Anthony King

Capcana pentru asasin de Anthony King  CAPITOLUL 1   Gândurile îi fură brusc întrerupte atunci când se auzi uşa dinspre scară deschizându-se. Discuţia dintre cei doi bărbaţi care intrară – deosebit de animată şi purtată pe un ton ridicat – îl făcu să încremenească pe scaunul de toaletă. — Ai adus banii? – întrebă o voce aspră, cu un puternic accent spaniol. — Da, i-am adus! – răspunse cealaltă persoană într-o engleză aproape perfectă. Sunt în rucsac. — Cât? – reluă scurt prima voce. — Banii sunt aici, dar ziarele au minţit. Nu avem patru barosane, ci doar puţin peste două milioane. Probabil că scârbele de la bancă au declarat că li s-a furat mai mult. I-am împărţit în trei şi i-am împachetat separat. În vreme ce ultimul vorbitor avea o voce tremurată, semn că nu se simţea deloc în apele lui, primul nu reacţionă aparent în niciun fel la aflarea sumei de bani care se afla în rucsac. Surprinzător! Smith se ghemui pe scaunul WC-ului, neîndrăznind să-şi ridice pantalonii, de teamă să nu facă zgomot şi să fie descoperit. Cei doi bandiţi erau cât se poate de înfricoşători pentru el. Oare de ce, în cazul în care aveau de pus la punct nişte lucruri, nu verificaseră mai întâi dacă erau singuri? Ce se va întâmpla acum cu el în situaţia în care va fi descoperit? Şi fiul lui, Bobby, se afla între timp singur la bar, unde îl lăsase pentru cinci minute. Nu cumva să-şi facă şi puştiul apariţia tocmai acum, văzând că el întârzie! În acel moment se auzi un pocnet sec, urmat la scurt interval de un altul şi încă unul. La o secundă după aceea, răsună izbitura unui corp care cădea pe pardoseala toaletei. — Uite-ţi partea ta, jigodie nenorocită ce eşti! – zise Ray, după ce băgă trei gloanţe în ţeasta lui Bill, în plină faţă, ca să nu poată fi recunoscut cu una, cu două. În Closet, Smith aştepta încordat la maximum, neştiind ce avea să urmeze. Mirosul fad al sângelui, izul înecăcios de pucioasă amestecată cu urină şi zgomotele pe care le auzise îl convinseseră că hispanicul îşi ucisese complicele. Asasinul – cu toate simţurile la pândă – luă rucsacul victimei, apoi se îndreptă spre ieşire. Din neatenţie, însă; uită să-i ia şi actele, după care putea fi foarte uşor identificată victima. Victor Smith reuşi să-şi tragă sufletul şi încercă să se relaxeze. Tremura ca varga, dar era în siguranţă acum. Se uită la pantalonii săi şi observă o pată ce se întindea pe unul dintre craci. Făcuse pe el de frică. Oricare ar fi fost situaţia, un lucru îi era clar: trebuia să plece din acel loc cât mai repede posibil. Tocmai când voia să se ridice, ceva din subconştientul său îl făcu să se răzgândească. În secunda următoare auzi din nou paşi precipitaţi în WC. Apoi îşi dădu seama că – pe rând – uşile cabinelor erau trântite de perete. Îl simţea pe asasin apropiindu-se de locul în care se afla, însă nu avea unde să se mai ascundă. Când văzu că mânerul uşii – îndărătul căreia se afla – fu zgâlţâit de o mână energică, realiză că sfârşitul său era aproape. În acel moment mai apucă să se gândească la un singur lucru: ce se va alege de fiul lui, Bobby, de-acum înainte? * * * Bill se apropiase de bar şi se căţărase pe un taburet înalt lângă un băieţel de vreo 14 ani. Aruncase o privire circulară în local, dar nici urmă de Ray. Scosese din buzunar o ţigaretă de foi şi o aprinsese, consultându-şi încordat ceasul. Întâlnirea cu partenerul său de „afaceri” ar fi trebuit să aibă loc la ora 15:00, însă Ray obişnuia să întârzie. Dar dacă nu mai venea deloc? – se gândise Bill. Cu cele două milioane de dolari ar fi trăit regeşte în Honolulu sau în insulele Bahamas, până la adânci bătrâneţi. Ar fi putut să-şi cumpere o vilă cu piscină, maşini luxoase, femei şi câte altele. Altminteri, era obligat să se mulţumească doar cu o treime din pradă. — O cafea amară, vă rog! – îi comandase barmanului cu un aer absent, gonind seducătoarele gânduri care-l bântuiseră mai devreme. Prăduise cu Ray, împărţea cu Ray. Socoteala era destul de simplă. Şi partenerul lui, Barbera, era la fel de simplu. Să-l înşele însemna să-şi semneze, cu propria mână, condamnarea la moarte. În această privinţă nu exista niciun dubiu. Poliţiştii erau mult mai puţin periculoşi decât complicele lui. Ei aveau bunul şi lăudabilul obicei de a soma înainte de a trage, pe când Ray nu respecta niciodată această ordine. Fără îndoială, cel mai bine era să plece cu partea ce i se cuvenea cât mai repede şi cât mai departe cu putinţă. Barmanul îi pusese cafeaua dinainte. În timp ce se căutase prin buzunare după mărunţiş, un gând din ce în ce mai pregnant îl făcuse să se îngrijoreze subit. Dacă el se gândise să păstreze ambele milioane de dolari pentru sine, în mod sigur că şi Ray făcuse la fel. Iar nenorocitul de el nu-şi bătea niciodată capul cu scrupule. Nu cumva îi întinsese o capcană ca să pună „laba” pe toţi verzişorii? Îşi adusese aminte cu câtă dezinvoltură îl împuşcase Barbera pe poliţistul care asigura securitatea băncii, imediat după jaf, în clipa în care părăseau locul faptei. Şi asta, fără niciun motiv; din pur amuzament. Totuşi, dacă ar fi vrut să-şi omoare complicele, Ray ar fi propus un loc de întâlnire mai retras, mai puţin populat. Îşi amintise ce se întâmplase înainte de hold-up, atunci când hotărâseră cum să împartă prada. Conveniseră de comun acord ca el, Bill, să păstreze toţi banii. Urmau să se vadă peste câteva zile, pentru a împărţi prada în mod egal. Mai exact, Bill trebuia să-şi oprească o parte, iar Ray să ia două părţi, pentru ei şi pentru celălalt complice al lor. Întâlnirea fusese programată să aibă loc în barul Belami din Gara Centrală, apoi fiecare ar fi trebuit să-şi vadă de propriul drum în viaţă. Se uitase din nou împrejur, la clienţii din local, dar Ray nu se zărea printre aceştia. Pusese jos rucsacul cu cele două barosane, se aşezase mai comod pe scaun şi îşi aţintise privirea asupra uşilor batante de la intrare. Tot trebuia să-şi facă apariţia până la urmă! – îşi mai zisese Bill, încercând să-şi păstreze sângele rece. * * * Un bărbat în floarea vârstei, însoţit de fiul său – un copil de circa 13-l4 ani – intraseră în barul Belami, îmbâcsit de fum, din Gara Centrală. Privindu-i, nu puteai să nu remarci tandreţea cu care se ţineau de mână, privirile pline de dragoste pe care şi le dăruiau unul altuia şi nevoia lor de contact permanent. Puştiul purta în spate un rucsac destul de voluminos, imprimat cu culorile echipei californiene de baseball Red Fox, de care copilul era îndrăgostit. Nu scăpa aproape niciunul dintre meciuri. La vârsta lui se simţea excelent alături de un tată pe care abia îl cunoştea, dar la care avea să locuiască de acum înainte. Aproape de el se simţea din nou copil. Până în prezent fusese în grija mamei lui. Grijă între ghilimele fie spus, fiindcă femeia era mai mult beată decât trează. Cu timpul, perioadele ei de luciditate deveniseră din ce în ce mai efemere, rolurile lor inversându-se pe măsură cu puştiul creştea, acesta îndeplinind în ultima vreme toate muncile gospodăreşti. „Du-te la cumpărături, Bobby! Ai spălat rufele, Bobby? Ai făcut curat în cameră, Bobby?” îi poruncea maică-sa la tot pasul. Acum, această perioadă din viaţa lui se terminase. Sesizată de vecini, Asociaţia Naţională pentru Protecţia Copilului a chemat-o pe mama denaturată în instanţă, iar judecătoria a decis încredinţarea copilului tatălui acestuia. Bărbatul îl luase din cartierul Bloomington al Los Angeles-ului şi acum se îndreptau spre localitatea Cowlings, orăşelul în care locuia singur de când divorţase. Ca să nu li se facă foame pe drum, luaseră în fugă câte un hamburger, în aşteptarea trenului ce avea să-i ducă la destinaţie. — Ai nevoie la toaletă, Bobby? — Nu, tată. Ce straniu suna cuvântul „tată” în gura micuţului! Avusese atât de puţine ocazii să îl rostească până atunci… — Bine, aşteaptă-mă la bar două minute! Comandă-ţi o cola sau altceva de băut, iar pentru mine o bere! Mă întorc imediat! Bobby se urcase pe un scaun înalt în faţa tejghelei, mândru de însărcinarea pe care o avea, în timp ce Victor Smith, tatăl lui, se grăbise spre toaletă. — O Coca Cola pentru mine şi o bere pentru tata! – ceru băiatul cu o voce neliniştită, dar pătrunsă de intensitatea momentului. Făcuse asta pentru prima oară în viaţa lui şi avusese toate motivele să se simtă ceva mai bărbat ca până atunci. * * * Ray tocmai apăruse la intrarea în barul Belami şi îşi căuta complicele din priviri. Era îmbrăcat într-o canadiană nou-nouţă de culoare neagră, cu fermoar. Bill se făcuse mic în spatele altor clienţi, încercând să mai câştige ceva timp. Căutase o soluţie, un mod de a ascunde sacul cu bani, înainte ca partenerul lui să-l zărească. Aflat în criză de timp, îi venise totuşi o idee şi se întorsese spre puştiul de lângă el. — Îmi ţii şi mie rucsacul, dacă te rog? Lipsesc numai două minute! Am nevoie să merg urgent până la toaletă. — Bine, dar tăticul meu trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta şi vom lua trenul de 15:30 spre Cowlings, domnule! — Promit să mă întorc până atunci, e în regulă? — OK, domnule! Cu o mişcare scurtă, Bill ridicase braţul ca să-şi facă semnalată prezenţa. Ray îl văzuse în cele din urmă şi se apropiase de el. Din mers, îi făcuse semn să-l urmeze. În acel moment, Bill fusese ferm convins că i se întinsese o capcană. Altfel Ray s-ar fi oprit, ar fi discutat cu el, poate i-ar fi oferit şi ceva de băut. Bărbatul îşi dăduse seama că, dacă-l urmează cu mâna goală pe noul sosit, acesta l-ar suspecta încă de la început. — Tu ţii sacul meu, iar eu îl iau pe-al tău în schimb! – îi spuse Bill puştiului, care nu mai apucă să protesteze. Când mă întorc, vei primi 10 $. * * * Victor Smith se gândise cu ochii înlăcrimaţi de bucurie: în sfârşit, îşi recuperase fiul după atâta amar de vreme! Într-o zi, după ani de tăcere, vecinii şi asistenţii sociali, îngrijoraţi de situaţia actuală şi viitorul copilului, au decis să susţină cauza tatălui în faţa judecătorului. Astfel, Smith a reuşit să obţină custodia asupra lui Bobby, spre bucuria amândurora. Acum trebuia să-l trateze cum ştia el mai bine, pentru a compensa absenţa lui timp de atâţia ani. Mai întâi trebuia să-l îmbrace, fiindcă puştiul nu avea decât hainele de pe el plus câteva articole de lenjerie de schimb. Dar şi acestea arătau într-o stare jalnică din cauza uzurii. Îndată ce vor ajunge la Cowlings, va cumpăra pentru puşti strictul necesar. Nici tatăl nu o ducea prea bine cu banii, însă făcuse unele economii, pe care acum era gata să le cheltuiască pentru fiul lui. O să meargă la magazinele de pe 5th Street, unde preţurile sunt mai mici şi o să-l îmbrace din cap până-n picioare cu haine noi. Desigur, nu va uita să-i ia o mănuşă şi o bâtă de baseball. De mult îşi dorea Bobby aşa ceva! Îi mărturisise acest lucru.

Coruptie in FBI de Anthony King  CAPITOLUL 1 Detectivul Eric Black veni acasă cu gândul să facă un duş. Făcu trei paşi în living-room şi, înainte de a apuca să-şi aşeze haina pe un fotoliu, o rafală de gloanţe îi transforma ferestrele în mii de cioburi. Din fericire, se trezi ca prin minune pe covor, fără a fi atins. În cădere, îşi scoase Browning-ul de calibru 9 mm din tocul de sub braţ. Dar n-avea în cine să tragă. Nu observă nici cea mai mică mişcare în direcţia din care veniseră gloanţele aducătoare de moarte. Fără îndoială că a fost un pistol-mitralieră! îşi zise poliţistul, de parcă acest lucru l-ar fi consolat. Să fie vorba despre o răzbunare criminală? Cu aşa ceva nu m-am mai confruntat de câţiva ani bunicei… Rămase în continuare întins pe jos şi îşi scoase telemobilul din buzunar. — Alo, Jane? Ce mai faci, femeia visurilor mele? — Tocmai am scăpat de o rafală de gloanţe! — Nu se poate! Şi tu? Sau doar mă imiţi ca să te dai mare? — Să nu-mi spui că ţi s-a întâmplat acelaşi lucru, Eric! — Ba da. În acest caz, e clar că cineva încearcă să ne cureţe pe amândoi. Detectivii Eric Black şi Jane Heron, partenera sa, lucrau de ani buni împreună, în cadrul Departamentului Poliţiei Los Angeles, divizia „Cazuri Speciale”, în tot acest timp nu încetaseră să se tachineze şi să se ia în balon unul pe celălalt. Cine ştie, poate tocmai în acest comportament consta secretul longevităţii colaborării lor… — Cred că avem de-a face cu o răzbunare, vorbi tot bărbatul. — Ai vreo bănuială? — Mă tot duce gândul la prietenii lui Jerry Thompson, pe care l-am băgat la zdup acum doi ani. Dar nu mă întreba de ce! — Nici nu te întreb. Cine ştie ce nebuloasă o fi în creierul tău… — Oricum, concluzia e clară, reluă Eric, prefăcându-se că nu luase în seamă ironia partenerei lui. Nu putem sta cu mâinile încrucişate. Următoarea rafală de gloanţe trebuie să pornească din armele noastre, nu tot dintr-ale lor. — Bun. Şi care e planul de bătaie, Sherlock Holmes? — Ne vedem la sediu mâine, la prima oră. Stăm de vorbă cu căpitanul Corky West şi punem ţara la cale. — O.K.! S-a făcut! — Spune-mi, ţi-au răscolit şi ţie locuinţa? o întrebă poliţistul, observând dezastrul din jur. — Nu. Ciao! Eric închise telefonul cu gândul să se îndrepte spre baie. Noroc că era cald afară. Până mâine va putea sta fără geamuri la ferestre. În drum, se împiedică de o carte care îşi avea locul în bibliotecă. De asemenea, sertarele biroului fuseseră răscolite, se lucrase pe computer, iar în scrumieră erau mai multe mucuri de ţigară. Le adună pe toate cu grijă, introducându-le într-o punguţă de plastic. Primise o vizită în lipsă, iar acest fapt era de natură să-l contrarieze. Era pentru prima oară când i se întâmpla aşa ceva. Sumedenia de urme descoperite dovedea că n-avea de-a face cu profesionişti sau că era vorba despre unii foarte versaţi, care doriseră să lase impresia că sunt novici în materie. Mai bine l-aş suna şi pe şeful meu direct! se gândi detectivul, după care formă numărul de telefon al acestuia. — Bună seara, domnule căpitan! Cred că nu v-aţi culcat încă. — Nu, detectiv Black. Spune-mi despre ce este vorba! — Jane şi cu mine era cât pe ce să fim asasinaţi cu rafale de mitralieră. Amândoi am scăpat ca prin urechile acului. — Vrei să dau alarma la divizie? — Nu cred că e cazul! Dacă au dat greş, nu se vor mai întoarce în seara asta. — Totuşi, voi trimite câte un echipaj care să vă supravegheze locuinţele până mâine dimineaţă, când ne vom vedea la sediu. Ce zici? — Aveţi dreptate! E mai prudent aşa. — Încearcă să atingi cât mai puţine lucruri! Îl sun de pe acum pe locotenentul criminalist Brian Benett ca să vă facă o vizită, mâine devreme. Poate că va descoperi ceva amprente sau alte indicii utile. — Mulţumim, şefu’! Atunci, pe mâine! * * * În aceeaşi seară, dar cu câteva ore mai devreme, în localul „Sam’s Hof Brau” de pe 23-rd Avenue era aglomeraţie ca de obicei. Scaunele barului fuseseră ocupate în special de obişnuiţii localului şi de câteva fetiţe de companie, toate una şi una, îmbrăcate cu fustiţe lungi de numai câţiva centimetri şi tricouri transparente, trase peste sâni mai mult de formă. Ochii lor nu stăteau o clipă locului, în căutarea de clienţi doritori de senzaţii erotice. Gina şi Betty, două profesioniste într-ale sexului, îşi sorbeau băutura preferată: suc de fructe de culoarea coniacului, fără niciun strop de alcool. Chiar dacă un client mai cu dare de mână le comanda vreun pahar, barmanul, complice, le servea acelaşi suc, încasând pentru el cât pentru o băutură alcoolică. Apoi le dădea şi fetelor o cotă parte din beneficiu, toată lumea fiind mulţumită. În special patronul, care dăduse ordine precise în acest sens: „Nimeni nu consumă alcool în timpul serviciului!” — Gina, am impresia că în această seară nu vom avea prea mult succes! zise Betty pe un ton posac. — Mai mângâie-ţi şi tu picioarele sau sânii în văzul lumii, poate primeşti vreo ofertă. La mine se uită unul de vreo zece minute, dar văd că nu se hotărăşte. Să-l ia dracu’! — Nu e bine să-ţi vorbeşti clienţii de rău, ce, ai uitat? — Pe moment, cred că da. — Ce-o fi cu noi în astă seară? în afară de o felaţie cu doctorul meu, care îşi face apariţia în fiecare joi seara, n-am pus mâna pe nimic. — Eu n-am avut parte nici măcar de-atât. Sunt încă „fecioară” pe seara asta… În acel moment sună telefonul, iar discuţia lor fu întreruptă de barman: — Domnişoarelor, daţi fuga la patron! Vă aşteaptă! Animatoarele săriră de pe scaune ca împinse de un resort. Cu boss-ul nu era de glumit când dădea un ordin. Dispoziţiile acestuia trebuia respectate cu rapiditate şi fără comentarii. Intrară într-un coridor aflat în spatele barului şi, după câţiva metri, urcară o scară. Aflat în faţa biroului, bodyguardul care păzea intrarea le puse în temă, glumind: — Vi s-a găsit ceva de lucru. Gata cu şomajul! Apoi le deschise uşa, fără însă a le lăsa prea mult loc să treacă, pentru ca fetele să fie obligate să-şi frece formele apetisante de el. În birou, aşezaţi în fotolii, se aflau doi bărbaţi foarte bine făcuţi. Când se ridicară, animatoarele putură constata că au peste 1,80 în înălţime şi sunt destul de solizi. În lipsa patronului barului, unul dintre ei spuse: — La apropiaţi-vă, frumoaselor! Să vedem dacă aveţi sânii ca nişte betoane, aşa cum v-a lăudat şeful vostru. — Şi dacă fesele vă atârnă ferm în spate, completă cel de-al doilea, încercând o glumă care nu-i reuşi. Gina şi Betty ştiau foarte bine că, în asemenea situaţii, nu era cazul să facă nazuri sau să discute despre onorariu. De aceea, se postară la câte o jumătate de metru de cei doi macho, aplecându-şi cu îndrăzneală busturile spre ei. În vreme ce bărbaţii începură să le frământe sânii, ele descheiară cu profesionalism şliţurile celor doi şi se lăsară în genunchi în faţa lor. Numai de n-ar veni patronul tocmai atunci! se gândi Gina, după care îşi întrebă partenerul: — Vă place, domnule? Limba ei alerga neobosită în sus şi în jos pe membrul excitat, iar fata îşi unduia în lateral fesele arcuite, pentru a-i crea o şi mai mare plăcere invitatului nocturn. — Mai întrebi? răspunse acesta, împingând din bazin pentru a penetra cât mai mult în cavitatea ei bucală. Betty nu avusese norocul prietenei ei. Organul bărbatului, pe care abia îl extrăsese din slip, avea nişte dimensiuni monstruoase. Fata abia putu să-l cuprindă cu gura larg deschisă, gândindu-se cu groază că acest animal îi va provoca răni dacă va încerca să intre în măruntaiele ei. Din păcate, n-avea încotro. Nimeni n-o obligase să-şi aleagă această meserie şi, drept urmare, trebuia să reziste cu stoicism oricărui supliciu sexual la care era supusă, conform devizei: „Cum doreşte clientul!” În cinci minute totul se terminase. Bărbaţii erau mulţumiţi de prestaţie, acest lucru fiind vizibil pe feţele lor încântate. Amândoi erau roşii la faţă din pricina efortului, însă nu puteau să nu aprecieze pregătirea celor două dive. Acelaşi sentiment îl încercau şi cele două animatoare. Când clientul se declara mulţumit, răsplata nu întârzia să apară. — Ei, cum a fost? întrebă Betty, care avea nevoie de o confirmare în acest sens. — Excelent! răspunse cu sinceritate Gregory Coogan. Cred că vom face treabă bună împreună. Tocmai atunci îşi făcu simţită prezenţa şi patronul care, cu siguranţă, nu era străin de manifestarea ospitalieră a celor două angajate ale lui. De fapt, chiar el pusese la cale această primă întâlnire a năbădăioaselor perechi. — Văd că aţi făcut deja cunoştinţă! Deci, ele vor fi „soţiile” voastre din această clipă şi până când ne vom duce treaba la bun sfârşit. — O.K., boss! — Fetelor, îi veţi asculta cu sfinţenie! De astăzi lucraţi pe teren, iar la sfârşitul operaţiunii veţi primi fiecare câte 10.000$. Obiecţii? Ce obiecţii puteau ele să aibă la aflarea unei asemenea sume? Nici în visele lor cele mai frumoase nu se gândiseră la atâta bănet! — Băieţi, am să vă spun şi vouă ceva! Gina şi Betty vor lucra pentru voi, însă sunt proprietatea mea. Sper să nu avem necazuri, bine? Asta-i regula jocului! — Nicio problemă, patroane! Dacă se îndoiseră cumva până atunci, fetele primiră confirmarea de care le era teamă. Intrau într-o afacere groasă de tot. Altfel nu li s-ar fi oferit atâţia bani, asta era clar. — Deci, cu ce începem? întrebă Alfred Gassnan. — Mai întâi, vreau să-i lichidaţi pe detectivii Eric Black şi Jane Heron. Pe urmă mai vedem noi. Totul la timpul potrivit. Ei l-au înfundat pe fratele meu şi pentru asta trebuie să plătească cu vârf şi îndesat. — Bun, zise Gregory Coogan. Atunci eu am să mă duc cu Betty acasă la detectiv, ca să fac puţin deranj. Astfel îi vom face pe criminalişti să creadă că este mâna unor borfaşi, nu a unor profesionişti ca noi.

Maniacul din Los Angeles de Anthony King politia criminala 12 CAPITOLUL I Văzu unul dintre tomberoane clătinându-se uşor. Pentru o clipă îi îngheţă sufletul de frică, dar nici nu-i trecu prin cap să se întoarcă din drum. Geamătul se auzea acum mult mai clar. Dădu la o parte capacul tomberonului şi numai cu greu îşi putu reprima un ţipăt. La vederea trupului contorsionat, înghesuit în pubelă cu picioarele în sus, Jeremy rămase ca paralizat preţ de câteva secunde. Apoi îşi aruncă haina de pe el, culcă tomberonul şi, mai mult pe dibuite, reuşi să scoată afară trupul însângerat. Îl luă imediat în braţe, alergă cu el spre stradă şi strigă cât îl ţi neau plămânii, ca un nebun, deşi nu era nici ţipenie de om: — Un taxi! Repede, un taxi! O dată ajuns mai la lumină, văzu ceea ce până atunci doar intuise: trupul aparţinea unei tinere. Să tot fi avut între 18 şi 20 de ani. De fapt, se afla într-o stare groaznică şi cu greu puteai să-ţi dai seama de adevărata ei vârstă. Hainele sfâşiate îi atârnau, fiind mai mult goală, iar pe sânii bine formaţi se vedeau nişte tăieturi oribile. Fata era plină de sânge pe tot corpul. Bărbatul simţi cum i se preling şiroaie de sânge pe picioare. Horcăiturile victimei erau din ce în ce mai slabe, iar el alerga, tot alerga şi ţipa ca un smintit. Văzu taxiul de departe. Se repezi de-a dreptul spre maşină, strigând aproape încontinuu. Şoferul îşi dădu seama despre ce era vorba, coborî, îi ajută să se instaleze pe bancheta din spate şi demară spre cel mai apropiat spital. Jeremy Brock răsufla cu greu. Printre gâfâieli, încercă să îi explice şoferului situaţia în câteva cuvinte: — Gemea.. Tomberonul.. Am alergat.. — Liniştiţi-vă! Am înţeles. Oricum, nu era în stare să fie mai clar. Nu-şi lua ochii de la fată. Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui. Se amestecau nişte imagini. Figura ei îi era cunoscută. Sau îi amintea de cineva. Avea un ce anume. Ceva care îl tulbura peste măsură. Ceva.. — Dumnezeule mare! îşi spuse. Când realiză, în sfârşit, despre ce era vorba, simţi cum ceva se rupe înăuntrul lui şi aproape că leşină. * * * Cu puţin timp înainte, Jeremy Brock se aflase în compania colegilor şi amicilor săi, Keppler şi Merson. Toţi trei erau directorii unei importante companii de asigurări din Los Angeles, California, întârziaseră mai mult ca de obicei în sediul firmei, la un pahar de whisky prelungit. — Hai, bătrâne, nu te mai frământa atât! Se rezolvă. Îţi spun eu că se rezolvă. Cel care vorbise de la volanul maşinii fusese Francis Keppler, directorul comercial. Era destul de îndesat, fără însă a fi gras, purta pălărie şi îl amuza s-o facă pe optimistul. De asemenea, îi plăcea tare mult să vorbească în timp ce conducea. — Mai bine ai veni cu noi la „fetiţe” ca să uiţi de toate grijile! Pe tine nu te aşteaptă o soţie acasă, aşa că nu înţeleg de ce te eschivezi. Doar le gâdilăm un pic pe fete… — Mmm… ce zici? îi continuase ideea Carl Merson, care se întinsese, ocupând aproape în întregime bancheta din spate a automobilului. Şeful departamentului publicitate al BFF Company cel care vorbise ultimul avea cam 110 kilograme şi o faţă deschisă, mereu surâzătoare. În ciuda gabaritului său, îşi conservase agilitatea şi reflexele din tinereţe. Aşa că, la un moment dat, fu primul care sărise de pe banchetă, ţipând: — Ai grijă!!! Ai grijă, îţi spun!!! Francis trăsese mult spre stânga de volanul automobilului Volvo şi frânase puternic. Maşina se învârtise cu aproape 180 de grade, însă reuşise să nu-l lovească în plin pe nefericitul care apăruse ca din senin pe carosabil. Văzându-l că îşi recăpătase repede echilibrul şi îşi continuase alergarea, toţi trei respirară uşuraţi, ba Francis chiar îşi permisese o glumă: — L-am ratat şi p-ăsta! Mare-i grădina ta, Doamne! Dar cred că individul chiar se pregătea să sară gardul... Unde mai pui că e miezul nopţii… — De fapt, de unde a apărut idiotul? se trezise Jeremy Brock întrebând. Era destul de tânăr, nu? — Din nenorocitul ăsta de gang, de unde altundeva? îi răspunsese Merson. Eu nu i-am văzut moaca. — Nici eu, adăugase Francis Keppler, cu o voce destul de îngrijorată de astă dată. Tăcură. Apoi se lăsase o linişte adâncă şi fiecare rămăsese singur cu gândurile lui. Pentru câteva clipe, Jeremy rememora faptele. Fuseseră cât pe ce să-l ia în plin pe blond şi probabil că îl loviseră destul de bine, deşi după cum o zbughise, n-ai fi zis. Îşi reamintise senzaţia pe care o avusese. Pentru o fracţiune de secundă crezuse că tipul o să treacă prin parbriz şi o să dea cap în cap cu el. Jeremy Brock era marketing director al aceleiaşi BFF Company. Avea 36 de ani, era destul de suplu şi arbora un aer de intelectual care i se potrivea destul de bine. Părul negru, în contrast cu tenul destul de alb, era tuns scurt şi întotdeauna aranjat ireproşabil. Vocea de bas a lui Merson spărsese tăcerea în mii de bucăţele: — Cât pe-aci să-i strici freza domnului director, Francis! Nu mai vorbesc de frumuseţe de Volvo C 70! Încă două-trei chestii de-astea şi te concediez. Ha- ha-ha! Jeremy zâmbise. Zâmbea destul de rar, iar când se întâmpla să surâdă, dădea impresia că o face mai mult din obligaţie. — Ne continuăm drumul, Francis? întrebă el. De fapt, eu am să cobor chiar aici. Până acasă fac maximum cinci minute pe jos. — Cum zici, dom’ director! încuviinţă cel de la volan. — Deci, n-ai chef să mergi cu noi? revenise Carl Merson asupra subiectului iniţial pentru a mai destinde atmosfera. — Nu pot, îmi pare rău! Nu în noaptea asta. Trebuie să termin proiectele acelea şi până dimineaţă nu mai e mult. Uite, vă promit că de săptămâna viitoare sunt al vostru! — Hopa! exclamase Merson. Se schimbă treaba. Deci, promiţi? — Promit. Apoi Francis Keppler învârtise cheile în contact, aprinsese farurile, întorsese automobilul cu scârţâit de roţi şi demarase în trombă. Deşi toţi trei erau directori, singurul căruia i se spunea astfel, jumătate în glumă, jumătate datorită aerului său veşnic sobru, era Jeremy Brock.

Rapitorii de copii de Anthony King CAPITOLUL I           — Depăşeşte-I acum!           Jaguar-ul viră brusc la stânga, acceleră şi îi tăie calea microbuzului Renault Mascott din faţa sa. Un individ mascat îndreptă ţeava unui automat Uzi spre pneurile maşinii ce fusese obligată să oprească şi slobozi două rafale scurte de gloanţe.           — Let's gol strigă cel care trăsese, coborând în viteză din Jaguar.           Un jeep GMC opri brusc în spatele maşinii ata-cate, iar o femeie – de asemenea, mascată şi înar-mată – intră în scenă. Se îndreptă spre uşa laterală culisantă a Renault-ului şi o smuci cu putere. Com-plicii ei se căzneau să deschidă portiera din dreapta faţă şi, cum şoferul nu înţelesese s-o deblocheze la comandă, fu împuşcat pe loc, prin parbrizul care se sfărâmă în mii de bucăţele.           Majoritatea copiilor aflaţi în microbuz începu să plângă, privind îngrozită la ce se petrecea, iar trei fetiţe ţipară, deznădăjduite şi speriate.           — Fă-i imediat să tacă, altfel îţi zbor creierii! Ţipă tânăra, îndreptând ameninţătoare un pistol – marca Beretta Trophy cu amortizor – spre însoţitoarea micuţilor. Pe urmă să-mi întocmeşti o listă cu numele fiecăruia, dar să nu te pună naiba să încerci să mă tragi pe sfoară, că te desfigurez! Ai înţeles?           Şoferul Jaguar-ului îl trase pe cel împuşcat de la volan, târându-l pe culoarul dintre scaune, iar celălalt complice se instala în locul lui, pornind motorul.           — Dă-i drumul o dată, Al, la naiba!           Bărbatul demară în trombă, lovind maşina cu care blocase drumul, şi se înscrise în traficul aglomerat de pe Bulevardul Santa Monica.           Pentru că însoţitoarea nu reuşise să-i potolească pe copiii înspăimântaţi, atacatoarea o lovi cu patul pistolului în frunte, făcând-o să îngenuncheze.           — Vezi dacă poţi opri sângerarea fraierului ăs-tuia! Ordonă ea, arătând apoi cu ţeava armei spre şoferul rănit.           — Al, nu te grăbi! Nu contează cât de departe ajungem, numai caută să alegi un loc deschis şi cât mai îndepărtat de clădiri. Canada ne aşteaptă, nu pleacă din loc!           — Cred că am să opresc la intersecţia bulevar-dului cu Highland Avenue.           — Perfect. E unul dintre locurile pe care le-am studiat deja, nu?           — Da, Ben. N-ai de ce să-ţi faci griji!           — Ai dreptate! De ce mi-aş face?… Pentru simpla răpire a unu, doi, trei, patru…, 16 copii de grădiniţă şi doi maturi, dintre care unul se află pe moarte? Mai mult ca sigur că, dacă ne vor prinde, ne vor ierta. Asta vrei să spui, nu-i aşa?           — Nu, Ben, nu asta am vrut să spun. Nu te enerva! Ai să vezi că totul va merge strună, conform planului stabilit!           Când primele sirene ale autovehiculelor poliţiei începură să se audă, răpitorii îşi verificară arma-mentul. Trecătorii, care o rupseseră la fugă la pri-mele focuri de armă, se întorceau acum la locul faptei, roşi de curiozitate.           — Cât mai e, Al, până la Highland?           — În maximum două minute ajungem.           — Să opreşti chiar în mijlocul intersecţiei! Pe urmă, vedem noi ce mai este de făcut.           Alden Rossner-Clark făcu exact ce i se ceruse. Nu-i convenea deloc acţiunea în care se ameste-case, dar acum era mult prea târziu ca să mai dea înapoi.           — Deschide uşa din faţă! Îi ordonă fata.           Apoi luă automatul din mâna lui Ben, coborî în stradă şi trase câteva rafale în aer.           Câteva maşini – conduse de şoferi prea îndrăzneţi – se ciocniră, altele începură să claxoneze, dar cei mai mulţi conducători auto se grăbiră să părăsească intersecţia.           Îţi făcură apariţia şi poliţiştii, care blocară treptat căile de acces. În foarte scurt timp aveau să sosească şi trupele SWAT.           Lunetiştii ocupară poziţii strategice, pregătindu-şi puştile cu repetiţie Macmillan, de calibru 50. Gloan-ţele acestei temute arme au un efect ucigător până la o distanţă de 2.000 de metri, iar acest lucru face parte din abecedarul fiecărui infractor de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.           — Predaţi-vă, sunteţi înconjuraţi! Se auzi o voce stupidă într-o portavoce, care-i făcu pe cei trei ră-pitori să izbucnească în hohote de râs.           Pentru a se amuza încă şi mai mult, Benjamin Drake trase două focuri de armă spre maşinile poli-ţiei. Gloanţele se înfipseră cu un zgomot sec în tabla moale, făcându-i pe oamenii legii să se trântească îngroziţi la pământ. Nimeni nu avea de gând să facă pe eroul şi să piară stupid într-o astfel de confruntare.           — Am să mor! Se auzi glasul şoferului. Sângerez din abundenţă.           Şeful bandei îl privi în scârbă, aruncându-i:           — Dacă ai fi deschis uşa când ţi-am spus, n-ai fi ajuns aici. Numai tu eşti de vină, idiotule!           Rănitul tăcu, pentru a nu-l enerva şi mai mult pe cel care îl împuşcase. Se aştepta să moară. Îşi pierduse orice speranţă. Introduse o mână în inte-riorul hainei şi scoase de acolo portofelul, în care avea o fotografie de familie. Ţinea foarte mult la fetele sale şi se gândi să le mai privească o dată înainte de a închide ochii pentru totdeauna. El, soţia sa şi cele două fiice ale lor zâmbeau fericiţi pe hârtia de celuloid.           Benjamin Drake se repezi la şofer, bănuitor, smulgându-i din mână obiectul, pe care-l luase drept o armă.           — Ah, tocmai acu' ţi-ai găsit să devii sentimental! Exclamă răpitorul. Nu vreau să te privez de ultima dorinţă, la-ţi poza înapoi, adăugă acesta, întinzându-i şi portofelul.           Din ce în ce mai slăbit, Patrick Koontz întinse mâna, dar renunţă să-şi mai privească familia.           Poate că totuşi voi supravieţui, se gândi el şi îşi vârî portofelul la loc în buzunar. Ajută-mă, Doamne!           Între timp, maşinile poliţiei reuşiră să blocheze toate căile ce ar fi putut permite evadarea. Sosiră şi trei ambulanţe, complet echipate pentru intervenţiile de urgenţă, apoi o autospecială de pompieri, pentru orice eventualitate.           Zeci de oameni în uniformă şi civili înconjuraseră microbuzul, aşteptând la distanţe respectabile, cu armele gata pregătite, ordinul de a deschide focul. Cu toate acestea, fiecare dintre ei era conştient că nimeni nu şi-ar fi asumat o asemenea responsabilitate. Miza era imensă. Viaţa a 16 fii şi fiice de magnaţi ai oraşului. Politicieni, guvernanţi, oameni de afaceri…           — Ce-i cu tine, Al? Te văd cam îngrijorat!           — N-am nimic.           — Nimic pe dracu'! Se observă pe faţa ta că eşti speriat. Doar ştiai de la început că asta o să se în-tâmple! Doar nu voiai să ajungi în Canada cât ai zice peşte!           Trupele SWAT îşi ocupaseră deja poziţiile.           — Unu, gata!           — Doi, gata!           — Opt, gata!           Şeful dispozitivului li se adresă tuturor prin staţia de emisie-recepţie: 10           — Staţi pe poziţii! Nimeni nu trage decât la ordin!           — Unu! Am în vizor o ţintă ce poate fi neutra-lizată.           — Trei! Şi eu la fel.           — Am spus: nimeni nu trage decât la ordin! Fiţi pregătiţi în orice moment!           — Deci, vom ataca microbuzul care-i duce pe copiii magnaţilor la Disneyland. Planul este deosebit de simplu. Nu vom avea mult de repetat. Trebuie doar să fim atenţi şi să memorăm cu precizie amănuntele acţiunii.           Cei trei păreau destul de relaxaţi, deşi în realitate erau încordaţi la maximum. Poate mai puţin plănuitorul întregii afaceri, Benjamin Drake, proaspăt, evadat dintr-o închisoare de maximă securitate.:           — Ai idee câţi copii vor fi în microbuz? Îl întrebă Alden Rossner-Clark.           — Mai mult de zece, nu ştiu cu exactitate. În afară de şofer, vom mai avea de neutralizat o înso-ţitoare. Treaba va fi extrem de simplă, te asigur.           — Nu va muri nimeni, nu-i aşa? Vru să fie sigură Venus Meredith, amanta lui Alden.           — Doar v-am spus! Răpim câţiva copii, încasăm răscumpărarea şi pe urmă dispărem. Nimic altceva, răspunse Benjamin Drake, nu din cale-afară de convingător.           — Te-ai hotărât, până la urmă, la cât vei fixa răscumpărarea?           — Nu, dar vor fi câteva milioane de dolari la mijloc. Suficient cât să ne ajungă tuturor până la sfârşitul zilelor. Dacă vrei să mă mai întrebi cum îi vom împărţi, am să-ţi reamintesc. Jumătate eu, jumătate voi.           — N-am uitat asta, mârâi Rossner-Clark, departe de a fi mulţumit.           Dar înţelegerea e înţelegere şi trebuie respectată, îşi mai zise el. Doar Ben a făcut rost de pont şi de banii necesari operaţiunii. Eu şi Venus n-am adus absolut nimic.           — Al, acum ar fi mai bine să pleci după jeep-ul acela. Se înserează şi trebuie să ne culcăm devre-me. Mâine vom avea o zi foarte lungă. Dacă n-or fi mai multe…           Bărbatul îi dădu ascultare şi dispăru pe uşa in-termediară a garajului în care îşi stabiliseră cartierul general. Îndoiala, însă, nu-i dădea pace.           Oare povestea asta o să se termine cu bine? Se întrebă'Rossner.           — Hai să mai verificăm o dată armamentul, Venus!           Tânăra se supuse fără să comenteze. Se price-pea destul de bine la aşa ceva, după copilăria şi adolescenţa pe care le trăise în cele mai rău famate suburbii ale Los Angeles-ului.           — Întotdeauna mi-au plăcut pistoalele Beretta, zise ea. Sunt adevărate bijuterii. Când îmi voi per-mite, am să-mi încropesc o colecţie.           Benjamin Drake nu luă în seamă această re-marcă, fiind mult mai interesat să-i admire pe furiş picioarele lungi şi fesele puternice. Schimbă vorba:           — Eşti de mult împreună cu Al?           — Cam de un an. De ce?           — Mă întrebam dacă te înţelegi bine cu el.           — Sau dacă voi rămâne cu el şi după ce vom da lovitura…?           Ultima replică a fetei fu considerată de capul bandei drept un veritabil avans. De aceea, se apro-pie de ea, punându-i protector un braţ pe umăr.           — Nu mi se pare un tip din cale-afară de bun pentru tine. Asta-i tot. Cred că noi doi ne-am potrivi mult mai bine.           Venus îl privi cu atenţie, încercând să înţeleagă cât de serios vorbeşte. Şi nu părea deloccă ar fi avut chef de glume.           Ce-i drept, Ben nu arată rău deloc! Îşi zise ea. Încă nu mi-am putut da seama ce fel de om e, însă este evident că arată mai bine ca Alden. Oricum, am să mă mai gândesc dacă vreau să fac o schimbare în viaţa mea. Nu mă grăbeşte nimeni. Tare curioasă aş fi să aflu de ce a făcut puşcărie, însă voi avea suficientă vreme pentru asta.           Fără să vrea, ridică o mână şi, cu dosul palmei, îi mângâie obrazul neras de trei zile. Apoi zise:           — Cine ştie dacă ar fi posibil?! Timpul va hotărî, nu?

Atentat la memorie de Anthony King CAPITOLUL I.             Ianuarie 2001.             — Mai întâi mă lua în braţe, mă mângâia pe păr şi mă săruta. Pe frunte, pe obraji, pe gât şi pe gură. Apoi îmi mângâia întregul corp şi mă dezbrăca, minţindu-mă că trebuie să-mi facă baie. Nu-mi plăcea mirosul lui, dar nici nu-l consideram respingător.             Femeia tăcu.             Observându-i privirea aţintită în gol, bărbatul nu-şi putu da seama la ce se gândea ea.             — De ce te-ai oprit? Vru să ştie acesta.             — Înţelege când îţi spun! Nu-mi poţi cere să-mi amintesc acele scene dureroase în cele mai mici detalii. E peste puterile mele!             — Atunci închide ochii şi relatează-mi ce vezi!             — Văd o fetiţă blondă, îmbrăcată într-o rochiţă subţire, cu imprimeuri vesele, care nu ştie ce se întâmplă între ea şi tatăl ei vitreg. Totuşi, are încredere-n el, fiindcă-i aduce dulciuri şi se joacă cu ea. Nu ca mamă, care n-are niciodată timp de aşa ceva…             Pierdută în propriile amintiri, femeia nu mai vorbi.             — Povesteşte în continuare, Troy!             — După ce a dezbrăcat-o complet, el o gâdilă. Micuţa râde şi încearcă să se ferească, mişcându-se în braţele bărbatului, până când stârneşte erecţia acestuia. El zice că i s-a făcut cald şi îşi scoate cămaşa, apoi o lipeşte de pieptul lui, mângâindu-i funduleţul. Ea nu mai râde acum. E mirată, însă spaima n-a pus încă stăpânire pe ea. Totuşi, pilozitatea tatălui său o revoltă. Are păr. Şi pe piept şi pe mâini şi pe spate, iar ea nu înţelege de ce. Sărutările lui devin din ce în ce mai insistenţe, coborând spre buricul copilei. Ea râde, apoi duce o mânuţă la gură, când limba lui începe să-i cerceteze un loc anume. Nu e voie! Abia şopteşte fetiţa, încercând să îndepărteze capul bărbatului dintre pulpişoarele ei. Stai! Dacă ai să fii cuminte, am să-ţi cumpăr o păpuşă mare şi un ursuleţ de ciocolată, veni răspunsul lui. Tentaţia e prea mare ca o fetiţă de trei ani să-i poată rezista. Da'n-o să mă doară, nu? Bineînţeles că n-o să te doară! Îţipromitlhsâ n-a fost să fie aşa. Când tatăl vitreg şi-a scos penisul afară şi a ridicat-o în braţe, ea s-a gândit că e vorba despre un nou joc. Dar el i-a depărtat picioarele şi a apăsat-o cu putere de umeri. A durut-o îngrozitor şi a început să plângă.             O lacrimă se scurse pe obrazul schimonosit al femeii care povestea.             — Continuă, Troy! O îndemnă bărbatul, nelă-sând-o să iasă din starea în care se afla.             — Un pumnal parcă i se înfipsese în stomac. Ţipă de durere şi, instantaneu, începu să plângă cu sughiţuri. Dar aşa-zisul părinte nu fu înduplecat de suferinţa ei. O ridică şi o lăsa ritmic în jos, ţinând-o de subsuori. Mă doare! Protestă micuţa, încercând să scape de acel supliciu bestial, însă în zadar se tânguia. Privirea lui animalică spunea totul. N-avea de gând să se oprească prea curând. N-avea să se oprească înainte de a fi comis abominabila lui faptă…             Povestitoarea începu să plângă de-a binelea, violent marcată de propriile-i amintiri.             — Dacă nu eşti în stare să povesteşti mai departe, ne oprim aici. Poate că altădată te vei simţi mai bine.             Februarie 1999.             Troy Bender avea să înceapă terapia de grup peste două zile. Împlinise de curând 34 de ani şi se putea considera o femeie aproape realizată. Lipsa copiilor era singura problemă a căsniciei ei cu Stanley, pe care îl iubea cu sinceritate de peste zece ani.             Graţie ajutorului material oferit de mama ei şi faptului că soţul câştiga foarte bine, Troy a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată. Din nefericire, eforturile ei n-au fost încununate de succes, ci dimpotrivă. S-a ales cu nişte depresii care au dus-o la disperare, fără ca psihiatrii să-i poată stabili un diagnostic cât de cât precis şi o medicaţie adecvată.             Zăcea cât era ziua de lungă în dormitor, adesea lângă pat sau vârâtă sub plapumă, şi plângea dintr-o cauză necunoscută. Câteodată se ocupa de grădina de trandafiri, însă în mod inconsecvent, astfel încât aceasta nu arăta nici pe departe satisfăcător.             În cele din urmă, Stanley i-a propus să consulte un psihoterapeut recunoscut în Los Angeles pentru succesele sale în materie.             — Stan, tu crezi că sunt nebună? Se îngrijoră Troy la aflarea acestei sugestii.             — Nu, draga mea. Ai doar unele probleme de ordin psihic, care trebuie rezolvate cât mai ur-gent. Şi cine se pricepe cel mai bine la aşa ceva, dacă nu un psihoterapeut?             — Dar o să ne coste o grămadă de bani!             — Şi asta e adevărat, însă cred că ne putem permite plata a 600$ pe săptămână pentru să-nătatea ta.             — 600! Spuse nevastă-sa, nevenindu-i să creadă că un asemenea tratament poate fi atât de scump. Ce, mă voi duce în fiecare zi la el?             — Doar de trei ori pe săptămână. Nu-ţi face griji, Troy! Avem ceva economii puse deoparte, iar mama ta s-a oferit să ne ajute. O vom scoate la capăt, ai să vezi! Te vei însănătoşi până la urmă.             Februarie 1999.             — Poate n-o să mă credeţi, domnule Bender, să soţia dumneavoastră are mare noroc! Zise dr. Andrew Bogomil, invitându-şi musafirul să ia loc pe un fotoliu tapisat cu piele de culoare roşie. Nu sunt decât două zile de când s-a eliberat un loc într-unui dintre grupurile mele. Dar poate că încă nu aţi aflat. Eu lucrez cu două grupuri a câte patru paciente, care mă vizitează de trei ori pe săptămână.             — Înţeleg.             — După cum vedeţi, şase zile din şapte sunt ocupat, astfel încât, până ce nu se eliberează un loc, nu pot primi un nou pacient la terapie.             Doctorul i se păru simpatic lui Stanley Bender. Avea nişte ochi luminoşi, trăsături fine, părul uşor grizonat, degajând un sentiment de siguranţă şi încredere. Era înalt – peste 1,80 în -şi se îmbrăca cu mult gust, reuşind să fie, în acelaşi timp, sobru, elegant şi plăcut la înfăţişare.             — Mă bucur pentru această şansă, doc! Vreau să spun că amândoi ne bucurăm.             — Haideţi să vorbim puţin despre ea, dacă nu vă deranjează! Nu ştiu dacă vom mai avea această ocazie. Când au început s-o supere stările pe care mi le-aţi descris la prima noastră întâlnire?             — N-a existat o dată anume, însă cred că starea sănătăţii ei a început să se înrăutăţească de când a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată, care n-au dat nici un rezultat.             Ştiţi, noi n-avem copii şi tare ne dorim măcar unul!             — Ce fel de tratamente, psihiatrice?             — Au fost şi dintr-astea, dar ceva mai târziu, adică după aproape zece ani de suferinţă.             — Au existat tentative de sinucidere?             — Nu, Doamne-fereşte! Însă, din când în când, aduce în discuţie faptul că vrea să încheie socotelile cu această lume în care nu-şi găseşte locul.             — Ce ştiţi despre copilăria ei?             — N-a fost una din cale-afară de fericită, din câte mi-a povestit. Tatăl a părăsit familia imediat după naşterea ei, iar mama s-a recăsătorit pe când Troy avea în jur de trei ani. Din câte mi-a spus, George W. Melman a fost un tată vitreg foarte bun, considerând-o propria lui fiică.             — A fost? Vreţi să spuneţi că nu mâi e în viaţă?             — Da. A decedat într-un accident de circulaţie la numai doi ani de la căsătorie. De atunci, Troy a trăit numai cu mama ei, în condiţii destul de modeste. S-au iubit şi se iubesc în continuare foarte mult.             — Perfect. Domnule Bender, ar mai fi de stabilit doar trei probleme de ordin tehnic.             — Vă ascult!             — Mai întâi, cum veţi achita notele de plată? Cash sau prin intermediul unei cărţi de credit?             — Cea de-a doua variantă mi se pare mai la îndemână.             — Bun. Soţia dumneavoastră mă poate vizita mâine la ora 8.00 a.m. pentru o primă consultaţie?             — Desigur. O voi aduce chiar eu.             — La început o voi chema şi în afara şedinţelor de terapie, câte o oră, pentru hipnoză. Asta, bineînţeles, în acelaşi preţ. Cu toate pacientele procedez la fel. Mai târziu vom recurge la această metodă în mod sporadic, în general duminică dimineaţa, pentru a nu afecta şedinţele de terapie şi ca să n-o obosim prea tare pe soţia dumneavoastră.             — În regulă şi vă mulţumesc! Eu n-am absolut nimic de obiectat! Numai să o văd sănătoasă, la fel cum era atunci când am cunoscut-o.             — Atunci rămâne cum am stabilit! Ar mai fi ceva, adăugă doctorul, înmânându-i două coli de hârtie imprimate cu un scris mărunt pe ambele feţe.             Aveţi aici câteva dintre reuşitele mele profesionale şi studiile efectuate. V-aş ruga ca până mâine să mă lăudaţi puţin soţiei dumneavoastră, pentru a mă ridica puţin în ochii ei. Este foarte important ca, încă de la început, să capete o mare încredere în mine. Acesta este unul dintre secretele pe care o asigură terapia de grup. Înţelegeţi?             — Da, doctore! Am să procedez întocmai cum mi-aţi spus!             Februarie 1999.             — De unde ştii tu atât de multe despre doctorul Bogomil? Se miră Troy în drum spre cabinetul acestuia. Îl cunoşti de mai multă vreme?             — Nu, draga mea, dar m-am interesat, minţi Stanley Bender, fiind convins că o face doar în interesul ei. De ce mă întrebi?             — Nu ştiu precis. Parcă îmi e puţin teamă de el.             — Înainte de a-l întâlni? Dar, crede-mă, n-ai nici cel mai mic motiv! E un medic cu o reputaţie excelentă şi un profesionist foarte respectat nu numai în L. A., ci în mai multe state americane. Uite că am ajuns! Trebuie să iei liftul până la etajul al patrulea.             — Tu nu vii cu mine?             — Nu, am să te aştept aici. La-ţi inima-n dinţi şi du-te! Nu se va întâmpla nimic rău, te asigur! Ai încredere-n mine!             Femeia coborî cu paşi şovăitori, ridicându-şi ochii spre înalta clădire în faţa căreia se afla. Cerul abia se vedea din pricina zgârie-norilor, iar sentimentul ei de teamă se amplifica dintr-un moment într-altul. Cu toate acestea, reuşi să-şi continue drumul, pentru a nu-şi mâhni soţul pe care-l iubea nespus de mult.             El e atât de bun cu mine! Se gândi Troy, întorcând capul şi zâmbindu-i lui Stanley. Soţul său îi făcu semn cu mâna a încurajare. Nu vreau să-l dezamăgesc, continuă femeia de una singură. Şi-apoi, are perfectă dreptate: nu mi se poate întâmpla nimic rău. Dacă după aceste şedinţe de terapie nu mă voi simţi mai bine, le voi întrerupe şi basta!             Imobilul de pe Alhambra Avenue adăpostea o sumedenie de firme, astfel că în imensul hol al parterului era o continuă vânzoleală. Troy Ben-der trebui să aştepte ceva timp la unul dintre cele trei lifturi ca să se poată strecura înăuntru.             Mai bine o luam pe scări! Îşi zise ea, convinsă fiind că data viitoare aşa va proceda. Puţină mişcare nu mi-ar strica deloc şi nu sunt decât patru etaje de urcat.             Ajunsă la etajul dorit, coborî şi studie inscripţiile de pe peretele din faţă. Găsi cu uşurinţă ceea ce căuta şi urmă săgeata care indica direcţia respectivă. În faţa unei uşi din sticlă mată, cu canat din aluminu, citi pentru a doua oară, ca să se asigure că nu greşeşte:             PSIHOTERAPIE DE GRUP – Dr. Andrew Bogomil, medic psihoterapeut. Ciocăni şi intră.             O asistentă drăguţă şi tânără se ridică de la locul ei din faţa computerului şi îi veni în întâmpinare, zâmbindu-i cu căldură.             — Sunteţi doamna Bender, nu-i aşa?             — Exact! Se arătă Troy plăcut surprinsă de această primire.             — Numele meu este Wood, Pauline Wood, şi mă ocup de secretariat, zise gazda, luând-o de braţ pe noua pacientă şi invitând-o să ia loc. Doctorul vă va primi îndată. Până atunci am să vă servesc o cafea, mai zise asistentă, fără a aştepta vreun răspuns din partea nou-venitei. Vă veţi simţiţi minunat după şedinţele la care veţi participa, o să vedeţi!             — Credeţi? Întrebă Troy, destul de nesigură.             — Mă aflu în slujba doctorului Bogomil de doi ani şi până acum nimeni nu s-a plâns de munca lui. Deci, am toate motivele să cred asta, îi răspunse fata, arborând în continuare acelaşi zâmbet simpatic. Este un om extraordinar, o să vă convingeţi!             Şi cum pacienta îşi terminase cafeaua, drăguţa Pauline intră la psihoterapeut, chipurile pentru a vedea dacă o poate primi. Când se întoarse, îi zise, ajutând-o să se ridice:             — Poftiţi, doamnă!             Bărbatul îi ieşi în întâmpinare lui Troy, privind-o cu un surâs fermecător exact între ochi şi parcă Aspunându-i: Eu pot să te vindec, vreau să te vindec, îţi fac o bună impresie şi-apoi te voi vindeca, indiferent care e natura suferinţei tale!             Îi oferi un scaun poziţionat cu faţa spre lumina de afară şi se aşeză la birou, cu spatele la geam. Apoi, prin gesturile şi cuvintele sale, încercă să-i insufle pacientei cât mai multă încredere în el. Deşi blând, îi vorbea cu fermitate, convingător, pe un ton egal, fără a o contrazice sau a o întrerupe.             — La loc, Troy, şi încearcă să fii cât mai relaxată!             — Mulţumesc, doc!             — Vreau să-ţi spun de la început că îmi doresc tare mult să fim mai întâi prieteni. Cu alte cuvinte, relaţia pe care o începem acum trebuie să se bazeze în primul rând pe prietenie şi abia apoi să fie una de la medic la pacient. Şi invers.             — O. K., zise femeia, docilă şi oarecum fascinată de persoana lui.             — Începe prin a-mi povesti despre suferinţele tale!             — Nu ştiu cum…             — De când te simţi rău?             — Să zicem că de acum doi-trei ani. Nu ştiu dacă soţul meu ţi-a spus, dar am făcut tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată.             — Şi toate au fost în zadar. Mi-a spus. Ce-ai simţit acum doi-trei ani?             — Mai întâi m-a durut capul în mod constant. Apoi a început să mi se facă frică din orice, să fiu timidă şi melancolică. Aşa am ajuns să-mi construiesc un fel de carapace a iflea, în care mă ascundeam atunci când nu voiam să mai ştiu de nimeni şi nimic.             — Vrei să zici că ai ajuns să te depărtezi de cei din casă?             — Nu ştiu dacă ei şi-au dat seama de asta.             — Ei?             — Adică mama şi soţul meu. Locuim laolaltă. Le vorbesc, stau împreună cu ei ca să nu-i supăr, însă cea care le răspunde la întrebări sau participă la diverse activităţi nu sunt eu, ci altcineva.             — Şi acea persoană dispare în momentul în care eşti din nou singură?             — De cele mai multe ori, însă niciuna dintre aceste două personalităţi nu iese complet din mintea mea. Ele pot reveni în orice clipă, independent de propria-mi voinţă şi se cunosc una pe cealaltă. Adesea chiar discută între ele. Doc, ţi se pare că mă exprim incoerent?             — Nici vorbă, Troy. Vorbeşti chiar pe înţelesul terapeutului tău. Din câte-mi dau eu seama, se pare că avem de-a face cu Sindromul Personalităţii Multiple, prescurtat – SPM.             — Adică acesta ar fi diagnosticul stabilit de tine?             — Nu sunt 100% sigur, însă cred că, în mare măsură, este vorba despre SPM.             — Ţi se pare grav?             — Nici pe departe, dar trebuie să stăm mult de vorbă şi să descoperim împreună adevăruri pe care tu le-ai uitat, indiferent cât de dureroase ar fi acestea.             — Şi asta mă va ajuta să mă simt mai bine?             — Fără îndoială.             — Bine, dar cum, vom proceda?             — Personalitatea-gazdă, adică persoana ta – cea care eşti în realitate -trebuie să absoarbă cealaltă personalitate secundară, înţelegând secretele acesteia.             — E posibil să existe mai multe personalităţi?             — Nu este exclus.             — Şi atunci când voi afla despre toate acestea înseamnă că m-am vindecat?             — În cea mai mare măsură, însă nu este indicat să întrerupi tratamentul psihoterapeutic prea curând, indiferent că eu voi fi acela care se va ocupa de tine sau nu.             — Înţeleg…             CAPITOLUL II.             Februarie 1999.             — Bună seara, doamnelor! Îşi salută terapeutul pacientele, debordând de bună dispoziţie. Agnes, Regina, Dorothea, am plăcerea să v-o prezint pe noua noastră prietenă. Ea e Troy.             Femeile o întâmpinară cu simpatie şi, după ce îşi strânseră mâinile, se aşezară pe scaune, formând împreună cu dr. Bogomil un cerc aproximativ.             Agnes-Teresa Braun, o doamnă cam la 30 de ani, se aşeză în dreapta drăguţei nou-venite, zicându-i:             — Sunt sigură că ne vom înţelege foarte bine. Nici eu nu sunt pacienta lui Bogomil de prea multă vreme. Mai precis, de şase luni.             — Şi asta e puţin? Se miră Troy.             — În comparaţie cu celelalte… Terapeutul le mai lăsă o vreme să discute între ele pe diverse teme, apoi le captă atenţia.             — Astăzi aş vrea să începem discuţia noastră prin a evoca amintirile pe care le-am descoperit împreună. La sfârşit, o vom ruga şi pe Troy să încerce o rememorare a unor întâmplări de mult uitate, pe care le ţine ascunse în subconştientul ei. Vrei să începi tu, Agnes?             — Da, doc.             Bărbatul se ridică de la locul său şi stinse candelabrul din încăpere. Apoi, prin câteva apăsări succesive ale unor butoane, aprinse patru veioze, situate în fiecare colţ al camerei. Nu se făcuse întuneric, nici măcar o semiobscuritate misterioasă, însă atmosfera nu mai era aceeaşi ca înainte.             — Dă-i drumul, Agnes! Spune totul exact aşa cum ai făcut-o şi la celelalte întâlniri ale noastre! N-are de ce să-ţi fie jenă. Toate colegele tale au trecut prin situaţii asemănătoare.             — O. K, doc! Mama mea s-a recăsătorit când eu aveam 8 ani. Cel care a luat-o de soţie era văduv şi avea doi copii: un băiat de 15 ani şi o fată de 17.             — Cum îi chemă? Îi cerul terapeutul să precizeze. \pa     — Julian şi Thora. Mai departe… La început ne-am înţeles destul de bine. Altfel spus, fratele şi sora mea prin alianţă nu-mi acordau o importanţă prea mare. Dar, cu timpul, au început să mă privească din ce în ce mai insistent. Mai cu seamă ea. Când am împlinit 10 ani şi pieptul meu a început să prindă contur, Thora s-a apropiat subit de mine, copleşindu-mă cu tot felul de atenţii. Ne distram adesea împreună, mă lua cu ea în oraş şi chiar mă trata ca pe o egală, ceea ce pentru mine a însemnat enorm. Mai târziu, într-o iarnă, m-a rugat să o las să doarmă cu mine în pat, pretextând că îi este frig de una singură. Atunci a început totul. Nu ştiu cum a făcut, dar, într-un timp foarte scurt, a trezit în fiinţa mea tendinţele homosexuale pe care le posedă fieca-re om. La început m-a masturbat cu mâna, apoi şi-a folosit gura cu măiestrie şi, ceva mafâncolo, m-a pus şi pe mine să procedez la fel. De ce să n-o recunosc, am fost extrem de încântată de ceea ce mi se întâmpla şi abia aşteptam să vină noaptea ca să ating din nou extazul! Totul era roz în jurul meu. Părinţii se înţelegeau bine, nu aveam nici un fel de probleme, ce mai, eram o familie fericită… Asta a durat până când Julian m-a prins într-o noapte cu capul între pulpele surorii mele mai mari. Atunci a înţeles totul, însă asta n-a fost nimic. Peste două zile m-a ameninţat că, dacă nu fac şi cu el la fel, va da totul în vileag părinţilor. Eram îngrozită. La fel şi Thora – cel puţin aşa mi s-a părut mie – care mi-a cerut să-i dau ascultare fratelui meu dacă nu vreau să provoc un dezastru. Mai mult la insistenţele ei, am acceptat, lăsându-mă cu greu convinsă. Thora mi-a spus că ea nu-l poate satisface pe Julian, fiindu-i soră de sânge. În timp ce eu nu îi eram… Mai întâi i-am făcut felaţie şi nu vreau să vă spun cât de greu mi-a fost. Aveam doar zece ani… Aproape 11. Dar el nu s-a mulţumit doar cu atât şi m-am văzut nevoită să mă las dezvirginată, ca să o protejez în primul rând pe mama, la care am ţinut întotdeauna enorm.             Aici Agnes-Teresa făcu o pauză, reluându-şi povestirea doar la insistenţele medicului.             — Spune mai departe, draga mea! Nu te sfii!             — Totul a scăpat de sub control la un sfârşit de săptămână, când părinţii ne-au lăsat singuri, având totală încredere în noi. De unde puteau ei să ştie ce făceam în lipsa lor?! Julian şi cu Thora au propus să ne jucăm – chipurile -împreună şi astfel am ajuns obiectul lor sexual. Dar erotismul şi amorul în grup pur şi simplu m-au dezgustat, sfârşind – după circa o săptămână de peripeţii -prin a suferi o depresie ce a necesitat internarea mea într-o clinică de psihiatrie. De aici m-am întors complet vindecată -sau cel puţin asta s-a crezut până nu de mult -*şi nu mi-am mai adus aminte de nimic, devenind o adolescentă retrasă, timidă şi foarte fricoasă, din cauze pe care nimeni nu le putea desluşi, nici chiar psihiatrii.             — Continuă, Agnes! Se văzu nevoit să intervină din nou dr. Bogomil după o altă pauză.             — Totuşi, nu pot spune că n-am avut noroc în viaţă. Soţul meu a fost un om extraordinar încă de la început şi de aceea i-am dăruit doi copii, la care ţin ca la ochii din cap. Şi totul a mers ca pe roate, în ciuda visurilor mele care adesea nu-mi dădeau pace, până acum doi ani. Am început să nu mai fiu întotdeauna eu, de parcă o altă Agnes încerca să-mi ia locul. Între noi două s-a iscat o luptă permanentă, care mă făcea să-mi ies din minţi. În cele din urmă, am ajuns la dr. Bogomil şi acesta mi-a stabilit diagnosticul de care sufeream fără să am cunoştinţă: Sindromul Persona-lităţii Multiple. A urmat o serie de şedinţe în grup, în cadrul cărora am început să-mi aflu trecutul ce mocnea în subconştientul meu, şi – implicit -să mă simt din ce în ce mai bine, acceptându-l. Acceptând acest trecut de care n-aveam încotro să fug, n-aveam unde să mă ascund… Mai întâi, totul mi s-a părut a fi un vis urât, dar în cele din urmă am acceptat crunta realitate.             — Şi soţul tău ce-a zis când a aflat? Nu se putu abţine să întrebe Troy.             — Mie? Nimic. Cred că s-a bucurat că mi-am revenit la starea mea normală, ba chiar mai mult – graţie şedinţelor de psihoterapie la care particip – mi-am recăpătat entuziasmul şi pofta de viaţă de mult pierdute. Acum, când mă gândesc, realizez că acceptarea unei tragedii petrecute în copilărie nu este o problemă atât de complicată, dacă este tratată cu profesionalism. Mă simt mult mai bine, iar visurile acelea groaznice pe care le aveam au dispărut ca prin farmec, fără nici un fel de medicament. Vreau să mai ştii, dragă Troy, că întreaga mea stare de sănătate e excelentă, după cum susţine şi medicul nostru de familie. Nu mai am nici cel mai mic motiv să mă plâng de ceva.             — E rândul tău, Dorothea! Îi zise dr. Bogomil doamnei Crewson, ce părea a avea în jur de 60 de ani. Povestea ta e ceva mai specială, dacă mă pot exprima astfel.             — Mai specială? Dimpotrivă, Andrew! Eu cred că e cea mai banală poveste dintre toate. Am început să am probleme de ordin psihic pe la             25 vârsta de 25 de ani, după o copilărie şi o adoles-cenţă lipsite de culoare şi de viaţă, adică în care nu s-a întâmplat absolut nimic demn de reţinut. Sau aşa am crezut până acum doi ani. Am fost o tânără de condiţie medie, subjugată de o ten-siune nervoasă accentuată, căreia îi făceam faţă cu mare dificultate. Singura alinare am găsit-o în fumat. Ajunsesem să fumez trei pachete pe zi şi tot nu îmi ajungeau. Toată lumea din jur mă de-ranja şi nimic nu era pe placul meu. Asta până când am întâlnit un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine, care şi-a dat seama că am un potenţial ieşit din comun. El m-a pus în fruntea companiei sale de construcţii, exploatându-mi energia la maximum. Acum, când mă gândesc, nu văd de ce mi-ar părea rău. Am muncit pe brânci, e drept, adesea 24 de ore din 24, însă tot am realizat ceva în viaţă. O locuinţă mai mult decât cochetă, câteva automobile pe care le schimb când am chef şi un cont destul de rotund în bancă. Ce n-am realizat? O familie. Mai mult, m-am îndepărtat total de propriile rude. Cano am ieşit la pensie, însă, în urmă cu aproximativ cinci ani, viaţa a devenit pentru mine un calvar.             — Poţi fi mai explicită? Interveni medicul.             — Am început să am tot felul de probleme psihice – poate şi pe fondul renunţării la fumat -justificate în special prin lipsa unei familii şi a prietenilor. Ajunsesem bolnavă de singurătate, dacă înţelegi ce vreau să spun, i se adresă ea nou-venitei. După câţiva ani, n-am mai rezistat şi m-am înfiinţat la uşa cabinetului lui Andrew, implorându-l să mă vindece de idioatele angoase ce puseseră stăpânire pe mine la bătrâneţe. Când a început să mă întrebe despre copilărie, mi-am dat seama pentru prima dată că nu-mi aduceam aminte mare lucru, iar ce puteam rememora vedeam parcă cu ochii altcuiva, Treptat, această evidenţă a devenit tot mai clară, iar Andrew m-a făcut să recunosc faptul că în interiorul meu sălăşluiau mai multe Dorothea. Una copilăroasă, care nu s-a putut maturiza de-a lungul anilor, alta temperamentală, care fumează enorm şi nu-şi poate afla liniştea nicicum, şi cea de-a treia – o bătrânică simpatică, fără probleme financiare, care doreşte să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii într-un mod cât mai plăcut. Cum aveam de-a face cu mai multe personalităţi înghesuite în aceeaşi minte, dr. Bogomil a fost de părere că trebuie să redescoperim împreună trecutul meu. Şi nu oricum, ci prin hipnoză.             — Ţii minte că te-ai speriat la început?             — Exact aşa a fost! Cum, să mă pună să fac precum găina ori să mă târăsc pe jos, aşa cum am văzut eu la televizor? M-am întrebat. Însă în curând mi-am dat seama că nu voi fi pusă în cine ştie ce ipostaze neplăcute şi am acceptat tratamentul.             — Ceea ce este mai important abia acum urmează, a ţinut să precizeze terapeutul.             — Aşa e! Împreună cu ceilalţi, am aflat' marele secret al copilăriei mele, care m-a făcut să am o viaţă oarecum diferită de a altor femei normale. Pe scurt, ca so las şi pe Regină să vorbească, am aflat că dragii mei părinţi – fie-le ţărâna uşoară!             — M-au supus unor cruzimi incredibile. Tata m-a violat sub ochii mamei, începând de la vârsta de cinci ani. Iar ea mă bătea, zicând că sunt o mare târfă şi îl ispitesc pe soţul ei. Acest supliciu de neimaginat pentru o minte nor-mală a durat trei ani de zile, până când el a suferit un accident de serviciu, paralizând de la mijloc în jos. Mama a crezut că asta este o pedeapsă de la Dumnezeu, s-a pocăit şi a încetat cu cruzimile. În ceea ce mă priveşte, această răsturnare de situaţie a fost cam tardivă, fiind obligată să stau internată într-un sanatoriu montan aproape un an de zile. La sfârşitul perioadei, doctorii au declarat că sunt complet restabilită şi că mă pot întoarce la ai mei. De câte ori încercam să aduc vorba despre bestialităţile pe care le trăisem, am fost contrazisă vehement, ba chiar am urmat un tratament îndelungat cu tot felul de tranchilizante. Am sfârşit prin a crede că supliciile prin care trecusem se aflau doar în imaginaţia mea bolnavă, iar în cele din urmă am dat totul uitării. Şi nu mi-am reamintit nimic până când nu l-am întâlnit pe Andrew, cum de altfel mi se pare că v-am mai spus. De atunci, chinurile mele au încetat.             Terapeutul se ridică de la locul său, părăsi fără zgomot încăperea şi în două minute se întoarse cu o tavă pe care se găseau patru pahare cu limonada rece.             — Un mic respiro nu va strica nimănui, zise el, invitându-şi pacientele să bea.             — Mulţumim! Se auziră două voci. După ce tava fu pusă pe o măsuţă, dr. Bogomil reveni:             — Acum, tu, Regina!             — Eu n-am vrut să consult un psihoterapeut şi n-aş vrea nici acum.             — Te obligă cineva? O întrebă medicul. Rudele, soţul, prietenii?             — Nu. O fac de bună voie, fiindcă mi-am dat seama că altfel nu se poate. Nu pot fi un om normal fără aceste şedinţe bisăptămânale. Aşa se face că, de circa un an de zile, îngraş conturile bancare ale lui Andrew.             Cu un gest reflex, Regina Tymson îşi dădu pe spate bogată podoabă capilară şi îşi aşeză, graţioasă, un picior peste celălalt. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, iar fustă scurtă pe care o purta te putea face să crezi că nu este genul de femeie căruia nu-i plac bărbaţii. Era, totuşi, măritată de doi ani, după cum avea să afle Troy mai târziu. Iar prezenţa sa la terapeut se datora unei lovituri primite în cap, cu un an înainte de căsătorie, ce fusese urmată de o pronunţată amnezie. Amnezie căreia nimeni nu i-a dat mare importanţă până la un moment dat.             — Din ziua accidentului, mi-am dat seama că foarte rar mai eram cea de dinainte. De câte ori mă concentram asupra unui lucru, o mulţime de voci încerca să vorbească în locul meu şi nu înceta decât atunci când izbucneam în plâns.             — Cam câte personalităţi te deranjau? O întrebă dr. Bogomil.             — Pe puţin zece. Dar acestea au început să părăsească personalitatea-gazdă, adică propria mea minte, chiar de la cea de-a treia şedinţă de terapie de grup la care am participat. Ceea ce mă deranjează este faptul că hipnoza – sunt convinsă – a determinat această ameliorare a stării mele de sănătate psihică. Iar apoi am început să devin conştientă de nişte amintiri pe care n-aş fi vrut să le rememorez vreodată. Locuiam într-o fermă din apropiere de Stockton, California -proprietatea familiei mele – şi eram oarecum rupţi de lume. Singurul care ne mai aducea veşti de la oraş era unchiul Dennis, ce ne vizita destul de des. În rest, noroc cir televizorul şi cu aparatul de radio, altfel aş fi crezut că trăiesc pe o insulă pustie! Când aveam patru ani, ruda asta a mea a ţinut morţiş să mă înveţe să călăresc şi în cele din urmă a reuşit. Cu caii m-am descurcat destul de bine. Cu el a fost mal greu, fiindcă unchiul era puţin cam masochist. După ce mă viola pe unde apucă, ţinându-mă mereu deasupra lui, mă obliga să-l bat cu biciul şi pe urmă mă ameninţa că, dacă spun cuiva ce se întâmplă între noi, ne va ucide şi pe mine şi pe mama mea. Aşa că m-am mulţumit să-l bat cu poftă ani buni, răzbunându-mă în acest fel pe pornirile lui deplasate. Asta până când am împlinit 12 ani şi a început să-mi placă. Într-o zi, mama ne-a surprins asupra faptului şi mi-a tras o bătaie soră cu moartea – deşi ea nu recunoaşte acest lucru – băgându-mă în spital. După mai multe serii de tratamente, m-am întors la ai mei şi am fost, în general, un copil destul de cuminte. Când mi-am luat soarta în propriile mâini, părinţii m-au ajutat cu bani – mă mai ajută şi acum – iar toată lumea s-a declarat mulţumită. Doar eu mai aveam ceva probleme cu visurile în care eram violată, iar după aceea mă răzbunam în diverse moduri extrem de violente, ce mergeau până la crimă, după cum am reuşit să-mi reamintesc. Ceea ce mă îngrijorează acum este faptul că îmi doresc să fac sex aşa cum făceam când eram doar o copilă şi apoi să mă răzbun, biciuindu-l pe violator. Dar dr. Bogomil – de care am devenit dependentă – m-a asigurat că şi asta va trece la un moment dat.             — Aşa e, draga mea, n-ai de ce să-ţi faci pro-bleme, atâta timp cât te simţi bine din punct de vedere fizic şi mental! Ei, Troy, cum ţi s-au părut secretele prietenelor tale?             — Cutremurătoare, zise femeia după o clipă de gândire.             — Crezi că ai putea să ne povesteşti şi tu ce-despre tine?             — Desigur, însă eu n-am trăit asemenea gro-zăvii, aşa că sunt convinsă că am să vă plictisesc.             — Nu se ştie! Remarcă psihoterapeutul, enig-matic, în vreme ce restul femeilor zâmbi cu înţe-legere în direcţia nou-venitei. Încearcă, totuşi!             — De acord. După părerea mea, am avut o copilărie cât se poate de banală, cu excepţia faptului că tata ne-a părăsit când eram foarte mică. Apoi mama s-a recăsătorit când aveam vreo trei ani şi, până la cinci, totul a fost minunat. Tatăl vitreg mă iubea nespus de mult şi toţi eram fericiţi. Din nenorocire, un accident de circulaţie a făcut ca el să-şi piardă viaţa, iar mama să rămână văduvă pentru totdeauna. Cârn asta ar fi tot. Altceva nu ştiu ce aş putea adăuga.             — Bine. Cum cele două ore programate s-au scurs, vă mulţumesc pentru prezenţă şi ne vedem data viitoare. Troy, te-aş ruga să mai rămâi puţin, ca să încercăm împreună să punem la cale o psihodramă. Nu vreau să trecem dintr-o dată la hipnoză.             — Ce e aia psihodramă?             — Ai să vezi!             CAPITOLUL III.             Martie 2001.             Neavând de lucru, detectivii Jane Heron şi. Eric Black, de la Divizia „Cazuri Speciale” a De-partamentului Poliţiei Los Angeles, erau puşi pe şotii. După ce se tachinară ca de obicei, mai ales pe teme sexuale, se gândiră să-l necăjească pe vreunul dintre colegi.             — Nu crezi că cel mai nimerit ar fi „Specialistul”? Întrebă poliţista. Prea îşi bate joc de noi când avem câte o problemă urgentă de rezolvat. Ne mai luăm şi noi revanşa… <j-tN-am nimic împotrivă, răspunse Eric, entuziasmat de idee. O merită cu prisosinţă.             „Specialistul”, aşa cum fusese poreclit dr. Butch Harrison, legistul Laboratorului criminalistic al D. P. L. A., era o fire ursuză, rigidă şi deloc receptivă la glumele celor doi detectivi. Din acest motiv îi fierbea ori de câte ori avea ocazia, dez-văluindu-le rezultatele criminalistice – la care reuşea să ajungă cu mare întârziere – şi ironi-zându-i fără excepţie.             — Atunci hai să-i cerem câte o cafea! Doar ştii cât e de zgârcit de cele mai multe ori!             Coborâră la braţ în subsolul unde se aflau sălile laboratorului, mult mai veseli ca de obicei. Bună dispoziţie li se trăgea şi de la faptul că erau siguri de un lucru foarte important. Legistul nu avea nici un cadavru de examinat, aşa că poliţiştii nu trebuiau să se teamă de glumele lui macabre.             Îl găsiră pe „Specialist” în propriul birou, cu nasul vârât în computerul său ultraperformant. * – Ce faci, dr. Mengele? Îl abordă Jane încă de la uşă. Nu ţi-a adus nimeni vreun hoit cu care să te distrezi?             Butch se opri din lucru, însă nu întoarse capul spre detectivi, gândindu-se la un răspuns pe măsură. Dar cum nu-i veni niciunul, continuă să tacă.             — Ţi-a înghiţit pisica limba? Interveni Eric.             — Poate că s-a contaminat cu vreunul dintre virusurile acelea blestemate cu care lucrează şi i s-au blocat căile vocale?             — N-avem noi norocul ăla…!             Legistul se răsuci cu tot cu scaun, ţintuindu-i pe rând cu o privire aprigă.             — De ce-aţi venit? Numai ca să mă deranjaţi cu mutrele voastre de iepuri în călduri, sau aveţi o problemă de serviciu?             — Am venit, pur şi simplu, ca să ne oferi câte o cafea, îl lămuri poliţista. Îţi vine să crezi?             — Nu. Da' deloc, dacă mă înţelegi. Pentru voi e destul de bună şi poşirca de la automat. De ce s-o consumaţi pe-a mea?             — CăB mai bună, logic!             — Serios? Se bucură el pentru compliment. În acest caz, trebuie să vă întreb cu ce-aţi venit în schimb!             Cei doi se uitară unul la celălalt preţ de câteva secunde, fiind luaţi oarecum prin surprindere. Primul care-şi reveni fu Eric:             — Îţi vom spune un banc pentru a te scoate din starea în care te afli.             — Să auzim! Dacă reuşiţi să mă amuzaţi, vă servesc câte o cafea. Altfel, spălaţi putina înainte de a vă da eu afară!             — O. K.! Se arătă de acord detectivul. Cine spune? Adăugă el privindu-şi partenera, total dezorientat.             — Am eu unul! Îl scoase Jane din încurcătură. Cică se judecă un proces de jaf. Spărgătorul intrase noaptea şi furase argintăria chiar din dormitor. Deşi capul familiei s-a trezit la momentul oportun, acesta n-a intervenit, în ciuda faptului că tâlharul era un tip pirpiriu şi, pe deasupra, neînarmat. Eram foarte dezorientat, domnule judecător – încercă păgubaşul să-i explice judecătorului. De aceea nu l-am imobilizat. Mă tot întrebam cum o fi reuşit să deschidă uşa de la intrare şi să se strecoare până în dormitor pe neauzite, când eu n-am realizat o asemenea performanţă în 20 de ani de căsnicie!             Pe figura legistului nu'se mişcă nici măcar un muşchi când îşi întrebă colega:             — Păi, nu-l termini?             — Păi, l-am terminat…             — Şi care-i poanta?             — Că nevastă-sa îl auzea pe bărbatu-său când întârzia să ajungă acasă, iar pe hoţ nu l: a auzit.             — Aha! Mârâi Butch. Şi poanta pentru a merita, cafeaua unde e?             — Las' că-ţi zic eu unul mai bun, amice! Interveni Eric. Cu poliţişti.             — Bine, vă mai acord o şansă!             — Se întâmplă tot la tribunal:             — Aţi fost surprins pe stradă într-o postură indecentă, din câte am înţeles, şi aţi fost adus la secţie de un poliţist, zise judecătorul.             — Da, domnule!             — Beat, desigur!             — Da, amândoi…             — Gata, zise dr. Harrison, ridicându-se grăbit de pe scaunul său şi îndreptându-se spre filtrul de cafea. Sunteţi invitaţii mei!             — Asta înseamnă că ţi-a plăcut ultimul banc! Se bucură detectivul.             — Greşit. Asta înseamnă că nu vreau să-mi spuneţi şi altele… Nu vă pot suporta inepţiile la nesfârşit.             Jane şi Eric nu mai scoaseră o vorbă, fiecare întrebându-se în tăcere dacă trebuie să se întristeze pentru că nu i-au putut stârni râsul „Specialistului”, ori să se bucure că obţinuseră ceea ce îşi doriseră… În cele din urmă optară pentru cea de-a doua variantă, iar detectivul schimbă vorba cu abilitate.             — La ce lucrai, Butch?             — La un program ultrasecret. Construiesc roboţi care să înlocuiască detectivii din poliţie. Am de gând să vă scot la pensie cât mai curând…             — În acest caz, sper din tot sufletul să-ţi rupi gâtul! Zise Jane, sorbind impasibilă din cana oferită. Dar ştii că e bună? Aprecie ea calitatea cafelei şi, deodată, faţa i se lumină. Nimeni n-o face ca tine…             — Cu excepţia frumoasei noastre secretare Melanie, îl înţepă Eric, ca să nui ofere legistului prea multă satisfacţie.             „Specialistul” se abţinu să comenteze această ultimă remarcă, revenind în faţa computerului său, de care era realmente îndrăgostit.             — Atunci, dacă tot nu mai aveţi ce să-mi spuneţi…, zise el, întorcându-le spatele.             În acel moment, telefonul de pe biroul său începu să târâie.             — Poartă sunt. Dr. Harrison?             — La aparat!             — Vă caută un domn doctor pe nume Buford Petersen. Zice că vă este coleg de breaslă. Să-I aduc la dumneavoastră?             — Bineînţeles, cum să nu! Roagă-I să poftească imediat, adăugă legistul, întorcându-se spre detectivi. Este fostul meu profesor de psihologie şi psihiatrie din facultate. Cred că nu l-am mai văzut de vreo zece ani.             Februarie 1999.             — În primul rând, să-ţi explic despre ce este vorba, începu dr. Bogomil să vorbească de îndată ce rămase singur cu noua lui pacientă, Troy Bender. Psihodrama nu este altceva decât o metodă de investigare şi diagnosticare, precum şi una de terapie modernă, care se foloseşte de jocul dramatic improvizat pe'o temă dată, pentru dezvăluirea gândurilor şi a atitudinilor unui pacient.             — Cu alte cuvinte…?             — Un fel de joc de societate, dacă vrei, care ne va fi foarte util la amândoi.             — Şi în ce constă acest joc?             — Ne vom închipui fel de fel de situaţii legate de copilăria ta şi de relaţiile familiale, astfel încât va fi posibil să desluşim lucruri ce s-aujntâm-plat, dar pe care tu le-ai gonit din memorie.             — Ai spus că doar ni le închipuim, doc, nu-I aşa?             — Exact!             — Atunci, să-i dăm drumul!             Andrew Bogomil se ridică de la locul său stinse două din cele patru veioze şi îşi trase aunul în faţa pacientei, pentru a o putea ve-ea mai bine.             — Să zicem că ai doi ani şi jumătate. Chiar dacă nu îţi aduci aminte de acea perioadă, încearcă să-ţi imaginezi cum erai.             — Mică, timidă, cu codiţe împletite de mama şi răsfăţată, intră Troy în pielea personajului imaginar.             — Foarte bine. Şi tata unde e?             — Nu e.             — Lipseşte de acasă cu treburi?             — Nu ştiu, dar nu e.             — Cât durează această absenţă?             — Până când mama aduce un alt tătic.             — Cum arată noul părinte?             — Frumos, vesel şi blând.             — Perfect. Deci, se poartă bine cu tine?             — Foarte bine. Ne jucăm, îmi dă să mănânc şi mă sărută înainte de culcare. Tot el e cel care mă trezeşte dimineaţa şi mă scarpină pe spate.             — Îi place să te mângâie?             — Îi place, iar eu mă simt minunat când o face. E atât de bun!             — Îl iubeşti?             — Nu ştiu. Sunt prea mică pentru a-mi da seama de asta, însă mă simt extraordinar de bine cu el.             — Cât timp a durat această fericire?             — Nu mult. La un moment dat, a dispărut din viaţa noastră şi nu l-am mai văzut. Abia mai târziu am aflat de la mama că a avut un accident de circulaţie şi a plecat în lumea celor drepţi.             — Mama ta îl iubea?             — Fără îndoială, continuă Troy să rememoreze amintiri de mult uitate.             — Nu i-ai auzit niciodată certându-se?             — Nu.             — Crezi că a fost un tată bun, ţinând cont de faptul că nu era decât unul vitreg?             — Deosebit de bun, de asta sunt sigură.             — Atunci când te mângâia, cum proceda?             — Nu înţeleg întrebarea, doc!             — Care părţi ale corpului ţi le atingea? Nu uita că e vorba doar despre un joc, Troy! Mai precis, despre o psihodramă.             — Bine. Mă mângâia pe cap, pe umeri şi pe spate.             — Nu ajungea niciodată cu mâna mai jos?             — Acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că ajungea, însă doar întâmplător.             Şi cum te săruta? Unde, vreau să zic…             — Pe obraji, câteodată pe gât şi pe mâini. Eu procedam la fel.             — Să ne oprim aici, Troy! Ţi-aş propune – desigur, dacă n-ai nimic împotrivă – să ne vedem şi mâine dimineaţă.             *             Martie 2001.             — Am onoarea, domnule profesor! Se ridică dr. Harrison în picioare, venind în întâmpinarea musafirului său. Nu v-am mai văzut de foarte multă vreme. Ce mai faceţi?             — Nu mare lucru, Butch, spre deosebire de tine. Am aflat că ai o carieră de invidiat. Felicitări!             — În mare parte, aveţi dreptate. Dar activitatea mea profesională ar fi fost mult mai laborioasă şi mai plină de succese notabile, dacă aceşti doi poliţişti n-ar fi existat, adăugă legistul, privindu-i pe colegii săi. Daţi-mi voie să vi-i prezint pe detectivii Jane Heron şi Eric Black, „spaima” Diviziei „Cazuri Speciale” în care sunt angrenat.             — Mă bucur să vă cunosc! Zise dascălul, înţe-legând gluma fostului său student. Prof. Buford Petersen, actualmente simplu psihiatru la Spitalul Central din localitate.             „Specialistul” îl invită pe noul venit să ia loc pe un scaun şi, fără a-l mai întreba, îi oferi o ceaşcă de cafea.             — Colega, noi ne retragem. O să-ţi aducem cănile mai târziu, bine?             — Dar nu e nevoie să plecaţi din pricina mea! Interveni Petersen. Ba chiar v-aş ruga, dacă este posibil, să rămâneţi! Ştiţi, intenţionez – dacă-mi veţi permite – să vă consult în legătură cu o problemă de… Specialitate, dacă mă pot exprima în acest fel.             — Domnule profesor – sări Butch de la locul său – nu-mi faceţi una ca asta! Se află pe capul meu de un sfert de oră şi parcă ar fi trecut o veşnicie…             Cu excepţia „Specialistului”, ţpţi zâmbiră, iar detectivii se aşezară cât mai comod pe locurile lor, gata să asculte o poveste interesantă. Şi aşa nu aveau ce face.             CAPITOLUL IV.             Februarie 1999.             A doua zi, Pauline o întâmpină pe Troy Bender la fel de surâzătoare ca prima dată.             — Doctorul e pe drum, doamnă. Trebuie să sosească dintr-un moment întraltul.             — Nu e nici o grabă. De fapt, eu sunt cea care a sosit mai devreme.             — Eraţi nerăbdătoare să-l întâlniţi, dacă.             — Mi permiteţi întrebarea?             — Poate că da… Nu ştiu?! Oricum, soţul meu a plecat mai devreme de acasă şi am preferat să mă aducă el în loc să chem un taxi.             — Aşa! Poftiţi cafeaua dumneavoastră! E preparată la fel ca şi ieri, cu puţin zahăr. Nu mi-aţi spus dacă v-a plăcut.             — Chiar foarte mult, Pauline! Chiar foarte mult!             Prietenia pe care această secretară simpatică i-o arăta o punea în dificultate pe Troy. Ea ştia că secretarele sunt nişte fiinţe nesuferite, indiferente, distanţe şi total lipsite de tact. Acum se convingea de contrariu. Ba mai mult, această fată chiar îi plăcea pentru felul ei deschis de a fi şi pentru naturaleţea cu care se purta.             Gândurile pacientei fură întrerupte de sosirea vijelioasă a lui Andrew Bogomil, care se miră văzând-o.             — Am întârziat cumva? Nu-i veni acestuia să creadă, consultându-şi ceasul.             — Nu, doc. Eu sunt cea care a sosit mai devreme. Tocmai despre asta discutam cu Pauline.             — Aha, înţeleg! Te rog să pofteşti în biroul meu! Începem îndată. Femeia făcu ceea ce i se ceruse şi rămase în picioare, neştiind unde să se aşeze. La un semn al lui, luă loc pe o canapea ceva mai joasă decât una normală şi aşteptă în tăcere ca el să se pregătească.             — M-am gândit mult la problemele tale, dar mai întâi spune-mi dacă ai avut vreun vis azi-noapte!             — Îmi aduc aminte doar că am adormit greu şi m-am trezit obosită. Atât…             — Troy, eu cred că putem începe şedinţele de hipnoză chiar de astăzi. Tu ce părere ai? Ts consideri pregătită?             — Nu, şi nici nu cred că voi fi vreodată, însă sunt gata să fac ce spui tu, doc!             — E bine că ai încredere-n mine. Mai bine zis, e un lucru esenţial în această muncă. Vom imprima totul pe o casetă audio, pe care o vei putea asculta mai târziu. Dar e bine să fii singură prima dată. Poate că nu vei vrea ca altcineva să-ţi cunoască secretele.             Bărbatul trase toate draperiile, astfel încât lumina zilei abia mai putea pătrunde în birou, şi lăsă luminile stinse. Apoi se aşeză pe un scaun la doar un pas de ea şi începu s-o privească intens în ochi. Îi zise:             — Acum începi să ai totală încredere-n mine! Dr. Bogomil îi vorbea calm, dar în acelaşi timp cu multă fermitate. Gesturile sale erau domoale şi simple, astfel încât să nu-i distragă atenţia pacientei. Îi puse în mâna dreaptă un disc având un diametru de circa 20 cm, apoi îi ceru să-l ridice la înălţimea ochilor şi să privească fix în centrul acestuia. Obiectul, confecţionat din plastic, avea pictate mai multe cercuri concentrice de culoare neagră, pe un fond de un alb imaculat. Contrastul deosebit de obositor o făcu pe Troy să-şi mijească ochii încă din primele secunde de concentrare.             El se ridică încetişor şi, plimbându-şi mâinile deasupra corpului ei, fără să o atingă, îi vorbi:             — Când voi spune „trei”, nu te vei mai putea scula de pe canapea. Şi cu cât vei încerca mai mult, cu atât eforturile tale vor fi mai zadarnice. Deci, când voi spune „trei”, nu te vei mai putea ridica de pe canapea, fepetă el. Şi, cu cât vei încerca mai mult, eforturile tale vor fi mai zadarnice.             După ce reluă formula de trei ori la rând, terapeutul o prinse de mâna cu care ţinea discul şi o mişcă lent, de câteva ori, în sus şi în jos, făcând-o pe Troy să închidă şi să deschidă ochii.             — Dacă vrei, poţi sta cu ochii închişi, însă nu te poţi ridica de pe canapea. Reazemă-te de spetează! Aşa. Unu…, doi…, trei! Acum vei face* tot ce-ţi ordon eu! Adăugă medicul, luându-i obiectul din mână şi pornind reportofonul aflat în apropiere.             Pacienta respira alene pe gură, stătea cu ochii închişi, iar trăsăturile feţei sale erau complet destinse, relaxate.             — Te afli în casa mamei tale şi ai trei ani împliniţi. Ce faci?             — Mă joc cu mama de-a croitoresele, răspunse Troy după un moment de ezitare.             — Tatăl tău unde e?             — Nu ştiu…, nu-l cunosc…, da' o să vină.             — Uite că a venit! Ce faceţi?             — Ne jucăm împreună. Sunt foarte fericită cu el.             — Mama a plecat la bucătărie ca să pregătească cina, iar voi doi aţi rămas să vă mai jucaţiCe faceţi?             — Tata mă ia în braţe, mă mângâie şi mă sărută.             — Îţi place?             — Nespus de mult.             — Îţi pune mâna pe piele când te mângâie?             — Da, îmi pune.             — Şi te mângâie acolo unde ţie îţi este ruşine?             — Da, mă mângâie. Acum se uită la mine altfel.             — Cum?             — Nu-mi dau seama, dar parcă ar vrea să-i dau ceva.             — Stai în braţele lui? În – Da, şi el mă leagănă.             WbrTe mişcă în poală înainte şi înapoi? Mf – Da, aşa faceJ Şi mie îmi place să mă frec de poala lui. Îl mai. Pup şi eu din când în când. Vrea mai mult de la tine, nu-i aşa?             — Da, aşa e!             — Îţi scoate rochiţa şi chiloţeii, lăsându-te în pielea goală? Îţi spune că trebuie să faci baie?             — Da, aşa face. Eu îi spun că am făcut şi ieri, dar el insistă. Vrea să fiu curată pentru el.             — Îţi pune mâna acolo?             — Unde, pe funduleţ?             — Da.             — Îmi pune mâna peste tot şi eu mă gâdil.             — Te strânge în braţe, te lipeşte de pieptul lui?             — Da, aşa se întâmplă.             — Poţi să povesteşti singură mai departe?             — Nu ştiu ce să spun.             — Continuă să te sărute?             — Da.             — Capul lui coboară spre buricul tău, apoi spre picioare şi se opreşte între pulpele tale micuţe?             — Da, aşa se întâmplă. Iar sărutările lui mă ard, atât sunt de fierbinţi. Îi spun să se oprească, dar el nu vrea. Îmi promite cadouri şi mă face să-l ascult.             — Pe urmă scoate un obiect din pantaloni?             — Da, şi eu mă sperii. Nu ştiu ce fel de joc e ăla. Mă pune să-i mângâi obiectul cu amândouă mâinile.             — Pe urmă?             — Nu mai ştiu, zise Troy, în vreme ce câtevc lacrimi începură să i se rostogolească pe obraji.             — Nu cumva te ridică de subsuori şi îţi depărtează picioarele?             — Nu ştiu! Răspunse femeia, începând să plângă şi mai tare. Nu mai ştiu nimic!             — Bine, acum te vei trezi! Zise terapeutul, oprind reportofonul. Apoi îi suflă cu putere între ochi şi bătu o dată din palme.             Troy Bender deschise ochii şi privi în gol circa un minut.             — Cum a fost, doc? Întrebă ea când se simţi complet restabilită după şedinţa de hipnoză.             — Pentru început, destul de bine, chiar promiţător, dacă pot spune aşa.             — Îmi dai casetă ca s-o ascult?             — Numai dacă insişti.             — Dar la început ai zis altceva.             — Ţi-o dau dacă insişti, ţi-am spus! N-aş vrea să te influenţeze în vreun'fel. Cel mai bine ar fi să le asculţi pe toate la sfârşitul tratamentului. Dar tu eşti cea care hotărăşte.             — Bine, doc, cum zici tu. Când ne mai vedem?             — La următoarea şedinţă de grup. Cunoşti programul. Am o rugăminte la tine. Dacă visezi, ar fi bine să-ţi notezi totul. Vom discuta împreună despre visurile tale şi vom încerca să le analizăm.             — O. K., doc, m-ai convins!