Emile Zola

Greseala abatelui Mouret de Emile Zola I Teuse, intrând, rezemă de altar mătura şi pămătuful de pene. Întârziase pentru a pregăti leşia semestrială. Străbătu biserica, pentru a suna Angelusul, şchiopătând şi mai tare în graba ei, împingând băncile. Frânghia, lângă confesional, atârna din tavan, goală, roasă, având la capăt un nod mare, devenit soios din cauza mâinilor; ea se-agăţă de funie cu toată greutatea trupului şi începu s-o tragă cu mişcări regulate, apoi îşi luă vânt, legănându-se în fuste, cu scufia pe o parte, atât de congestionată, că sângele stătea gata să-i ţâşnească din obraji. După ce-şi potrivi scufia cu o uşoară lovitură, Teuse se duse, gâfâind, să măture în faţa altarului. Praful se-ndărătnicea acolo, zilnic, printre scândurile rău încheiate ale estradei. Mătura scotocea ungherele cu un fâşâit mânios. Ea ridică apoi de pe masă covorul, cârpit deja în douăzeci de locuri; avea o nouă gaură drept în mijloc; se zărea cel de-al doilea acoperământ, îndoit în două, care era şi el atât de subţiat şi de străveziu, că lăsa să se vadă piatra consacrată, încadrată în altarul de lemn vopsit. Scutură aceste odoare zdrenţuite de atâta folosire, plimbă viguros pămătuful de pene de-a lungul gradenului, ridicând cartoanele liturgice, apoi, urcându-se pe un scaun, scoase învelitoarea de bumbac galben ce acoperea crucea şi două sfeşnice. Alama era punctată de pete verzi. — Aha! murmură Teuse cu glas scăzut, au mare nevoie de o curăţare. Am să le frec cu cretă. Şi alergând, şontâc-şontâc, cu legănături de-ai fi zis că o să înfunde lespezile, intră în sacristie să caute liturghierul, pe care-l puse pe tetrapod lângă Epistolar, fără să-l deschidă. Aprinse apoi cele două lumânări şi, luându-şi mătura, aruncă o privire împrejur pentru a se asigura că bisericeasca gospodărie fusese bine făcută. Biserica dormita; numai frânghia se legăna încă lângă confesional, cu o lungă şi flexibilă mişcare. Abatele Mouret tocmai cobora în sacristie, o încăpere mică şi rece pe care o despărţea de sufragerie numai un coridor. — Bună ziua, părinte, zise Teuse lăsându-şi mătura. Ah! făcuşi pe leneşul azi-dimineaţă! Ştii că-i şase fără un sfert? Şi fără a lăsa tânărului preot vreme să răspundă: — Am să te cert, urmă ea, sfântul acoperământ iar e găurit. Asta n-are nicio noimă! Nu mai avem decât unul de schimb, şi-mi trudesc ochii de trei zile cârpindu-l… De va merge tot aşa, o să-l laşi gol pe bietul Isus. — Isus n-are nevoie de-atâtea acoperăminte, buna mea Teuse, îi e totdeauna cald, şi pururi e împărăteşte primit când îl iubeşti cu-adevărat. Apoi, îndreptându-se spre o mică fântână, întrebă: — Sora mea s-a sculat? N-am văzut-o. — Domnişoara Désirée a coborât de mult, răspunse servitoarea, îngenuncheată în faţa unui vechi bufet de bucătărie în care se păstrau odăjdiile. E la găini şi la iepuri… De ieri tot aşteaptă să scoată cloşca pui, şi-nţelegi că fierbe de nerăbdare. Ea se întrerupse, zicând: — Patrafirul de aur, nu-i aşa? Preotul, care-şi spălase mâinile, recules, îngânând o rugăciune, făcu semn din cap că da. Parohia nu avea decât trei patrafire, unul violet, unul negru şi altul de fir. Acesta din urmă, care servea în zilele când albul, roşul sau verdele erau prescrise, căpăta o importanţă deosebită. Teuse îl ridică cu religiozitate de pe raftul împodobit cu hârtie albastră, unde-l aşeza după fiecare slujbă; îl puse pe bufet, ridicând cu băgare de seamă tulpanul care acoperea broderiile. Un miel de aur dormea pe o cruce de aur, înconjurat de un nimb de raze. Din ţesătura chenăruită ieşeau ciucuri subţiri. Ornamentele în relief erau roase şi şterse. O necurmată îngrijorare înconjura sfânta odajdie, o înfricoşată duioşie de-a o vedea cum se prăpădeşte astfel fir cu fir. Preotul trebuia s-o pună mai în fiecare zi. Şi cum s-o înlocuiască, cum să cumpere cele trei patrafire cărora le ţinea locul, când cele din urmă fire de aur vor fi roase? Teuse puse deasupra patrafirului stola, mânecarul, brâul, stiharul şi omoforul. Şi, tot sporovăind, puse mânecarul în cruce deasupra stolei, aşeză brâul în ghirlandă, astfel încât să închipuie iniţiala proslăvitului nume al Mariei. — Brâul ăsta nu mai face multe parale, murmură ea. Va trebui să te hotărăşti să cumperi altul, părinte… Nu-i cine ştie ce greutate, ţi-aş ţese chiar eu unul, de-aş avea cânepă. Abatele Mouret nu răspundea. Pregătea potirul pe o măsuţă, un mare potir de argint aurit, cu piciorul de bronz, pe care-l luase din fundul unui dulap de lemn alb în care erau închise vasele şi rufele sfinte, mirul, cărţile de rugăciune, sfeşnicele, crucile. Puse peste cupă un acoperământ curat, aşeză deasupra acelei pânze discul de argint aurit ce conţinea o ostie, pe care o acoperi cu un petec de tulpan. Pe când învelea potirul, strângând capetele vălului de stofă de fir la fel cu patrafirul, Teuse strigă: — Aşteaptă, nu mai avem niciun antimis. Am luat ieri seară toate acoperămintele, aerele şi antimisele murdare pentru a le spăla, deosebit, bineînţeles, nu cu leşie… Ah! Nu ţi-am spus, sfinţia ta: am pregătit leşia. E foarte tare! O să fie mai bună ca ultima dată. Şi pe când preotul îşi vedea de treabă: — A, era să uit! ştrengarul acela de Vincent n-a venit. Vrei să slujesc eu la liturghie, sfinţia ta? Tânărul preot o privi cu severitate. — Eh! nu-i niciun păcat, urmă ea, cu blajinu-i zâmbet. Am slujit odată la liturghie pe vremea părintelui Caffin. Slujesc mai bine decât ştrengarii ceia care râd ca nişte păgâni de-o muscă ce zboară prin biserică… Ei, măcar că port scufie, că am şaizeci de ani şi-s groasă ca un turn, am mai mult respect pentru Dumnezeu decât zurbagiii ăia de copii, pe care i-am găsit mai deunăzi jucând capra după altar. Preotul continua s-o privească, refuzând din cap. — Satul ăsta e-o văgăună, bombăni ea. Nu-s nicio sută cincizeci de inşi. Sunt zile, precum cea de azi, când nu-i ţipenie de om în Artaud. Până şi copiii în scutece se duc la vii. Şi ce-or fi făcând la vii, zău aşa! Nişte vii sfarogite care cresc sub pietriş, uscate ca scaieţii. Ia, o pustietate curată!… Nu mă ai decât pe mine pentru slujbă, sfinţia ta, afară numai de n-ar veni să te-ajute la liturghie vreun heruvim! Sau vreun iepure de-al domnişoarei Désirée, să-mi fie cu iertăciune! Tocmai în clipa aceea însă, Vincent împinse încet uşa de la sacristie. Părul roşcat încâlcit, ochii lui mici, cenuşii şi strălucitori o supărară pe Teuse. — Procletul! strigă ea, mă prind c-a făcut vreo boroboaţă! Fă-te-ncoa, calendroiule, căci sfinţiei sale îi e frică să nu pângăresc cele sfinte! Văzându-l pe copil, abatele Mouret luase omoforul. El sărută crucea brodată la mijloc, puse odăjdia o clipă pe cap; apoi, lăsând-o în jos pe gulerul anteriului, încrucişă şi legă cordoanele, pe cel drept pe deasupra celui stâng. Îşi puse apoi stiharul, simbolul purităţii, începând cu braţul drept. Vincent, care se aşezase pe vine, se învârtea în jurul lui, potrivind stiharul, veghind ca să cadă deopotrivă în toate părţile, până la două degete de pământ. Apoi înfăţişă preotului brâul, iar acesta se încinse cu el strângându-şi bine mijlocul, spre a aminti astfel legăturile cu care Mântuitorul fusese strâns în timpul Patimilor. Teuse stătea în picioare, geloasă, jignită, făcând sforţări ca să tacă; avea însă o atât de mare mâncărime de limbă, că reluă aproape îndată: — Fratele Archangias a venit. N-o să aibă azi niciun copil la şcoală. S-a dus ca o furtună la vii să tragă de urechi claia aceea de diavoli. Ai face bine să-l vezi. Pare-mi-se că are să-ţi spună ceva. Abatele Mouret îi făcu semn să tacă. Gura îi amuţise. Recita în gând sfintele rugi, luând mânecarul, pe care-l sărută, mai înainte de a-l pune la braţul stâng, sub cot, ca un semn ce indica milosteniile, şi încrucişând pe piept stola, după ce deopotrivă o sărutase, simbol al demnităţii şi puterii lui. Teuse trebui să aştepte ca Vincent să fixeze patrafirul, pe care-l legă cu ajutorul unor mici şireturi ca să nu cadă. — Maică Precistă! am uitat sfintele vase! bolborosi ea, repezindu-se la dulap. Haide, repede, ştrengarule! Vincent umplu sfintele vase, nişte sticle grosolane, în vreme ce ea se grăbea să ia dintr-un sertar un ştergar curat. Abatele Mouret, ţinând potirul cu mâna stângă de nod, cu degetele de la mâna dreaptă puse pe pungă, se înclină adânc, fără să-şi scoată bareta, în faţa unui Crist de lemn negru atârnat deasupra bufetului. Copilul se înclină deopotrivă; apoi, trecând cel dintâi, ţinând sfintele vase acoperite cu ştergarul, părăsi sacristia, urmat de preot, care mergea cu ochii plecaţi, într-o adâncă evlavie.

Madeleine Ferat de Emile Zola                                                                                   1 Guillaume şi Madeleine coborâră din vagon la staţia Fontenay. Era într-o luni şi trenul era aproape gol. Cinci ori şase tovarăşi de călătorie, oameni din partea locului care se întorceau acasă, porniră odată cu tinerii pe drumul de ţară, luând-o fiecare în altă parte, fără să privească cel puţin în treacăt zările, ca toţi călătorii dorind să-şi vadă căminul cât mai de grabă. Ieşind din gară, tânărul luă de braţ pe tânăra lui tovarăşă, parcă s-ar fi aflat tot pe străzile Parisului. Cotiră la stânga şi urcară încet drumul minunat mărginit de copaci, ce duce de la Sceaux la Fontenay. Urcând, priveau sub povârniş cum trenul se punea în mişcare, cu răbufneli surde, adânci. Când trenul se pierdu în frunziş, Guillaume se întoarse spre tovarăşa lui şi-i spuse c-un zâmbet: — Te-am prevenit că toate meleagurile astea îmi sunt necunoscute, astfel că nu ştiu unde mergem. — S-o luăm pe poteca aceea, răspunse blând Madeleine, ca să nu mai trecem pe străzile orăşelului Sceaux. Porniră pe străduţa Champs-Girard. Aici, deodată, pânza copacilor ce mărgineşte şoseaua se deschide şi lasă să se vadă colnicul Fontenay-ului; jos se întind grădini şi livezi în care se înalţă drepte şi puternice mănunchiuri de plopi; locuri îngrijite urcă spre dealuri, tăind întinderea în fâşii verzi şi negre; sus pe deal se zăresc printre tufişuri, casele joase ale satului. Spre sfârşitul lui septembrie, între ceasurile patru şi cinci, soarele în amurg scaldă locul într-o bogăţie de lumină. Tinerii, singuri pe potecă, se opriră deodată în faţa acelei privelişti de-un verde aproape negru, de-abia tivit cu aurul celor dintâi sclipiri de rugină ale toamnei. Mergeau încet ţinându-se mereu de braţ. Era între ei acea sfială nedesluşită a unei prietenii de curând încheiată care a mers totuşi prea departe. Când se gândeau că se cunoşteau numai de şapte sau opt zile, se simţeau stânjeniţi oarecum că se găsesc aşa, singuri, afară, în câmp, ca nişte îndrăgostiţi fericiţi. Simţindu-se încă străini şi siliţi să-şi vorbească mai mult prieteneşte, de-abia cutezau să se privească: îşi vorbeau cu sfială, de teamă parcă să nu se supere unul pe celălalt. Îşi erau necunoscuţi unul altuia, şi această necunoaştere îi atrăgea şi-i speria totodată. În mişcările lor paşnice de îndrăgostiţi, în vorbele lor fără importanţă, chiar în zâmbetele schimbate când li se întâlneau privirile, – se citea neliniştea şi curiozitatea unor fiinţe cărora întâmplarea le-a unit drumurile. Guillaume n-ar fi crezut niciodată că-i va fi dat să îndure atât pentru cea dintâi nesocotinţă a vieţii lui, şi aşteptă deznodământul c-o nelinişte de neînchipuit. Porniră iarăşi la drum, privind în treacăt peste coline, îndepărtând liniştea chinuitoare cu vorbe nespuse fără rost, în care nu puneau nimic din gândurile lor şi-n care aminteau de copaci, de cer, de priveliştea ce se întindea în preajma lor. Madeleine intra în al douăzecilea an. Purta o rochie foarte simplă de stofă cenuşie, strânsă c-un mănunchi de panglici albastre; o pălărioară de paie rotundă, acoperea frumosul ei păr de-un castaniu aprins, cu străluciri roşcate, care se împletea în coade strânse la ceafă. Era o fată frumoasă, al cărui trup mlădios degaja multă hotărâre. Chipul ei avea ceva ciudat. Partea de sus părea de-o asprime aproape bărbătească; pielea era întinsă puternic pe frunte; tâmplele, nasul şi umerii obrajilor dădeau înfăţişării ei o răceală de marmură; în această albeaţă aspră, ochii se deschideau largi, de-un verde cenuşiu, fără luciri, străpunşi din când în când de tăişuri repezi, adânci. Partea de jos a chipului ei, dimpotrivă, era de-o frăgezime îngerească; în spuma obrajilor erau moliciuni de voluptate, mai ales, la colţurile buzelor, unde se săpau două gropiţe fine; sub bărbia mică şi neastâmpărată se îmbinau un fel de umflături care mergeau până la gât: trăsăturile nu mai erau întinse şi aspre, ci grăsulii, moi, acoperite de-un puf sclipitor, – aveau tresăriri fugare şi deveneau de-o fineţe neînchipuită mai ales în părţile obrazului neumbrite de puf; în mijlocul feţei, buzele puţin cărnoase, de un roşu aprins, păreau prea roşii pentru un chip aşa de palid, parcă aspru şi totuşi copilăresc. Căci, într-adevăr, chipul acestei femei era o alcătuire ele asprime şi nevinovăţie copilărească. Când partea dinspre bărbie nu se mişca, ori când bazele se strângeau în clipe de gânduri şi de manie, nu vedeai decât fruntea aspră, linia neastâmpărată a nasului, ochii fără strălucire, învăluiţi într-o umbră de curaj şi hotărâre. Apoi, când un zâmbet deschidea gura, partea dinspre frunte părea că se luminează, nu mai vedeai decât liniile moi ale obrajilor şi ale bărbiei. Ai fi zis că e zâmbetul unei fetiţe pe chipul unei femei în vârstă. Pielea era de-o albeaţă lăptoasă, străvezie, de-abia pătată de câţiva pistrui aproape de tâmple; sub epiderma catifelată sângele curgea albăstrind luciul pielii. Adeseori, înfăţişarea obişnuită a chipului Madeleinei, un fel de mândră încăpăţânare, se topea dintr-odată într-o privire de-o nemărginită bunătate, bunătatea femeii slabă şi învinsă. O parte din firea ei rămăsese încă copilărească. Pe când urca poteca strâmtă la braţul lui Guillaume, ea părea aşa de posomorâtă încât neliniştea peste măsură pe bietul tânăr, apoi se abandona parcă, supusă fără să ştie de ce, făcându-l iarăşi să nădăjduiască. După mersul ei hotărât, uşor legănat, ghiceai că de mult nu mai era o copilă. Guillaume era cu cinci ani mai în vârstă ca Madeleine. Era un flăcău înalt şi slab, cu înfăţişare aristocratică. Chipul lung, cu trăsături subţiri, ar fi fost urât fără albeaţa curată a tenului şi lărgimea frunţii. Avea, din când în când, pripite tresăriri de neastâmpăr, şi părea sfios ca un copil. Uşor adus de spate, vorbea cu mişcări domoale, întrebând-o pe Madeleine cu privirea mai înainte de-a fi deschis gura. Se temea să nu displacă, tremura ca nu cumva fiinţa lui, înfăţişarea şi graiul să-l facă neplăcut. Neîncrezător în el însuşi, se arata umil şi mângâietor. Apoi, când se credea rău înţeles, izbucniri de mândrie îl nelinişteau deodată. Toată puterea lui era mândria. Ar fi fost în stare poate să săvârşească lucruri josnice, dar purta în el o mândrie înnăscută, o neîncredere chinuitoare care-l îndemnau să se împotrivească oricărei porniri ce i s-ar fi părut că-l răneşte. Era una dintre acele făpturi cu simţirea adâncă, aleasă, care au nevoie de linişte şi de dragoste şi care adorm cu bunăvoinţă într-o veşnică blândeţe; aceste făpturi, de-o sensibilitate femeiască, uită lumea cu multă uşurinţă ca să se ascundă în adâncul inimii lor, cu toată tăria nobleţei înnăscute, de îndată ce li se pare că lumea îi amestecă în ocara şi mizeriile ei. Dacă Guillaume se simţea biruit de zâmbetele Madeleinei, dacă încerca o bucurie tainică atunci când îi privea obrazul de sidef, adeseori îl prindea un fel de nemulţumire şi îşi muşca buza cu dispreţ, când ea îl privea cu ochii nepăsători, în batjocură parcă. Trecuseră de drumul cotit de la Champs-Girard, şi intrau acum într-o stradă care se furişează printre două şiruri de case cenuşii, posomorâte ca nişte morminte. Grăbiră pasul ca să scape de acest gang îngust şi pustiu. Apoi îşi urmară plimbarea pe câmp, pe poteci de-abia croite. Trecură pe la poalele colinei împodobită cu uriaşii castani ai lui Robinson şi ajunseră la Aulnay. Umbletul neîntrerupt le biciui sângele. Gândurile lor se risipiseră în mângâierile soarelui, în aerul liber ce le sufla în faţă cu învăpăieri repezi şi tari. Neliniştea războinică ce-i stăpânise în clipa când coborâseră din vagon făcu loc pe îndelete unei înţelegeri cu adevărat prieteneşti. Uitară de neastâmpărul firii lor; câmpia îi îmbuna c-o linişte mângâietoare, astfel că nu se mai gândeau să se privească cu luare-aminte ori să se apere unul împotriva celuilalt. La Aulnay se opriră o clipă la umbra copacilor înalţi care în partea locului risipesc unde de răcoare. Le fusese prea cald la soare şi-acum simţeau cu plăcere frigul frunzişului coborându-le ca o povară peste umeri. După ce se odihniră: — Să mă ia dracu dacă ştiu unde ne aflăm! strigă Guillaume… Dar, cel puţin, pe-aici găsim ceva de mâncare? — Da, nu te teme, răspunse veselă Madeleine, putem mânca peste o jumătate de ceas… Vino pe-aici. Ea-l târî în grabă spre aleea mărginită de-un gard de nuiele, ce duce spre câmp. Aici, îl lăsă de braţ, şi începu să alerge cuprinsă de-o nestăpânită zburdălnicie. Firea ei copilărească se trezea deodată, se simţea copilă în răcoarea proaspătă a câmpurilor, în liniştea foşnitoare a copacilor. Zâmbetul îi lumina chipul întreg şi înmugurea cu văpăi străvezi ochii cenuşii; farmecul copilăresc al obrajilor şi-al buzelor ei îmblânzeau liniile aspre ale frunţii. O pornea în fugă, venea înapoi, ţipând de bucurie, strângându-şi fustele în jurul şoldurilor, făcând în juru-i un zgomot surd de foşnete fine şi lăsând în urma ei un vag parfum de tămâioară. Guillaume o privea cu dragoste; uitase pe femeia mândră şi posomorâtă, se simţea acum în largul lui, se lăsa târât de mângâieri pentru copilul acesta prea mare care zburda în juru-i chemându-l pe nume şi care, deodată, se oprea şi venea să-l prindă de umeri, obosită, mângâietoare şi cuminte. Într-un loc, drumul se rătăcea printre grămezi de nisip; piciorul se afunda lesne în praful moale ca puful. Madeleinei îi plăcea să aleagă astfel de locuri. Ţipa ascuţit simţind cum îi piere piciorul în nisip. Se silea să facă paşi mari şi râdea că stă pe loc, prinsă în grămada de ţarină. O fetiţă de doisprezece ani s-ar fi jucat tot ca ea. Drumul urca apoi pe povârnişuri repezi, printre tufişuri dese. Valea aceea, are o înfăţişare singuratică şi sălbatică, mai ales în părţile pline de umbră de la Aulnay; câteva stânci străpung pământul, iarba povârnişurilor e arsă de soare şi mărăcini uriaşi spânzură deasupra gropilor. Madeleine veni să-l ia de braţ în linişte pe Guillaume; era obosită, nu-şi dădea seama ce simte pe drumul acela pustiu şi pietros, de unde nu zăreai o casă, şi care se afunda deodată într-o groapă urâtă şi prăpăstioasă. Tremurând încă de joc şi de râs, se lăsă dusă la braţul lui Guillaume care-o simţea strângându-se blând lângă el. În clipa aceea înţelese că femeia era a lui întreagă, că în fiinţa ei, sub neînduplecata pornire a gândului, bătea o inimă slabă şi dornică de mângâiere. Când ea ridică ochii spre el, îl privea c-o potolită umilinţă, cu zâmbete umede. Devenea cochetă, zveltă; părea că cerşeşte dragostea tânărului ca o biată fetiţă ruşinoasă. Oboseala, farmecul învăluirilor de umbră, trezirea tinereţii ei, locul sălbatic ce străbătea, totul sădea în fiinţa ei o izbucnire de dragoste, una dintre acele lânceziri a simţurilor care fac să cadă în braţele unui bărbat chiar şi cea mai mândră femeie. Guillaume şi Madeleine urcau cu paşi mărunţi. Deseori ea îşi simţea piciorul lunecând pe-o piatră şi atunci se sprijinea de umărul iubitului ei. De mângâierea acestei scurte îmbrăţişări nu se îndoiau niciunul nici celălalt. Nu-şi spuneau nimic, se mulţumeau numai să-şi zâmbească. Acest fel de a se înţelege era îndestulător ca să arate singurul gând ce le umplea inima. Chipul Madeleinei era nespus de gingaş sub umbrelă; avea o paliditate fină, pătat de umbre, de-un cenuşiu argintat; în jurul ochilor îi zburau sclipiri trandafirii şi în colţul buzelor, în partea lui Guillaume, se împletea o reţea de vine albăstrii aşa de fin îmbinate, că el se simţea mereu împins de dorul să sărute în fugă locşorul acela. Era sfios însă şi nu îndrăzni până în vârful dealului. Aici, văzând cum valea se pierde largă în fâţa lor, tinerilor li se păru că nu mai sunt singuri. Deşi câmpia întreagă era pustie, le fu frică de această întindere nemăsurată. Se despărţiră, neliniştiţi, încurcaţi ca şi în clipele de mai înainte. Drumul trece pe marginea culmei. La stânga se înşiră brazde de căpşuni; lanuri de grâu, cosite, se pierd în zări, stropite de copaci rari. În fund, pădurea Verrièes taie o linie neagră ce pare că încinge cerul c-un brâu de doliu. Povârnişuri se cască spre dreapta, dezvelind câteva colţuri: livezi negre şi cenuşii şi grămezi uriaşe de frunzişuri; apoi deodată liniile se şterg, priveliştea se pierde într-o ceaţă albăstrie, la capătul căreia se ivesc coline joase al căror violet palid se îmbină cu galbenul spălăcit al cerului. E un nesfârşit de culmi şi de văi, ca o mare; din loc în loc răsare pătratul alb al unei case ori smocul posomorât al unui mănunchi de plopi. Madeleine se opri, tristă şi visătoare, în faţa acestei întinderi fără capăt. Unde calde de vânt se fugăreau şi furtuna urca încet din adâncul văii. Soarele pierise într-o ceaţă groasă şi, din tot ce se zărea la capătul zărilor, se desprindeau nori grei de-un cenuşiu presărat cu stropi arămii. Tânăra femeie îşi reluase înfăţişarea ei aspră şi mută; părea că uitase că are un tovarăş alături; privea în zări c-o ciudată luare-aminte, ca o prietenă veche a locurilor străbătute Apoi privirea ei rămase spre norii posomorâţi şi păru chinuită de amintiri îndepărtate. Guillaume, în picioare, la câţiva paşi de ea, o privea, nemulţumit, oarecum. Simţea că o prăpastie se sapă între ei, la fiecare pas. La ce se putea gândi? Suferea că nu era totul pentru această femeie. Îşi zicea, c-o teamă ascunsă, că douăzeci de ani ea trăise fără el. Aceşti douăzeci de ani îi păreau învăluiţi într-o negură aspră. Da, ea părea că cunoaşte locurile; venise poate acolo în tovărăşia unui amant. Guillaume se chinuia, ar fi vrut s-o întrebe, dar nu îndrăzni; se temea să nu primească un răspuns care să-i rănească iubirea. Totuşi, nu se putu opri să întrebe cu sfială: — Ai mai fost pe-aici, Madeleine? — Da, răspunse ea scurt, de multe ori… Să ne grăbim, poate să plouă. Porniră iarăşi la drum, la câţiva paşi unul de altul, fiecare cu gândurile lui. Ajunseră astfel la capătul drumului. Aici, în marginea pădurii, se afla birtul unde Madeleine călăuzi pe tovarăşul ei. Era o casă urâtă, pătrată, pe care ploile o înnegriseră; în spate, spre pădure, un gard viu înconjura un fel de curte plină de copaci mărunţi. Cinci ori şase chioşcuri acoperite cu hamei se înşirau de-a lungul gardului. Acestea erau odăile dosnice ale crâşmei; mese şi scaune de lemn, prost lucrate, se înşiruiau cu picioarele bătute în pământ; pe mese fundurile paharelor lăsaseră urme rotunde, roşiatice. Hangiţa, o femeie grasă, se văită, de uimire când văzu pe Madeleine. — Ah, slavă Domnului, strigă ea, credeam că ai murit; nu te-am mai văzut de mai bine de trei luni… Ce mai faci? Atunci zări şi pe Guillaume şi nu mai vru, cum avea gândul, să rostească o altă întrebare ce-i sta pe buze.

Pantecele Parisului de Emile Zola Î n tăcerea adâncă, pe drumul pustiu, căruţele zarzavagiilor se îndreptau spre Paris în legănarea ritmică a roţilor; ecoul lor se izbea de faţadele caselor ce dormeau liniştite la adăpostul perdelei de ulmi care mărginea şoseaua. O cotigă încărcată cu varză şi una cu mazăre se alăturaseră pe podul Neuilly celor opt căruţe cu napi şi morcovi, care veneau dinspre Nanterre; caii mergeau singuri, cu capul plecat, cu pasul egal, leneş, încă şi mai domol la urcuş. Căruţaşii, întinşi pe burtă, înveliţi în pelerinele lor cu dungi negre şi cenuşii, moţăiau cu hăţurile în mână deasupra maldărului de legume. Câte un felinar, ivindu-se din beznă, lumina cuiele unui bocanc, mâneca albastră a unei cămăşi, cozorocul unei şepci, care răsărea pentru o clipă din uriaşele buchete de morcovi roşii, din jerbele de napi albi, din verdele proaspăt al mazării şi al verzelor. Pe drum, pe şoselele învecinate, zarva îndepărtată a carelor vestea apropierea altor convoaie asemănătoare, un întreg transport ce străbătea întunericul şi somnul adânc de la ora două noaptea, legănând oraşul cu vuietul hranei care se apropia. Balthazar, calul rotofei al doamnei François, era în capul coloanei. Călca domol, pe jumătate adormit, bălăbănindu-şi urechile, când deodată, în dreptul străzii Longchamp, o tresărire de spaimă îl opri brusc. Ceilalţi cai se poticniră cu capul în spatele căruţei din faţa lor şi convoiul ce opri în clinchetul lanţurilor şi în înjurăturile căruţaşilor treziţi din somn. Doamna François, rezemată de o scândurică înfiptă în zarzavaturile ei, încerca zadarnic să vadă ce se petrece, la pâlpâirea slabă a unui mic felinar pătrat care nu lumina decât coapsa lucioasă a lui Balthazar. — Ei, cumătră, dă-i drumul înainte! strigă unul dintre căruţaşi, ridicându-se în genunchi pe un maldăr de napi… Trebuie să fie vreun porc de beţiv. Între timp, doamna François se aplecase şi zărise în dreapta, aproape sub picioarele calului, o masă neagră prăvălită de-a curmezişul drumului. — Doar n-o să trec peste el! zise ea sărind din căruţă. Cu braţele desfăcute, căzut cu faţa în ţarină, un om zăcea întins pe caldarâm. Părea tare lung şi era slab ca o aşchie; mare minune că Balthazar nu-l frânsese în două cu copitele lui, în primul moment, doamna François îl crezu mort; apoi, îngenunchind lângă el, îi luă mâna şi văzu că e caldă. — Ei, omule! zise ea încetişor. Căruţaşii însă îşi pierduseră răbdarea. Cel care se ridicase pe grămada de legume se răsti iar cu glasu-i răguşit: — Dă bice calului, mătuşică… A băut până n-a mai putut, porcul dracului! Fă-i vânt în şanţ! Omul însă deschisese ochii. Nemişcat, se uita la doamna François cu o privire speriată. Într-adevăr, trebuie să fie beat, gândi ea. — Nu e bine să stai aici, o să te calce vreo căruţă, îi spuse. Unde te duceai? — Nu ştiu… şopti omul. Apoi cu aceeaşi expresie neliniştită, bolborosi cu greu: — Mă duceam la Paris, am căzut şi nu mai ştiu… Doamna François îl vedea acum mai bine; avea o înfăţişare jalnică; purta nişte pantaloni negri şi o redingotă tot neagră, foarte uzată, prin care i se ghiceau ciolanele. Şapca, dintr-o pânză groasă, neagră şi ea, trasă pe frunte parcă anume ca să-i ascundă chipul, lăsa totuşi să se zărească nişte ochi căprui, mari, de o neobişnuită blândeţe, contrastând cu faţa-i aspră şi chinuită. Doamna François îşi dădu seama că era prea slab ca să fi băut. — Şi unde voiai să mergi la Paris? îl întrebă ea din nou. Omul nu-i răspunse imediat; acest interogatoriu îl stânjenea. Chibzui o clipă, apoi, şovăind: — Pe undeva, pe lângă hale. Se ridicase, cu chiu, cu vai şi părea că ar vrea să-şi urmeze drumul. Zarzavagioaica îl văzu cum se sprijină de hulubele căruţei, clătinându-se. — Eşti obosit? — Da, tare obosit, şopti el. Atunci, îi împinse uşor, şi cu un ton aspru, înciudat parcă, îi zise: — Hai, repede, urcă-te la mine în căruţă. Uite cât timp am pierdut din pricina dumitale… Şi eu mă duc la hale, am să te descarc odată cu zarzavaturile astea. Şi, deoarece el refuza, aproape că-l săltă cu braţele ei vânjoase şi-l aruncă pe mormanul de morcovi şi napi. Se supărase de-a binelea: — Ia mai lasă-mă în pace, omule, că mă scoţi din sărite. Doar ţi-am spus că şi eu mă duc tot la hale. Dormi acolo, am să te trezesc când om ajunge. Se sui din nou în căruţă, se aşeză puţin pieziş, rezemându-se de scândurică şi apucă frâul lui Balthazar care, dând din urechi, o porni încet, picotind în mers. Şirul de căruţe se urni în urmă-i, reluându-şi umbletul molcom prin beznă, lovind iarăşi faţadele caselor adormite cu huruitul lor. Căruţaşii aţipiră iar în mantiile lor; cel care vorbise adineauri zarzavagioaicei se lungi bombănind: — Asta ne mai lipsea acuma, să adunăm beţivii de pe drum! Ai inima prea bună cumătră, ăsta e baiul! Căruţele înaintau încet; caii mergeau singuri, cu capul plecat. Omul pe care doamna François îl luase cu ea se culcase pe burtă, cu picioarele lui lungi vârâte în maldărul de napi îngrămădiţi în fundul căraţii; îşi proptise obrazul în mijlocul legăturilor de morcovi care săltau vesele; cu braţele desfăcute, istovit, îmbrăţişa încărcătura uriaşă de legume, temându-se parcă să nu fie azvârlit din căruţă de vreo hurducătură şi privea drept înainte cele două şiruri nesfârşite de felinare care colo, departe, se apropiau şi se contopeau cu puzderia altor lumini. La orizont plutea o ceaţă alburie, înconjurând Parisul adormit cu nimbul strălucitor al miilor de felinare. — Eu sunt din Nanterre, mă cheamă doamna François, zise zarzavagioaica, după un timp. De când a murit bietul bărbatu-meu, mă duc în fiecare dimineaţă la hale. E greu al dracului! Dar dumneata? — Mă cheamă Florent, vin de departe… răspunse necunoscutul stânjenit. Iertaţi-mă, sunt atât de obosit încât mi-e greu să şi vorbesc. Nu voia să stea de vorbă. Atunci tăcu şi ea şi slăbi niţel hăţurile pe spinarea lui Balthazar ce îşi urma drumul cu siguranţa animalului care cunoaşte fiecare piatră a caldarâmului. Florent, cu ochii aţintiţi asupra uriaşei sclipiri a Parisului, se gândea la povestea pe care o tăinuia. Fugit de la Cayenne unde fusese aruncat în urma evenimentelor din decembrie, cutreierase doi ani de zile Guyana olandeză, chinuit de dorinţa de a se întoarce în patrie şi de teama poliţiei imperiale; şi iată că acum, în sfârşit, se întindea în faţa lui marele, iubitul oraş, atât de dorit, atât de regretat. Acolo avea să se ascundă, acolo avea să-şi trăiască viaţa tihnită de altădată. Poliţia nu va afla nimic. De altfel, pentru poliţie el era mort. Îşi aducea aminte de sosirea sa la Le Havre când nu mai găsise decât cincisprezece franci în nodul din colţul batistei. Până la Rouen putuse să ia diligenţa. De la Rouen o pornise pe jos, nemaiavând în buzunar decât un franc şi jumătate. Dar, la Vernon, cu ultimele zece centime îşi cumpărase pâine. Apoi, nu-şi mai aducea aminte de nimic. Probabil că dormise câteva ore într-un şanţ. Fusese obligat să-i arate unui jandarm actele pe care şi le procurase. Toate aceste amintiri i se învălmăşeau în cap. Venise de la Vernon nemâncat, scuturat de accese bruşte de furie şi de deznădejde, care-l făceau să mestece frunze rupte din gardurile vii pe lângă care trecea; mergea înainte chinuit de crampe şi de dureri, cu şalele frânte, cu ochii împăienjeniţi; picioarele îl duceau fără ca el să-şi mai dea seama, atrase parcă de acel miraj al Parisului care îl chema, îl aştepta departe, foarte departe, dincolo de orizont. Când ajunsese la Courbevoie, noaptea era foarte întunecoasă. Parisul, asemenea unei fâşii de cer înstelat căzută pe un colţişor de pământ negru, îi păru aspru, ca şi cum ar fi fost supărat pe el că se întorsese. Atunci îl apucase un fel de leşin şi coborâse costişa cu genunchii tremurând. Traversând podul de la Neuilly se sprijinise de parapet, se aplecase spre Sena care îşi mâna apele smolite printre malurile masive; o lanternă roşie, pe apă, îl urmărea cu ochiul ei însângerat. Acum, trebuia să urce, să ajungă până la Paris, colo sus. Drumul i se părea nesfârşit. Sutele de leghe pe care le străbătuse până în acest moment erau o nimica toată; bucăţica asta de drum îl deznădăjduia; niciodată nu va fi în stare să ajungă pe acea culme încununată de lumini. Şoseaua netedă, tăcută, învăluită în beznă, se întindea înaintea lui cu şirurile sale de copaci mari şi case mici, cu trotuarele largi, cenuşii, pe care se profilau umbrele ramurilor, cu străzile transversale, asemenea unor văgăuni întunecoase. Doar felinarele drepte, aşezate la intervale regulate, cu flăcăruile lor galbene, dădeau puţină viaţă acestei pustietăţi. Florent nu mai înainta; şoseaua se tot lungea împingând Parisul din ce în ce mai departe în noapte. I se părea că felinarele, cu ochiul lor de ciclop, aleargă de o parte şi de alta a drumului, furându-i-l; năucit de acest vârtej, se împiedică şi căzu pe caldarâm ca un buştean. Acum călătorea încet pe acest aşternut de verdeaţă, care i se părea mai moale decât puful. Ridicase puţin bărbia, ca să vadă aburul luminos ce se înălţa deasupra acoperişurilor negre întrezărite la orizont. Sosea la Paris uşor, neavând nimic altceva de făcut, decât să se lase în voia legănării molcome a căruţei; iar drumul acesta, străbătut fără niciun efort, nu-i mai pricinuia decât o singură suferinţă: foamea. Îl apucase iar foamea aceea cumplită, de nesuferit. Tot trupul lui dormea; numai stomacul şi-l simţea treaz, strâns, sfredelit parcă de un fier înroşit. Mirosul proaspăt al legumelor în care era cufundat, aroma pătrunzătoare a morcovilor îl tulburau până la leşin. Îşi proptea din răsputeri pieptul în acest bogat aşternut de hrană, încercând să-şi preseze stomacul ca să-şi înăbuşe durerea. În chinurile foamei ce-l mistuia i se părea că celelalte nouă cotigi din urma lui, încărcate cu munţi de varză şi de mazăre, cu maldăre de anghinare, de salată, de ţelină şi de praz se rostogolesc încet peste el, vrând parcă să-l îngroape sub un morman uriaş de hrană. O oprire bruscă, un zvon de glasuri; ajunseseră la barieră şi vameşii cercetau căruţele. Apoi, căzut în nesimţire cu dinţii încleştaţi în morcovi, Florent intră în Paris. — Ei omule, tu, de acolo! strigă aspru doamna François. Şi deoarece el nu mişca deloc, se căţără sus şi-l zgâlţâi. Atunci Florent se ridică în capul oaselor. Dormise şi foamea i se mai potolise, dar era complet ameţit. Zarzavagioaica îl dădu jos spunându-i: — Mă ajuţi la descărcat, nu-i aşa? O ajută. Un grăsan cu baston şi pălărie de fetru, care purta o insignă la reverul sting al hainei, lovea supărat trotuarul cu vârful bastonului. — Haideţi odată, haideţi mai repede! Trageţi căruţa… Câţi metri aveţi? Patru, nu-i aşa? Îi întocmi doamnei François o recipisă, în timp ce aceasta scotea nişte gologani dintr-o punguţă de pânză. După aceea grăsanul plecă mai departe, să-şi manifeste supărarea şi să bată din baston. Zarzavagioaica îl luase pe Balthazar de căpăstru, împingându-l până ce propti roţile căruţei în bordură. Îşi însemnă apoi cei patru metri de trotuar la care avea dreptul, cu nişte şomoioage de paie şi după ce scoase scândura din spatele căruţei, îl rugă pe Florent să-i dea legăturile de legume una câte una. Le rândui cu chibzuială pe trotuar, punându-le în valoare, aşezând frunzele în aşa fel, încât acestea să mărginească cu verdele lor grămada de zarzavaturi, aranjând cu o repeziciune uluitoare o adevărată expoziţie ce semăna în penumbră cu o tapiserie simetric colorată, Când, în sfârşit, Florent îi întinse un braţ uriaş de pătrunjel pe care îl găsise în fundul căruţei, îi ceru să-i mai facă încă un serviciu. — Fii bun şi-mi păzeşte marfa până ce-mi duc căruţa sub un şopron… E la doi paşi de aici, la Compasul de Aur, pe strada Montorgueil. O asigură că putea fi liniştită. Mişcarea nu-i făcea bine; de când începuse să se agite, simţea cum i se redeşteaptă foamea. Se aşeză lângă un morman de varză, alături de marfa doamnei François; se simţea bine acolo, aşa că hotărî să nu se mai mişte şi să aştepte. Capul i se golise şi nu-şi dădea bine seama unde se află. Încă din primele zile ale lunii septembrie, dimineţile sunt deja destul de întunecoase. Împrejurul lui nişte lanterne se mişcau lin apoi se opreau în beznă. Se afla pe marginea unei străzi largi, pe care nu o recunoştea şi care se pierdea în noapte, undeva foarte, foarte departe. Nu distingea decât marfa pe care o păzea. Mai încolo, de-a lungul trotuarelor se întrezăreau maldăre confuze, neclare. În mijlocul şoselei, siluetele cenuşii ale cotigilor barau trecerea; de la un capăt la celălalt al străzii un suflu continuu te făcea să ghiceşti prezenţa unui şir de animale înhămate, pe care însă nu le vedeai. Strigătele, zgomotul vreunui lemn sau al unui lanţ de fier căzut pe caldarâm, prăvălirea surdă a zarzavaturilor descărcate, ultima hurducătură a unei căruţe ce se lovea de marginea trotuarului, umpleau văzduhul încă adormit de zumzetul uşor al unei zgomotoase şi formidabile treziri, a cărei apropiere o presimţeai în sânul acestei penumbre fremătătoare. Întorcând capul, Florent zări de cealaltă parte a verzelor un om care sforăia cu capul pe nişte coşuri cu prune, înfăşurat într-o pelerină, ca un pachet, în stânga lui, mai aproape, văzu un copil ele vreo zece ani dormind cu un zâmbet îngeresc, între doi munţi de cicoare. La marginea trotuarului doar lanternele, săltând zglobiu la capătul unor braţe nevăzute, păşind peste somnul oamenilor şi al legumelor aşezate claie peste grămadă, vegheau în aşteptarea zorilor. Pe Florent însă îl mirau uriaşele pavilioane înşirate de o parte şi de alta a străzii, ale căror acoperişuri suprapuse i se păreau că se tot înalţă, se întind şi se pierd într-o pulbere de lumini. Cu mintea înceţoşată de slăbiciune, îşi imagina o succesiune de palate, uriaşe şi uniforme, de o fragilitate de cristal, cu faţadele brăzdate de miile de dungi luminoase ale unor obloane nesfârşite. Între unghiurile fine ale stâlpilor, aceste dunguliţe galbene formau nişte trepte de lumină care urcau până la linia întunecată a primului rând de acoperişuri, le depăşeau, căţărându-se până la etajul superior, delimitând carcasele ajurate ale sălilor imense în care, sub lumina gălbuie a gazului, era risipit un vălmăşag de forme cenuşii, neclare, adormite. Florent întoarse capul, necăjit că nu-şi dă seama unde se află, neliniştit de această nălucă uriaşă şi fragilă; ridicând însă ochii, zări cadranul luminos al bisericii Saint-Eustache şi masa cenuşie a acesteia din urmă. Se miră grozav. Se afla deci chiar lângă Saint-Eustache. Între timp doamna François se întorsese. Discuta foarte aprins cu un om care ducea în spinare un sac şi care nu voia să-i dea decât cinci centime pe legătura de morcovi.

Bucuria de a trai de Emile Zola I Cucul ornicului din sufragerie cântă de şase ori, iar domnul Chanteau îşi pierdu orice nădejde. Se ridică anevoie din fotoliul pe care şedea, încălzindu-şi picioarele greoaie de reumatic în faţa căminului, unde ardea un foc de cărbune. De două ceasuri, o aştepta pe doamna Chanteau care, după ce lipsise cinci săptămâni, trebuia s-o aducă în ziua aceea de la Paris pe micuţa lor verişoară Pauline Quenu, rămasă orfană la vârsta de zece ani, şi căreia soţii Chanteau consimţiseră să-i fie tutore.   — Nu-mi închipui ce s-a putut întâmpla, Véronique, spuse domnul Chanteau împingând uşa de la bucătărie. Trebuie să li se fi întâmplat vreun necaz. Slujnica, o zdrahoancă de femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu mâini ca de bărbat şi cu trăsături de jandarm, tocmai se pregătea să ia de pe foc un jigou care cu siguranţă că avea! să fie prea ars. Îşi reţinea mânia, dar furia i se citea pe faţa cu trăsături aspre, din care sângele pierise. — Doamna o fi rămas la Paris, spuse ea pe un ton tăios. Cu toate încurcăturile astea care nu se mai isprăvesc şi care fac să s-aleagă praful de casă! — Nu, nu, explică domnul Chanteau, telegrama de ieri spunea că afacerile micuţei s-au aranjat definitiv… Doamna trebuie să fi sosit în dimineaţa asta la Caen, unde s-a oprit ca să treacă pe la Davoine. La ora unu a luat trenul; la ora două a coborât la Bayeux; la ora trei, trăsura lui moş Malivoire a lăsat-o la Arromanches, şi chiar dacă Malivoire n-o fi înhămat numaidecât caii la vechea lui berlină, doamna tot ar fi putut fi aici pe la patru, patru şi jumătate cel mai târziu… Nu sunt decât zece kilometri de la Arromanches la Bonneville. Bucătăreasa, neslăbind din ochi friptura, asculta toate socotelile astea dând din cap. Domnul Chanteau adăugă, după oarecare şovăială: — Ar trebui să te duci să vezi la cotul drumului, Véronique. Femeia se uită la el, încă şi mai palidă de mânie contenită. — Ia te uită! Şi de ce, mă rog?… De vreme ce domnul Lazare a şi pornit în întâmpinarea lor şi înoată prin noroaie, nu văd de ce-ar mai trebui să mă mânjesc şi eu până la genunchi. — Pentru că, vezi tu, spuse Chanteau cu blândeţe, încep să fiu îngrijorat şi de fiul meu… Nici el nu se iveşte. Ce-o fi făcând pe drum, de-o oră, de când s-a dus? Atunci, fără să mai adauge nimic, Véronique îşi luă dintr-un cui un şal vechi de lână neagră, în care-şi înfăşură capul şi umerii. Apoi, cum stăpânul ieşise după ea pe coridor, îi zise repezindu-l: — Întoarce-te la focul dumitale, dacă nu vrei să zbieri mâine toată ziua din pricina durerilor. Şi, ajunsă pe peron, după ce trânti uşa, îşi puse saboţii şi strigă aşa, în vânt: — Oh, Doamne! Ce ţi-e şi cu mucoasa asta, care se poate lăuda că ne învârte ca pe nişte titirezi! Chanteau rămase liniştit. Se obişnuise cu ieşirile slujnicei, care intrase în serviciu la ei de când avea cincisprezece ani, chiar în anul când se însurase. După ce nu mai auzi clămpănitul saboţilor, o şterse ca un şcolar în vacanţă şi se duse să se posteze, la capătul celălalt al coridorului, în faţa unei uşi cu geam, care dădeau spre mare. Acolo, uită de sine pentru o clipă, mic de stat şi pântecos cum era, cu faţa stacojie, privind cerul cu ochii lui mari şi albaştri ce-i ieşeau din orbite de sub acoperişul părului alb ca neaua, tăiat scurt. N-avea decât cincizeci şi şase de ani; dar crizele de reumatism de care suferea îl îmbătrâniseră de timpuriu. Abătându-i-se gândul de la starea aceea de îngrijorare, cu privirile pierdute departe, îşi spunea că micuţa Pauline o va cuceri până la urmă pe Véronique. Şi-apoi, nu se simţea vinovat deloc. Când notarul acela din Paris îi scrisese că vărul lui, Quenu, văduv de şase luni, murise şi el, însărcinându-l prin testament să-i fie tutore fetiţei sale, nu se simţise în stare să refuze. Desigur, nu-şi mai făceau vizite defel, familia se împrăştiase, tatăl domnului Chanteau fundase pe vremuri, la Caen, un depozit de cherestea ce-i era adusă din nord, după ce părăsise sudul Franţei şi cutreierase toată ţara, ca simplu muncitor dulgher, în timp ce micuţul Quenu, de cum îi murise mama, descinsese la Paris, unde un alt unchi de-al său îi cedase ceva mai târziu o mare mezelărie, în plin cartier al Halelor. Şi-abia dacă se văzuseră, de vreo două trei ori, pe vremea când Chanteau, silit din pricina durerilor să părăsească negoţul de cherestea, făcuse călătorii la Paris, ca să consulte celebrităţi medicale. Cei doi se stimau însă unul pe celălalt, muribundul visând, poate, pentru fetiţa lui aerul salubru al mării. Aceasta, de altfel, rămânea moştenitoarea mezelăriei, era departe de-a fi o greutate pentru ei. În cele din urmă, doamna Chanteau acceptase, chiar cu oarecare vioiciune, pretextând că voise să-şi scutească soţul de oboseala primejdioasă a unei călătorii, să plece singură, să bată trotuarele, să pună ordine în afaceri, însufleţită de veşnica ei nevoie de activitate; iar domnului Chanteau îi era de-ajuns să ştie că soţia sa e mulţumită. Dar de ce, oare, nu mai soseau odată? Temerile îl apucau din nou, văzând culoarea palidă a cerului, pe care vântul dinspre apus mâna nori mari şi negri, ca nişte zdrenţe de funingine, ale căror strame se prelungeau până departe, în largul mării. Era una dintre acele furtuni de martie când mareele din timpul echinoxului se izbesc furioase de coaste. Fluxul, care abia începea să crească, nu punea la orizont decât o linie albă, o spumă măruntă şi risipită; iar plaja, atât de larg descoperită în ziua aceea, colcăind de pietre şi de alge întunecate, câmpia netedă, mânjită de bălţi, pătată de-un negru-îndoliat, răspândeau o melancolie groaznică la ceasul acela al înserării, în timp ce norii fugeau înspăimântaţi. — S-ar putea foarte bine ca vântul să le fi răsturnat în vreun şanţ, murmură Chanteau. Nevoia de-a vedea îi dădea ghes. Deschise uşa cu geam, îndrăzni să înainteze cu pâslarii lui cadrilaţi pe prundişul terasei ce domina satul. Câteva picături de ploaie purtate de vijelie îi biciuiră faţa, o răbufnire cumplită îi plesni marginile puloverului de lână groasă, albastră. Dar se încăpăţâna să înainteze, cu capul descoperit, aplecat din şale; şi ajunse să se sprijine în coate de balustradă, ca să supravegheze drumul, în jos. Drumul acela scobora printre două faleze, ai fi zis că e ca urma unei toporişti într-o stâncă, o plesnitură care lăsase să se scurgă cei câţiva metri de pământ pe care se aflau semănate vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de dărăpănături din Bonneville. De fiecare dată, fluxul părea c-o să le strivească de peretele stâncos, pe albia îngustă a pietrişului. La stânga, se afla un mic port de acostare, o limbă de nisip unde oamenii trăgeau cu strigăte ritmate vreo zece bărci. Nu erau nici măcar două sute de locuitori, trăiau de pe urma mării, cât se poate de prost, lipiţi de stânca aceea cu o îndărătnicie stupidă de moluscă. Şi, pe deasupra unor acoperişuri mizere, desfundate în fiece iarnă de valuri, nu se mai zărea pe cele două faleze în pantă decât biserica, la dreapta, şi casa familiei Chanteau, la stingă, despărţite de adâncitura drumului. Asta era toată aşezarea Bonneville. — Afurisită vreme, nu-i aşa? strigă o voce. Ridicându-şi privirea, Chanteau îl recunoscu pe preot, abatele Horteur, un om îndesat, cu grumaz ca de ţăran şi căruia, în ciuda celor cincizeci de ani ce-i avea, nu-i albise încă părul roşcat. În faţa bisericii, pe o parcelă din locul cimitirului, preotul îşi făcuse grădina de zarzavat; şi stătea acolo, uitându-se la cele dintâi lăptuci, strângându-şi între picioare poalele sutanei, ca furtuna să nu i le dea peste cap. Chanteau, aflat împotriva viratului, nu putea nici să vorbească, nici să se facă auzit, aşa că se mulţumi să salute fluturându-şi mâna. — Cred că fac bine să tragă bărcile pe uscat, continuă preotul răcnind din toate puterile. Pe la ora zece s-ar fi ciocnit una de alta. Şi, cum o rafală îi smulsese cu siguranţă poalele, punându-i-le în cap, dispăru îndărătul bisericii. Chanteau se întoarse vârându-şi gâtul între umeri, rezistând cum putea. Cu ochii plini de stropii de apă, aruncă o privire, spre grădina pârjolită de mare şi spre casa din cărămidă, cu două etaje şi cinci ferestre, ale căror obloane, în ciuda ivărului ce le zăvora, ameninţau să fie smulse. Când rafala se domoli, se aplecă. Din nou să se uite pe drum; şi o zări pe Véronique, făcând gesturi largi cu braţele. — Cum aşa! Ai ieşit din casă?… Te poftesc să intri numaidecât înăuntru, domnule! Îl ajunse din urmă pe coridor şi-l muştrului ca pe-un copil care a făcut o boroboaţă. N-avea dreptate? A doua zi, când aveau să-l apuce durerile, nu tot ea va fi nevoită să-l îngrijească? — N-ai văzut nimic? întrebă el pe un ton supus. — Te cred că nu, ce era să văd?… Doamna, fără doar şi poate, trebuie să se fi adăpostit pe undeva. Nu îndrăznea să-i spună că ar fi trebuit să se ducă până mai departe. Acum, mai cu seamă absenţa fiului îl îngrijora. — Am văzut, adăugă Véronique, că tot satul e-n aer. De data asta le e frică să rămână pe loc… Ştii doar că în septembrie casa lui Cuche s-a crăpat de sus până jos, iar Prouane, care se ducea să bată clopotul pentru slujba de seară, mi s-a jurat că mâine o să se pomenească şi el sub dărăpănăturile casei. În clipa aceea, un băiat mare, de nouăsprezece ani, păşi dintr-un salt peste cele trei trepte ale peronului. Avea fruntea largă, ochii foarte deschişi la culoare, şi tuleie rare, de barbă castanie, ce-i încadrau faţa prelungă. — Ah, slavă Domnului, uite-l pe Lazare! spuse Chanteau cu uşurare. Da’ ştiu că te-a udat, bietul de tine! Tânărul agăţă în vestibul o pelerină cu glugă, muiată toată de ploaie. — Ei, ce s-aude? întrebă din nou tatăl. — Ei bine, nu-i nimeni! răspunse Lazare. M-am dus până la Verchemont, unde am aşteptat în şura hanului, cu ochii pironiţi pe drum, care-i un adevărat râu de noroi. Nimeni!… Şi cum m-am gândit că dacă mai întârzii o să te sperii, m-am întors. Isprăvise liceul din Caen în luna august, după ce-şi dăduse bacalaureatul şi, de opt luni, cutreiera falezele, neputându-se hotărî să-şi aleagă o ocupaţie, singura-i pasiune fiind doar muzica, ceea ce-o exaspera pe mama lui. Aceasta plecase supărată, deoarece Lazare refuzase s-o însoţească la Paris, unde doamna Chanteau nădăjduia să-i găsească o situaţie. Toată casa se ducea de râpă, oţărâţi cu toţii fără voia lor, situaţie pe care viaţa în comun o agrava încă şi mai mult. — Şi acum, după ce ţi-am spus cum stau lucrurile, reluă tânărul, vreau să mă duc până la Arromanches. — Nu, nu, se lasă noaptea! strigă Chanteau. Nu se poate ca maică-ta să nu ne dea un semn de viaţă. Mă aştept la vreo teler gramă… Ia te uită! ai zice că s-aude o trăsură. Véronique deschisese uşa. — E cabrioleta doctorului Cazenove, vesti ea. Dar, oare, domnul doctor trebuia să dea pe-aici?… Ah, uite-o pe doamna! Coborâră cu toţii repede peronul. Un câine mare, ciobănesc, corcitură cu un terra-nova, care dormea într-un colţ al vestibulului, se năpusti cu lătrături furioase. La tot tămbălăul ăsta, o pisicuţă albă, delicată, se ivi şi ea pe prag; dar în faţa curţii noroioase, coada ei avu un tremur uşor de dezgust, aşa că se aşeză la loc curat, în susul scărilor, ca să vadă. În acest timp, o femeie cam de cincizeci de ani sărise din cabrioletă cu sprinteneala unei copile. Era micuţă şi slabă, cu părul încă foarte negru, cu faţa plăcută, stricată de un nas mare, ce vădea ambiţia. Dintr-un salt, câinele îi puse labele pe umeri, ca s-o pupe; şi ea se supără. — Fii cuminte, Mathieu, lasă-mă-n pace!… N-ai terminat, grăsanule! Lazare, mergând în spatele câinelui, străbătea curtea. Strigă, ca să întrebe: — Nimic grav, mamă? — Nu, nu, răspunse doamna Chanteau. — Doamne, am fost atât de îngrijoraţi! spuse tatăl, care-şi urmase fiul, în ciuda vântului puternic. Ce s-a întâmplat? — Oh! numai necazuri, explică doamna Chanteau. Mai întâi, drumurile sunt aşa de desfundate, încât ne-au trebuit două ore ca să venim de la Bayeux. Pe urmă, la Arromanches, unde mai pui că un cal de-al lui Malivoire îşi rupe un picior; n-a putut să ne dea altul, şi m-am gândit cu groază că va trebui să dormim la el… în sfârşit, doctorul a fost atât de îndatoritor şi ne-a dat cabrioleta lui. Şi Martin a avut bunătatea să ne-aducă. Vizitiul, un bătrân cu picior de lemn, fost matelot, operat pe vremuri de chirurgul de marină Cazenove şi rămas mai târziu în slujba lui, se pregătea să potrivească hăţurile la cal. Doamna Chanteau se întrerupse ca să-i spună: — Martin, ajut-o, te rog, pe fetiţă să coboare. Nimeni nu se gândise încă la copil. Podeţul cabrioletei fiind tras până foarte jos, nu i se vedeau decât fusta de doliu şi mâinile micuţe, înmănuşate în negru. De altminteri, nici nu aşteptă ca vizitiul s-o ajute, ci sări sprinten la rându-i. Vântul se înteţi, făcu să-i fluture veşmintele, cârlionţii bruni ai părului îi tremurară sub crepul pălăriei. Şi părea foarte bine dezvoltată pentru cei zece ani ai ei, cu buzele cărnoase, faţa plină şi albă, albeaţa aceea pe care-o căpătă copilele crescute în odăile din spatele dughenelor pariziene. Toţi o priveau. Véronique, venită să-şi întâmpine stăpâna, rămase la o parte, cu faţa împietrită şi pizmaşă. Dar Mathieu, fără nicio rezervă, se năpusti între mâinile copilei, lingând-o pe faţă. — Nu-ţi fie teamă, strigă Chanteau, nu e rău. — O, nu mi-e teamă, răspunde blând Pauline. Îmi plac tare mult câinii. Într-adevăr, stătea foarte liniştită, în faţa asprelor acolade ale lui Mathieu. Micuţa ei figură gravă se lumină de un zâmbet, în ciuda suferinţei pricinuite de doliu; apoi sărută din toată inima botul câinelui ciobănesc. — Dar pe oameni nu-i săruţi? o întreabă doamna Chanteau. Iată-l pe unchiul tău, de vreme ce mie îmi spui mătuşă… Şi iată-ţi şi vărul, un băieţoi în toată puterea, mult mai puţin cuminte decât tine. Copila nu se simţea deloc stingherită. Îmbrăţişa pe toată lumea, spuse câte o drăgălăşenie fiecăruia, cu o graţie de micuţă pariziană, obişnuită de timpuriu cu politeţurile. — Unchiule, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc că mă iei în casa dumitale… Ai să vezi, vere, o să ne împăcăm de minune… — Dar e tare drăgălaşă! spuse Chanteau încântat. Lazare se uita la ea cu mirare, căci şi-o închipuise mai micuţă, plină de acea nerozie şi sălbăticie pe care o au fetiţele mici. — Da, da, tare drăgălaşă, repeta bătrâna doamnă. Şi curajoasă cum nu vă închipuiţi!… Vântul ne sufla drept în faţă, în trăsură, şi stropii prefăcuţi în pulbere ne orbeau. De nu ştiu câte ori am crezut că pocletul, care se zbătea ca o eşarfă, o să plesnească. Pe când ea se amuza, găsea că toate astea sunt nostime… Dar de ce stăm aici? Suntem şi-aşa destul de uzi, şi ploaia se porneşte iar. Se întoarse, căutând-o din ochi pe Véronique. Când o zări stând la o parte, cu faţa îndărătnică, îi spuse ironic: — Ziua bună, dragă, ce mai faci?… Până una alta, du-te de adă o sticlă din pivniţă pentru Martin, ce zici?… N-am putut să luăm şi cuferele, Malivoire o să ni le-aducă mâine, dis-de-dimineaţă… Se întrerupse, se întoarse spre trăsură, răscolită toată: — Şi geanta mea?… Am tras o spaimă, m-am temut să nu fi căzut pe drum. Era o poşetă mare de călătorie din piele neagră, albită pe la colţuri de-atâta frecuş, şi pe care se împotrivi din răsputeri s-o încredinţeze fiului. În sfârşit, porniră cu toţii spre casă, când o nouă răbufnire de vânt şi de ploaie îi ţintui locului, tăindu-le răsuflarea, în faţa uşii. Pisica, stând aşezată lângă prag, îi privi curioasă cum se luptă cu vântul; iar doamna Chanteau voi să ştie dacă Minouche fusese cuminte cât lipsise ea. Numele acesta de Minouche o făcu din nou să zâmbească pe Pauline, în ciuda gravităţii ce-i era întipărită pe chip. Se apleacă, mângâie pisica, iar aceasta începu numaidecât să i se frece de fustă, ridicându-şi coada în sus. Mathieu începuse iar să latre din răsputeri, vestind întoarcerea la vizuină şi văzând familia urcând peronul, apoi se duse în sfârşit la culcuşul lui din vestibul. — Ah, ce bine-i aici, spuse mama. Credeam că n-o să mai ajungem… Da, Mathieu, eşti un câine de ispravă, dar lasă-ne în pace. O, te rog, Lazare, fă-l să tacă: îmi sparge urechile! Câinele se înverşuna, pătrunderea familiei Chanteau în sufragerie având loc în acompaniamentul asurzitor al acestei muzici de bucurie. În faţă, o pofteau să meargă pe Pauline, noul copil al casei; iar în spate, venea Mathieu, tot lătrând, urmat la rândul lui de Minouche, a cărei blană fremăta nervos de atâta gălăgie. În bucătărie, Martin apucase să bea pe nerăsuflate două stacane de vin şi-acum pleca, izbind pardoseala cu piciorul de lemn şi zicând cu glas tare seara bună la toată lumea. Véronique pusese iar friptura pe foc, căci se răcise. Se ivi şi întrebă: — Pot s-aduc mâncarea? — Cred şi eu, e ora şapte, zise Charateau. Numai că, draga mea, ar trebui să aşteptăm mai întâi ca doamna şi micuţa să se schimbe. — Dar n-am cufărul Paulinei, observă doamna Chanteau. Bine că nu suntem ude până la piele… Scoate-ţi pălăria şi pelerina, drăguţa mea. Ajut-o, Véronique, ce stai?… Şi descalţ-o, ce mai aştepţi?, Am aici tot ce trebuie.

Excelenta Sa Eugene Rougon de Emile Zola I Preşedintele era încă în picioare în mijlocul uşoarei forfote stârnite de intrarea sa. Se aşeză pe scaun, anunţând cu glas scăzut, alene: — Declar şedinţa deschisă. Începu să-şi rânduiască apoi după importanţă proiectele de legi, aflate pe birou în faţa sa. În stânga lui un secretar, miop, cu nasul în hârtii, citea procesul verbal al ultimei şedinţe, într-o bolboroseală grăbită pe care niciun deputat n-o asculta. În vuietul din sală, această lectură nu ajungea decât la urechile uşierilor, foarte demni, foarte corecţi, în contrast cu membrii Camerei care şedeau fiecare, cum le venea mai îndemână. Nu erau prezenţi nici o sută de deputaţi. Unii, răsturnaţi pe jumătate pe băncile de catifea roşie, cu ochii pierduţi în vag, piroteau de somn de pe acum. Alţii, aplecaţi pe marginea pupitrelor, copleşiţi parcă de plictiseala corvezii unei şedinţe publice, băteau uşor cu buricele degetelor pe suprafaţa de mahon. Pe ochiul mare cu geamuri care tăia pe cer o semilună sură, intra toată după-amiaza ploioasă de mai, căzând perpendicular, luminând din toate părţile severitatea pompoasă a sălii. Lumina cobora pe scările amfiteatrului într-o largă perdea roşie, de-o strălucire sumbră, aprinsă ici-colo de un luciu trandafiriu, la colţurile băncilor goale, în timp ce, în spatele preşedintelui goliciunea statuilor şi sculpturilor oprea în loc trâmbe limpezi ca de cristal. Un deputat, în dreptul băncii a treia, în dreapta, rămăsese în picioare, în locul strâmt de trecere. Îşi freca cu mâna salba aspră a bărbii lui încărunţite, cu înfăţişarea omului absorbit de un gând. Opri un uşier care tocmai se urca şi îl întrebă ceva cu jumătate da gură: — Nu, domnule Kahn, răspunse uşierul, domnul preşedinte al Consiliului de stat n-a sosit încă. Domnul Kahn se aşeză în bancă. Apoi, întorcându-se deodată spre vecinul său din stânga: — Ascultă, Béjuin, nu l-ai văzut pe Rougon azi-dimineaţă? Domnul Béjuin, un omuleţ slab, brun, cu înfăţişare liniştită, ridicând capul, aruncă priviri îngrijorate, cu gândurile risipite. Trăsese scândurica pupitrului său. Îşi scria corespondenţa, pe hârtie albastră, cu acest comercial: Béjuin şi Co, fabrică de cristale, Saint-Florent. — Pe Rougon? repetă el. Nu, nu l-am văzut. N-am avut timp să trec pe la Consiliul de stat. Şi se apucă iar de corespondenţa lui. Se uita într-un carnet, îşi scria a doua scrisoare, fără să-i pese de bolboroseala secretarului, care citea ultimele fraze ale procesului verbal. Domnul Kahn se răsturnă pe spate, cu braţele încrucişate. Înfăţişarea sa cu trăsături pronunţate, cu un nas mare, frumos, care-i trăda originea evreiască, era mohorâtă. Se uită la rozetele de aur de pe plafon, îşi aţinti privirea la năvala şiroaielor de ploaie torenţială care răpăia în clipa aceea pe ochiul cu geamuri apoi, cu privirea pierdută, părea că cercetează cu atenţie înfloriturile complicate de pe zidul din faţa sa. La amândouă capetele îl impresionară, reţinându-l o clipă, cele două panouri îmbrăcate cu catifea verde, încărcate de ornamente şi rame aurite. După ce măsurase dintr-odată coloanele perechi printre care statuile alegorice, a Libertăţii şi a Ordinei publice, îşi arătau feţele lor de marmură cu orbite goale, se adânci în cele din urmă în contemplarea perdelei de mătase verde, care ascundea fresca înfăţişând pe Louis-Philippe depunând jurământ pe constituţie. Între timp secretarul se aşezase pe scaun. Vuietul continua în sală. Preşedintele, fără a se grăbi, răsfoia întruna hârtiile. Apăsă maşinal cu mâna pedala clopoţelului, al cărui sunet puternic nu tulbură niciuna dintre convorbirile particulare. Şi, în picioare în mijlocul zgomotului, rămase o clipă, în aşteptare: — Domnilor, începu el, am primit o scrisoare… Se întrerupse ca să sune iar aşteptând mereu, dominând cu figura sa gravă şi plictisită biroul monumental, aşezat pe trepte de marmură roşie încadrate în marmură albă. Redingota lui cu nasturi încheiaţi se desena pe basorelieful aşezat îndărătul biroului, tăind cu o linie neagră peplum-ul zeiţelor Agriculturii şi Industriei, cu profiluri antice. — Domnilor, începu el iar, după ce obţinuse puţintică tăcere, am primit o scrisoare de la domnul de Lamberthon, în care se scuză că nu poate lua parte la şedinţa de astăzi. Se auzi un râs uşor de pe una dintre bănci, cea de a şasea din faţa biroului. Un deputat foarte tânăr, de cel mult douăzeci şi opt de ani, blond şi fermecător, îşi înăbuşea în mâinile sale albe o veselie care curgea în cascade ca din gura unei femei frumoase. Unul dintre colegi, mătăhălos, se apropie, tocmai din al treilea scaun, ca să-l întrebe la ureche: — E adevărat că Lamberthon şi-a găsit nevasta?… Hai, povesteşte-mi, La Rouquette. Preşedintele luase în mână un teanc de hârtii. Vorbea cu un glas monoton; crâmpeie de frază ajungeau până în fundul sălii. — Avem cereri de concediu… Ale domnilor Blachet, Buquin-Lecomte, a domnului de la Villardière… Şi în timp ce Camera consultată acorda concediile, domnul Kahn, obosit fără îndoială de atâta cât privise mătasea verde din faţa imaginii sediţioase a lui Louis-Philippe se întorsese pe jumătate să arunce o ochire prin tribune. Deasupra soclului de marmură galbenă cu vine lucii de lac, singurul rând de tribune întindea de la o coloană la alta porţiuni de rampă în catifea de culoarea ştirului, iar sus de tot, un lambrechin[1] de piele cu reliefuri nu ascundea golul rămas după suprimarea celui de al doilea rând, rezervat, înainte de Imperiu, ziariştilor şi publicului. Între coloanele groase, îngălbenite, desfăşurându-şi măreţia lor cam greoaie împrejurul hemiciclului, lojile strâmte se afundau pline de umbră, aproape goale, înviorate de atracţia a trei sau patru toalete feminine de culoare deschisă. — Uite! a venit colonelul Jobelin, mormăi domnul Kahn. Surise colonelului, care îl zărise. Colonelul Jobelin purta o redingotă albastră-închis, pe care o adoptase ca uniformă civilă de când ieşise la pensie. Era singur în tribuna chestorilor[2], cu rozeta sa de ofiţer, atât de mare, că părea nodul unui fular. Domnul Kahn îşi pironi ochii, mai încolo, la stânga, asupra unui tânăr şi unei tinere, înghesuiţi cu dragoste unul într-altul, într-un colţ al tribunei Consiliului de stat. Tânărul se apleca mereu, vorbea aproape de gâtul tinerei, care surâdea galeş fără să-l privească, cu ochii aţintiţi asupra figurii alegorice a Ordinei publice. — Ascultă Béjuin! şopti deputatul împingându-şi colegul cu genunchiul. Domnul Béjuin îşi scria a cincea scrisoare. Ridică speriat capul. — Colo sus, uite, nu-l vezi pe d’Escorailles şi pe frumuşica doamnă Bouchard? Pun rămăşag că o ciupeşte de şolduri. Ea are nişte ochi, de parcă se pierde cu firea… Toţi prietenii lui Rougon şi-au dat deci întâlnire… Colo, în tribuna publicului, mai sunt doamna Correur şi perechea Charbonnel. Se auzi un sunet de clopoţel mai prelung. Un uşier strigă cu o frumoasă voce de bas: „Tăcere, domnilor!” Toţi erau numai urechi. Şi preşedintele rosti această frază, din care nu se pierdu nicio vorbă: — Domnul Kahn cere autorizaţia să-şi tipărească discursul pe care l-a pronunţat la discuţia proiectului de lege cu privire la stabilirea unei taxe municipale asupra vehiculelor şi cailor care circulă în Paris. Un murmur alergă printre bănci şi conversaţiile reîncepură. Domnul La Rouquette luase loc lângă domnul Kahn. — Lucrezi deci în folosul marelui public? îi zise în glumă. Şi fără a-i da răgaz să răspundă, adăugă; — Nu l-ai văzut pe Rougon? Nu ştii nimic?… Toată lumea vorbeşte de asta. S-ar părea că nu e încă nimic sigur. Se întoarse, se uită la ceasornicul de perete. — Două şi douăzeci! O ştergeam dacă nu era lectura acestui afurisit de raport!… E hotărât pentru astăzi? — Aşa ni s-a adus la cunoştinţă tuturor, răspunse domnul Kahn. N-am auzit că s-ar fi contramandat. Ar fi bine să rămâi. Se vor pune numaidecât la vot cele patru sute de mii de franci pentru botez. — Fără îndoială, reluă domnul La Rouquette. Bătrânul general Legrain, care în clipa de faţă are amândouă picioarele paralizate, a fost adus de servitorul său; e în sala de conferinţe în aşteptarea votului… împăratul e îndreptăţit să se bizuie pe devotamentul întregului corp legislativ. Niciun vot nu trebuie să-i lipsească, în această împrejurare solemnă. Tânărul deputat făcuse o mare sforţare să capete înfăţişarea serioasă a unui om politic. Cu o expresie de păpuşă, înviorată de câteva fire de păr blond, îşi umfla nările şi-şi revărsa guşa deasupra cravatei, cu o uşoară clătinare din cap. Avu aerul că-i plăceau grozav ultimele două fraze de orator pe care le găsise. Apoi, deodată, îl bufni râsul. — Dumnezeule Doamne, zise el, ce mutre nostime au soţii Charbonnel! Şi împreună cu domnul Kahn prinseră a glumi pe socoteala soţilor Charbonnel. Nevasta avea un şal galben fistichiu; soţul purta o redingotă din acelea de provincie, croită ca din topor; amândoi voinici, roşii, uluiţi, aproape că-şi rezemau bărbia de catifeaua rampei, ca să urmărească mai bine, cu ochii lor holbaţi, şedinţa din care părea că nu înţelegeau nimic. — Dacă Rougon e dat peste cap, zise cu glasul domol domnul La Rouquette, nu face două parale procesul soţilor Charbonnel. Şi nici doamna Correur… Se aplecă şi continuă să-i vorbească domnului Kahn la ureche, în şoaptă: — Dumneata care îl cunoşti pe Rougon, ia spune-mi exact ce-i cu această doamnă Correur? A ţinut un hotel, nu-i aşa? L-a găzduit cândva pe Rougon. Se mai zice că-i împrumuta şi bani… Şi acum, ce meserie învârteşte? Domnul Kahn devenise foarte grav. Îşi freca barba ca o salbă, mişcând mâna domol. — Doamna Correur este o cucoană foarte respectabilă, spuse el scurt. Acest cuvânt îi tăie lui La Rouquette orice poftă de a mai afla şi alte amănunte. Îşi subţie buzele, cu aerul unui şcolar care primeşte o lecţie. Amândoi se uitară o clipă în tăcere la doamna Correur, aşezată lângă soţii Charbonnel. Purta o rochie de mătase de un liliachiu bătător la ochi, încărcată de dantelărie şi giuvaericale; cu faţa prea roză, cu fruntea acoperită de bucle mici de păpuşă blondă, îşi arăta gâtul gras, încă foarte frumos, în ciuda celor patruzeci şi opt de ani al săi. Dar din fundul sălii se auzi deodată un zgomot de uşă trântită, o foşneală de rochii, şi capetele se întoarseră într-acolo. O fată înaltă, de-o uimitoare frumuseţe, îmbrăcată într-un chip foarte straniu, cu o rochie de atlas verde ca apa, prost lucrată, intrase în loja Corpului diplomatic, însoţită de o doamnă în vârstă, în negru. — Uite-o pe frumoasa Clorinde, şopti domnul La Rouquette şi se ridică să salute într-o doară. Domnul Kahn se ridicase şi el. Se aplecă înspre domnul Béjuin, care îşi băga scrisorile în plic. — Ascultă, Béjuin, îi zise încetişor, iată-le pe contesa Balbi şi pe fiica sa… Mă duc să le întreb dacă nu l-au văzut pe Rougon. La birou, preşedintele luase în mână alt mănunchi de hârtii. Aruncă, continuând să citească, o privire înspre frumoasa Clorinde Balbi, a cărei apariţie stârnise o şuşoteală în sală. Şi trecând foile una după alta secretarului, rostea fără punct şi fără virgulă, la nesfârşit: — Prezentarea unui proiect de lege urmărind prorogarea perceperii unei suprataxe în favoarea oraşului Lille. Prezentarea unui proiect de lege cu privire la reunirea într-o singură comună a comunelor Doulevant-le-Petit şi Ville-en-Blasais (Haute Marne)… Coborând, domnul Kahn era foarte mâhnit. — Nu mai încape îndoială, nimeni nu l-a văzut, le spuse el colegilor Béjuin şi La Rouquette cu care se întâlni jos. Mi s-au dat asigurări că împăratul l-ar fi chemat aseară, dar nu se cunoaşte rezultatul acestei întrevederi… E nemaipomenit de plictisitor să nu ştii ce-ţi rămâne de făcut. Domnul La Rouquette, întorcându-se cu spatele, îi şopti la ureche domnului Béjuin: — Sărmanul Kahn, tare se teme să nu se zdruncine poziţia lui Rougon la Tuileries. Ar alerga mult şi bine după linia aceea de cale ferată. Atunci, domnul Béjuin care vorbea puţin, aruncă, serios, această frază: — În ziua când Rougon va părăsi Consiliul de stat toată lumea nu va avea decât de pierdut. Şi cu un gest chemă un uşier, să-l roage să-i pună la cutie scrisorile pe care le scrisese. Cei trei deputaţi rămaseră lângă birou, în stânga. Se întreţinură cu prudenţă despre eventuala cădere în dizgraţie care îl ameninţa pe Rougon. Era la mijloc o chestiune complicată. O rudă îndepărtată a împărătesei, un oarecare Rodriguez, pretindea de la guvernul francez o sumă de două milioane, datorată din 1808. În timpul războiului din Spania, acestui Rodriguez, care era armator, i se capturase în golful Gasconiei o navă încărcată cu zahăr şi cafea şi fusese condusă la Brest de fregata noastră „La Vigilance”. După ancheta făcută de comisia locală, ofiţerul de administraţie conchise la validitatea capturii, fără să mai refere Consiliului de confiscare. Dar acest domn Rodriguez se grăbise să facă recurs la Consiliul de stat. Apoi, murind, fiul său încercase în zadar, sub toate guvernele, să readucă chestiunea în faţa instanţei, până în ziua când vara sa de gradul al doilea, ajunsă atotputernică, puse o vorbă şi în cele din urmă, procesul apăru pe rol. Pe deasupra capului celor trei deputaţi răsuna vocea monotonă a preşedintelui care continua: — Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Calvados să facă un împrumut de trei sute de mii de franci… Prezentarea unui proiect de lege autorizând oraşul Amiens să facă un împrumut de două sute de mii de franci, pentru a crea noi bulevarde… Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Côtes du Nord să facă un împrumut de trei sute patruzeci şi cinci de mii de franci, destinaţi să acopere deficitele din ultimii cinci ani. — Adevărul e, zise domnul Kahn cu un glas şi mai scăzut, că acest Rodriguez despre care vorbim, născocise o chestie foarte ingenioasă. Poseda, împreună cu unul dintre gineri, stabilit la New York, vase gemene care navigau când sub pavilion american, când sub pavilion spaniol, după pericolele pe care le prezenta călătoria… Rougon mi-a spus că vasul capturat îi aparţinea lui Rodriguez şi că nu era de fel îndreptăţit să facă vreo reclamaţie. — Cu atât mai mult, adăugă domnul Béjuin, cu cât procedura este inatacabilă. Ofiţerul de administraţie de la Brest era îndreptăţit să conchidă la validare, după cutuma statornicită în port, fără să mai refere Consiliului de confiscare. Urmă o tăcere. Domnul La Rouquette rezemat de soclul de marmură încercă, ridicându-şi capul, să atragă atenţia frumoasei Clorinde. — Dar, întrebă el cu naivitate, de ce nu vrea Rougon să i se dea lui Rodriguez cele două milioane? Ce-i pasă lui? — E la mijloc o problemă de conştiinţă, rosti grav domnul Kahn. Domnul La Rouquette privi când la unul când la celălalt din colegii săi, dar văzându-i cât erau de solemni, nici măcar nu zâmbi. — Apoi, continuă domnul Kahn, răspunzând parcă unor întrebări nerostite, Rougon are atâtea necazuri de când Marsy e ministru de Interne. Niciodată nu s-au putut suferi… Rougon îmi spunea că dacă n-ar fi fost la mijloc dragostea pe care o poartă împăratului, căruia i-a adus atâtea servicii, ar fi reintrat de mult în viaţa privată… În sfârşit că nu mai e bine văzut la Tuileries, că simte nevoie de o schimbare la faţă. — Procedează ca un om cinstit, încheie domnul Béjuin. — Da, zise domnul La Rouquette, făcând pe vicleanul, dacă vrea să se retragă, e o ocazie nimerită… Nu e nimic dacă prietenii lui se vor necăji. Ia te uită la colonelul de sus, ce îngrijorat pare, el care era sigur că-şi va atârna la gât panglica roşie[3], la 15 august viitor!… Şi drăguţa doamnă Bouchard jurase că vrednicul domn Bouchard va fi şef de secţie la Ministerul de Interne înainte de a se împlini şase luni! Acest d’Escorailles, răsfăţatul lui Rougon, urma să pună decizia numirii sub şervetul de masă al domnului Bouchard, de ziua onomastică a doamnei… Ascultă, unde or fi acum acest d’Escorailles şi frumoasa doamnă Bouchard? Şi începură să-i caute. În cele din urmă îi descoperiră în fundul tribunei, în care, la deschiderea şedinţei, ocupau banca întâia. Se refugiaseră acolo, în umbră, în spatele unui domn chel; şi stăteau liniştiţi amândoi, foarte îmbujoraţi la faţă. În clipa aceea, preşedintele termina lectura. Aruncă aceste ultime vorbe cu o voce cam obosită care se împiedica de asprimea barbară a frazei: — Prezentarea unui proiect de lege având drept scop să aprobe mărirea procentajului de dobândă al împrumutului încuviinţat de legea din 9 iunie 1853 şi o impunere extraordinară privind departamentul La Manche. Domnul Kahn se repezise în întâmpinarea unui deputat care intrase în sală. Îl aduse cu el zicând: — Uite-l pe domnul de Combelot… Ne va da veşti. Domnul de Combelot, un şambelan pe care departamentul Landes îl numise deputat la dorinţa solemn exprimată a împăratului, se înclină cu înfăţişarea omului care ştie să păstreze un secret, aşteptând să i se pună întrebări. Era un bărbat înalt, frumos, cu pielea albă, cu o barbă neagră ca cerneala, barbă care îi atrăgea vii succese printre femei. — Ei bine, întrebă domnul Kahn, ce se spune la castel? Ce a hotărât împăratul? — Doamne, răspunse domnul de Combelot pronunţând pe r din gât, se spun atâtea lucruri… Împăratul nutreşte o prietenie deosebită faţă de domnul preşedinte al Consiliului de stat. Părerea mea este că întrevederea a fost foarte prietenească… Da, a fost foarte prietenească. Şi se opri după ce cântărise bine cuvântul, ca să se convingă că nu mersese prea departe. — Atunci şi-a retras demisia? reluă domnul Kahn, căruia îi sclipeau ochii în cap. — N-am spus asta, urmă şambelanul foarte îngrijorat. Nu ştiu nimic. Înţelegeţi, situaţia mea e deosebită… Nu isprăvi fraza, ci se mulţumi să zâmbească grăbindu-se să se urce la locul său. Domnul Kahn ridică din umeri, adresându-se domnului La Rouquette: — Mă gândesc că dumneata trebuie să fii în curent! Doamna de Llorentz, sora dumitale, nu-ţi împărtăşeşte adică nimic? — Oh, sora mea e şi mai mută decât domnul de Combelot, zise tânărul deputat râzând. De când e doamnă de onoare la palat are o înfăţişare gravă de ministru… Totuşi, ieri mă asigura că demisia o să fie primită… În legătură cu asta, să vă spun una bună. S-a trimis o doamnă, se pare, pentru a-l îndupleca pe Rougon. Ştiţi ce-a făcut Rougon? A dat-o pe uşă afară: şi aveţi în vedere că era delicioasă… — Rougon e cast, declară solemn domnul Béjuin. Domnul La Rouquette izbucni într-un râs nebun. Protestă; ar fi putut să citeze fapte, dacă ar fi vrut. — Aşa, de pildă, spuse în şoaptă, cu doamna Correur… — N-ai dreptate! zise domnul Kahn, nu cunoşti povestea asta. — Atunci cu frumoasa Clorinde! — Aida-de! Rougon e prea puternic ca să-şi uite de interesele sale pentru acest zdrahon de fată. Şi domnii se apropiară, adâncindu-se într-o conversaţie primejdioasă, cu cuvinte foarte grosolane… Înşirară anecdotele care circulau pe socoteala acestor două italience, mama şi fiica, jumătate aventuriere, jumătate femei de lume, care puteau fi întâlnite peste tot, pe unde era gălăgie mai mare şi lume mai multă: la seratele date de miniştri, în avanscenele teatrelor de varietăţi, pe plajele la modă, în cine ştie ce han îndepărtat. Mama, zicea gura lumii, trecuse printr-un pat regal; fiica, un zdrahon de fată originală şi prost crescută, nu cunoştea convenienţele noastre franceze, gonea în drumurile ei caii până ce nu mai puteau de osteneală, în zile de ploaie îşi arăta ciorapii murdari şi ghetele scâlciate pe trotuare şi umbla după un soţ cu zâmbete îndrăzneţe de femeie în toată puterea cuvântului. Domnul La Rouquette povestea că apăruse într-o seară la un bal, la cavalerul[4] Rusconi, legatul[5] Italiei, costumată în Diana, zeiţa vânătorii, aşa de goală încât fusese cât pe ce s-o ceară în căsătorie, a doua zi, bătrânul de Nougarède, un senator foarte lacom de bunătăţi. Şi în timp ce înşira această poveste, cei trei deputaţi aruncau ocheade frumoasei Clorinde care, în pofida regulamentului, îi privea pe membrii Camerei, trecând de la unul la altul, printr-un mare binoclu de teatru. — Nu, nu, repetă domnul Kahn, niciodată Rougon nu va face o asemenea nebunie! O socoteşte foarte inteligentă şi o numeşte râzând „domnişoara Machiavel”. Îi place să stea de vorbă cu ea, dar atât. — Nu-i nimic, conchise domnul Béjuin. Păcat că Rougon nu se însoară… Însurătoarea orânduieşte viaţa unui bărbat. Tustrei căzură de acord asupra femeii care îi trebuia lui Rougon: una nu prea tânără, de cel puţin treizeci şi cinci de ani, bogată, care să-şi ţină casa într-o stare de înaltă cinste. Între timp creştea o larmă. Ei se adânciseră într-atât în anecdotele lor murdare, că nu-şi mai dădeau seama de ceea ce se petrecea în jur. De departe, din fundul culoarului, se auzeau vocile pierdute ale uşierilor care strigau: „În şedinţă domnilor, în şedinţă”. Şi deputaţii se îmbulzeau din toate părţile, pe uşile de mahon masiv, cu amândouă canaturile deschise, pe ale căror tăblii se vedeau stelele de aur. Sala, până atunci pe jumătate goală, se umplea încetul cu încetul. Grupurile mici, vorbindu-şi cu un aer de plictiseală, de la o bancă la alta, somnoroşii, înăbuşindu-şi căscatul, erau înecaţi în valul care creştea, în mijlocul unor numeroase strângeri de mână. Aşezându-se la locurile lor, în dreapta şi în stânga, membrii Camerei îşi zâmbeau; păreau că formează o familie, toţi la fel de pătrunşi de datoria pe care tocmai o îndeplineau. Un ins mătăhălos din ultima bancă, din stânga, care aţipise prea adânc, fu trezit de vecinul său; acesta îi spuse câteva cuvinte la ureche, şi el se grăbi să se frece la ochi luând o poză foarte cuviincioasă. Şedinţa, după ce lâncezise într-o discuţie asupra unor chestiuni tare plicticoase pentru aceşti domni, era pe cale să devină foarte interesantă. Împinşi de mulţime, domnul Kahn şi cei doi colegi ai săi ajunseră, fără să-şi dea seama, la băncile lor. Continuară să vorbească înăbuşindu-şi râsetele. Domnul La Rouquette povesti o altă istorie despre frumoasa Clorinde. Avusese într-o zi surprinzătorul capriciu să-şi îmbrace toată camera cu draperii negre presărate cu stropi de argint şi să-şi primească acolo prietenii, întinsă în pat, acoperită cu cuverturi, tot negre, de sub care nu i se vedea decât vârful nasului. În timp ce se aşeza, domnul Kahn îşi reveni deodată în fire. — Acest La Rouquette e un idiot cu bârfelile lui, mormăi el. Uite acum, l-am scăpat pe Rougon! Şi întorcându-se către vecinul său, adăugă furios: — Ascultă, Béjuin, ai fi putut să-mi dai de ştire! Rougon care fusese introdus cu ceremonialul obişnuit, se şi instalase între doi consilieri de stat, în banca comisarilor guvernului, un fel de cutie de mahon enormă, aşezată lângă birou, chiar în locul tribunei suprimate. Umerii lui largi nu-i mai încăpeau în uniforma de postav verde, încărcată de aur la guler şi la mâneci. Cu faţa întoarsă spre sală, cu părul lui des, puţin cărunt, plantat în jurul frunţii pătrate, îşi ascundea privirile sub pleoapele grele, pe jumătate lăsate în jos; şi nasul său mare şi buzele tăiate în plină carne şi obrajii lunguieţi fără nicio zbârcitură, în ciuda celor patruzeci şi şase de ani ai săi, plesneau de o vulgaritate aspră, pe care o transfigura prin străfulgerările ei frumuseţea forţei. Stătea rezemat, liniştit, sprijinindu-şi bărbia în gulerul hainei şi părând că nu vede pe nimeni, cu o înfăţişare de nepăsare şi de oarecare oboseală. — Are expresia lui cea de fiecare zi, îngăimă domnul Béjuin. Deputaţii se aplecau pe bănci să vadă cum arată. O şoşoteală de păreri discrete alerga de la o ureche la alta. Dar apariţia lui Rougon producea îndeosebi o vie impresie în tribune. Soţii Charbonnel, ca să atragă atenţia că erau prezenţi, îşi întindeau, cu riscul de a cădea, feţele deopotrivă de încântate. Doamna Correur tuşise uşor, scoţând o batistă pe care o fâlfâia ca în treacăt, sub cuvânt că o ducea la gură. Colonelul Jobelin se sculase în picioare şi drăguţa doamnă Bouchard, coborându-se repede în banca întâia, gâfâia încetişor, îndreptându-şi nodul pălăriei, în timp ce domnul d’Escorailles, în spatele ei, tăcea, foarte supărat. Cât despre frumoasa Clorinde, ea nu se sfii defel. Văzând că Rougon nu-şi ridica ochii, bătu cu binoclul, cu lovituri repezi foarte distincte, în coloana de marmură de care se rezema; şi cum el nu-şi ridica privirile, îi spuse mamei sale, cu un glas aşa de limpede, încât se auzi în toată sala: — Îmi face mutre vasăzică, mare viclean! Deputaţii întoarseră capul, zâmbind. Rougon se hotărî să-i acorde o privire frumoasei Clorinde. Iar când îi adresă şi un imperceptibil semn din cap, triumfătoare, bătu din palme, nu-şi mai putu stăpâni râsul şi vorbi tare mamei sale, fără să-i pese câtuşi de puţin de toţi acei bărbaţi de jos care o priveau cu stăruinţă. Rougon, înainte de a-şi lăsa în jos pleoapele, făcuse pe îndelete înconjurul tribunelor, învăluindu-i cu o privire cuprinzătoare, dintr-odată, pe doamna Bouchard, pe colonelul Jobelin, pe doamna Correur şi pe soţii Charbonnel. Obrazul lui rămase ca împietrit. Îşi vârî din nou bărbia în gulerul hainei, cu ochii pe jumătate închişi, înăbuşindu-şi un uşor căscat. — Vreau să-i spun numaidecât o vorbă, îi suflă domnul Kahn la ureche domnului Béjuin. Dar în timp ce se ridica, preşedintele, care, în acea clipă, observase că toţi deputaţii erau la locurile lor, sună clopoţelul în mod magistral. Şi deodată se făcu o tăcere adâncă. Un domn blond stătea în picioare în prima bancă, o bancă de marmură galbenă, cu tăblii de marmură albă. Ţinea în mână o hârtie mare, pe care îşi arunca ochii în timp ce vorbea: — Am onoarea, începu el cu un glas melodios, să depun un proiect de lege cu privire la deschiderea unui credit de patru sute de mii de franci pe seama Ministerului de stat, pe exerciţiul anului 1856, pentru cheltuielile ceremoniei şi ale serbărilor necesitate de botezul prinţului imperial. Se prefăcu că înaintează, cu un pas foarte încet, să depună raportul, în timp ce toţi deputaţii, într-o perfectă unitate, strigară: — Să se dea citire, să se dea citire! Raportorul aşteptă ca preşedintele să decidă citirea. Şi începu pe un ton aproape duios: — Domnilor, proiectul de lege care ni se prezintă scoate în evidenţă cât sunt de greoaie formele obişnuite ale votului şi cât întârzie ele elanul spontan al Corpului legislativ. — Foarte bine! izbucniră numeroşi deputaţi. — În familiile cele mai umile, continuă raportorul subliniind pe tonuri diferite cuvintele, naşterea unui fiu, a unui moştenitor, cu toate consecinţele transmisiunii care decurg din acest titlu, este un prilej de atât de duioasă bucurie, încât încercările trecutului se uită şi numai nădejdea pluteşte peste leagănul noului născut. Dar ce să mai vorbim de această sărbătoare a unui cămin, când ea este în acelaşi timp sărbătoarea unei mari naţiuni, când este şi un eveniment european! Se produse o nespusă încântare. După acest fragment de mare retorică, deputaţii căzură în extaz de admiraţie. Rougon, care părea că doarme, nu vedea, înaintea lui, pe băncile în amfiteatru, decât feţe vesele… Unii deputaţi îşi încordau atenţia până la exagerare, îşi făceau mâinile pâlnie peste urechi, să nu piardă nicio silabă din această proză compusă cu îngrijire. Raportorul, după o scurtă pauză, ridică glasul: — În acest moment, domnilor, în adevăr, marea familie franceză îi invită pe toţi membrii ei să-şi exprime bucuria; şi de câtă strălucire ar fi nevoie dacă s-ar putea ca manifestaţiile exterioare să corespundă măreţiei legitimelor ei speranţe! Şi îşi pregăti o nouă pauză. — Foarte bine, foarte bine! strigară aceleaşi glasuri. — Le zice cu multă delicateţe, observă domnul Kahn, nu-i aşa, Béjuin? Domnul Béjuin îşi legăna uşor capul, cu ochii la candelabrul care atârna din ochiul de fereastră, în faţa biroului. Nu mai putea de fericire! În tribună, frumoasa Clorinde, cu binoclul pironit asupra raportorului, nu pierdea nicio mişcare din jocul trăsăturilor feţei lui; soţii Charbonnel priveau cu ochii umezi; doamna Correur se prefăcea că era atentă, ca o femeie cumsecade; colonelul aproba din cap, iar nostima doamnă Bouchard se lăsa în voia unei bucurii nespuse pe genunchii domnului d’Escorrailles. În acest timp, la birou, preşedintele, secretarii, toţi, până şi uşierii ascultau fără niciun gest, solemni. — Prinţul imperial, din leagănul său, începu raportorul, ne oferă chezăşia securităţii în viitor; căci, făcând să dăinuiască veşnic dinastia pe care cu toţii am aclamat-o, el asigură prosperitatea ţării, tihna ei în stabilitate, şi prin aceasta, prosperitatea şi liniştea în restul Europei. Strigăte de sst! tăcere! împiedicară ca entuziasmul să izbucnească, după această evocare tulburătoare a leagănului. — Şi într-o altă epocă, un vlăstar al aceluiaşi sânge ilustru părea hărăzit să împlinească marile destine, dar vremurile nu se pot asemui câtuşi de puţin. Pacea este rezultatul ocârmuirii înţelepte şi temeinice, căreia noi îi culegem roadele, după cum geniul războiului a dictat acel poem epic care este Primul Imperiu. Salutat la naşterea sa prin bubuitura de tun care, de la nord la sud, proclama izbânda armelor noastre, regele Romei nu avu nici măcar norocul să-şi servească patria: iată învăţămintele pe care ni le-a dat atunci Providenţa. — Ce-mi aud urechile? Se înfundă rău, mormăi scepticul domn La Rouquette. E neîndemânatic, întreg acest pasaj. Îşi strică efectul întregii cuvântări. În adevăr, deputaţii erau cuprinşi de îngrijorare. De ce trebuia să evoce această amintire istorică în stare să le taie zelul? Câţiva începură să smârcâie din nas. Dar raportorul simţind frigul împrăştiat de ultima lui frază, surâse. Ridică glasul. Îşi duse mai departe antiteza, alintându-şi vorbele, sigur de efectul lor. — Dar venind pe lume în una din aceste zile solemne când naşterea unuia singur trebuie privită ca salvarea tuturor, copilul legiuit al Franţei pare că ne dă nouă astăzi, ca şi generaţiilor viitoare, dreptul de a trăi şi de a muri în căminul părintesc. El e pe viitor chezăşia milostivirii divine. Minunat final de frază! Toţi deputaţii înţeleseră la ce se referea şi un murmur de satisfacţie străbătu prin sală. Siguranţa unei păci eterne era în adevăr dulce. Aceşti domni, liniştiţi, îşi reluară atitudinea lor fericită de oameni politici practicând o orgie de literatură. Aveau răgaz destul. Europa era la picioarele stăpânului lor. — Împăratul, ajuns arbitrul Europei, continuă raportorul dând o nouă amploare cuvântării, era gata să semneze acea pace generoasă care, reunind forţele productive ale naţiunilor, este alianţa popoarelor ca şi a regilor, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, fericirea şi totodată gloria sa ajunseră la culme. Nu ne este îngăduit să credem că în acea clipă el a întrevăzut o îndelungată prosperitate, privind acest leagăn unde se odihneşte, încă aşa de micuţ, acel care va continua înalta sa politică? Frumoasă de tot şi această imagine. Şi era desigur ceva îngăduit: deputaţii împărtăşeau părerea vorbitorului, dând domol din cap. Dar raportul începea să pară cam lung. Mulţi deputaţi aveau iar feţele încruntate, o seamă chiar priveau spre tribune cu coada ochiului, ca oameni practici care se simţeau oarecum stingheriţi să apară în toată goliciunea politicii lor. Alţii, cu faţa pământie, se gândeau cu totul în altă parte, la treburile lor, bătând din nou cu vârful degetelor în mahonul pupitrului; şi prin amintirea lor treceau în mod vag şedinţele, manifestările de devotament de altădată, în care aclamau ocârmuirile în leagăn. Domnul La Rouquette se întorcea întruna să vadă cât era ceasul; când minutarul arătă trei fără un sfert, avu un gest de desperare; pierdea o întâlnire. Unul lângă altul, domnul Kahn şi domnul Béjuin stăteau nemişcaţi, cu braţele încrucişate, clipind din pleoape, purtându-şi privirea de la marile panouri de catifea verde la basoreliefurile de marmură albă, peste care redingota preşedintelui arunca o pată neagră. În tribuna diplomatică frumoasa Clorinde, cu binoclul mereu la ochi, începuse să-l cerceteze iar cu luare-aminte pe Rougon, care stând în banca sa îşi păstra o atitudine falnică de taur pe jumătate adormit. Raportorul însă nu se grăbea, citea ca pentru sine, mişcând ritmic şi smerit din umeri. — Să avem deci întreagă şi deplină încredere iar Corpul legiuitor să-şi aducă aminte în această mare şi solemnă ocazie că originea sa asemănătoare cu a împăratului, îi acordă aproape un drept de familie, mai mare decât celorlalte corpuri ale statului, de a se asocia la bucuriile suveranului. Fiu, ca şi el, al liberului consimţământ al poporului Corpul legiuitor devine, deci în ceasul acesta însăşi vocea naţiunii, oferind augustului copil omagiul unui respect de neclintit, al unui devotament nestrămutat şi-al dragostei nemărginite care face din credinţa politică o religie cu datorii sacre. Probabil că se apropia de sfârşit, de vreme ce era vorba de omagiu, de religie şi de datorii. Soţii Charbonnel îşi luară inima în dinţi şi schimbară câteva impresii cu glas scăzut, în timp ce doamna Correur îşi înăbuşea o tuse uşoară în batistă. Doamna Bouchard se îndreptă discret spre fundul tribunei Consiliului de stat, lângă domnul Jules d’Escorailles. Într-adevăr, raportorul schimbându-şi deodată glasul, coborându-l de la tonul solemn la cel familiar, bolborosi repede: — Vă propunem, domnilor, să adoptaţi pur şi simplu proiectul de lege aşa cum a fost prezentat de către Consiliul de stat. Şi se aşeză, pe scaun, în mijlocul unui mare vuiet. — Foarte bine! foarte bine! vocifera toată sala. Izbucniră strigăte de bravo. Domnul de Combelot, a cărui atenţie surâzătoare nu slăbise nicio clipă, aruncă chiar un: Trăiască împăratul! care se pierdu în rumoare. Iar colonelul Jobelin fu aproape ovaţionat în preajma tribunei în care stătea singur, în picioare bătând din palmele sale uscate, fără să-şi dea seama, în pofida regulamentului. Tot extazul primelor fraze reapărea într-o nouă revărsare de felicitări. Se sfârşea o muncă grea, plictisitoare. De la o bancă la alta, se schimbau cuvinte binevoitoare, în timp ce o mulţime de prieteni se îmbulzeau spre raportor, să-i strângă energic amândouă mâinile. Apoi, deodată, o singură dorinţă se împânzi peste această zarvă: — Să înceapă discuţiile! Discuţiile! Preşedintele, în picioare, la birou, părea că aşteaptă acest strigăt. Dădu semnalul lovind clopoţelul şi, în liniştea sălii care devenise brusc foarte respectuoasă, rosti: — Domnilor, un mare număr de deputaţi cere să se treacă imediat la dezbateri. — Da, da, apăsă cu tărie glasul întregii Camere. Nu avu loc nicio discuţie. Se purcese la vot imediat. Cele două articole ale proiectului de lege fură succesiv votate prin şedere şi sculare. Preşedintele nici nu isprăvea bine citirea articolului, că de sus până în josul băncilor orânduite în amfiteatru, deputaţii se şi sculau cu grămada, hârşâind zgomotos din picioare, ca ridicaţi de un val de entuziasm. Apoi, urnele circulară, uşierii trecură între bănci, adunând voturile în cutiile de zinc. Creditul de patru sute de mii de franci fusese acordat în unanimitate, cu două sute treizeci şi nouă de voturi. — S-a făcut o treabă bună, observă naiv domnul Béjuin, care prinse apoi a râde, crezând că zvârlise o vorbă de duh. — E ceasul trei şi ceva, eu o şterg, zise încet domnul La Rouquette, trecând prin faţa domnului Kahn. Sala se golea. Deputaţii se îndreptau domol spre uşi, parcă îi înghiţeau zidurile. Pe ordinea de zi veneau la rând câteva legi de interes local. Între timp nu mai rămăseseră în bănci decât deputaţii deosebit de binevoitori, care nu aveau, fără îndoială, în ziua aceea nicio altă treabă în oraş; ei continuară astfel flecăreala începută, reluând conversaţiile de unde le lăsaseră; şi şedinţa se termină, aşa precum începuse, în mijlocul unei liniştite indiferenţe. Chiar zgomotul cedă puţin câte puţin, ca şi cum Corpul legiuitor ar fi adormit complet, într-un colţ de Paris mut. — Ascultă, Béjuin, şopti domnul Kahn, încearcă la ieşire să vorbeşti cu Delestang. A venit cu Rougon. Trebuie să ştie ceva. — A, da! Ai dreptate, e chiar Delestang, răspunse domnul Béjuin, zărindu-l pe consilierul de stat stând în stânga lui Rougon. Nu-i pot recunoaşte nici în ruptul capului în afurisitele astea de uniforme. — Eu nu plec, vreau să-l prind pe ilustrul nostru confrate. Trebuie să aflăm numaidecât. Preşedintele punea la vot proiectele într-o defilare fără sfârşit; erau votate prin şedere şi sculare. Deputaţii se sculau şi se aşezau maşinal, fără să înceteze conversaţiile, uneori chiar continuându-şi somnul. Plictiseala ajunsese atât de mare încât cei câţiva curioşi din tribune plecară şi ei. Doar prietenii lui Rougon stăteau pe loc. Sperau că în cele din urmă va vorbi. Deodată, un deputat cu favoriţi corecţi de avocat provincial se ridică în picioare, fapt care opri brusc funcţionarea monotonă a maşinii de vot. Viu surprinşi, deputaţii întoarseră capul. — Domnilor, zise deputatul, în picioare în banca lui, cer cuvântul ca să explic motivele care m-au obligat să mă despart, cu totul fără voie, de majoritatea comisiunii. Avea un glas atât de pătrunzător, de ciudat, încât frumoasa Clorinde îşi înfundă râsul în mâini. Dar printre domnii de jos, uimirea creştea. Ce voia oare? Ce-l apucase să ia cuvântul? Şi tot întrebând astfel, aflară în sfârşit că preşedintele pusese tocmai în discuţie un proiect de lege autorizând departamentul Pirineilor-Orientali să împrumute două sute cincizeci de mii de franci pentru construirea palatului de justiţie din Perpignan. Oratorul, un consilier general din departament, vorbea împotriva proiectului de lege. Această intervenţie stârni interes. Deputaţii începură să-l asculte. Dar deputatul cu favoriţi tăiaţi corect proceda cu o foarte mare prudenţă. Frazele lui erau pline de reţinere, vorbele foarte cumpănite; pe când le rostea făcea dese temenele în dreapta şi în stânga, ploconindu-se adânc în faţa tuturor autorităţilor imaginabile. Însă datoriile şi cheltuielile departamentului erau grele şi el prezintă un tablou complet al situaţiei financiare din Pirineii-Orientali. În afară de asta, necesitatea construirii unui nou palat de justiţie nu îi părea îndeajuns de evident dovedită. Vorbi astfel aproape un sfert de ceas. Când se aşeză pe scaun era foarte tulburat. Rougon care căscase ochii mari, îşi lăsă pleoapele să-i cadă încet. Veni apoi rândul raportorului, un bătrânel foarte isteţ, care vorbi cu glas limpede, ca un om sigur pe poziţia sa. Întâi şi întâi, avu un cuvânt de politeţe la adresa onorabilului său coleg, cu care, spre marele său regret, nu putea fi de aceeaşi părere. Iar departamentul Pirineii-Orientali nu era nici pe departe aşa de înglodat în datorii, după cum se afirmase; şi el restabili, cu alte cifre, tabloul complet al situaţiei financiare a departamentului. De altminteri, necesitatea construirii unui palat de justiţie nu se putea nega. El veni cu amănunte. Vechiul palat era situat într-un cartier atât de populat, încât zgomotul străzilor îi împiedica pe judecători să asculte pledoariile avocaţilor. Mai mult, era şi prea mic; din această pricină, martorii, foarte numeroşi, în procesele de la Curtea cu juri, trebuiau să se îngrămădească pe platforma scării, ceea ce îi expunea nu numai unor plictiseli, dar şi unor primejdii. Raportorul termina, invocând, ca argument decisiv, că ministrul de Justiţie însuşi provocase prezentarea proiectului de lege. Rougon nu se mişca pe locul său, cu mâinile ca legate de şolduri, cu ceafa rezemată de banca de mahon. De când se deschisese discuţia, purta parcă în spate o povară şi mai grea. Şi când văzu pe figura primului orator că era gata să răspundă, îşi ridică încet toată greutatea corpului, fără să se scoale în picioare cu totul, rostind cu un glas gros o singură frază: — Domnul raportor a uitat să adauge că ministrul de Interne şi ministrul de Finanţe au aprobat acest proiect de lege. El se lăsă la loc pe scaun, luând din nou atitudinea sa de taur pe jumătate adormit. Un freamăt scurt trecuse prin rândurile deputaţilor. Oratorul se aşeză la locul său, salutând prin înclinarea bustului. Şi legea fu votată. Cei câţiva deputaţi care urmăreau cu de-amănuntul dezbaterea deveniră iar indiferenţi. Rougon vorbise. De la o tribună la alta colonelul Jobelin şi soţii Charbonnel îşi făcură cu ochiul, în timp ce doamna Correur se pregătea să părăsească tribuna, cum părăseşti o lojă de teatru înainte de-a cădea cortina, după ce eroul piesei şi-a rostit ultima tiradă. Domnul d’Escorailles şi doamna Bouchard plecaseră. Clorinde, în picioare, rezemată de rampa de catifea, dominând sala cu talia ei falnică, se învelea încet într-un şal de dantelă, în timp ce plimba o privire în jurul hemiciclului. Ploaia nu mai răpăia pe geamurile ochiului de sus, dar cerul stăruia să fie acoperit sumbru de câţiva nori groşi. Sub lumina soioasă, mahonul pupitrelor părea negru; o pală de umbră se ridica peste băncile lui, înălţate treptat şi în care doar craniile pleşuve ale deputaţilor menţineau pete albe; iar pe marmurile soclurilor, sub paloarea vagă a figurilor alegorice, preşedintele, siluetele secretarilor şi ale uşierilor aşezaţi în rând se proiectau înţepenite ca nişte umbre chinezeşti. Năvala de umbre din clipele când soarele scapătă brusc către asfinţit învăluia şedinţa. — Doamne sfinte, vrei să ne prindă moartea aici! zise Clorinde, împingând-o pe mamă-sa afară din tribună. Şi ea îi umplu de adâncă mirare pe uşierii care picau de somn pe de lături, prin felul ciudat cum îşi înfăşurase mijlocul în şal. Jos, în vestibul, aceste doamne se întâlniră cu colonelul Jobelin şi cu doamna Correur. — Îl aşteptăm, li se adresă colonelul; poate că va ieşi pe-aici… În orice caz le-am făcut semn, lui Kahn şi lui Béjuin, să vină să-mi spună noutăţi. Doamna Correur se apropiase de contesa Balbi. Şi cu un glas deznădăjduit: — Ah, ar fi o mare nenorocire! exclamă ea, fără să dea vreo explicaţie. Colonelul ridică ochii spre cer. — Oameni ca Rougon sunt neapărat trebuincioşi ţării, urmă el, după o scurtă pauză. Împăratul ar face o greşeală. Şi se lăsă iar tăcerea. Clorinde vru să-şi întindă capul, să se uita în sala paşilor pierduţi; dar un uşier închise brusc uşa. Aşa că se întoarse lângă mamă-sa, care tăcea sub voaleta ei neagră, şi rosti cu glas domol: — E un chin să aştepţi. Se iviră soldaţii. Colonelul anunţă că şedinţa se terminase. Într-adevăr, în capul scării apăruseră şi soţii Charbonnel. Coborâră cu grijă, de-a lungul balustradei, unul după altul. Zărindu-l pe colonel, domnul Charbonnel îi strigă: — Nu s-a întins la vorbă, dar le-a închis straşnic gura. — Are rar prilejul să vorbească, îi răspunse colonelul la ureche, când domnul Charbonnel ajunse în dreptul lui; altfel, nu te mai saturi să-l asculţi, când s-aprinde sângele într-însul! Între timp soldaţii se înşiruiseră pe două rânduri, din sala de şedinţe până la galeria preşedinţiei, deschisă spre vestibul. Şi îşi făcu intrarea un cortegiu; toboşarii dădeau onorurile militare. În frunte mergeau doi uşieri, îmbrăcaţi în negru, purtând pălărie-clac sub braţ, lanţ la gât, spadă cu măciulie de oţel pe şoldul stâng. Apoi venea preşedintele, pe care îl escortau doi ofiţeri. Secretarii biroului şi secretarul general de pe lângă preşedinţie îl urmau. Trecând prin faţa frumoasei Clorinde, preşedintele îi surise ca un om de lume, neţinând seama de solemnitatea momentului. — Ah! aici eraţi, exclamă domnul Kahn care venea într-un suflet, speriat. Şi cu toate că sala paşilor pierduţi era interzisă publicului, el îi lăsă pe toţi să intre şi îi duse cu dânsul sub pervazul uneia din marile ferestre tăiate până jos, care slujeşte şi de uşă, şi care dădea înspre grădină. Părea turbat de mânie. — L-am scăpat şi de data asta! urmă el. A şters-o pe strada Bourgogne, pe când eu îl pândeam în sala General Foy… Dar nu-i nimic, o să aflăm totuşi. L-am expediat pe Béjuin să se ţină scai de Delestang. Şi aşteptând aşa, trecură zece minute şi mai bine. Deputaţii ieşeau mergând alene, cu o expresie de trândăvie, dând la o parte cele două perdele mari de postav verde care ascundeau uşile. Unii zăboveau să-şi aprindă o ţigară. Alţii, în grupe mici, se opreau locului, râzând, schimbând câte o strângere de mână. Între timp doamna Correur se dusese să admire grupul Laocoon. Şi pe când soţii Charbonnel îşi dădeau capul pe spate ca să vadă un pescărel pe care fantezia burgheză a pictorului îl zugrăvise pe rama unei fresce, ca şi cum şi-ar fi luat zborul din tablou, frumoasa Clorinde, în picioare în faţa unei mari Minerve de bronz, privea cu mult interes braţele şi gâtul zeiţei uriaşe. În pervazul ferestrei-uşi, colonelul Jobelin şi domnul Kahn vorbeau încet, cu însufleţire. — A, iată-l pe Béjuin, strigă acesta din urmă. Toţi se apropiară, cu o expresie de încordată nerăbdare. Domnul Béjuin răsufla tare. — Ei bine? îl întrebară. — Ei bine! demisia a fost primită. Rougon se retrage. Vestea căzu ca o lovitură de trăsnet. Se lăsă o tăcere adâncă. Clorinde, înnodându-şi neliniştită un colţ al şalului ca să-şi ocupe degetele nervoase, o zări în fundul grădinii pe doamna Bouchard care se plimba domol, la braţ, cu domnul d’Escorailles, cu capul puţin aplecat pe umărul lui. Coborâseră înaintea celorlalţi, profitând de o uşă deschisă; şi pe aceste alei, destinate meditaţiilor serioase, sub dantela frunzelor proaspete de primăvară, ei îşi plimbau dragostea. Clorinde îi chemă făcându-le semn cu mâna. — Ilustrul nostru se retrage, zise ea către tânăra care surâdea. Doamna Bouchard lăsă brusc braţul cavalerului ei, devenind palidă şi serioasă; între timp domnul Kahn, în mijlocul grupului de prieteni ai lui Rougon, încremeniţi de uimire, protesta, ridicând braţele spre cer, negăsind cuvântul care să exprime disperarea.   [1] Draperie care împodobeşte partea de sus a unei uşi, ferestre (n. t.). [2] Parlamentar însărcinat cu supravegherea cheltuielilor corpului legislativ (n.t.). [3] O decoraţie (n. t.). [4] Membru al unui ordin religios şi militar (n.t.). [5] Trimis al papei pe lângă uni suveran, un stat (n.t.).