barieră, tropotul mulţimii se auzea întruna, în răcoarea dimineţii. Lăcătuşii puteau fi recunoscuţi după bluzele scurte albastre, zidarii după pantalonii albi, zugravii după paltoanele de sub care li se zăreau halatele lungi. Din depărtare, această mulţime arăta alburie şi ştearsă, de o nuanţă searbădă în care domneau albastrul spălăcit şi cenuşiul murdar. Câte-un muncitor se oprea din când în când să-şi aprindă din nou luleaua, în vreme ce-n jurul lui ceilalţi îşi vedeau mai departe de drum, fără să râdă, fără să spună vreo vorbă tovarăşilor, cu obrajii pământii, cu chipurile îndreptate către Parisul care-i înghiţea, unul câte unul, prin hăul străzii Faubourg-Poissonnière. Dar, la amândouă colţurile străzii Poissonnière, în faţa uşilor celor doi crâşmari care tocmai îşi ridicau obloanele, unii dintre ei încetineau pasul; şi, înainte de a intra, stăteau pe marginea trotuarului, privind chiondorâş spre Paris, cu braţele blegite, de-acum cu gândul la o zi de hoinăreală. Înaintea tejghelelor, grupuri de oameni se cinsteau cu câte-un rând de băutură, rămâneau uitaţi acolo, în picioare, îmbulzindu-se în încăperile crâşmei, scuipând, tuşind, limpezindu-şi gâtlejul cu păhărelele date duşcă. Gervaise pândea, în stânga străzii, spre crâşma lui Colombe, unde i se păruse că-l vede pe Lantier, când o muiere burduhănoasă, cu capul gol, cu şorţul pe ea, o strigă din mijlocul drumului. — Ia-n ascultă, madam Lantier, văz că te-ai sculat cu noaptea-n cap! Gervaise se plecă peste fereastră. — Ia te uită! ‘mneata erai, madam Boche!… O! astăzi am o droaie de treburi! — Bineînţeles, nu-i aşa? că treaba nu se face singură. Şi, de la fereastră la trotuar, se înfiripă o pălăvrăgeală în toată legea. Madam Boche era portăreasa clădirii la parterul căreia se afla birtul „Veau à deux têtes”. Gervaise îl aşteptase de câteva ori pe Lantier în odăiţa de la poartă, ca să nu se aşeze de una singură la masă, alături de toţi bărbaţii care mâncau în local. Portăreasa îi spuse că se duce la doi paşi de-acolo, în Rue Charbonnière, să-l trezească pe un funcţionar de la care bărbatu-său nu izbutea să-şi scoată banii ce i se cuveneau pentru cârpitul unui surtuc. Apoi, îi povesti despre unul dintre chiriaşii ei care, în ajun, venise acasă cu-o femeie şi nu dăduse pace lumii să doarmă, până la trei dinspre ziuă. Însă, tot flecărind, privea iscoditor la tânăra femeie, aţâţată de curiozitate; părea că venise să se proţăpească aici, sub fereastră, anume ca să afle ce se petrece. — Deci, dom’ Lantier mai doarme încă? întrebă ea pe neaşteptate. — Da, doarme, răspunse Gervaise, care nu s-a putut stăpâni să nu roşească. Madam Boche zări cum o podidesc lacrimile; şi, fără îndoială mulţumită, apucă să plece spunând că bărbaţii-s nişte puturoşi afurisiţi, când făcu cale-ntoarsă ca să-i strige: — În dimineaţa asta te duci la spălătorie, nu-i aşa?… Am ceva de spălat, am să-ţi opresc un loc lângă mine şi-o să stăm de vorbă. Apoi, parcă deodată cuprinsă de milă: — Biata mititică, ai face mai bine să nu mai stai acolo, o să răceşti… Te-ai învineţit toată. Gervaise se încăpăţână să mai rămână la fereastră încă două ceasuri de chin, până la opt. Dughenele deschiseseră. Valul bluzelor muncitoreşti ce coborau de pe coline încetase; doar câţiva întârziaţi mai treceau bariera cu paşi grăbiţi. În crâşme, aceiaşi oameni continuau să bea de-a-npicioarelea, tuşind şi scuipând. După muncitori, urmaseră muncitoarele, lustruitoarele, croitoresele, florăresele, gheboşându-se în veşmintele lor subţiri, mergând iute de-a lungul bulevardelor exterioare; umblau în grupuri de câte trei sau patru, sporovăind vioaie, chicotind şi aruncând în juru-le priviri scăpărătoare; din loc în loc, câte una, singuratică, plăpândă, palidă şi posomorâtă, păşea pe lângă zidul percepţiei comunale, ocolind scursorile. Apoi, trecuseră funcţionarii, suflând în pumni, înfulecând din mers pituştile de cinci centime; tineri pricăjiţi, în haine rămase mici, cu ochii încercănaţi, buimaci de somn; bătrânei cu chipul livid, bălăbănindu-se pe picioare, doborâţi de nenumăratele ceasuri petrecute la birou, uitându-se la ceasornice, ca să-şi potrivească mersul aproape la minut. Iar bulevardele îşi căpătaseră tihna lor de dimineaţă; rentierii din vecinătate se preumblau la soare; mamele, cu capul gol, în fuste slinoase, îşi legănau pruncii în scutecele pe care apoi le primeneau pe bănci; o liotă întreagă de copii şleampeţi; şi cu muci la nas, se îmbrânceau, se tăvăleau pe jos, într-o larmă de scânceli, râsete şi plânsete. Atunci, Gervaise, la capătul nădejdii, simţi că se-năbuşă, cuprinsă de ameţeala spaimei; i se părea că totul se isprăvise, că se sfârşise lumea, că Lantier n-avea să se mai întoarcă niciodată. Privirile pierdute rătăceau de la vechile abatoare, întunecate de-atâta măcel şi duhoare, la spitalul cel nou[3], alburiu, care-şi dezvăluia prin văgăunile ce mai stăteau căscate ale şirurilor de ferestre, saloanele golaşe în care avea să secere moartea. În faţa ei, dincolo de zidul percepţiei, cerul sclipitor, soarele ce se înălţa deasupra giganticei deşteptări a Parisului, îi luau vederea.   Când Lantier intră în casă liniştit, Gervaise şedea pe un scaun, cu braţele pleoştite, fără să mai plângă. — Tu eşti! Tu eşti! exclamă ea, vrând să i se arunce de gât. — Da, eu mi-s, ei şi? răspunse el. Poate n-ai să-ncepi din nou cu tâmpeniile tale! O dădu la o parte. Apoi, cu un gest de plictiseală, îşi azvârli în zbor, pe scrin, pălăria neagră de pâslă. Era un flăcău de douăzeci şi şase de ani, mărunt, tare oacheş, cu chip frumos, cu mustăţi subţiri, pe care le netezea mereu cu-o mişcare inconştientă a mâinii. Era îmbrăcat într-o haină de lucru, un surtuc jerpelit, plin de pete, pe care-l purta strâns în talie, şi când vorbea avea un accent provensal foarte pronunţat. Gervaise, care se prăbuşise iarăşi pe scaun, se văita domol, vorbind printre sughiţuri. — Toată noaptea n-am fost în stare să-nchid un ochi… Mi se năzărea că-ţi făcuseră de petrecanie… Unde-ai fost? Unde ţi-ai pierdut noaptea? Dumnezeule! să nu mai faci aşa ceva, că-nnebunesc… Spune-mi, Auguste, unde-ai fost? — Unde-aveam treabă, zău aşa! spuse el dând din umeri. Pe la opt eram în Rue Glacière, la prietenul care vrea să-njghebăm o fabrică de pălării. Am întârziat. Atunci, mi-am zis că-i mai bine să dorm la el… Şi-apoi, ştii că nu-mi place să fiu iscodit. Mai slăbeşte-mă, cu de-alde astea! Femeia se porni iarăşi pe plâns. Răcnetele şi îmbrâncelile lui Lantier, care răsturna scaunele, treziseră copiii. Se ridicară în capul oaselor, pe jumătate despuiaţi, descurcându-şi părul cu mânuţele plăpânde; auzind-o pe mama lor plângând, începură să ţipe îngrozitor plângând şi ei, cu lacrimile şiroind din ochii abia deschişi. — Aha! iacă şi muzica! exclamă furios Lantier. Băgaţi de seamă, acuşi îmi iau valea! Şi, de data asta, o întind pentru totdeauna… Nu vreţi să legaţi căţeaua? Rămâneţi cu bine, mă-ntorc de unde-am plecat. Chiar apucase să-şi ia pălăria de pe scrin. Dar Gervaise se năpusti înainte, îngăimând: — Nu, nu! Şi înăbuşi plânsetele micuţilor, dezmierdându-i. Le săruta părul şi-i culca la loc, spunându-le cuvinte alintătoare. Copilaşii, liniştindu-se deodată, chicotind pe pernă, se puseră pe giumbuşlucuri, ciupindu-se unul pe altul. Între timp, Lantier care arata istovit şi avea chipul gălbejit după o noapte nedormită, se trânti pe pat fără să-şi mai scoată ghetele. Nu izbuti să aţipească, rămase cu ochii larg deschişi, cu privirea dând ocol odăii. — Cam împuţit pe-aici! îngână el. Apoi, după ce se uită o clipă la Gervaise, adăugă cu răutate: — Nu te mai speli deloc? Gervaise avea doar douăzeci şi doi de ani. Era năltuţă, cam subţirică, cu trăsături gingaşe, dar de pe acum ofilite de greutăţile vieţii pe care o ducea. Nepieptănată, în papuci, tremurând în cămaşa albă pe care mobilele îşi lăsaseră praful şi slinul, părea cu zece ani mai bătrână din pricina ceasurilor petrecute în spaimă şi lacrimi. Cuvintele lui Lantier o făcură să-şi iasă din starea de frică şi de supunere. — Nu eşti drept, spuse ea ieşindu-şi din fire. Ştii prea bine că fac tot ce-mi stă-n putinţă. Nu-i vina mea, dac-am ajuns aici… Aş vrea să te văd şi pe tine, cu doi prunci, într-o odaie în care nu-i nici măcar o maşină de gătit ca să ai niţică apă caldă… Când am venit la Paris, în loc să te apuci să-ţi toci banii, trebuia să ne găsim din prima zi un rost, aşa cum îmi făgăduiseşi. — I-ascultă! strigă el, şi tu ai păpat gologanii cu mine; nu se-nghite acu’ să te-apuci să scuipi peste ce-a fost bun! Dar ea vorbi mal departe, părând că nu-l aude: — Pân’ la urmă, c-oleacă de curaj s-ar mai putea să ieşim la un liman… Aseară, am văzut-o pe madam Fauconnier, care ţine spălătoria din Rue Neuve: de luni o să mă ia la lucru. Dac-ai să te întovărăşeşti cu prietenul tău din Rue Glacière, până-n şase luni ne-ncropim în vreun fel, atât cât să ne înţolim şi să închiriem undeva o cotineaţă, unde să fim la noi acasă… Of! va trebui să muncim, să muncim… Lantier se întoarse plictisit cu faţa la perete. Atunci Gervaise îşi dădu drumul. — Da, aşa-i, îi lucru ştiut că dragostea de muncă nu-ţi prea dă ghes. Plezneşti de fudulie, ai vrea să fii-mbrăcat ca domnii şi să scoţi la plimbare târfe în fuste de mătase. Nu-i aşa? nu-ţi mai sunt pe plac, de când m-ai silit să-mi pun amanet toate rochiile la Muntele-de-pietate[4]… I-ascultă! Auguste, nu voiam să-ţi vorbesc de treaba asta, aş mai fi aşteptat niţel, dar ştiu unde ţi-ai petrecut noaptea; te-am văzut intrând la „Grand-Balcon” cu târâtura aia de Adèle. Ah! păi ştii să le-alegi! E bine, aia are şi de ce să-şi dea ifose de prinţesă… S-a culcat cu tot birtul. Dintr-un salt, Lantier sări jos din pat. Pe faţa lividă ochii i se întunecaseră ca cerneala. În năpârstocul ăsta de bărbat, mânia se dezlănţuia ca o vijelie. — Da, da, cu tot birtul! repetă Gervaise. Madam Boche o să le dea afară, pe ea şi pe deşirata de soră-sa, fiindcă mereu fac coadă bărbaţii la ele pe scară. Lantier îşi ridică pumnii; apoi, stăpânindu-şi pofta de-a o bate, îi apucă braţele, o zgâlţâi cu sălbăticie şi-i dădu brânci peste patul copiilor care se porniră iarăşi pe urlete. Şi se culcă din nou, bâiguind, cu înfăţişarea cumplită a omului care-i gata să ia o hotărâre, dar înaintea căreia încă mai şovăie: — Nu-ţi dai seama, ce-ai făcut adineaori, Gervaise… Ai greşit, o să vezi. Timp de-o clipă, copiii plânseră în hohote. Mama lor, încovoiată pe marginea patului, îi ţinea strâns îmbrăţişaţi laolaltă; şi repeta de zeci de ori, cu glas searbăd mereu acelaşi cuvânt: — Vai! Dacă nu v-aş fi avut pe voi, sărmanii mei copilaşi!… Dacă nu v-aş fi avut pe voi!… Dacă nu v-aş fi avut pe voi!… Tolănit alene, cu privirea aţintită la peticul de stambă spălăcită, Lantier nu mai asculta, absorbit de un gând sâcâitor. Stătu aşa vreun ceas, fără să se lase furat de somn, în pofida ostenelii care-i împovăra pleoapele. Când se întoarse pe-o rină, rezemat în cot, cu faţa împietrită şi hotărâtă, Gervaise sfârşise cu dereticatul odăii. Făcea patul copiilor, pe care-i sculase şi-i îmbrăcase. O privi cum mătura şi ştergea mobilele; odaia era la fel de întunecată, jalnică, cu tavanul afumat, cu tapetul dezlipit din pricina umezelii, cu cele trei scaune şi scrinul hodorogit, pe care slinul stăruia şi se întindea mai abitir sub cârpa de praf. Apoi, în vreme ce Gervaise se spăla, bălăcindu-se, după ce-şi legase părul în faţa oglinjoarei rotunde atârnate de cremona ferestrei, de care Lantier se folosea pentru bărbierit, păru că-i cercetează braţele goale, grumazul despuiat, toată goliciunea pe care şi-o dezvăluia, ca şi cum în minte-i se năşteau asemuiri. Îşi ţuguie dispreţuitor buzele, Gervaise şchiopăta de piciorul drept; dar asta nu se prea băga de seamă decât în zilele de oboseală, când simţea că se sfârşeşte, cu şalele zobite. În dimineaţa aceea, istovită de noaptea pe care-o petrecuse, târa piciorul şi umbla sprijinindu-se de pereţi. Tăcerea domnea, nu-şi mai spuseseră nicio vorbă. Lantier părea în aşteptare. Gervaise, înăbuşindu-şi durerea, străduindu-se să aibă un chip nepăsător, se grăbea. Pe când făcea o boccea din rufele murdare aruncate în spatele cufărului, într-un ungher, Lantier îşi dezlipi în sfârşit buzele, întrebând-o: — Ce-nvârteşti, acolo?… Un-te duci? La început, Gervaise nu-i răspunse. Apoi, când Lantier repetă întrebarea cu mânie, se hotărî să răspundă. — Doar vezi prea bine… Mă duc să spăl toate astea… Nu pot să ţin copiii în jeg. O lăsă să strângă două sau trei batiste. Şi, după o altă clipă de tăcere, o întrebă din nou: — Ai ceva parale? Dintr-odată, Gervaise se ridică, îl privi drept în faţă, fără să lase din mână cămăşuicile murdare ale copiilor. — Parale! oare de unde-ai vrea să le fur?… Ştii prea bine c-am luat alaltăieri trei franci pe fusta mea cea neagră. Am prânzit de două ori cu ei, şi se duc la iuţeală, cu mezelurile astea… Nu, bineînţeles, n-am niciun sfanţ. Doar douăzeci de centime pentru spălătorie… Eu nu câştig parale ca anumite femei. Lantier se făcu că nu-nţelege aluzia. Coborâse din pat şi iscodea pe rând cele câte va zdrenţe atârnate în jurul odăii. În cele din urmă îşi luă din cui pantalonii şi şalul, deschise scrinul, mai puse în bocea o cămaşă de noapte şi două cămăşi femeieşti; apoi, zvârlind totul în braţele lui Gervaise: — Na, du-te de le-amanetează. — N-ai vrea cumva să-mi pun şi copiii amanet? întrebă ea. Hei! dacă s-ar împrumuta bani şi pe copii, ar fi o uşurare nemaipomenită! Cu toate acestea se duse la Muntele-de-pietate. Când se întoarse, peste o jumătate de ceas, puse o monedă de cinci franci pe cămin, adăugând recipisa lângă celelalte, între cele două sfeşnice. — Asta-i tot ce mi-au dat, spuse ea. Am cerut şase franci, dar n-a fost chip. O! n-or să dea ei faliment… Şi totdeauna, e-atâta lume, acolo la ei! Lantier nu luă numaidecât moneda de cinci franci. Ar fi vrut ca Gervaise s-o schimbe, să-i lase şi ei ceva. Dar când văzu pe scrin o rămăşiţă de şuncă într-o hârtie, cu un coltuc de pâine, se hotărî s-o strecoare în buzunarul vestei. — Nu m-am dus la lăptăreasă, pentru că-i datorăm laptele de opt zile, explică Gervaise. Dar am să mă-ntorc devreme, cât am să fiu plecată du-te să cumperi pâine şi nişte cotlete pané, şi-o să prânzim… Ia şi-un litru de vin. Lantier nu spuse nu. Părea că s-au împăcat. Gervaise isprăvea de împachetat rufele murdare. Dar când vru să ia cămăşile şi ciorapii lui Lantier din fundul cufărului, îi strigă să le lase acolo. — Lasă-mi rufele, n-auzi! Nu vreau! — Ce nu vrei? întrebă ea ridicându-se. Că doar n-ai de gând să porţi împuţiciunile astea? Trebuie neapărat spălate. Se uita la el neliniştită, regăsind în trăsăturile chipului său de băiat frumos aceeaşi asprime, ca şi cum de azi înainte nimic n-avea să-l mai înduplece. Lantier se supără, îi smulse din mâini rufele pe care le azvârli din nou în cufăr. — Pentru numele lui Dumnezeu! Ascultă-mă o dată! Dacă-ţi spun că nu vreau! — Dar de ce? întrebă ea din nou, pălind, înfiorată de-o groaznică bănuială. N-ai nevoie de cămăşile tale chiar acum, doar n-ai să pleci nicăieri… Ce-ţi pasă dacă le iau cu mine? Lantier şovăi o clipă, stânjenit de jarul privirii cu care-l ţintuia Gervaise. — De ce? De ce? bâiguia el… Zău! ai să te lauzi peste tot că mă-ntreţii, că-mi speli, că-mi cârpeşti. Ei bine! mi-i lehamite de toate astea! Vezi-ţi de treburile tale, iar eu am să-mi văd de-ale mele… Spălătoresele nu muncesc pentru jigodii. Gervaise îl imploră, tăgăduind că s-ar fi plâns vreodată; dar el trânti deodată capacul cufărului, se proţăpi deasupra şi-i strigă drept în obraz: — Nu! Era doar stăpân pe lucrurile lui. Apoi, pentru a-i ocoli privirile scormonitoare, se duse din nou de se tolăni pe pat, spunând că-i era somn şi să nu-l mai bată la cap. De data asta, într-adevăr, păru că aţipeşte. Gervaise stătu nehotărâtă câteva clipe. Era ispitită să dea un picior boccelei cu rufe, să se aşeze şi să coasă. Răsuflarea domoală a lui Lantier izbuti s-o liniştească, îşi luă boţul de albăstreală şi ciotul de săpun care-i rămăseseră de la ultimul spălat; şi, apropiindu-se de copilaşii ce se jucau cuminţi lângă fereastră cu nişte dopuri vechi, îi sărută, spunându-le cu glas scăzut: — Fiţi cuminţi, nu faceţi gălăgie. Tata doarme!   Când ieşi din odaie, în liniştea copleşitoare de sub tavanul negricios nu mai răsunau decât râsetele înăbuşite ale lui Claude şi Etienne. Era ceasul zece. O rază de soare se strecura prin fereastra întredeschisă. Pe bulevard, Gervaise coti la stânga şi o lua pe Rue Neuve din cartierul Goutte d’Or. Trecând prin faţa dughenei lui madam Fauconnier, dădu bineţe cu-o mişcare uşoară din cap. Spălătoria se afla cam pe la mijlocul străzii, acolo de unde începea să urce. Deasupra unei clădiri teşite, trei uriaşe rezervoare de apă, nişte cilindri de tablă prinşi trainic în buloane. Îşi dădeau la iveală rotunjimile cenuşii; în vreme ce, în spatele lor, se ridica uscătoria, un al doilea etaj foarte înalt, împrejmuit din toate părţile cu jaluzele din stinghii subţiri, printre care răzbătea o pală puternică de aer şi lăsau să se zărească rufele puse la uscat pe sârme de alamă. În dreapta rezervoarelor, coşul îngust al maşinii cu abur gâfâia, răsuflând icnit şi uniform, cu ţâşnituri de fum alburiu. Gervaise, fără să-şi mai suflece fustele, ca o femeie ce era obişnuită cu băltoacele, intră pe sub poarta unde se îngrămădeau ulcioarele cu apă de clor. O cunoştea mai de mult pe stăpâna spălătoriei, o femeiuşcă gingaşă, cu privirea bolnăvicioasă, care şedea, având în faţă un teanc de registre, într-un birou cu geamlâc plin cu calupuri de săpun pe rafturi, cu gogoloaie de albăstreală în borcane şi cu bicarbonat de sodiu în pachete de-o jumătate de kilogram. Trecând pe lângă ea îi ceru maiul şi peria, pe care i le lăsase în păstrare când spălase ultima oară. Apoi, după ce-şi luă numărul de ordine, intră. Era un hangar uriaş, cu acoperişul teşit şi grinzile la vedere proptite pe stâlpi de fontă, închis de jur-împrejur cu ferestre mari şi luminoase. Lucirea mohorâtă a zilei se strecura lesne prin aburul călduţ ce plutea ca o ceaţă lăptoasă. Din unele unghere se ridicau vapori, lăbărţându-se şi înecând străfundurile hangarului într-un văl albăstrui. Picura o umezeală greoaie, plină de duhoare de săpun, o duhoare searbădă, jilavă, ce nu se mai isprăvea; iar din când în când răzbătea câte-o răbufnire mai usturătoare de apă de clor. De-a lungul spălătoarelor, de amândouă părţile culoarului din mijloc, stăteau şiruri de femei, cu braţele dezgolite până la umăr, cu grumazul despuiat, cu fuste suflecate ce dădeau la iveală ciorapii bălbaţi şi ghetele groase cu şireturi. Băteau înverşunate cu maiul, râdeau, se lăsau pe spate să strige câte-o vorbă de duh în larma de-acolo, se cocârjau deasupra copăilor, neruşinate, grosolane, deşelate, ude leoarcă de parcă le-ar fi plouat cu găleata, cu cărnurile încinse şi aburinde. În preajma lor şi pe sub ele, se scurgea un şuvoi imens, găleţile cu apă fiartă purtate şi golite dintr-o zvârlitură, robinetele de apă rece lăsate deschise, şiroind de sus, împroşcăturile maiurilor, scursoarea de la clătitul rufelor, băltoacele în care se bălăceau, curgând ca nişte pârâiaşe pe povârnişul dalelor de piatră. Şi, în mijlocul strigătelor, al loviturilor cadenţate, al zgomotului susurat de ploaie, în vaierul de furtună ce se înăbuşea sub tavanul ud, maşina cu abur, în dreapta, acoperită toată de-o rouă gingaşă şi albă, gâfâia şi huruia neîntrerupt, în neastâmpărul jucăuş al volantului care părea că pune rânduială în grozăvia harababurii de-acolo. Gervaise, păşind mărunt, înainta pe culoar, aruncându-şi privirile în dreapta şi-n stingă. Îşi ducea bocceluţa cu rufe sub braţ, şoldie, şchiopătând şi mai tare în forfota spălătoreselor care-o îmbrânceau. — E! fă-te-ncoa, fetiţo! strigă glasul răsunător al lui madam Boche. Apoi, când Gervaise ajunse lângă ea, în stânga, tocmai la capătul rândului portăreasa care freca cu îndârjire un ciorap, se porni să turuie, vorbind întretăiat, fără să se oprească din treabă. — Aşează-te aici, că ţi-am ţinut locul… Oh! nu mai am mult. Boche aproape că nici nu-şi murdăreşte rufele… Dar mata? nici mata n-ai să zăboveşti prea mult, hai? E mititică rău, legătura matale. Până-n prânz le dăm gata şi-o să ne putem duce la masă… Eu îmi dădeam rufele la o spălătoreasă din Rue Poulet; dar mi le făcea ferfeniţă cu clorul şi cu periile ei. Aşa că-mi spăl singură. N-am decât de câştigat. Nu mă costă decât săpunul… Ia spune, n-ar fi trebuit să pui cămăşile la muiat? Pe cuvântul meu, păcătoşii ăştia de copii parc-au fundul dat cu funingine! Gervaise desfăcu bocceaua şi întinse cămăşile copilaşilor; şi întrucât madam Boche o sfătuia să cumpere o găleată de leşie, îi răspunse: — O! nu, e de-ajuns cu apă caldă… Mă pricep la treaba asta. Îşi alesese rufele, punând deoparte pe cele câteva colorate. Apoi, după ce-şi umplu albia cu patru găleţi de apă rece de la robinetul din spatele ei, cufundă grămada de albituri în apă; şi, suflecându-şi fusta, o prinse între pulpe şi se vârî într-un lădoi pus de-a-npicioarelea, care-i ajungea până la brâu. — Te pricepi la de-alde astea, hai? îi dădea înainte madam Boche. La mata acasă, fetiţo, ai fost spălătoreasă, nu-i aşa? Gervaise, sumecându-şi mânecile, îşi dezgoli braţele-i frumoase de femeie bălaie, încă fragede, abia roşite pe la coate, şi porni să-şi cureţe rufele de slin. Întinse o cămaşă pe scândura îngustă a spălătorului, albită şi roasă de atâta apă; o freca cu săpun, apoi o întorcea şi-o freca şi pe partea cealaltă. Mai înainte de-a răspunde, înşfăca maiul şi porni să izbească cu el în timp ce vorbea în gura mare, întărindu-şi cuvintele cu lovituri vârtoase şi bătute cadenţat. — Da, da, spălătoreasă… De la zece ani… sunt doisprezece ani de-atunci… Ne duceam la gârlă… Altfel mirosea acolo… Să fi văzut, era un locşor sub copaci… c-o apă limpede curgătoare… Ştii, la Plassans… N-ai auzit de Plassans?… lângă Marsilia? — Asta-i dată dracului! exclamă madam Boche, minunându-se de tăria izbiturilor de mai. Ce năzdrăvană! cu mânuţele ei de domnişoară, îţi îndoaie şi fierul! Sporovăiră mai departe, în gura mare. Uneori portăreasa era silită să se plece, ca s-audă mai bine. Toate albiturile fură bătute cu maiul, şi încă zdravăn! Gervaise le cufundă din nou în albie, le luă iarăşi bucată cu bucată să le săpunească a doua oară şi să le frece cu peria. C-o mână, ţinea rufa pe spălător; cu cealaltă, în care strângea peria scurtă de pir, storcea din ea un clăbuc murdar ce se prelingea pe jos ca nişte bale. Şi-atunci, în zgomotul hârşâit al periei, se apropiară una de alta şi-şi vorbiră mai prietenos, de la suflet la suflet. — Nu, nu suntem cununaţi, continuă Gervaise. Dar eu una, n-ascund lucrul ăsta. Lantier nu se poartă chiar atât de drăguţ încât să jinduieşti să-i fii nevastă. Dacă n-ar fi fost la mijloc copilaşii, e-hee!… Aveam paişpe ani, şi el optşpe, când l-am născut pe cel dintâi. Ălălalt a venit după patru ani… S-a-ntâmplat, aşa cum se-ntâmplă totdeauna, doar ştii. Nu eram fericită acas’ la noi; moş Macquart, dintr-un te miri ce, îmi trăgea un picior în şale. Atunci, zău aşa, ţi se năzare să-ţi faci de cap… Ne-am fi căsătorit dar, nu mai ştiu de ce, n-au vrut bătrânii. Îşi scutură mâinile ce i se înroşiseră în clăbucul alb. — Tare-i aspră apa la Paris, spuse ea. Madam Boche nu mai spăla cu atâta înverşunare. Se oprea, tărăgănându-şi săpunitul, ca să stea acolo, să afle povestea care, de vreo două săptămâni încoace, îi chinuia curiozitatea. Pe chipul ei butucănos, gura-i rămăsese pe jumătate căscată; ochii, bulbucaţi cât cepele, îi luceau. Se gândea, mulţumită că i se adevereau bănuielile: „Asta-i, şi-a dat fetiţa drumu’ la gură. Se vede c-a fost gâlceavă mare.” Apoi, cu glas tare: — Înseamnă, că nu se poartă frumos? — Ce să mai vorbim! răspunse Gervaise, acolo era tare cumsecade cu mine; dar de când suntem la Paris, n-o mai scot la capăt… Trebuie să-ţi spun că maică-sa şi-a dat duhul anul trecut, lăsându-i o oarecare moştenire, aproape vreo mie şi şapte sute de franci. Voia să plece la Paris. Şi-atunci, fiindcă moş Macquart mă lua mereu la palme pe nepusă masă, m-am învoit să plec cu Lantier; am călătorit cu amândoi copilaşii. Trebuia să-mi facă un rost ca spălătoreasă şi să lucreze şi el în meseria de pălărier. Am fi fost tare fericiţi… Dar, vezi matale, Lantier e-un om fudul, risipitor, care se gândeşte numai la plăcerile lui. Ce să mai lungim vorba, nu face prea multe parale… Aşa c-am tras la „Hotel Montmartre”, din Rue Montmartre. Şi ne-am pus pe chiolhanuri, plimbări cu trăsura, teatru, un ceasornic pentru el, o rochie de mătase mie; că nu-i băiat rău, când are bani. Înţelegi, a fost o vâjâială de pomină, încât după două luni am rămas fără un sfanţ. Atunci ne-am mutat la „Hotel Boncoeur”, şi-a început viaţa asta blestemată… Gervaise se opri, simţind cum i se pune un nod în gât şi încercă să-şi stăvilească lacrimile. Isprăvise cu datul rufelor la perie. — Trebuie să mă duc să-mi iau apă fiartă, şopti ea. Dar madam Boche, tare necăjită din pricina acestei întreruperi a destăinuirilor, îl chemă pe omul la toate al spălătoriei care tocmai trecea pe lângă ele. — Charles, băieţelule, ai fi tare drăguţ dac-ai aduce o găleată cu apă caldă cucoanei, că se grăbeşte. Slujitorul luă găleata şi-o aduse plină. Gervaise îi plăti, costa cinci centime. Turnă apă fiartă în copaie şi mai trase rufelor o săpuneală cu mâinile, pentru ultima oară, aplecându-se deasupra spălătorului, în mijlocul aburilor care-i agăţau fuioare de fum cenuşiu în părul bălai. — Na, pune-ţi şi nişte sodă, uite-o aici, spuse săritoare portăreasa. Şi goli în albia Gervaisei ceea ce mai rămăsese în fundul unei pungi cu bicarbonat ele sodiu pe care-o adusese cu ea. De asemenea vru să-i dea şi nişte apă de clor; dar Gervaise refuză; era bună doar pentru petele de grăsime şi cele de vin. — Cred că-i cam muieratic, continuă madam Boche, revenind la Lantier, fără să-i spună pe nume. Gervaise, plecată de şale, cu mâinile cufundate în apă şi încleştate printre rufe, se mulţumi doar să clatine din cap. — Da, da, spuse cealaltă mai departe, am băgat eu de seamă unele lucruri… Dar îşi înghiţi vorba când o văzu cu Gervaise că se ridică dintr-o zvâcnitură, albă ca varul, iscodind-o cu privirea. — Oh! nu, nu ştiu nimic!… Îi place să glumească, pare-mi-se, asta-i totul… Aşa cum face cu fetele alea două care stau la voi la hotel, Adèle şi Virginie, le ştii, ei bine! glumeşte cu ele, nimic mai mult, sunt sigură. Gervaise, încremenită în faţa ei, cu obrajii scăldaţi de sudoare, cu braţele şiroind de apă, se uita întruna la ea, cu privirea neclintită şi scormonitoare. Atunci portăreasa se supără, se bătu cu pumnul în piept, dându-şi cuvântul de cinste. Striga: — Nu ştiu nimic, zău, aşa-i cum îţi spun! Apoi, potolindu-se, adăugă cu glas mieros, cum vorbeşti cu cineva căruia nu i-ar prii adevărul: — Mie-mi pare că-i băiat curat la inimă… O să te ia de nevastă, fetiţa mea, eu ţi-o spun! Gervaise îşi şterse fruntea cu mâna udă. Apoi, scoase altă rufă din apă, dând iarăşi din cap. O clipă, tăcură amândouă. În jurul lor, spălătoria se domolise. Sunase de unsprezece. Jumătate din femeile care spălau acolo, rezemate c-un şold de marginea copăilor, cu câte-o sticlă de vin destupată lângă ele, mâncau cârnaţi vârâţi în coltuce de pâine frânte-n două. Numai gospodinele care veniseră să-şi spele rufele aduse în bocceluţe, se grăbeau, trăgând cu ochiul la ceasul de perete atârnat deasupra biroului. Se mai auzeau câteva bătăi de mai, ici şi colo, în larma râsetelor pe înfundate, a pălăvrăgelilor care se poticneau în clefăitul lacom al fălcilor; în vreme ce maşina cu abur, văzându-şi înainte de treabă, fără tihnă şi răgaz, părea că-şi ridică glasul, zbârnâind, huruind, umplând cu gălăgia ei hangarul uriaş. Dar niciuna dintre femei n-o auzea; parcă era însăşi răsuflarea spălătoriei, o răsuflare fierbinte ce îngrămădea sub grinzile acoperişului aburul veşnic şi plutitor. Căldura ajunsese de neîndurat; suliţele soarelui răzbăteau din stânga, prin ferestrele înalte, învăpăind aburii ce fumegau ca nişte nespus de gingaşe neguri lăptoase, bătând într-un trandafiriu-cenuşiu şi un albastru-pământiu. Şi, întrucât se iscară plângeri, Charles, omul la toate, alerga de la o fereastră la alta, trăgând perdelele de pânză grosolană; după aceea, trecu de partea cealaltă, partea adumbrită, şi deschise ochiurile de la ferestre. Fu întâmpinat cu urale şi aplaudat; se înteţea o veselie de neînchipuit. Peste câteva clipe, amuţiră chiar şi cele din urmă maiuri. Cu gura plină, spălătoresele nu se mai îndeletniceau decât cu mânuirea bricegelor deschise pe care le ţineau în mână. Se făcuse atâta linişte încât, tocmai din fundul sălii, se auzea hârşâitul uniform al lopeţii fochistului, adunând cărbuni şi zvârlindu-i în cuptorul maşinii. Între timp, Gervaise îşi spăla rufele colorate în apa caldă şi grasă de săpun pe care şi-o păstrase. Când isprăvi, trase lângă ea o capră de lemn pe care aruncă de-a curmezişul toate rufele din care se prelingeau pe jos şiroaie albăstrii. Şi porni să le clătească. În spatele ei, robinetul cu apă rece curgea deasupra unui hârdău încăpător, prins de podea şi străbătut de două stinghii de lemn pentru sprijinitul rufelor. Mai sus, peste ele, se întindeau alte două stinghii pe care rufele erau puse la scurs. — Iacă, suntem pe isprăvitelea, ceea ce nu-i aşa de rău, zise madam Boche. Rămân să te ajut să storci mormanul ăsta de rufe. — Vai! nu te osteni, îţi mulţumesc mult, răspunse Gervaise, care frământa cu pumnii şi clătea în apă curată rufele colorate. Dacă aveam cearceafuri, nu ziceam ba. Dar totuşi fu silită să primească ajutorul portăresei. Tocmai storceau amândouă, ţinând fiecare de-un capăt, o fustă dintr-un tricotaj de lână castaniu, prost vopsit şi din care se scurgea o apă gălbuie, când madam Boche exclamă: — Ia te uită! lungana de Virginie!… Ce-o fi venit să spele asta, cu patru otrepe-ntr-o batistă? Gervaise îşi ridicase la iuţeală capul. Virginie era o fată de vârsta ei, mai înaltă decât ea, oacheşă, frumuşică, în ciuda chipului cam lunguieţ. Purta o rochie veche cu volane şi-o panglică roşie la gât; era pieptănată îngrijit, cu cocul prins într-o plasă din găitan albastru. În mijlocul culoarului central, îşi miji ochii o clipă, părând să caute pe cineva; apoi, după ce o văzu pe Gervaise, trecu pe lângă ea, înţepată, obraznica, bâţâindu-şi şoldurile, şi se proţăpi pe acelaşi rând, la vreo cinci copăi mai încolo. — Ia-n te uită, ce se fâţâie! turui în continuare madam Boche, cu glasul mai înăbuşit. Niciodată nu-şi săpuneşte mânecarele… Ah! e-o puturoasă ce nu s-a pomenit, dacă-ţi spun eu! O croitoreasă care nu-i în stare nici încălţările să şi le cârpească! Ca şi soră-sa, lustruitoarea, pramatia aia de Adèle, care chiuleşte de la atelier două zile din trei! Nimeni nu-i cunoaşte nici pe tat-su, nici pe mă-sa, trăieşte din nu se ştie ce, şi, dac-ar fi să vorbim… Dar ce freacă acolo? Hai? fustă să fie? Mai mare scârboşenia, multe trebuie să fi văzut la viaţa ei fusta asta! Era vădit că madam Boche voia să-i facă pe plac Gervaisei. Adevărul era că adeseori îşi bea cafeluţa cu Adèle şi Virginie, atunci când puştoaicele erau în bani. Gervaise nu răspundea, se grăbea, cu mâinile cuprinse de tremur. Îşi pregătea albăstreala într-o copăiţă aşezată pe trei stănoage. Muia albiturile mişcându-le câteva clipe pe fundul apei vopsite, a cărei oglindire căpătase un pic de luciu; şi după ce le storcea puţintel, le înşira sus pe stinghiile de lemn. Cât se îndeletnicise cu treaba asta, se făcuse că-i întoarce spatele deşiratei de Virginie. Dar o auzea chicotind, îi simţea căutarea piezişă aţintită asupră-i. Se părea că Virginie venise doar ca să-i facă în râcă. O clipă, Gervaise întoarse capul şi se pironiră din priviri. — Las-o-n plata Domnului, şuşoti madam Boche. Că doar n-o să vă luaţi de păr… de vreme ce ţi-am spus că nu-i nimic! Nu de ea era vorba! În clipa în care Gervaise tocmai atârna ultima rufă, se auziră hohote de râs la intrarea spălătoriei. — Îs doi copii, ce-şi caută mămica! strigă Charles. Toate femeile se întoarseră spre uşă. Gervaise îi recunoscu pe Claude şi Etienne. De îndată ce-o zăriră, dădură fuga spre ea, prin băltoace, bocănind pe dalele de piatră cu încălţările lor dezlegate. Claude, cel mai mare, îşi ţinea de mână frăţiorul. Văzând copiii trecând pe lângă ele, niţel cam speriaţi dar totuşi zâmbitori, femeile venite la spălat le spuseră cuvinte de alint. Se opriră lângă mămica lor, fără să se despartă, ridicându-şi căpşoarele bălaie spre ea. — Tăticu’ v-a trimis? întrebă Gervaise. Dar, pe când se pleca să lege şireturile de la pantofii lui Etienne, zări bălăbănindu-se la degetul lui Claude cheia odăii, cu numărul de aramă agăţat de ea. — Ia te uită! mi-ai adus cheia! spuse ea, foarte nedumerită. De ce? Zărind cheia pe care şi-o uitase prinsă de deget, copilul păru să-şi amintească de ceva şi strigă cu glasul lui limpede: — Tăticu’ a plecat. — S-a dus să cumpere de-ale mâncării şi v-a spus să veniţi să mă luaţi de aici? Claude şovăind, se uită la frate-său, nemaiştiind ce să spună. Apoi, rosti dintr-o suflare: — Tăticu’ a plecat… A sărit din pat, şi-a strâns toate lucrurile-n cufăr, a dus cufărul jos în stradă, l-a urcat într-o trăsură… A plecat. Gervaise, care stătea ghemuită lângă ei, se ridică încetişor, cu chipul alb ca varul, cuprinzându-şi obrajii şi tâmplele în mâini, de parcă ar fi auzit cum îi plesneşte capul. Şi nu izbuti să îngaime decât un singur cuvânt, pe care-l spuse întruna, de zeci de ori, cu aceeaşi intonaţie: — Vai! Doamne!… Vai! Doamne!… Vai! Doamne!… Între timp, madam Boche, nespus de înfierbântată de faptul că se găsea şi ea în miezul acestei păţanii, îl întrebă la rândul ei pe copil: — Ia zi, puiule, spune-mi cum s-a întâmplat… Nu-i aşa că tăticu’ a-ncuiat uşa şi v-a spus s-aduceţi aici cheia, nu-i aşa? Şi, vorbind în şoaptă la urechea lui Claude: — Nu era şi-o cucoană în trăsură? Copilul se simţi iarăşi tulburat. Spuse de la capăt povestea, cu-o înfăţişare triumfătoare: — A sărit din pat, şi-a strâns toate lucrurile-n cufăr şi-a plecat… Şi-atunci, întrucât madam Boche îl lăsă în pace, îl târî pe frate-său lângă robinet. Şi porniră amândoi să se joace, dând drumul la apă. Gervaise nu era în stare să plângă. Se înăbuşea, sprijinită cu şalele de albie, ascunzându-şi întruna obrajii în podul palmelor. Era scuturată de fiori. Din când în când, lăsa să-i scape un oftat prelung, în vreme ce-şi apăsa şi mai mult pumnii în ochi, ca şi cum ar fi vrut să piară, părăsită în beznă. Era ca o prăpastie de neguri în adâncul căreia simţea că se prăbuşeşte. — Haide, fetiţo, ce dracu! şoptea madam Boche. — Dac-ai şti! Dac-ai şti! murmură ea în cele din urmă. Azi de dimineaţă m-a trimis să-mi duc şalul şi cămăşile la Muntele-de-pietate ca să-şi plătească acum trăsura… Şi se puse pe plâns. Amintirea drumului făcut în goană până la Muntele-de-pietate, lămurind astfel una dintre întâmplările dimineţii, îi dezlănţui hohotele ce i se înăbuşeau în piept. Drumul ăsta fusese o ticăloşie, durerea cea mai cumplită a deznădejdii ei. Lacrimile i se prelingeau pe bărbia pe care adineaori şi-o udase cu mâinile, fără ca măcar să-i dea prin gând să-şi ia o batistă. — Fii cuminte, taci, se uită lumea la tine, spunea întruna madam Boche, care-o înconjura cu atenţia ei. Cum e cu putinţă să-ţi faci atâta inimă rea pentr-un bărbat!… Va să zică, totuşi îl iubeşti, hai? biata de tine. Adineaori, erai pornită rău de tot împotriva lui. Şi-acum, iată că-l plângi de ţi se rupe inima… Dumnezeule, cât suntem de proaste! Apoi, o alintă ca o mamă. — O femeiuşcă frumoasă ca tine! dacă-i cu putinţă aşa ceva!… Acum ţi se poate povesti totul, nu-i aşa? Ei bine! ţi-aduci aminte, când ţi-am trecut pe sub fereastră, aveam eu nişte bănuieli… Închipuie-ţi că astă-noapte, când s-a întors Adèle, am auzit şi-un pas de bărbat împreună cu al ei. Atunci, am fost curioasă, şi m-am uitat pe scară. Ibovnicul apucase să urce la etajul al doilea, dar am recunoscut imediat surtucul domnului Lantier. Boche, bărbatu-meu, care azi de dimineaţă era de pază, l-a văzut coborând ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Cu Adèle era, mă-nţelegi? Virginie are acu’ un domn la care se duce de două ori pe săptămână. Numai că e ceva necurat la mijloc, pentru că, vezi, n-au decât o singură cameră şi un singur pat, şi nu-mi dau prea bine seama unde-a putut să se culce Virginie. Se opri pentru o clipită, privi în juru-i, apoi porni iarăşi să vorbească înăbuşindu-şi glasul puternic: — Îşi râde de tine, că te vede plângând, căţeaua aia, de-acolo. Îmi pun mâna-n foc c-a venit la spălat numai de caragaţă… I-a încârligat p-ăia doi şi-a venit aici ca să le povestească apoi ce mutră ai făcut. Gervaise îşi luă mâinile de la ochi şi se uită. Când o zări pe Virginie în faţă-i, în mijlocul unor femei, trei sau patru la număr, şuşotind şi iscodind-o din priviri, fu cuprinsă de-o mânie vecină cu nebunia. Întinzându-şi braţele, cătând pe jos, se roti în juru-şi, tremurând din toate mădularele, făcu câţiva paşi, dădu peste o găleată plină, o înşfăcă cu amândouă mâinile şi-o goli din răsputeri spre Virginie. — Şterge-o, târâtură! urlă lungana de Virginie. Sărise de-a-ndaratelea, i se udaseră doar botinele. În răstimp, lumea din spălătorie care de câteva clipe era răscolită de plânsetele Gervaisei, se îmbulzea să vadă încăierarea. Câteva spălătorese care-şi sfârşiseră îmbucătura de pâine, se căţărară pe albii. Dădură buzna şi celelalte, cu mâinile pline de clăbuci. Se făcu roată în jurul lor. — Ah! târâtura! îi dădea înainte lungana de Virginie. Ce-o fi apucat-o pe turbata asta? Înmărmurită, cu bărbia încleştată şi chipul schimonosit, Gervaise nu răspundea, nefiindu-i încă la îndemână vorbirea deşănţată a scandalagioaicelor din Paris. Cealaltă răgea mai departe: — Hai, te cară! S-a săturat să tot facă provincia; asta n-avea nici doişpe ani când o tăvăleau soldaţii; pe coclaurile alea şi-a lăsat şi piciorul schilod… i-a putrezit, mâncat de boli… Se iscă un val de râsete. Virginie, văzând că are succes, mai făcu doi paşi şi, apropiindu-se porni să urle şi mai avan, săltându-se cât era de înaltă: — Hai, fă-te-o ţâră-ncoa, să văd ce mutră ai, şi să-ţi fac felul! Să nu ne baţi la cap pe aci… Ce treabă am eu cu alde ea! Numai să se fi repezit la mine, să vedeţi ce i-aş fi dat poalele peste cap. Ia să spună ce i-am făcut… Spune, stârpitură, ce ţi-am făcut? — Mai taci din gură, bâigui Gervaise. Ştii prea bine… L-am văzut aseară pe bărbatu-meu… Şi mai ţine-ţi fleanca altminteri te strâng de gât, aşa să ştii. — Bărbatu-su! Ei! asta-i bună!… Bărbatu’ cucoanei! De parcă şontoroaga asta ar putea să aibă bărbat!… Nu-i vina mea dacă te-a lăsat. Că doar nu ţi l-oi fi furat eu. Puteţi să mă căutaţi… Vrei să-ţi spun una şi bună, prea-l pisai pe omul ăsta! Era prea drăguţ pentru una de-alde tine… Barem i-ai pus zgardă cu numele stăpânului? Cine l-a găsit pe soţul cucoanei? Se dă şi-o răsplată pentru treaba asta… Râsetele se iscară din nou. Gervaise, cu glasul aproape sugrumat, se mulţumea numai să îngâne: — Ştii bine, ştii bine… E vorba de soră-ta, am s-o strâng de gât pe soră-ta… — Da, du-te şi te-atinge de soră-mea, turui mai departe Virginie rânjind. Aha! va să zică e soră-mea! Tot ce se poate, soră-mea-i mai cu chichirez decât tine… Dar ce mă priveşte pe mine? Nu mai poate omul să-şi vadă de spălatul rufelor, făr’ să-l bată cineva la cap? Să mă laşi-n pace, auzi tu, că m-am săturat!   [1] Veau à deux têtes – Viţelul cu două capete (l. fr.) [2] Bulevarde exterioare (în original: boulevards extérieurs) – nume sub care sunt desemnate la Paris bulevardele care urmează traseul zidurilor ridicate în jurul capitalei în anii 1785—1797; bulevardele exterioare formează o importantă artera de circulaţie care, multă vreme, a constituit linia de centură a metropolei. [3] E vorba de marele spital Lariboisière a cărui construcţie, iniţiată în 1846, încă nu era încheiată în 1849—1850, în momentul când se înfiripă acţiunea. [4] Munte de pietate – casă de împrumut pe amanet; la Paris şi în principalele oraşe ale Franţei fiinţează, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o reţea de asemenea case de împrumut, considerate „instituţii de utilitate publică”.

La Paradisul Femeilor de Emile Zola Capitolul  1 Denise venise pe jos de la gara Saint‑Lazare, unde coborâse dintr‑un tren din direcţia Cherbourg, împreună cu cei doi fraţi ai ei, după o noapte petrecută pe bancheta dură a unui vagon de clasa a treia. Îl ţinea pe Pépé de mână, iar Jean o urma. Toţi trei erau rupţi de oboseala călătoriei, speriaţi şi pierduţi în mijlocul vastului Paris, cercetând casele şi întrebând la fiecare răscruce de strada Michodière, pe care locuia  unchiul Baudu. Când ajunseră însă în Piaţa Gaillon, tânăra se opri surprinsă. — O!, spuse ea. Ia uite, Jean! Şi rămaseră încremeniţi, înghesuiţi unul într‑altul, în hainele de doliu, pe care le purtau după moartea tatălui lor. Ea, plăpândă la cei douăzeci de ani, cu un aer sărăcăcios, căra un pachet modest; mezinul, în vârstă de cinci ani, i se agăţase de braţ, iar lângă umărul ei, stând în picioare, cu mâinile atârnând pe lângă corp, se ascundea celălalt frate, mai mare, pe faţa căruia înfloreau cei şaisprezece ani. — Ei, continuă ea, iată un magazin adevărat! La colţul făcut de străzile Michodière şi Neuve‑Saint-Augustin era un magazin de noutăţi a cărui vitrină cu mărfuri în culori vii strălucea în lumina caldă şi pală a dimineţii de octombrie. Clopotul bisericii Saint‑Roch bătea ora opt, iar pe trotuarele Parisului matinal erau doar funcţionari grăbiţi să ajungă la birouri şi gospodine alergând după cumpărături. În faţa uşii magazinului, doi vânzători, căţăraţi pe o scară dublă, întindeau metrajele de pânzeturi, în timp ce într‑o altă vitrină din strada Neuve‑Saint-Augustin, un alt vânzător, în genunchi şi întors cu spatele, aşeza o bucată de mătase albastră. Magazinul, lipsit deocamdată de clienţi, cu personalul abia sosit, zumzăia ca un stup gata de trezire. — Drace!, spuse Jean. Asta‑l întrece pe cel din Valognes… Al tău nu era atât de frumos. Denise clătină din cap. Petrecuse doi ani de zile acolo, la domnul Cornaille, primul vânzător de noutăţi din oraş; însă acest magazin, descoperit aşa, deodată, această casă imensă în ochii ei, îi făcea inima să bată cu putere, o ţintuia locului, emoţionată, preocupată, uitând de totul din jur. Pe latura ce dădea în Piaţa Gaillon, uşa înaltă, în întregime din sticlă, atingea mezaninul în mijlocul unor ornamente întortocheate, poleite cu aur. Două figuri alegorice, două femei zâmbitoare, cu gâtul gol, afişau numele firmei: La Paradisul femeilor. Apoi, vitrinele se pierdeau de‑a lungul străzilor Michodière şi Neuve‑Saint‑Augustin, ocupând, pe lângă casa de pe colţ, încă patru imobile, două pe stânga şi două pe dreapta, cumpărate şi amenajate recent. Părea o întindere fără sfârşit, cu vitrinele de la parter şi de la mezanin prin care se întrezărea întregul, tumult din spatele tejghelelor. În partea de sus, o domnişoară, îmbrăcată în mătase, ascuţea un creion, în timp ce, lângă ea, altele două despachetau paltoane de catifea. — La Paradisul femeilor, citi Jean cu un surâs blând, de adolescent frumos, care avusese deja o poveste de amor la Valognes. Ei, e drăguţ, asta face lumea să se învârtă! Însă Denise rămase, absorbită, în faţa uşii centrale. Chiar acolo, în plină stradă, pe trotuar, se afla o învălmăşeală de mărfuri la ofertă, tentaţiile de la intrare, ocaziile ce opreau clientele în trecere. Toate porneau de sus, bucăţi de mătase şi de draperie, merinosuri, şevioturi[1], moltoane[2] cădeau de la mezanin, unduitoare ca nişte steaguri, în culori neutre, cenuşii, bleumarin sau măsliniu, tăiate de albul etichetelor cu preţuri. Alături, încadrând pragul, atârnau blănuri, paspoaluri[3], de la cenuşiul fin al petit‑gris‑ului până la neaua pură a pufului de lebădă. În partea de jos, în caziere[4], pe mese, în mijlocul unor stive de cupoane, se revărsau diverse tricotaje la un preţ de nimic, mănuşi şi şaluri de lână, pălării, veste; o vitrină întreagă dedicată iernii, cu lucruri în culori ţipătoare, pestriţe, dungate, cu pete de un roşu sângeriu. Denise văzu o bucată de pânză de tartan[5] cu patruzeci şi cinci de centime[6], fâşii de blană de nurcă de America la un franc şi mănuşi la douăzeci şi cinci de bani. Unchiul Baudu fusese uitat. Chiar şi Pépé, care se ţinea încă de mâna surorii sale, făcuse ochii mari. O trăsură îi împinse pe toţi trei din mijlocul pieţei, astfel că o porniră imediat pe strada Neuve‑Saint‑Augustin, urmărind vitrinele şi oprindu‑se în faţa fiecăreia. Mai întâi, fură seduşi de un aranjament mai complicat: în partea de sus, câteva umbrele aşezate oblic păreau să formeze acoperişul unei cabane rustice; dedesubt, ciorapi de mătase, atârnaţi de nişte inele metalice, afişau profilele unor pulpe rotunde, unii ţesuţi cu modele cu trandafiri, alţii multicolori, negri, roşii cu marginile brodate, iar cei roz aveau luciul mătăsos al pielii blonde; în sfârşit, pe postavul etajerei, mănuşile erau aşezate simetric, cu degetele lor alungite, cu palmele înguste ca ale virginelor bizantine, aveau graţia puternică, adolescentină a nimicurilor feminine nefolosite încă. Însă ultima vitrină fu cea care‑i surprinse cel mai mult. O întreagă expoziţie de mătăsuri, satinuri şi catifele se oferea într‑o gamă suplă şi vibrantă, în tonuri delicate de flori: în vârf, catifelele de un negru profund se alăturau celor albe ca spuma laptelui; mai jos, satinurile roşii, albastre, brăzdate de linii vii, decolorându‑se palid cu o delicateţe infinită. Şi mai jos, mătăsurile, în toate culorile curcubeului, erau adunate în bucle, îndoite ca în jurul unei talii arcuite, prinzând viaţă în mâinile pricepute ale vânzătorilor; prin fiecare motiv, prin fiecare frază colorată curgea un acompaniament discret, un fular fin de culoare crem. Acolo, la cele două capete, se aflau, în grămezi colosale, cele două tipuri de mătăsuri exclusive ale casei, Paris‑Bonheur şi Cuir‑d’or, articole excepţionale, ce aveau să revoluţioneze comerţul noutăţilor. — O, ce tafta de cinci franci şi şaizeci!, murmură Denise, mirată, în faţa mătăsii Paris‑Bonheur. Jean începea să se plictisească, astfel că opri un trecător. — Strada Michodière, domnule? După ce‑i fusese indicată ca fiind prima la dreapta, cei trei se întoarseră, făcând ocolul magazinului. Dar înainte de a intra pe stradă, Denise fu surprinsă de o vitrină unde erau expuse confecţii de damă. În magazinul domnului Cornaille, din Valognes, ea se ocupa mai ales de confecţii. Şi totuşi, nu mai văzuse niciodată aşa ceva, astfel că rămase pe trotuar, împietrită de admiraţie. În fundal, o eşarfă mare de dantelă de Bruges, la un preţ usturător, lărgea o pânză de altar, ca două aripi desfăcute, de o albeaţă roşiatică; volane de Alençon cădeau în ghirlande, urmau valuri de dantele, malinuri, valensiene, aplicaţii de Bruxelles, materiale de Venise ca o avalanşă de zăpadă. La dreapta şi la stânga, bucăţi de postav se înălţau ca nişte coloane întunecate, adâncind şi mai mult acest tabernacul. Şi confecţiile se aflau acolo, în acea capelă dedicată cultului femeii; centrul era ocupat de un articol deosebit, o manta de catifea cu o garnitură de vulpe argintie; într‑o parte era o mantie de mătase, căptuşită cu petit‑gris, iar în cealaltă parte, un palton de postav, bordat cu pene de cocoş; în sfârşit, veşminte de bal, de caşmir alb, matlasate tot în alb, ornate cu fulgi de lebădă sau cu janilie[7]. Se găseau de toate pentru toţi, de la veşmintele de bal, de douăzeci şi nouă de franci, la paltoanele de catifea, de o mie opt sute de franci. Gâtul rotund al manechinelor dilata stofa, şoldurile pline scoteau în evidenţă fineţea taliei, capul era înlocuit de o etichetă mare, înfiptă în moltonul roşu al gulerului; oglinzile, aflate în cele două părţi ale vitrinei, printr‑un joc calculat, le reflectau şi le multiplicau fără încetare, populând strada cu aceste frumoase femei de vânzare, care aveau preţuri considerabile în locul capetelor. — Sunt minunate!, murmură Jean, care nu găsise altceva de spus din cauza emoţiei. Deodată, rămase şi el împietrit, cu gura deschisă. Acest paradis al femeilor îl făcea să roşească de plăcere. Avea frumuseţea unei fete, o frumuseţe pe care părea că i‑o furase surorii sale, O piele strălucitoare, părul roşcat şi ondulat, cu ochii blânzi şi tandri. Lângă el, aceasta, absorbită de privelişte, părea şi mai firavă, cu faţa lunguiaţă şi buzele prea mari, cu tenul deja obosit şi părul bălai. Pépé, la fel de blond, un blond angelic, o strângea şi mai tare de mână, ca şi cum ar fi avut nevoie de o mângâiere, tulburat şi fermecat de frumoasele doamne din vitrină. Iar ei, cei trei blonzi cu haine negre, păreau atât de ciudaţi şi totuşi atât de încântători pe trotuarul din faţa vitrinei, fata tristă, copilul drăgălaş şi băiatul superb, încât toţi trecătorii întorceau capetele după ei zâmbind. Un bărbat gras, cu părul alb şi o faţă mare galbenă, stătea în pragul unui butic, aflat pe partea cealaltă a drumului, privindu‑i de câteva clipe. Cu ochii injectaţi şi cu buzele strânse, enervat de vitrinele magazinului La Paradisul femeilor, îi observă pe cei trei fraţi, ceea ce‑l exaspera şi mai mult. Ce se tot zgâiau sărăntocii ăia la vitrinele şarlatanului de dincolo de drum? — Şi unchiul?, zise brusc Denise, tresărind. — Suntem pe strada Michodière, spuse Jean, ar trebui să fie şi el pe aici. Îşi ridicară ochii şi se întoarseră. Chiar în faţa lor, deasupra bărbatului gras, observară o firmă de culoare verde, cu litere galbene decolorate de ploaie: La Bătrânul Elbeuf, postavuri şi flanele, Baudu, succesor al lui Hauchecorne. Casa, a cărei tencuială se degradase, singura fără ornamente în mijlocul marilor clădiri Ludovic al XIV‑lea care o flancau, nu avea decât trei ferestre pe faţadă şi acestea pătrate, fără persiene[8], garnisite cu o rampă de fier şi două bare în cruce. Dar în această aşa‑zisă simplitate, ceea ce o frapase pe Denise, ai cărei ochi mai purtau licăririle vitrinelor La Paradisul femeilor, era magazinul de la parter, strivit de plafon, dominat de un mezanin foarte jos, cu goluri de ferestre în formă de semilună. O astereală[9] de culoarea firmei, un verde de sticlă căruia timpul îi dăduse o nuanţă de ocru şi bitum, deschidea, la dreapta şi la stânga, două vitrine mari, negre, prăfuite, în care se puteau distinge vag, înghesuite, câteva bucăţi de mătase. Uşa, deschisă, părea că duce spre tenebrele umede ale unei peşteri. — Aici e, continuă Jean. — Ei bine, trebuie să intrăm, exclamă Denise. Haide, vino, Pépé! Toţi trei erau emoţionaţi însă, cuprinşi parcă de timiditate. Când tatăl lor murise, răpus de aceeaşi febră care le ucisese şi mama, cu o lună înainte, unchiul Baudu, impresionat de acest dublu doliu, îi scrisese nepoatei sale că va găsi întotdeauna un adăpost în casa lui, atunci când va dori să‑şi încerce norocul în Paris; însă această scrisoare era trimisă cu un an înainte, iar tânăra regreta acum că părăsise Valognes fără a‑şi avertiza mai întâi unchiul. Acesta din urmă nu‑i cunoştea deloc, căci nu se mai întorsese niciodată acolo, după ce plecase de tânăr, pentru a se angaja ca vânzător la postăvarul Hauchecorne, pe a cărui fată o şi luase de soţie. — Domnul Baudu?, întrebă Denise, după ce se decise să se adreseze bărbatului gras care‑i mai privea încă, mirat de înfăţişarea lor. — În persoană, răspunse el. Atunci, Denise roşi puternic şi bolborosi: — A, cu atât mai bine! Eu sunt Denise şi ei sunt Jean şi Pépé… Am venit, unchiule! Baudu era stupefiat. Ochii săi mari, injectaţi, clipeau des pe chipul gălbui, iar cuvintele erau înghiţite fără a fi rostite. Era în mod evident la mii de leghe depărtare de această familie care‑i apăru brusc în faţă. — Cum! Cum! Iată‑vă!, repetă el de câteva ori. Dar voi eraţi în Valognes! De ce nu sunteţi în Valognes? Cu o voce blândă şi puţin tremurătoare, Denise încercă să‑i dea câteva explicaţii. După moartea tatălui lor, care cheltuise până la ultimul sfanţ cu vopsitoria lui, ea rămăsese mamă a doi copii. Ceea ce câştiga la magazinul domnului Cornaille nu era suficient nici măcar pentru a‑i hrăni. Jean lucra la un ebenist[10], reparând mobilier vechi; dar nu primea niciun ban. Însă prinsese gustul vechiturilor şi cioplea figuri în lemn; într‑o zi, chiar găsise o bucată de fildeş din care făcuse un cap, în joacă, pe care un trecător îl şi observase; şi acest domn le dădu ideea să părăsească Valognes, după ce‑i găsise lui Jean, la Paris, un loc la un atelier de prelucrare a fildeşului. — Vedeţi, unchiule, Jean va intra de mâine ca ucenic la noul său patron. Nu ni s‑au cerut bani şi va avea unde să doarmă şi să mănânce… Şi atunci m‑am gândit că ne vom descurca şi eu şi Pépé. Nu putem să o ducem mai rău decât la Valognes. Denise ascunse însă escapada amoroasă a lui Jean, scrisorile trimise unei fete nobile de la oraş, sărutările schimbate prin ascunzători, întregul scandal care o determinase să plece; îşi însoţise fratele la Paris tocmai pentru a‑l supraveghea, cuprinsă de temeri maternale, pe acest băieţandru atât de frumos şi de vesel, pe care toate femeile îl adorau. Unchiul Baudu nu putea să‑şi revină. Îi puse din nou întrebări şi când o auzi vorbind astfel despre fraţii ei, începu să o tutuiască. — Tatăl vostru nu v‑a lăsat nimic? Eu credeam că mai are ceva bănuţi. Of, cât l‑am sfătuit în scrisorile mele să nu cumpere vopsitoria. O inimă curajoasă, dar nici măcar vreo leţcaie pentru fiecare! Şi tu ai rămas cu voinicii ăştia pe cap să‑i hrăneşti! Faţa lui iritată se luminase, nu mai avea ochii injectaţi cu care privea spre La Paradisul femeilor. Deodată îşi dădu seama că stătea în uşă. — Păi, spuse el, dacă tot aţi venit… Intraţi, mai bine decât să hoinăriţi pe‑afară. După ce mai aruncă încă o privire furioasă spre vitrinele vecine, le făcu loc copiilor şi intră primul în butic, chemându‑şi soţia şi fiica.   [1] Ţesătură cu dungi oblice în relief, făcută din lâna acestor oi sau din amestec de lână cu fibre sintetice (n.t.). [2] Ţesătură groasă, uşoară şi moale de bumbac, de obicei pufoasă pe amândouă părţile (n.t.). [3] Şiret (lat.) sau fâşie îngustă de stofă, de mătase, aplicată ca garnitură la rochii, de‑a lungul unei cusături, a unui buzunar (n.t.). [4] Dulap cu mai multe compartimente sau sertare (n.t.). [5] Ţesătură specială din lână sau din bumbac, cu carouri mari, divers colorate, folosită în Scoţia (n.t.). [6] Monedă franceză divizionară egală cu a suta parte dintr‑un franc (n.t.). [7] Fir gros de catifea, folosit la împodobirea hainelor, pentru brodat (n.t.). [8] Oblon din lemn sau metal, format dintr‑un cadru pe care sunt fixate lame înguste aşezate orizontal, putând fi alipite sau depărtate unele de altele, care serveşte să protejeze o uşă sau o fereastră de lumina prea puternică a soarelui, de ploaie (n.t.). [9] Căptuşeală de scânduri aşezată pe un schelet de lemn, pentru a susţine învelitoarea unui acoperiş (n.t.). [10] Tâmplar care execută mobilier din lemn de abanos (n.t.).

Pamantul de Emile Zola Partea întâi I În dimineaţa aceea, cu o traistă albastră legată peste pântec, ţinându-i gura deschisă cu mâna stângă, Jean scotea din ea cu dreapta, la fiecare trei paşi, câte un pumn de grâu pe care îl azvârlea cu o mişcare rotită. Încălţările grosolane i se afundau în pământul gras şi-i duceau cu ele, în legănarea cadenţată a trupului său; în acest timp, la fiecare azvârlitură, printre seminţele bălaie, aflate într-un zbor necontenit, se vedeau cum strălucesc cele două galoane roşii ale unui veston de ordonanţă, aproape ferfeniţă. Păşea singuratic, mereu înainte, cu o înfăţişare măreaţă; şi, în urma lui, acoperind boabele de grâu, se rostogolea domol o grapă trasă de doi cai pe care îi îndemna un căruţaş cu lungi şi regulate lovituri de bici ce plesneau pe deasupra urechilor lor. Petecul de pământ, de numai cincizeci de ari, situat în locul numit Cornailles, era atât de puţin important, că domnul Hourdequin, stăpânul de la Borderie, nu voise să trimită pe el semănătoarea mecanică, ce lucra în altă parte. Urcând pe ogor de la miazăzi la miazănoapte, Jean avea mereu în faţă, la doi kilometri, clădirile fermei. Ajuns la capătul ogorului, îşi ridica ochii şi privea fără să vadă ceva, răsuflând o clipă. Erau ziduri scunde, o pată cafenie de ardezii vechi, pierdută în pragul ţinutului Beauce, a cărui câmpie se întindea până către Chartres. Sub cerul imens, un cer întunecat, de sfârşit de octombrie, zece leghe de culturi îşi desfăşurau în acest anotimp pământurile goale, galbene şi înţelenite, mari pătrate de arătură, care alternau cu loturi verzi de lucernă şi trifoi; totul fără nicio colină, fără nici un singur copac, cât vezi cu ochii, totul confundându-se, coborând în spatele liniei orizontului, pură şi rotundă ca pe mare. În partea dinspre apus, doar o pădurice mărginea cerul cu o panglică roşcată. În mijloc, un drum, drumul de la Châteaudun la Orléans, de o albeaţă ca de cretă, alerga în linie dreaptă pe o distanţă de patru leghe, desfăşurând geometrica defilare a stâlpilor de telegraf. Şi nimic altceva, decât trei sau patru mori de lemn stând pe picioarele lor de cherestea, cu aripile încremenite. Câteva sate păreau ostroave de piatră, o clopotniţă, în depărtare, ţâşnea dintr-o adâncitură a terenului, fără ca biserica să se vadă, în linele ondulaţii ale acestui pământ al grâului. Dar Jean se întoarse şi porni iar, de la miazănoapte spre miazăzi, cu aceeaşi legănare, ţinând traista cu mâna stângă şi biciuind aerul cu zborul neîncetat al seminţei. Acum avea în faţă, foarte aproape, tăind câmpia aidoma unui şanţ, strâmta vâlcea a râului Aigre, dincolo de care reîncepea întinderea necuprinsă a ţinutului Beauce, până la Orléans. Păşunile şi umbrarele nu se ghiceau decât după o linie de plopi înalţi, ale căror vârfuri îngălbenite depăşeau vâlceaua la nivelul malurilor, asemenea unor tufişuri scunde. Din sătucul Rognes, clădit pe pantă, se vedeau numai câteva acoperişuri, la picioarele bisericii, care îşi înălţa în văzduh clopotniţa din pietre cenuşii, locuită de câteva familii de corbi foarte bătrâni. Şi, în partea dinspre răsărit, dincolo de valea râului Loir, unde, la două leghe, se ascundea localitatea Cloyes, capitala cantonului, se profilau îndepărtatele coline Perche, liliachii în lumina ca de ardezie a zilei. Ne aflăm în străvechiul Dunois, devenit astăzi arondismentul Châteaudun, între Perche şi Beauce, şi anume chiar la marginea acestuia, în acel loc unde pământurile mai puţin fertile făcuseră să i se dea numele de Beauce păduchiosul. Când Jean ajunse la capătul ogorului se opri din nou, aruncă o privire în jos, în lungul pârâului Aigre, zglobiu şi limpede printre ierburi şi urmând drumul spre Cloyes, străbătut în sâmbăta aceea de cariolele ţăranilor porniţi la piaţă. Apoi se întoarse. Şi mereu-mereu, cu acelaşi pas şi cu aceeaşi mişcare se ducea spre miazănoapte, se întorcea spre miazăzi, învăluit în pulberea vie a grâului; în timp ce, în urma lui, grapa, în pocnetele biciului, îngropa seminţele, cu acelaşi mers domol şi parcă chibzuit. Ploile lungi întârziaseră semănăturile de toamnă; pământul fusese gunoit în august şi ţarinile erau pregătite de multă vreme, cu grijă, curăţate de buruieni, numai bune să li se dea din nou grâu, după trifoiul şi ovăzul asolamentului trienal. De aceea, teama de gerurile apropiate, care ameninţau să vină după aceste potopuri, îi făcea pe ţărani să se grăbească. Vremea se răcise pe neaşteptate, fără să adie un fir de vânt, văzduhul luase culoarea funinginii, răspândind o lumină egală şi posomorâtă peste acest ocean de pământ neclintit. Se semăna în toate părţile: mai era un semănător în stânga, la trei sute de metri, un altul mai departe, spre dreapta; şi alţii, şi iar alţii se afundau în pământ, în perspectiva înclinată a terenurilor netede din faţa lui. Mici siluete negre, simple liniuţe din ce în ce mai subţiri, care se pierdeau în depărtare. Şi toţi aveau mişcarea rotită, zborul seminţei, pe care îl desluşeai ca pe o undă de viaţă în jurul lor. Câmpia era într-o continuă frământare până departe, în zare, unde semănătorii, răspândiţi pretutindeni, nu se mai vedeau. Jean cobora pentru ultima dată, când zări, venind dinspre Rognes, o vacă mare, roşcată şi albă, pe care o fetişcană, aproape o copilă, o ducea de funie. Ţărăncuţa şi vita înaintau pe cărarea ce şerpuia de-a lungul vâlcelei, la marginea platoului; isprăvise semănatul grâului urcând panta, când un zgomot de fugă, răsunând printre nişte strigăte sugrumate, îl făcu din nou să ridice capul, tocmai când îşi dezlega traista ca să plece. Era vaca înfuriată, gonind printr-un ogor de lucernă, urmată de fata care se istovea încercând s-o oprească. Temându-se de o nenorocire, strigă: — Las-o! Fata nu-l asculta, gâfâia, îşi blestema vita, cu vocea mânioasă şi înspăimântată: — Coliche, stai, Coliche!… Ah, animal nenorocit!… Ah, jigodie afurisită! Alergând şi săltând pe cât îi îngăduia lungimea micilor ei picioare, până acum se putuse ţine după ea. Dar se poticni, căzu o dată, se ridică o clipă, ca să cadă iar, ceva mai departe; şi atunci, înnebunind de-a binelea, vita începu s-o târască. Fata urla. Trupul ei lăsa o dâră în lucernă. — Las-o odată, pentru numele lui Dumnezeu! continuă Jean să strige. Las-o odată! Şi striga aceste cuvinte inconştient, dintr-o mare spaimă; începând, la rândul lui, să alerge, izbuti, în sfârşit, să înţeleagă: funia trebuie să se fi înnodat în jurul încheieturii mâinii fetei şi să se fi strâns mereu, la fiece nouă sforţare. Din fericire, tăind-o de-a curmezişul unui ogor, Jean se ivi atât de brusc în faţa vacii, că aceasta, înfricoşată, prostită, se opri în loc. Dezlegă repede funia, aşeză fata pe iarbă. — Nu ţi-ai rupt nimic? Dar ea nu era câtuşi de puţin leşinată. Se sculă în picioare, se pipăi, îşi ridică fustele până la coapse, în linişte, ca să-şi vadă genunchii care-i ardeau, gâfâind încă atât de tare, că abia putea să vorbească. — Uite, aici, asta mă doare… Dar, pot s-o mişc, n-am nimic… O, mi-a fost teamă! Pe drum, clocoteam, nu alta! Şi cercetându-şi încheietura aproape strivită, înconjurată de un cerc roşu, o umezea cu salivă, lipindu-şi buzele de ea, adăugând cu un suspin adânc, uşurată, împăcată: — Coliche nu e deloc rea. Numai că, de azi-dimineaţă, ne-a făcut să turbăm, nu alta, pentru că-i e de goană… O duc la taur, la Borderie. — La Borderie, repetă Jean. Se potriveşte de minune, acolo mă întorc şi eu, te însoţesc. Continua s-o tutuiască, socotind-o un copil, atât era de subţire încă la cei paisprezece ani ai ei. Cu bărbia ridicată, fata îl privea serioasă pe vlăjganul ăsta de băiat şaten, cu părul tuns scurt, cu faţa plină şi trăsătură regulate, care, la cei douăzeci şi nouă de ani ai lui, îl făceau să pară un om bătrân în ochii ei. — A, te cunosc, dumneata eşti Caporal, tâmplarul care a rămas ca argat la domnul Hourdequin. Auzind această poreclă pe care i-o dăduseră ţăranii, tânărul zâmbi; şi, la rândul lui, o privi lung, uimit să descopere în ea aproape o femeie, cu sânii mici şi tari în formare, cu obrazul prelung, cu ochi negri deosebit de adânci, cu buze groase, carne fragedă şi trandafirie de fruct care se pârguieşte. Îmbrăcată într-o fustă cenuşie şi o bluză pe deasupra, din lână neagră, cu capul împodobit cu o bonetă rotundă, ea avea pielea grozav de oacheşă, pârlită şi aurită de soare. — Dar tu eşti mezina lui taica Mouche! strigă el. Nu te recunoscusem… Nu-i aşa că sora ta era iubita lui Buteau, astă-primăvară, când muncea cu mine la Borderie? Ea răspunse simplu: — Da, eu sunt Françoise… Şi soră-mea este Lise, care a trăit cu vărul Buteau, şi acum e grea, în luna a şasea.. El a şters-o, e pe la Orgères, la ferma Chamade. — Prin urmare, aşa, încheie Jean. I-am văzut împreună. Şi rămaseră o clipă tăcuţi, faţă în faţă, el râzând – pentru că îi surprinsese într-o seară pe cei doi îndrăgostiţi în dosul unei căpiţe – ea, udându-şi mereu încheietura amorţită, de parcă umezeala buzelor i-ar fi domolit usturimea; în timp ce vaca, liniştită, smulgea smocuri de lucernă dintr-un câmp vecin. Căruţaşul cu grapa lui plecaseră, făcând un ocol pentru a ieşi la drum. Se auzea croncănitul a doi corbi care se roteau într-un zbor continuu în jurul clopotniţei. Cele trei dangăte de clopot, vestind slujba de amiază, răsunară în văzduhul încremenit. — Cum, e amiază! strigă Jean. Să ne grăbim! Apoi, zărind-o pe Coliche pe un ogor: — Ei, vaca ta face stricăciuni! Dacă are s-o vadă… Aşteaptă, tu, ticăloaso, că vin să te satur! — Nu, las-o în pace, spuse Françoise oprindu-l. Ogorul ăsta e al nostru. Pe locul nostru m-a trântit nărăvaşa asta! Tot malul e al familiei noastre, până la Rognes. Noi avem de-aici, în jos; pe urmă, alături, e locul unchiului Fouan; şi, dincolo, al mătuşii mele, La Grande. Arătând loturile cu câte o mişcare a mâinii, fata scosese vaca pe potecă. Şi numai după ce ajunse s-o ţină iar de funie, se gândi să-i mulţumească tânărului. — Îţi sunt nespus de recunoscătoare! Să ştii că-ţi mulţumesc, îţi mulţumesc din toată inima. Începuseră să meargă, urmau drumul îngust ce şerpuia de-a lungul vâlcelei, înainte de a se afunda în pământuri. Ultimul dangăt de clopot al slujbei de amiază îşi luase zborul, numai corbii croncăneau întruna. Şi, în urma vacii care trăgea de funie, niciunul nici altul nu mai vorbeau, cufundaţi în acea tăcere a ţăranilor ce străbat leghe întregi alături fără să schimbe un cuvânt. Aruncară o privire în dreapta, către o semănătoare mecanică ai cărei cai se întorceau în brazdă în apropierea lor; omul le strigă: „Bună ziua!” şi ei răspunseră: „Bună ziua!” cu aceeaşi voce serioasă. În jos, spre stânga, pe toată lungimea drumului spre Cloyes, treceau mereu cariole, căci piaţa nu se deschid dea decât la ora unu. Se hurducăiau crâncen pe cele două roţi ale lor, asemenea unor insecte în veşnică mişcare, şi, oricât le micşora depărtarea, în ele se desluşea singurul punct alb al bonetei femeilor. — Uite-l pe unchiul Fouan cu mătuşa Rose. Acolo, jos, se duc la notar, spuse Françoise, cu ochii pe o căruţă, mare cât o coajă de nucă, alergând la mai bine de doi kilometri. Avea agerimea ochiului de marinar, acea vedere lungă a oamenilor de la câmpie, exersată pe amănunte, în stare să recunoască un om sau un animal în mica pată mişcătoare a siluetei lor. — A, da, am auzit vorbindu-se! reluă Jean. Prin urmare, e lucru hotărât, bătrânul îşi împarte avutul între fata şi cei doi băieţi ai lui? — Hotărât, au cu toţii întâlnire, astăzi, la domnul Baillehache. Şi Françoise privea neîncetat cum se depărtează cariola. — Nouă puţin ne pasă, treaba asta nu ne ţine nici de cald, nici de rece… Doar că la mijloc e şi Buteau. Soră-mea se gândeşte că poate o ia de nevastă, după ce-o să-şi primească partea lui. Jean începu să râdă. — Afurisitul de Buteau, am fost camarazi… Eh, nu-l costă nimic să ducă fetele de nas! Când le simte lipsa, le ia cu de-a sila, dacă nu vor de bunăvoie. — Nici vorbă că e un porc! declară Françoise cu convingere. Nu-i faci unei verişoare porcăria s-o părăseşti, cu burta la gură. Dar, deodată, cuprinsă de mânie: — Ia stai, Coliche! te învăţ eu minte!… Uite-o că iar începe, turbează, lighioana, când o apucă! Cu o smucitură puternică, adusese vaca înapoi. În acel loc, drumul părăsea marginea platoului. Cariola dispăru, şi amândoi continuară să meargă pe câmpie, nemaiavând în faţă, la dreapta şi la stânga lor, decât întinderea fără de sfârşit a culturilor. Printre petecele de arătură şi fâneţele anume semănate pentru nutreţ, poteca mergea pe un pământ fără niciun tufiş, ajungând drept la ferma pe care ai fi crezut că poţi s-o atingi cu mâna, şi care se tot trăgea îndărăt sub cerui de cenuşă. Se cufundaseră din nou în tăcere, nu mai deschideau gura, ca învăluiţi în gravitatea gânditoare a ţinutului Beauce, atât de trist şi atât de mănos. Când ajunseră, curtea mare, pătrată, de la Borderie, închisă din trei părţi de clădirile staulelor, ale stânelor de oi şi ale hambarelor, era goală. Dar, numaidecât, în pragul bucătăriei se arătă o tânără femeie scundă, cu o înfăţişare înfiptă şi plăcută.

                                                                                                                           I   La capătul străzii Guénégaud, când vii dinspre cheiuri, se află pasajul Pont-Neuf, un fel de coridor îngust şi întunecat care leagă strada Mazarine de strada Seine. Pasajul are treizeci de paşi lungime şi cel mult doi lăţime; este pavat cu lespezi îngălbenite, tocite, din care se ridică mereu o umezeala acră; geamlâcul care îl acoperă, tăiat în unghi drept, este negru de murdărie. În zilele frumoase de vară, când soarele arzător încinge străzile, o lumină spălăcită şi sărăcăcioasă pătrunde prin geamurile murdare şi se strecoară în pasaj. În zilele urâte de iarnă, în dimineţile ceţoase, geamurile aruncă pe lespezi doar întunecime de noapte, o noapte întinată şi mârşavă. La stânga se înşiruie, ca nişte scorburi, câteva dughene ponosite, scunde, strivite, din care ies miasme reci de criptă. Aici stau anticari, negustori de jucării, legători de cărţi, ale căror galantare cenuşii de praf dorm nedesluşit în umbră. Vitrinele, făcute din ochiuri mici de geam, aruncă peste mărfuri stranii reflexe verzulii. Mai încolo, în spatele tarabelor, prăvăliile înţesate de întuneric sunt tot atâtea hrube înlăuntrul cărora se mişcă nişte forme bizare. La dreapta, pe toată lungimea pasajului, se întinde un zid pe care anticarii din faţă l-au căptuşit cu nişte dulapuri înguste; obiecte fără nume, mărfuri uitate acolo de douăzeci de ani stau rânduite de-a lungul scândurilor subţiri vopsite cu o îngrozitoare culoare maronie. O vânzătoare de bijuterii false şi-a deschis prăvălie într-unul dintre dulapuri; acolo vinde inele de cincisprezece bani, delicat aşezate pe un pat de catifea albastră, pe fundul unei cutii de acaju. Deasupra geamlâcului, zidul se urcă, negru, tencuit grosolan, acoperit parcă de lepră şi burduşit de cicatrice. Pasajul Pont-Neuf nu este un loc de plimbare. Pe aici se trece ca să se evite un înconjur, ca să se câştige câteva minute. Este străbătut de un public format din oameni grăbiţi, având unica grijă de a merge repede şi drept înainte. Poţi vedea ucenici în şorţuri, meşteri ducându-şi lucrul terminat, bărbaţi şi femei ţinând pachete subraţ; mai pot fi văzuţi bătrâni târându-se în apusul posac ce cade din geamuri, şi cârduri de copilaşi care vin aici, după ce ies de la şcoală, să facă gălăgie alergând, lovind lespezile cu saboţii. Cât e ziua de mare se aude un zgomot sec şi grăbit de paşi răsunând pe pietre cu o iregularitate iritantă; nimeni nu scoate o vorbă, nimeni nu stă pe loc; fiecare aleargă la treburile sale, cu capul plecat, mergând repede, fără să arunce măcar o privire spre prăvălii. Negustorii se uită cu un aer plin de nelinişte la trecătorii care, ca prin minune, se opresc dinaintea tarabelor. Seara, pasajul este luminat de trei lămpi cu gaz, închise în felinare greoaie şi pătrate. Aceste lămpi cu gaz, atârnate de geamlâcul peste care aruncă pete de lumină crudă, răspândesc în jurul lor nişte cercuri de lumină palidă care tremură şi uneori parcă dispar. Pasajul capătă într-adevăr aspectul sinistru de loc unde îţi poţi frânge gâtul: umbre mari se alungesc pe lespezi, valuri de umezeala vin dinspre stradă; ai zice că-i o galerie subterană vag luminată de trei opaiţe funerare. Negustorii se mulţumesc să-şi lumineze vitrinele cu firavele raze pe care le aruncă în ele lămpile cu gaz; în dugheană aprind numai câte o lampă cu abajur, pe care o aşază pe un colţ al tejghelei, şi trecătorii pot desluşi atunci ceea ce se află în fundul acestor hrube unde sălăşluieşte noaptea în timpul zilei. În şirul cernit al vitrinelor strălucesc geamurile unui legător de cărţi: două lămpi de şist străpung umbrele cu două flăcări galbene. Şi, de cealaltă parte, o lumânare, înfiptă în mijlocul unei sticle de lampă, aruncă steluţe de lumină în şandramaua cu bijuterii false. Negustoreasa moţăie, în fundul dulapului, cu mâinile ascunse sub şal. Cu câţiva ani în urmă, în faţa acestei negustorese se afla o prăvălie din a cărei lemnărie, de un verde-închis, umezeala picura prin toate crăpăturile. Pe firma făcută dintr-o scândură îngustă şi lungă era scris, cu litere negre, cuvântul Mercerie, şi pe unul dintre geamurile uşii, un nume de femeie: Thérèse Raquin, cu litere roşii. La dreapta şi la stânga se afundau nişte vitrine adânci, tapetate cu hârtie albastră. În timpul zilei privirea nu putea desluşi decât galantarul, învăluit într-o umbră molatecă. Pe o parte era ceva lenjerie: bonete de tul încreţit de doi sau trei franci bucata, manşete şi gulere de muselină; apoi tricouri, ciorapi, şosete, bretele. Fiecare obiect, îngălbenit şi ponosit, era jalnic agăţat de un cârlig de sârmă. De sus până jos, vitrina era astfel plină de zdrenţe spălăcite, care căpătau un aspect lugubru în întunecimea transparentă. Bonetele noi, de un alb mai strălucitor, păreau nişte pete violente pe hârtia albastră cu care erau învelite rafturile. Şi, agăţate de-a lungul unei stinghii, şosetele colorate aduceau note sumbre în estomparea palidă şi vagă a muselinei. De cealaltă pane, într-o vitrină mai îngustă, erau aşezate unele peste altele sculuri groase de lână, nasturi negri cusuţi pe cartonaşe albe; cutii de toate culorile şi dimensiunile, reţele de mărgele de oţel întinse pe rotocoale tăiate din hârtie albăstrie, mănunchiuri de igliţe pentru împletit, modele de tapiserie, bobine de panglică, o îngrămădire de obiecte şterse şi ofilite care fără îndoială dormeau acolo de cinci sau şase ani. În acest dulap ce putrezea de praf şi umezeală toate nuanţele se decoloraseră devenind cenuşii. Spre prânz, în timpul verii, când soarele pârjolea pieţele şi străzile cu razele lui sălbatice, în spatele bonetelor din cealaltă vitrină se desluşea un profil palid şi grav de femeie tânără. Acest profil abia se desprindea din întunecimea care domnea în prăvălie. De fruntea joasă şi uscăţivă atârna un nas lung, subţire; buzele erau ca două linii firave de un roz-pal, şi bărbia, scurtă şi nervoasă, se ţinea de gât printr-o linie suplă şi plină. Nu se vedea trupul care se pierdea în umbră; nu apărea decât profilul, de o albeaţă mată, în care era scobit un ochi negru, larg deschis, şi parcă strivit sub un păr des şi întunecat. Şedea acolo, ceasuri întregi, nemişcat şi liniştit, între două bonete pe care stinghiile jilave lăsaseră dungi de rugină. Scara, când lampa era aprinsă, se vedea interiorul prăvăliei. Era mai mult lungă decât adâncă; la unul dintre capete se afla o tejghea mică; la celălalt, o scară în formă de spirală ducea spre odăile de la primul etaj. La perete erau aşezate vitrine, dulapuri, maldăre de cutii de carton verde; patru scaune şi o masă completau mobilierul. Încăperea părea goală, glacială; mărfurile, împachetate, îngrămădite prin colţuri, nu se târau ici şi colo cu vesela lor gălăgie de culori. De obicei în spatele tejghelei şedeau două femei, cea tânără cu profil grav şi o bătrână care zâmbea picotind. Aceasta din urmă avea aproape şaizeci de ani; lumina lămpii îi albea obrazul gras şi placid. Un motan mare şi vărgat, încolăcit pe un colţ al tejghelei, o privea cum doarme. Mai jos, aşezat pe un scaun, un bărbat de vreo treizeci de ani citea sau vorbea încet cu femeia tânără. Era mărunt, plăpând, cu o înfăţişare de om care se topeşte pe picioare. Avea părul de un blond spălăcit, barba rară, obrajii acoperiţi de pistrui. Semăna cu un copil bolnav şi răsfăţat. Cu puţin înainte de ora zece, bătrâna se trezea. Închideau prăvălia şi toată familia urca să se culce. Motanul vărgat îşi urma stăpânii torcând, frecându-şi capul de fiecare bară a scării. Sus, locuinţa se compunea din trei odăi. Scara dădea într-o sufragerie care era în acelaşi timp folosită şi ca salon. La stânga, într-o firidă, era o sobă de faianţă; în faţă se înălţa un bufet; apoi nişte scaune se înşiruiau de-a lungul pereţilor, o masă rotundă, desfăcută, ocupa mijlocul încăperii. În fund, în spatele unui geamlâc, se afla o bucătărie întunecată. De o parte şi de alta a sufrageriei era câte un dormitor. Bătrâna, după ce îşi îmbrăţişa fiul şi nora, se retrăgea la ea în odaie. Motanul adormea pe un scaun din bucătărie. Soţii intrau în camera lor. Această cameră avea o a doua uşă ce dădea pe o scară prin care se ieşea în pasaj trecând printr-un gang întunecos şi îngust. Soţul, scuturat veşnic de friguri, se aşeza în pat. În timpul acesta tânăra femeie deschidea fereastra ca să închidă obloanele. Rămânea aşa câteva minute, dinaintea zidului înalt, negru, tencuit grosolan, care se urcă şi se întinde deasupra galeriei. Privirea ei rătăcea în neştire peste zidul acesta şi, fără să scoată o vorbă, venea să se culce la rândul ei, într-o indiferenţă plină de dispreț.            

Bestia umana de Emile Zola I Intrând în odaie, Roubaud puse pe masă pâinea de o livră, pateul şi sticla cu vin alb. Dimineaţa, înainte ca el să fi plecat după treburi, bătrâna Victoria acoperise probabil focul din sobă cu un strat de cenuşă, astfel că acum căldura era înăbuşitoare. Subşeful de gară deschise una dintre ferestre şi rămase sprijinit în coate în cadrul ei. Era în fundătura Amsterdamului, în ultima clădire de pe dreapta, o clădire înaltă în care Compania de Vest adăpostea pe unii dintre slujbaşii săi. Fereastra de la al cincilea, din unghiul acoperişului rotund, dădea spre gară, spre tranşeea aceea largă ce străpungea cartierul Europei, – o desfăşurare bruscă a orizontului, sporită şi mai mult, parcă, în după amiaza zilei, de cerul plumburiu al acelei zile de mijloc de februarie, un cenuşiu umed, călduţ, străpuns de soare. În faţă, sub colbuiala razelor, casele din strada Romei se înecau, se ştergeau. La stânga, şoproanele halelor acoperite scoteau în evidenţă tindele mari, cu geamlâc afumat – cel din faţă imens, despărţit prin clădirea poştei şi a cazangeriei de celelalte mai mici, din Argenteuil, Versailles şi Ceinture; pe când podul Europei, la dreapta, străpungea cu steaua-i de fier tranşeea pe care o vedeai apărând şi dispărând iarăşi până-n dreptul tunelului din Batignolles. Iar aici, sub fereastră, ocupând întinsul câmp, trei linii duble care ieşeau de sub pod, se ramificau, se îndreptau ca un evantai ale cărei părţi de metal, înmulţite, nenumărate, se pierd sub şoproane. Cele trei posturi de acar, de dinaintea arcurilor, vădeau grădiniţele veştede. În negura confuză a vagoanelor şi maşinilor de pe linii, un semnal mare, roşu, puncta lumina palidă a zilei. O clipă, Roubaud urmări priveliştea, comparând-o cu gara sa din Havre, gândindu-se la Havre. Ori de câte ori petrecea la Paris o zi şi se întorcea la bătrâna Victoria, gândul la profesiunea sa îl stăpânea din nou. Sub şopronul cu linii mari, sosirea unui tren din Mantes însufleţise persoanele. Urmări din ochi maşina de manevră, o maşină-tender, micuţă, cu trei roţi scunde, împerecheate. Maşina desfăcea trenul, în harnică fierbere, luând şi împingând vagoanele pe liniile moarte. O altă maşină, aceasta puternică, maşină de expres, cu două roţi enorme, staţiona singură, lăsa în drumu-i un fum gros, negru, ce urca drept şi agale în atmosfera calmă. Dar luarea aminte a slujbaşului fu atrasă în întregime de trenul de la trei şi douăzeci şi cinci, pentru Caen, plin de călători, ce-şi aştepta maşina. Omul nu o zărea, – dincolo de podul Europei, o auzea numai cum cere drum liber prin şuierături înăbuşite, asemeni unei fiinţe cuprinse de nerăbdare. Cineva strigă un ordin, şi ea răspunse printr-un semnal scurt că a înţeles; pe urmă, înainte de a porni, tăcu o clipă, supapele se deschiseră, aburii ţâşniră în lături cu un şuier asurzitor. Roubaud văzu revărsându-se în jurul podului albeaţa aceea care se învârtejea, neastâmpărată. asemeni unei volburi de zăpadă, prin schelăria de fier. Un crâmpei din spaţiu era înălbit, pe când fumăraia îngroşată a celeilalte maşini îşi întindea zăbranicul tot mai mult. În urmă se auzeau, înăbuşit, sunete prelungi de goarnă, strigăte de comandă, învârtituri de manivelă. Se produse un zgomot distinct: văzu mai departe, un tren de Versailles care se încrucişa cu un tren de Auteuil, unul urcând, celălalt coborând. Roubaud se pregătea să plece de la fereastră. Un glas îi rosti numele. Se plecă şi zări jos, pe terasa de la al patrulea, pe un tânăr de vreo treizeci de ani, pe Henri Dauvergne, conductor-şef. Locuia tot aici, cu tatăl său, subşef la liniile mari, şi cu surorile lui, Clara şi Sofia, două blonde între optsprezece şi douăzeci de ani, adorabile, trăind din cei şase mii de franci câştigaţi de ambii bărbaţi, şi ducând-o într-o permanentă bună dispoziţie. O auzeai pe cea mare cum râdea, pe când cea micuţă cânta, şi în timp ce păsărelele din colivie se luau la întrecere cu trilurile lor. — Hei, domnule Roubaud, sunteţi la Paris, vasăzică?… A, da, afacerea cu subprefectul! Sprijinindu-se iar în coate, subşeful de gară lămuri că fusese nevoit să plece din Havre chiar în dimineaţa aceea, cu expresul de şase şi patruzeci. Un ordin al şefului exploatării îl chemase la Paris; primise observaţii. Era bucuros însă că nu şi-a pierdut locul. — Dar doamna? întrebă Henri. Doamna a ţinut şi ea să vină, pentru cumpărături. Soţul o aştepta aici, în camera a cărei cheie le-o dădea bătrâna Victoria, de câte ori veneau, şi unde le plăcea să mănânce, liniştiţi, singuri, în timp ce harnica femeie stătea jos la postul ei de curăţenie. În ziua aceea mâncaseră ceva la repezeală în Mantes, voind să-şi termine în primul rând treburile. Dar acum bătu ceasurile trei, şi bărbatul era lihnit de foame. Ca să fie politicos, Henri mai puse o întrebare: — Şi dormiţi la Paris? Nu, nu! Se vor întoarce împreună la Havre, astă seară, cu expresul de şase şi treizeci. Ei, da, vacanţă! Nu te clinteşti din loc decât pentru a-ţi face treburile, – şi repede, la cuib!… Slujbaşii se priviră un moment, dând din cap. Nu se mai auzeau însă; un pian îndrăcit izbucnise în note sonore. Desigur că surorile cântau împreună, râzând cu hohote şi întărâtând păsărelele. Tânărul, care se amuza şi el, salută şi se depărtă: subşeful rămase o clipă, singur, cu ochii, spre terasa de unde pornea toată izbucnirea aceea tinerească. Apoi, ridicându-şi privirile, zări maşina care-şi închisese supapele şi pe care acarul o îndrepta spre trenul de Caen. Ultimele învălătuciri de aburi alburii se pierdeau printre norii de fum negru care pătau cerul. Se întoarse şi el în cameră. Dinaintea cucului, care arăta orele trei şi douăzeci, Roubaud nu-şi putu stăpâni o mişcare de deznădejde. Pentru ce dracu’ o fi întârziat Severina atât? Când intra într-un magazin, nu se mai clintea de acolo. Ca să-şi înşele foamea ce-i chinuia stomacul, se gândi să stea la masă. Încăperea spaţioasă, cu două ferestre, servind totodată de dormitor, de sufragerie şi bucătărie, cu mobila-i de nuc, cu patul acoperit de un macat roşu, cu bufetul cu poliţe, cu masa rotundă şi cu dulapul normand, îi era cunoscută. Scoase din bufet şervete, farfurii, furculiţe, cuţite, două pahare. Totul era de o curăţenie exemplară, şi se amuza cu treburile astea ale menajului, de parcă s-ar fi jucat de-a prânzul, – încântat de albeaţa lenjeriei, îndrăgostit de nevastă-sa, râzând el însuşi de râsul zburdalnic pe care ea se va porni când va deschide uşa. Dar după ce puse într-o farfurie pateul şi după ce aşeză alături sticla cu vin alb, el se îngrijoră şi căută ceva din ochi. Pe urmă, repede, scoase din buzunare două pachete uitate, o cutioară cu sardele şi o bucată de şvaiţer. Sunară orele trei şi jumătate. Roubaud umbla în lung şi-n lat, trăgând cu urechea spre scară la cel mai neînsemnat zgomot, în aşteptarea-i plicticoasă, trecu pe dinaintea oglinzii; se opri, se privi. Nu îmbătrânea deloc; se apropia de patruzeci de ani fără ca păru-i creţ şi roşcovan să-şi schimbe culoarea. Barba, pe care o purta mare, era şi ea stufoasă şi aurie. Mijlociu de statură, dar neobişnuit de vânjos, el era mulţumit de sine, de capu-i întrucâtva turtit, de fruntea joasă, de ceafa groasă, de chipu-i dolofan şi roşcovan, luminat de ochii mari şi vioi. Sprâncenele i se îmbinau întunecându-i fruntea. Iar pentru că se însurase cu o femeie mai tânără cu cincisprezece ani decât el, privirile acestea în oglindă îl linişteau. Se auzi un zgomot de paşi. Roubaud întredeschise, repede, uşa. Era însă o vânzătoare de gazete, din gară, care se întorcea acasă. Bărbatul plecă de la uşă şi se uită la o cutie de scoici, de pe bufet. Cunoştea foarte bine cutia asta, – un dar al Severinei către bătrâna Victoria, doica ei. Iar lucruşorul acesta fu de-ajuns: toată povestea căsniciei lui Roubaud începu să se depene. Trei ani, aproape. Născut în Midi, Plassans, dintr-un tată căruţaş, liberat din armată cu galoanele de sergent-major, vreme îndelungată factor-mixt la gara din Mantes, el trecuse ca factor şef la aceea din Barentin; aici îşi cunoscuse nevestica, atunci când ea venise din Doinville să ia trenul, însoţită de domnişoara Bertha, fiica prezidentului Grandmorin. Severina Aubry nu era decât odrasla unui grădinar mort în serviciul Grandmorinilor; prezidentul, naşul şi tutorele ei, o răsfăţa în aşa fel, făcând-o tovarăşa fiicei lui, trimiţându-le pe amândouă la un pension din Rouen, şi era înzestrată ea însăşi cu o astfel de distincţie înnăscută, încât multă vreme Roubaud se mărginise să o dorească de departe, cu patima unui lucrător mai răsărit pentru o bijuterie delicată pe care o socotea de preţ. Acesta era singurul roman al existenţei sale. Ar fi luat-o de nevastă, fără ca ea să aibă un gologan, din plăcerea de a o avea, şi când se hazardă, în sfârşit, întruchiparea visului depăşi toate aşteptările: în afară de Severina şi de o zestre de zece mii de franci, – preşedintele, acum în retragere, membru în Consiliul de administraţie al Companiei de Vest, îl luă sub protecţia sa. De a doua zi după nuntă, era transferat ca subşef la gara din Havre. Avea, nu-i vorbă, în sprijinul său notele de bun funcţionar, solid la post, punctual, cinstit, mărginit dar dintr-o bucată, – însuşiri excelente care puteau să explice satisfacerea promptă a cererii sale şi repeziciunea înaintării. Prefera, cu toate astea, să creadă că datorează totul nevestei sale. O adora. După ce deschise cutia cu sardele, Roubaud îşi pierdu definitiv răbdarea. Întâlnirea fusese fixată pentru orele trei. Unde o fi? Doar n-o să-i spună că pentru a cumpăra o pereche de ghete şi şase cămăşi a avut nevoie de o zi. Şi cum trecea din nou pe dinaintea oglinzii, el zări sprâncenele zbârlite şi fruntea brăzdată de o linie aspră. Niciodată nu o bănuia pe Severina la Havre. La Paris îi treceau prin minte tot felul de primejdii, de greşeli. Un val de sânge i se urca la creieri, pumnii de fost om de echipă i se strângeau ca pe vremea când împingea vagoane. Redevenea bruta inconştientă de forţa sa, şi ar fi zdrobit-o într-o pornire de furie nebună.   Severina deschise uşa; se ivi, fragedă, veselă. — Iată-mă… Vei fi crezut că poate m-am pierdut… În strălucirea celor douăzeci şi cinci de ani ai ei, părea înaltă, subţirică şi zveltă; grăsuţă, totuşi, cu oase mici. La prima ochire, nu era nicidecum frumoasă; avea chipul prelung, gura puternică, luminată de dinţi superbi. Dar, privită mai atent, ea cucerea prin farmecul, prin ciudăţenia ochilor ei mari, albaştri, care străluceau sub părul des şi negru. Deoarece bărbatul, fără a-i răspunde, continua s-o examineze cu privirea tulbure, clipitoare, pe care i-o cunoştea îndeajuns, femeia adăugă: — Oh, şi am alergat… Închipuieşte-ţi, cu neputinţă să ai un omnibus. Dar pentru că nu vream să cheltuiesc, am venit pe jos… Ia uite ce cald mi-e.. — Haide, zise el violent, n-o să mă faci să cred că vii de la Bon Marché… Dar, degrabă, cu drăgălăşenii de copil, ea îi sări de gât, acoperindu-i gura cu mânuţa ei durdulie. — Răule, răule, taci!… Ştii bine că te iubesc. O atare sinceritate se desprindea din făptura ei toată, el o simţea tot aşa de curată, de dreaptă, încât o strânse cu înflăcărare în braţe. Bănuielile lui sfârşeau totdeauna la fel. Ea se lăsa molatică, plăcându-i să fie dezmierdată. Bărbatul o acoperea cu sărutări pe care femeia nu le înapoia; şi într-aceasta sălăşluia temerea lui ascunsă: în femeiuşca pasivă nu se trezea niciodată amanta. — Aşadar, ai golit Bon-Marché-ul? — O, da! Să-ţi povestesc… Dar. În primul rând, să mâncam. Mi-e aşa foame!… Stai, am un cadou micuţ. Micul meu dar. Ea îi râdea foarte aproape, în faţă. Băgase mâna dreaptă în poşetă, unde avea un obiect pe care nu-l scotea. — Spune repede: Micul meu dar. El râdea, de asemeni, cu bunătate. Se hotărî: — Micul meu dar… Îi cumpărase un cuţitaş, în locul altuia pe care el îl pierduse şi după care se tânguia de cincisprezece zile. Se minuna acum, găsea că-i superb cuţitul nou-nouţ, cu mâner de fildeş şi lamă strălucitoare. Voia să-l încerce. Ea se bucura de bucuria lui; şi tot glumind, ceru un gologan, pentru ca prietenia dintre ei să nu se strice. — Să mâncăm, să mâncăm, repetă femeia. Nu, nu, te rog, nu închide încă! Mi-e aşa cald!… Se duse după el la fereastră, şi râmase acolo câteva clipe, rezemată de umărul lui, privind larga perspectivă a gării. Deocamdată, fumăraia se risipise, discul de aramă al soarelui cobora înnegurat pe după casele din strada Romei. Jos, o maşina de manevră ducea trenul de Mantes care avea să plece la orele patru şi douăzeci şi cinci. Îl împinse de-a lungul peronului, sub şopron, unde fu desperecheat. În fund, în hangarul Centurei, ciocniri de tampoane anunţau împerecherea altor vagoane. Şi singură, pe linii, cu mecanicul şi focarul negru de praf de cărbune, o maşină greoaie stătea ţeapănă, obosită şi asudată parcă, fără alt abur decât o dâră subţire ieşind dintr-o supapă. Aştepta să i se deschidă calea pentru a se reîntoarce la depoul din Batignolles. Un semnal roşu se ivi şi se şterse. Porni. — Sunt nostime Dauvergnele astea! spuse Roubaud plecând de la fereastră. Le-auzi cum ciocănesc la pian?… Adineauri l-am văzut pe Henri, care ţi-a trimis complimente. — La masă, la masă! exclamă Severina. Şi se năpusti asupra sardelelor, devorându-le. Oh, pâinişoara de la Mantes era departe! Parisul o ameţea. Vibra de fericirea de a fi cutreierat trotuarele, cumpărăturile de la Bon Marché o încălzeau. Dintr-o singură dată, în fiecare primăvară, îşi cheltuia toate economiile făcute în timpul iernii, preferind să cumpere orice, spunând că realiza astfel foloase. De aceea nu se astâmpăra. Confuză oarecum, ruşinată întru-câtva, mărturisi că a cheltuit mai mult de trei sute de franci. — Pe naiba, spuse Roubaud, surprins, eşti cam risipitoare pentru nevasta unui subşef!… Dar n-aveai de luat altceva decât şase cămăşi şi o pereche de ghete!… — Oh, dragul meu, ocazii cu care nu te mai întâlneşti!… O mătase cu dungi, delicioasă! Pălărie de un gust, – un vis! Jupoane gata, cu volane brodate! Şi toate astea pe lucru de nimic; la Havre aş fi plătit încă o dată atât… O să mi le trimită, şi ai să vezi.!… Râdea şi el, căci era nostimă în bucuria şi zăpăceala ei. Şi apoi era aşa de plăcut prânzul ăsta în doi, improvizat în odaia unde se aflau numai ei, mult mai bine ca la restaurant Ea, care de obicei bea apă, se lăsa antrenată şi golea în neştire paharul cu vin alb. Cutia cu sardele era sfârşită; atacară pateul cu frumosul cuţit nou-nouţ. Fu o mare plăcere, căci tăia straşnic. — Dar tu ce-ai făcut? întrebă ea. Mă pui să flecăresc şi nu-mi spui cum s-a terminat afacerea cu subprefectul. El îi povesti în amănunte felul în care îl primise şeful exploatării. Oh, o scărmăneală în lege! El se apărase, rostise adevărul adevărat, arătase cum calicul de subprefect se încăpăţânase să se urce cu câinele într-un vagon de-a-ntâia pe câtă vreme era unul de-a doua rezervă pentru vânători şi pentru animalele lor, şi cearta care urmase şi cuvintele care s-au schimbat. În definitiv, şeful îi dădea dreptate că ţinuse să impună respectarea regulamentului. Dar ceea ce era greu era că îl ameninţase pe subprefect. „N-o să fiţi voi totdeauna stăpâni!” Îl bănuia lumea că e republican. Discuţiile rostite la deschiderea sesiunii din 1869 şi teama de viitoarele alegeri generale făceau situaţia guvernului critică. De aceea, Roubaud ar fi fost cu siguranţă mutat, dacă nu avea protecţia prezidentului Grandmorin. Aşa, şi totuşi fusese nevoit să semneze o scrisoare de scuze, în urma poveţelor acestuia. Severina îl întrerupse exclamând: — Hei, n-am avut dreptate să-i scriu şi să-l vizităm astăzi de dimineaţă înainte de a te duce să-ţi primeşti scărmăneala? Eram sigură că el o să ne scoată din încurcătură, — Da, ţine mult la tine, grăi Roubaud, şi se bucură de mare trecere la Companie… Vezi ce înseamnă să fii un bun slujbaş? Nu mi-a precupeţit elogiile: nu prea multă iniţiativă, dar purtare, supunere, curaj, în sfârşit totul! Hei, draga mea, dacă nu mi-ai fi fost nevastă şi dacă Grandmorin nu m-ar fi apărat, eram pierdut: mă înfundau, ca să mă pedepsească, în cine ştie ce staţie păcătoasă. Ea privea fix în gol; murmură, parcă şi-ar fi vorbit sieşi: — Da, nici vorbă, e om cu trecere. Urmă o pauză; ea rămase cu ochii mari, deschişi, pierduţi departe. Nu mai mâncă. Retrăia, desigur, zilele copilăriei ei, acolo, în castelul din Doinville, la patru leghe de Rouen. Nu îşi cunoscuse niciodată mama. Când tatăl său, grădinarul Aubry, muri, fata mergea pe al treisprezecelea an; prezidentul, care era văduv, o ţinu lângă fiică-sa, Bertha, sub îngrijirea surorii lui, doamna Bonnehon, soţia unui fabricant, de asemeni văduvă. Castelul era astăzi al ei. Bertha, mai mare decât Severina cu doi ani, măritată la şase luni după ea. Îl luase pe domnul de Lachesnaye, consilier la Curtea din Rouen, un omuleţ uscat şi galben. Anul trecut, prezidentul era tot în fruntea acestei Curţi. Pe urmă se retrase, după o carieră splendidă. Născut în 1804, substituit la Digne în 1830, apoi la Fontainebleau; pe urmă la Paris, pe urmă procuror ia Troyes, avocat general la Rennes, şi după aceea prim-prezident la Rouen. Multimilionar, făcea parte de la 1855 din Consiliul general şi fusese numit comandor al Legiunii de onoare în ziua retragerii. Şi, oricât se pierdea cu mintea în trecut, Severina îl revedea, aşa cum era şi acum, îndesat şi solid, cu părul stufos, cu barba tăiată scurt, cu mustăţile rase, cu chipul pătrat. Ochii albaştri şi nasul mare dădeau chipului lui o notă aspră. Se purta sever şi-i făcea pe toţi să tremure în juru-i. Roubaud fu nevoit să ridice tonul, repetând pentru a doua oară: — Hei, la ce te gândeşti? Ea tresări, se scutură, puţin surprinsă parcă şi înfricoşată. — A, la nimic. — Nu mai mănânci, nu mai îţi este foame? — Ba da… Poftim. Severina goli paharul cu vin alb şi dădu gata felia de pateu din farfurie. Dar se întâmplă un accident: isprăviseră pâinea şi nu mai aveau niciun dumicat pentru brânză. Urcară strigăte, râsete, – când, răscolind odaia, descoperiseră în bufetul mamei Victoria o bucată de pâine uscată. Cu toate că fereastra era deschisă, în odaie continua să fie cald, iar tânăra femeie, aşezată cu spatele la sobă, nu se răcorea deloc, – tot mai îmbujorată şi mai înfierbântată de neprevăzutul dejunului voios din camera aceasta. Roubaud obţinuse de la Grandmorin încă un avantaj pentru mama Victoria. Fată sedusă, cu un prunc mort, doică a Severinei şi mai târziu nevasta unui fochist din serviciul Companiei, o ducea ca vai de lume la Paris, trăind de pe urma cusutului, cu bărbatul ei care mânca totul, – când întâlnirea cu fiica ei de lapte reînnodă legăturile vechi făcând ca şi ea să fie ocrotită de prezident; astăzi i se oferea un post de closetieră la cabinetele de lux pentru dame, ceea ce era mai bine. Compania nu-i dădea decât o sută de franci pe an, dar ea câştiga aproape o mie patru sute cu bacşişurile, fără a mai socoti adăpostul, camera asta, plus încălzitul. În sfârşit, o situaţie cât se poate de bună. Iar Roubaud calcula că dacă Pecqueux, soţul, câştigă două mii opt sute de franci pe an, ca fochist, socotind primele şi salariul de bază, căsnicia ar fi înglobat mai mult de patru mii de franci, adică încă o dată cât avea el ca subşef de gară la Havre. — Nu-i vorbă, încheie Roubaud, nu orice femeie ar vrea să fie la closete. Dar nu e ruşine să munceşti. Între timp, foamea li se potolise; nu mai mâncau decât agale, tăind brânza în bucăţi mici, pentru a se desfăta cât mai mult. Lâncezeau şi cuvintele lor. — A da, exclamă el, am uitat să te întreb… De ce nu l-ai ascultat pe prezident, să te duci pentru două-trei zile la Doinville? Mintea lui, bine dispusă prin digestie, reînjgheba vizita făcută de dimineaţă, lângă gară, la palatul din strada du Rocher: se revăzu în cabinetul sever şi larg, îl auzea parcă pe prezident spunându-le că va pleca mâine la Doinville. Apoi, ca şi cum ar fi fost fulgerat de un gând, prezidentul făcu propunerea să plece chiar astă seară, cu ei, cu expresul de şase şi treizeci, şi s-o ducă apoi pe protejata lui acolo, la surioara care o dorea de vreme îndelungată. Dar femeia invocă tot felul de motive care o împiedicau, spunea ea. — Ştii că eu, continuă Roubaud, nu vedeam nimic rău, îmi purtam eu de grijă… Nu-i aşa? în situaţia de acum avem nevoie de sprijinul lor. Nu e tocmai nimerit să-i refuzi când ei vor să fie amabili; cu atât mai mult cu cât se pare că refuzul tău l-a costat… De aceea te-am tot îndemnat să primeşti, până când tu m-ai tras de haină. Atunci am zis ca tine, dar fără să pricep… Ei? Pentru ce n-ai vrut? Severina clipi din pleoape şi schiţă un gest de enervare. — Pot oare să te las singur? — Nu-i un motiv… De când ne-am luat, în trei ani, te-ai dus de două ori la Doinville şi ai stat acolo câte o săptămână. Nimic nu te împiedica să mai te duci odată. Stinghereala femeii sporea: întoarse capul. — La urma-urmei, nu-mi convenea. N-o să mă sileşti la lucruri care nu-mi fac plăcere. Roubaud deschise braţele ca pentru a declara că el nu o sileşte la nimic. Reluă totuşi: — Stai, tu îmi ascunzi ceva… Te-o fi primit rău, ultima oară, doamna Bonnehon… O, nu, doamna Bonnehon o primise totdeauna cât se poate de bine. Era aşa de plăcută doamna asta înaltă, viguroasă, cu părul blond, splendid, frumoasă încă, în ciuda celor cincizeci şi cinci de ani ai ei! De când era văduvă, şi chiar de pe vremea când îi trăia bărbatul, se spunea că inima îi fusese deseori ocupată. Era adorată la Doinville, căci făcuse din castel un loc de plăceri unde îşi dădea întâlnire toată societatea din Rouen, şi în special magistratura. Doamna Bonnehon avusese numeroşi prieteni în magistratură. — Atunci, ia spune, te-or fi primit rece Lachesnaye-i. Nici vorba, de la căsătoria cu domnul de Lachesnaye, Bertha încetase de a fi pentru ea ceea ce fusese odată. Nu era nicidecum bună sărmana Bertha, aşa de neînsemnată, cu nasu-i roşcovan. La Rouen, doamnele îi lăudau foarte mult distincţia. De aceea, un soţ ca al ei, urât, aspru, avar, părea mai de grabă făcut să influenţeze asupra nevestei sale şi s-o facă rea. Dar nu, Bertha se arătase cum trebuia faţă de fosta ei tovarăşă: nu i se putea aduce nicio dojană. — Poate că prezidentul nu-ţi e pe plac? Severina, care până atunci răspundea agale, cu voce potolită, fu cuprinsă de ciudă. — El? Ce idee! Şi continuă, enervată, în crâmpeie de fraze. Abia îl vedea acolo. El îşi rezervase, în parc, un pavilion a cărui uşă răspundea într-o uliţă dosnică. Ieşea, intra, fără să-l ştie nimeni. La drept vorbind, sora lui nu ştia niciodată când vine. El lua o trăsură la Barentin, sosea în timpul nopţii la Doinville, trăia zile de-a rândul în pavilion, fără să-l ştie nimeni. Oh, el nu te stânjenea acolo nicidecum! — Îţi spun asta fiindcă tu mi-ai povestit de douăzeci de ori că pe când erai copilă el îţi inspira teamă. — Ei, teamă! Exagerezi, ca de obicei. Desigur, nu râdea niciodată, îl privea pe om fix, cu ochii lui bulbucaţi, încât omul lăsa repede capul în jos. Am văzut oameni care se încurcau, care nu puteau să-i spună un cuvânt, într-atât le impunea faima lui de asprime şi înţelepciune… Dar pe mine nu m-a certat niciodată, am simţit totdeauna că avea o slăbiciune pentru mine… Din nou glasul ei se încetinea, ochii i se pierdeau în gol. — Mi-aduc aminte… Când eram fetiţă şi mă jucam cu prietene pe alei, dacă el se ivea fugeau cu toatele, fugea până şi copila lui, Bertha, care se temea totdeauna să nu facă ceva rău. Eu, însă, îl aşteptam liniştită. El trecea şi, văzându-mă acolo, zâmbitoare, cu beţişorul în vânt, mă ciupea de obraji.. Mai târziu, la şaptesprezece ani, când Bertha voia să capete de la el ceva, mă trimitea pe mine întotdeauna. Vorbeam, nu plecam jos privirile şi simţeam că ale lui mă înţeapă sub piele ca nişte ace. Dar îmi băteam joc de ele; eram aşa de sigură că o să-mi facă voia! Oh, da, mi-aduc aminte! Nu e stufiş în parc, nu e gang, nu e cameră din castel pe care să nu le pot vedea şi cu ochii închişi. Tăcu; pleoapele-i erau închise; iar pe chipu-i încălzit şi plinuţ părea că trece fiorul întâmplărilor de altădată, al întâmplărilor pe care nu le spunea. Stătu astfel o clipă, frământându-şi uşor buzele ca într-un tic involuntar ce-i schimonosea dureros un colţ al gurii. — El a fost, fireşte, foarte cumsecade cu tine, reluă Roubaud aprinzându-şi pipa. Nu numai că te-a crescut ca pe o domnişoară, dar a administrat cu multă chibzuinţă bruma ta de avere, şi, când ne-am luat, a rotunjit considerabil suma… Unde mai pui c-o să-ţi lase ceva; a spus ceva în faţa mea. — Da, murmură Severina, casa de la Croix-de-Maufras, proprietatea ceea pe care drumul de fier a tăiat-o. Familia petrecea uneori şi opt zile acolo… Nu pun însă bază pe ea; Lachesnaye-i s-or fi făcut luntre şi punte să nu-mi lase nimic. Şi, apoi, sunt mai mulţumită să n-am nimic, nimic!… Ea rostise cuvintele din urmă cu atâta însufleţire, încât el se mira, scoase pipa din gură şi-o privi cu ochi mari.