Alexandr Soljenitin

Casa matrionei incident la gara de Alexandr Soljenitin La kilometrul 184 al căii ferate care duce de la Moscova la Murom şi la Kazan, la mai mult de şase luni după aceea, trenurile încă mai încetineau, mai-mai să se oprească. Călătorii îşi lipeau feţele de geamuri, ieşeau pe culoare: Ce s-a mai întâmplat? Se lucrează la calea ferată? A ajuns trenul înainte de vreme? Nu. După ce treceau de barieră, trenurile accelerau, călătorii se întorceau la locurile lor. Doar mecanicii ştiau şi îşi aminteau de ce. Şi eu. I În vara lui 1956, lăsând în urmă un deşert dogoritor şi prăfuit, mă întorceam fără să am o destinaţie anume… în Rusia, pur şi simplu. Nu eram aşteptat şi nici invitat în niciun loc de pe teritoriul Rusiei: trecuseră vreo zece ani… Nu aveam decât o singură dorinţă, să mă stabilesc în Rusia de mijloc, departe de caniculă, în vuietul frunzelor din pădure. Voiam să mă strecor şi să mă pierd în Rusia profundă, dacă o astfel de Rusie exista, trăia undeva. Cu un an înainte, în această parte a Uralului, aş fi putut să mă angajez doar ca muncitor necalificat. Un şantier demn de acest nume nu ar fi vrut să mă ia nici măcar ca montator-electrician. Eu însă eram tentat de învăţământ. Mi se spusese – de către oameni informaţi – că nu voi avea nimic de câştigat din această călătorie, că va fi în zadar. Dar lucrurile au început să se mişte. Când am urcat pe scara Oficiului Regional al Instrucţiei publice din Vladimir şi am întrebat unde este Serviciul personal, am văzut, spre marea mea mirare, că domnii aceia nu mai stăteau în spatele unei uşi capitonate cu piele neagră: în locul ei era o despărţitură din geamuri, aşa cum vezi în farmacii. M-am apropiat totuşi, cu timiditate, m-am aplecat în faţa ghişeului şi am întrebat: — Nu aveţi cumva nevoie de un profesor de matematică într-un loc ferit, departe de calea ferată? Aş vrea să mă stabilesc acolo definitiv. Actele mele de identitate au fost controlate minuţios, cuvânt cu cuvânt. Au urmat veniri şi plecări dintr-o cameră în alta, un telefon… Mirarea era reciprocă pentru că, de obicei, toată lumea cerea să ajungă la oraş, dacă era posibil chiar în capitală! Din senin, m-am pomenit cu un post asigurat: era la Visokoie Polie de Sus. Numai numele, şi-ţi încălzea sufletul! Şi numele nu minţea. Pe o colină, între vâlcele, apoi alte coline, înconjurat din toate părţile de pădure, cu un iaz şi un dig mic, Visokoie Polie era exact locul unde ar fi bine să trăieşti şi să mori. Am rămas mult timp într-un boschet, aşezat pe un buştean, spunându-mi cât de mult mi-ar plăcea să nu mai am nevoie în fiecare zi de masa de prânz şi de cină, că m-aş mulţumi să stau aici şi să ascult noaptea freamătul ramurilor de deasupra mea, fără niciun aparat de radio care să tulbure liniştea, în timp ce întreaga lume ar tăcea. Din păcate, Visokoie Polie nu avea brutar şi niciun fel de magazin de alimente… Toţi cei din sat le aduceau din capitala provinciei, cărând sacii în spinare. M-am întors la Oficiu şi am implorat în faţa ghişeului. La început nici măcar nu mi s-a răspuns. După aceea însă, au fost iarăşi veniri şi plecări, un telefon, scârţâituri şi, până la urmă, s-a bătut la maşină pe delegaţia mea: „Torfoprodukt”. Turboprodus? Săracul Turgheniev, cu siguranţă că el nu ştia că se poate forma în rusă un asemenea cuvânt! La gara mică din Torfoprodukt, o baracă provizorie din lemn înnegrit, am citit această indicaţie severă: „Nu urcaţi în tren decât pe partea gării”. Cineva adăugase, scrijelind cu un cui: „Şi fără bilet”. Cu acelaşi umor melancolic fuseseră gravate cu cuţitul aceste cuvinte definitive: „Nu avem bilete”. Abia mai târziu mi-am dat seama care era sensul exact al acestor adăugiri. Era uşor să ajungi la Torfoprodukt. Dar nu să şi pleci de acolo. Tot aici se înălţau cândva păduri de basm, de nepătruns, care nu au supravieţuit Revoluţiei decât pentru a fi apoi tăiate de către muncitorii din Torfoprodukt şi colhoznicii din vecinătate. Gorcikov, preşedintele colhozului, a curăţat astfel multe hectare de pădure, iar copacii au fost vânduţi apoi avantajos în regiunea Odessa; colhozul lui a câştigat astfel decoraţii, iar el a primit medalia de Erou al Muncii Socialiste… Între depresiunile turbăriilor se întindea, în dezordine, târguşorul muncitoresc în care barăcile uniforme, prost tencuite, din anii ’30 se învecinau cu căsuţele cu faţade din lemn sculptat, cu verande cu geamuri, din anii ’50. Dar între zidurile acestor căsuţe nu exista nici măcar un perete despărţitor care să urce până la tavan… Eram obligat să renunţ la speranţa de a închiria o cameră cu patru pereţi adevăraţi. Deasupra satului se vedea un coş de uzină care scuipa fum. O cale ferată mică tăia târgul dintr-o parte în alta, iar locomotivele, împopoţonate şi ele, treceau şuierând strident, trăgând trenuri încărcate cu plăci sau brichete de turbă maronie. Puteam deja să presupun, fără teama de a greşi, că seara, deasupra porţii localului, va urla un difuzor, că beţivii vor umbla de colo până colo şi că se vor scoate cuţite. Iată unde mă adusese visul meu de a găsi un loc liniştit pe pământul rusesc. Culmea este că acolo de unde veneam aş fi putut să locuiesc într-o colibă din chirpici care dădea chiar spre deşert. Şi ce vânt răcoros în fiecare noapte! Şi nimic altceva deasupra mea decât marea boltă cerească plină de stele! Am dormit prost pe bancheta de la gară şi în zori m-am hotărât să fac din nou un tur al satului. De data aceasta am ajuns la o piaţă foarte mică. Fiind atât de devreme, nu era acolo decât o femeie care vindea lapte. Am cumpărat o sticlă de lapte şi am băut-o pe loc. Felul cum vorbea m-a uimit. Era melodios şi mângâietor, iar cuvintele erau exact acelea a căror nostalgie mă împinsese să părăsesc Asia: — Bea, bea cât îţi pofteşte sufletul! Văd eu, nu eşti de pe-aici, nu-i aşa? — Dar dumneavoastră de pe unde sunteţi? am întrebat eu, regăsindu-mi zâmbetul. Şi am aflat că peste tot împrejur erau turbării, că în spatele căii ferate este o movilă şi în spatele movilei este un sat, că acest sat se numeşte Talnovo, că dintotdeauna a fost acolo, de pe vremea când existau nobili, şi că stăpânei i se spunea „Ţiganca” – şi că împrejur pădurea era foarte deasă. Şi apoi urmau alte sate: Ceasliti, Ovinţi, Spudni, Şevertni, Şestimorovo, din ce în ce mai departe de calea ferată, spre lacuri. Ah, ce uşurare mi-a cuprins sufletul auzind aceste nume! îmi promiteau o Rusie profundă, autentică. Am rugat-o pe noua mea cunoştinţă să mă conducă până la Tolnovo, după ce se închide piaţa, şi să căutăm împreună o izbă unde m-aş putea adăposti. Eram un chiriaş bun: pe lângă salariu, şcoala se angaja să-mi dea o căruţă de turbă pentru iarnă. Femeia părea acum îngrijorată; nu se mai punea problema de înduioşare. Ea nu avea loc (ea şi soţul ei aveau grijă de bătrâna sa mamă), aşa că m-a condus la nişte rude, apoi la altele. Dar nu am găsit nicăieri o cameră. Spaţiul era prea mic şi era prea mult zgomot. În cele din urmă am ajuns la un râu mic închis cu un dig şi un podeţ care se încălzeau la soare. Era locul cel mai încântător din întreg satul: două sau trei sălcii, o izbă strâmbă, raţe care alunecau pe apă şi gâşte care ieşeau pe mal scuturându-se. — Asta e, nu ne mai rămâne decât să mergem la Matriona, spuse ghidul meu, care începuse să se cam sature de mine. Doar că la ea nu e prea îngrijit, lasă lucrurile în voia sorţii. E cam bolnavă… Casa Matrionei era chiar acolo, la câţiva paşi: patru ferestre mici, aliniate spre partea rece şi austeră, un acoperiş din şindrilă pusă în două straturi şi încă o fereastră mică în podul casei, a cărui bordură era ajurată ca la casele bătrâneşti. Nu era o casă joasă: am numărat optsprezece rânduri de trunchiuri de brad şlefuite suprapuse. Totuşi, şindrilele acoperişului putrezeau şi trunchiurile erau gri de bătrâneţe; gri era şi portalul, cândva impunător, iar din streaşină lipseau câteva scânduri. Poarta era închisă, dar în loc să bată, femeia îşi strecură mâna pe dedesubt şi împinse un zăvor, un şiretlic nevinovat pentru a descuraja animalele sau necunoscuţii. Acoperişul casei nu se întindea şi deasupra curţii micuţe, aşa cum se întâmplă adesea, dar în interiorul zidurilor se adăposteau multe camere. Odată ce treceai de uşa de la intrare, dădeai de câteva trepte care duceau la un culoar spaţios, înalt cât casa. La stânga, alte trepte urcau la camera bună, construcţie neîncălzită, care nu era legată de izba propriu-zisă şi tot de aici alte câteva trepte coborau la un beci aflat sub podea. La dreapta era izba, cu podul şi subsolul ei. Era o casă veche şi bună, făcută pentru o familie mare, dar acum nu mai trăia în ea decât o femeie singură, de vreo şaizeci de ani. Când am intrat, era întinsă pe soba rusească de lângă intrare, acoperită cu un maldăr sumbru şi nedesluşit de boarfe, boarfe din acelea de mare preţ în viaţa unui om care munceşte. Partea cea mai bună a acestei camere mari, cea din faţa ferestrelor, era năpădită de ficuşi plantaţi fie în oale, fie în ciubere puse pe scăunele sau pe banchete. Umpleau singurătatea stăpânei casei cu mulţimea lor mută, dar vie. Se înmulţeau în deplină libertate, furând lumina meschină dinspre nord. În lumina care mai rămânea, faţa rotundă a Matrionei, ascunsă pe jumătate şi de coşul sobei, mi s-a părut galbenă, bolnăvicioasă. Iar ochii ei, parcă stinşi, spuneau ei înşişi că o rodea boala. Am discutat aşa îndelung, ea acolo sus, culcată pe burtă, fără pernă, cu capul întors spre uşă, şi eu mai jos, în picioare. Nu a manifestat nicio bucurie la propunerea de a avea un locatar; s-a plâns de un rău confuz, mi-a spus că tocmai trecuse printr-una dintre acele izbucniri ale răului: o apuca o dată pe lună sau la două luni, dar atunci când se întâmpla… — Mă ţine două zile, trei zile. Asta-nseamnă că n-o să pot nici să mă ridic, nici să vă fac de mâncare. Altfel, locul, nu pot să mă plâng de el, ar mai fi şi altele aşa… Şi mi-a enumerat celelalte case unde ar fi mai confortabil şi mai plăcut pentru mine să închiriez o cameră şi m-a invitat să merg să le văd. Dar eu ştiam deja că soarta a hotărât: aici o să mă stabilesc, în această izbă slab luminată, cu oglinda ei întunecată în care nici nu se punea problema să mă văd, cu cele două afişe pătate, care lăudau vânzarea de cărţi şi recoltele, puse pe perete ca să arate frumos. Pentru mine era bine aici pentru că Matriona, fiind prea săracă, nu avea radio şi, trăind singură, nu avea pe nimeni cu care să vorbească. Deşi Matriona m-a obligat să alerg prin sat şi a rezistat mult timp când am venit a doua oară („Când nu eşti în stare, când nu ştii să găteşti, nu poţi să-i mulţumeşti pe oameni câtuşi de puţin!”), de data aceasta se ridicase din pat şi chiar mi s-a părut că văd lucind în ochii ei mulţumirea atunci când am reapărut. Ne-am pus de acord asupra preţului şi a cărbunilor pe care mi-i va da şcoala. Abia mai târziu am aflat că de mult timp Matriona nu mai primise de nicăieri nici măcar o rublă. Pentru că nu primea pensie. Familia o ajuta puţin. Iar la colhoz, munca ei nu valora bani, ci bastonaşe (bastonaşe pentru „zilele de lucru” pe care controlorul le alinia în cartea ei de muncă plină de pete de grăsime). Şi uite aşa m-am instalat eu la Matriona. Nici măcar nu a trebuit să ne împărţim camera. Patul ei era lângă uşă, în apropierea sobei, eu l-am întins pe al meu, un pat pliant, aproape de o fereastră. Am mutat ficuşii cei dragi ai Matrionei şi am împins o masă în faţa altei ferestre. Din fericire, în sat era curent electric: în anii ’20, linia de la Şatura ajunsese până aici. „Lămpile lui Ilici”, citeai în ziarele de atunci; cât despre ţărani, căscau ochii şi spuneau: „Ţarina Lumină!” Fără îndoială că pentru cei din sat care aveau o situaţie mai bună, casa Matrionei putea să nu pară ospitalieră; dar noi doi am fost pe deplin mulţumiţi de ea şi în toamnă, şi în acea iarnă. Ploaia încă nu pătrundea înăuntru; când era ger, căldura sobei ţinea mult timp, abia spre dimineaţă se făcea frig, mai ales când vântul sufla spre partea casei care era în stare mai proastă. În afară de noi doi, Matriona şi cu mine, casa mai avea şi alţi locatari: o pisică, şoareci şi gândaci de bucătărie. Pisica era bătrână şi mai cu seamă şchioapă. Matriona o luase de milă, iar ea adoptase casa. Deşi mergea pe cele patru labe, şontâcăia rău, având grijă să nu calce pe laba bolnavă. Când sărea de pe sobă pe podea, nu se auzea zgomotul pâslos pe care îl fac toate pisicile, era o izbitură făcută de cele trei labe: buf! Şi era atât de puternică, încât mi-a trebuit ceva timp până să mă obişnuiesc cu ea şi tresăream de fiecare dată. Era pisica, ateriza pe cele trei labe ca să şi-o protejeze pe a patra. Dacă era plin de şoareci, asta nu înseamnă că pisica nu era stăpână peste ei: sărea ca un fulger în colţul peretelui şi venea cu ei în dinţi. Nu, şoarecii erau inaccesibili pisicii pentru că cineva, cândva, în vremuri mai bune, acoperise pereţii casei cu un tapet gofrat verzui… şi un strat nu a fost de ajuns, s-au pus cinci! Bine lipite între ele, acum se dezlipiseră de pe pereţi în multe locuri, aşa că izba parcă ar fi avut în interior un fel de piele, între trunchiurile de brad decojite şi această piele din hârtie, şoarecii îşi făcuseră culoare şi îi auzeai alergând cu neruşinare chiar şi pe sub tavan. Pisica urmărea cavalcada lor cu o privire reprobatoare, dar nu mai putea să facă nimic. Uneori mai mânca şi gândaci, dar nu se simţea prea bine. Singurul lucru pe care îl respectau gândacii era linia marcată de peretele care separa locul unde se spălau vasele, acolo unde era gura sobei, de partea locuită a izbei. Nu intrau în cameră. Noaptea, în schimb, mişunau în acel loc şi, dacă seara târziu intram să beau apă şi aprindeam lampa, toată podeaua, banca mare şi chiar şi peretele formau parcă o singură pată maronie şi fojgăitoare. Am adus de mai multe ori borax de la laboratorul de chimie. L-am amestecat cu aluat şi cu amestecul acesta i-am otrăvit. Numărul lor s-a micşorat, dar Matriona se temea pentru pisica ei. Aşa că nu am mai pus otravă, şi din acel moment gândacii s-au înmulţit. În timpul nopţii, când Matriona dormea iar eu lucram aşezat la masa mea, galopul scurt şi intermitent al şoarecilor era acoperit de foşnetul uniform, muiat, continuu ca freamătul oceanului, al gândacilor din spatele peretelui. Dar m-am obişnuit cu acest zgomot pentru că nu era nimic în el care să însemne răutate sau minciună. Foşnetul acesta era chiar viaţa lor. M-am obişnuit şi cu fata simpatică de pe afiş care de-acolo, de pe perete, îmi oferea cu încăpăţânare Bielinski, Panfiorov şi o grămadă de alte cărţi: meritul ei era că-şi ţinea gura închisă. De altfel, m-am obişnuit cu tot ce exista în casa Matrionei. Matriona se scula la patru sau cinci dimineaţa. De când o cumpărase de la cooperativă, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, pendula o lua întotdeauna înainte. Acest lucru nu o neliniştea pe Matriona; grija ei era să nu întârzie deloc, aşa că era sigură că nu va întârzia dimineaţa. Aprindea lampa din spatele peretelui de la bucătărie şi încetişor, cu mare grijă, încercând să nu facă zgomot, aprindea soba. Apoi mergea să mulgă capra (nu avea alte animale decât această capră cu blana de culoare alb-murdar şi cu coarnele strâmbe), mergea să aducă apă şi punea pe foc trei oale mici bune la toate: una pentru mine, una pentru ea şi a treia pentru capră. Scotea din pământ cartofi foarte mici pentru capră, mici pentru ea şi de mărimea unui ou de găină pentru mine. Cât despre cartofii mari, aceştia nu mai creşteau de mult timp în grădina ei de zarzavaturi nisipoasă, în care nu se mai pusese îngrăşământ de dinainte de război şi unde ea planta în fiecare an aceiaşi cartofi. Nu percepeam aproape nimic din aceste plecări şi veniri matinale. Dormeam mult şi mă trezeam la lumina târzie a iernii; mă întindeam şi îmi scoteam nasul de sub cuvertură şi şubă. Cuvertura şi şuba plus haina vătuită din armată pusă pe picioare şi salteaua de paie de sub mine păstrau căldura chiar şi în nopţile când frigul puternic venit din nord lua cu asalt bietele noastre ferestre. Auzind în spatele peretelui un fâşâit discret, spuneam în fiecare dimineaţă, măsurându-mi vocea: — Bună dimineaţa, Matriona Vasilievna! Şi de fiecare dată auzeam din spatele peretelui aceleaşi vorbe binevoitoare. Mai întâi era un fel de mormăială modulată pe o notă caldă şi joasă, aşa cum vorbesc bunicile din poveşti: — M-m-m-m… Bună dimineaţa şi dumneavoastră! Şi imediat după aceea: — Micul dejun e tocmai bun. Ce era la micul dejun, nu spunea; de altfel, nici nu era greu de ghicit: cartofi fierţi în coajă, sau o supă de cartofi (o supă „împietrită”, cum spunea lumea de pe aici), sau o fiertură de orz (imposibil să cumperi anul acesta la Torfoprodukt alte crupe, şi chiar şi orzul îl obţineai cu lupte grele; fiind cea mai ieftină faină, se îngrăşau porcii cu ea şi se vindea cu sacii). Nu era întotdeauna sărată cum trebuie şi, după ce terminai de mâncat, rămâneau pe cerul gurii şi pe gingii resturi care provocau arsuri. Dar nu era vina Matrionei: nici unt nu găseai la Torfoprodukt, oamenii îşi smulgeau din mână margarina; doar un amestec de grăsimi de proastă calitate era accesibil. De altfel, soba rusească, după cum am observat eu, nu este practică pentru gătit: mâncarea se face departe de ochii bucătăresei şi căldura este inegală. Motivul pentru care s-a transmis din epoca de piatră până la strămoşii noştri este că, pusă în funcţiune doar dimineaţa, păstrează toată ziua la temperatura potrivită şi mâncarea pentru animale, şi cea pentru om. Mai mult decât atât, dormi la căldură. Ascultător, înghiţeam tot ceea ce îmi pregătise şi împingeam cu răbdare spre margine toate lucrurile necuviincioase: fire de păr, o bucăţică de cărbune, lăbuţe de gândaci. Nu aveam curajul să îi fac reproşuri Matrionei. Nu mă prevenise ea însăşi? „Când nu eşti în stare, când nu ştii să găteşti, nu poţi deloc să-i faci pe oameni fericiţi!” — Mulţumesc mult, spuneam eu cu cea mai mare sinceritate. — Pentru ce? Pentru ceea ce vi se cuvine? O spunea cu un zâmbet luminos, care mă dezarma. Apoi ochii ei spălăciţi mă priveau fără răutate şi mă întreba: „Şi pentru mai încolo, ce v-ar plăcea?” „Mai încolo” voia să însemne pentru seară. Mâneam de două ori pe zi, ca pe front. Ce puteam să cer pentru mai încolo? Acelaşi lucru, mereu acelaşi: cartofi sau supă „împietrită”. Nu bodogăneam, viaţa mă învăţase să nu găsesc sensul existenţei cotidiene în mâncare. Puneam mai mult preţ pe această faţă rotundă pe care încercam în zadar să o fixez pe peliculă (îmi cumpărasem, în sfârşit, un aparat de fotografiat); când vedea că ochiul rece al obiectivului era aţintit asupra ei, Matriona lua un aer jenat sau peste măsură de sever. O singură dată am reuşit să o surprind în timp ce se uita pe fereastră, zâmbind, la ceva de pe stradă. Matriona a avut de înfruntat multe necazuri în toamna aceea. Apăruse o nouă lege a pensiilor şi vecinele îi băgaseră în cap să obţină şi ea una. Era absolut singură şi; de când începuse boala ei, fusese dată afară din colhoz. Câte nedreptăţi se făcuseră în cazul Matrionei! Era bolnavă, dar nu avea dreptul la pensie de invaliditate; muncise pe brânci la colhoz timp de un sfert de secol, dar pentru că nu lucrase în uzină, nu avea dreptul la vreo pensie pentru ea însăşi, putea doar să spere că ar obţine o pensie după bărbatul ei, mai exact pentru moartea capului familiei. Dar soţul ei murise de cincisprezece ani, la începutul războiului, şi acum nu era uşor să obţină adeverinţe de muncă din locurile unde lucrase şi să afle cât câştigase. Câte demersuri pentru aceste acte (şi pentru ca ele să menţioneze corect ceea ce câştiga soţul ei pe lună, chiar dacă mai puţin de trei sute de ruble), pentru confirmarea mărturiei că trăia singură şi nu primea ajutor de la nimeni, şi din ce an; după care trebuia să le ducă pe toate la Oficiul de Pensii şi apoi să le aducă înapoi, după ce corectase ceea ce nu era bine, şi apoi să le ducă iar. În sfârşit, să mai facă un drum ca să vadă dacă toate acestea au servit la ceva… Aceste demersuri erau cu atât mai dificile, cu cât Oficiul era la douăzeci de kilometri la est de Talnovo, Sovietul târgului la zece kilometri la vest, iar cel al lotizării muncitoreşti la nord, la o oră de mers. A fost trimisă de la un birou la altul timp de două luni, pentru fleacuri (când pentru o virgulă, când pentru un punct). Iat-o plecând spre Sovietul târgului, dar secretarul nu este astăzi, lipseşte uite-aşa, pur şi simplu, aşa cum se întâmplă în târguri. Deci veniţi din nou mâine? A doua zi secretarul este acolo, dar lipseşte ştampila. Aşa că trebuie să vină a treia oară… şi pe urmă a patra, pentru că nu au semnat actul cel bun, le-ar trebui ochelari… (Matriona a prins în ace, într-un singur teanc, toate aceste hârtii.) — Mă distrug, Ignatici, mi se plângea ea după aceste deplasări inutile. Nu mai pot. Dar tristeţea ei nu ţinea mult. Remarcasem că avea un mijloc sigur de a-şi recăpăta buna dispoziţie: munca. Lua imediat un hârleţ şi scotea cartofi; sau lua un sac şi pleca să caute cărbuni sau, mai mult, înarmată cu un coş împletit, mergea în pădurea îndepărtată ca să caute bace[1]. O plecăciune ici, una colo, nu în faţa ghişeelor, ci în faţa tufişurilor din pădure, şi apoi, cu spatele rupt de povară, Matriona se întorcea înseninată, mulţumită de toate, cu zâmbetul său blând. — Acum am văzut, Ignatici, ştiu unde să-i găsesc! exclama ea, vorbind despre cărbuni. Un loc… îţi spun eu! Facem chef, ce mai! — Dar, Matriona Vasilievna, cărbunii mei nu ajung? O căruţă plină… — Aş! Cărbunii tăi! Încă de două ori pe-atâta, abia atunci ar ajunge! Aici iarna, când sunt geamurile îngheţate, nici n-ai pus bine o brichetă în foc, că s-a şi ars! Anul trecut am adus atâta cărbune de-ăsta! Nu mă crezi în stare să aduc zilele astea trei încărcături? Numa’ că poţi să fii prins. Deja o femeie din sat e în proces… Da, era adevărat. Deja se simţea vântul rece al iernii şi oamenilor li se strângea inima. De jur împrejur erau păduri, dar nu puteau să ia lemne de nicăieri. Peste tot în mlaştini răcneau buldozerele, dar cărbunii nu li se vindeau oamenilor de aici; erau distribuiţi autorităţilor şi protejaţilor lor. În plus, dascălii, medicii şi muncitorii din uzină primeau fiecare câte o căruţă de cărbuni. Combustibilul nu era prevăzut şi ar fi fost deplasat să ceri. Preşedintele colhozului mergea prin tot satul, se uita la oameni cu o privire autoritară, sau întunecată, sau cumsecade, vorbea despre orice, numai despre încălzire nu. Pentru că el era la adăpost. Şi pentru că iarna, asta nu conta… Într-adevăr, înainte se furau lemne de pe moşiile nobililor, acum se şterpelea cărbune de la stat. Femeile se adunau câte cinci, câte zece, ca să aibă curaj. Acţionau ziua. Într-o vară se extrage mult cărbune şi se fac grămezi cam peste tot. Ceea ce este bine e că, odată extras, este imposibil să fie cărat imediat. E lăsat să se usuce până în toamnă, chiar şi până când cade zăpada, dacă drumul de toamnă este impracticabil sau dacă lucrările s-au tărăgănat. Exact de acest interval de timp profitau femeile. La un transport cărau cu sacul şase brichete de cărbune dacă erau umede sau vreo zece dacă erau uscate. Un astfel de sac (cărat uneori şi pe o distanţă de trei kilometri – şi fiecare cântărea vreo treizeci şi cinci de kilograme!) era suficient pentru a face focul în sobă timp de o zi. Iarna ţine două sute de zile. Şi dimineaţa trebuie să aprinzi focul în soba rusească, iar seara în cea mică, „olandeză”. — Ne spun o groază de baliverne, zicea Matriona, legându-se de cineva invizibil, dar de când nu mai sunt cai, trebuie să duci totul cu spatele, dacă nu, n-ai decât să mori! Spatele meu e o rană tot anul! Iarna trag de sanie, vara car vreascuri! Pe cuvântul meu! Femeile nu se mulţumeau să facă doar un drum pe zi. În zilele ei bune, Matriona aducea până la şase saci plini cu cărbuni. Pe ai mei îi pusese la vedere, pe ai ei însă îi ascunsese sub podeaua de la intrare şi în fiecare seară baricada intrarea cu o scândură. — N-o să-i găsească niciodată iuda ăştia, spunea ea zâmbind şi ştergându-şi fruntea transpirată. Niciodată n-o să dea de ei! Ce putea să facă Direcţia? Nu avea destul personal ca să pună paznici în toate mlaştinile. Sigur, neavând încotro, după ce raportase un randament mare, micşora cifrele invocând fărâmiţarea cărbunelui, ploile… Uneori se apuca să trimită o patrulă care încerca să le prindă pe femei la intrarea în sat; femeile aruncau sacii şi fugeau cât le ţineau picioarele. Câteodată, ca urmare a unui denunţ, miliţia făcea percheziţii în case, se întocmea un proces-verbal pentru deţinerea ilegală de cărbuni şi oamenii erau ameninţaţi cu procese. Plecările şi venirile femeilor încetau pentru un timp, dar iarna ameninţătoare le împingea iarăşi afară din casă, în noapte, trăgând săniile. Observând-o pe Matriona, am remarcat că, în general, în afară de bucătărie şi treburile domestice, în fiecare zi era prevăzută o altă sarcină, nu mai puţin importantă; ordinea logică a acestor sarcini era înscrisă în capul ei şi, când se scula dimineaţa, ştia întotdeauna cum îşi va folosi ziua. Pe lângă cărbuni, pe lângă adunatul butucilor răsturnaţi de tractoare în mlaştini, pe lângă afinele pe care le conserva pentru iarnă în borcane mari, de trei litri („Pregăteşte-ţi dinţii, Ignatici!”, spunea ea, servindu-mi-le cu mândrie), pe lângă scoaterea cartofilor din pământ şi alergatul în toate părţile pentru problema pensiei, mai trebuia să găsească şi fân pentru capra ei cu blană murdară. — Spuneţi-mi, Matriona Vasilievna, de ce nu aveţi vacă? — Ei!… Ignatici, îmi explica ea întoarsă cu faţa spre masă, cu un şorţ murdar, stând în picioare lângă uşa de la bucătărie. Mie chiar mi-ajunge laptele de la capră! Dacă am o vacă, mă mănâncă ea pe mine. Lângă calea ferată nu ai voie să coseşti, partea aia e-a Căilor Ferate; nici în pădure, e a Direcţiei Ape şi Păduri; în colhoz, nici atât: nu mai eşti în colhoz, zic ei. Şi să ştii că ele, colhoznicele, trebuie să dea totul la colhoz, tot, până la ultima picătură, crede-mă! Când au dreptul să se gândească la ele, a căzut deja zăpada, nu mai e iarbă!… Înainte, cel mai bun timp ca să aduci fânul era la mijlocul verii, de la Sfântul Petru la Sfântul Ilie. Iarba aia era miere, aşa se zicea… Să strângă iarbă pentru singura ei capră nu era deloc o treabă uşoară. Dis-de-dimineaţă lua un sac şi o coasă şi se ducea în locuri unde ştia că se poate cosi iarba: la marginea câmpurilor, pe marginea drumului, pe insulele mici din mlaştini. Umplea bine sacul şi căra în spate iarba aceea proaspătă, grea; când ajungea în curtea ei mică o întindea într-un strat compact. Când se usca, un sac plin cu iarbă îi dădea o furcă de fân. Prima măsură pe care a luat-o noul preşedinte al colhozului, numit de curând, trimis de la oraş, a fost micşorarea grădinilor de zarzavat ale invalizilor. Cincisprezece ari de nisip i-au rămas Matrionei, dar mai erau zece, lăsaţi în paragină în spatele gardului de uluci. De altfel, aceşti cincisprezece nenorociţi de ari erau suficienţi pentru ca cei din colhoz să-şi exercite drepturile asupra Matrionei. Când nu era mână de lucru sau când femeile refuzau cu prea multă încăpăţânare să muncească, nevasta preşedintelui colhozului venea s-o vadă pe Matriona. Şi ea era tot de la oraş, hotărâtă; cu scurta ei gri îmblănită, cu ochiul necruţător, arăta ca un soldat. Intra în izbă şi, fără să spună bună ziua, se uita la Matriona cu severitate. Iar Matriona nu mai ştia unde să se vâre. — Bi-ne, spunea ea cu o voce clară. Tovarăşă Grigorieva! Trebuie să ajutăm colhozul! Mâine trebuie să descărcăm bălegarul! Faţa Matrionei se încreţea într-o jumătate de zâmbet de scuză, ca şi cum i-ar fi fost ruşine pentru nevasta preşedintelui că nu putea s-o plătească pentru munca ei. — Sigur… răspundea ea, tărăgănând cuvintele. Dar sunt bolnavă, doar ştiţi. Şi nu mai sunt tovarăşă la colhoz. Şi-apoi repede, reluând fraza, adăuga: Şi-atunci, la ce oră trebuie să vin? — Nu uita să-ţi iei furca, rostea cu gravitate vizitatoarea şi dispărea într-un foşnet de fustă ţeapănă. — Ei, poftim! bombănea Matriona după plecarea ei. Nu uita furca! N-au nimic la colhoz, nici furci, nici lopeţi! Nu sunt bărbaţi pe-aici, cine-o să-mi pună coadă la furcă? Reflecta la acest lucru toată seara. — N-au decât să zică vrute şi nevrute, Ignatici, dar treaba asta n-are nici cap, nici coadă. Te propteşti în sapă şi aştepţi să auzi la prânz sirena de la fabrică, şi mai sunt şi femeile care se dondănesc, numără câte au venit şi câte au rămas acasă. Înainte, când munceai pentru tine, n-ai fi auzit un sunet, doar „vai-vai-vai!” – uite, a venit masa! uite, s-a lăsat seara! Şi totuşi, dimineaţa devreme îşi lua furca şi pleca. Dar nu era doar colhozul: oricare rudă îndepărtată, dar chiar şi o vecină, puteau să vină seara şi să-i spună Matrionei: — Matriona, mâine vii să-mi dai o mână de ajutor. Terminăm de scos cartofii. Şi Matriona nu putea să refuze. Lăsa baltă ordinea prevăzută a treburilor ei, mergea s-o ajute pe vecină şi spunea, când se întorcea, fără nici cea mai mică umbră de invidie: — Ah, Ignatici, dacă-ai şti ce cartofi are! E-o plăcere să-i scoţi! Aş fi rămas acolo, zău! Aşa stând lucrurile, nu putea să existe săpat în grădinile de zarzavaturi fără Matriona! Femeile din Talnovo calculaseră cu precizie că era mai greu şi dura mai mult să-ţi sapi singură grădina decât să iei un plug, să se înhame la el şase femei şi să are astfel în şase grădini. Şi-atunci, cine era chemat în ajutor? Matriona. — Ia spuneţi-mi, aţi plătit-o? o întrebam eu câteodată. — Nu vrea bani. Trebuie să te lupţi cu ea ca să primească. Şi mai avea şi alte griji mari Matriona, când îi venea rândul să-i hrănească pe cei doi ciobani, unul voinic, surd şi mut şi celălalt un ştrengar care avea mereu în colţul gurii un chiştoc plin de salivă. Îi venea rândul doar o dată la şase săptămâni, dar atunci Matriona avea mari cheltuieli. Mergea la cooperativă, cumpăra conserve de peşte, obţinea cu mare greutate zahăr, unt, tot felul de lucruri pe care ea nu le mânca. — Ia seama la croitor şi la cioban, îmi explica ea. Eşti prost văzut de tot satul dacă nu le dai tot ce le trebuie. În toată această viaţă plină de griji mai apărea din când în când şi un rău epuizant; Matriona se prăbuşea pe pat şi rămânea acolo de la două până la patru zile, culcată pe burtă. Nu se plângea, nu gemea, dar nici nu se mişca. În acele zile venea Maşa, o prietenă apropiată a Matrionei încă din anii tinereţii, se îngrijea de capră şi făcea focul. Matriona nu bea, nu mânca şi nu cerea nimic. S-o chemi pe doctoriţa de la dispensar ar fi fost un lucru nemaiauzit la Talnovo, chiar indecent faţă de vecini („Da’ ce, se crede cucoană?. A fost chemată o dată; a venit cu un aer câinos şi i-a spus Matrionei să vină ea la dispensar când o să se pună pe picioare. Matriona s-a dus acolo fără tragere de inimă, i s-au făcut analize, a fost trimisă la spitalul raionului şi lucrurile s-au oprit aici. Dar era atâta treabă de făcut, te îndemna să trăieşti. Şi Matriona începea să se ridice din pat; se mişca încet, dar îi revenea vioiciunea. — Dacă m-ai fi văzut înainte, Ignatici, spunea ea ca şi cum s-ar fi scuzat, ridicam sacii ca pe nişte flori, optzeci de kilograme, nu mi-era frică. Socrul meu striga: „Matriona, o să-ţi rupi spinarea!” Nu trebuia să m-ajute cumnatul ca să ridic trunchiul în car. Aveam un cal de la armată, Voltciok, un animal puternic… — De la armată? De ce? — Pe-al nostru l-au luat pentru război, ni l-au dat pe-ăsta, că era un pic lovit. Un animal ciudat… O dată s-a speriat şi a tras sania în lac, au sărit repede bărbaţii, da’ eu l-am apucat de frâu şi l-am oprit, nu vă mint! Era hrănit cu ovăz. Ţăranului îi plăcea să dea de mâncare cailor. Doar că, dacă mănâncă ovăz, nu prea îi place să care… Nu era mereu curajoasă. Îi era frică de incendii, de fulgere, dar şi mai mult, Dumnezeu ştie de ce, de trenuri. — Când trebuie să iau trenul până la Cerusti şi-l văd venind dinspre Neceaievka, cu ochii ăia mari, holbaţi, ca nişte farfurioare, şi şinele care mârâie… curge transpiraţia pe mine şi îmi tremură genunchii, nu te mint! îmi spunea Matriona, ea însăşi uimită, ridicând din umeri. — Poate pentru că nu se dau bilete, Matriona Vasilievna? — La ghişeu? Nu dau decât la clasa-ntâi! Şi uite că pleacă trenul! Şi noi ne-mbulzim la dreapta, la stânga: îţi dai seama! Bărbaţii urcau pe acoperiş, pe o scăriţă. Iar noi găseam în sfârşit o uşă deschisă la un vagon şi ne năpusteam înăuntru, aşa, fără bilete… Şi vagoanele alea, îţi spun eu, erau toate goale, toate, erau locuri peste tot… De ce nu dădeau bilete, nemernicii ăia fără inimă, chiar că nu ştiu!   Totuşi, în iarna aceea, viaţa i-a zâmbit Matrionei ca niciodată până atunci. Până la urmă i-a fost acordată o pensie, aproximativ optzeci de ruble, şi mai primea vreo sută şi ceva de la şcoală şi de la mine. — Phii, ce viaţă frumoasă! murmurau deja câteva femei invidioase. Uite că are mai mulţi bani de când a-mbătrânit şi nu ştie ce să facă cu ei… — Aş, ce-i aia o pensie? li se răspundea. Guvernul se schimbă de la un minut la altul! Ce dă azi, mâine ia-napoi! Matriona şi-a comandat pâslari noi, şi-a cumpărat o cămaşă de noapte şi s-a dus la croitor să-i facă un palton dintr-o manta veche de uniformă pe care i-o dăduse un mecanic de la Cerusti, bărbatul fostei ei pupile, Kira. Croitorul cel cocoşat i-a vătuit-o şi rezultatul a fost cel mai trainic palton pe care l-a avut vreodată Matriona în cei şaizeci de ani de existenţă! La mijlocul iernii şi-a cusut în căptuşeala paltonului două sute de ruble: pentru înmormântare. Mergea mai des serile la clacă, la Maşa, mâncau seminţe de floarea-soarelui. Dar nu invita pe nimeni la ea seara, respectându-mi munca. Doar de Bobotează, când m-am întors de la şcoală, am găsit izba plină de dansuri şi am făcut cunoştinţă cu cele trei surori ale Matrionei (îi spuneau ei, sora cea mare, „nană” sau „dadă”). Până în ziua aceea nu călcaseră în izba noastră. Oare se temeau că le va cere ajutorul? Pentru Matriona, un singur eveniment (să fi fost o prevestire?) a întunecat această sărbătoare. Se dusese la biserică, la cinci verste depărtare, la sfinţirea apei şi îşi pusese bidonul printre celelalte. Când slujba s-a terminat, femeile s-au repezit, înghesuindu-se, să-şi ia avutul, dar Matriona, ajunsă acolo printre ultimele, nu şi-a mai găsit bidonul. Şi nu fusese lăsat niciun alt recipient în locul lui. Se făcuse nevăzut. S-a dus de la o femeie la alta, rugându-se de ele: „Măi, femeilor! Nu cumva aţi luat din greşeală apă sfinţită care nu era a voastră? Într-un bidon?” Nimeni nu a recunoscut. Copiilor le place să facă astfel de farse, şi erau mulţi copii pe acolo. Nu voi spune totuşi că era o credincioasă înfocată, era mai degrabă păgână. Era însă foarte superstiţioasă: e interzis să mergi de Sfântul Ion la grădina de zarzavaturi, altfel anul viitor nu mai ai nicio recoltă! Dacă furtuna întoarce zăpada, s-a spânzurat cineva; dacă îţi prinzi piciorul în uşă, o să vină cineva în vizită. Atât timp cât am trăit la ea, nu am văzut-o niciodată rugându-se şi nici făcându-şi semnul crucii. Dar nu făcea nimic fără să nu se lase în grija Domnului: „Dumnezeu să ne-ajute!”, îmi spunea ea de fiecare dată când plecam spre şcoală. Poate că se şi ruga, dar fără ca eu să fiu de faţă, intimidată de prezenţa mea sau temându-se să nu mă deranjeze. Exista un colţ sfânt în camera mare, iar în bucătărie era o icoană a Sfântului Nicolae. În zilele obişnuite rămâneau în întuneric, dar în timpul vecerniei de sâmbătă seara şi în zilele de sărbătoare aprindea candela dinaintea lor. Cât despre păcate, avea mai puţine pe conştiinţă decât pisica ei cea şchioapă. Pisica omora şoareci… Scăpând un pic de viaţa ei chinuitoare, Matriona începu să asculte mai atent „radioul” meu (îmi instalasem un „spion”, spunea ea despre priză). Având un receptor mic, radioul nu mai era o nenorocire, puteam să-l opresc oricând, dar într-adevăr, pentru mine, pierdut în izba mea, avea rolul de „spion”). Devenise o obişnuinţă în acel an ca în fiecare săptămână să fie primite două sau trei delegaţii străine care erau însoţite şi plimbate în numeroase oraşe şi se organizau mitinguri. Nu era zi să nu se transmită la radio comunicate care anunţau cu gravitate o groază de ospeţe, cine şi prânzuri. Matriona ridica din sprânceană cu un suspin dezaprobator. — Toate călătoriile astea n-o să aducă nimic bun. Auzind vorbindu-se despre inventarea unor maşini noi, bombănea în bucătărie: — Noi, mereu noi; nu mai vrem din alea vechi, şi unde-o să le punem? Tot în anul acela ni s-au promis şi sateliţi artificiali. De-acolo de sus, de pe sobă, ridicându-şi capul, exclama: — Of, săraca de mine! O să ne strice anotimpurile, iarna, poate şi vara… De multe ori se transmiteau cântece ruseşti interpretate de Saliapin. Matriona îl asculta nemişcată. Apoi declara cu hotărâre: — Cântă caraghios, nu cântă ca noi. — Asta chiar că mă miră, Matriona Vasilievna! Ascultaţi mai atent! A mai ascultat şi apoi mi-a zis, strângând din buze: — Nu, nu-i asta. Nu e-n felul nostru. Se sclifoseşte. Şi totuşi, Matriona m-a recompensat. S-a transmis într-o zi un concert de romanţe şi, deodată, după cinci cântece, Matriona a ţâşnit din spatele peretelui, strângându-şi şorţul cu mâinile, răvăşită, cu ochii ei spălăciţi umbriţi de lacrimi: — Măcar astea-s de la dumneavoastră… a murmurat ea.   [1] Fruct cărnos, cu pieliţa subţire şi cu miezul zemos (n. tr).  

Arhipeleagul Gulag de Alexandr Soljenitin volumul 1 1918-1956 ÎNCERCARE DE INVESTIGAŢIE LITERARĂ Părţile întîi şi a doua În ANUL o mie nouă sute patruzeci şi nouă, împreună cu nişte prieteni, am găsit în revista „Priroda" („Natura") a Academiei de Ştiinţe o notiţă remarcabilă. Scria acolo cu litere mărunte că pe rîul Kolîma, cu prilejul unor săpături, nu se ştie cum a fost descoperită o lentilă de gheaţă subterană - un vechi torent îngheţat, iar în el - reprezentanţi ai faunei fosile, avînd o vîrstă de cîteva zeci de milenii. Acei peşti ori tritoni s-au păstrat atît de proaspeţi, afirma savantul corespondent, încît participanţii la săpături, după ce au spart gheaţa, i-au mîncat pe loc cu plăcere. Cititorii nu prea numeroşi ai revistei au fost pesemne destul de uimiţi, aflînd cît de mult timp se poate păstra în gheaţă carnea de peşte, însă puţini dintre ei erau în stare să priceapă tîlcul adevărat al acestei notiţe imprudente. Noi am priceput numaidecît. Ne-am închipuit cu toată intensitatea această scenă, pînă la cel mai neînsemnat amănunt: cum participanţii spărgeau gheaţa cu o grabă plină de îndîrjire; cum, călcînd în picioare interesele extraordinare ale ihtiologiei şi înghiontindu-se unul pe altul cu coatele, rupeau bucăţi de carne milenară, o tîrau lîngă foc, o dezgheţau şi o înfulecau pînă la saturaţie. Am priceput pentru că noi înşine ne număram printre acei participanţi, ca membri ai acelui trib puternic al zeki-lor, unic pe pămînt şi singurul în stare să mănînce triton cu plăcere. Iar Kolîma era cea mai mare şi cea mai celebră insulă, polul ferocităţii acelei uimitoare ţări, numită GULAG, ciopîrţită de geografie într-un arhipelag, dar ferecată de psihologie într-un continent, al acelei ţări aproape invizibile, aproape imperceptibile, locuită de poporul zeki-ior. Acest arhipelag a sfîrtecat în parcele răzleţe şi a împestriţat o altă ţară, ţara care îl includea, a pătruns adine în oraşele ei, a atîrnat peste străzile ei - şi cu toate acestea unii nu-şi dădeau seama de nimic, foarte mulţi auziseră ceva destul de vag, numai cei care au trecut pe acolo ştiau totul. Dar, ca şi cum şi-ar fi pierdut graiul în insulele Arhipelagului, ei păstrau tăcerea O cotitură neaşteptată a istoriei noastre a făcut ca nişte lucruri, extrem de puţine, despre acest Arhipelag să iasă la iveală, însă aceleaşi mîini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: „Nu trebuie !... Nu trebuie să răscolim trecutul!... Celui care va pomeni trecutul - să i se scoată un ochi! Însă proverbul continuă astfel: „Iar celui care îl va uita – să i se scoată amîndoi!" Trec ani, trec decenii şi şterg irevocabil cicatricele şi rănile trecutului, în această vreme, unele insule s-au cutremurat, au fost inundate, marea polară a uitării clipoceşte deasupra lor. Şi cîndva, în veacul viitor, acest Arhipelag, cu aerul lui, cu osemintele locuitorilor lui, congelate în lentila de gheaţă, se va înfăţişa ca un triton neverosimil. Eu nu voi cuteza să scriu istoria Arhipelagului: nu mi-a fost cu putinţă să cercetez docu­mentele. O să aibă oare cineva, cîndva, această posibilitate?... Cei care nu doresc să-şi aducă aminte au avut (şi vor avea încă) destul timp să distrugă cu desăvîrşire toate documentele. Cei unsprezece ani petrecuţi acolo, pe care nu i-am resimţit ca pe o ruşine, nici ca pe un coşmar cumplit, căci aproape îndrăgisem acea lume monstruoasă, şi faptul că acum, printr-o turnură fericită, am devenit procuratorul multor istorisiri şi scrisori ulterioare mă vor ajuta poate să dezgrop cîte ceva din oscioarele şi carnea - de altminteri o carne încă vie, a unui triton, de altminteri, încă viu. În această carte nu există nici personaje, nici evenimente născocite. Oamenii şi locurile apar cu numele lor adevărate. Dacă apar cu iniţiale, aceasta se întîmplă din considerente personale. Dacă nu apar deloc, este numai pentru că memoria oamenilor nu a reţinut numele — însă totul s-a petrecut întocmai. Această carte nu ar fi putut să fie scrisă de un singur om. În afară de tot ce am scos din Arhipelag pe pielea mea şi mulţumită memoriei, urechilor şi ochilor mei, materialul pentru carte mi-a fost pus la dispoziţie, sub formă de relatări, amintiri şi scrisori, de [un şir de 227 de nume] Nu le exprim aici recunoştinţa personală: acesta e monumentul nostru comun şi prietenesc ridicat în memoria tuturor celor schingiuiţi şi asasinaţi. Din această listă aş fi vrut să evidenţiez pe aceia care prin truda lor m-au ajutat să consolidez această lucrare cu referinţe bibliografice extrase din cărţi aflate în fondurile bibliotecilor contemporane sau de mult retrase din circulaţie şi distruse, încît pentru a găsi acei exemplar care s-a păstrat era nevoie de multă stăruinţă; aş fi vrut şi mai mult să evidenţiez pe cei care m-au ajutat să ascund acest manuscris în clipe de restrişte şi apoi să-l multiplic. Însă n-a sosit încă vremea ca să pot cuteza să le dezvălui numele. Bătrînul Dmitri Petrovieci Vitkovski, unul dintre surghiuniţii insulelor Solovki (Grup de insule în Marea Albă, la intrarea în estuarul Onega) trebuia să fie redactorul acestei cărţi, însă anii petrecuţi acolo, jumătate de viaţă (memoriile lui din lagăr se intitulează chiar aşa: Jumătate de viaţă), i-au declanşat o paralizie prematură. Pierzîndu-şi darul vorbirii, el a putut să citească doar cîteva capitole definitivate şi să se convingă că totul va fi povestit. Şi dacă steaua libertăţii nu va străluci încă multă vreme peste ţara noastră, lectura şi răspîndirea acestei cărţi constituind un mare pericol, atunci va trebui să mă înclin cu recunoştinţă înaintea viitorilor cititori din partea celorlalţi, a celor care au murit. Cînd am început această carte în anul 1958, nu cunoşteam nici un fel de memorii ori opere literare consacrate vieţii lagărelor, în timp ce lucram, pînă în anul 1967, am făcut treptat cunoştinţă cu Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Şalamov (Şalamov, Varlam Tihonovici (n. 1907-1982), poet şi prozator. Condamnat pe nedrept în 1937, a efectuat şaptesprezece ani în lagărele din bazinul fluviului Kolîma, din nord-estul Siberiei. Amintirile lui au circulat clandestin în URSS, ulterior fiind editate în Occident sub titlul Povestiri din Kolîma) şi cu memoriile lui D. Viţkovski, ale E. Ghinzburg (Ghinzburg, Evghenia Semionovna (n. 1911), scriitor şi publicist, autor al unui volum de memorii despre viaţa petrecută mulţi ani în lagăre, care a circulat clandestin, apoi a apărut în Franţa sub titlul Le Vertige C Ameţeala)), ale O. Adamova-Sliozberg, la care pe parcursul expunerii fac referinţe ca la nişte fapte literare cunoscute de toată lumea (căci pînă la urmă aşa va fi). În pofida intenţiilor proprii, în contradicţie cu propria voinţă, au oferit material pentru această carte, au păstrat multe fapte inestimabile şi chiar cifre, ba încă şi aerul pe care îl respirau: cekistul M. L Sudrabs-Laţis (Laţis, Martîn Ivanovici (Sudrabs, Ian Fridrihovici) (1888-1938), om politic. A îndeplinit mai multe funcţii în cadrul CEKA. Este autorul unui scurt istoric al activităţii acestei instituţii (Doi ani de luptă pe frontul intern)); N. V. Krîlenko (Krîlenko, Nikolai Vasilievici (1885-1938), om politic. Printre funcţiile ocupate se numără şi cele de preşedinte al Tribunalului Suprem, procuror al RSFSR, comisar al poporului pentru justiţie. Demis din toate funcţiile, este executat prin împuşcare) - procuror şef vreme de mulţi ani; succesorul său A. I. Vîşinski (Vîşinski, Andrei lanuarievici (1883-1954), jurist şi diplomat sovietic. Adjunct al procurorului general şi procuror general al URSS (1933-1939). Ministru de externe al URSS ((1949-1953). Autor al unor lucrări prin care se afirmă ca teoretician al justiţiei staliniste) şi juriştii complici, dintre cars este imposibil să nu-l menţionez pe I. L. Averbah. Material pentru această carte ne-au furnizat de asemenea cei treizeci şi şase de scriitori în frunte cu Maxim Gorki - autorii ruşinoasei cărţi (Este vorba de volumul Canalul ,,Stalin" Marea Albă-Marea Baltică, prefaţat de Maxim Gorki) despre Belomorkanal, care, pentru prima oară în literatura rusă, a glorificat munca de rob.                   Partea ÎNTÎI - INDUSTRIA PENITENCIARĂ   „În epoca dictaturii şi cînd eram înconjuraţi din toate părţile de vrăj­maşi, noi am dat dovadă de îngăduin­ţă inutilă, de blîndeţe inutilă". (Krîlenko, din cuvîntul la procesul „Partidului industrial")     Capitolul 1 – ARESTAREA   Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe nici unul nu scrie locul destinaţiei. Şi vînzătorii de la casele de bilete, şi slujbaşii agenţiilor Sovturist şi Inturist vor fi miraţi dacă le veţi cere un bilet pentru aceste meleaguri. Ei nu au habar şi nu au auzit nici de Arhipelag în ansamblu şi nici de vreuna dintre numeroasele lui insuliţe. Cei care se duc să lucreze în administraţia Arhipelagului ajung acolo prin şcolile MVD. Cei care se duc să păzească Arhipelagul sunt recrutaţi prin comisariatele militare. Iar cei care se duc acolo să moară, precum dumneata şi cu mine, citi­torule, trebuie să treacă neapărat şi exclusiv prin arestare. Arestarea!! Este oare nevoie să spuneam că ea constituie o răscruce a întregii dumitale vieţi? O lovitură de trăsnet ce cade chiar asupra dumitale? O zdruncinare sufletească insuportabilă cu care nu toţi se pot obişnui şi dese­ori eşuează în nebunie? Lumea are tot atîtea centre cîte fiinţe vii există în ea Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul se despică în două cînd ţi se şuieră în faţă; „Eşti arestat!" Şi dacă tu eşti cel arestat, atunci ce se mai ţine în picioare în vîrtejul acestui cutremur de pămînt? Dar, cu mintea întunecată, incapabili să înţeleagă aceste perturbări ale universului, cei mai subtili şi cei mai săraci cu duhul dintre noi, din toată experienţa vieţii lor, nu izbutesc în această clipă să scoată nimic altceva în afară de: — Eu?? Pentru ce?! Întrebare repetată de milioane şi milioane de ori înaintea noastră şi care n-a primit nicicînd vreun răspuns. Arestarea, într-o clipă şi în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta. Pe uliţa lungă şi întortocheată a vieţii noastre am alergat fericiţi ori am trecut încet, nefericiţi, pe lîngă nişte garduri, nesfîrşite garduri de lemn, putrede, împrejmuiri din chirpici, îngrădituri din cărămidă, beton, fontă. Nu ne-am întrebat niciodată - oare ce se află dincolo de ele? Nici cu ochiul, nici cu mintea n-am încercat să privim de partea cealaltă, şi tocmai acolo îşi află începutul ţara GULAG, chiar alături, la doi paşi de noi. Şi nu am observat în aceste garduri nenumăratele portiţe şi uşi ermetic ajustate, bine camuflate. Toate, toate aceste portiţe au fost pregătite pentru noi! Şi iată, repede, una fatală s-a deschis larg, şi patru mîini de bărbat, patru mîini albe, neobişnuite cu munca, dar apucătoare, ne înşfacă de picior, de mînă, de guler, de căciulă, de ureche, ne tîrăsc ca pe un sac, în timp ce poarta din spatele nostru, poarta spre viaţa dinainte, este închisă pentru totdeauna. Gata. Eşti arestat! Şi nim-m-mic nu găseşti să răspunzi la asta, în afară de acel behăit de mieluşel: — Eu?? Pentru ce-e?? Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare şi o lovitură care transferă dintr-o dată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline. Şi gata. Asta-i totul. Nu eşti în stare să pricepi nimic altceva nici în prima oră nici chiar în primele douăzeci şi patru de ore. În disperarea de care eşti cuprins, pe dinainte îţi licăreşte încă, precum o jucărie, lumina unei lumi de circ: „Este o greşeală! Îşi vor da seama!" Toate celelalte, care s-au cristalizat acum într-o imagine tradiţională şi chiar literară despre arestare, nu se vor acumula şi nu se vor ordona de acum în memoria ta dezorientată, ci în memoria familiei tale şi a vecinilor de apartament Ţirîitul strident al soneriei în miez de noapte ori bătăile brutale în uşă. Intrarea bravă a cizmelor neşterse pe preşul de la prag ale vajnicilor agenţi ai securităţii. Şi în spatele lor - martorul, covîrşit şi speriat de moarte. (Ce nevoie o fi de acest martor? La aşa ceva victimele nici nu îndrăznesc să se gîndească, agenţii au uitat şi ei, dar aşa se cuvine după instrucţiuni, şi el trebuie să rămînă acolo toată noaptea, iar spre dimineaţă să semneze. Pentru martorul ridicat din patul său este, de asemenea, un chin: să meargă noapte de noapte şi să ajute la arestarea vecinilor şi cunoscuţilor săi.) O arestare tradiţională mai înseamnă şi pregătirile făcute cu mîini tremurătoare pentru cel ce va fi ridicat: un schimb de rufe, o bucată .de săpun, ceva de mîncare, şi nimeni nu ştie ce trebuie, ce poţi să iei cu tine şi cum e mai bine să te îmbraci, iar agenţii te grăbesc şi te întrerup: „Nu trebuie să luaţi nimic. Acolo o să vă dea mîncare. Acolo e cald". (Minciuni, bineînţeles. Şi te zoresc doar ca să te înspăimînte.) Arestarea tradiţională mai înseamnă şi ceva pe urmă, după plecarea nenorocitului ridicat: ceasuri întregi de trebăluială prin apartament a forţei străine de represiune, care sparge, taie, smulge de pe pereţi şi azvîrle, goleşte dulapurile şi sertarele, scutură, împrăştie, rupe; apoi mai înseamnă mormanul de lucruri îngrămădite pe duşumea, şi trosnetul lucrurilor strivite sub tălpile cizmelor. Şi nu există nimic sfînt în timpul unei percheziţii! Cînd l-au arestat pe mecanicul Inoşin, în cameră se afla un sicriaş cu corpul copilului său care tocmai murise. Juriştii au aruncat copilul şi au căutat şi în sicriu. Şi trîntesc bolnavii din pat, şi le rup pansamentele (Cînd în anul 1937 a fost distrus institutul doctorului Kazakov. „comisia" a spart recipientele în care se aflau lizatele inventate de el, deşi în jur ţopăiau infirmii vindecaţi sau în curs de vindecare şi implorau să fie păstrate aceste medicamente miraculoase. (Conform versiunii oficiale, lizatele erau socotite otravă - atunci de ce nu le-au păstrat ca probe materiale?)). Şi nimic în timpul unei percheziţii nu va fi socotit absurd! De la colecţionarul de antichităţi Cetveruhin au confiscat „atîtea file de ucazuri împărăteşti" - şi anume: ucazul privind sfîrşitul războiului cu Napoleon, ucazul privind formarea Sfintei Alianţe şi tedeumul împotriva holerei din anul 1830. De la cel mai bun cunoscător al Tibetului, Vostrikov, au confiscat preţioasele manuscrise tibetane vechi (elevii defunctului de-abia le-au smuls de la KGB după 30 de ani!). La arestarea orientalistului Nevski, au capturat manuscrisele tangute (Tanguţii, popor din grupul tibetano-birman. Limba tangută face parte din fa­milia limbilor chino-tibetane, scrierea hieroglifică datează din anul 1036) (iar peste 25 de ani, pentru descifrarea lor, celui dispărut i s-a acordat post-mortem premiul Lenîn). Lui Karger i-au sustras arhiva ostiacilor (Ostiacii (numele vechi al hanţilor), popor din Siberia de Nord (21 000 locuitori). Limba hanti face parte din familia limbilor ugro-finice. Scrierea lor a fost alcătuită pe baza alfabetului rus) de pe Enisei, au interzis scrierea pe care o inventase pentru ei si abecedarul, lăsînd acest mic popor fără scriere, în limbaj intelectual îţi ia mult timp să descrii toate astea, dar norodul zice despre o percheziţie aşa: caută să culeagă ce n-au semănat. Tot ce s-a confiscat este luat şi dus, ba uneori îl silesc chiar pe arestat să ducă - precum pe Nina Alexandrovna Palcinskaia, care a purtat pe umăr sacul cu hîrtiile şi scrisorile soţului răposat, un mare inginer rus veşnic activ - să ducă, deci, în spate pînă la ei, în gura lor larg deschisă, pentru totdeauna, fără putinţă de întoarcere. Iar pentru cei care au rămas după arestare, aceasta înseamnă trena lungă a unei vieţi întoarse pe dos, a unei vieţi distruse. Şi încercarea de a duce celui arestat pachete. Dar de la toate ghişeele îţi răspundeau nişte voci care parcă lătrau: „Ăsta nu figurează aici", „Ăsta nu este!" Şi ca să ajungi la acest ghişeu, în zilele cumplite ale Leningradului, trebuia să te înghesui la coadă cinci zile şi cinci nopţi. Şi poate doar peste şase luni - un an, arestatul va da el însuşi un semn de viaţă ori ţi se va arunca de la ghişeu: „Fără drept de corespondenţă". Iar asta înseamnă - pentru totdeauna. „Fără drept de cores­pondenţă" înseamnă aproape sigur: împuşcat. Într-un cuvînt, „noi trăim în condiţii blestemate, cînd un om dispare fără urmă si fiinţele cele mai dragi, soţia şi mama... ani de zile nu ştiu ce s-a întîmplat cu el". Este just? Nu? Aceste rînduri le-a scris Lenin în anul 1910 în necrologul lui Babuşkin (Babuşkin, Ivan Vasilievici (1873-1906), revoluţioanar social-democrat, apoi bolşevic. A participat la revoluţia din 1905. A fost împuşcat). Dar trebuie s-o spunem pe şleau: Babuşkin însoţea un transport de arme pentru răscoală şi chiar cu ele a fost împuşcat. El ştia ce riscă. Nu se poate spune acelaşi lucru despre noi, nişte mieluşei. Aceasta este imaginea noastră despre arestare. Este indiscutabil că la noi este preferată arestarea nocturnă de tipul celei descrise, pentru că ea prezintă avantaje importante. Toţi locatarii apartamen­tului sunt sugrumaţi de spaimă chiar de la cea dintîi bătaie în uşă. Arestatul este smuls din căldura aşternutului, este încă stăpînit de neputinţa stării de somnolenţă, mintea îi este tulbure. La arestările de noapte, agenţii securităţii statului sunt în superioritate numerică: sosesc cîţiva, înarmaţi, împotriva unuia singur, care nici nu s-a încheiat la pantaloni; în timpul pregătirilor şi al percheziţiei în mod sigur mulţimea de eventuali susţinători ai vicitimei nu se va aduna la intrarea în clădire. Succesiunea fără grabă a descinderilor într-un apartament, pe urmă în altul, mîine în cel de al treilea şi al patrulea, oferă posibilitatea de a folosi corect personalul operativ şi de a băga la închisoare un număr de cetăţeni ai oraşului considerabil mai mare decît totalul acelui personal. Arestările nocturne mai au şi avantajul că nici casele vecine, nici străzile oraşului nu văd cîţi oameni au fost ridicaţi într-o noapte. Speriindu-i pe vecinii cei mai apropiaţi, aceste arestări nu constituie un eveniment pentru cei mai îndepărtaţi. Ca şi cînd nici n-ar fi existat. Pe aceeaşi bandă de asfalt, pe care noaptea forfotesc într-un du-te-vino continuu dubele, transportind ares­taţi şi deţinuţi, ziua defilează generaţia tînără cu steaguri şi flori şi cîntă mar­şuri pline de voioşie şi optimism. Arestuitorii însă, al căror serviciu constă exclusiv din arestări, pentru care spaimele arestaţilor devin plicticoase prin repetiţie, au o concepţie mult mai largă despre operaţiunea de arestare. Ei au o teorie întreagă, să nu aveţi naivi­tatea şi să credeţi că nu au. Arestologia este un capitol important al cursului de temniţologie generală şi are la bază o teorie socială serioasă. Arestările beneficiază de o clasificare, efectuată după criterii variate: arestări nocturne şi diurne; la domiciliu, la serviciu, în călătorie; pentru prima şi a doua oară; individuale şi în grup. Arestările se deosebesc după gradul de surpriză nece­sară, după gradul de împotrivire estimată (dar în zeci de milioane de cazuri agenţii nu s-au aşteptat la nici o împotrivire şi nici nu a fost vreuna). Arestările se disting după seriozitatea percheziţiei efectuate; după necesitatea de a face sau nu inventarul obiectelor confiscate, de a sigila camerele sau apartamentele; de a aresta şi soţia, copii urmînd să fie trimişi la cămin, ori de a deporta tot restul familiei, ori de a-i trimite şi pe părinţi în lagăr. Şi, separat, există o întreagă Ştiinţă a Percheziţiei (am avut prilejul să citesc o broşură pentru juriştii din Alma-Ata, studenţi la fără frecvenţă). Acolo sunt foarte lăudaţi acei jurişti care la percheziţie nu au pregetat să răscolească două tone de bălegar, şase metri cubi de lemne de foc, două căruţe de fin, au curăţat zăpada de pe terenul din apropierea unei case, au scos cărămizi din sobă, au golit haznalele, au controlat vase de closete, au cercetat cuşti de clini, coteţe de găini, colivii pentru grauri, au străpuns saltele, au smuls plasturi de pe corpuri şi chiar dinţi de metal pentru a găsi în ei microdocumente. Studenţilor li se recomandă insistent să înceapă şi să încheie acţiunea printr-o percheziţie personală (dacă omul a sustras ceva din obiectele confiscate?); şi să revină încă o dată în acelaşi loc, dar Ia altă oră şi să facă o nouă percheziţie. De bună seamă că arestările sunt foarte diferite după forma lor. Irma Mendel, unguroaică, a izbutit să procure la Komintern (1926) două bilete la Teatrul Mare, în primele rînduri. L-a invitat şi pe anchetatorul penal Klegel, care îi făcea curte. Au petrecut foarte tandru tot timpul cît a durat spectacolul, apoi el a condus-o... direct la Lubianka (Stradă şi piaţă în centrul Moscovei, unde se află sediul organelor securităţii, precum şi o închisoare pentru deţinuţii politici). Şi dacă într-o însorită zi de iunie 1927 o vedeţi pe strada Kuzneţki Most pe Anna Skripnikova - o frumoasă domnişoară blondă şi bucălată, care tocmai şi-a cumpărat o stofă albastră pentru rochie - cum suie într-o birjă cu un tînar elegant (dar birjarul şi-a dat seama şi se încruntă: Organele nu plătesc niciodată) - să ştiţi că nu e vorba de o întîlnire amoroasă, ci tot de o arestare: ei vor coti îndată pe strada Lubianka şi vor pătrunde în gura largă a porţii. Şi dacă (douăzeci şi două de primăveri mai tîrziu) Boris Burkovski, căpitan de rangul doi, în tunică albă, mirosind a colonie scumpă, cumpără un tort pentru o fată, să nu juraţi că acest tort va reveni acelei fete şi nu va fi sfîrtecat de cuţitele celor însărcinaţi cu percheziţia şi dus de căpitan în prima lui celulă. Fără îndoială, la noi a fost întotdeauna la mare cinste şi arestarea diurnă, şi arestarea în stradă, şi arestarea într-un furnicar de lume. Ea este însă efectuată curat şi - lucru uimitor! - victimele înseşi, de acord cu agenţii securităţii de stat, se comportă cît mai elegant posibil, ca să nu dea celor vii posibilitatea să observe cum piere un condamnat. Nu toţi pot fi arestaţi acasă cu ciocănitul prealabil în uşă (iar dacă se ciocăneşte - acesta e „administratorul blocului", „poştaşul"), nu toţi trebuie arestaţi la locul de muncă. Iar dacă victima se dovedeşte un tip recalcitrant, e mai comod ca el să fie ridicat cînd este rupt de ambianţa lui obişnuită: de familie, de colegii de muncă, de tovarăşii de idei, de ascunzătorile lui. El nu trebuie să izbutească să distrugă, să ascundă ori să transmită nimic. Celor de rang mare, militari sau activişti de partid, le dădeau uneori alte însărcinări, le puneau la dispoziţie un vagon-salon, iar apoi îi arestau în timpul călătoriei. Un muritor de rînd, îngrozit de arestările pe capete şi, timp de o săptămînă, chinuit de privirile încruntate ale şefilor, este chemat brusc la comitetul sindical de întreprindere, unde i se oferă, radios, un bilet la o casa de odihnă din Soci. Fricosul nostru este profund emoţionat: va să zică, spaimele lui au fost inutile. Mulţumeşte şi, jubilind, aleargă acasă grăbit să-şi facă geaman­tanul. Pînă la tren mai sunt două ore, şi el îşi ceartă nevasta neîndemînatică. lată şi gara! Mai este timp. În sala de aşteptare sau lîngă tejghea, cu o halbă de bere în mînă, se aude strigat de un tînăr foarte simpatic: „Piotr Ivanîci, nu mă recunoşti?" Piotr Ivanîci este încurcat: „Cred că nu, deşi... „Tînărul iradiază o simpatie prietenoasă debordantă: „Ei, cum se poate, o să-ţi aduc aminte..." şi se înclină respectuos înspre soţia lui Piotr Ivanîci: „Iertaţi-mă, îmi daţi voie să-l răpesc pe soţul dumneavoastră pentru un minut?..." Soţia îi dă voie, şi necunoscutul îl duce pe Piotr Ivanîci intim, de braţ - pentru totdeauna sau pentru zece ani! În furnicarul gării, nimeni nu observă nimic... Cetăţeni amatori de călă­torii ! Nu uitaţi că în fiecare gară mare există o secţie a GPU şi cîteva celule! Această insistenţă sîcîitoare a cunoscuţilor imaginari este atît de febrilă, încît unui om care n-a trecut prin infernul lagărului îi este aproape imposibil să se descotorosească de ea. Să nu crezi că dacă eşti angajatul ambasadei americane şi te numeşti, să zicem, Alexander Dolgan, nu pot să te aresteze în plină zi pe strada Gorki, în apropiere de telegraful central. Amicul necunoscut se va repezi spre tine înotînd prin mulţime şi desfăcîndu-şi braţele ca nişte greble: „Saşa! va striga el pur şi simplu fără nici un ascunziş. Prietene! Nu ne-am văzut de un car de ani! Hai să ne dăm mai la o parte, să nu incomo­dăm oamenii." Iar mai la o parte, lîngă trotuar tocmai opreşte o „pobedă" (,,Pobeda" (Victorie), marcă de automobile, fabricate la uzina din Nijni Novgorod (Gorki) între anii 1946-1958)... (Peste cîteva zile agenţia TASS va face o declaraţie plină de indignare, tipărită în toate ziarele, cum că în cercurile competente nu se ştie nimic de dispariţia lui Alexander Dolgan.) Dar ce-i aici atît de complicat? Voinicii noştri au efectuat astfel de arestări la Bruxelles (aşa a fost arestat Jora Blednov), darmite la Moscova. Trebuie să recunoaştem Organelor meritele ce li se cuvin: într-un secol cînd discursurile oratorilor, piesele de teatru şi modelele de toaletă feminină par ieşite de pe bandă rulantă, arestările pot să pară foarte variate. La intrarea în uzină, după ce ai prezentat legitimaţia, te cheamă la o parte şi - te-au luat; te iau din spitalul militar cu temperatură 39° (Hans Bernstein), şi medicul nu va obiecta împotriva arestării tale (să încerce numai!); te iau direct de pe masa de operaţie în timp ce eşti operat de ulcer la stomac (N. M. Vorobiov, inspector şcolar regional, 1936), şi mai mult mort decît viu, sîngerînd, te duc în celulă (îşi aminteşte Karpunici); ai solicitat (Nadia Levitskaia) o între­vedere cu mama condamnată, ţi se acordă! - dar aceasta nu este decît o confruntare şi arestare! La un magazin alimentar eşti invitat la casa de comenzi şi te arestează acolo; te arestează călătorul de care ţi-a fost milă şi l-ai adăpostit într-o noapte sub acoperişul tău; te arestează casierul de la elec­tricitate, care vine şi citeşte contorul; te arestează biciclistul care s-a ciocnit cu tine pe stradă; conductorul de tren, şoferul de taxi, funcţionarul de la casa de economii şi administratorul cinematografului - toţi aceştia te arestează şi tu nu vezi decît tîrziu legitimaţia de culoare bordo foarte bine ascunsă. Uneori arestările par o joacă, punîndu-se în ele multă inventivitate şi multă energie de prisos, chiar dacă victima oricum nu opune nici o rezistenţă. Oare prin asta agenţii securităţii vor să-şi justifice serviciul ori numărul lor mare? Căci, după cît se pare, este de ajuns să trimită citaţii tuturor mielu­şeilor luaţi în vizor şi, la ora şi secunda fixată, ei vor apărea supuşi cu boc­celuţa în mînă la poarta neagră de fier a securităţii statului, ca să-şi ocupe pe duşumea locul ce li s-a destinat într-o celulă. (De altminteri, pe colhoznici chiar aşa îi arestează - doar n-o să se ducă la ei acasă noaptea, pe drumuri desfundate? Îi cheamă la sovietul sătesc şi acolo îi arestează. Pe muncitorii necalificaţi îi cheamă la birouri.) Fireşte, orice maşină are capacitatea ei, dincolo de care nu mai poate înghiţi nimic, în perioada anilor 1945-1946, ani încordaţi, ani grei, cînd din Europa soseau eşaloane după eşaloane şi toate trebuiau înghiţite dintr-o dată şi tăinuite în GULAG, se terminase cu acel joc de prisos, teoria însăşi năpîrlise considerabil, îi zburaseră penele de ceremonial, şi arestarea zecilor de mii arăta acum ca un apel mizer: strigau de pe listă, îi scoteau dintr-un eşalon, îi aliniau într-altul - şi asta era toată arestarea. Timp de cîteva decenii, arestările politice se caracterizau prin faptul că erau ridicaţi oameni absolut nevinovaţi şi, în felul acesta, nepregătiţi să opună nici un fel de rezistenţă. Se crea sentimentul general de fatalitate, credinţa (de altfel destul de justă, dat fiind sistemul nostru privind buletinele de identi­tate (Conform acestui sistem cetăţeanul sovietic era obligat să ceară aprobarea miliţiei pentru a-şi alege locul de domiciliu. Cei care călătoreau în alte localităţi trebuiau să se anunţe la miliţie în douăzeci şi patru de ore)) că este imposibil să fugi de GPU-NKVD. Şi chiar în toiul epidemiilor de arestări, cînd oamenii, plecînd la lucru, îşi luau în fiecare zi rămas-bun de la familie, fiindcă nu puteau fi siguri că se vor mai întoarce seara, nici chiar atunci aproape că nu fugea nimeni (în puţine cazuri se sinucideau). Asta li se şi cerea. Lupul se dă în vînt după oaia blîndă. Acest lucru se întîmpla din pricina neînţelegerii mecanismului epidemi­ilor arestărilor. Cel mai adesea, Organele nu aveau motive serioase de alegere: pe cine să aresteze şi de cine să nu se atingă, ele doar realizau o cifră de control. Această cifră putea fi realizată în conformitate cu anumite reguli, dar putea să aibă şi un caracter absolut întîmplător. În anul 1937, în sala de primire a NKVD-ului din Novocerkassk a venit o femeie să întrebe ce o să se întîmple cu sugarul vecinei sale, care fusese arestată. „Aşteptaţi puţin, i-au spus, o să clarificăm." A aşteptat vreo două ceasuri, apoi au luat-o din sala de primire şi au dus-o într-o celulă: trebuiau să realizeze grabnic cifra de plan şi nu aveau destui angajaţi să-i trimită prin oraş, iar aceasta era aici! Şi invers, la Andrei Pavel, un leton de lîngă oraşul Orşa, a venit NKVD-ul să-l aresteze; el însă, fără să deschidă uşa, a sărit pe fereastră, a izbutit să fugă şi nu s-a oprit pînă în Siberia Şi cu toate că a trăit sub numele lui adevărat, şi din acte reieşea clar că este din Orşa, nu a fost niciodată închis, nici chemat de Organe, nici măcar bănuit de ceva. Căci există trei feluri de urmărire judi­ciară: unională, republicană şi regională, şi aproape pentru jumătate din cei arestaţi în timpul acelor epidemii nu s-ar fi anunţat o urmărire judiciară supe­rioară celei regionale. Cel vizat să fie arestat datorită unor circumstanţe întîmplătoare, cum ar fi denunţul unui vecin, putea fi lesne înlocuit cu un alt vecin. Oamenii care nimereau fortuit într-o razie sau într-un apartament-cap-cană, şi în acele clipe, aidoma lui A. Pavel, aveau curajul să fugă, înainte de primul interogatoriu, nu au mai fost căutaţi niciodată şi nici chemaţi în faţa vreunei instanţe; iar cei ce rămîneau, aşteptînd să se facă dreptate, erau cu siguranţă condamnaţi. Şi aproape toţi, majoritatea covîrşitoare, aveau aceasta comportare bicisnică, neajutorată, marcată de fatalitate. Este, de asemenea, adevărat că NKVD-ul, în absenţa persoanei de care avea nevoie, lua de la rude o declaraţie că nu vor părăsi localitatea şi, fireşte, nu constituia o problemă mai pe urmă să facă formele pentru cei rămaşi în locul celui fugit. Nevinovăţia generală zămisleşte pasivitatea generală. Poate pe tine nu te vor lua? Poate totul se va aranja? A. L Ladîjenski era profesor şi director al şcolii dintr-un sătuc uitat de lume, Kolovrig. În anul 1937, la piaţă, de el s-a apropiat un ţăran şi i-a transmis un mesaj: „Alexandr Ivanîci, fugi, eşti pe listă!" Dar el a rămas: căci eu duc toată şcoala în spinare, şi propriii lor copii sunt elevii mei - cum o să poată să mă ridice?... (Peste cîteva zile a fost arestat.) Şi nu oricui i-a fost dat, precum lui Vanea Levitski, să înţeleagă încă la vîrsta de paisprezece ani că: „Fiecare om cinstit trebuie să facă închisoare. Acum sade tata, dar cînd voi creşte mare mă vor băga şi pe mine." (A fost închis la douăzeci şi trei de ani.) Majoritatea continuă să stăruie în speranţa iluzorie. Dacă nu eşti vinovat, atunci de ce să te aresteze? este o greşeală! Te-au înşfăcat şi te trag după ei de guler, tu însă nu încetezi să repeţi pentru tine; „Este o greşeală! Îşi vor da seama şi mă vor elibera!" Alţii sunt arestaţi în bloc, lucru, de asemenea, absurd, însă aici, fiecare caz este cufundat în întuneric: „Poate că acesta, totuşi...?" Pe cînd tu? Tu, în mod cert eşti nevi­novat! Tu încă mai consideri Organele drept o instituţie guvernată după normele logicii umane: îşi vor da seama - te vor elibera. Atunci de ce să fugi?... Şi cum ai putea să te împotriveşti?... căci astfel nu faci decît să-ţi agravezi situaţia, să împiedici elucidarea erorii. Nu numai că nu te împotriveşti, dar şi pe scară cobori în vîrful picioarelor, cum ţi s-a ordonat, ca să nu audă vecinii. Ce zbucium, pe urmă, în lagăre! Ce s-ar fi întîmplat dacă fiecare agent de secu­ritate, care pleca noaptea la arestări, nefiind sigur că se mai întoarce viu, şi-ar fi luat rămas-bun de la familie? Dacă, în timpul arestărilor în masă, de pildă la Leningrad, cînd un sfert din oraş a fost întemniţat (Este vorba de perioada 1934-1935, după asasinarea lui Kirov), oamenii n-ar fi stat ascunşi în vizuinile lor mistuiţi de spaimă ori de cîte ori se ţrîntea uşa de la intrare şi răsunau paşi pe scară, ci ar fi înţeles că nu mai au ce pierde şi, în vestibulul locuinţei lor, ar fi organizat netemători ambuscade din cîţiva oameni, înarmaţi cu topoare, ciocane, vătraie şi orice le-ar fi căzut sub mînă? Căci e ştiut că aceşti vizitatori nocturni nu vin cu bune intenţii, astfel încît nu vei greşi altoindu-l pe acest ucigaş. Ori duba neagră, cu şoferul rămas în stradă singur, să fie alungată ori să i se spargă cauciucurile. Organul ar fi rămas repede fără cadre şi mijloace auto, şi, cu tot nesaţul lui Stalin, blestemata maşină s-ar fi oprit! Dacă... dacă... Pur şi simplu am meritat tot cea a urmat. Şi pe urmă - de ce să te împotriveşti? Să nu-ţi ia cureaua de la pantaloni? Sau ordinului de a te aşeza la colţ? De a trece pragul casei? Arestarea constă dintr-o mulţime de mărunţişuri şi nimicuri, şi nici unul dintre ele nu merită efortul unei discuţii în contradictoriu (mai ales cînd gîndurile celui arestat se învîrtejesc în jurul marii probleme: „pentru ce?!") - toate aceste nimicuri puse laolaltă alcătuiesc arestarea Cîte se petrec în sufletul unui proaspăt arestat! Merită o carte întreagă. Acolo se pot afla sentimente pe care nici nu le bănuieşti. Cînd, în 1921, au arestat-o pe Evghenia Doiarenko, o tînără de nouăsprezece ani, şi cei trei cekişti tineri i-au răscolit patul şi comoda cu lenjerie, ea a rămas liniştită: nu există nimic, deci n-or să găsească nimic, însă cînd brusc au pus mîna pe jurnalul ei intim, pe care nici chiar mamei nu putea să i-l arate, faptul că rîndurile scrise de ea erau acum citite de aceşti tineri străini şi ostili a şocat-o mai tare decît toată Lubianka cu zăbrelele şi beclurile ei. La mulţi aceste simţăminte personale şi ataşamente violate de arestare pot fi mult mai puter­nice decît ideile politice ori teama de închisoare. Omul care nu este lăuntric pregătit pentru opresiune este întotdeauna mai slab decît opresorul. Sunt puţini cei inteligenţi şi temerari care îşi dau seama pe loc despre ce este vorba. Grigoriev, directorul institutului de geologie al Academiei de Ştiinţe, cînd au venit să-l aresteze în 1948, s-a baricadat şi două ceasuri a ars hîrtii. Uneori sentimentul principal al celui arestat este acela de uşurare şi chiar de... bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: cînd în jur sunt ridicaţi pe capete oameni ca şi tine, şi după tine n-au venit încă, amînă mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decît orice arestare şi nu doar pentru un suflet slab. Vasili Vlasov, un comunist neînfricat (pe care îl vom mai pomeni în continuare), care a refuzat să fugă, cum îl sfătuiau subalternii lui fără de partid, ajunsese la capătul puterilor din cauză că întreaga conducere a raionului Kadîi a fost arestată (1937), doar pe el încă nu-l luau, încă nu-l luau. El nu putea să primească lovitura decît direct, în faţă, - a primit-o şi s-a liniştit, iar în primele zile după arestare s-a simţit extraordinar. - Părintele Irakli,, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i vizi­teze pe credincioşii deportaţi, în vremea asta, la locuinţa lui din Moscova au venit de trei ori să-l aresteze. Cînd s-a întors, enoriaşele l-au întîmpinat la gară şi nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutîndu-l dintr-o locuinţă în alta. Această viaţă de om hăituit l-a istovit într-atît, încît în anul 1942, cînd totuşi l-au arestat, a mulţumit bucuros lui Dumnezeu. În acest capitol am vorbit numai de masă, de mieluşeii întemniţaţi nu se ştie pentru ce. Insă vom avea prilejul în carte să vorbim şi despre aceia care şi în perioada contemporană au rămas autentici deţinuţi politici. Vera Rîbakova, studentă social-democrată, în libertate visa la închisoarea din Suzdal: numai acolo, credea ea, se va întîlni cu tovarăşii mai vîrstnici (în libertate nu mai rămăsese nici unul) şi va putea să-şi modeleze concepţiile. Ekaterina Oliţkaia, adeptă a partidului socialist revoluţionar, în 1924, consi­dera că nu este demnă să fie băgată la închisoare, căci prin închisoare au trecut cei mai buni fii ai Rusiei, iar ea este încă tînără şi n-a făcut încă nimic pentru Rusia. Dar şi libertatea o izgonea din lăuntrul ei. Astfel, amîndouă s-au dus la închisoare cu mîndrie şi bucurie. „Rezistenţa! Unde a fost rezistenţa voastră?" îi dojenesc acum pe cei care au suferit cei care au avut noroc. Da, ea trebuia să înceapă de aici, chiar din momentul arestării. Dar n-a început Şi, iată, te-au luat, te duc. La arestarea diurnă există negreşit acel moment scurt, unic, cînd pe furiş, printr-o înţelegere marcată de frică, ori absolut făţiş, cu pistoalele scoase din tocuri, te duc prin mulţime, printre sute de nevinovaţi şi hărăziţi, ca şi tine, pierzaniei. Şi gura nu îţi este închisă. Puteai şi ar fi trebuit neapărat să strigi! Să strigi că eşti arestat! Că nişte nelegiuiţi deghizaţi vînează oameni! Că îi arestează sub denunţuri mincinoase! Că milioane de oameni sunt supuşi unei represiuni neînduplecate! Poate ca, auzind astfel de strigăte de mai multe ori pe zi şi în toate zonele oraşului, concetăţenii noştri s-ar zbîrli? Poate şi arestările n-ar mai fi atît de uşoare!? În 1927, cînd resemnarea încă nu ne înmuiase într-atît creierele, în piaţa Serpuhov, ziua amiaza mare, doi cekişti încercau să aresteze o femeie. Ea a luat în braţe stîlpul unui felinar, a început să ţipe, să nu se lase. S-a strîns mulţimea. (Trebuia o astfel de femeie, însă trebuia şi o astfel de mulţime! Nu toţi trecătorii au lăsat ochii în jos, nu toţi s-au grăbit s-o zbughească!) Băieţii noştri cei dezgheţaţi s-au pierdut cu firea. Ei nu pot să lucreze la lumina societăţii. S-au urcat în automobil şi au şters-o. (Atunci, femeia ar fi trebuit să se ducă direct la gară şi să plece cu trenul. Dar ea s-a dus să doarmă acasă. Şi în noaptea aceea, au dus-o la Lubianka) De pe buzele tale însă nu se desprinde nici un sunet, şi mulţimea din jur, nepăsătoare, te ia, pe tine şi pe călăii tăi, drept prieteni care au ieşit la plimbare. Şi eu am avut de multe ori posibilitatea să strig. In cea de a unsprezecea zi după arestarea mea, trei paraziţi de la SMERŞ, împovăraţi de cele trei geamantane de trofee mai mult decît de grija mea (de acum, după atîta drum împreună, aveau încredere în mine), m-au adus la Gara Bielorusă din Moscova. Ei se numeau escortă specială, dar în realitate automatele îi împiedicau să-şi care geamantanele grele, pline cu trofee jefuite din Germania de către ei şi şefii lor de la serviciul de contraspionaj al celui de al 2-lea Front bielorus, şi pe care acum, sub pretextul escortării mele, le duceau familiilor în Patrie. Cel de al patrulea geamantan îl căram eu fără nici o plăcere, în el se aflau jurnalele de zi şi creaţiile mele - probe contra mea Nici unul dintre cei trei nu cunoştea oraşul, şi a trebuit ca eu să aleg drumul cel mai scurt spre închisoare, să-i conduc eu la Lubianka, unde ei nu fuseseră niciodată (iar eu o confundam cu Ministerul Afacerilor Externe). După o zi şi o noapte petrecute la contrainformaţiile armatei; după trei zile şi trei nopţi la contrainformaţiile frontului, unde tovarăşii de celulă m-au instruit (m-au iniţiat în toate înşelăciunile anchetatorului, am aflat cum se ameninţă, cum se bate; că pentru cei arestaţi nu mai există speranţă de întoarcere ori de a scăpa cu mai puţin de zece ani), pe neaşteptate iată-mă eliberat ca prin minune, şi de patru zile călătoresc ca un om liber printre oameni liberi, deşi trupul meu s-a culcat pe paie putrede lîngă hîrdăul cu excremente, ochii au văzut oameni bătuţi şi nedormiţi, urechile au auzit adevărul, gura a gustat zeama chioară... Atunci de ce tac? De ce nu lămuresc mulţimea înşelată în ultimele mele clipe de existenţă publică? Am tăcut în oraşul polonez Brodnica, dar poate acolo oamenii nu înţeleg ruseşte? N-am strigat nici pe străzile oraşului Bialystok, dar poate că pe polonezi nu-i interesează aşa ceva? N-am scos nici un cuvînt la gara din Volkovîsk - era puţină lume. M-am plimbat cu aceşti tîlhari ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic pe peronul gării din Minsk, dar gara era încă numai ruine. Iar acum, iată-mă introducîndu-i pe cei trei bandiţi de la SMERŞ în rotonda superioară, cu boltă albă, a staţiei de metrou „Gara Bielorusă", inundată de lumina electrică şi, de jos în sus, în întîmpinarea noastră, pe două scări rulante paralele, urcă înghesuiţi moscoviţii. Mi se pare că toţi se uită la mine! Ca un şir nesfîrşit, de acolo, din străfundurile ignoranţei, ei urcă sub cupola scînteietoare, urcă spre mine ca să audă măcar un adevăr. Atunci de ce tac??!... Fiecare deţine întotdeauna o duzină de motive impecabile, demonstrînd de ce are dreptate că nu se sacrifică. Unii încă mai speră într-un deznodămînt fericit şi se tem ca nu cumva, prin strigătul lor, să-l pericliteze (căci noi nu receptăm nici o veste de pe tărîmul celălalt şi nu ştim că din prima clipă a arestării soarta noastră a fost deja hotărîtă în varianta cea mai rea, şi mai rea de atît nu poate fi). Alţii încă nu se maturizaseră pentru acele idei care se orînduiesc într-un strigăt către, mulţime. Fiindcă numai un revoluţionar îşi are întotdeauna lozincile pe buze gata să ţîşnească în afară, dar de unde să le ia un simplu cetăţean, care nu a fost amestecat în nimic? El pur şi simplu nu ştie ce să strige, în sfîrşit, există încă o categorie de oameni al căror piept este prea plin, ochii lor au văzut prea multe, ca să poată să verse această mare imensă în cîteva strigăte in­coerente. Iar eu? Eu am încă un motiv ca să nu strig: aceşti moscoviţi înghesuiţi pe treptele celor două escalatoare pentru mine erau puţini, prea puţini! Aici strigătul meu îl vor auzi două sute, de două ori două sute de oameni, dar ce va fi cu cele două sute de milioane?... Şi ca prin ceaţă mi se năzăreşte că odată şi odată o să strig celor două sute de milioane... Deocamdată însă, fără să deschid gura, escalatorul mă duce năvalnic spre infern. Voi tăcea şi în străduţa Ohotnîi Riad. N-o să strig nici lîngă. hotelul „Metropol". N-o să-mi agit braţele nici în piaţa Golgotei - Lubianka...