Alexandr Soljenitin

Vitelul si stejarul  de Alexandr Soljenitin volumul 1 DESCOPERINDU-MĂ   Am trăit apoi ca vai de lume o lună întreagă la Riazan: undeva, la a-ceastă oră, invizibil, destinul meu se mişca şi, după convingerea mea tot mai fermă, se mişca spre mai rău. Unui deţinut inveterat, unui fiu al Gulagului, îi este aproape inacesibilă credinţa în mai bine. Şi dezobişnuindu-se, de-a lungul anilor de lagăr, de a mai lua vreo hotărîre pe cont propriu (pentru tot ce este important eşti lăsat a-proape întotdeauna la discreţia destinului), noi chiar ne obişnuim cu ideea că este mai puţin periculos să nu hotărăşti nimic, să nu între-prinzi nimic: trăieşti şi mulţumeşte-te cu simplul fapt de a trăi! Dar eu tocmai încălcasem această lege a lagărelor şi acum era de groază. Şi continuam şi lucrul la noua redactare a Cercului. Toate textele, inclusiv cele din lagăr, erau la mine în apartament, iar a-ceastă aventură cu Novîi mir mi se părea o imprudenţă cu atît mai funestă. Oricum ar răsuna tobele congresului al XXII-lea, orice monument    s-ar promite a se ridica în memoria deţinuţilor dispăruţi (de altfel — numai în memoria comuniştilor, nici pînă în ziua de azi nu s-a ridi-cat), a crede că a sosit deja vremea rostirii adevărului, haida de, as-ta nu se poate; cu siguranţă, capetele noastre, inimile şi limbile prea şi-au pierdut obiceiul de a mai crede în aşa ceva! Noi am renunţat de a mai spune vreodată adevărul şi de a-l mai auzi. Totuşi, la 9 decembrie mi-a sosit o telegramă de la L. Kopelev: „A-leksandr Trifonovici este entuziasmat de articol" („articol" era numele de cod pe care-l convenisem pentru povestire, un articol putea să se refere şi la metodica predării matematicii). Ca o pasăre care din zbor se izbeşte de geam — aşa a sosit acea telegramă. Şi a luat sfîrşit imobilitatea de atîţia ani. După încă o zi (chiar de ziua naşterii mele) a sosit o telegramă şi de la Tvardovski în persoană: mă convoca la redacţie. În ziua următoare am plecat la Moscova şi, traversînd piaţa Strastnaia spre Novîi mir, am zăbovit superstiţios lîngă statuia lui Puşkin — în parte ca să-l rog să mă sprijine, în parte ca să-l asigur că-mi ştiu drumul, că nu voi greşi. A fost ca un fel de rugăciune. Împreună cu Kopelev, am urcat larga scară boierească a lui Novîi mir—într-un film, această scară ar fi foarte potrivită pentru o scenă de bal. Era la amiază, Tvardovski încă nu era acolo, dar şi redacţia abia ce se adunase - la ora asta începea programul. Am început să fac cunoştinţă cu cei de la secţia proză. Anna Samoilovna Berzer, redactor la această secţie, era aceea care făcuse cel mai mult pentru ca povestirea mea să ajungă în mîinile lui Tvardovski. Iată cum s-au petrecut lucrurile (numai că mie nu în acel an mi s-a povestit cum a fost). Manuscrisul meu, ţinut atîta timp în rezervă şi camuflat, zăcuse o săptămînă întreagă pe biroul Annei Berzer, zăcu-se neprotejat, nici măcar pus între nişte coperte, lăsat la îndemîna primului turnător sau răufăcător care ar fi trecut pe-acolo. Anna Sa-moilovna nu fusese prevenită asupra cazului pe care-l reprezenta această scriere. La un moment dat ea s-a apucat să-şi debaraseze biroul, a citit cîteva fraze şi şi-a dat seama că textul cu pricina nu poate fi ţinut în condiţiile acestea şi că de citit trebuie citit altundeva. L-a luat acasă şi l-a citit chiar în seara aceea. A rămas cu gura căscată. Şi-a confruntat impresia cu cea a Kaleriei Ozerova, priete-na ei, redactor la secţia de critică literară. Cele două impresii concor-dau. Cunoscînd bine atmosfera de la Novîi mir, A.S. şi-a dat seama că, în cadrul comitetului de redacţie, fiecare, conform concepţiei sale despre binele revistei, cu siguranţă, va căuta să intercepteze manu-scrisul, să-l dea uitării, să-l facă pierdut, să nu-l lase să ajungă pînă la Tvardovski. Ea trebuia deci ca printr-o stratagemă să-i scurtcircui-teze pe toţi şi, pe deasupra mocirlei de precauţie şi laşitate, să trimi-tă manuscrisul chiar lui Tvardovski, menit a fi acum primul care des-chide acest dosar. Dar atenţie! Acest manuscris cu aspectul lui jalnic şi mototolit o să-l facă pe şef să-şi întoarcă faţa de la el. A.S. l-a dat la redactilografiere pe cheltuiala redacţiei. Asta a luat ceva timp. S-a mai consumat timp şi aşteptîndu-l pe Tvardovski să-şi revină dintr-u-nul dintre obişnuitele lui accese de ebrietate (beţii nefericite, dar poate şi salvatoare, după cum aveam să înţeleg cu timpul). Dar difi-cultatea majoră pentru A.S. era de a şti cum să-i manevreze pe membrii redacţiei pentru a răzbi la Tvardovski, care n-o primea decît foarte rar şi, pe nedrept, o antipatiza, cine ştie, poate că-i subaprecia gustul artistic, dragostea de muncă şi devotamentul total faţă de in-teresele revistei. Dar, cunoscînd bine caracterul şi slăbiciunile tutu-ror superiorilor, ea l-a abordat pe primul dintre aceştia, pe E.N. Ghe-rasimov, şeful secţiei proză, om căruia în trecut destinul îi produsese destule şocuri: „Avem un material despre lagăre. Vrei să-l citeşti?" Gherasimov a trimis-o la plimbare: „Nu mă mai bate la cap cu lagă-rele astea." Cu aceeaşi problemă l-a abordat şi pe locţiitorul al doilea al redactorului-şef, A. Kondratovici — un omuleţ care avea mereu aerul că-şi ciuleşte urechile, obsedat şi înspăimîntat de cenzură. Kondratovici a răspuns că despre lagăre ştie deja totul şi că nu are nevoie de nimic, în plus, şi-aşa nu poate fi publicat. Atunci A. Berzer a pus manuscrisul în faţa secretarului responsabil B. Zaks, pe care  l-a întrebat insidios: „Uitaţi-vă un pic; vreţi să-l citiţi?" Întrebare mai dibace ca aceasta nici că s-ar fi putut pune. De mulţi ani de zile B.G. Zaks, gentleman rece şi posomorît, nu mai avea nici o poftă de lite-ratură artistică, nu voia ca aceasta să-i strice ultima parte a vieţii, zi-lele însorite petrecute la Koktebel în octombrie al fiecărui an, cele mai bune concerte de iarnă la Moscova. El a citit primul paragraf al povestirii mele, l-a pus deoparte fără să spună un cuvînt şi a plecat. (Căci şi aşa nu-l putea publica.) De-acum, A. Berzer avea tot dreptul să se adreseze şi lui Tvardov-ski, — căci toţi ceilalţi ridicaseră din umeri! A aşteptat să se ivească ocazia — ce-i drept, în prezenţa lui Kondratovici, căci n-a reuşit să stea de vorbă cu şeful între patru ochi — ca să-i spună că există două manuscrise mai aparte care neapărat trebuie să fie citite de re-dactorul-şef: Sofia Petrovna de Lidia Ciukovskaia şi apoi ceva cu „un lagăr văzut de un mujic, o chestie foarte populară". Şi de data a-ceasta nici că s-ar fi putut ca prin cîteva cuvinte să se atingă exact partea unde era coarda sensibilă a lui Tvardovski! Răspunsul lui a venit imediat: asta daţi-mi-o.* Dar Kondratovici s-a dezmeticit şi a sărit ca ars: „Lăsaţi-o la mine pînă mîine, o citesc eu mai întîi!" El nu putea să scape ocazia de a-i servi de filtru protector redac-torului-şef. Kondratovici a luat asupra lui această treabă şi, de la primele rînduri, a înţeles că anonimul autor (nu semnasem textul, în credinţa că poate astfel frînez cursul ostil al evenimentelor), că acest obscur au-tor al povestirii despre lagăre n-are nici cea mai mică idee despre aşezarea elementelor principale ale unei propoziţii şi mai foloseşte şi nişte cuvinte barbare. A trebuit să ia creionul şi să bifeze pagina întîi, a doua, a cincea, a opta, punînd subiectele, predicatele şi atri-butele la locurile lor. Dar povestirea s-a dovedit plină de agrama-tisme de la un capăt la altul şi, de la o anumită pagină, Kondratovici s-a lăsat păgubaş. Ce părere îşi făcuse el spre dimineaţă, nu ştiu, dar cred că nu era o problemă să şi-o modifice într-un sens sau al-tul. Tvardovski însă, fără să-i ceară părerea, s-a apucat să citească el însuşi manuscrisul. Familiarizîndu-mă apoi cu viaţa redacţiei, m-am convins că Ivan De-nisovici n-ar fi văzut lumina tiparului dacă A. Berzer n-ar fi fost aşa de răzbătătoare şi nu l-ar fi agăţat pe Tvardovski strecurîndu-i că „e o chestie văzută de un mujic". Denisovici al meu n-ar fi primit el în veci lumină verde de la cele trei gorile ale şefului: Dementiev, Zaks şi Kondratovici. N-am să spun că aveam cine ştie ce plan precis, dar un lucru îl intu-iam, îl presimţeam cu claritate: mujicul ăsta de Ivan Denisovici nu putea să-i lase indiferenţi nici pe mujicul superior care era Aleksandr Tvardovski, nici pe mujicul suprem, Nikita Hruşciov. Aşa s-a şi întîm- plat: la urma urmei, nici poezia, nici chiar politica n-au fost acelea     * Şi Sofia Petrovna a trebuit să mai aştepte cîţiva ani: pînă la împlinirea vîrstei de un sfert de secol şi pînă la publicarea ei în străinătate. Faptul că una şi aceeaşi revistă nu ar îndrăzni să publice o a doua povestire pe tema concentraţionară, acest fapt, foarte curent la noi, este de neînţeles pentru Occident. Publicarea unei asemenea povestiri ar constitui o linie... care au hotărît soarta povestirii mele, ci tocmai această substanţă funciarmente ţărănească, atît de batjocorită, asuprită, ponegrită la noi începînd de la Marea Cotitură, şi chiar şi mai dinainte. După cum avea să povestească mai tîrziu el însuşi, Tvardovski, în seara aceea, s-a aşezat în pat şi a luat manuscrisul. Dar, după do-uă-trei pagini, şi-a zis că aşa ceva nu se citeşte culcat. S-a ridicat şi s-a îmbrăcat. Ai casei dormeau deja, dar el, toată noaptea, cu pauze la bucătărie pentru ceai, a citit povestirea, o dată, apoi şi a doua oa-ră (n-a mai citit niciodată a doua oară ceea ce am scris eu ulterior, şi, în general, nu reciteşte niciodată nimic, nici după concesii făcute de autori). Aşa a trecut noaptea, apoi au venit ceasurile, pentru ţă-rani, matinale, dar încă nocturne pentru oamenii de litere, şi trebuia să mai asteptăm. Tvardovski nu s-a culcat defel. L-a sunat pe Kondratovici şi i-a dat ordin să afle de la Berzer cine este autorul şi unde se găseşte. Acesta este modul în care s-a ajuns din verigă în verigă la Kopelev. Acum, Tvardovski telefona la acesta. Un lucru i-a plăcut îndeosebi: aici nu era mistificarea vreunui condei renumit (de altfel, el era convins de aceasta) şi autorul nu era om de litere şi nu era din Moscova. Pentru Tvardovski începeau zilele fericite ale descoperirii: dădu imediat o raită cu manuscrisul pe la prietenii săi, cerîndu-i fiecăruia să pună la bătaie cîte o sticlă în cinstea apariţiei unui nou scriitor. Trebuie să-l cunoşti pe Tvardovski: el este un adevărat editor prin a-ceea că, spre deosebire de alţii, la el plăcerea de a descoperi noi ta-lente merge pînă la febrilitatea, pînă la pasiunea căutătorului de aur. El îşi asalta prietenii, dar iată ce era straniu în legătură cu viaţa lui: la cincizeci şi unu de ani, poet celebru, redactor-şef al celei mai bune reviste, figură importantă a Uniunii Scriitorilor, figură de mare calibru şi printre comunişti, Tvardovski nu avea decît prieteni de sla-bă calitate: locţiitorul său numărul unu (geniul său rău) Dementiev; apoi tovarăşul său de pahar, inexpresivul LA. Sat, scutier postum şi cumnat al măscăriciului Lunacearski; plus M.A. Lifsit, un marxist dogmatic fosilizat. Se spune că a avut perioade de prietenie cu Vik-tor Nekrasov, cu Em. Kazakievici şi cu alţii, dar apoi prietenia aceas-ta a avut soarta carului care a nimerit prin hîrtoape: s-a împotmolit, a ajuns cu roţile-n sus. Adică, şi prin mediul în care se mişca şi prin însuşi felul lui de a fi, Tvardovski era condamnat la singurătate. Din cauza anvergurii sale şi a caracterului său. Şi din cauza obîrşiei sale ţărăneşti. Şi din cauza vieţii de membru al protipendadei sovietice, viaţă nefirească pentru un poet. În timp ce se goleau aceste sticle şi se cerea să se aducă, pentru a fi privit ca o minune, manuscrisul original în care literele se înghe-suiau ca oile mînate la strungă şi în care nu era nici pic de spaţiu li-ber pentru intervenţiile creionului redacţional, la revistă, după uzan-ţele de rigoare în cazurile importante, se întocmeau referate cu privi-re la manuscris. Iată ce scria Kondratovici: „.. .Noi, probabil, n-o să-l putem publica... Ar trebui înainte de toate să i se sugereze autorului să introducă motivul deţinuţilor care aşteaptă ca suferinţele lor să ia sfîrşit... Ar trebui periată puţin limba." Dementiev: „Unghiul de vedere al autorului: în lagăr este îngrozitor şi la fel şi în afara lagărului. Manuscrisul constituie un caz complicat: a nu-l publica înseamnă a te teme de adevăr... a-l publica este impo-sibil, el nu arată totuşi decît o latură a vieţii." (Cititorul să nu tragă de aici concluzia că Dementiev se frămînta cu adevărat între a publica şi a nu publica. El ştia prea bine: a publica aşa ceva era şi imposibil şi periculos, şi n-o să facă nimeni treaba asta, dar, avînd în vedere că patronul său era aşa de cucerit şi entuziasmat de cazul respectiv, nu se putea da un verdict prea aspru.) Dar ca să aflu şi să pricep toate acestea mi-a trebuit mai mult de un an. Şi la această primă vizită, Kondratovici, străduindu-se să facă pe importantul (de altfel, lipsa lui de substanţă spirituală, lipsa lui de personalitate îmi apăruseră de la prima vedere), m-a întrebat foarte semnificativ ca pe un modest autor peste care a dat norocul: — Mai aveţi şi altceva? Întrebare simplă! Întrebare firească — ei trebuiau să-şi facă o idee despre măsura în care reuşita mea era sau nu rezultatul întîmplării. Dar tocmai ăsta era marele meu secret, în cinci ani de lagăr chel-tuisem resurse de ingeniozitate ca să-i păcălesc pe cei ce mă per-cheziţionau, în opt ani, petrecuti în deportare şi în libertate, inventa-sem ascunzători. Dar nu făcusem toate acestea pentru ca să susţin acum o conversaţie de salon, drept pentru care i-am luat vorba din gură lui Kondratovici: — Pentru această primă luare de contact, as prefera să nu începem cu această întrebare. Sosind Tvardovski, am fost invitat în marea sală de redacţie (la data aceea, cei de la Novîi mir aveau la dispoziţie un spaţiu destul de îngust; un colţ al sălii era considerat a fi cabinetul lui Tvardovski). Nu-l cunoşteam decît după nişte proaste fotografii de ziar şi, avînd în vedere slabele mele calităţi de fizionomist, aş fi putut să nu-mi dau seama că era el. Era mare, masiv în toate sensurile, dar iată ră-sărind şi un al doilea, tot mare şi tot masiv în toate sensurile, sim-patic — nimic de zis, şi care cu greu îşi ascundea bonomia. Acest al doilea personaj s-a întîmplat să fie Dementiev. Tvardovski însă, po-trivit momentului, a afişat o atitudine demn-protocolară. Şi totuşi, chiar prin această mască nu putea să nu străbată şi să mă frapeze din prima clipă expresia copilăroasă a feţei lui — această sinceritate de copil neasigurat contra răului, de copil căruia, se pare, nici lunga zăbovire prin sferele înalte nici turta dulce oferită de ocupantul tronu-lui nu i-au pervertit sufletul cîtuşi de puţin. Toate vîrfurile redacţiei s-au aşezat în jurul unei vechi mese uriaşe, în formă de oval alungit, eu faţă-n faţă cu Aleksandr Trifonovici. El făcea mari eforturi să se domine pe sine însuşi şi să-şi compună o mină serioasă, dar nu prea reuşea: era din ce în ce mai radios. Trăia acum unul dintre momentele cele mai fericite ale vieţii sale; în jurul acestei mese, eroul zilei nu eram eu, ci el. Se uita la mine cu o bunăvoinţă aproape confundabilă cu iubirea. Fără să se grăbească, a luat la mînă diverse pasaje din povestirea mea, scurte sau lungi, aşa cum îi veneau în minte, făcînd operaţiu-nea aceasta cu o plăcere, o mîndrie, o bucurie care nu mai erau ale descoperitorului, ale protectorului, ci ale creatorului. Cita cu o ase-menea tandreţe, cu o asemenea emoţie, încît ai fi zis că toată po-vestea aceasta era trăită şi pătimită de el, că era povestea cea mai scumpă inimii lui. (Ceilalţi membri ai redacţiei dădeau din cap a încu-viinţare şi ţineau isonul la elogiile şefului; singur poate, Dementiev a avut o atitudine moderat-apatică. De altfel, el nici n-a luat cuvîntul în ziua aceea.) Dar cel mai rezervat dintre toţi şi aproape lugubru am fost eu. Îmi fi-xasem această linie de conduită, asteptîndu-mă să-i văd că acum-a-cum încep să-mi fărîme oasele, să-mi impună concesii şi tăieturi — or, eu pentru nimic în lume nu m-aş fi învoit la aşa ceva. Căci ei ha-bar n-aveau că ceea ce ţineau în mînă era un lucru deja atenuat, de-ja laminat. Îmi spuneam că, la început, scrierea mea despre lagăr va fi întinsă cu delicateţe pe masă şi îndată vor intra foarfecele în func-ţiune şi vor tăia toţi spinii, toate zdrenţele, toate floricelele. Şi eu, prin aerul meu lugubru, le arătam dinainte că nu mi s-a urcat la cap şi că nu pun preţ foarte mare pe noile mele relaţii. Dar, minune! Nu mi-au răsucit mîinile. Dar, minune! N-au scos şi nu au făcut uz de foarfeci. Sau eu am înnebunit? Oare redacţia chiar crede că textul ăsta poate fi tipărit? În total, observaţiile lui Tvardovski — rugăminţi afabile, exprimate pe tonul cel mai precaut! — au fost două: Ivan Denisovici nu poate rîvni la munca de decorator de covoare ca să primească pe şest supli-mente. El nu poate totuşi să refuze sistematic ideea că într-o bună zi o să-şi recapete libertatea. Poate că asta aşa şi era. Am consimţit imediat, fără dificultate. Iar Zaks a opinat că nu poate Ivan Deni-sovici să creadă în mod serios că Dumnezeu mărunţeste luna ca să facă stele. Şi Mariamov mi-a semnalat vreo doi-trei termeni ucrai-neni greşiţi. Da, prieteni dragi, aşa se poate colabora! Altfel îmi închipuisem eu redacţiile noastre... Pentru ca povestirea să facă impresie bună, mi-au propus să-i spu-   nem nuvelă — ei bine, fie şi nuvelă.*  Cu titlul de S-854, a mai spus Tvardovski pe un ton ce nu admitea replică, povestirea nu va putea fi publicată niciodată. Eu nu le cunoşteam mania de a reboteza, de a edulcora, de a dilua totul, şi nici n-am încercat să mă opun. Prin schimb de sugestii făcute de-o parte şi de alta a mesei, cu partici-parea lui Kopelev, s-a convenit asupra titlului: O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Tvardovski m-a avertizat că nu-mi promite ferm că voi fi publicat (Dumnezeule, dar eu eram bucuros că n-au depus textul la KGB!), că nu-mi fixează termen, dar că nu va precupeţi nici un efort ca să mă ajute. Împinşi de curiozitate, au început să-mi pună diverse întrebări subsi-diare ca, de pildă: în cît timp am scris această nuvelă? (Atenţie, peri-col de explozie! am scris-o în patruzeci şi cinci de zile. Şi atunci, în tot restul timpului?) Ei bine, vedeţi, este greu de evaluat, nu-i aşa, mereu pe frînturi, după orele de şcoală... în ce an am început-o, în ce an am terminat-o, cît a stat la mine? (Toate datele ardeau cu lite-re de foc în mintea mea! — dar dacă încep să le spun, se va vedea imediat cît timp rămîne nefolosit.) Eu şi-aşa nu-mi aminteam anii... Şi de ce dactilografiez aşa de înghesuit, fără spaţii libere, pe faţă şi pe dos? (Dar ştiţi voi ce sînt ăia centimetri cubi, pricepuţilor?!...) Să ştiţi un lucru, la Riazan, pur şi simplu, nu ai de unde să cumperi un petic de hîrtie... (Ceea ce iarăşi era adevărat.) M-au întrebat despre viaţa mea, trecută şi prezentă, şi toţi au tăcut jenaţi cînd le-am răspuns direct că predau la o şcoală, de unde am un venit de şaizeci de ruble pe lună şi că mie mi-ajunge. (La Riazan nu voiam să am normă întreagă, ca să am timp disponibil, iar soţia mea, cu salariul ei mare, îşi întreţinea cele trei bătrîne.) Asemenea cifre, în general, depăşesc puterea de înţelegere a oamenilor de lite-re; pentru cîteva rînduri de recenzie tot atîta se plăteşte. De îmbră-cat, eram îmbrăcat la nivelul salariului meu. Autoritar şi bine dispus, Tvardovski a dat ordin să mi se facă imediat un contract pe baza ce- lui mai înalt tarif practicat la ei (numai avansul echivala cu salariul meu pe doi ani). Am rămas ca vrăjit, silindu-mă să fiu atent să nu     * Concesie zadarnică din partea mea. La noi se şterg graniţele dintre genuri, rezultatul fiind demonetizarea formelor. Ivan Denisovici este, desigur, o povestire, deşi lungă şi încărcată. Mai restrînsă decît povestirea aş găsi că este schiţa — structură lejeră, subiect clar şi gîndire aşişderea. Povestirea este ceea ce cel mai adesea la noi se încearcă a se numi roman: acolo unde există interferenţă de teme şi chiar o aproape obligatorie extensie în timp. Romanul (execrabil cuvînt! nu se poate altfel?) se deosebeşte de nuvelă nu atît prin volum şi nu atît prin extensie în timp (el se caracterizează chiar prin concizie şi dinamism), cît prin mulţimea destinelor pe care le cuprinde, prin lărgimea orizontului şi prin onestitatea gîndirii. spun despre mine mai mult decît trebuie. Ce mai am acasă? Ce mai am? — aceasta era întrebarea pe care mi-o puneau cu cea mai mare insistenţă Tvardovski şi redacţia. Tre-cînd în revistă straturile de texte îngropate de mine începînd din 1948, căutam să văd ce le mai pot propune. Venind aici, nu avuse-sem în vedere să le dezvălui ceva în plus, dar ceva trebuia totuşi. Era greu să-i conving că scrisesem Ivan Denisovici ca să-mi fac mîna. Vulpea i-a zis mujicului: lasă-mă numai să-mi pun lăbuţa pe căruţa ta, că de sărit sar singură. Aşa şi cu mine. Am promis să fac investigaţii pentru data următoare; mi se părea că se va mai găsi la mine vreo povestioară, şi cîteva mici studii, şi apoi şi cîteva versuri. (Kondratovici a spus apoi, radiind de bucurie, că, foarte bine, tema lagărului s-a epuizat cu Ivan Denisovici, şi că ar fi bine să o abordez pe aceea a frontului. Douăzeci de ani, mii de guri, astea, ca un singur om, trîmbiţaseră din trîmbiţa militară — şi tema nu era epuizată! Dar pentru cei cincizeci de milioane care pieriseră în exil şi în lagăre, deluşorul povestirii mele era suficient!...) În acel decembrie, a trebuit să mai merg de două ori la Moscova. Ei diluaseră vreo zece expresii din povestire, dar Berzer, cu care lega-sem foarte repede o caldă prietenie, pe bună dreptate m-a prevenit că nu poţi şti niciodată ce trece şi ce nu trece de cenzură şi că este mai bine ca o vreme să nu mai corectezi nimic. De altminteri, nici nu aveam chef să fac concesii, îmi venea mai la îndemînă să-mi iau po-vestirea înapoi decît s-o mutilez. În cursul acelor vizite i-am dus lui Tvardovski cîte ceva: cîteva poezii de captivitate, cîteva Fărîme dintre cele mai inofensive şi povestirea « Nu e sat fără un sfînt », epurată de frazele cele mai nepublicabile. El a caracterizat Fărîmele ca „note de păstrat ca rezervă în dosarul general", nesesizîndu-le deloc genul. În legătură cu versurile a spus: „Pe unele le-am putea publica, dar n-o să fie o bombă, or eu vreau să fie o bombă." (Rebelul chema furtuna! — nu, desigur, nu era pe punctul de a mucezi!) Despre Matriona s-a discutat în comitetul de redacţie la 2 ianuarie 1962. (Pe-atunci mi-a căzut fisa că odată şi-odată o să fie bune la ceva mi-nutele acestor întîlniri literare şi m-am apucat să-mi notez imediat după consumarea lor, sau, şi mai bine, chiar în timpul discuţiilor. Astfel am consemnat totul despre Tvardovski — şi acum îmi pare rău că n-am loc să relatez fidel şi detaliat aceste întîlniri, recunos-cînd de altminteri că aceasta ar putea să lungească şi să încarce compoziţia Schiţelor, neajunsuri pe care aş vrea să le evit.) La aceeaşi masă uriaşă, în formă de oval alungit, în jurul căreia de curînd luase loc atîta lume, Tvardovski de data aceasta nu adunase cvorumul: unul nu reuşise să citească, altul lipsea din redacţie. Dementiev era de faţă (angajat cu normă completă la Institutul de Li-teratură Universală, el nu avea la Novîi mir decît scurte apariţii; ceea ce făcea el aici nu era pentru a-şi asigura venitul de bază, ci pentru a îndeplini o misiune importantă). Tvardovski îl invită: „Saşa, ia loc!" Dar Dementiev trecu peste invitaţie ca peste o zădărnicie: „Ce mai e de discutat aici?" După expresia feţei lui, puteai crede că a spus-o cu tristeţe (şi-aşa n-o să-l publice), dar eu am sesizat un alt ton: un ton care trăda supărarea provocată de faptul că eu le aduc povestiri, una mai insolentă decît alta, şi-l abat pe Tvardovski de pe drumul pavat şi omologat. Încă de-atunci am perceput adevăratul sens al a-cestei scurte ciondăneli dintre ei. Ei erau la „per tu", nu umblau niciodată cu fasoane şi ceremonii, erau amîndoi — Saşa. Nimeni din redacţie nu îndrăznea să-l contra-zică pe Tvardovski. Singurul care-şi permitea să vină cu o părere personală şi să polemizeze cît poftea, era Dementiev, şi se împă-mîntenise obiceiul ca Tvardovski să nu considere definitivă nici o de-cizie pînă ce aceasta n-a fost pusă de acord cu Dementiev — primul fie că-l convingea pe al doilea, fie că bătea în retragere. Dar mai ales acasă (locuiau în aceeaşi casă pe Kotelniceskaia) Dementiev ştia să-l domine pe şef: Tvardovski ţipa la el, bătea cu pumnul în masă, dar cel mai adesea cădea de acord cu el. Astfel, pe neobser-vate, un Saşa, din spatele celuilalt Saşa, dădea bice revistei. De-mentiev, se spune, intervenea prudent, cu foarte mult tact. Tvar-dovski n-ar fi suportat, pesemne, situaţia în care Dementiev s-ar fi mulţumit mereu numai să-l ţină în frîu. Nu puţine erau cazurile cînd acesta îi dădea şi pinteni — nu avem de ce să ne ascundem după deget (aşa s-a întîmplat cu povestirile lui V. Grossman, de exemplu). Şi aproape invariabil scotea cîte un „Saşa, n-ai dreptate! Chestia as-ta o publicăm!", atunci cînd Tvardovski se împotrivea din niscaiva considerente personale. Dementiev era bătăios — dar ştia măsura, ştia unde să dea înapoi, să se recunoască învins. El nu avea nicio-dată o atitudine găunos-vanitoasă, nu se umfla în pene, şi aceasta le uşura existenţa, lui şi celorlalţi membri ai redacţiei. Nici un redac-tor nu era complexat în faţa lui. Dementiev era totdeauna dispus la abordări operative, sesiza iute esenţa problemei, şi cînd putea să dea o mînă de ajutor pentru a face să treacă un articol sau un para-graf— punînd o surdină, deplasînd cuvintele — o dădea neapărat. Prin contribuţia lui, revista era şi mai proaspătă, mai consistentă şi chiar mai incisivă — dar totul în limitele rezonabilului, dar totul cetluit bine cu cercul de nădejde al partidului şi adăpostit bine sub acoperi-şul de nădejde al partidului! El şi cu autorii vorbea liber, la obiect : îi era străină starea de auto-mulţumire, avea ochiul format pentru a descoperi un scriitor şi găsea modul potrivit de a discuta cu el. Avea un fel foarte agreabil de a-l pronunţa pe „o", zîmbea agreabil şi ştia cît este de îndrăgit de inter-locutori. —Acest soi de mujic simpatic, cam rubicond, cu părul puţin ondulat şi foarte rar, se apropia de şaizeci de ani. Şi să clipească din ochi ştia, şi ştia să strecoare, cu jumătate de glas, sugestii. Ca băiat de încredere, acesibil oricui, îţi primea manuscrisul, lucru pe care-l făcea cu plăcere! — „ei bine, o să-l prelucrăm, desigur, o să-l prelu-crăml" (şi o să-l masacrăm). Chiar în faţa şefului, în faţa căruia tu te fîstîceşti, el ştie să intervină pentru tine: „Saşa, ai dreptate, asta-i un rahat, dar pe autor nu-l poţi face să gîndească aşa cum gîndeşti tu. Hai să-l sprijinim, îl mai corectăm pe ici pe colo, şi-l publicăm." Dar acolo unde cercul partidului plesnea, unde prin acoperiş înce-pea să se vadă afară — acolo Dementiev nu pricepea ce comentarii s-ar mai putea face. Acolo intrau în acţiune inima şi clarviziunea lui Tvardovski. Aşa a pierdut Dementiev partida cu Ivan Denisovici: o noapte de nesomn şi lectura făcută de două ori îl impresionaseră prea puternic pe Tvardovski pentru ca Dementiev să mai poată face faţă erupţiei de sensibilitate poetică şi ţărănească a şefului. De altminteri, toate acestea eu nu le-am aflat şi nu le-am înţeles de-cît după ani de zile. Deocamdată nu vedeam în Dementiev decît un duşman, încă nu înţelesesem că examenul de fond al Matrionei avu-sese deja loc între ei doi, acasă, în taină, şi că de data aceasta al doilea Saşa, înarmat cu „adevărul de partid", îl învinsese deja pe pri-mul, îl învinsese pe redactorul-şef, dar nu putea înăbuşi sentimentul din inima poetului. Şi Tvardovski, nevoit să mă refuze, era ca pe jar, şi dacă strigase la Saşa nr. 2 să vină la masa unei dezbateri care nu ducea la nimic, o făcuse pentru ca acesta să-l ajute să iasă din sta-rea de perplexitate şi să-mi explice mie din ce motiv povestea des-pre Matriona nu poate fi publicată în nici un caz, dar în nici un caz. (Ca şi cînd le-aş fi oferit-o eu. Le-o adusesem ca să scap de insis-tenţele lor.) Dar Dementiev a plecat, s-a lăsat păgubaş — şi Tvar-dovski s-a văzut în situaţia de a „delibera" de unul singur — în pre-zenţa a trei membri ai redacţiei care n-au scos un cuvînt şi a mea cu rarele şi apaticele mele răspunsuri. A durat aproape trei ore această deliberare — acest monolog al lui Tvardovski. A fost un discurs confuz, incoerent, dar rostit din inimă. (Berzer, care se aflase şi ea cu noi, mi-a spus după aceea că de cînd era ea la Novîi mir — şi era de cîţiva ani — nu-şi amintea să-l fi văzut, să-l fi auzit pe Tvardovski în starea aceasta.) A făcut un tur de orizont asupra povestirii şi apoi un tur de orizont asupra consideraţiilor generale, din nou asupra povestirii, şi din nou asupra consideraţiilor generale. Artist autentic, el nu putea să-mi re-proşeze cum că textul meu nu reflecta adevărul. Dar să admită că tocmai ceea ce prezentam eu era adevărul în deplinătatea lui, aceasta i-ar fi zdruncinat convingerile de membru al partidului şi al societăţii sovietice. Nu era prima dată că se producea în sufletul lui — de cîte ori, desi-gur, se produsese — această coliziune, dar poate niciodată într-o formă aşa de gravă! El nu-şi trăgea viaţa decît dintr-un singur izvor: literatura rusă — de la acele prime versuri ale lui Nekrasov învăţate pe de rost încă de pe cînd, copil fiind, umbla desculţ, şi de la prima lui poezie compusă la treisprezece ani. Era devotat literaturii ruse, sfinţeniei cu care ea abordează viaţa. Nu dorea altceva decît să fie precum cei de odinioară, ca Puşkin şi ca oamenii din anturajul aces-tuia. După exemplul lui Esenin, ar fi fost gata să moară de fericirea de a împărtăşi o soartă asemănătoare celei a lui Puşkin. Dar nu mai era acel secol. De toţi şi peste tot îmbrăţişat, înrădăcinat în inima fie-căruia — şi cu atît mai mult în inima unui redactor-şef— era un alt adevăr, unul mai important, adevărul partidului. A îndruma literatura rusă, a o ajuta, el n-ar fi putut s-o facă astăzi fără carnetul de partid. Iar el nu putea să poarte carnetul de partid fără să fie sincer cu parti-dul. Trebuia ca aceste două adevăruri să nu se despartă, ci să se contopească — de aceasta avea el nevoie ca de aer. (Motivul pen-tru care în curînd îl va îndrăgi şi şi-l va apropia aşa de mult pe Lak-şin este că acesta este mare meşter în concilierea celor două ade-văruri, ştie să treacă artistic de la unul la celălalt fără să lase să se vadă fisuri.) După ce mai întîi manuscrisul trecea printr-un prim sen-timent al iubirii, Tvardovski trebuia neapărat să-l facă să treacă prin-tr-un al doilea sentiment, şi numai aşa putea să-l publice ca pe o operă sovietică. Noi toţi şedeam nemişcaţi, dar el se ridica şi, folosind spaţiul din spatele scaunului său, făcea doi-trei paşi încolo şi-ncoace şi vorbea: „Dumneavoastră insistaţi prea mult pe latura neprezentabilă a satu-lui!... — ia daţi măcar o raită şi prin partea lui mai luminoasă. .. Dumneavoastră nu vedeţi decît degeneraţi, vîrcolaci, — dar sînt multe sate din care ies şi generali, şi directori de uzine, şi apoi vin în satul lor în concediu." Şi tot el preciza: „Nu, eu nu vă spun să faceţi din Kira o komsomolistă." Cînd găsea „prea creşţinească" atitudinea naratorului faţă de viaţă, cînd, ca un animal priponit, se învîrtea în jurul ideii că binele a devenit la noi sinonim cu proprietatea şi-şi amintea de Tolstoi: „Copii, binele este acela despre care vă vorbea bătrînul!" şi unde nu începea să-mi laude povestirea pentru afinita-tea ei cu proza morală a lui Tolstoi. Apoi îi reproşa Matrionei că „arti-sticeşte este mai subţire" decît Ivan Denisovici. (Evident, dacă arti-sticeşte este mai subţire, acesta este un motiv suficient pentru a nu o publica...) Dar apoi iar o lăuda cînd pentru expresiile ei populare, cînd pentru notaţiile asupra vieţii săteşti. La un moment dat începu să laude „realismul fără epitete" şi recu-noscu că realismul critic nu i se pare deloc mai rău decît cel soci-alist. Şi apoi încă multe şi mărunte despre baza tehnico-materială — care, în America şi în Suedia, este mai dezvoltată, şi despre noi ăştia ca-re, în douăzeci de ani, n-o să le ajungem din urmă, despre felul în care noi deja le „întoarcem spatele cu dezgust". Şi în acest moment îşi aminti cum Stalin, combătîndu-l pe Trotki, promitea să constru-iască socialismul „nu pe seama jefuirii satului". Şi deodată, de parcă cineva ar fi proiectat un fascicul de lumină asupra lui, şi învăluindu-ne cu nişte priviri uimite, a întrebat: „şi pe seama a ce a fost con-struit?" Dar noi l-am lăsat să se complice, am continuat să tăcem şi el s-a angajat din nou într-un du-te-vino tacticos pe parchetul lipicios şi într-o peroraţie despre decalajul dintre morală şi baza tehnico-ma-terială. Totuşi, insista el, „religia n-a avut decît o slabă acţiune inhibi-tivă asupra instinctelor rele". (N-am înţeles: atunci ce le inhiba odini-oară?...) Şi uite aşa şi-a continuat monologul aproape neîntrerupt, cînd radi-ind de nobleţe, cînd plecîndu-şi capul pe sub plafonul dogmatic; cînd tresărind sub efectul intuiţiei adevărului, al intuiţiei care-o ia înaintea auzului şi a văzului poetului; cînd ca un buldozer împingînd din greu mormanele de gunoi — bune pentru o baricadă — din grajdurile lui Augias. Dar noi nu obiectam şi nu încuviinţam — noi tăceam. Obiecta însă povestirea despre bătrîna nevoiaşă pe numele de Matriona, manu-scrisul tăcut pe care, conform promisiunii pe care i-o făcuse lui De-mentiev, urma să-l elimine. Şi, neîntîmpinînd nici o obiecţie cu voce tare, dar ca şi cînd i s-ar fi infirmat toate argumentele, Aleksandr Tri-fonovici, cu un geamăt de pocăit, a pus la bătaie ultimul şi principalul argument: — Eh, doar n-o să-mi spuneţi că Revoluţia din Octombrie a fost fă-cută de florile mărului! Nici unul dintre noi nu spusese aşa ceva, Doamne fereşte! Nici unul nu scrisese aşa ceva! Dar ceea ce acum devenea jenant era faptul că nici unul dintre noi nu aprobase, nu zîmbise, nici măcar un semn cu capul nu făcuse. Ne complăceam într-o tăcere necuviincioasă. Cum? — noi nici măcar acest lucru, cel mai simplu dintre toate, nu-l înţelegeam? Nedumerit, ca orbit încă de lumina proiectoarelor, Alek-sandr Trifonovici se plantă ca un taur în faţa noastră şi exclamă nos-talgic: — Păi, dacă n-ar fi fost Revoluţia, nu l-am fi descoperit pe Isakovski!... Şi eu cine aş fi fost dacă n-ar fi fost Revoluţia?... Nişte evenimente poetice disparate, iată tot ce-i venea pe limbă în acest minut! (Dar Esenin, dar Kliuev, Klîcikov — au existat fără Re-voluţie? Şi ce-au primit de la ea?) Şi concluzia deliberării a fost aceea că — nu, desigur nu, „chestia asta nu poate fi publicată". Deşi după aceea ar fi fost firesc ca manuscrisul să i se restituie au-torului, Tvardovski, în încurcătura celui cu conştiinţa vinovată, mi-a zis: — Deocamdată mai lasă-l totuşi la redacţie. L-o mai citi careva... Acum că manuscrisul ieşise deja la lumină, nu mai aveam nimic de pierdut, puteam să-l las la redacţie. Şi m-a mai rugat ceva A.T.(după multe cîte spusese, asta suna de-a dreptul uluitor): — Un singur lucru îţi cer: să nu te crispezi ideologic. Să nu te apuci să scrii unul dintre acele lucruri pe care redactorii, cu de la ei putere, le-ar lăsa să treacă, fără să mă consulte. Adică, el nu putea să publice nimic din ceea ce-i adusesem eu — dar mă ruga ca pe viitor să nu scriu altfel! Tocmai asta şi puteam să-i promit... Dorind să mai atenueze refuzul, A.T. începu să vorbească de măsurile luate în vederea publicării lui Ivan Denisovici, măsuri care erau încă de domeniul fantasticului. Şi se poticni. În realitate nici el nu ştia: ce să întreprindă? Cum să procedeze? Cînd? Îmi zise liniştitor: — Hai, să nu ne zoreşti. Nu întreba în ce număr va fi asta. Eu nici nu aveam această intenţie. Se terminase fără Lubianka — mulţumesc din suflet. Nu pierdusem decît într-o privinţă: dezvăluisem, pur şi simplu, secretul. De-acum trebuia să-mi ascund de trei ori mai bine scrierile deja gata şi lucrarea în curs. I-am replicat: — Chestia asta are importanţă la tinereţe, atunci esti nerăbdător să te vezi publicat cît mai repede. Dar acum, altele sînt preocupările mele.   *** Cu aceasta ne-am despărţit pentru destul de multă vreme. Eu nu     l-am zorit cu nimic pe Tvardovski şi, în acel an, n-am găsit nimic incorect în ritmul lent în care se desfăşurau lucrurile. Şi apoi, cu ce aş fi putut să compar acest ritm, cu ce unitate de măsură să-l mă-sor? Oare pînă atunci mai existase vreun caz asemănător în literatu-ra noastră? - E uşor de făcut reproşuri cînd nu există precedente. Cînd pui oul de găină pe vîrful său uşor lovit, toată lumea vede că acesta poate să stea drept. Or, pînă atunci, nimănui nu-i reuşise această figură. Printre aşii literaturii sovietice, cine, înainte de Tvardovski şi în afara lui Tvardovski, ar fi avut voinţa şi îndrăzneala să propună sus de tot o asemenea povestioară explozivă? La începutul anului 1962 era absolut imposibil să anticipezi căile şi mijloacele prin care el va acţi-ona şi în ce măsură va reuşi. Dar au trecut anii, ştim că Tvardovski a întîrziat cu unsprezece luni publicarea povestirii, şi este uşor astăzi să-l acuzi că nu s-a grăbit, că a tărăgănat lucrurile în mod inadmisibil. În momentul în care po-vestirea mea tocmai sosise la redacţie, Nikita încă mai tuna şi fulge-ra împotriva lui Stalin, încă mai socotea ce piatră să mai arunce asu-pra acestuia — şi tare i-ar fi fost de folos mărturia unei victime! Da, dacă în momentul acela, imediat, în siajul congresului al XXII-lea,   s-ar fi publicat Ivan Denisovici, ar fi fost şi mai uşor ca în jurul aces-tuia să se dezlănţuie huiduitul antistalinist şi, cred, Nikita, impulsiv cum era, cu plăcere ar fi înghesuit în Pravda şi capitolele „O noapte a lui Stalin" trase din al meu Prim cerc. Această publicare în Pravda, cu drăguţul de tiraj de cinci milioane, se contura atunci în mine foar-te clar, aproape pregnant, o vedeam ca în mărimea ei naturală. Astăzi, nu mai ştiu: cum să evaluăm cu dreptate? Povestea, să i-o fi dus-o şi să i-o fi spus-o eu lui Nikita? Fără concursul lui Tvardovski, nici un congres al XXII-lea n-ar fi ajutat la nimic. Dar, în acelaşi timp, cum să nu spun acum că Tvardovski a ratat o ocazie unică, a ratat momentul de vîrf al fluxului, care ne-ar fi rostogolit micul nostru polo-boc departe, departe, dincolo de lanţul de stînci staliniste, şi numai acolo i-ar fi revelat conţinutul. Dacă atunci, în cele două-trei luni du-pă congres, am fi publicat şi capitolele despre Stalin — ce mult ar fi crescut eficienţa demascării acestuia, ce mult le-am fi complicat sar-cina celor care, mai tîrziu, s-au ocupat cu recosmetizarea acestuia. Literatura putea să accelereze mersul istoriei. Dar nu l-a accelerat. Viktor Nekrasov, scandalizat, îmi spunea în iulie 1962: — Eu nu înţeleg; la ce bun asemenea ocoluri complicate? Culege, căci, nu ştiu ce reacţii, apoi va redacta o scrisoare. Dar el are la în-demînă receptorul acelui telefon. Se ridice receptorul şi să-l sune di-rect pe Nikita! I-o fi teamă... Tvardovski, într-adevăr, are un asemenea caracter încît i se face râu dacă i se refuză o cerere. Se spunea că pentru el era un chin cînd e-ra rugat să intervină pentru cineva, pentru rezolvarea vreunei cereri de locuinţă: dacă deodată el, deputat în Sovietul Suprem şi membru supleant al CC, se vede refuzat? — umilitor, nu-i aşa?... Se poate presupune că se temea că, adresîndu-se prea direct şi in-tempestiv lui Hruşciov, va compromite şansele nuvelei. Dar cred că aici era vorba mai degrabă de obişnuita inerţie a acelui cerc de no-menclaturişti, cerc în care se învîrtea de-atîta timp: ei duc o viaţă comodă şi nu le stă-n fire să se grăbească a făuri o istorie mereu fu-gară — oare pentru că ea nu va mai duce nicăieri? Oare pentru că, la drept vorbind, nu ei o făuresc? Dar mai era şi faptul că, în urma descoperirii făcute de el, Tvardovski încerca de cîteva luni un anumit sentiment de plenitudine; nuvela îl satisfăcea şi nepublicată. El, ca unul pentru care zilele nu intraseră în sac, a dat-o spre lectură lui Ciukovski, lui Marsak — şi nu numai pentru ca prin numele lor să consolideze destinul viitor al manuscrisului, ci şi pentru ca să se de-lecteze el însuşi pe seama aprecierilor lor, să le citească pe acestea cu voce tare membrilor redacţiei şi să le transforme în subiect de conversaţie cu bunii săi amici (mie nu mi le-a arătat, temîndu-se că am să mi-o iau în cap). Şi lui Fedin i-a dat manuscrisul (reacţia a fost nulă) şi nu s-a opus ca acesta să le fie transmis spre lectură lui Paustovski şi Ehrenburg (cum nu-i avea la inimă, oferta n-a făcut-o el personal). A moşmondit mult la o prefaţă pentru nuvelă (la drept vorbind, prefaţa ar fi putut şi să lipsească: la ce bun să te mai justi-fici?). Astfel, pe durata multor luni, s-a pregătit pe-ndelete, fără să se lămurească încă asupra modalităţii de a ajunge cu problema mai sus. A da textul la cules şi a-l trimite la cenzură. Atît şi nimic mai mult. I se părea funest (într-ade-văr ar fi fost funest): cenzura nu s-ar fi mulţumit numai să-l interzică, ci imediat ar fi făcut raport la „secţia cultură" a CC, şi aceasta ar fi purces pe loc la măsuri preventive os-tile. Şi lunile treceau — se răcea, ba chiar dispăruse complet ardoarea congresului al XXII-lea. Nestatornic în toate întreprinderile sale şi cu atît mai mult în continuarea acestora, de umoare schimbătoare, Hruşciov trebuia în plus să-l susţină pe Nasser, să-l aprovizioneze cu rachete pe Castro şi să descopere mijlocul radical (cel mai bun dintre cele mai bune, de data aceasta) de a salva agricultura şi de  a-i asigura deplina înflorire, şi apoi şi cosmosul să-l urmărească nu ştiu unde, şi să întărească lagărele slăbite după căderea lui Beria. Şi încă un pericol, neaşteptat pentru Tvardovski, exista în această practică a lecturilor, a recomandărilor şi a pregătirilor planificate: în veacul nostru mecanografic şi fotografic, copiile manuscrisului se răspîndeau foarte repede. (Se pare că primii vinovaţi de toate aces-tea erau: acelaşi V. Nekrasov care a luat prieteneşte, numai pentru o noapte, manuscrisul de la Tvardovski şi l-a dat la reproducere fotografică, pe de o parte, şi N.I. Stoliarova, devenită în curînd prie-tena noastră apropiată, pe de altă parte, vezi Completarea a cincea, schiţa 9. Ambii binevoitori au acţionat de bună-credinţă, dar în reali-tate gestul lor a fost dăunător.) În seiful lui Novîi mir, exemplarele originale erau ţinute sub o supraveghere severă — dar în acest timp zeci, dacă nu sute de copii dactilografiate şi fotocopii se răspîndeau deja prin Moscova şi Leningrad, ajungeau la Kiev, Odessa, Harkov, Nijni Novgorod. Răspîndirea se intensifica pe fundalul convingerii unanime că textul cu pricina nu va fi publicat niciodată. Tvardovski era supărat, căuta să descopere o „trădare" în redacţie, neînţelegînd tehnica şi ritmurile secolului nostru, neînţelegînd că el însuşi, cu co-lecţia lui de ditirambi orali şi recenzii scrise, era propagatorul numă-rul unu. El continua să se codească, nu se hotăra, lunile treceau —şi iată, se contura pericolul real ca nuvela să se strecoare spre Occi-dent, şi acolo oamenii sînt mai operativi — şi, o dată publicată acolo, ea nu va mai fi niciodată publicată la noi. (Logică perfect acesibilă o-mului sovietic şi absolut inacesibilă occidentalului. Căci, pentru noi, lumea nu este lume, ci „lagăre" veşnic beligerante, aşa am fost edu-caţi.) Faptul că, după ce manuscrisul a ajuns în Occident, nu s-a în-tîmplat nimic timp de aproape un an de zile, este şi el o minune nu mai mică decît însăşi publicarea în URSS. Dar nu a ajuns în Occi-dent — din cauza superficialităţii occidentale: străinii care au aflat despre această povestioară n-au dat importanţă. Probabil acest pericol l-a şi determinat pe Tvardovski să se gră-bească. În iulie a mers la Vladimir Semionovici Lebedev, expertul lui Hruşciov în probleme de cultură, şi i-a predat manuscrisul cu — în anexă — un mănunchi de recomandări. În tot acest timp, Tvardovski nu m-a chemat la el nici măcar o dată. Eu aflam numai din relatările Annei Berzer cîte ceva despre ce se mai întîmpla pe-acolo pe la redacţie. Începeam de asemenea să fac cunostinţă, din cînd în cînd, cu oameni care-mi citiseră nuvela. Vreo douăzeci de asemenea cititori îmi dădeau mie, cel ieşit din anoni-matul clandestinităţii, senzaţia că sînt înconjurat de o mare mulţime de oameni şi că am dobîndit o celebritate răsunătoare. Mă pregăteam febril pentru o nouă perioadă periculoasă a vieţii me-le. Una era să-mi ascund manuscrisele, cînd nu eram decît un fir de nisip printre alte fire de nisip; alta era acum, după ce fusesem des-coperit şi cînd Lubianka putea să manifeste o curiozitate mai tenace decît aceea a lui Novîi mir şi să-şi trimită băieţii să vadă ce-am mai scris. Am început să-mi verific ascunzătorile — şi le-am găsit prea simple, cu totul vulnerabile în faţa acestor specialişti ai efracţiei. De data aceasta, eu însumi am spart şi am distrus al doilea plafon al dulapului, ca să nu mai rămînă nici o urmă. Toate variantele şi cior-nele de prisos le-am ars de n-a mai rămas nici una. Restul m-am de-cis să nu-l mai ţin acasă, şi în ajunul Anului Nou 1962, împreună cu soţia, am dus, la prietenul ei Teus din Moscova, draga mea arhivă (după trei ani şi jumătate această arhivă avea să fie ridicată de zbirii KGB-ului). În legătură cu acest transfer am o amintire deosebit de vie. În vagonul de metrou în care călătoream în acea zi de sărbă-toare, a dat buzna la un moment dat un huligan beat care a început să se ia de pasageri. Şi s-a întîmplat că printre bărbaţii prezenţi nu s-a găsit nici unul care să ia atitudine: unul era bătrîn, altul prea prudent. Normal ar fi fost să intervin eu — nu eram departe de indivi-dul cu pricina şi aveam o mutră care putea să-l domolească. Dar noi aveam la picioare valijoara scumpă cu toate manuscrisele şi eu, unul, n-am îndrăznit să mă implic: după o încăierare, ajungi inevitabil la miliţie, fie ca participant, fie ca martor — oricum te-ar înregistra, mai bine-ţi vezi de treaba ta. Ar fi fost un episod tipic rusesc ca inge-nioasele fire ale reţelei mele să se rupă din cauza unui asemenea huligan. Şi astfel, pentru  a-mi îndeplini datoria de rus, a trebuit să manifest o stăpînire de sine atipică pentru un rus. Şi, ca un laş, am preferat să mă acopăr de ruşine, să-mi feresc ochii de privirile pline de reproş ale femeilor care parcă ne-ntrebau: ce bărbaţi mai sînteţi şi voi? Poate nu într-o formă aşa de umilitoare, dar de cîte ori, la fel de opresiv, istovitoarea mea conspiraţie literară nu m-a lipsit ea de li-bertatea de acţiune, de libertatea de exprimare, de libertatea de a-mi îndrepta spinarea. Toţi ne simteam oprimaţi, dar eu mai duceam în cîrcă şi povara unei activităţi clandestine; astfel, de la cîte preocu-pări de creaţie literară n-am fost eu deviat. Toate oasele mele gem, toate oasele mele imploră: ajută-ne să ne dezdoim!— ce pot să fac? Îmi mutasem arhiva, dar din întîlnirea din ianuarie de la Novîi mir eu am înţeles că, la drept vorbind, nimic nu pleca la tipar. În această situaţie nouă şi plină de pericole, trebuia ca, în paralel cu activitatea la şcoală, să continui să folosesc pentru scris timpii morţi ai zilelor mele. Simţeam nevoia să mai dactilografiez o dată, o ultimă dată, Cercul şi începînd din ianuarie 1962 mi-am asumat acest risc. Timp de patru luni de zile, pînă la sfîrşitul lui aprilie, nu m-am ocupat de nimic altceva. Cît despre soarta lui Ivan Denisovici — un singur lucru mă preocupa: să nu se urnească nimic în aceste luni, să nu se schimbe nimic, fie şi să nu avanseze nimic — numai să-mi pot termi-na romanul în linişte. Nici să mă rog de cineva nu era nevoie: în legătură cu Ivan Deniso-vici se bătea pasul pe loc. În perioada sărbătorilor de 1 Mai, eu, încă neluat în vizor, am reuşit să le duc Zubovilor în Crimeea (unde se mutaseră după exil) exemplarul dactilografiat al romanului precum şi un număr de copii compacte făcute în secret. Apoi acasă mă ocu-pam cu diferite puneri la punct şi iată că vara bătea la usă. Trebuia să profit de sezonul cald ca să voiajez şi cu ocazia aceasta să şi di-fuzez nişte microfilme prin zona Kamei şi a Uralilor. Toată povestea cu Novîi mir părea aşa de compromisă (şi cu atît mai bine! — gîn-deam eu, îmi voi regăsi treptat liniştea), încît ne-am pus în gînd, eu şi soţia, să plecăm spre Enisei şi Baikal (călătorisem eu prin Siberia, dar numai în „vagon de deţinuţi" şi numai pînă la Novosibirsk). Pînă la urmă a ieşit conform proverbului: „Săracul n-are decît să se-nsoa-re, dar noaptea îi va fi scurtă." Exact la Irkutk, nici mai departe nici mai aproape, mă aştepta o telegramă urgentă din partea lui Tvar-dovski care mă invita să trec pe la redacţie „pentru cîteva minute". Dar, de la Irkutk pînă la locul acelei întîlniri „pentru cîteva minute" e-rau patru zile şi patru nopţi de călătorie cu trenul. Redacţia s-a reunit din nou în plen. Mi s-a spus vag că o instanţă importantă (aceasta însemna V.S. Lebedev) mi-a aprobat nuvela. Dar au fost exprimate cîteva dorinţe privind îmbunătăţirea ei. Tvar-dovski socotea că aceste dorinţe nu erau foarte numeroase şi mă ruga stăruitor să le satisfac, să nu ratez şansa care mi se oferea. El se străduia din răsputeri să nu-şi exteriorizeze prea mult starea de jubilaţie. Sufletul lui de copil i se revela prin bucuria irepresibilă ce i se citea în priviri. Tare era mulţumit de succesul planului pe ca-re-l urmărise pe parcursul multor luni şi numai ceremonialul unei şe-dinţe de redacţie îl obliga să lase a se crede că adaugă şi el anumite remarci de-ale lui, dar de fapt, de la mine nu voia decît un singur lu-cru: să le accept pe cele ale lui Lebedev. Dar el nu a vorbit chiar aşa de direct şi a condus cu seriozitate şedinţa, propunînd tuturor mem-brilor să sugereze corecturile pe care ei le considerau a fi de rigoare. S-au spus unele lucruri, dar nimeni n-a venit cu ceva esenţial pentru că fiecare nu urmărea altceva decît să-i facă pe plac redactorului-şef şi chiar îşi interzicea să aibă vreo părere proprie, distinctă de-a a-cestuia. (Această practică nu Tvardovski a creat-o, ea s-a creat de la sine în revistă, fireşte, în virtutea alinierii fiecărei părţi la ansam-blu, aceasta s-a format ca în orice instituţie, ca la orice verigă a sis-temului sovietic.) Dar tocmai Dementiev sta acolo lipit de scaunul lui şi tocmai el vedea cum se sparge cercul, cum cedează plafonul. Aleksandr Grigorievici Dementiev, care nu se ruşina de faptul că fu-sese secretar al organizaţiei de bază a scriitorilor din Leningrad, iar în vremea lui Hruşciov devenise comisar al celei mai liberale reviste — cine oare şi de ce îl trimisese aici? — puţin pentru a se împrospă-ta, puţin pentru a se purifica, — dar şi pentru a împiedica publicarea unor texte! Acum, faţă de cei care-l trimiseseră aici cu jumătate de normă, dar cu o dublă responsabilitate, el nu putea să recunoască autoritatea fie şi a referentului lui Hruşciov şi să fie de acord cu atitu-dinea binevoitoare a întregii redactii. Om practic, el n-a luat cuvîntul atunci, în decembrie 1961, cînd toţi mă lăudau şi mă flatau: ştia el prea bine că şi-aşa această nuvelă n-o să fie publicată. Dar acum cînd, din cauza evenimentelor care o luau razna şi bruscau legea, se contura perspectiva ca nuvela mea să răzbească la lumină, — acum trebuia să facă totul pentru a o corija. Unde oare dispăruse expresia lui cînd maliţios-amicală, cînd afectiv-amicală, asociată cu capul în plină încărunţire şi lăsat într-o parte într-un mod care-l făcea simpatic? Şi ce dură devenise maniera lui, altădată cuceritor-amabilă, de a-l pronunţa pe „o"! Şi ce se mai îm-bujora, ce i se mai urca dogoarea pînă la urechi! O precizare însă: el nu făcea pe olimpianul, ci polemiza, trăind cu emoţie momentul — cu emoţie că nu va cîstiga, că nu va convinge. Descărcările energiei retorice nu luau decît forma unor cuvinte mari precum realism soci-alist, comunism, patriotism, materialism. Dacă ar fi fost după voia lui Dementiev, el atîta mi-ar fi dat la rindea nuvela încît aceasta ar fi de-venit netedă ca oglinda şi n-ar mai fi avut nici o asperitate. Dar aici trebuia să umbli la miez. Atunci a început să mă acuze că fac de ocară steagul şi simbolul artei sovietice — Crucişătorul Potemkin, şi să susţină că trebuie suprimată orice aluzie la acest subiect. Şi, în plus, că trebuie suprimat dialogul dintre Alioska şi Suhov cu privire la Dumnezeu — pentru că, din punct de vedere estetic, este cu totul inexpresiv, iar din punct de vedere ideologic este incorect, şi prea lung, şi nu face decît să strice o nuvelă, altminteri valoroasă. Şi în plus, mai spunea el, autorul nu trebuie să se abată de la exacta eva-luare politică a banderiştilor(1), chiar în condiţia lor de deţinuţi în la-găr, pentru că ei au mîinile pătate de sîngele oamenilor noştri sovie-tici. Şi în plus... El susţinea acum că a făcut multe adnotări pe textul dactilografiat şi că ar putea să mi le arate concret, numai că a uitat textul acela acasă. Ca un mistreţ înfuriat arăta Dementiev la sfirşitul monologului său, şi dacă i s-ar fi pus acum în faţă cele o sută cincizeci de pagini ale tex-tului dactilografiat — probabil că le-ar fi făcut bucăţi-bucăţele. Şi Tvardovski nu zicea nici da nici nu. Da, că n-ar fi avut dreptate,  n-ar fi avut! Dar raţionamentul comisarului politic era foarte just, din nuvela mea amorfă el voia să facă o armă a realismului socialist — şi ce putea să-i obiecteze redactorul-şef? Nu putea să-i obiecteze, dar Dumnezeu ştie de ce nu zicea da. El nu-l susţinea nici printr-un semn cu capul, nici printr-un semn cu ochiul. Şi se uita la mine de parcă ar fi aşteptat ceva din partea mea. Dacă aş fi cedat, hopul ar fi fost depăşit. Totuşi Dementiev exagera! Cu toată inteligenţa lui evidentă şi percu-tantă, el ignora complet specia noastră de foşti deţinuţi, aliajul din care este făcut tribul nostru. Dacă şi-ar fi supravegheat modul de ex-primare, dacă ar fi cerut şi el acolo nişte concesii minime, chit că de-testabile, suficient de dăunătoare textului — aş fi luat notă de toate observaţiile făcute şi, apoi, combinîndu-le cu exigenţele expertului lui Hruşciov, aş fi chibzuit asupra materialului respectiv şi poate aş fi stricat ceva.

Primul cerc  de Alexandr Soljenitin volumul 1 CAPITOLUL  I   Limbile ajurate arătau ora patru și cinci minute. În lumina muribundă de decembrie, bronzul pendulei de pe etajeră era întunecat. Geamurile ferestrei înalte urcau de la nivelul caldarâmului. Prin ele se vedea traficul febril de pe strada Kuznețki Most și trebăluiala aferată a portarilor care măturau printre picioarele trecătorilor zăpada proaspătă, înghețată deja, de un cenușiu murdar. Rezemat de toc, privind toate acestea, dar nevăzându-le cu adevărat, Inokenti Volodin, consilier de stat de rangul al doilea, fluiera o melodie ușoară și tărăgănată. Cu vârful degetelor, răsfoia paginile lucioase și colorate ale unei reviste străine. Fără să le dea vreo atenție. Acest consilier de stat de rangul al doilea, care ocupa poziția de locotenent-colonel în serviciul diplomatic, acest bărbat înalt, subțire, care nu purta uniformă, ci un costum ușor și mătăsos, acest Volodin părea mai degrabă un băiat de bani gata decât un funcționar important din Ministerul Afacerilor Externe. Era timpul să plece de la birou, dar nu făcea nimic; era timpul să se ducă acasă, dar nu se mișca. Ora patru nu aducea sfârșitul zilei de muncă, ci sfârșitul muncii de zi, cea mai scurtă. Toată lumea se ducea acasă să mănânce și să tragă un pui de somn. După ora zece se vedea cum se luminează miile de ferestre ale celor patruzeci și cinci de ministere ale Uniunii și sutele de ferestre ale celor douăzeci de ministere ale Federației Ruse. Există un singur bărbat, unul singur, baricadat după zece uși, care nu doarme noaptea și care ține treaz tot guvernul de la Moscova până la ora patru dimineața. Cunoscând obiceiurile nocturne ale Maestrului, cele șase duzini de miniștri stau acolo, ca niște școlari, ciulind urechile în așteptarea unei chemări. Ca să lupte împotriva somnului, își cheamă secretarii de stat, iar aceștia își exploatează șefii de birou; funcționari de toate felurile asaltează fișetele, curierii se grăbesc pe culoare, stenografele își ascut creioanele. Chiar în ajunul Crăciunului pe stil vechi (ambasadele occidentale au amuțit deja de două zile și nu mai telefonează deloc), ministerul își petrecu noaptea în alertă. Ceilalți se bucură acum de două săptămâni de vacanță. Naivii. Măgarii înhămați la povară. Degetele nervoase ale tânărului răsfoiau revista repede, mașinal, o spaimă mizerabilă i se urca în gât, îl încălzea, apoi se retrăgea, lăsând în urma ei frigul. Inokenti aruncă revista și începu să măsoare camera, cu capul între umeri. Să telefoneze, sau nu? Trebuia oare să o facă acum? Sau era prea târziu pentru ei? Joi, sau vineri? Da, e prea târziu... Mai avea atât de puțin timp și nu era nimeni, nimeni cu care să se sfătuiască! Oare chiar se poate identifica vocea unui om care sună dintr-o cabină telefonică? Dacă vorbește numai rusă? Dacă nu se lungește, dacă se grăbește s-o șteargă? Pot oare să recunoască timbrul vocii, aplatizat de telefon? Tehnic, e imposibil. După trei sau patru zile o să meargă personal să-i vadă. E mai logic să aștepte acum. Mai rezonabil. Dar o să fie prea târziu. Doamne, Dumnezeule. Umerii lui, nepregătiți pentru asemenea poveri, erau cutremurați de fiori. Ar fi fost mai bine să nu fi aflat nimic. Nu știu. Nu sunt la curent... Strânse toate lucrurile de pe birou și le așeză în seif. Îl cuprindea emoția, din ce în ce mai vehementă. Inokenti își sprijini fruntea de metalul ruginit, revopsit, al seifului, și făcu o pauză, cu ochii închiși. Dintr-odată, de parcă ar fi pierdut acolo ultimele clipe, fără să telefoneze după mașină și fără să închidă călimara, Inokenti ieși, încuie ușa, lăsă cheia soldatului de gardă din fundul culoarului, coborî câte patru trepte o dată, trecând printre personalul mereu agitat al ministerului și, încărcat de aur și pasmanterii, își îmbrăcă paltonul în grabă, își trase pălăria pe ochi și ieși în înserarea umedă. Viteza cu care se mișcase îl calmase. Pantofii franțuzești pe care îi purta fără galoși, ca un bărbat la modă, se înfundau în zăpada topită, amestecată cu noroi. Pe când trecea prin fața statuii lui Vorovski[1] , din curticica aproape închisă a ministerului, Inokenti ridică ochii și se înfioră. Descoperi un sens nou clădirilor din Marea Lubianka[2], care dădeau spre strada Furkasovski. Această masă de antracit de opt etaje era ca un cuirasat, cu cei optsprezece stâlpi care se ridicau la tribord ca tot atâtea guri de tun. Barca fragilă a lui Inokenti se lăsa purtată spre prova vaporului greu și rapid. Nu, nu era o barcă în derivă, ci o torpilă care se îndrepta spre cuirasat! Dar nu era cu putință! Se întoarse spre dreapta și o porni pe strada Kuznețki Most. Un taxi pleca de pe trotuar. Inokenti îl opri, se urcă, coborî strada și o luă la stânga, spre felinarele de pe strada Petrovka, primele care se aprind în Moscova. Se întreba de unde ar fi putut să telefoneze ca să nu fie prins, exasperat de nerăbdarea lor, ca să nu fie spionat. Dar ar fi fost luat la ochi dacă ar fi căutat o cabină liniștită și izolată. Nu ar fi fost mai bine să meargă la una din zonele cele mai populate, dacă era sigură și zidită din cărămizi? Și apoi, ce prostie să umble de la una la alta în taxi, cu un martor: șoferul. Scotoci în buzunar, căutând cincisprezece copeici, sigur că nu avea să le găsească. Ar fi fost normal, atunci, s-o lase pe mai târziu. în fața semaforului din Ohotni Riad, degetele lui dădură peste două monede de cincisprezece copeici. Trebuia s-o facă. Descoperirea aceasta aproape că îl liniști. Periculos sau nu, nu putea face altceva. Cel care se teme mereu mai poate fi oare om? Fără să-și fi dat seama, Inokenti era acum în fața ambasadei, pe Mohovaia. Destinul îi dădea un semn. Se lipi de sticlă, încercând să vadă ce ferestre erau luminate. Nu mai avu timp. Trecând pe lângă Universitate, Inokenti arătă spre dreapta cu o mișcare a bărbiei. Torpila se întorcea, pentru a-și asigura virajul. Se opriră în Arbat, Inokenti plăti cu două bancnote și traversă piața, străduindu-se să-și disciplineze pașii. Gâtul și gura îi erau uscate ca iasca, uscate de setea care nu poate fi potolită cu vreo băutură. Piața Arbat era puternic luminată. În fața Artisticului, o mulțime numeroasă stătea la coadă ca să vadă Dragostea unei dansatoare. M-ul roșu de la metrou era învăluit într-o ceață albăstruie. O femeie oacheșă, de tip meridional, vindea niște flori mărunte și galbene. El desperado nu mai vedea cuirasatul, dar pieptul lui era învăluit într-o deznădejde luminoasă. Să nu cumva să spună vreun cuvânt în engleză. Și mai ales în franceză. Să nu lase nici o urmă pentru haita din spate. Inokenti mergea cu umerii drepți, fără nici o grabă. O fată trecu pe lângă el și îl privi. Apoi alta. Fermecătoare. Urează-mi să scap cu bine. Lumea e atât de mare, atât de plină de posibilități! Tu nu ai decât prăpastia din față. Printre cabinele de lemn aliniate pe stradă era una goală, dar geamul părea spart. Inokenti trecu pe lângă ele, intră în stația de metrou. Cele patru cabine incrustate în zid erau ocupate. În cea din stânga se termina convorbirea: un bărbat cam vulgar, puțin beat, punea receptorul în furcă. Îi zâmbi lui Inokenti, dornic să schimbe o vorbă. Inokenti intră în cabină, închise cu grijă ușa de sticlă grea și rămase cu mâna pe mâner; cu cealaltă mână înmănușată, tremurătoare, strecură fisa în aparat și formă numărul. După câteva apeluri zumzăitoare prelungi cineva răspunse. — Secretariatul? El se strădui să-și schimbe vocea.  — Da. — Dați-mi-l pe ambasador. E urgent. — Ambasadorul nu este disponibil, i se răspunse într-o rusă impecabilă. Despre ce este vorba? — În cazul acesta, pe atașatul însărcinat cu problemele externe! Sau pe atașatul militar! Vă rog să nu pierdeți timpul! Persoana de la capătul firului reflecta. Inokenti își promise să nu mai sune dacă îl refuzau. — Bine, vi-l dau pe atașat. Sună interfonul. Dincolo de geamul strălucitor, puțin mai departe de cabine, oamenii treceau grăbiți, depășindu-se. Un bărbat se detașă din torent și se așeză, nerăbdător, în fața cabinei lui Inokenti. O voce indolentă, ghiftuită, cu accent puternic, răsună în receptor. — Ascult. Ce doriți? — Domnul atașat militar? Întrebă cu asprime Inokenti. — Ies, aviation, spuse vocea de la celălalt capăt. Ce să facă? Punându-și mâna în fața gurii, cu o voce șoptită, dar hotărâtă și convingătoare, Inokenti spuse: — Domnule atașat! Luați notă și transmiteți de urgență ambasadorului... — Așteptați moment, i se răspunse fără grabă. Chem interpretul. — Nu pot să aștept! Inokenti fierbea. Nu mai era destul de stăpân pe el ca să-și prefacă vocea. — Nu pot discuta cu sovieticii! Nu închideți! E în joc soarta țării dumneavoastră. Și nu numai! Ascultați-mă. În zilele următoare, la New York, agentul sovietic Georges Koval trebuie să primească un pachet, la un magazin de piese radio situat pe... — Nu vă înțeleg bine, răspunse placid atașatul. Probabil că era așezat pe o canapea confortabilă, nu hăituit ca el. Voci însuflețite de femei se auzeau în fundal. — Telefonați la Ambasada Canadei. Acolo înțeleg mai bine rusa. Inokenti simțea cum îi ardea sub picioare dușumeaua cabinei, receptorul negru, îngreunat de un lanț gros de fier, îl frigea. Dar un singur cuvânt într-o limbă străină putea să-l piardă!  — Ascultați! Ascultați! strigă el disperat. Zilele acestea, un angajat al ambasadei sovietice, un anume Koval, trebuie să ridice dintr-un magazin de radio piese de o mare importanță pentru fabricarea unei bombe atomice... — Cum? Pe ce stradă? exclamă atașatul, surprins, gânditor. De unde știu că spuneți adevăr? — Înțelegeți ce risc? Întrebă Inokenti, agitat. I se păru că aude o bătaie ușoară în ușa din spatele lui. Atașatul tăcea, poate fiindcă trăgea un fum dintr-o țigară. Bomba atomică? repetă el cu neîncredere. Dar cine sunteți dumneavoastră! Recomandați-vă. Un declic surd al aparatului, urmat de o tăcere de pâslă, fără foșnete sau clinchete. Linia era întreruptă.         CAPITOLUL II În anumite instituții se afișează uneori pe o tăbliță luminoasă „accesul interzis”. Este vorba despre cele mai moderne, dotate cu mai multe panouri strălucitoare: „Accesul rezervat persoanelor de serviciu”. Se poate să mai fie și un cerber, așezat la o măsuță, verificându-i pe cei care intră. Ca orice interdicție, ușa închisă te face să-ți imaginezi orice. Culoarul e la fel de auster ca și în alte părți, poate puțin mai curat. Podeaua e acoperită cu o fâșie din stofa aceea roșie din care e făcut trusoul statului nostru. Parchetul e destul de strălucitor. Și presărat cu scuipători așezate strategic. Dar este vorba despre un loc pustiu. Nimeni nu trece de la o ușă la alta. Și toate ușile sunt acoperite cu negru, cu o piele neagră capitonată și nituită cu alb, marcată de ovalul strălucitor al numerelor. Cei care lucrează în aceste birouri știu mai multe despre mercurialele din Madagascar decât despre ceea ce se petrece în camerele alăturate. În seara asta mohorâtă și umedă de decembrie, doi locotenenți erau de serviciu la Centrala telefonică din Moscova, pe unul din aceste holuri secrete, într-una din aceste camere inaccesibile, cunoscută de comandantul local sub numărul 194 și de Secția 11 din Direcția a șasea a MGB[3] sub numele de Poșta Al. Trebuie să spunem că preferau hainele civile uniformei atunci când intrau sau ieșeau din centrala telefonică. Unul din pereți era ocupat de tablouri și de semnale luminoase, de negrul plasticului și de strălucirea metalică a materialului de ascultare telefonică. Peretele opus avea instrucțiuni detaliate pe hârtie cenușie.  Tabloul prevedea și prevenea toate infracțiunile și abaterile posibile în înregistrarea comunicațiilor Ambasadei americane, stabilind că permanența trebuia asigurată de doi responsabili: unul trebuia să asculte fără oprire, fără să-și scoată căștile; celălalt trebuia să-și supravegheze tovarășul la fiecare jumătate de oră și să nu lipsească decât în cazul în care mergea la toaletă. Era imposibil să greșești dacă respectai aceste instrucțiuni. În urma unei contradicții tragice între perfecțiunea ideală a regulilor statului și imperfecțiunea jalnică a omului, instrucțiunile nu au fost respectate în ziua aceea. Nu că ofițerii de gardă ar fi fost ignoranți, ci tocmai din cauză că aveau experiență și știau că nu se întâmpla niciodată nimic. În plus, era ajunul Crăciunului occidental. Locotenentul Tiukin, un voinic cu nasul mare, recitea cursul de instrucție politică de lunea următoare, când avea să fie întrebat despre „prietenii poporului, definiția lor și procedeele de luptă împotriva social-democraților”. Avea să fie întrebat chiar de ce trebuia să stea deoparte la Congresul al II-lea — era înțelepciunea personificată — ca să ia parte la amestecul savant al Congresului al V-lea și să rămână apoi deoparte începând cu Congresul al VI-lea, la fel de înțelept. Neîncrezător în propria lui memorie, Tiukin nu s-ar fi pus niciodată la treabă sâmbăta dacă nu ar fi știut că avea să golească câteva sticle după garda de duminică cu cumnatul lui și nu și-ar fi zis că luni, în aburii beției, nu ar putea nicicum să înghită toată harababura asta. Or, responsabilul de partid îl somase deja și îl amenințase că îl convoacă în fața Biroului. Esențialul nu era să răspunzi, ci să prezinți rezumate scrise. În timpul săptămânii, Tiukin nu găsise timp liber și petrecuse toate zilele cu amânări; acum îi ceruse tovarășului său să vegheze întruna, se instalase într-un colț, sub o lampă de birou, și transcria în caiet cutare sau cutare pasaj din Rezumatul Istoriei Partidului. Nu aprinseseră încă plafonierele. O lampă lumina magnetofoanele. Locotenentul Kuleșov, creț și grăsuț, se plictisea cu căștile la urechi. De dimineață avuseseră comenzi de cumpărături, dar după dejun ambasada părea să doarmă, nu suna nici un telefon. După o imobilitate prelungită, Kuleșov începu să-și inspecteze coșurile de pe piciorul stâng. Dintr-un motiv misterios, furunculele acestea nu se mai terminau. Le dădea cu un compus mercurial și cu un unguent cenușiu sau cu streptocid, dar, în loc să se usuce, înfloreau sub crustă. În ultimul timp, durerea îl împiedica la mers. Clinica MGB îl trimisese la un profesor ilustru pentru consultație. Trebuiau să-i dea un apartament nou, fiindcă soția lui aștepta un copil. Furunculele deranjau o viață tihnită. Kuleșov își scoase căștile care îi strângeau capul și îi zdrobeau urechile, se trase spre lumină ca să-i fie mai ușor, își suflecă pantalonii și chiloții lungi și începu să palpeze și să ridice marginea crustelor. Dacă apăsai, ieșea un puroi maroniu. Durerea puternică îi ajungea la cap, absorbindu-i toată atenția. Pentru prima dată, îi trecu fulgerător prin minte că poate nu erau furuncule, ci... Îi veni în minte un cuvânt pe care îl auzise undeva: cangrenă?... nu, mai era un cuvânt... Așa că nu remarcă imediat declanșarea automată a bobinelor magnetofonului care se învârteau acum în tăcere. Cu piciorul tot gol, Kuleșov se întinse spre paști, le apropie de urechi și auzi: — De unde știu că spuneți adevăr? — Înțelegeți ce risc îmi asum? — Bomba atomică? Cine sunteți? Recomandați-vă. BOMBA ATOMICĂ! Ascultând de un impuls la fel de inconștient ca acela care te face să te prinzi de primul obiect din cale atunci când aluneci, Kuleșov smulse fișa standard și întrerupse comunicația. Atunci își dădu seama că, în ciuda instrucțiunilor, nu înregistrase numărul apelantului. Primul impuls îl făcu să se întoarcă. Tiukin scria și acum, nu văzuse nimic. Erau prieteni, dar Kuleșov avea misiunea să-l supravegheze și acest lucru trebuia să fie reciproc. Întorcând bobinele cu degetele tremurătoare și contactând magnetofonul de rezervă pe frecvența ambasadei, Kuleșov se gândi întâi să șteargă banda și urmele neatenției lui. Apoi își aminti că șeful îi spusese de multe ori că înregistrările poștei erau dublate de o altă poștă și respinse această tentație ușuratică. Bineînțeles, totul era înregistrat de două ori și risca să ajungă după gratii dacă ascundea o convorbire atât de gravă. Banda revenise pe punctul de plecare. Își ascuți auzul. Criminalul era grăbit, emoționat. De unde vorbea oare? Cu siguranță că nu dintr-un apartament. De la locul de muncă? Îndoielnic. Au grijă întotdeauna să găsească o cabină atunci când sună la ambasadă. Desfăcând lista cabinelor publice, Kuleșov, agitat, alese un număr, de la stația de metrou Sokolniki. — Ghenka! Ghenka! strigă el răgușit, trăgând pantalonul în jos. Alertă! Telefonează la Specială! Poate mai au timp să pună mâna pe el!         CAPITOLUL III   — Albaștri! — Au adus albaștri! — De unde veniți, tovarăși? — Prieteni, de unde veniți? — Ce sunt semnele astea de pe piept, de pe șapcă, semnele astea ca niște pete? — Acolo purtam numărul. Și pe spate, și la genunchi. Ni le-au descusut când am plecat din lagăr. — Cum adică, numere? — Domnilor, aveți milă, în ce secol trăim? Numere, pe ființe omenești! Lev Grigorievici, îmi îngăduiți să vă întreb dacă acesta este un semn de progres? — Tinere Valentin, fără generalizări pripite, haideți mai bine la cină. — Nu pot să merg la cină dacă văd oameni care se plimbă cu numere pe cap. — Gamelele! Se împarte Belomor, nouă pachete pentru a doua jumătate a lui decembrie. Aveți noroc. Trebuie să mergeți, în pas de marș!!! — Java sau Ducat? — Jumătate-jumătate. — Nemernicii, ne asfixiază cu Ducatul lor. O să depun plângere în fața ministrului, pe cuvânt de onoare. — De ce aveți costumele astea? De ce ținuta asta de parașutiști? — Ne-au dat o uniformă. Mai înainte aveam costume de lână și paltoane de postav, dar au început să strângă șurubul, porcii. — Uită-te puțin, albaștri. — Am pus mâna pe albaștri. — Oh, sărăcuții de voi! N-ați văzut niciodată zeki[4] în carne și oase? E plin holul de ei!  — Nu pot să-mi cred ochilor! Dof Donskoi! Unde ai fost, Dof? În '45 te-am căutat în toată Viena, chiar în toată Viena! — Și zdrențele astea, și barba de opt zile! De unde veniți, prieteni? — Depinde. Retchlag... -...Dubrovlag... — De nouă ani de când sunt în gaura asta n-am auzit niciodată despre așa ceva. — Sunt lagăre recente, Osoblag. Au apărut după '48. — Chiar înainte să intrăm în Prater, la Viena, hop! Ne-au greblat, și în corb[5]... — Taci puțin, Mitiuka, să-i ascultăm pe ăștia noi... — Afară, la plimbare, la aer curat! O să aibă grijă Lev să le ia un interviu albaștrilor, nu-ți fa griji! — A doua tură! Masa! — Ozerlag, Luglag, Steplag, Kamișlag... — Cred că au un poet necunoscut la MVD[6]. Nu are elan pentru un poem grandios și îi e rușine de cele scurte, așa că dă lagărelor nume poetice. — Ha, ha, ha! E prea comic, domnilor! În ce secol trăim! — Haide, puțin calm, tânărul meu Valentin! — Scuzați-mă, cum vă numiți? — Lev Grigorievici. — Tot inginer? — Nu chiar, sunt literat. — Literat? Deci sunt și literați în casă? — Întrebați mai degrabă ce nu se poate găsi în cușca asta. Sunt matematicieni, fizicieni, chimiști, ingineri-radio, ingineri-telefoniști, constructori, pictori, traducători, legători de cărți și chiar un geolog, o eroare de macaz. — Și ce fabrică? — Se descurcă, a găsit o ascunzătoare la laboratorul foto. Este chiar și un arhitect. Și nu un oarecare! Arhitectul personal al lui Stalin! El i-a construit toate casele de la țară. Și e în colivie cu noi. — Lev, tu vrei să pari materialist, dar îndopi lumea cu hrană pur spirituală. Atenție, prieteni! O să fiți conduși la cantină. La ultima masă, lângă geam, o să găsiți treizeci de farfurii pe care le-am pus deoparte pentru voi. Îndopați-vă cât puteți, dar fiți atenți la indigestii! — Mulțumim mult, dar nu trebuia să rămâneți flămânzi pentru noi! — Nu e meritul nostru. La vremea asta nu ne mai bucurăm prea mult de heringii afumați de Mezen sau de pateul de mei. E chiar pentru ultimii țărănoi. — Credeți? Pentru ultimii țărănoi? Dar n-am gustat așa ceva de cinci ani! — Nu cred că e de mei, e din porcăria aceea de magara. — Visați! Magara? Chiar vreau să văd. O să... — Ce se mai halește în zilele noastre în închisorile de tranzit? — La Celiabinsk... — Celiabinsk 1 sau 2? — Întrebarea aceasta arată că sunteți expert. Nu, la 2, la cea nouă... — E tot ca înainte? Se închid closetele de pe etaje și apoi zekii își fac nevoile în hârdaie și le târăsc după ei două etaje? — La fel. — Ați vorbit de șarașka[7]). Ce înseamnă asta, șarașka? — Nu e șarașka, ci șaraga, trebuie să fim atenți la regulile de ortografie, totuși. — Câte grame are porția de pâine aici? — Nu ați mâncat încă? Tura a doua! — 400 de grame de pâine albă și neagră cât vrei, pe mese. — Cum adică, pe mese? — Adică pe mese, felii, mănânci câtă vrei. — Scuzați-mă, aici suntem în Europa, nu? — Nu, fiindcă în Europa pâinea albă se pune pe mese. — De acord, dar pentru unt și țigări trebuie să muncim pe brânci câte douăsprezece sau paisprezece ore pe zi, nu? — Să muncești pe brânci? Dacă stai cu fundul pe scaun, nu prea ai cum. Muncești pe brânci când ai un târnăcop în mână. — Doamne ferește! În șarașka asta suntem cu totul rupți de lume, nu mai știm nimic. Ați înțeles, domnilor? Se pare că au pus laba pe toți vagabonzii și că nu mai fac trecătorii, nici la Krasnaia Presnia[8]! — Untul e 40 de grame pentru profesori, 20 pentru ingineri. Ți se cere să dai tot ce poți și ți se dă cât se poate. — Deci ați lucrat la Dnieprostroi? — Da, am lucrat cu Winter. Din cauza barajului sunt aici. — Cum așa? — Ei bine, vedeți, l-am vândut nemților. — Barajul? Dar a fost dinamitat. — Nu contează, așa dinamitat cum a fost, l-am vândut. — Pe cuvântul meu, bate vântul dinspre mare! Închisorile de tranzit! Wagon-zek-urile! Lagărele! Ah! Să plecăm! O plimbare rapidă până la Pacific! — Cu un bilet de întoarcere, tinere Valentin, dus-întors! — Bineînțeles, și repede-repede! — Știți, Lev Grigorievici, afluxul acesta de impresii, schimbarea aceasta de atmosferă mă amețesc. Am trăit cincizeci și doi de ani, am scăpat de o boală mortală, m-am însurat de două ori, soțiile mele erau frumoase, am avut copii, cărțile mele au fost publicate în șapte limbi, am fost laureatul mai multor academii, dar nu am cunoscut niciodată fericirea amețitoare de azi. Unde am ajuns? Nu o să mai fiu silit să mă bălăcesc prin apa înghețată! 40 de grame de unt! Pâine neagră la discreție! Avem voie cu cărți! Poți să te razi! Supraveghetorii nu îi bat pe zeki! Ce zi măreață este aceasta? Ce culme luminoasă? Poate că am murit? Oare nu visez? Cred că am ajuns în rai! — Nu, prea scumpule. Sunteți tot în infern, dar v-ați înălțat în cercul superior, primul în toate sensurile cuvântului. Ați întrebat ce înseamnă șarașka? Dacă vreți, e o fantasmă a lui Dante. Își bătea capul fiindcă nu știa unde să-i așeze pe înțelepții Antichității. Datoria creștinească îi spunea să-i arunce pe acești păgâni în infern. Dar conștiința lui de om din Quattrocento nu putea să-i lase pe acești eroi ai spiritului să se amestece cu tot felul de păcătoși sau să sufere pedepse corporale. Așa că le-a rezervat un loc retras în infern. Dacă îmi îngăduiți, se prezintă cam așa în mare:   Și-ajunși apoi din jos de un palat...   -...Vedeți de altfel aceste bolți antice!   De șapte ziduri strâns cuprins în brațe Și primprejur de-o apă ferecat. Trecurăm apa cum pășești pe gheață: prin șapte porți...   — Dumneavoastră ați intrat într-o mașină celulară, așa se explică faptul că nu ați văzut porțile...   Și când tăcu, patru înțelepți văzui Și nu părea că pe-al lor chip domnește, Nici bucuria, nici tristețea. O tu, cu care știința se mândrește, Au cine-s cei a căror glorie, spune, De starea celorlalți îi osebește?...”[9]   — Haideți, Lev Grigorievici, dacă ar trebui să-i explic lui Herr Professor ce înseamnă o șarașka, aș folosi termeni mai simpli. Trebuie să citești editorialele din Pravda: „S-a stabilit că întreaga cantitate de producție de lână depinde direct de alimentația ovinelor și de îngrijirea pe care o primesc”.   [1] Vaclav V. Vorovski, 1871-1923, om politic și diplomat sovietic care a reprezentat URSS-ul la Conferința de la Geneva. A fost asasinat la Lausanne [2] Una dintre cele mai cumplite închisori politice din istorie, situată în centrul Moscovei, într-un grup de clădiri ocupate înainte de Revoluție de un hotel și de Compania de Asigurări Rusia. În 1949 tot aici se afla și Ministerul de Interne [3] Ministerstvo Gosudarstvennoi Bezopasnosti, Ministerul Securității Statului, denumirea sub care era cunoscută poliția secretă între anii 1946-1953 [4] Deținut – (rusă.) [5] Denumire populară a dubelor negre sau cenușii care transportau deținuți. [6] Ministerstvo Vnutrennih Del - Ministerul Afacerilor Interne. În urma Revoluției Socialiste din Octombrie se constituie o miliție proletară sub controlul NKVD. În martie 1946 NKVD își schimbă denumirea în MVD. [7] Obiect contondent, bâtă. În text desemnează instituțiile staliniste cu regim special, dar deosebite de lagăr. [8] Cartier muncitoresc din vestul Moscovei, cunoscut prin luptele de stradă și represiunea care a urmat în timpul primei revoluții ruse, 1905-1907 [9] Dante Alighieri, Divina comedie, Infernul, cântul IV, traducere de Eta Boeriu, Editura Paralela 45, Pitești, 2004

Pavilionul cancerosilor  de Alexandr Soljenitin Partea întîi Nu-i cîtuşi de puţin cancer   PAVILIONUL CANCEROŞILOR PURTA chiar numărul trei-sprezece. Pavel Nikolaevici Rusanov n-a fost niciodată şi nici n-ar fi avut cum să fie superstiţios, dar ceva s-a prăbuşit în el cînd me-dicul i-a scris pe trimitere: „pavilionul treisprezece". De ce nu     s-or fi gîndit să boteze cu treisprezece altă secţie, cea de ortope-die, de exemplu, sau de afecţiuni gastrice? Cum-necum, în toată republica numai la această clinică  putea găsi ajutor. -  Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că n-am can-cer? întreba cu speranţă în glas Pavel Nikolaevici, pipăind uşurel, pe partea dreaptă a gîtului, umflătura urîtă, care creştea văzînd cu ochii sub stratul nevinovat de piele albă care încă o mai acoperea pe dinafară. -  Nu, bineînţeles că nu, îl liniştea pentru a zecea oară doctoriţa Donţova, în timp ce-i umplea paginile fişei cu scrisul ei avîntat. Cînd scria îşi punea ochelarii pătrăţoşi-rotunjiţi, de cum înceta să scrie – îi scotea. Nu mai era tînără şi arăta palidă, foarte obosită. Această discuţie avusese loc cu cîteva zile în urmă, în perioada cînd venea la clinică pentru tratament. Bolnavii de la oncologie, chiar şi cei care nu rămîneau la spital, ci se aflau în tratament ambulatoriu, nu mai aveau somn noaptea. Lui Pavel Nikolaevici însă, Donţova îi recomandase să se interneze, şi asta cît se poate de repede. În aceeaşi măsură ca şi boala în sine - neprevăzută, surprinză-toare, ce dăduse buzna în două săptămîni peste un om fericit, lip-sit de griji - pe Pavel Nikolaevici îl  deprima şi faptul că urma să se interneze în această clinică la comun – lucru ce nu i se mai în-tâmplase de foarte multă vreme, nici nu mai ţinea minte de cînd. Îi căutase la telefon pe toţi - pe Evghenii Semionovici, pe Şendi-apin şi pe Ulmasbaev, iar aceştia sunaseră, la rîndul lor, pentru a se interesa ce posibilităţi exista, dacă n-au cumva, la această clini-că, vreo rezervă sau dacă nu s-ar putea transforma, măcar pentru o vreme, una din camerele mai mici într-o rezervă. Dar nu izbutise-ră să facă nimic din pricina înghesuielii cumplite de aici. Singurul lucru pe care reuşiseră să-l obţină de la medicul şef a fost promisi-unea că va fi scutit de formalităţile obligatorii, cum ar fi trecerea pe la camera de gardă, pe la baia comună şi garderobă. Astfel, Iura îi aduse pe tatăl şi pe mama sa, în Moskviciul lor al-bastru pal, direct la scările pavilionului treisprezece. În pofida gerului ce începuse să pişte, două femei în halate de dif-tină, decolorate, stăteau în cerdacul de piatră – erau vinete de frig, dar, de plecat, tot nu plecau. Începînd cu aceste halate ca vai de capul lor, totul i se părea aici neplăcut lui Pavel Nikolaevici: cimentul cerdacului, tocit rău de tot sub picioare, clanţele uşilor, al căror luciu se dusese sub mîi-nile bolnavilor, sala de aşteptare, cu duşumelele sale de pe care vopseaua în ulei se cojise, panourile măslinii, înalte, ale pereţilor (culoarea aceasta măslinie părea ea însăşi murdară) şi băncile din stinghii, mari, dar neîncăpătoare totuşi pentru mulţimea de bol-navi veniţi de departe - uzbeci în halate matlasate însoţiţi de feme-ile lor: cele bătrîne cu basmale albe, iar cele tinere purtînd unele cu liliachiu sau roşu şi verde, toţi în cizme şi gumari - ce umplu-seră încăperea stînd, unii, şi pe jos. Culcat pe o bancă şi ocupînd-o în întregime, îmbrăcat într-un palton descheiat ce atîrna pînă la pămînt, un rus tînăr, numai piele şi os, cu burta umflată, nu se mai oprea din urlat, de durere. Aceste răcnete îl asurziră pe Pavel Nikolaevici şi îl atinseră atît de puternic de parcă bolnavul urla nu din propria-i durere, ci din a sa. Pavel Nikolaevici păli brusc, se opri şi şopti cu buzele albe: -  Kapa! Eu am să mor aici. Mai bine renunţăm. Hai să ne în-toarcem. Kapitolina Matveevna îi luă mîna şi i-o strînse cu hotărîre: -  Paşenka! Unde vrei să ne întoarcem? Şi ce să facem pe urmă? -  Ştiu eu, poate se aranjează ceva la Moscova... Kapitolina Matveevna îşi întoarse către soţ capul masiv, lăţit încă şi mai mult de cîrlionţii arămii şi înfoiaţi, tunşi scurt: - Paşenka! Povestea cu Moscova mai poate dura şi două săptă-mîni, şi nici nu e sigur că o să reuşim. Putem noi să aşteptăm atît? Nu vezi că în fiecare dimineaţă e tot mai mare! Soţia îi strîngea tare încheietura mîinii, dîndu-i curaj. În treburile obşteşti şi legate de slujbă, Pavel Nikolaevici ştia prea bine şi singur ce-i de făcut - de aceea, cu atît mai plăcut şi mai liniştit se simţea bizuindu-se, cînd era vorba de treburile familiei, numai pe soţie: toate problemele importante ea le rezolva rapid şi corect. Numai că băiatul de pe bancă urla să se rupă! -  Pasik, îl lămurea soţia, suferind alături de el, ştii şi tu că eu sunt întotdeauna prima de părere să chemi omul acasă şi să-l plăteşti. Dar dacă ni s-a spus că medicii ăştia nu vin acasă şi nu iau bani! Pe urmă, aici au şi aparate speciale. Nu se poate altfel. Pavel Nikolaevici înţelegea şi el că nu se poate. N-o spusese decît aşa, pentru orice eventualitate. Stabiliseră cu medicul-şef al dispensarului oncologic ca sora şefă să-i aştepte la ora două după-amiază aici, la picioarele scării pe care cobora acum, păşind cu grijă, un bolnav în cîrje. Dar bine-înţeles că sora-şefă nu era acolo, iar cămăruţa ei de sub scară era închisă cu un lacăt mic. -  Nu poţi avea încredere în nimeni! explodă Kapitolina Matve-evna. Pentru ce li s-o mai fi plătind salariul! Aşa cum era, învăluită peste umeri de două vulpi negre, Kapitolina Matveevna porni pe coridorul unde stătea scris: „Intrarea în haine de stradă interzisă". Pavel Nikolaevici rămase să aştepte în hol. Temător, îşi pipăi, printr-o uşoară aplecare a capului spre dreapta, umflătura dintre claviculă şi maxilar. Avea impresia că, în jumătatea de oră ce se scursese de cînd se uitase la ea ultima dată, acasă, în oglindă, acoperind-o cu fularul - în această jumătate de oră, parcă mai crescuse. Pavel Nikolaevici simţea o slăbiciune în tot corpul şi ar fi vrut să stea jos. Insă băncile păreau murdare şi, în afară de asta, ar fi fost nevoit s-o roage pe bătrîna aşezată pe duşumea, pe cea cu basma în cap şi cu un sac unsuros proptit între picioare, să se dea mai încolo. Pavel Nikolaevici avea senzaţia că mirosul împuţit al sacului ar fi răzbătut pînă la el, oriunde s-ar fi aflat. Cînd o să înveţe odată populaţia noastră să călătorească cu geamantane curate, puse la punct! (De altfel, acum, de cînd cu tumoarea, lucrurile astea nici nu mai contau.) Suferind din pricina urletelor băiatului, din cauza a tot ce-i vedeau ochii şi-a tot ce-i pătrundea prin nări, Rusanov stătea în picioare, sprijinit uşor de perete. Dinspre curte intră un ţăran, ţinînd în mînă un borcan de-o jumătate de litru, cu etichetă, aproape plin cu un lichid galben. Ducea borcanul fără să-l ascundă, ba chiar ridicîndu-l mîndru, ca pe o halbă de bere cucerită prin luptă la vreo coadă. Chiar în faţa lui Pavel Nikolaevici, de parcă ar fi fost gata să-i întindă borcanul, bărbatul, se opri, vru să-l întrebe ceva, dar, văzîndu-i căciula de blană scumpă, se întoarse în căutarea altcuiva şi îl întrebă pe bolnavul în cîrje: -  Drăguţă! Aiasta încotrova zici s-o duc? Ologul îi arătă uşa laboratorului. Lui Pavel Nikolaevici îi veni să vomite. Se deschise din nou uşa de afară şi, îmbrăcată doar într-un halat alb, intră sora, deloc drăguţă, cu faţa prea lungă. II zări imediat pe Pavel Nikolaevici, îşi dădu seama cine e şi se apropie de el. - Iertaţi-mă, spuse ea respirînd greu şi cu obrajii aproape la fel de roşii ca buzele rujate, din pricina grabei în care venise, iertaţi-mă, vă rog! Mă aşteptaţi de mult? Ni s-au adus medicamentele şi-a trebuit să le fac hîrtiile de primire. Pavel Nikolaevici vru să-i răspundă caustic, dar se abţinu. Era bucuros că aşteptarea luase sfîrşit. Cu geamantanul şi sacoşa cu alimente, se-apropie Iura - doar în costum, fără căciulă, aşa cum condusese maşina - foarte liniştit, cu un smoc înalt de păr blond clătinîndu-i-se în vîrful capului. - Să mergem! sora-şefă le arătă cămăruţa ei de sub scară. Nizamutdin Bahramovici mi-a spus că vreţi să vă păstraţi lenjeria şi că v-aţi adus de acasă şi pijamaua, dar una nepurtată, da? -  Direct din magazin. -  Asta-i obligatoriu, fiindcă altfel trebuie dezinfectată, înţelegeţi? Uite, aici puteţi să vă schimbaţi. Deschise uşa de furnir şi aprinse lumina. Odaia cu tavanul în pantă n-avea fereastră, iar pe pereţi erau atîrnate o mulţime de grafice trasate cu creioane colorate. Iura duse înăuntru, fără să scoată o vorbă, geamantanul, apoi ieşi, iar Pavel Nikolaevici intră să se schimbe. Sora-şefă voia să se mai repeadă, între timp, pînă undeva, dar tocmai atunci se apropie Kapitolina Matveevna: -  Domnişoară, sunteţi chiar atît de grăbită? -  D-da, cam sunt... -  Cum vă cheamă? -  Mita. -  Ce nume ciudat. Nu sunteţi rusoaică? -  Nemţoaică... -  Ne-aţi făcut să aşteptăm. - Vă rog să mă iertaţi. Tocmai primeam nişte... - Ei, uite ce-i, Mita, vreau să ştiţi un lucru. Soţul meu... e un om cu mari merite, un cadru preţios. II cheamă Pavel Nikolaevici. -  Pavel Nikolaevici, bine, am să reţin. -  Înţelegeţi, el era oricum obişnuit cu o îngrijire atentă, iar acum mai are şi boala asta atît de gravă. Nu s-ar putea aranja să-l asiste în permanenţă o infirmieră? Faţa preocupată, neliniştită a Mitei deveni şi mai îngrijorată. Clătină din cap: -  În afară de infirmierele care asistă la operaţii, n-avem decît trei surori de serviciu la şaizeci de oameni, asta ziua, iar noaptea - două. -  Păi, vedeţi! Aici şi dacă mori, poţi să ţipi cît te ţine gura că tot nu vine nimeni să te ajute. - De ce credeţi aşa ceva? Noi ne ocupăm de toţi. De „toţi"!... Ce să-i mai explici, dacă ea vorbeşte de „toţi"? -  Pe deasupra,  infirmierele dumneavoastră se mai şi schimbă mereu, nu-i aşa? -  Da, o dată la douăsprezece ore. -  Cumplit e acest stil de îngrijire depersonalizat! Am fi putut face eu şi fiica mea cu schimbul lîngă el! Sau aş fi putut angaja o soră permanentă pe banii mei - mi s-a spus însă că nici asta nu e voie ? -  Cred că-i imposibil. N-am auzit să se fi procedat vreodată aşa. De altfel, acolo, în salon, nici n-ai unde pune un scaun. -   Doamne-dumnezeule, îmi imaginez cum trebuie să arate. Stai să vedem mai întîi dacă se poate sta în salonul ăla! Dar cîte paturi sunt acolo? - Nouă. Şi încă e bine că are loc direct în salon. La noi, cei proaspăt sosiţi rămîn o vreme pe scară, pe coridoare. -  Domnişoară, o să vă rog totuşi pe dumneavoastră, fiindcă vă cunoaşteţi mai bine oamenii şi o să vă vină mai uşor să aranjaţi totul... înţelegeţi-vă cu o soră sau cu o infirmieră ca lui Pavel Nikolaevici să i se acorde o atenţie specială... încuietoarea poşetei plic pocnise deja şi trei hîrtii de cincizeci îşi făcură apariţia din ea. Fiul, tăcut, aflat prin apropiere, se întoarse cu spatele. Mita îşi ascunse ambele mîini la spate. -  Nu, nu! Asemenea sarcini... - Doar nu ţi-i dau dumitale! îi vîrî Kapitolina Matveevna şomoiogul de bani în piept. Dacă n-o pot face în mod legal... Vreau să plătesc munca! Iar pe dumneavoastră nu vă rog decît să aveţi amabilitatea de a transmite un mesaj. - Nu, nu, sora îngheţase. La noi nu se face aşa ceva. Uşa scîrţîi şi din cămăruţă ieşi Pavel Nikolaevici, într-o pijama verde cu maro, nou-nouţă, şi în papuci călduroşi, căptuşiţi cu blană. Pe creştetul aproape chel purta o tiubiteikă, o tichie uzbekă, zmeurie. Acum, fără gulerul paltonului de iarnă şi fără fular, umflătura de pe gîtul lui arăta deosebit de ameninţătoare. Nici capul nu-l mai ţinea drept, ci uşor înclinat într-o parte. Fiul se duse să pună în geamantan hainele pe care şi le scosese. După ce ascunse banii în gentuţă, soţia îşi privi neliniştită soţul: - N-ai să îngheţi?... Ar fi trebuit să-ţi iau şi un halat călduros. Am să ţi-l aduc. Dar, ia stai, ai aici un fulăraş şi  i-l scoase din buzu-nar. Infăşoară-te, să nu răceşti! Cu vulpile acelea negre şi în paltonul de iarnă părea de trei ori mai masivă decît soţul ei. -Acum du-te în salon şi aranjează-ţi lucrurile. Pune alimentele la locul lor, vezi dacă totu-i în ordine, gîndeşle-te de ce ai mai putea avea nevoie - eu stau să te aştept. Pe urmă, dacă vii jos şi-mi spui, pînă seara aduc tot ce trebuie. Nu-şi pierdea ea capul cu una cu două; anticipa întotdeauna totul. Era o adevărată tovarăşă de viaţă. Pavel Nikolaevici o privi recunoscător şi suferind, mai întîi pe ea, apoi pe fiul lor. -  Şi zici că pleci, Iura? -  Am tren diseară, tată, spuse, apropiindu-se, Iura. Vorbea respec-tuos cu tatăl său, dar, ca întotdeauna, fără nici un fel de avînt; iată, şi acum, nimeni n-ar fi zis că se desparte de un tată bolnav pe care îl lasă la spital. Percepea totul stins. -  Aşa deci, fiule. E prima delegaţie serioasă. Să adopţi, de la început, tonul potrivit. Şi mai lasă duhul blîndeţii. Blîndeţea te omoară pe tine! Tu trebuie să ţii minte, clipă de clipă, că nu eşti Iura Rusanov, nu eşti o persoană particulară – eşti reprezentantul legii, înţelegi? Că o fi înţeles Iura sau ba, oricum lui Pavel Nikolaevici îi venea greu acum să găsească cuvinte mai potrivite. Mita se foia, căutînd să plece. - Păi, stai că aştept şi eu cu mama, zîmbi Iura. Nu-ţi lua rămas-bun, du-te, deocamdată, tată. - Puteţi să ajungeţi singur? întrebă Mita. -  Doamne-dumnezeule, omul abia se ţine pe picioare şi dumnea-voastră nu puteţi nici măcar să-l însoţiţi pînă la pat? Să-i duceţi geanta măcar! Pavel Nikolaevici îi privi nefericit pe ai lui, refuză braţul Mitei, care voise să-l sprijine şi, agăţîndu-se cu putere de balustradă, începu să urce. Inima se porni să-i bată puternic, dar nu din pricina scărilor. Urca treptele de parcă s-ar sui pe ăla... cum îi zice, la tribunal aia... pentru a-şi pierde acolo, sus, capul. Sora-şefă urcă în fugă scările, luîndu-i-o înainte, îi strigă ceva Măriei şi, încă înainte ca Pavel Nikolaevici să fi parcurs primul rînd de trepte, coborî în fugă scara, de cealaltă parte, şi ieşi din clădire ca din puşcă, demonstrîndu-i Kapitolinei Matveevna de cîtă grijă şi sensibilitate va avea parte, aici, soţul ei. Iar Pavel Nikolaevici urcă încet pînă la prima platformă - largă şi adîncă, cum numai în clădirile vechi se întîlnesc. Pe această plat-formă intermediară, fără a stînjeni cîtuşi de puţin circulaţia, fuse-seră aşezate două paturi pentru bolnavi, ba încăpuseră chiar şi noptierele lor alături. Unul dintre bolnavi era în stare gravă, părea epuizat şi sugea o pungă de oxigen. Încercînd să nu se uite la faţa lui disperată, Rusanov o coti şi continuă să urce, privind în sus. Dar nici la capătul celui de-al doilea rînd de scări nu-l aştepta o privelişte mai încurajatoare. Acolo se afla sora Măria. Nici o urmă de zîmbet, nici o rază de bunăvoinţă nu se desprindeau de pe faţa ei întunecată de icoană. Înaltă, slabă şi plată, îl aştepta ca un soldat şi o porni imediat pe holul de sus, arătîndu-i încotro s-o ia. În hol dădeau cîteva uşi şi doar în dreptul lor nu erau paturi cu bolnavi. Într-un colţ fără ferestre, luminat de o lampă de birou veşnic aprinsă, se aflau măsuţa de scris a infirmierei, încă o măsuţă, pentru tratamente, iar alături - un dulap suspendat, cu sticlă mată şi cruce roşie. Trecură pe lîngă cele două măsuţe, pe lîngă încă un pat, apoi mîna lungă şi uscată a Măriei îi indică: -  Cel de-aî doilea dinspre fereastră. Se şi grăbea să plece - neplăcută trăsătură a celor din spitalele comune, n-ar sta o clipă să schimbe şi ei o vorbă. Canaturile uşii de la salon erau mereu deschise şi totuşi, de cum trecu pragul, Pavel Nikolaevici simţi un miros jilav-închis, ames-tecat cu ceva medicamentos, chinuitor pentru el, care era atît de sensibil la mirosuri. Paturile erau aşezate perpendicular pe pereţi, cu intervale înguste, cît lăţimea noptierelor, între ele, dar nici pe coridorul format înire cele două rînduri, de-a lungul camerei, nu încăpeau mai mult de doi oameni odată. Pe acest coridor stătea un bolnav îndesat, cu umeri laţi, într-o pijama dungată alb cu roz. Gîtul îi era strîns în întregime, pînă sus de tot, aproape de lobii urechilor, într-un bandaj gros. Inelul alb, sufocant al bandajelor nu-i lăsa libertatea să-şi mişte capul turtit, năpădit de păr sur. Acest bolnav le vorbea răguşit celorlalţi, care-l ascultau din pa-turi. La intrarea lui Rusanov, îşi întoarse către el tot trunchiul, odată cu capul sudat de el, şi spuse: -  Ia te uită, încă un canceros. Pavel Nikolaevici nu se simţi obligat să răspundă la o asemenea familiaritate. Simţea, ce-i drept, că toţi cei din cameră se uită acum la el, dar n-avea chef să-i privească la rîndul său şi nici măcar să-i salute pe aceşti oameni adunaţi la întîmplare. Nu făcu decît să măture cu mîna prin aer, făcîndu-i semn bolnavului sur să se dea la o parte. Acela îl lăsă pe Pavel Nikolaevici să treacă şi se întoarse din nou, cu întregul trunchi contopit cu capul, în urma lui: -  Auzi, frăţioare, tu la ce ai cancer? întrebă cu un glas hîrîit. Pavel Nikolaevici, care tocmai ajunsese la patul său, fu zguduit de această întrebare. Îşi ridică ochii spre nesimţit şi, încercînd să   nu-şi iasă din fire (umerii îi zvîcniră totuşi), spuse cu demnitate: -  La nimic. Eu n-am cancer. Căruntul gîfîi, apoi dădu verdictul, astfel încît să-l audă toată camera: -  Ce tîmpit! Păi, dacă nu era cancer, te-ar mai fi internat cineva aici?                       *2* Studiile nu te fac mai deştept   CHIAR în această primă seară petrecută în salon, doar în cîteva ore, Pavel Nikolaevici fu cuprins de groază. Ghemul tare al tumorii - neaşteptat, lipsit de orice sens şi de orice rost, îl tîrîse aici ca pe un peşte prins în cîrlig şi îl zvîrlise pe patul ăsta de fier, îngust, meschin, cu plasă scîrţîietoare, cu o saltea anemică. A fost suficient să-şi schimbe hainele, acolo, sub scară, să-şi ia rămas bun de la cei dragi şi să urce în acest salon - că uşa vieţii de pînă atunci s-a şi trîntit, iar aici a dat peste o existenţă nouă, atît de greţoasă încît îl îngrozea încă şi mai tare decît tumoarea însăşi. Aici, nu-ţi mai puteai alege ceva plăcut, liniştitor, la care să priveşti; nu-ţi rămânea decît să te uiţi la cele opt fiinţe nenorocite, egale acum, pasămite, cu el - opt bolnavi în pijamale alb cu roz, decolorate şi tocite de atîta purtat, pe alocuri peticite, pe alocuri rupte, nepotrivindu-se mai nimănui pe măsură. Şi nu mai puteai alege nici ce să auzi, erai nevoit să asculţi discuţiile plicticoase, total neinteresante pentru Pavel Nikolaevici, ale aces-tei adunături de oameni. Le-ar fi poruncit cu mare plăcere să-şi ţină gura, mai ales pisălogului ăluia cu părul sur şi cu gîtul prins în chingile bandajelor ce-i cuprindeau şi capul - i se spunea, pur şi simplu, Efrem, deşi nu mai era tînăr. Însă Efrem nu se mai domolea odată, nici nu se culca şi nici din salon nu pleca, tot umblînd neliniştit pe coridorul din mijlocul camerei. Cîteodată faţa i se încreţea, i se strîmba toată, de parcă l-ar fi înţepat ceva, şi atunci se apuca cu mîinile de cap. Apoi, începea din nou să umble. Iar după o vreme de umblat din ăsta, se oprea exact lîngă Rusanov, îşi apleca pînă la el, peste tăblia patului, tot trunchiul rigid, îşi arăta faţa lată, sumbră, lăţoasă şi îl lămurea: -  Acuma, gata, profesore. Acasă nu te mai întorci, ai înţeles? În salon era foarte cald. Pavel Nikolaevici stătea culcat peste plapumă, în pijama şi tiubiteikă. Îşi potrivi ochelarii cu ramă aurie, subţire, îl privi pe Efrem cu severitate, cum ştia el să se uite, şi-i răspunse: -  Nu înţeleg, tovarăşe, ce doriţi de la mine? Şi de ce vreţi să mă speriaţi? Eu, unul, nu v-am întrebat nimic. Efrem nu făcu decît să pufnească, plin de ură: -   Asta nici  că mai contează acum, dacă pui au ba întrebări, acasă tot nu te mai întorci. Poţi, în schimb, să-ţi trimiţi ochelarii înapoi. Şi pijamaua asta nouă. După ce spuse o asemenea grosolănie, îşi îndreptă trunchiul ţeapăn şi începu să păşească din nou pe coridor, de parcă-l avea pe necuratul în el. Pavel Nikolaevici ar fi putut, desigur, să-l întrerupă şi să-l pună la punct, dar nu-şi mai regăsea voinţa de altădată; era total descu-rajat şi, în urma celor spuse de dracul bandajat, tonusul nu făcuse decît să-i scadă şi mai mult. Acum, cînd avea nevoie de susţinere, era împins în groapă. În cîteva ore, Rusanov părea să-şi fi pierdut poziţia socială, situaţia meritorie, planurile de viitor - se transfor-mase în şaptezeci de kilograme de corp alb, cald, care nu-şi cunoştea viitorul. Probabil că deprimarea i se oglindea pe faţă, fiindcă, într-una din trecerile sale pe acolo, Efrem, aşezîndu-se în dreptul lui, spuse, de data asta mai paşnic: - Şi chiar de-ar fi s-ajungi pe acasă, n-o să fie pentru multă vreme: iar ajungi aici. Cancerul e iubitor de oameni. Pe care-l apucă racul în cleşti - ăluia nu-i mai dă drumul pîn'la moarte. Pavel Nikolaevici n-avea putere să-l contrazică şi Efrem se apucă din nou să umble. De altfel, nici nu mai avea de cine să se lege în cameră; toţi cei de prin paturi erau sau şubreziţi de tot, sau nu erau ruşi. Pe rîndul de la celălalt perete, unde, din pricina sobei, nu încăpuseră decît patru paturi, unul – chiar vizavi de cel al lui Rusanov, tăblie în tăblie peste coridorul din mijloc - era al lui Efrem, iar pe celelalte trei zăceau băieţi tineri de tot, cu caş la gură: un ţărănuş oacheş, mai din topor, un uzbek tînăr cu cîrje, iar la fereastră - slab ca un vierme şi încolăcit pe patul său - un băiat gălbejit, care gemea mereu. În rîndul lui Pavel Nikolaevici, la stînga sa, zăceau doi naţconi, adică reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare, apoi, lîngă uşă, un rusnac tinerel, înalt, tuns cu aparatul electric, care citea, iar de partea cealaltă, pe ultimul pat de lîngă fereastră, era unul care părea şi el rus, dar nu prea aveai motive să te bucuri de asemenea vecinătate: avea o faţă tipică de bandit. Probabil, arăta aşa din pricina cicatricei (semnul începea la coltul gurii şi cobora, traversînd partea de jos a obrazului stîng, pînă aproape de gît) sau a părului negru, ţepos şi neţesălat, care se zburlea în toate părţile; sau, poate, pur şi simplu, din pricina expresiei feţei sale grosolane şi aspre. Pe deasupra, banditul părea să mai aibă şi pretenţii culturale - tocmai termina de citit o carte. Lumina era deja aprinsă - două becuri puternice atîrnau din tavan. Afară se întunecase. Se apropia ora cinei. -  Uite, a stat aici un bătrîn, nu se lăsa Efrem, e jos, mîine îl ope-rează. Încă în patruzeci şi doi i-au scos un canceraş şi i-au zis - fleacuri, nu mai ai probleme. Pricepi? Efrem părea să vorbească cu vioiciune, dar vocea îi suna de parcă pe el urmau să-l taie. Au trecut treisprezece ani, el a apucat să şi uite de dispensarul ăsta, a băut vodkă, a smotocit la muieri - e un bătrîn pe cinste, o să vezi. Iar acum i-a crescut un ditamai canceroiul!  Efrem îşi ţuguiase buzele de plăcere,  acu' numai să n-ajungă de pe masa de operaţii direct la morgă. - Bine, păstrează pentru dumneata aceste previziuni sumbre! Pavel Nikolaevici flutură din mînă şi-i întoarse spatele, însă nu-şi recunoscu glasul: atît de lipsit de autoritate, atît de jalnic răsunase. Iar ceilalţi tăceau. Deprimarea îi sporea şi din pricina băiatului ăla epuizat, care se tot foia pe patul de la fereastră, pe celălalt rînd. Nici în fund nu se putea spune că stă, nici culcat nu era, se încovoiase, adunîndu-şi genunchii la piept, şi, nereuşind să-şi găsească o poziţie mai comodă, se răstumase cu capul nu spre pernă, ci spre picioarele patului. Gemea încetişor, lăsînd să se vadă numai prin grimase şi zvîcnituri ce dureri cumplite are. Pavel Nikolaevici îi întoarse şi lui spatele, îşi coborî picioarele în papuci şi începu să-şi inspecteze, fără nici un rost, noptiera, deschizînd şi închizînd ba uşiţa, în dosul căreia erau stivuite o mulţime de alimente, ba sertăraşul de sus, unde se aflau obiectele de toaletă şi aparatul electric de ras. Iar Efrem tot patrula, cu mîinile încleştate în dreptul pieptului, tresărind cîteodată din pricina înţepăturilor şi tot bălmăjind ceva ca un soi de refren, de parcă-ar fi descîntat un mort: -  Aşa că - prea grozaff nu stăm... nu stăm deloc grozaff...A În spatele lui Pavel Nikoîaevici se auzi un pocnet uşor. Se întoarse cu grijă, fiindcă orice mişcare a gîtului îi provoca dureri şi văzu că vecinul său, semibanditul, închisese cu zgomot cartea pe care tocmai o terminase de citit, şi o răsucea acum în mîinile lui mari, aspre. Coperta de un albastru întunecat şi cotorul erau traversate de semnătura gravată în aur a autorului. A cui era semnătura aceea Pavel Nikoîaevici nu reuşi să descifreze, iar să i se adreseze unui tip de teapa vecinului său nu-i venea. Ii inventase şi o poreclă - Roadeoase. I se potrivea foarte bine. Roadeoase privi cu ochii lui sumbri cartea şi anunţă tare, fără pic de jenă, astfel încît să-l audă toată camera: -  Dacă nu Diomka ar fi ales cartea asta din dulap, nimeni nu m-ar fi convins că nu ne-au plasat-o special. -  Ce-i cu Diomka? Ce carte? se trezi puştiul de lîngă uşă, fără să-şi întrerupă lectura. -  Cred că dac-ai fi căutat-o special, să fi scotocit în tot oraşul şi tot n-ai fi găsit-o. Roadeoase se uita în ceafa lată şi boantă a lui Efrem (părul ce nu mai putuse fi tuns i se iţea, incomod, de sub bandaj), apoi îi văzu faţa crispată. Efrem! - Hai, nu te mai smiorcăi. Mai bine, ia cartea asta şi citeşte-o. Efrem se opri ca un taur şi îl privi cu ochi împăienjeniţi. -  Asta la ce bun, mă rog? De ce m-aş apuca să citesc, dacă tot o  s-o mierlim cu toţii în curînd? Cicatricea lui Roadeoase şerpui: - Păi, tocmai de aia zic să te grăbeşti, fiindcă o s-o mierlim în curînd. Na, ia-o. Întinsese cartea spre Efrem, dar acesta nu se apropie: -  E mult de citit. Nu vreau. -  Da' ce ai, te pomeneşti c-oi fi analfabet? Nici nu prea se mai străduia să-l convingă Roadeoase. -  Ba, sunt chiar foarte alfabetizat. Cînd am eu nevoie - sunt alfabetizat foc. Roadeoase pipăi pervazul în căutarea unui creion, deschise cartea la sftrşit şi, cercetînd cuprinsul cu privirea, puse, din loc în loc, cîte un punct. -  Să n-ai teamă, mormăia el, sunt nişte povestiri scurtuţe. Uite, astea cîteva - încearcă. Tare plicticos ai mai devenit de cînd te tot smiorcăi. Citeşte. - Parcă mi se teme Efrem de ceva! Luă cartea şi o zvîrli pe patul său. Într-o cîrjă, şontîcăind, intră pe uşă uzbekul cel tînăr, Ahmadjan - singurul om vesel din toată camera. Anunţă cu glas tare: -  Lingura şi strachina! Oacheşul de lîngă sobă se învioră şi el: -  Vini şina, băieţi! Ducînd tava mai sus de umăr, apăru fata de la bucătărie, în halat alb. Coborî mîncarea în faţa sa şi începu s-o împartă, trecînd pe la fiecare pat. Toţi, în afara băiatului epuizat de lîngă fereastră, începură să se foiască şi să se întindă după farfurii. Fiecare îşi avea noptiera lui, doar puştiul Diomka împărţea una pe din două cu kazahul lătăreţ căruia îi crescuse, deasupra buzei, o băşică oribilă, nebandajată, acoperită de o coajă întunecată la culoare. Dincolo de faptul că lui Pavel Nikolaevici oricum nu-i ardea acum de mîncare, nici măcar de cea adusă de acasă, simpla privelişte a acestei cine - o budincă de gris dreptunghiulară, ca de cauciuc, cu un sos galben, gelatinos - şi-a lingurii soioase, din aluminiu cenuşiu, cu coada de două ori răsucită - nu făcu decît să-i amintească încă o dată unde nimerise şi ce greşeală s-ar putea să fi făcut acceptînd internarea în această clinică. Toţi ceilalţi, în afara băiatului care gemea, începură să mănînce cu poftă. Pavel Nikolacvici, fără să ia farfuria în mîini, ciocăni cu unghia în muchia ci, uitîndu-se în jur cui să i-o dea. Unii stăteau întorşi spre el în profil sau cu spatele, băiatul de la uşă, în schimb, privea tocmai spre el. - Pe tine cum te cheamă? întrebă Pavel Nikolaevici fără a-şi forţa glasul (oricum trebuia să-l audă). Zăngăneau lingurile, dar tînărul pricepu că lui i se adresează şi răspunse săritor: - Proşka... adicătelea, ă-ă-ă... Prokofii Semionîci. -  Ţine. - Aiasta sî poati... Proşka se apropie, luă farfuria şi dădu din cap în semn de recunoştinţă. Iar Pavel Nikolaevici, simţind ghemul aspru al tumorii sub maxi-lar, pricepu deodată că boala lui nu face parte, aici, dintre cazurile uşoare. Dintre cei nouă, doar unul era bandajat - Efrem, şi asta chiar în locul unde s-ar putea să-l taie şi pe el. Şi numai unul avea dureri mari. Mai putea fi pus la socoteală şi kazahul acela mare, care stătea cu două paturi mai încolo - cu scoarţa buboiului său stacojiu. Şi uzbecul ăla tînăr cu cîrje, în care însă abia se mai sprijinea. La ceilalţi nu se observa, din afară, nici un fel de tumoare, nici un fel de poleire, arătau ca nişte oameni sănătoşi. Mai ales Proşka era rumen de parcă se afla la o casă de odihnă şi nu în spital, şi lingea acum cu mare poftă farfuria. Roadeoase era, ce-i drept, cam cenuşiu la faţă, dar de mişcat se mişca liber, discuta dezinvolt, iar asupra budincii se aruncase cu o asemenea poftă, îneît lui Pavel Nikolaevici îi trecu o clipă prin minte că s-ar putea să simuleze boala şi că se aranjase aici să mănînce pîinea statului, dacă tot îi hrănim gratis pe bolnavi. Pe Pavel Nikolaevici, în schimb, cheagul tumorii îl apăsa sub falcă, îl împiedica să se mişte, creştea ceas de ceas – dar medicii de aici nu ţineau socoteala orelor: de la prînz şi pînă la cină nimeni nu-l consultase pe Rusanov şi nu-i aplicase nici un fel de tratament. Şi cînd te gîndeşti că doctoriţa Donţova îl momise aici tocmai promiţîndu-i un tratament de urgenţă! Asta dovedeşte că e total iresponsabilă şi se face vinovată de o neglijenţă criminală. Iar Rusanov, care o crezuse, pierdea acum timpul în acest salon aglomerat, stătut şi murdar, în loc să încerce să ia legătura prin telefon cu Moscova şi să plece acolo cu avionul. Şi acest sentiment - că s-ar putea să fi comis o greşeală, că pierde un timp preţios - adăugîndu-se deprimării pricinuite de tumoare, făcu să i se strîngă atît de chinuitor inima, încît orice zgomot, începînd chiar cu clinchetul lingurilor şi al farfuriilor, deveni insuportabil, cum insuportabilă i se părea şi priveliştea paturilor de fier, a pledurilor grosolane, a pereţilor, a lămpilor şi a oamenilor. Avea sentimentul că a căzut într-o capcană şi pînă dimineaţa n-are cum să facă nici un pas decisiv. Profund nefericit, se culcă şi-şi acoperi ochii cu prosopul lui de acasă, să nu mai vadă nici lumină, nici nimic. Pentru a-şi schimba mersul gîndurilor, începu să-i ia la rînd pe-ai lui, închipuindu-şi cam ce-ar putea face ei acum. Iura e deja în tren. Prima lui inspecţie practică. E foarte important să se prezinte cum trebuie. Dar Iura n-are zvîc, e un căscat, numai de nu s-ar face de ruşine. Avieta e la Moscova, în vacanţă. Vrea să se mai deconecteze şi ea, să dea o raită pe la teatre, dar avea şi un scop serios: să vadă ce şi cum, să-şi facă eventual nişte relaţii - doar e în anul cinci, trebuie să se orienteze corect în viaţă, e important. Avieta va fi o ziaristă pricepută, e foarte activă şi adevărul e că trebuie să se mute la Moscova, aici s-ar sufoca. E deşteaptă şi talentată ca nimeni altul din familie – îi mai lipseşte doar ceva experienţă, dar, oricum, prinde totul din zbor! Lavrik e cam răsfăţat, nu învaţă prea grozav, dar la sport e de-a dreptul un talent, a fost deja la nişte campionate la Riga şi a stat la hotel, ca un om mare. Ştie şi să şofeze. Acum face cursurile organizate de DOSAF pentru obţinerea permisului. În al doilea semestru, s-a căptuşit cu două medii de doi - va trebui să le îndrepte. Maika o fi ajuns deja acasă la ora asta şi studiază (e prima din familie care cîntă la pian), iar Djulbars zace pe covoraş, în coridor. Anul acesta Pavel Nikolae-vici îşi făcuse o plăcere din a-l scoate dimineaţa la plimbare, de altfel, era sănătos şi pentru el. Acum o să-l scoată Lavrik, care are obiceiul să facă o figură amuzantă - îl asmute un picuţ asupra cîte unui trecător, iar pe urmă zice: nu vă temeţi, vedeţi doar că-l ţin! Dar familia unită, exemplară a Rusanovilor, viaţa lor organizată ca pe roate, apartamentul pus la punct, fără cusur - toate acestea se desprinseră în cîteva zile de el şi se pomeniră de partea cealaltă a tumorii. Ei trăiesc şi vor trăi în continuare, orice s-ar întîmpla cu tatăl lor. Oricît şi-ar face ei acum griji, oricît ar fi de tulburaţi şi oricît ar plînge – tumoarea îl acoperea ca un zid şi el rămînca singur, de partea aceasta. Gîndurile despre cei de acasă nu-i produseră nici o uşurare şi Pavel Nikolaevici încercă să se deconecteze gîndindu-se la treburile statului. Sîmbătă urma să se deschidă sesiunea Sovietului Suprem al Uniunii. Nu părea să se prevadă nimic prea important, se va aproba bugetul. Azi- dimineaţă, cînd pleca de acasă spre spital, la radio tocmai se transmitea un mare raport despre industria grea... Iar aici, în salon, n-au nici măcar un radio, şi nici în coridor nu e, frumoasă treabă. Cel puţin cu „Pravda" trebuie să se asigure că o să-i vină regulat. Astăzi s-a discutat despre indus-tria grea, iar ieri s-a luat o decizie privind majorarea producţiei de mărfuri în zootehnie. Da! Viaţa economică se dezvoltă foarte energic şi urmează, cu siguranţă, mari reorganizări ale întreprin-derilor de stat şi cooperatiste. Pavel Nikolaevici începu să-şi imagineze cam ce schimbări s-ar putea produce la nivel de republică şi regiune. Aceste reorganizări provocau întotdeauna un soi de tensiune sărbătorească, te rupeau pentru un timp din monotonia muncii de zi cu zi. Cadrele se căutau la telefon, se întîlneau, discutau posibilităţile. Orice direc-ţie ar fi luat reorganizările, cîteodată direcţii opuse celor prece-dente, nimeni, respectiv nici Pavel Nikolaevici, nu a fost vreodată coborît în grad, ci numai şi numai înaintat. Dar nici aceste gînduri nu-l remontară şi nu-l înviorară. Simţi o înţepătură sub gît şi tumoarea surdă, indiferentă, îşi făcu intrarea, acoperind lumea întreagă. Şi, din nou: bugetul, industria grea, zootehnia şi rotaţia cadrelor - toate acestea rămăseseră dincolo -de partea cealaltă -a tumorii. Iar dincoace, de partea aceasta, se afla Pavel Nikolaevici Rusanov. Singur. In salon răsună o voce plăcută de femeie. Cu toate că azi nimic nu-i putea face plăcere lui Pavel Nikolaevici, vocea aceasta era de-a dreptul ispititoare. - Ia să luăm noi un picuţ temperatura! spuse ea, cu aerul că urma să împartă bomboane. Rusanov îşi trase prosopul de pe faţă, se ridică puţin şi-şi puse ochelarii. Ce noroc! Asta nu mai era Măria cea neagră şi mohorî-tă, ci o fătucă plinuţă şi curăţică, ordonată şi fără basma triunghiu-lară, ci cu o bonetă pe părul auriu, cum purtau doctorii. -  Azovkin! Hei, Azovkin! îl chemă ea veselă pe tînărul de lîngă fereastră, oprindu-se lîngă patul lui. Era culcat într-un mod încă şi mai ciudat decît pînă atunci - de-a curmezişul patului, cu faţa-n jos, cu perna sub burtă şi bărbia opintită în saltea, cum îşi pun cîinii capul - şi privea la barele patului de parcă-ar fi fost într-o cuşcă. Peste faţa lui cu pielea întinsă pe os treceau umbrele sufe-rinţei. Mîna îi atîrna pînă la duşumea. -  Haideţi, nu vă lăsaţi, îl dojeni infirmiera. Hai, că mai aveţi putere. Luaţi-vă singur termometrul. Îşi ridică cu greu mîna de jos şi luă termometrul de parcă ar fi scos o găleată din fînlînă. Era atîl de epuizat şi de cufundat în durere, încît nu-ţi venea să crezi că n-are mai mult de şaptespre-zece ani. - Zoia! o rugă el, gemînd. Daţi-mi o buiotă. -  Vă sunteţi cel mai mare duşman, spuse cu severitate Zoia. Vi   s-a dat buiotă, dar n-aţi pus-o pe injecţie, ci pe burtă. -  Dar dacă mi-e mai bine aşa, insistă el cu o voce suferindă. - Nu faceţi decît să vă iritaţi tumoarea, doar vi s-a explicat. La secţia de oncologie nici nu există buiote, făcusem rost special de una pentru dumneavoastră. -  Atunci, nu vă mai las să-mi faceţi injecţie. Dar Zoia nu-l mai asculta şi, ciocănind cu degetul în patul gol al lui Roadcoase, întrebă: -  Dar Kostoglotov unde e? (Ei poftim! Ce bine intuise Paveî Nikolaevici! Exact - Roadeoase!) -  S-a dus să fumeze, îi răspunse Diomka de lîngă uşă, fără să-şi întrerupă nici acum lectura. -  Îi arăt eu fumat! boscorodi Zoia, Ce fete drăguţe există pe lumea asta! Pavel Nikolaevici se uita cu plăcere la rotunjimea ei elastică, strînsă îngrijit în haine şi la ochii uşor proeminenţi în orbite - o privea cu admiraţie dezinteresată şi simţea că se înmoaie. Ea îi întinse, zîmbind, termometrul. Stătea chiar de partea tumorii, dar nu lăsă, nici prin cel mai mic gest, să se înţeleagă car fi îngrozită sau că n-ar mai fi văzut aşa ceva în viaţa ei. -  Dar mie nu mi s-a dat încă nici un tratament? întrebă Rusanov. -  Deocamdată, nu, se scuză ea printr-un zîmbet. - Păi, de ce? Unde sunt doctorii? -  Ziua lor de lucru s-a terminat. Pe Zoia nu te puteai supăra, cineva totuşi era vinovat de faptul că Rusanov nu-i tratat! Trebuia să acţioneze! Rusanov dispreţuia pasivitatea şi caracterele molîi. Şi, cînd Zoia veni să-i ia termo-metrul, o întrebă: -  Dar telefon public unde aveţi? Cum pot ajunge la el? La urma urmelor, de ce nu s-ar hotărî chiar acum să sune la tova-răşul Ostapenko! Simplul gînd c-ar putea da un telefon îi şi  resti-tui lui Pavel Nikolaevici lumea lui dintotdeauna. Şi curajul. Se simţi din nou un luptător. - Treizeci şi şapte, spuse Zoia cu un zîmbet şi trecu primul punct pe tăbliţa graficului de temperatură, încă neîncepută, atîrnată la picioarele patului. Telefonul e la camera de gardă. Dar acum n-aveţi cum să ajungeţi acolo. Ar trebui să ocoliţi clădirea pînă la cealaltă intrare principală. -  Dar, duduie! Cum e posibil aşa ceva?! Pavel Nikolaevici se ridică într-o rînă şi arboră un aer mai sever. Cum e posibil ca într-o clinică să nu existe telefon? Şi dacă se întîmplă ceva? Uite, chiar acuma, cu mine de exemplu. -  Dăm noi fuga şi sunăm, nu se sperie Zoia. -  Şi dacă e furtună, dacă toarnă cu găleata? Zoia însă se ocupa deja de vecinul lui, uzbekul cel bătrîn, îi completa graficul. - Ziua se poate trece şi direct, dar acum e încuiat. Plăcută-plăcută, dar obraznică; a trecut la kazah fără să mai asculte ce-i spunea el. Ridicînd, fără să vrea, vocea în urma ei, Pavel Nikolaevici exclamă: -  Păi, atunci trebuie să mai existe un telefon! E imposibil să nu existe! -  Aşa e, există, răspunse Zoia de unde era, aşezată pe patul kazahului. Doar că-i în cabinetul medicului-şef. -  Şi atunci, care-i problema? -  Dioma... Treizeci şi şase cu opt... Păi, cabinetul e încuiat. Lui Nizamutdin Bahramovici nu-i place cînd... Şi plecă. Asta nu era lipsit de logică. Bineînţeles că-i neplăcut să se intre în lipsa ta în cabinet. Dar într-un spital trebuia totuşi găsită... Pentru o clipă se arătase firicelul spre lumea din afară - şi uite că se rupsese. Lumea întreagă fu din nou acoperită de tumoarea lui mare cît un pumn, vîrîtă sub bărbie. Pavel Nikolaevici scoase o oglinjoară şi se privi. Doamne, cum se mai umfla! Era destul de înfricoşătoare şi pentru un ochi străin, darămite pentru tine însuţi! Aşa ceva nici nu există! Uite, nimeni în jur n-are aşa ceva! Păi, în patruzeci şi cinci de ani de viaţă, Pavel Nikolaevici nu mai văzuse la nimeni aşa monstruozitate!.... Nu mai stătu să constate dacă mai crescuse sau nu, ascunse oglinda şi scoase din noptieră ceva de ronţăit. Cei doi bădărani, Efrem şi Roadeoase, nu erau în salon, plecaseră. Lîngă fereastră, Azovkin îşi găsise o poziţie încă şi mai contorsionată, dar nu gemea. Ceilalţi stăteau liniştiţi, nu se auzea decît foşnetul paginilor întoarse, unii se culcaseră. Nici lui Rusa-nov nu-i rămînea altceva de făcut decît să doarmă. Numai să treacă noaptea asta, să nu se mai gîndească - iar dimineaţa o să le arate el medicilor. Se dezbrăcă deci, se înveli cu pledul, îşi acoperi capul cu prosopul şi încercă să adoarmă. Insă, în liniştea care se instalase, se auzeau cu o deosebită pregnanţă, şi asta era nemaipomenit de enervant, şoaptele interminabile ce veneau de undeva din apropiere, chiar de lîngă urechea lui Pavel Nikolaevici. Pînă la urmă, nu mai rezistă, îşi smulse prosopul de pe faţă, se ridică un pic, încercînd să facă în aşa fel încît să nu-l doară gîtul, şi descoperi că vecinul său uzbek e cel care şopteşte - un bătrîn uscat, subţirel, aproape cafeniu, cu un smoc de barbă şi cu o tiubiteikă tot cafenie şi tocită pe creştet. Stătea culcat pe spate, cu mîinile strînse sub cap, privea în tavan şi şoptea - rugăciuni, te pomeneşti - tîmpitul de bătrîn? -  Hei! Aksakale! îl ameninţă cu degetul Rusanov. Încetează! Mă deranjezi! „Aksakalul" tăcu. Rusanov se culcă din nou şi se acoperi cu pro-sopul. Dar tot nu reuşi să adoarmă. Abia acum înţelese că-l împiedica să adoarmă lumina celor două becuri din tavan - nu erau nici mate şi nici bine acoperite de abajururi. Chiar şi prin prosop se întrezărea lumina lor. Pavel Nikolaevici se opinti, se ridică din nou pe brînci, mişeîndu-se în aşa fel încît să nu-l doară umflătura. Proşka se afla lîngă patul său, în apropierea comutato-rului, şi începuse să se dezbrace. -  Tinere!  Stinge, te rog, lumina! ordonă Pavel Nikolaevici. - D'apăi încă n-aduseră medicamentili... se fîstîci Proşka, dar ridi-că totuşi mîna spre comutator. -  Cum adică „stinge"? mîrîi, în spatele lui Rusanov, Roadeoase. Vedeţi-vă de lungul nasului, nu sunteţi singur aici. Pavel Nikolaevici se aşeză ca lumea, îşi puse ochelarii şi, cu grija tumorii, făcînd să scîrţîie plasa, se întoarse: -  Dar dumneavoastră mai politicos nu ştiţi să vorbiţi? Faţa mitocanului se strîmftă şi acesta răspunse cu o voce joasă: - Mie să nu-mi faceţi morală, eu nu fac parte din cadrele dumnea-voastră. Pavel Nikolaevici îi zvîrli o privire distrugătoare, dar Roadeoase nu păru impresionat cîtuşi de puţin. -  Bine, dar la ce-i nevoie de lumină? începu Rusanov tratativele de pace. -  Ca să te scarpini în fund, îi răspunse grosolan Kostoglotov. Pavel Nikolaevici simţi că se sufocă, deşi crezuse că s-a obişnuit cu atmosfera din salon. În douăzeci de minute, acest mitocan ar fi trebuit externat din spital şi trimis la muncă! Din păcate, n-avea la dispoziţie nici un fel de mijloace concrete de acţiune. - Păi, dacă vreţi să citiţi sau mai ştiu eu ce, se poate ieşi pe cori-dor, spuse, pe bună dreptate, Pavel Nikolaevici. De ce vă asumaţi dreptul de a hotărî în numele tuturor? Aici sunt diferiţi bolnavi şi trebuie făcute diferenţe... -  Se vor face, se burzului celălalt. Dumneavoastră o să vi se scrie un necrolog, cum că sunteţi membru din anul cutare, iar pe noi o să ne scoată tovărăşeşte, cu picioarele înainte. O asemenea nesupunere crasă, o asemenea samavolnicie depăşind orice limite, Pavel Nikolaevici nu-şi amintea să mai fi întîlnit vreodată. Se simţea, de-a dreptul, pierdut - ce-i de făcut în aseme-nea cazuri? Doar nu era să i se plîngă fetişcanei ăleia. Deocamdată, era nevoit să încheie discuţia, păstrându-şi demni-tatea. Pavel Nikolaevici îşi scoase ochelarii, se culcă cu grijă şi se acoperi cu prosopul.

O zi din viata lui Ivan Denisov  de Alexandr Soljenitin Ca de obicei, la cinci dimineaţa se sună deşteptarea cu ciocanul în bucata de fier de lângă baraca ascunsă a comandamentului. Intermitent, sunetul pătrunse fără vlagă prin geamurile căptuşite cu un strat de gheaţă de două degete şi amuţi curând: era frig şi gardianul de serviciu nu avea chef să sune mai mult. Sunetul se stinse, iar dincolo de geam era întuneric ca în toiul nopţii, când Şuhov se sculase să-şi facă nevoile. Întuneric şi atât. Doar în geam stăruia lumina gălbuie a celor trei proiectoare: două din zonă şi unul din interiorul lagărului. Era linişte, nimeni nu venea să descuie baraca şi nu se auzeau nici plantoanele care la ora aceea ar fi trebuit să scoată afară, pe drugi, hârdăul cu excremente. Şuhov nu zăbovea niciodată în pat, nici măcar o clipă, după ce se suna deşteptarea. Până la adunare mai era vreo oră şi jumătate, un timp numai al tău, neoficial şi cine cunoaşte bine viaţa de lagăr poate întotdeauna să câştige, în acest timp, ceva în plus: să coase cuiva, dintr-o bucată de căptuşeală veche, învelitori pentru mănuşi, să ducă pâslarii la pat unuia mai chivernisit din brigadă, pentru ca acesta să nu mai tropăiască desculţ în jurul grămezii căutându-l, să treacă în fugă prin magazii şi să facă un serviciu cui se cuvine, să măture, să care ceva sau, în sfârşit, să meargă la sala de mese, să strângă străchinile şi să le ducă, una peste alta, teanc, la spălător. Aici se poate căpăta chiar un supliment, însă doritorii sunt mulţi, câtă frunză şi iarbă, şi aşa stând lucrurile nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să lingi străchinile în care a mai rămas câte ceva. Lui Şuhov i se întipăriseră în memorie cuvintele pe care le spusese odată Kuziomin, primul lui şef de brigadă. (Era un bătrân lup de lagăr care încă în '943 avea doisprezece ani "vechime"). Celor aduşi recent de pe front, pentru completarea efectivului, el le spusese într-o bună zi, pe o cărăruie pustie, în preajma unui foc:             — Băieţi, aici există o singură lege — legea taigalei! Dar şi aici se poate trăi. În lagăr crapă cei care ling străchinile, cei care îşi pun nădejdea în infirmerie şi cei care bat la uşa "cumătrului".             În privinţa "cumătrului", desigur, exagerase. Cine ajungea să-i bată la uşă era salvat. Numai că-şi salva pielea pe pielea altora.             Şuhov se scula întotdeauna la deşteptare. De data asta, însă, el nu se sculă. Încă de ieri nu se simţea în apele lui, avea frisoane şi îl durea tot corpul. În cursul nopţii nu izbuti să se încălzească, visă mai întâi că e grav bolnav, iar apoi că se însănătoşise puţin. Ar fi vrut ca dimineaţa să nu mai vină. Ea veni totuşi la timpul ei. Îi era frig, voia să se încălzească şi nu avea unde. Geamul era îngheţat bocnă, iar sus, pe pereţi, de-a lungul încheieturilor cu tavanul, în toată baraca, se aşternuse, ca o pânză albă, promoroaca.             Şuhov zăcea nemişcat în patul vagon. Îşi trăsese peste cap pătura şi pieptarul şi îşi băgase picioarele în mâneca întoarsă a unei flanele. Nu vedea nimic, dar după zgomote înţelegea tot ce se petrecerea în ungherul unde se afla brigada lui şi în întreaga baracă. Iată, pe culoar trec cu paşi apăsaţi plantoanele care duc afară unul dintre hârdaiele de vreo sută de litri.             Se consideră, în general, că asta este o muncă uşoară, pentru invalizi, dar ia încearcă să scoţi un hârdău plin fără să se verse deloc! ...La brigada 75 au fost trântiţi pa podea pâslarii aduşi de la uscătorie. Acelaşi lucru se întâmplă şi la brigada noastră. (Astăzi ne-a venit şi nouă rândul să încălţăm pâslari uscaţi). Şeful de brigadă şi ajutorul său se încalţă în tăcere. Patul suprapus scârţâie. Ajutorul va pleca imediat la centrul de distribuire a pâinii, iar şeful la P.P.G.'7b1'7d De data asta, însă, lucrurile nu sunt deloc simple şi el nu poate merge acolo aşa cum mergea în fiecare zi. Şuhov îşi aminti: astăzi li se hotărăşte soarta. Se auzise că brigada lor va fi transferată de la construcţia atelierului, la noul obiectiv "Orăşelul socialist", care, deocamdată, nu era decât un câmp pustiu, acoperit cu munţi de zăpadă. Înainte de a construi acolo ceva trebuia să sapi gropi, să plantezi stâlpi şi să întinzi tu însuţi sârmă ghimpată pentru ca nu cumva să evadezi. Abia după aceea urma să se înceapă construcţia propriu-zisă. Cel puţin o lună — lucrul este absolut sigur — acolo nu vei avea unde să te încălzeşti. Nu sunt nici cuşti pentru câini. Şi nici foc nu poţi face. Ce să arzi? Unica salvare-i să munceşti până nu mai poţi. Se înţelege, şeful e îngrijorat şi va merge să aranjeze ce s-o putea. Va propune ca în locul brigăzii sale să fie împinsă acolo o altă brigadă mai puţin descurcăreaţă.             Fireşte, dacă se duce cu mâinile goale, tratativele sunt zadarnice. De aceea el va duce şefului de birou o jumătate de kilogram de slănină sau, poate, chiar un kilogram.             Îl durea tot trupul şi o clipă i se păru că se desface în bucăţi. Ce-ar fi dacă s-ar duce la infirmerie şi ar încerca să scape măcar o zi de la lucru? La urma urmei încercarea moarte n-are. Care gardian o fi astăzi de serviciu? Poltura Ivan — îşi aminti el — sergentul acela deşirat şi cu ochii negri. Când îl priveşte prima dată ţi se pare de-a dreptul înfiorător, dar după ce îl cunoşti mai bine îţi dai seama că dintre toţi gardienii el este cel mai de treabă, nu te bagă la carceră şi nici la comandantul cu disciplina nu te duce. Aşadar se mai poate sta întins, măcar până va merge la sala de mese baraca a noua. Patul suprapus începu dintr-o dată să scârţâie şi să se clatine şi Şuhov pricepu că s-au sculat cei doi vecini ai săi: sus baptistul Aleoşka, iar jos Buinovski, fost căpitan de rangul doi. După ce au cărat ambele hârdaie, cei doi bătrâni care făcuseră de platon începură să se certe. Cine se duce după apă fierbinte? Se certau sâcâitori ca muierile.             — Gura feştilelor, răcni un sudor din brigada 20 şi aruncă în ei cu un pâslar. Vă împac eu!             Pâslarul se lovi cu zgomot de un stâlp. Cei doi tăcură.             Ajutorul de la brigada vecină mormăia: Vasili Fedorâci, m-au furat la pâine nemernicii, în loc de nouăzeci şi patru mi-au dat nouăzeci şi trei. Cui să-i dăm mai puţin?             Vorbise încet, dar oamenii din brigadă auziseră totul şi aşteptau cu încordare, ţinându-şi răsuflarea. Diseară, cuiva i se tăia raţia.             Şuhov zăcea în continuare pe rumeguşul presat al saltelei. Ar fi fost bucuros dacă ar fi scăpat măcar de una — ori de frisoane, ori de dureri.             În timp ce baptistul îşi mormăia rugăciunile, Buinovski se întoarse de afară şi anunţă cu vocea radioasă, de parcă ar fi fost vorba de o noutate fericită.: (De fapt nu se adresa nimănui).             — Ei, flotă roşie, ţine-te bine. Sunt treizeci de grade ca popa.             Şuhov se hotărî să se ducă la infirmerie. În aceeaşi clipă, o mână puternică trase de pe el pătura şi vesta. Şuhov dădu pieptarul la o parte şi se ridică. Lângă el, cu capul până la stinghia de sus a patului de scânduri, se afla Tatarin.             Înseamnă că face de serviciu peste rând — gândi — şi s-a strecurat hoţeşte până aici.             — Numărul Sce-opt sute cinzeci şi patru — citi Tatarin pe petecul alb cusut pe spatele pieptarului — trei zile şi trei nopţi carceră cu scoatere.             Abia se stinse vorba lui răguşită şi în baraca întunecoasă, în care pe cincizeci de paturi etajate, pline de ploşniţe, dormeau două sute de oameni, cei ce nu se sculaseră încă începură să se agite şi să se îmbrace în mare grabă.             — Pentru ce cetăţene şef? întrebă Şuhov punând în glas o durere mai mare decât aceea pe care o simţea în realitate.             Trei zile şi trei nopţi cu scoatere la lucru înseamnă de fapt un fel de semicarceră pentru că ţi se dă mâncare caldă şi nu ai timp să-ţi faci gânduri. Adevărata carceră e fără scoatere.             — Nu te-ai sculat la deşteptare — explică Tatarin fără să se grăbească. Urmează-mă!             Toţi ştiau ce este carcera şi înţelegeau pentru ce fusese pedepsit Şuhov.             Pe faţa spână şi uscată a lui Tatarin nu-şi făcu loc nici o expresie. El se întoarse în căutarea altui iepure, dar toţi ceilalţi, în semiîntuneric sau la lumina slabă a unui becuşor, la parterul paturilor sau la etaj, îşi îndesau picioarele în pantalonii negri, vătuiţi, cu numere pe genunchiul stâng. Cei care terminaseră cu îmbrăcatul se încheiau din mers şi se grăbeau spre ieşire, să-l aştepte pe Tatarin afară.             Dacă i s-ar fi dat carceră pentru altceva, dacă ar fi meritat pedeapsa, lui Şuhov nu i-ar fi părut rău. Acum însă era mâhnit pentru că întotdeauna se scula printre cei dintâi, iar astăzi întârziase pentru prima oară.             Să capete îndurare de la Tatarin era imposibil, ştia asta bine. Trăgându-şi pantalonii vătuiţi (mai sus de genunchiul stâng era cusut un petic murdar şi jerpelit cu numărul, Sce-854), Şuhov continua să se apere fără convingere, mai mult de ochii lumii. Îşi îmbrăcă apoi bluza (pe piept şi pe spate era cusut acelaşi număr), îşi alese pâslarii din grămada de pe duşumea, îşi trase căciula pe cap (în faţă, căciula avea aceeaşi cârpă cu număr) şi ieşi după Tatarin. Toată brigada 104 vedea cum este dus Şuhov, însă nimeni nu scoase o vorbă: nu aveau de ce să vorbească şi nici nu ştiau ce să spună. Singurul care se putea amesteca oarecum era brigadierul, dar el nu se afla acolo. Ca să nu-l întărâte pe gardian, Şuhov nu spuse nimănui nici o vorbă. Îi vor pune mâncarea de-o parte, vor găsi ei o soluţie. Plecă împreună cu Tatarin. Era ger şi o pâclă deasă care-ţi tăia respiraţia. În zonă băteau două proiectoare mari, aflate în foişoarele îndepărtate din colţurile lagărului.             Străluceau, de asemenea, reflectoarele din zonă şi din interior. Erau atât de multe şi atât de puternice, încât părea că stelele îşi împrumută lumina din lumina lor.             Scârţâind cu pâslarii pe zăpadă, deţinuţii alergau cât îi ţineau picioarele după treburi: unii la closet, alţii la magazie, iar alţii la depozitul de pachete sau îşi duceau crupele la bucătăria individuală. Toţi umblau cu capetele trase între umeri, strânşi în bluze şi tuturor le era frig nu atât din cauza gerului cât mai ales când se gândeau că o zi întreagă vor sta într-un asemenea ger.             Îmbrăcat în mantaua lui veche, cu petliţe albastre şi jegoase, Tatarin mergea cu paşi egali şi gerul parcă trecea pe lângă el fără să-l atingă.             Trecură pe lângă îngrăditura înaltă de scânduri care împrejmuia închisoarea de piatră din interiorul lagărului, pe lângă sârma ghimpată care împrejmuia brutăria, apoi pe lângă baraca întunecoasă a comandamentului, în colţul căreia, pe un stâlp, atârna o bucată de şină învelită într-un strat gros de promoroacă şi, în sfârşit, pe lângă un alt stâlp, pe care, aşezat la un loc ferit, ca să nu indice o temperatură prea scăzută, se afla un termometru acoperit şi el, în întregime, de promoroacă.             Şuhov aruncă în treacăt o privire plină de speranţe spre micul tub alb- lăptos: dacă ar arăta patruzeci şi unu de grade n-ar trebui să-i mâne la lucru.             Astăzi, însă, termometrul nu avea de gând să coboare spre patruzeci.             Intrară în comandament şi apoi, fără să mai zăbovească, în camera de gardă. Acolo Şuhov se dumiri pe deplin (de altfel bănuise asta şi pe drum): nu era vorba de nici un fel de carceră, ci pur şi simplu, duşumeaua camerei de gardă nu era spălată. Fără să lungească vorba, Tatarin declară că îl iartă şi-i porunci să spele duşumeaua. Spălatul duşumelei în camera de gardă era sarcina directă a plantonului de la comandament — un deţinut cu regim special, pe care nu-l scoteau din lagăr.             Trăind vreme îndelungată aici, el avea acces în biroul comandantului de lagăr, al comandantului cu disciplina şi "cumătrului", îi servea pe toţi şi afla uneori ceea ce nu ştiau nici gardienii. Drept urmare, de la un timp i se păru că nu este de demnitatea lui să mai spele duşumelele. Gardienii l-au chemat odată, l-au chemat de două ori şi înţelegând despre ce este vorba începură să vâneze pentru duşumele pe câte unul dintre cei care muncesc din greu             În camera de gardă focul ardea cu înverşunare. Dezbrăcaţi, în maieurile lor murdare, doi gardieni jucau dame, în timp ce al treilea dormea pe o laviţă îngustă, înfăşurat în cojoc şi încălţat cu pâslari. Într-un colţ se afla o găleată şi o cârpă. Şuhov încercă un sentiment vag de bucurie şi mulţumind într-un fel pentru iertarea primită spuse:             — Mulţumesc, cetăţene şef! De azi încolo n-am să mai trândăvesc niciodată.             Regula era aici cât se poate de simplă; ai terminat — valea. Acum, când i se dăduse o muncă şi ştia exact ce are de făcut, lui Şuhov i se păru că durerile îl slăbesc. Luă găleata şi fără mănuşile cu un singur deget (din grabă la uitase sub pernă) porni spre fântână. În drum spre P.P.G. şefii de brigadă se strânseră ciorchine în jurul stâlpului pe care era fixat termometrul, iar unul mai tânăr, fost erou al Uniunii Sovietice, se căţărase până sus şi îl curăţa de promoroacă.             Cei de jos îl sfătuiau:             — Nu sufla asupra lui, se ridică!             — N-are decât, tot una-i...             Tiurin, şeful brigăzii 104 nu era printre ei. Şuhov lăsă găleata jos şi împreunând-şi mâinile băgate în mâneci îl privi cu interes.             Cel de pe stâlp spuse răguşit:             — Douăzeci şi şapte şi jumătate, afurisitul!             Şi, după ce mai privi odată termometrul, pentru mai multă siguranţă, sări jos.             — Nu-i bun, minte întotdeauna — zise cineva. Au vreun interes să atârne un termometru bun în zonă?             Şefii brigăzilor se împrăştiară. Şuhov alergă spre fântână. Sub clapele coborâte, dar nelegate, urechile îi plesneau de ger. Ghizdul fântânii era îmbrăcat într-un strat gros de gheaţă, prin care abia se mai putea strecura găleata. Funia sătea dreaptă ca un ţâruş. Se întoarse la camera de gardă fără să-şi mai simtă mâinile. Din găleată ieşeau aburi. Îşi băgă ambele mâini în apa rece. Se mai încălzi. Tatarin plecase, în încăpere erau acum patru gardieni. Părăsiseră damele şi somnul şi discutau despre raţia de mei pe care o vor primi pe ianuarie, (în lagăr stăteau prost cu alimentele, dar gardienilor, cu toate că tichetele fuseseră demult desfiinţate, li se vindeau alimente cu reducere. Deţinuţii nu aveau acest drept).             — Închide uşa scârnăvie! Trage frigul — strigă, deviind de la subiect, unul dintre gardieni.             Ştia că nu era bine să-şi mureze în apă încă de dimineaţă pâslarii. Dar nici să se încalţe cu altceva nu avea, chiar dacă ar fi putut să tragă o fugă până la baracă. În privinţa încălţămintei, Şuhov văzuse multe, prea multe, în cei opt ani de şedere în lagăr: se întâmplase să treacă prin iarnă fără să aibă pâslari, şi se mai întâmplase ca primăvara să nu primească bocanci, ci opinci dintr-un fel de rămăşiţe de cauciuc G.T.Z.'7b2'7d Acum i se întâmplase cu încălţămintea cam în felul următor: în octombrie primise bocanci zdraveni, trainici la purtat, în care încăpeau două rânduri de obiele călduroase. Prin ce minune îi primise? Simplu. Se lipise de ajutorul şefului de brigadă de la magazie. Vreo săptămână a umblat ca un mire bătând din tocurile noi. În decembrie, când în afară de bocanci căpătă pâslari, viaţa deveni cu adevărat viaţă. Nu-ţi mai venea să mori. Bucuria ţinu până ce un codoş şopti ceva la contabilitate. Pâslarii — i s-a spus — poate să-i păstreze, dar bocancii trebuie să-i dea îndărăt, pentru că e ilegal ca un deţinut să aibă în acelaşi timp două rânduri de încălţări. Şi astfel Şuhov fu nevoit să aleagă: ori înfruntă iarna întreagă în bocanci şi înapoiază pâslarii — ori încalţă pâslarii chiar când va începe dezgheţul. Renunţă la bocanci. Cu câtă afecţiune îngrijea el bocancii, cum îi ocrotea şi-i dădea cu unsoare, să fie noi şi să-l ţină mult, ah! După nimic n-a regretat Şuhov atât de mult în cei opt ani de lagăr ca după bocancii aceia. I-au luat, i-au aruncat în grămadă, iar în primăvară nu vor mai fi ai tăi. Pentru situaţia în care se află acum găsi următoarea soluţie: îşi scoase pâslarii, îi puse într-un colţ, aruncă acolo obielele (lingura zăngăni lovindu-se de duşumea; oricât de iute se pregătise pentru carceră, nu-şi uitase lingura) şi, desculţ, împrăştiind din belşug apa cu cârpa, se năpusti spre picioarele gardienilor.             — Eî ticălosule! Mai încet! răcni unul trăgându-sî picioarele pe un scaun.             — Orezul se cultivă după altă normă, nu confunda spălatul cu orezul...             — Ce-i apăria asta, tâmpitule? Pe cine ai văzut spălând aşa?             — Nu se poate altfel cetăţene şef! E toată plină de murdărie...             — N-ai văzut niciodată cum spală duşumelele muierea ta, porcule?             Şuhov se îndreptă din şale. În mână ţinea cârpa din care şiroia apa. Zâmbi cu naivitate arătându-şi golurile negre ale dinţilor mâncaţi de scorbut la Ust-Ijma în patruzeci şi trei, când era să se ducă pe copcă. Diareia cu sânge îl slăbise într-un asemenea hal, încât stomacul nu mai primea nimic. Din vremea aceea căpătase o sâsâială.             — De muiere, cetăţene şef, m-am despărţit în patruzeci şi unu. Acum nici nu-mi pot aminti cum arată o muiere.             — Ai grijă cum speli... La nimic nu se pricep şi nimic nu vor să facă scârnăviile. Nu merită pâinea care li se dă! Ar trebui hrăniţi la hârdăul cu nevoi!             — Să spele în fiecare zi, lua-l-ar dracu'!             — Cască-ţi urechile Sce-optsute cincizeci şi patru. Spală uşurel, cu cârpa jilavă şi cară-te de-aici!             Până la urmă Şuhov se descurcă bine. Asemenea unul ciomag munca are două capete: dacă munceşti cu tragere de inimă şi ai pentru ce, o faci bine. Dacă nu, o faci de mântuială. Altfel ar fi plesnit cu toţii de mult, e cert. Şuhov şterse scândurile duşumelei ca să nu rămână pete uscate, aruncă cârpa nestoarsă după sobă, îşi trase lângă prag pâslarii, aruncă apa rămasă pe cărarea rezervată şefilor şi plecă cu paşi mari spre sala de mese.             Trebuia să se grăbească, să ajungă şi la infirmerie, pentru că îl cuprinseră, iarăşi, durerile. Pe deasupra, trebuia să aibă grijă să nu cadă în mâna gardienilor: ordinul comandantului de lagăr era aspru: cei care umblă singuri să fie prinşi şi duşi la carceră.             Astăzi avu un noroc dumnezeiesc, în faţa sălii de mese nu era coadă. Nu-ţi rămânea altceva de făcut decât să intri. Înăuntru era ca în baie; aburi groşi de la ciorbă şi valuri de ger care pătrundeau de afară. Unele brigăzi stăteau la mese iar altele se îmbrânceau pe intervaluri, aşteptând să se elibereze locuri. Strigându-se prin înghesuială, câte doi-trei de la fiecare brigadă cărau, pe funduri de lemn, străchinile cu ciorbă şi terci; ceilalţi îşi căutau locuri.             Era o buimăceală de iad, nu se înţelegea nimic. "Tontule!" "Ţine-ţi labele acasă". "Eşti surd sau nu auzi?" "Mi-ai lovit strachina" "Dă-i la ceafă"! "Nu te chiorî şi nu sta în drum"!             Mai încolo, la o masă, fără să-şi ude lingura un flăcău îşi făcea cruce. Asta înseamnă că-i ucrainean din ţinuturile de apus şi-i încă novice. Ruşii uitaseră şi cu ce mână se face semnul crucii. În sala de mese e frig. De aceea se mănâncă mai mult cu căciulele pe cap, fără grabă. Se scot bucăţile de plevuşcă măruntă dintre frunzele de varză neagră şi se scuipă oscioarele pe masă. Când se strâng cât un munte şi o altă brigadă se aşează la masă, cineva le dă brânci pe podea şi imediat se aud trosnind sub picioare. Să scuipi oscioarele direct pe podea se socoteşte că n-ar fi tocmai cuviincios.             Prin mijlocul barăcii se aflau două rânduri de stâlpi. Erau mai curând proptele decât stâlpi. Lângă un astfel de stâlp stătea Fetiukov din brigada lui Şuhov. Îi păzea mâncarea. În brigadă nu era prea bine cotat; era considerat mai amărât decât Şuhov. Pe dinafară, toată brigada purta aceleaşi bluze negre cu numere, dar pe dinăuntru era foarte pestriţă. Depindea de treapta pe care se află fiecare. Exista şi aici o ierarhie în toată puterea cuvântului. Pe Buinovski nu-l puteai pune de gardă lângă o strachină. Nici Şuhov nu accepta orice fel de muncă. că. Erau oameni şi mai prăpădiţi decât el.             Fetiukov îl observă pe Şuhov şi oftând îi cedă locul:             — Am înţepenit de tot. Era cât pe ce să-ţi halesc mâncarea. Te credeam la carceră.             Plecă. Ştia că Şuhov nu-i va lăsa nimic, ba chiar va linge ambele străchini până le va face curate.             Şuhov îşi scoase lingura din pâslar. Era o lingură scumpă lui, nu-l părăsise niciodată prin tot nordul. O turnase el însuşi din cablu de aluminiu. Avea şi o inscripţie: "Ust-Ijma — 1944". Îşi trase apoi căciula de pe capul bărbierit — oricât ar fi fost de frig nu-şi îngăduia să mănânce cu căciula pe cap. Începu să răscolească ciorba şi să verifice cu repeziciune ceea ce se nimerise în strachină. Se nimerise ceva cam de mijloc. Nici apă chioară, dar nici de la fund. Păzindu-i strachina, Fetiukov pescuise din ea un cartof. Ciorba are o singură calitate — e fierbinte. Dar Şuhov întârziase şi acum era rece. Începu, totuşi, s-o mănânce, ca de obicei, încet şi atent. Chiar dacă ar arde acoperişul, nu trebuie să te grăbeşti când mănânci. Dacă nu socotim somnul, deţinutul din lagăr trăieşte pentru sine doar zece minute la micul dejun, cinci la prânz şi cinci la cină. Corba era aceeaşi în fiecare zi. Depindea numai de legumele pregătite pentru iarnă. Anul trecut pregătiseră morcov sărat şi din septembrie până în iunie dă-i şi dă-i cu ciorbă de morcov. Anul acesta pregătiseră varză neagră. Vremea cea mai fericită pentru burta deţinutului e luna iunie: se termină cu legumele şi se dau în loc crupe. Vremea cea mai rea este iulie: în cazan se toarnă urzici.             Din plevuşca măruntă rămăseseră numai oasele, carnea se fiersese şi se pulverizase. Mai rămăsese puţină doar pe cap şi coadă. Şuhov frământă cu răbdare oasele în gură, le sugea până la refuz, fără să lase pe ele nici o bucăţică de carne, nimic din ceea ce putea fi mâncat şi scuipa rămăşiţele pe masă. Orice fel de peşte ar fi fost, el mânca totul — branhiile, coada şi chiar ochii dacă se nimereau la locul lor. Numai când ciorba fierbea prea mult şi ochii mari de peste pluteau prin strachină, el nu-i mânca. De aceea era luat în râs.             Şuhov făcea astăzi economii: nu mai trecuse pe la baracă să-şi primească raţia de pâine şi acum mânca ciorba goală. Pâinea poate fi mâncată mai târziu. Îi va fi mai cu saţ. Felul doi era un terci de sorg. Se întărise ca o cărămidă şi Şuhov îl spărgea bucăţele. Chiar când e fierbinte, sorgul nu are nici un gust şi nici nu te satură. Gustul e de iarbă iar culoarea ca păsatul. Se spune că chinezilor le-a venit mai întâi ideea să dea sorg în loc de crupe.             Fiertura cântăreşte trei sute de grame şi cu toate că terciul nu-i terci, trece drept terci. După ce linse lingura şi o băgă la locul ei în pâslar, Şuhov îşi îndesă căciula pe cap şi porni spre infirmerie. Cerul, de pe care farurile puternice ale lagărului alungau stelele, era la fel de întunecat ca înainte. Şi tot ca mai înainte, cele două proiectoare tăiau zona în fâşii largi. Când a fost înfiinţat lagărul acesta special, paza avea enorm de multe rachete luminoase, de front. Aproape că nu se mai stingea lumina. Risipeau deasupra zonei rachete albe, verzi, roşii. Ca într-un adevărat război. Apoi au început să nu mai folosească rachete. Li s-or fi părut prea scumpe, cine ştie?             Era noapte ca şi la deşteptare, dar un ochi atent şi experimentat putea înţelege lesne, după diverse semne, în aparenţă mărunte, că în curând se va suna adunarea. Ajutorul lui Hromoi se ducea să cheme la masă brigada a şasea de invalizi. Aceştia nu sunt scoşi din lagăr. Hromoi, responsabilul sălii de mese, ţinea pe lângă el un ajutor căruia îi dădea de mâncare.             Un pictor bătrân, cu bărbuţă, se târa agale spre secţia cultural-educativă. După vopsea şi pensulă — să scrie numere. Cu paşi mari, grăbindu-se, Tatarin trecu spre comandament. Afară părea că totul amorţise, semn că deţinuţii se cuibăriseră la căldură. Erau ultimele clipe dulci din ziua aceea. Şuhov se ascunse cu iuţeală după colţul barăcii să nu cadă a doua oară în mâna lui Tatarin şi să fie din nou pieptănat.             Mai ales că nu ai voie să umbli pe unde te duce capul. Nici un gardian nu trebuie să te zărească de unul singur. Numai în tovărăşia altora. Dacă cumva el umblă după vreun om, să-l trimită la o treabă şi n-are pe cine să-şi vierse fierea? Toţi citiseră prin barăci ordinul potrivit căruia în faţa gardienilor trebuie să te opersti la cinci paşi, să-ţi scoţi respectuos căciula şi să ţi-o aşezi la loc numai după ce ai trecut de ei doi paşi. Câte un gardian merge agale, parcă nu vede nimic şi totul îi este indiferent. Pentru unii e o plăcere să-i ţină pe deţinuţi descoperiţi. Nu, acum mai bine aşteaptă după colţ. Tatarin trecu şi Şuhov alergă, întrecându-se pe sine, la infirmerie. Pe neaşteptate îşi aminti că în dimineaţa asta, înainte de adunare, îşi dăduse întâlnire cu un leton deşirat de la care voia să cumpere două pahare de tutun. Se luase cu treburile şi uitase. Lunganul primise aseară un pachet şi mâine probabil nu va mai avea nici un fir de tutun. Şi aşteaptă atunci, o lună încheiată, alt pachet. Tutunu-i bun, intră bine la măsură şi miroase frumos.             Şuhov se mohorî şi începu să bată pasul pe loc gândindu-se dacă n-ar fi cumva mai bine să cotească spre brigada a şaptea. Infirmeria era însă mai aproape şi porni în trap mărunt într-acolo. Zăpada scârţâia sub picioare.             Ca întotdeauna, coridorul infirmeriei era curat, atât de curat, încât îţi era teamă să păşeşti pe podea. Pereţii erau albi, alb de email. Alb era şi mobilierul.             Uşile cabinetelor erau însă toate închise. Te pomeneşti ca medicii nu s-au ridicat încă din paturi! În camera de gardă se afla felcerul Kolia Vdovuşkin, un tânăr îmbrăcat într-un halat alb. Scria ceva la o măsuţă curată.             În afară de el nu mai era nimeni.             Şuhov îşi scoase căciula ca în faţa unui şef, îşi aruncă, după obiceiul lagărului, privirile iscoditoare peste tot şi nu putu să nu observe că Nicolai scrie rânduri drepte, egale, pe care le începea cu o literă mare şi le aşeza ordonat unul sub altul. Înţelese pe loc că asta nu-i o muncă, ci o "abatere" care de fapt nu-l putea interesa.             — Iată... despre ce este vorba, Nikolai Semionici... sunt cam bolnav... — spuse Şuhov apatic, de parcă ar fi fost vorba de altul.             Vdovuşkin se opri din scris şi ridică spre el ochii mari şi blajini. Pe cap o bonetă albă, halatul era la fel de alb şi nu avea număr.             — De ce aşa târziu? De ce n-ai venit aseară? Nu ştii că dimineaţa nu sunt ore de primire? Lista celor bolnavi se află la P.P.G.             Şuhov ştia toate acestea. Ştia că nici seara nu era mai uşor...             — Din pricină... să vezi... Kolea... Seara, când trebuie, nu mă doare aşa...             — Ce anume te doare?             — Se întâmplă uneori să mai treacă şi nu mă mai doare nimic. Însă mă simt cu totul şi cu totul bolnav.             Şuhov nu era dintre cei care se ţin scai de infirmerie şi Vdovuşkin ştia asta. El avea, însă, dreptul să reţină dimineaţa doar doi oameni şi cei doi fuseseră deja reţinuţi. Numele lor erau scrise sub sticla verzuie de pe masă şi linia era trasă.             — Trebuia să te deranjezi mai devreme. Ce-i cu tine? Acuşi va fi adunarea             Vdovuşkin scoase un termometru dintr-o cutie, îl şterse şi-l dădu lui Şuhov să şi-l pună             Şuhov se aşeză pe marginea unei băncuţe de lângă perete şi fu cât pe ce să se răstoarne odată cu ea. Nu-şi alesese premeditat locul acesta incomod, iar faptul în sine demonstra că infirmeria îi era străină şi că venise aici de puţine ori!             Vdovuşkin continua să scrie.             Infirmeria era amplasată în colţul cel mai îndepărtat şi mai dosnic al zonei şi nici un fel de zgomot nu răzbătea până aici. Nu se auzea nici tic-tacul vreunui ceas. Deţinuţii n-aveau voie să poarte ceasuri. De timpul lor aveau grijă şefii. Nici şoarecii nu ronţăiau aici. Îi vânase motanul infirmeriei, adus special pentru asta.             Cele cinci minute petrecute în camera aceasta atât de curată şi liniştită, în care plutea o lumină clară şi odihnitoare şi în care n-avea nimic de făcut îi creară lui Şuhov iluzia unui adevărat rai. Cercetă pereţii — nu găsi nimic pe ei îşi cercetă pieptarul — numărul din faţă aproape că nu se mai cunoaşte. Trebuie neapărat să şi-l înnoiască. Numai să nu-l înhaţe. Cu mâna liberă îşi pipăia barba. Crescuse zdravăn. De la ultima baie trecuseră mai mult de zece zile şi de atunci creştea mereu! N-are decât să crească, nu-i nici o nenorocire în asta. Peste vreo trei zile vor merge din nou la baie. Atunci îşi va rade barba. Ce rost are să stea la coadă, la frizerie? Pentru cine să se facă frumos?             Apoi, privind boneta albă a lui Vdovuşkin, Şuhov îşi aminti batalionul medico-sanitor de pe râul Lovait. Retrăi aievea clipa în care sosise acolo cu falca zdrobită şi, idiot ca un buştean, se întorsese de bună voie pe front, când putea să zacă cinci zile.             Acum ar vrea să fie bolnav, nu pe moarte, fireşte şi fără operaţie, dar în orice caz bolnav, numai să-l ţină în spital două sau chiar trei săptămâni. Ar sta — îşi închipuie — trei săptămâni fără să mişte un deget, şi chiar de ar mânca numai supă goală, ar fi bine. Îşi aminti, însă, că acum nici la infirmerie nu mai e rost de odihnă, în special din ziua în care a apărut un doctor nou — Stepan Grigorievici. Repezit şi zgomotos, acesta le încurcă pe toate şi bolnavii n-au linişte. I-a venit idea să scoată bolnavii care se ţin pe picioare la muncă pe lângă spital: să amenajeze cărărui, să care pământ pentru straturile de flori, iar în timpul iernii să cureţe zăpada. Îi place să spună că pentru bolnavi, munca este primul medicament.             De prea multă muncă până şi caii crapă, iar dacă nu înţelegi asta, încearcă să urneşti din loc un munte de piatră şi ai să te linişteşti.             ...Vdovuşkin continua să scrie. Comitea într-adevăr o "abatere", care pentru Şuhov rămânea de nepătruns. Transcria o poezie nouă şi lungă pe care o finisase ieri şi făgăduise s-o arate astăzi lui Stepan Grigorici, (unul şi acelaşi cu medicul — partizan al terapiei prin muncă).             Potrivit unei practici specifice numai lagărelor, Stepan Grigorici îl sfătuise pe Vdovuşkin să se dea drept felcer şi îl instalase în muncă. Vdovuşkin învăţă să facă injecţii intravenoase pe deţinuţii de rând, care n-ar fi putut să conceapă în ruptul capului că un felcer poate să nu fie câtuşi de puţin felcer. Kolia fusese arestat pe când era student în anul doi al facultăţii de literatură, iar Stepan Grigorici dorea ca el să scrie în închisoare ceea ce îi fusese interzis să scrie în libertate.             ...Prin geamurile duble, mate din cauza gheţii, pătrunse abia perceptibil semnalul de adunare. Şuhov oftă şi se sculă. Avea, ca şi mai înainte, febră şi frisone, însă totul era în zadar. Vdovuşkin întinse mâna după termometru şi după ce îl privi, spuse:             — Vezi, nici una, nici alta, treizeci şi şapte cu două linii. Dacă-ai fi avut treizeci şi opt, totul ar fi fost limpede. Nu-ţi pot face nimic. Dacă vrei, rămâi, dar pe răspunderea ta. Doctorul verifică şi pedepseşte. Pe bolnavi îi scuteşte, iar pe cei sănătoşi îi trimite la carceră. Mai bine pleacă pe zonă!             Şuhov nu răspunse nimic şi nici măcar nu dădu din cap. Îşi îndesă căciula şi ieşi.             Oare când îl va înţelege sătulul pe cel flămând?             Frigul îl cuprindea ca o pâslă muşcătoare şi îl sili să tuşească. Gerul avea douăzeci şi şapte de grade. Şuhov — treizeci şi şapte. Ei, acum să vedem care pe care!             În trap mărunt, Şuhov alergă spre baracă. De la un capăt la altul zona părea pustie, după cum pustiu părea tot lagărul. Stăpânea clipa acea scurtă, când, deşi totul este pierdut, cei mai mulţi se prefac că nu înţeleg, îşi spun minţindu-se, că nu poate să fie aşa şi se străduiesc din răsputeri să creadă că nu va suna în curând adunarea. Cei din escortă aşteaptă în camere încălzite şi îşi sprijină capetele somnoroase de puşti. Nici lor nu le convine să se învârtă prin turlele foişoarelor pe o astfel de vreme. Paznicii de la garda principală aruncă pe foc cărbuni, în camera lor gardienii fumează ultima ţigară înaintea percheziţiei. Iar deţinuţii, îmbrăcaţi cu toate flendurile lor, încinşi cu tot felul de sforicele şi înfăşuraţi de la bărbie până la ochi cu cârpe ca să se apere de ger, zac deasupra aşternutului pe paturile lor de scânduri, până când brigadierul strigă cu glas tunător: "Deştepta-rea!"             Brigada 104 piroteşte laolaltă cu toată baraca. Numai Pavlov, ajutorul şefului de brigadă, socoteşte ceva cu un creionaş şi şoşoteşte neînţeles, iar sus, în patul său, baptistul Alioşka, vecinul lui Şuhov, spălat şi curăţel, îşi citeşte carnetul în care şi-a transcris jumătate din evanghelie.             Şuhov intră în fugă şi fără să facă nici cel mai mic zgomot se îndreaptă spre patul ajutorului.             Pavlo înălţă capul.             — No ti-au bogat la carciră? Ieşti viu? (Pe ucrainenii din ţinuturile apusene nu-i poţi dezvăţa nici în lagăr de felul lor de a vorbi).             Luă de pe masă raţia de pâine şi i-o întinse             Pe raţie se afla puţin zahăr. Cu toate că era grăbit, Şuhov mulţumi cuviincios. (Ajutorul şefului de brigadă este şi el şef şi de el depinde soarta lui mai mult chiar decât de comandantul lagărului). În timp ce îşi căuta cu piciorul un punct de sprijin pentru a se urca în pat, înfulecă în grabă zahărul de pe bucata de pâine şi linse apoi ceea ce mai rămăsese. Privi pâinea pe o parte şi pe cealaltă şi cu o mână o cântări: sunt oare cele cinei sute cincizeci de grame cuvenite? De nenumătate ori primise Şuhov astfel de raţii în închisori şi lagăre. Niciodată n-a avut însă prilejul să cântărească măcar una, pentru ca apoi să facă scandal cerându-şi dreptul. Nu îndrăznea. Ştia bine, ca orice deţinut, că chiar cinstit fiind, la tăierea pâinii tot nu te poţi abţine să nu furi. În fiecare raţie lipseşte ceva. Mai mult sau mai puţin. Şi în fiecare zi o priveşti şi ca să-ţi linişteşti sufletul spui: poate astăzi nu m-au înşelat prea tare, poate a mea-i întreagă.             "Lipsesc aproape douăzeci de grame" — gândi Şuhov şi rupse raţia în două. Băgă o jumătate în sân, sub pieptar. Avea acolo un buzunărel alb. Îl cususe anume. (Când vin din fabrică, pieptarele pentru deţinuţi n-au buzunare). Jumătatea cealaltă, pe care ar fi trebuit s-o mănânce la micul dejun, hotărî s-o înfulece pe loc, dar se răzgândi subit, spunându-şi că mâncarea în pripă n-are nici un dumnezeu şi pe deasupra e şi fără saţ. Se întinse s-o bage într-un sertăraş, dar se răzgândi iarăşi; îşi aminti că de două ori plantoanele au fost bătute pentru hoţie. Baraca-i mare. Parcă ar fi o moară prin care trece cine vrea.             De aceea, fără să lase pâinea din mână, Ivan Denisovici îşi scoase cu îndemânare picioarele din pâslari, lăsându-şi în ei obielele şi lingura, se căţără desculţ în pat, lărgi gaura din rumeguşul saltelei, îşi ascunsese acolo jumătatea de raţie, îşi scoase apoi căciula şi trase din ea un ac cu un fir de aţă. Acul era ascuns cu dibăcie. La percheziţie sunt pipăite şi căciulile. Un gardian se înţepase odată în ac şi puţin a lipsit să nu-i zdrobească lui Şuhov capul de furie. Astupă gaura la repezeală, din câteva împunsături. În gură, zahărul se topise... Nervii îi erau încordaţi la maximum, în orice clipă se aştepta să audă în uşa urletul unuia dintre responsabilii cu repartizarea. Degetele i se mişcau ca şi cum ar fi fost acţionate de nişte arcuri, iar capul, luând-o înaintea lor, hotăra ce au de făcut mai departe.             Baptistul citea, cu voce tare, evanghelia. Ascultându-l aveai impresia că accentuează înadins cuvintele. (Poate face asta special pentru Şuhov, pentru că baptiştilor le place grozav să facă propagandă:             — "Numai de n-ar suferi nimeni dintre voi ca ucigaş sau ca hoţ sau ca răufăcător sau pentru că a râvnit la bunul altuia. Iar dacă vei suferi ca creştin, nu te ruşina, ci slăveşte-l pe dumnezeu pentru o astfel de soartă".             Mare figură, Alioşka ăsta! Îşi ascunde carneţelul într-o gaură din perete cu atâta dibăcie încât nu l-au găsit la nici o percheziţie.             Cu aceleaşi mişcări repezi, Şuhov îşi atârnă bluza într-o stinghie a patului, îşi trase de sub saltea, mănuşile cu un singur deget, o pereche de obiele rupte şi o cârpă cu două panglici, după care nivelă rumeguşul. Acesta era greu, bătut. Băgă apoi marginile păturii sub saltea, aşeză perna la locul ei, sări desculţ jos şi începu să se încalţe. Îşi puse mai întâi obielele noi, bune, iar pe deasupra pe cele rupte.             Chiar în clipa aceea şeful de brigadă se sculă, mormăi ceva şi în cele din urmă anunţă:             — Brigada o sută patru, gata cu somnul! Toată lumea afară!             Cât ai clipi, toată brigada, fie că moţăia sau nu, se sculă, căscă şi porni spre ieşire. Şeful de brigadă stă în lagăr de nouăsprezece ani. Nu-i scoate pe oameni niciodată afară nici cu un minut mai devreme, dar dacă a spus "Toată lumea afară"!, înseamnă că e obligatoriu să fie aşa.             În timp ce ieşeau unul după altul, păşind greu şi fără să scoată o vorbă, şeful brigăzii 20 anunţă ca şi Tiurin: "Toată lumea afară". Şuhov îşi încălţă în grabă pâslarii, îşi trase bluza pe deasupra pieptarului şi se încinse strâns cu o sfoară (curelele de piele fuseseră confiscate — erau interzise în lagărul special).             El făcu toate acestea şi pe coridor îi ajunse din urmă pe cei din brigadă. Spinările lor numerotate înaintau spre ieşire. Toţi erau înfăşuraţi grosolan în cârpe şi mergeau în flanc, fără să se împingă unul pe altul, spre platoul de adunare. Zăpada scârţia sub paşi. Era încă întuneric, cu toate că cerul se primenea la răsărit cu o lumină verzuie. Un vânt turbat pătrundea până la oase. O clipă mai amară decât ieşirea la adunarea de dimineaţă nu există, întunecime şi ger şi burta flămândă şi o zi întreagă înainte. Limba amorţeşte. Nu-ţi vine să schimbi o vorbă cu cineva.             Un şef mărunţel de la repartizarea forţelor de muncă nu-şi găseşte locul pe platoul de adunare.             — Hei, Tiurin, cât să mai aştept? Iar tragi de timp? Lui Şuhov îi poate fi teamă de şefuleţul acesta. Lui Tiurin, însă, nu. El nu slobozeşte nici un oftat de pomană pe gerul ăsta. Tropăia fără să spună nimic. Şi după el toate brigada trop-trop, scâr-scârţ prin zăpadă.             Kilogramul de slănină a fost, cu siguranţă, dus. Se vede după faptul că brigada 104, şi-a ocupat locul în coloana obişnuită. Se vede, de altfel, şi după brigăzile vecine. La construcţia "Orăşelului socialist" va fi trimisă o brigadă mai săracă şi mai neajutorată. Vai, groaznic va fi astăzi acolo: douăzeci şi şapte de grade şi vânt sălbatec şi nici un adăpost, nici un chip să te încălzeşti!             Şefului de brigadă îi trebuie multă slănină.             Să ducă la P.P.G. şi să-şi umple şi el pântecele.             Cu toate că nu primeşte pachete, el are întotdeauna slănină. Dacă cuiva din brigadă îi soseşte un pachet, şeful îşi primeşte fără întârziere ploconul. Altfel nu se poate trăi. Şeful de la repartizare cercetează lista:             — Tiurin, ai un bolnav? Astăzi aţi ieşit numai douăzeci şi trei.             — Douăzeci şi trei — spune Tiurin dând din cap.             Cine lipseşte? Aha, Panteleev. O fi oare bolnav? Imediat brigada începe să şoşotească, Panteleev, câinele, a rămas iarăşi în zonă. Nu-i bolnav. L-a oprit ofiţerul de la informaţii. Va fi din nou bătut cineva.             Îl cheamă şi ziua, fără nici o sfială şi chiar dacă-l ţine trei ore, nimeni nu vede şi nu aude nimic. Se preface că-i bolnav şi pleacă.             Întregul platou de adunare e negru de bluze. În lungul lui se târăsc încet brigăzile pentru percheziţie. Şuhov îşi aminti că trebuie să-şi înnoiască numărul de pe pieptar.             Îşi croi drum prin viermuiala platoului şi se apropie de pictor. Doi-trei deţinuţi i-o luaseră înainte. Se aşeză Ia rând. Pentru deţinut, numărul este o adevărată nenorocire. Gardianul te vede de la distanţă, iar escorta te notează. Dacă nu-ţi înnoieşti la timp numărul, te aşteaptă carcera. De ce nu ai grijă de număr?             În lagăr sunt trei pictori. Pictează pentru şefi tablouri pe gratis. La adunare ies pe rând să scrie numere. Astăzi e rândul bătrânului cu bărbuţa căruntă.             Când îţi scrie numărul pe căciulă pare un preot care te miruieşte. Vopseşte, vopseşte şi suflă în mănuşi. Mănuşi împletite de oraş. Mâna înţepeneşte curând. Nici numere nu mai poate desena.             Pictorul îi înnoi numărul "Sce-854" pe pieptar. Cu sfoara în mână, fără să-şi mai încheie bluza, Şuhov alergă să-şi ajungă brigada, care se apropia de locul unde se făcea percheziţia. Brusc observă că Cezar, din aceeaşi brigadă, fumează. Nu fuma pipă. Fuma o ţigară. Asta înseamnă că poate să vâneze ceva. Nu ceru direct. Se aşeză cât putu mai aproape de Cezar şi-i aruncă, din când în când peste umăr, priviri care se voiau indiferente. După fiecare inhalaţie (Cezar trăgea rar, parcă cuprins de beatitudine), cercul roşu de scrum urca pe ţigară micşorând-o şi apropiinduse de capăt.             Dar Fetiukov, şacalul, se aşezase în faţa lui Cezar şi i se uita cu neruşinare în gură. Ochii îi ardeau.             Şuhov ştia că n-o să-i rămână nici un capăt de ţigară şi nici nu vedea posibilitatea de a face rost până diseară. Aştepta cu încordare. Dorea acum acest căpeţel mai mult decât libertatea însăşi. N-ar fi putut coborî totuşi pentru el până unde coborâse Fetiukov. În Cezar sunt amestecate toate naţiile. E şi grec şi evreu şi ţigan. Nu mai înţelegi nimic. E încă tânăr şi a jucat într-un film pe care nu l-a isprăvit din cauza arestării. Are mustăţi negre şi dese. Nu i le-au dat jos. Aşa arată în fotografia de la dosar.             — Cezar Markovici — scăpă un scuipat, nemaiputându-se stăpâni, Fetiukov. Dă-mi să trag o dată!             Obrazul i se înfioară de lăcomie şi dorinţă.             Cezar ridică ploapele de pe ochii negri şi se uită la Fetiukov. Într-o vreme fumase pipă tocmai ca să nu fie întrerupt, ca să nu-i ceară nimeni să tragă un fum. Nu-i părea rău de tutun, ci de gândul rupt în două. Fuma ca să trezească în el un gând frumos şi puternic şi în felul acesta să evadeze din cercul strâmt în care se învârtea. Dar abia-şi aprindea ţigara şi vedea într-o mulţime de ochi aprinzându-se deodată aceeaşi dorinţă: "Las-o s-o termin eu"! Cezar se întoarse spre Şuhov şi spuse:             — Ia, Ivan Denisâci! Şi scoase cu degetul cel mare chiştocul care ardea ţigareta de chihlimbar.             Şuhov tresări (aşteptase de fapt ca Cezar însuşi să-l îmbie). Schiţă un gest de recunoştinţă şi luă cu o mână chiştocul, iar cu cealaltă se ajută, să nu-l scape jos.             Nu se simţi câtuşi de puţin jignit că lui Cezar îi fusese scârbă să i-l dea în ţigareta de chihlimbar. Unul are gura curată, altul putredă. Degetele lui bătătorite nu se arseră. Şuhov putea ţine în ele chiar cărbuni aprinşi. Important era că îl învinsese pe şacalul de Fetiukov şi acum fuma. Curând începu să se frigă la buze. M-m-m-m! Fumul se răspândi în trupul flămând şi se cuibări în picioare şi în cap, provocându-i o stare de adevărată euforie. Abia se cufundă în apele ei liniştitoare că în jurul său se şi auziră strigăte:             — Se confiscă rufele de corp!             Aşa se scurge toată viaţa deţinutului. Şuhov se obişnuise. Trebuie să fii cu ochii în patru ca să nu te apuce cineva de gât. De ce să fie luate rufele de corp? Chiar comandantul lagărului dăduse ordin? Nu, nu poate fi aşa...             Până la percheziţie mai rămăseseră două brigăzi şi cei de la 104 văzuseră că dinspre baraca administraţiei venea locotenentul Volkovoi — ofiţerul cu disciplina. În treacăt el strigă ceva gardienilor. Gardienii, care până atunci percheziţionaseră oarecum de mântuială, se înflăcărară pe loc şi se aruncară asupra deţinuţilor ca nişte fiare. Gardianul şef strigă:             — Descheiaţi-vă cămăşile!             Nu numai deţinuţii se tem de Volkovoi, ci şi gardienii. Se spune că însuşi comandantul lagărului se teme. Şmecherul de dumnezeu îl însemnase, îi dăduse, un nume de familie pe cinste'7b3'7d. Altfel Volkovoi nu aduce a lup. E înalt, neguros, mereu încruntat şi iute ca o zvârlugă. Apare de după o baracă şi zbiară: "De ce v-aţi adunat aici?" Nu te poţi ascunde nicăieri. La început avea şi o biciuşcă din piele răsucită, lungă de-un cot. Bătea cu ea la carceră la apelul de seară, când deţinuţii se îngrămădeau lângă baracă. Se furişa pe la spate şi te plesnea peste gât: "De ce nu eşti în rând, hoitule?" Ca un val în reflex, mulţimea se retrăgea brusc din calea lui iar cel lovit se apuca de gât, îşi ştergea sângele şi tăcea. Să nu ajungă la carceră. Acum, nu se ştie de ce, nu mai purta biciuşca.             Întotdeauna când era ger, la perchezeţiile obişnuite, fie că erau seara sau dimineaţa, regula era blândă: deţinutul îşi desfăcea vesta şi trăgea în părţi marginile ei de jos. Înaintau câte cinci şi cinci gardieni stăteau în faţa lor. Pipăiau deţinutul în jurul pieptarului încheiat la toţi nasturii şi cercetau cu atenţie unicul buzunar admis. Acesta se găsea la genunchiul drept. Dacă simţeau un obiect suspect nu-l scoteau imediat, ci întrebau alene: "Asta ce-i"?             Ce trebuie să cauţi dimineaţa la un deţinut? Cuţite? Nu le scoate din lagăr. Dimineaţa trebuie să verifici dacă cineva nu are asupra lui două-trei kilograme de mâncare ca să evadeze.             A fost o vreme când s-au temut atât de mult de pâine, chiar de bucăţelele de două sute de grame, încât au dat ordin ca fiecare brigadă să-şi confecţioneze o ladă de lemn în care deţinuţii să-şi păstreze pâinea.             E greu de presupus că au făcut asta pentru că aveau ceva de câştigat. Au făcut-o mai mult pentru a chinui oamenii, pentru a le da o grijă în plus. Muşcă puţin din raţia ta, să aibă un semn şi pe urmă pune-o în ladă. Numai că raţiile sunt oarecum la fel, toate-s din aceeaşi pâine şi tot drumul te gândeşti şi te chinui să nu ţi-o schimbe. Din pricina asta te poţi certa cu oricare şi poţi ajunge chiar la bătaie. Însă într-o bună zi trei deţinuţi fugiră din zonă, cu un camion şi şterpeliră o ladă.             Şefii luară atunci aminte; toate lăzile au fost sparte la corpul de gardă şi fiecare a început să-şi poarte iarăşi raţia. Dimineaţa trebuie să mai controlezi dacă sub uniforma de deţinut cineva n-a îmbrăcat un costum civil. Hainele civile au fost luate însă demult sub cuvânt că vor fi înapoiate la expirarea termenului. Dar termenul n-a expirat încă pentru nimeni în acest lagăr.             Trebuie de asemenea să se controleze dacă cineva nu are vreo scrisoare, pe care intenţionează s-o expedieze printr-un om din afară. A căuta, însă, scrisori la fiecare, înseamnă să nu termini percheziţia nici până la prânz. Volkovoi poruncise să se caute ceva şi gardienii îşi scoaseră repede mănuşile şi ordonaseră să se desfacă pieptarele (în care fiecare ascunsese căldură din baracă) şi să se descheie cămăşile.             Începură apoi să verifice dacă cineva nu este îmbrăcat contrar dispoziţiilor regulamentului. Deţinutul are voie să îmbrace numai două cămăşi. Restul — jos. Aşa suna ordinul lui Volkovoi şi deţinuţii îl transmiseră din rând în rând. Brigăzile care scăpaseră mai înainte — ferice de ele — se aflau lângă poartă. Câteva trecuseră deja dincolo. Cele care rămăseseră trebuiau să se dezbrace fără întârziere.             La brigada 104 Volkovoi schimbă furia în mărinimie.             Să se noteze — zise — ceea ce este de prisos iar seara cei în cauză să se prezinte la magazie cu o notă în care să arate cum şi de ce au ascuns.             Şuhov era îmbrăcat conform regulamentului şi dacă îl pipăiau bine, sub hainele de deţinut îi găseau numai oasele şi sufletul.             La Cezar notară o cămaşă de molton, iar la Buinovski o jiletcă sau cam aşa ceva. Obişnuit cu torpiloarele sale, Buinovski striga cât îl ţinea gura:             — Nu aveţi dreptul să-i dezbrăcaţi pe oameni în ger. Nu cunoaşteţi articolul nouă din codul penal!             (Buinovski n-are nici trei luni de lagăr). Au dreptul. Tu, frăţioare, încă nu ştii.             — Nu sunteţi oameni sovietici! — strigă căpitanul. Nu sunteţi comunişti!             Volkovoi se abţinuse când Buinovski pomenise articolul nouă din codul penal. Acum însă se cutremură ca un fulger negru:             — Zece zile şi zece nopţi de carceră aspră!             Şi încet către şeful de la repartizare:             — Diseară vei face ceea ce trebuie.             Nu le convine să te ia la carceră dimineaţa. Se pierde un om la muncă. Ziua să-şi rupă şalele iar seara la carceră.             Carcera se află în partea stângă a platoului de adunare. E din piatră. Are două aripi. A doua a fost terminată în toamna asta. Una singură devenise neîncăpătoare. Închisoarea are optusprezece celule. Pentru celulele individuale folosesc pereţii despărţitori. Întregul lagăr este construit din lemn. Numai închisoarea — din piatră.             Frigul se furişează hoţeşte sub cămaşă şi nu mai poate fi alungat. Zadarnic s-au înfofolit deţinuţii. Şuhov simte că a ajuns la capătul puterilor. Oh, dacă ar fi acum într-un pat de infirmerie să doarmă, să doarmă, să doarmă! Nu-şi doreşte nimic altceva decât să doarmă şi pătura să fie grea, cât mai grea.             Deţinuţii pornesc spre poartă încheindu-se şi legându-se din mers. Escorta de afară strigă:             — Hai! Hai!             Şeful de la repartizare îi ghionteşte din spate:             — Hai! Hai!             Prima poartă. Apoi rondul. Poarta a doua. Corpul de gardă şi parapetele de-o parte şi de alta.             — Stai! strigă un gardian. Mergeţi ca o turmă de oi. Aliniaţi-vă câte cinci.             Se face ziuă. Dincolo de corpul de gardă arde focul escortei. Înainte de adunare ei aprind întotdeauna focul. Să se încălzească şi să numere mai bine.             Unul dintre gardieni numără cu glas puternic şi aspru:             — Întâia! A doua! A treia!             Aliniaţi câte cinci, merg în rânduri separate unele de altele şi fie că te uiţi înainte sau în urmă vezi acelaşi lucru: cinci spinări, cinci capete, zece picioare.             Un alt gardian, un fel de controlor, stă şi tace lângă un parapet. Verifică dacă numărătoarea e bună. Aceeaşi îndeletnicire o are un locotenent. El e din partea lagărului. Omul este aici mai preţios decât aurul. Dacă dispare un cap pui în loc capul tău ca să acoperi golul. Brigada se strânge iarăşi la un loc. Acum numără sergentul escortei:             — Întâia! A doua! A treia!             Se formează din nou rânduri de câte cinci, distanţate unul de altul.             Verifică locţiitorul şefului de gardă. Apoi un alt locotenent. Acesta e de la escortă. După cum se vede, greşeala este exclusă. Cine greşeşte, totuşi, ia loc în brigadă.             Escorta e foarte numeroasă. Au înconjurat în semicercuri coloana care se deplasează spre centrala termoelectrică, şi-au ridicat automatele şi ţi le bagă în mutră. Au şi câini cenuşii. Un câine îşi arată dinţii. Parcă râde de deţinuţi. Escorta e îmbrăcată în scurte îmblănite. Şase din ei au cojoace. Cojoacele sunt purtate cu rândul. Se îmbracă cei care merg la posturile de observaţie. Escorta numără din nou toată coloana termocentralei.             — La răsăritul soarelui e gerul cel mai mare — anunţă căpitanul de rangul doi. Pentru că atunci e punctul culminant al gerului din timpul nopţii.             Căpitanului îi place grozav să explice. Ce fel de lună este, dacă-i nouă, dacă-i veche; îţi calculează asta, dacă vrei, pentru oricare zi şi pentru oricare an.             Merge cu ochii deschişi, obrajii îi sunt scofâlciţi, dar îndârjirea nu-i scade. Aici, în afara lagărului, vântul bate în rafale, iar gerul creşte şi muşcă adânc, cu sălbăticie, obrazul tăbăcit al lui Şuhov.             Curând, el îşi dădu seama că vântul va bate din aceeaşi direcţie tot timpul — până la centrala termoelectrică — şi hotărî să-şi pună cârpa de faţă. Cârpa asta se fixează cu două panglici lungi.             Deţinuţii ştiu cât de folositoare este ea la nevoie şi de aceea o poartă întotdeauna asupra lor. Şuhov îşi acoperi faţa până la ochi, apoi îşi petrecu panglicile pe sub urechi şi le legă la ceafă. Coborî după aceea clapa din spate a căciulii acoperindu-şi ceafa, trase pe frunte clapa din faţă, îşi ridică gulerul şi îşi strânse bine, pe mijloc, bluza cu sfoara.             Numai ochii rămăseseră neacoperiţi. Acum totul e în regulă. Păcat că mănuşile sunt proaste şi din pricina asta i-au îngheţat mâinile. Le scutură şi le lovi una de alta. Ştia că în curând va trebui să le pună la spate şi să le ţină aşa tot drumul.             Comandantul escortei citi "molitva" zilnică de care toţi se săturaseră.             — Atenţiune, deţinuţi! În timpul deplasării să se respecte cu stricteţe ordinea coloanei. Nu vă depărtaţi, nu fugiţi, nu treceţi dintr-un rând în altul, nu discutaţi, ţineţi mâinile numai la spate! Un pas la dreapta sau la stânga se socoteşte tentativă de evadare. Escorta deschide foc fără avertisment. Cap de coloană, înainte, marş!             Conform regulamentului, în faţă mergeau doi din escortă. Coloana se înclină în faţă, umerii începură să se clatine. De o parte şi de alta, la douăzeci de paşi, se află escorta. Cei din escortă erau aşezaţi în linie, la zece paşi depărtare unul de altul.             Coloana se urni. Porni şi escorta cu automatele pregătite pentru tragere.             Nu mai ninsese de vreo săptămână şi drumul se bătătorise. Parcă era asfaltat. Trecură pe lângă lagăr. Vântul începu să bată pieziş. Cu mâinile la spate şi capetele aplecate, coloana mergea ca la o înmormântare.             Vedeai doar picioarele celor din faţă şi petecul de pământ pe care urma să calci. Din când în când cineva din escortă striga: "Iu-43! Mâinile la spate!", "Be-502! Grăbeşte pasul"! Apoi strigătele se răresc. Vântul arde şi spulberă zăpada împiedicându-i să vadă. Ei nu au voie să se lege cu cârpe. Nu-i prea grozavă slujba lor. Când afară e cald, cei din coloană discută. Poţi să strigi sau să nu strigi la ei. Astăzi, însă, toţi sunt înconvoiaţi, se ascund în spatele celor din faţă şi se lasă furaţi de gânduri. Gândul deţinutului! Niciodată nu-i liber şi se întoarce mereu şi mereu la unul şi acelaşi lucru. Totul este din nou răscolit.             Oare nu vor dibui raţia din saltea?             Îl vor primi diseară la infirmerie?             Îl vor încarcera sau nu pe căpitan?             De unde făcuse rost de cămaşa lui călduroasă? De bună seamă, unsese pe careva de la magazie şi primise hainele civile. Altfel de unde?             Dimineaţă Şuhov mâncase totul rece, fără pâine şi acum îi era foame. Ca să nu-l mai doară burta şi să nu-i mai ceară de mâncare, încercă să uite lagărul şi începu să se gândească cum va scrie el, în curând, o scrisoare acasă.             Coloana trecu pe lângă o întreprindere de prelucrare a lemnului construită de deţinuţi, pe lângă un cartier de locuinţe (barăcile fuseseră construite tot de deţinuţi, dar erau locuite de oameni liberi) şi pe lângă clubul nou (îl construiseră tot deţinuţii, însă la filme mergeau numai cel aflaţi în libertate). Apoi ieşiră în stepa fără capăt, în întâmpinarea vântului şi a răsăritului care înroşea cerul. O zăpadă curată şi subţire se întindea cât vedeai cu ochii la stânga şi la dreapa. Stepa era pustie şi nicăieri nu se zărea nici un copăcel.             Începuse un an nou — anul '51. Şuhov avea dreptul să scrie în acest an două scrisori. Ultima o trimisese în iulie, iar răspunsul îl primise în octombrie. La Ust-Ijma era o altă rânduială. Puteai să scrii în fiecare lună. Dar ca puteai să scrii în scrisoare? Nici atunci nu scria mai des decât acum.             Şuhov plecase de acasă la 23 iunie 1941. Era duminică, oamenii se întorceau din Poloninia, de la liturghie şi vorbeau că s-a pornit războiul. Ştirea fusese aflată de poşta din Poloninia. Pe vremea aceea, la Temgheniov nimeni nu avea radio. Acum se scrie că în fiecare casă răsună radioul cu cablu. Să scrii acasă înseamnă, de fapt, să faci doau aluzii. Nu poţi scrie nici în ce brigadă lucrezi şi nici ce fel de şef de brigadă e Andrei Prokofievici Tiurin. Acum ai mai multe de vorbit cu Kilgas, letonul, decât cu cei de acasă.             Ei îţi scriu tot de două ori pe an şi nici tu nu poţi afla nimic despre viaţa lor. Cică a fost numit un nou preşedinte de colhoz. În fiecare an e ales un preşedinte nou. Colhozul s-a mărit. Şi mai înainte îl măreau şi pe urmă iarăşi îl fărâmiţau. Celor care nu-şi îndeplinesc norma la zile muncă li se micşorează lotul în folosinţă până la cinsprezece la sută. Unora li se taie parcela chiar până sub casă. Nevasta îi scria un lucru pe care Şuhov nu-l putea înţelege în ruptul capului: de la război încoace populaţia colhozului n-a sporit cu nici un suflet. Toţi băieţii şi toate fetele se pricep să găsească, într-un fel sau altul, o portiţă de scăpare şi pleacă pe capete la oraş, în fabrici sau la exploatările de turbă. Jumătate din bărbaţi nu s-au mai întors din război, iar pe cei care s-au întors nu-i interesează colhozul. Trăiesc acasă şi lucrează prin alte părţi.             Singurii bărbaţi din colhoz sunt brigadierul Zahar Vasilici şi dulgherul Tihron de 84 de ani, care s-a însurat nu de mult şi are deja copii. Femeile duc colhozul. Aceleaşi din 1930. Şuhov nu înţelege în nici un chip: trăiesc acasă şi lucrează în altă parte. Văzuse multe în viaţa lui, fusese şi ţăran individual şi colhoznic, dar ţărani care să nu muncească în satul lor nu văzuse încă şi nici nu putea să admită una ca asta. O fi vorba de ocupaţii sezoniere? Dar cu secerişul cum stau lucrurile?             Nevasta i-a scris că s-au lăsat de mult de ocupaţiile sezoniere. Nu se mai ocupă nimeni nici cu dulgheritul. În dulgherit locurile lor erau vestite. Nici coşuri de nuiele nu mai împletesc. Nimeni nu mai are nevoie, acum, de asta. Există, totuşi, o îndeletnicire nouă şi uşoară — pictarea covoarelor. Cineva a adus din război modele şi cu timpul s-au ivit o mulţime de meşteri vopsitori. Ei nu lucrează nicăieri, ajută colhozul o singură lună pe an, la seceriş şi la cules, iar pentru celelalte unsprezece luni capătă adeverinţe că sunt învoiţi pentru treburile lor şi nu au obligaţii neîndeplinite. Umblă prin toată ţara şi zboară chiar cu avioanele căci îşi preţuiesc timpul, aşa adună bani, nu glumă. Multe mii. Pretutindeni vopsesc covoare. Costă cinzeci de ruble de vopsit un covor pe orice pânză veche de cearceaf care li se dă. Ca să pictezi un covor din acesta îşi trebuie cam un ceas, nu mai mult.             Nevasta trăieşte cu nădejdea că după întoarcere, Ivan va deveni vopsitor. Atunci se vor ridica din sărăcia în care ea se zbate vor da copiii la o şcoală tehnică, iar în locul casei vechi şi putrede vor clădi alta nouă. Toţi pictorii-vopsitori îşi durează case noi. Lângă calea ferată nu mai sunt acum cinci mii de case, ci douăzeci şi cinci de mii.             Şuhov o rugase pe nevastă-sa să-i explice cum ar putea fi el pictor-vopsitor, dacă în viaţa lui n-a desenat niciodată nimic? O mai rugase să-i spună lămurit cum devine cazul cu covoarele astea atât de minunate şi ce anume se desenează pe ele?             Nevastă-sa îi răspunsese că numai nu prost nu le-ar putea picta: aşezi modelul şi vopseşti cu penelul prin găurele.             Covoarele sunt de trei feluri. Covoare "Troica" — trei cai focoşi la o troică în care se află un ofiţer de husari, apoi covorul numit "Renul" şi, în sfârşit, o imitaţie după covoarele persane. Alte modele nu mai sunt, dar şi pentru acestea oamenii îţi mulţumesc şi ţi le smulg din mâini.

Iubeste revolutia!  de Alexandr Soljenitin I. Săptămâni măcinate Într-o dimineaţă ploioasă şi posomorâtă, apropiindu-se de Moscova, Nerjin stătea pe platforma deschisă a vagonului. Cu faţa umezită de ploaia blândă de iulie, se gândea cât de profund este, cât de multe ştie, în ciuda celor 23 de ani ai săi, imaginându-şi cât de multe va cunoaşte în viitor. Odată cu acele gânduri, îi veneau în cap diferite glume, iar pe cele mai reuşite Gleb le istorisea în gând colegului său de şcoală Andrei, a cărui prezenţă o simţea permanent. Iar când amândoi trebuiau să râdă în hohote, el râdea cu voce tare, fapt ce l-a surprins pe însoţitorul de tren, care trecea prin tambur. Şi, iată, luând în prealabil ultimul examen de stat la Facultatea de Fizică şi Matematică din Rostov, cu inima uşurată în faţa drumurilor larg deschise acum spre toate ştiinţele şi artele, Gleb a plecat imediat, în iunie, să susţină examenele la mult râvnitul IFLIM – Institutul de Filosofie, Literatură şi Istorie din Moscova. Ducea în mintea sa, dar mai mult în conspecte, cunoştinţe de latină şi slavă veche, plus câteva literaturi: antică, universală până la Renaştere, rusă până la Karamzin, şi istoria Evului Mediu. Numărul mare de discipline nu-l speria, dimpotrivă, îl bucura prin diversitatea sa şi prin neasemănarea cu teoria analitică a ecuaţiilor diferenţiale şi cu mulţimile monodrome. Măsurând ani întregi în secunde, Nerjin nu ştia şi nici nu-şi dorea odihna. Nu o dată a verificat pe propria piele şi cu recunoştinţă regula lui Lamarck că odihna constă în schimbarea activităţilor. Ai grijă! Nu pierde timpul! Aceasta era deviza febrilă a lui Gleb încă din anii de şcoală. Nu-l puteai atrage în niciun fel de hoinăreală, umblat fără rost, cu excepţia fotbalului. Îl obseda amintirea morţii nefericite a tatălui său la 27 de ani. (Dar Lermontov? Dar Évariste Galois?) Iar Gleb se purta de parcă şi lui i-ar fi fost predestinat acelaşi soroc. Zbătându-se între matematică, literatură şi istorie, deja după al treilea an de „Fizică şi Matematică”, a decis să studieze concomitent la fără frecvenţă, la IFLIM, despre existenţa căruia aflase cam târziu, din pricina izolării provinciale. Pe tot parcursul anului trei, apăru la orizont primejdia înrolării în armată. Veneau agenţi de recrutare de la una, a doua, a patra şcoală militară şi-l ademeneau să treacă la ei, să abandoneze universitatea. — Oare vei câştiga tot aşa de bine lucrând ca învăţător? (Dar ce importanţă are cât câştigi? Oare ne alegem calea vieţii după bani?) Iar în armată vei fi avansat imediat în aparatul de comandă, altfel vei sta trei ani ca simplu soldat. Să pierzi trei ani din tinereţe în armată părea cu adevărat oribil, mai ales că acolo nu-ţi vâri capul tu însuţi. Pe vreme de război e altă treabă. Gleb aproape că se visa un bărbat glorios pe front, dar visa cu ochii deschişi şi viitoarea revoluţie europeană şi, desigur, Marele Război Revoluţionar. Dar mai este până la acel război, iar milităria în anii de pace este insuportabilă. Şi iată! La sfârşitul anului cinci, în primăvară, la examenul medical de la oficiul de recrutare, chirurgul i-a atras atenţia asupra unei anomalii căreia Gleb nu-i acorda nicio importanţă, deşi încă din anii de şcoală îl deranja la fotbal. Chirurgul a ezitat, a dat de câteva ori din cap: — Aceasta poate să se transforme repede într-o tumoare periculoasă. Şi a notat în fişă: „În timp de pace, nu este apt, în timp de război – serviciu auxiliar.” Deşi surpriza era cam neplăcută şi prea neaşteptată, totuşi era un dar al destinului! Tumoarea poate să apară ori să nu apară, dar peste două luni te vei prezenta la examenele de stat şi nu vei defila în echipa de recruţi. Eşti liber! Iar acesta e întocmai timpul de aur care-ţi lipsea! Aşadar, viaţa era frumoasă. Mai întâi pentru că îi era supusă lui Nerjin, şi el putea să facă orice cu ea. Şi pentru că lumea i se revela nemărginită şi miraculos de interesantă în evoluţia sa, în diversitatea de culori a istoriei sale şi a gândirii umane. Nerjin a avut noroc şi de faptul că trăia în cea mai bună tară. O tară care trecuse de toate crizele istoriei, care era deja organizată după principiile de bază ale gândirii ştiinţifice şi echităţii sociale. Acest fapt îi scutea mintea şi conştiinţa de nevoia de a-i apăra pe nefericiţi şi umiliţi fiindcă nu mai erau nefericiţi şi umiliţi. Era cea mai potrivită ţară ca să se nască în ea un om însetat de cunoaştere. În ultima vreme, acestei ţări i se atribuie o a doua denumire, una de substituţie – „Rusia”. Un cuvânt chiar plăcut într-un fel, deoarece cândva era interzis şi blestemat, iar acum apare pe paginile ziarelor tot mai des. Acest cuvânt te încânta prin ceva, îţi amintea de ceva, dar nu-ţi redeştepta cele mai duioase simţăminte şi chiar te enerva când se încerca înlocuirea cuvântului de chiparos şi tămâie, de grâu şi mesteacăn, cu un cuvânt proaspăt şi tânăr, fumegând a sânge fierbinte – „Revoluţia”. Toată generaţia lor era născută pentru a duce revoluţia din cea de-a şasea parte a Pământului pe întregul Pământ. Trenul huruia pe alocuri, trecând peste primele străzi şi linii de tramvai ale Moscovei, asfaltul şi acoperişurile luceau umede în lumina noii zile, se zăreau câţiva locuitori mergând alene pe străzi, fiindcă era duminică, zi în care e atât de plăcut să dormi când plouă. Împodobit cu cele douăsprezece semne eterne ale zodiacului, orologiul vechi al gării Kazan întâmpina trenurile spălate, strălucitoare, ce se apropiau unul după altul de platformele cenuşii de cositor în aceste ore ale dimineţii dintr-o simplă duminică de iunie. Chiar o simplă duminică, cea de-a douăzeci şi doua zi a lunii. Trenul zgomotos al metroului l-a dus pe Nerjin de la Piaţa Comsomolskaia spre Sokolniki, în Moscova Veche ce i s-a arătat cu-al său zid „Kitaigorod”, cu Biserica lui Hristos şi capela Iversk. O Moscovă pe care Nerjin n-a văzut-o niciodată şi n-a cunoscut-o. El o ştia doar pe cea nouă: cu două cozi în metrou, cu clădirea Sovnarcomului şi blocurile A, B, C, D din strada Gorki. Această Moscovă nu-i tulbura inima precum Kievul, ci îl obosea prin masivitatea sa – totuşi, era numai bună să fie capitala unei ţări măreţe. În schimb, începând cu centura Sokolniki, Gleb s-a calmat şi privea liniştit tramvaiul CS[1], parcul, plăcuta zonă Rostokino, cu iazul tihnit, în urma căruia se întindea o pădurice, iar de partea cealaltă a râului – clădirile uniforme ale IFLIM pline de tineri care gândesc neuniform: în institut Nerjin intra ca într-un templu, mândrindu-se că va fi o părticică din el. I se părea că domnişoarele şi tinerii pe care nu-i cunoştea şi pe care-i întâlnea pe coridoare îmbulzindu-se lângă orare, lângă gazetele de perete, sau înconjuraţi de foliante uriaşe în sălile de lectură ale facultăţii şi chiar mâncând primitiv simple sendvişuri în bufetul de la subsolul institutului, erau cei mai talentaţi dintre toţi semenii săi din întreaga Uniune Sovietică – şi Nerjin murea de nerăbdare să facă cunoştinţă cu ei şi să le arate că şi el e la fel de talentat. Însă ca răspuns primea din partea lor doar priviri dispreţuitoare: în grupul lor obişnuit el arăta ca un tip neobişnuit. Ca student la fără frecvenţă, se deosebea îndată, simţindu-se ca unul dintr-o rasă inferioară – un student de mâna a doua. Spre hulubăria secţiei fără frecvenţă nici nu puteai urca pe scara centrală, ci pe o scară de lângă toalete. În schimb, în hulubărie stăteau două secretare extraordinare – una era o poloneză bălaie de o frumuseţe răpitoare, cu ochii albaştri, cealaltă, cu ochii ca măslinele şi cu o sclipire căpruie şi umedă, era gata să înţeleagă şi să creadă totul. Cea din urmă îi plăcea lui Nerjin în mod deosebit, prin neliniştea aşteptării din sufletul ei tânăr. Secretarele primeau studenţii de la cursurile prin corespondenţă. Deşi nu exista niciun motiv evident pentru a râde, în camerele mici de lângă hulubării se râdea cu însufleţire. Primind bon pentru un pat în Complexul Studenţesc Central, copiindu-şi orarul cursurilor şi al examenelor, luându-şi legitimaţiile necesare pentru toate sălile de lectură, abia stăpânindu-şi nerăbdarea de a se arunca asupra cărţilor, Nerjin mergea în tramvaiul SK către Strominka şi îl asculta distrat pe un evreu bielorus nu prea tânăr, student şi el la cursurile cu frecvenţă redusă. Tovarăşul de drum i-a spus care e salariul său, care e salariul soţiei sale, i-a descris aptitudinile fiului mai mare şi, în fine, a recunoscut că e foarte neliniştit: duminica trecută, s-a ţinut o lecţie închisă pentru comunişti şi lectorul din ştabul Districtului militar bielorus a spus că relaţiile noastre cu Germania sunt încordate până la extrem şi că în orice moment ne putem aştepta la un război. Mestecenii din Sokolniki, împrospătaţi de ploaie, apăreau din când în când la geamurile tramvaiului. Mai erau nişte dezminţiri solide din partea TASS-ului[2] cu privire la Germania, cum că ea nu ne este ostilă şi că nu se pregăteşte de război, astfel încât nimeni nu se aştepta la nimic. În Stromînka, Neqin a nimerit într-o cameră unde erau şapte paturi, dintre care cinci erau ocupate de către umaniştii de la USM[3] şi IFLIM. Ei încă nu se dezmorţiseră după somn: unul dintre ei se bărbierea, altul stătea întins şi privea în gol, altul îşi aşeza lucrurile în geamantan, iar aceste lucruri erau doar cărţi, şi stăpânul, neputând să se abţină, le răsfoia cu dragoste. Toţi s-au uitat chiorâş la Nerjin, aşa cum se uită pasagerii dintr-un cupeu la vreun bărbat cu un sac de slănină stătută şi încălţat în ciubote date cu păcură. Ploaia de după geam a încetat, însă nu toate picăturile de pe sticlă s-au uscat. La radio se difuza emisiunea de ştiri de la ora douăsprezece. În timp ce Nerjin îşi aranja patul şi-şi curăţa noptiera de resturile predecesorului său, ştirile îşi urmau calea celor cincisprezece minute alocate, erau banale şi senine. În afară de toate victoriile obţinute în întrecerea socialistă, cineva făcea grevă în Puerto-Rico; şomerii din Brazilia au capturat o maşină cu lapte, dar nu l-au băut, cum era de aşteptat, ci l-au vărsat în canal; ticăloşii social-democraţi finlandezi iarăşi clevetesc împotriva Uniunii Sovietice; iar colonialiştii necruţători din India iar se îmbogăţesc. Un student s-a ridicat alene să ridice furca gramofonului, însă altul l-a oprit: — Aşteaptă puţin, va fi un concert. Primul a încremenit cu mâna ridicată şi crainicul a anunţat discursul lui Molotov. Parcă o flacără electrică de la un aparat de sudură a trecut prin cele şase inimi ale viitorilor istorici şi economişti. Ei s-au ridicat brusc, într-o tresărire comună, înlemnind care şi unde stătea, şi ascultau aşa, schimbând din când în când priviri încruntate. Fâşii negre ale norilor treceau ameninţător pe cerul tulbure, ca diviziile duşmanului care au spart deja linia apărării. Lumea echilibrată, comodă, firească s-a despicat, în ea a apărut o crăpătură largă care nu poate fi acoperită de aşa-zisul podişor al Cauzei Noastre Drepte. Acest fapt era resimţit de toţi, parcă venea spre noi un gigantic spărgător de ziduri al Istoriei. Era ceva măreţ. Era o epocă. Toii cei cinci studenţi au intrat în vorbă deodată, ba chiar şi Nerjin li s-a alăturat. Erau gânduri răsunător-pocnitoare, gânduri vâscoase. Tinerii polemizau despre toate concomitent: oare aveam nevoie în ’39 să legăm prietenie cu Germania? Cine pe cine a indus în eroare? Şi oare ce înseamnă pentru Hitler Europa îngenuncheată – un depozit de praf de puşcă sau un atelier de arme în mişcare? Nu discutau doar despre cum se va desfăşură războiul: tot ce citiseră prin ziare de mulţi ani, tot ce ascultaseră la radio şi la întruniri, tot ce văzuseră la demonstrării şi în cinematografe (şi toate lucrurile pe care era interzis să le rosteşti) s-au suprapus – şi tinerii nu se îndoiau că graniţele sovietice vor rezista. Încă neacceptat întru totul, Gleb încerca un sentiment de înfrăţire faţă de acei băieţi care au căpătat în capitală un bagaj de cunoştinţe incomparabil cu al lui – iată, noi suntem născuţi în ’17 şi ’18 şi ne este dat să trăim ceva măreţ şi cumplit! Dar noi suntem pregătiţi pentru asta. Am avut ghinionul să ne naştem după revoluţie, ea nu ne-a rămas nici măcar în amintirile din copilărie, nici vorbă să fi participat la ea. Dar mereu a existat o presimţire a marii bătălii inevitabile, care se va încheia cu Revoluţia Mondială, însă înainte de asta ei trebuie să cadă, să piară toţi, să se pregătească să moară cu toţii, iar acest gând îi umplea de fericire şi mândrie. Generaţiei lor nu-i părea rău să cadă, fiindcă pe oasele celor căzuţi omenirea va urca spre lumină şi fericire. Piaţa Preobrajenski era de nerecunoscut. Încă nu fusese rostit până la capăt discursul, că oamenii noştri sovietici, înnebuniţi, alergau spre casele de economii, scoţând în fugă din buzunare carnetele de economii, uşile cu oglinzi erau sparte, bucăţile de sticlă zăngăneau îngrozitor; în duhoarea densă a magazinelor, se clătinau de la o tejghea la alta gloate de femei şi bărbaţi transpiraţi şi furioşi care înşfăcau tot ce putea pus între dinţi – de la franzelele proaspete aurii până la pachetele prăfuite de muştar. Însă spiritul de vitejie spartan, spiritul Romei republicane, fumega în odaia tinerilor de aceeaşi vârstă cu Revoluţia din Octombrie. Acea adunătură de oameni-porci din magazine le provoca nu atât furie, cât repulsie. Iar ei trăiau în mijlocul acestei gloate întunecate? Şi oamenii din această gloată îndrăzneau oare să se numească cetăţeni sovietici? Erau mulţi, extrem de mulţi indivizi jos, pe stradă, şi mai la deal, în piaţă, însă noi, cei bine instruiţi ideologic, eram milioane – şi în linia întâi a frontului noi trebuie să ne spunem cuvântul, nu ceilalţi. Nerjin plecă iarăşi la institut cu tramvaiul de la cercul Sokolniki. El încă nu pricepu că sesiunea pentru cei de la fără frecvenţă nu va avea loc, nu vor fi examene. Institutul de Filosofie şi Literatură va mai exista oare? Se duse cu legitimaţiile sale în sala de lectură şi adună manuale care nu se găseau în Rostov, stătea şi răsfoia mai multe cărţi deodată, trecând de la una la alta, chiar mângâind paginile atrăgătoare, pe care nu va apuca să le citească vreodată. Şi-atât de mult îi plăceau aceste ştiinţe pe care nu le va cunoaşte niciodată. S-a înseninat. Pământul s-a zvântat. Te învăluia căldura de iunie. Până seara, pe carosabilul Rostokin tot mergeau în viteză sute de camioane goale, înnebunite, iar fuga lor duminicală amintea cu neîndurare că războiul nu este un vis. Prin cămine forfoteau intendenţii, montând pe geamuri camuflaje stângace. Neavând încredere în ele, seara deconectau de la centrala electrică întregul raion Stromînka şi, posibil, toată Moscova. Colegii de cameră ai lui Nerjin au plecat pe jos noaptea, pe întuneric, la adunarea comsomolistă de pe strada Mohovaia, traversând toată Moscova. Acest fapt era ameninţător, misterios, în aer plutea presimţirea războiului civil. Pentru generaţia lor, acesta era cel mai înalt etalon. Nerjin stătea întins pe cuşetă în beznă şi, cu o expresie de aprobare sumbră pe chip, asculta şirul de ucazuri: despre mobilizarea totală, despre introducerea stării de război, despre interdicţia de a circula dintr-un oraş în altul, despre sancţiunile penale pentru cei care răspândesc zvonuri şi seamănă panică. Aşa. Aşa. Corect. Stop: dar ce-i cu interdicţia de a circula dintr-un oraş în altul? înseamnă că el nu va mai pleca la Rostov? Pe moment, l-a apucat extazul în acea nenorocire comună – şi, dacă nimeni nu are voie, atunci nici el nu va mai cere exmatricularea. Înseamnă că rămâne în Moscova şi se va înrola în armată aici. (Neapărat în artilerie, ca şi tatăl său: din universitate direct în artilerie.) Fireşte că Gleb îşi iubea soţia cu pasiune, era ataşat sufleteşte de mama sa, însă nu într-atât ca să mai zăbovească pentru a îndeplini procedura de bun-rămas, neobligatorie şi de prisos. În iunie, nopţile din Moscova nu sunt albe, ci cenuşii şi scurte pentru sudici. Înainte de sfârşitul nopţii, războiul zdruncină puternic Moscova – de parcă toată aviaţia lui Hitler veni să bombardeze capitala. Iată epicentrul războiului! S-a aflat apoi că erau tunurile noastre care păreau să crape de ciudă. Şi parcă se clătinau pereţii şubrezi ai complexului studenţesc, ridicat la repezeală, în goana cincinalelor. S-a tras din tunuri până la răsăritul stacojiu al soarelui, când era clar că nemţii nu sosiseră îndeobşte, iar alarma era de exerciţiu. Pe străzi erau lipite ziare din data de 23 – şi cât de diferite erau de surorile lor nepăsătoare din data de 22: ieri, în gazete, încă era o prietenie strânsă cu Germania, şi nimeni nu-şi putea imagina titlurile de azi, ca nişte strigăte. Infailibilul ziar Pravda, bunăoară, ţipa că preafrumoasa Europă geme strivită sub cizmele ocupanţilor nemţi. La staţiile de tramvai, copiii se smulgeau din mâinile mamelor care plângeau şi săreau voiniceşte pe treptele vagoanelor. Casele teatrelor vindeau bilete din inerţie, şi oamenii cumpărau. Nerjin n-ar fi vrut să vadă o astfel de profanare: despre care teatre putea fi vorba? Pe o ulicioară lăturalnică a Arbatului, unde Nerjin intră să cinstească memoria lui Skriabin, camerele din spatele geamurilor casei-muzeu închise erau scufundate în tăcere şi întuneric. Turnurile cărămizii ale Kremlinului erau întunecate, sumbre, stăteau nemişcate deasupra scuarului Alexandrovsk şi nu dezvăluiau tainele furtunoase din spatele pereţilor. Cei patru cai ai Teatrului Balşoi alergau ca-ntotdeauna acolo sus, pe soclurile lor, şi probabil erau sortiţi să fie bombardaţi chiar în zilele ce se apropiau. Nimeni, în afară de provincialul Nerjin, nu-şi întorcea privirea spre primul tipograf, atât de bătrân, uitat deja. Mai departe şi mai sus, de partea cealaltă a pieţei imense, steagul roşu fâlfâia graţios în soarele luminos de iunie, între două nimfe cioplite din piatră ce se înălţau deasupra clădirii cu multe etaje despre care, deşi nu ştia nimic şi nici nu se apropia de panourile sale lucioase, Nerjin şi-a dat seama brusc că e Ministerul Afacerilor Externe. Gara Kazan era ticsită de oameni, erau aproape numai bărbaţi. Biletele se vindeau doar celor care aveau certificate de recrutare pentru prima şi a doua zi de mobilizare în comisariatele militare din provincie. Ca să vezi! Lui Gleb nici nu-i trecu prin cap până acum că, având adeverinţa de „parţial inapt de serviciul militar”, nu va fi mobilizat imediat? Deci trebuie să aştepte? Nu câteva zile, ci săptămâni. Şi dacă tot războiul se va termina? El s-ar fi lipit fără să stea pe gânduri de prima unitate militară care l-ar fi primit, însă nu ştia ce să facă – încotro s-o ia prin vârtejul ăsta general? Se duse să se informeze la comisariatul militar din Sokolniki: dacă un ins din alt oraş ar putea să se mobilizeze în Moscova. Se dovedi că nu e posibil. Deci s-o ia cât mai curând spre casă! Şi de acolo, direct în armată! Cât mai repede! Trotuarele Moscovei ardeau sub picioarele lui. Ordinea de pe calea ferată se duse dracului după prima răbufnire a războiului: nu puteai cumpăra bilete de la case, dar nici nu le controla nimeni. Pentru o secretizare mai vigilentă, ca să-i aducă la disperare pe spionii germani, numerele şi plecările trenurilor nu se anunţau în difuzor. Abătându-se de la oră, o garnitură de pasageri, supraaglomerată, porni spre Voronej. Şi Nerjin se afla în ea. Stătu tot drumul visându-şi nerăbdător oraşul natal. În cupeurile ticsite, se aflau în mare parte bărbaţi; fumau şi discutau despre război. Un aviator blond, un băiat chipeş, voinic, lat în umeri, în care se îmbinau cumva armonios şi forţa, şi blândeţea, şi mintea lucidă, şi umorul caracterului rusesc mediu, rezemându-şi coatele de masă, povestea pe îndelete că a fost în permisie, iar acum se întoarce la unitate. Aviatorul, în pofida vârstei sale, nu afişa o expresie de orgoliu, ba chiar mai curând îi părea rău de superioritatea sa faţă de cei zece vecini de cupeu, de diferite vârste. Transferat după reforma lui Timoşenko din corpul ofiţerilor în cel al sergenţilor, slujea în armată al treilea an la rând şi era gata de tot felul de transferări, pericole, neplăceri, iar aceşti oameni din civilie, legaţi strâns de familie şi de obişnuinţe, i se păreau nişte copii necopţi, nepregătiţi de nimic, care nu cunoşteau din plin amarul. Toate întrebările puse aviatorului îl făceau să-i asigure pe ceilalţi că aviaţia noastră este imensă şi invincibilă. Însă, gândindu-se la aerodromul unităţii sale de peste Nipru, şi-l amintea aşa cum îl părăsise cu trei săptămâni în urmă: erau acolo patru avioane de luptă noi, abia aduse de la uzină, de pe o linie experimentală. Ele nu se produceau încă în serie, având o cadenţă de tragere şi o capacitate de manevrare în aer foarte bune – nu toţi au reuşit să zboare cu aceste maşini, nici măcar o dată. Mai erau pe aerodrom zeci de sicrie zburătoare „I-16”, poreclite şi „I-şac”[4], cu tavanul jos şi cu o viteză de tot rahatul. Purtând pică celor care, fără să priceapă o boabă, turnau filme pompoase gen Escadrila nr. 5, având tupeul să le arate chiar şi în clubul lor, aviatorul nu îndrăznea să mintă, ci povestea totul aşa cum se întâmpla în realitate. Nerjin îl asculta amorţit, iar în urechi îi suna ţăcănitul roţilor trenului, care îi ducea pe toţi, şi nu găsea puterea să creadă în vorbele aviatorului. În gările mici, atât de obişnuite în Rusia, se adunau deja cei mobilizaţi în aşteptarea plecării. Ca prin minune, pe iarba verde de după îngrăditurile staţiilor, lăsau urme albe baticurile femeilor şi legăturile cu merinde de drum, nevestele plângeau convulsiv, atârnau de bărbaţi, aceştia se eliberau şi beau în grabă votcă direct din sticle, iar la o staţie se dansa voiniceşte. Acel dans deloc vesel se întipări în memoria lui Nerjin ca o imagine atemporală. Îl străbătu un val de recunoştinţă faţă de acei mujici beţi pe care de atâtea ori îi chemau să-i ducă pe front şi tot n-au fost duşi la război. A treia zi după duminica de 22 iunie, în Rostov au apărut deja primele semne de statornicire a noii vieţi – viaţa în stil militar. Bulevarde întregi, iar străzile, pe alocuri, erau săpate, apăreau tranşee prin pietrele pavajului. Unele şanţuri rămâneau deschise, altele erau acoperite cu scânduri uşoare sau vreascuri, peste care se presăra pământ – toţi oamenii erau confuzi şi nelămuriţi: oare e nevoie de astfel de şanţuri, vor folosi la ceva sau nu? Oraşul era cuprins de două psihoze: psihoza gărzii de noapte şi psihoza camuflării. Se întocmeau liste colective pentru garda de noapte – angajaţii la locul de muncă, locatarii în case. Fiecare era nevoit să facă serviciul aproape o noapte, în timp ce lucra şi ziua. De parcă se grăbeau să-şi consume mai repede forţele, nepricepând că ar trebui să le păstreze. Răsuflau la minut, fără să înţeleagă că ar trebui să respire pentru ani înainte. La fiecare poartă, stăteau noaptea câte doi locatari de serviciu – fiindcă unul ar fi putut fi ucis de un spion diversionist. Administratorul clădirii, ca un paznic cu toacă, înconjura tot cartierul şi întreba la fiecare scară a blocului: — Staţi de gardă, tovarăşi? Pe străzi mai erau şi patrulele şi reţineau, de la o anumită oră, trecătorii fără autorizaţie. Cei din santinela AAC[5] alergau imediat spre ferestrele unde observau vreo fâşie de lumină ce se strecura prin perdea, bocăneau cu pumnii în geam, strigau cu voci de bas, ameninţând că îi vor pune pe locatari să plătească amendă de o sută de ruble. Toate acestea păreau necesare şi rezonabile şi oamenii credeau că vor putea trăi aşa ani întregi; şi, dacă un fumător aprindea în întunericul nopţii o ţigară, acest fapt era considerat imediat o încercare a individului de a transmite semnale misterioase avioanelor inamice care încă nu au sosit. Din pricina camuflajului meticulos, în nopţile fără lună, namilele blocurilor cu multe etaje deveneau ireal de străine, cu vârfurile lor abia desluşite în lumina slabă a stelelor. Iar în nopţile cu lună plină se părea că trăim într-un oraş antic ruinat, doar că toate clădirile, ca prin minune, rămăseseră întregi, nefiind încă dărâmate. În pauzele scurte dintre buletinele de ştiri şi instructajul AAC, deasupra oraşului se desfăşurau în primele zile marşuri, marşuri şi iar marşuri militare: programul radiofonic cu care ne-am obişnuit de ani de zile a fost întrerupt – se părea că e nepotrivită transmiterea gimnasticii de dimineaţă, a discuţiilor cu tinerii naturalişti sau a muzicii de pian, în timp ce undeva mureau oameni. Seara, cu o oră mai devreme decât de obicei, în apartamentele înăbuşitoare şi acoperite cu perdele răsunau ştiri, povestiri despre faptele de arme ale ostaşilor noştri, cu anecdote despre viaţa Cehoslovaciei şi Norvegiei sub ocupaţie – apoi totul amuţea. Nerjin a alergat într-un suflet la comisariatul militar o dată, a mai fost şi a doua oară, însă cei de-acolo nici n-au binevoit să-i vorbească: până la tipi de-alde Gleb încă n-au ajuns. Între timp, comisariatele militare luau deseori absolvenţi ai şcolilor superioare, care abia au susţinut ultimul examen de stat. Toţi colegii de an ai lui Nerjin, precum şi prietenul său apropiat Andrei Holudenev frecventau cursurile de la Academiile ARMŢ[6]: matematicienii – în Academia de Artilerie, alţii în cea de Chimie, de Motorizare-Mecanizare… Iar Gleb tot rămânea pe loc… Acel dar al sorţii, după cum părea să fie la început, acum s-a dovedit o ironie umilitoare. Să fii comandant înseamnă să conduci cu adevărat lupta, evenimentele. Iar Gleb, refuzând în anii precedenţi şcoala militară, iată că a devenit unul care îşi conducea ruşinos prietenii mobilizaţi, rămânând singur la umbra vieţii de odinioară, simţindu-se un nu-se-ştie-cine şi pentru nu se ştie cât timp. În ultima seară, Andrei a venit să-şi ia rămas-bun. Când ploaia se opri un pic, Gleb şi Nadia au mers să-l conducă, apoi iarăşi a început să plouă zdravăn şi au fost nevoiţi să se ascundă într-o scară a blocului – o scară necunoscută, în care niciunul dintre ei nu fusese vreodată, cu podeaua spartă şi neagră, cu pereţii spoiţi în galben şi scorojiţi, cu un curent de aer rece şi un bec siniliu care se zărea undeva la etaj. Era un loc absurd pentru a-ţi lua rămas-bun, ca o expresie clară a faptului că lumea nu mai este ca odinioară şi nici nu va mai fi – lumea modestelor petreceri studenţeşti: o sticlă de vin pentru douăzeci de oameni, dispute teoretice între băieţi, dansuri cu fetele, patefonul răguşit, foxtrotul Rio-Rita. Oricum, viaţa de odinioară părea atât de însemnată, încât şi momentele de despărţire în această scară a blocului, întâmplătoare, trebuiau să fie excepţional de importante şi deosebit de inteligente. Însă totul s-a petrecut în grabă, aiurea – se grăbeau să se despartă, atraşi de războiul revoluţionar mult aşteptat. Nadia şi-a învelit strâns umerii cu şalul stropit de ploaie, capul îi era descoperit şi picurii de apă luceau pe ici, pe colo pe inelele buclelor. Lângă Andrei şi Gleb, Nadia părea mică, şi fiindcă era slabă, firavă, şi-şi întorcea brusc privirile de la unul la altul, părea chiar o fetiţă. Era o fată sârguincioasă şi se mândrea că nu rămânea în urma băieţilor, că participa la schimbul lor de idei. Chiar şi acum urmărea discuţia şi participa cu ardoare şi, în afară de asta, se gândea – ba chiar mai mult, simţea – că în acest moment de despărţire lui Andrei nu i-ar plăcea dacă ea va fi vizibil apropiată de soţ, astfel aducându-i aminte lui Andrei că nu l-a ales în această viaţă, din care el tocmai pleacă. De aceea ea încerca chiar să stea exact la mijloc. Şi Gleb înţelegea acest lucru foarte bine, tot întrebându-se dacă Andrei chiar o iubea pe Nadia sau era doar atras de ea; oricum, mai exista ceva rivalitate între ei, care însă niciodată n-a distrus prietenia. Andrei se afla în acea stare mohorâtă de apatie care îl cuprindea de fiecare dată când viaţa îl tulbura. Nu-i plăcea când evenimentele îl atingeau direct, îl abăteau de la cărţile sale, el având chipul încruntat al unui om care ascultă lucruri neplăcute şi aşteaptă când vor lua sfârşit. Asta nu însemna deloc că Andrei socotea nedrept să mergi la luptă, ba dimpotrivă, toate principiile teoretice conduceau spre concluzia că locul fiecăruia dintre noi este pe linia de luptă, însă pe corpul lui a pus stăpânire un fel de inerţie care era mai presus de voinţa lui şi care se opunea schimbărilor. Acum îi era recunoscător Nadiei, că ea se poartă aşa cum trebuie, însă în această seară crucială nimic nu-l putea face să uite senzaţia că tinereţea lui s-a dus dracului şi, chiar dacă va rămâne în viaţă, pe front se va gândi tot la acest căpşor vioi şi creţ. Şi căuta mai repede să-şi ia rămas-bun şi să plece. Însă lui Gleb îi plăcea să întindă minutele neobişnuite, pe cele vesele şi mai ales pe cele triste, crezând că tocmai în ele se află sarea vieţii. Şi au tot discutat despre chestii banale: despre mersul absurd al războiului, despre retragerea vizibil nefirească şi, desigur, temporară a armatei de ofensivă. Şi brusc temele de discuţie s-au epuizat: să-ţi aduci aminte de trecut în această dispoziţie marcată de sacrificiu, în aceste zile grele, era oarecum pervers, să vorbeşti despre viitor era o nebunie, iar prezentul era o scară a blocului, un bec albastru şi orb, răpăitul ploii dincolo de uşă, şi tinereţea şi prietenia se rupeau atât de nedemn şi banal. — Şi ce se va-ntâmpla mai departe?… Nu vom mai putea discuta nimic? — De ce? răspunse Andrei convingător. Cu timpul lucrurile se vor limpezi şi nimeni nu ne va împiedica să discutăm sistematic despre orice în scrisori. Ce va găsi cenzura în scrisorile noastre? Nimic. Doar să nu menţionăm numărul unităţii, cantitatea de muniţii, satele ori drumurile, iar ideile generale cine ne va împiedica să le discutăm? Se părea că tocmai aşa va fi. O frază neînsemnată, întâmplătoare, s-a întipărit în mintea amândurora. S-au sărutat şi s-au despărţit. Andrei şi-a ridicat gulerul şi a plecat nefiresc de rapid, înghiţit de întuneric. Iar Gleb şi Nadia s-au luat copilăreşte de mână şi au fugit spre casa lor, sărind peste băltoace. Ei încă nu fuseseră atât de apropiaţi ca în hăul acestei nenorociri. Nadia se sfia mereu, însă, nu se ştie de ce, pe ea o atrăgea faptul că Gleb, ca un meteor incandescent, arzând, zbura într-un spaţiu vizibil numai pentru el şi ea încerca să se ţină după el, dar se frigea, se extenua. Acum, s-au năruit obstacolele pe care Gleb le punea între ei doi: a dispărut graba lui – nu mai avea unde să se grăbească, a dispărut şi neastâmpărul –, acum trebuia să aştepte cu multă răbdare şi perseverenţă, scopurile apropiate şi îndepărtate au fost eclipsate. Nadia a simţit uşurată că acest Gleb dezorientat, zăpăcit, îi aparţine doar ei, că este acum un om normal pe care e firesc să-l ai ca soţ. Iar Gleb, când tot ce era măreţ şi îndepărtat se scufunda în ceaţa tremurătoare, acum, pentru prima şi ultima dată în viaţă, şi-a contopit fiinţa cu a soţiei sale, şi acesta era unicul lucru pe care l-a obţinut. Încă niciodată împreunarea lor nu a fost atât de îmbietoare ca o primăvară, atât de intensă. Au atins acel nivel al înţelegerii fără cuvinte, când îşi citeau unul altuia gândurile şi dorinţele. Se simţeau ca într-un parc mic înainte de furtună: deja furtuna se apropie, o poţi vedea după norii negri învolburaţi, dar niciun fir de iarbă nu tremură, nu se apleacă încă. E o fascinaţie acută să stai îmbrăţişat pe bancă până în ultimul moment. Însă Gleb făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să-şi distrugă fericirea trecătoare. Pe toţi funcţionarii comisariatului militar, de la cel mai de jos până la comandantul sclipitor, numai bun pentru o statuie de militar, îi asalta cu rugăminţi de mobilizare. Din buletinele biroului de informare, din secvenţele radiofonice ale luptelor, Nerjin îşi dădea seama cu luciditate încotro cerea să fie trimis, se ducea benevol la moarte şi inima îi stătea în loc de bucurie când i se părea că, încă puţin, şi din gura superiorului primei unităţi a comisariatului militar va ieşi încuviinţarea. Însă acela îl privea pe Nerjin de după birou cu o mutră acră şi cu neîncredere. În creierul lui domol, nu era loc pentru această categorie de oameni, din care făcea parte şi acest tânăr necopt la minte, care nu e înrolat în armată în aceste săptămâni, dar care se oferă cu atâta insistenţă. Unei firi lucide, care se bucură de confort şi siguranţă, i se părea că Nerjin este un nebun sau un făţarnic ce caută cu orice preţ să fie eroul unui articol de ziar. — Deci nu înţeleg, dumneavoastră vreţi să vă apăraţi patria cu pieptul înainte? Fiind extrem de sensibil la situaţiile care sună a fals şi a ridicol, Nerjin a răspuns cât mai modest cu putinţă: — Da, aş vrea să merg… în linia întâi. Comandantul primei unităţi s-a răsturnat în fotoliul vienez, care nu se ştie cum ajunsese printre dulapurile standard din cabinet. — Cum vă închipuiţi că e posibil? Eu nu am dreptul să vă trimit pe front dacă nu sunteţi pe deplin apt de serviciul militar. Apoi a strigat iritat: Ca infirmier! Vă trimit ca infirmier! Să duceţi brancardele, să scoateţi oalele bolnavilor din spital! Mergeţi? — Nu! se dădu Nerjin brusc în lături. — Atunci nu mă mai sâcâiţi atâta, duceţi-vă la dracu. Patria o să vă cheme când o să fie nevoie. Lui Nerjin îi era ruşine de el şi de lumea din jur, care îi vedea chipul tânăr, îl vedea aşa, fără bocanci grei în picioare şi fără bluză militară transpirată pe corp, ci îmbrăcat într-o cămaşă albă cu guler răsfrânt; sau poate că lui i se părea că îl văd aşa. Şi era atât de invidios pe toţi colegii de curs care s-au dus la Academie şi care vor primi în curând epoleţi, iar el unul vă rămâne fără grad! Asta înseamnă că şi minţile luminate cedează în fata farmecului decoraţiilor de ofiţeri. Încă li se mai reproşează femeilor pasiunea pentru uniforma militară. Probabil că în fiinţa lui Nerjin a apărut ceva vinovat şi ruşinos. Ochii ageri ai miliţianului au descoperit îndată acest lucru. Şi mica barcă a vieţii neînsemnate a lui Nerjin a început să danseze pe talazurile mării, acolo unde valurile se rup în două şi barca, în loc să meargă acolo unde apa luminează cu sclipiri argintii, se îndreaptă spre bulboanele murdare şi tulburi. Totul se întâmplase astfel: apăruseră aşa-numitele „complicaţii temporare” cu pâinea, sute de oameni se îmbulzeau lângă brutării pentru câte două kilograme de pâine – cartelele de alimentaţie încă nu fuseseră puse în uz. Familia soţiei sale stătea de trei zile fără pâine. Gleb, care încă din copilărie, din primul cincinal, era antrenat ca un sportiv să stea la tot felul de cozi şi avea experienţa asalturilor magazinelor şi a „procurării” celor trebuincioase pentru viaţă, s-a angajat şi de data aceasta să facă rost de pâine. Pentru asta, trebuia să se trezească cu noaptea în cap şi să stea la poarta casei sale în aşteptarea răsăritului. La toate porţile străzii erau grupuri asemănătoare pregătite de start, care se uitau chiorâş unele la altele, însă spre brutărie nu fugeau mai devreme decât trebuia, deoarece mersul pe stradă în timpul nopţii era interzis din motive de securitate, pe străzi treceau regulat doar patrula de noapte şi miliţienii. Dar, aşa cum în peticele de nori plumburii se acumulează electricitatea, tot aşa se acumula şi în pâlcurile de oameni şi, în sfârşit, tensiunea devenea insuportabilă şi sarcina electrică se descărca într-un fulger: fără ca cineva să le ordone ori să le dea vreun semn, cu câteva clipe înainte de răsăritul soarelui, unul tresărea, altul se clătina, al treilea făcea un pas şi, deodată, din toate gangurile mulţimea năvălea spre brutărie, revărsându-se într-o avalanşă. Era un asalt de care nu toate războaiele aveau parte, un asalt la care oamenii participă benevol, fără ca cineva să-i mâne, fiecare fuge cu devotament, din răsputeri, dând tot ce are mai bun în el. Lângă peretele brutăriei mulţimea bombată trebuia să se transforme într-un şir, oamenii trebuiau să stea unul după altul. Dar gloata vuia, se zbătea şi nu izbutea nicidecum să se transforme într-un şir ordonat, căci fiecare credea că venise înaintea celorlalţi. Era şi Nerjin în acea mulţime gălăgioasă. El a ocupat unul dintre primele locuri lângă perete şi se ţinea cu mâna de un chirpici care ieşea în afară din colţul clădirii, de aceea nu făcea gălăgie, nu se împingea, ci aştepta cu răbdare, fiindcă peste două ore trebuiau să aducă pâinea, iar peste trei vor deschide magazinul. Totuşi, miliţianul, care s-a apropiat să facă ordine, nu s-a legat de cei care se îmbrânceau şi nici de cei care se băteau, l-a ales tocmai pe Nerjin cu supleţea sa cam înfumurată de om învăţat, el deosebindu-se cert de băieţandrii desculţi, de bătrânele certăreţe, de babele şi fetele care o ţineau tot într-un ţipăt. Miliţianul i-a făcut semn să vină şi Nerjin s-a arătat uimit. Miliţianul l-a strigat cu voce tare, numindu-l „cămaşă albă”. „Ei, cămaşă albă!” Nerjin nu răspundea. Miliţianul a început să împingă la o parte mulţimea care devenise tăcută. Nerjin i-a ieşit în întâmpinare şi a cerut explicaţii. I-a poruncit să meargă la sector. Nerjin a bâiguit ceva, un protest de formă, însă a cedat, ca să nu nimerească într-un scandal penibil. Şi s-au dus împreună la sectorul de miliţie. Drumul era lung: patru cartiere lungi. La început, Nerjin era doar supărat pentru că îşi pierduse rândul, îşi pierduse locul atât de norocos, pe care l-a ocupat cu preţul a două ore nedormite. Apoi, parcurgând cartier după cartier, privind cu un zâmbet ironic, nimicitor, faţa roşie de momâie a miliţianului, Nerjin a devenit cumva indiferent şi a început să se plictisească. Nu era nimic remarcabil în toată treaba asta: la sector îl vor elibera imediat, dar era stupid să te întâlneşti cu vreun cunoscut când mergi în aşa companie. La sectorul de miliţie, stăteau doi după o barieră. Comisarul a raportat: — Uitaţi-vă, tovarăşe locotenent, acesta provoca panică. Nerjin a început să vorbească febril, la repezeală: — Ascultaţi-mă, tovarăşe locotenent, asta e o prostie absolută. Eu eram perfect calm, nu am încălcat ordi… — Staţi puţin, spuse locotenentul, privindu-l chiorâş şi rece. Staţi jos. Apoi a ridicat glasul: Aşază-te acolo, mai departe! — Adică… pentru ce să stau? Trebuie să plec! — Staţi acolo, v-am zis! Oare Nerjin nimerise printre oameni care nu înţeleg rusa? Ridică din umeri, se aşeză pe bancă şi începu să examineze cu o privire fixă, neatentă, interiorul cazon al încăperii: faţa de masă din stambă roşie, cu o pată mare de cerneală, carafa tulbure cu gâtul spart, un dulap pentru hârtii cu uşa strâmbă, o mulţime de mape pentru hârtii în dulap, tocul cu peniţă ce scria gros, ţinut strâns de mâinile miliţianului de serviciu. N-au trecut nici cincisprezece minute, că doi miliţieni au adus alţi doi reţinuţi şi i-au predat sub aceleaşi acuzaţii: – provoacă panică; – răspândesc zvonuri. Dacă Nerjin n-ar fi fost un viţeluş de douăzeci şi trei de ani abia ieşit de pe băncile şcolii, ar fi înţeles imediat: că alaltăieri Stalin îşi ţinuse acel discurs stupid, cu acei fraţi şi surori, aproape că întru Hristos, cu întreruperi, cu bolboroseli, cu reţineri ale respiraţiei, discurs în care apăruseră termeni noi – „provocator al panicii”, „răspânditor de zvonuri” –, fiind emis un nou Ordin prin care acum trebuiau prinşi acei „provocatori”. Ieri la miliţie a avut loc o şedinţă de instructaj, iar în dimineaţa aceasta miliţienii au ieşit la vânătoare, pentru ca cifrele de reţinuţi din rapoartele zilnice să demonstreze vigilenţa lor şi să le justifice existenţa. Însă Nerjin înţelegea lucrurile într-un mod prea complicat şi nu înţelegea acest fapt simplu. A mai protestat de două ori împotriva reţinerii. Comisarul de serviciu l-a chemat într-un final, i-a înregistrat numele şi adresa, apoi i-a dat drumul, spunându-i că va mai fi chemat. Nerjin a zâmbit doar ironic, ieşind în verdeaţa proaspătă a dimineţii de iulie din unitatea îmbâcsită cu fum de tutun. Pentru el era clar: n-au avut de ce să se lege, n-au găsit asupra sa nimic compromiţător, deci i-au dat drumul definitiv. Dar după o zi, i-a venit acasă o citaţie violetă, mânjită: era indicată ora la care trebuia să se prezinte la anchetator. Era ceva atât de prostesc, încât nu mai era deloc amuzant. Nerjin aşteptase cu nerăbdare să se facă ora, ajunsese în fugă la miliţie, intrase în cabinet, scuturându-şi energic părul încâlcit: era timpul să scape de această absurditate ce se lipise de el ca o căpuşă. Înfocat, a început să turuie, venind cu argumente ireproşabile. Sublocotenentul, un ins cu părul lins pieptănat corespunzător, i-a arătat scaunul aflat ceva mai departe de el, a pus sârguincios o pană nouă în toc, a curăţat de pe fundul călimării nişte resturi umflate, a adăugat nişte cerneală proaspătă şi a început să răsfoiască hârtiile. Oare ce acte mai puteau fi întocmite în cazul lui Nerjin? Minutele se scurgeau, avântul scădea, şi Nerjin rămăsese fără cuvinte, asculta confuz foşnetul hârtiilor. Răsfoind două mape, anchetatorul a luat un formular pentru interogatoriu, nu se ştie de ce l-a privit în lumină şi a început să pună lent întrebări: numele, prenumele, patronimicul, anul naşterii, ocupaţia, domiciliul. Lui Nerjin i se părea ciudat că anchetatorul parcă nici nu voia să afle adevărul, având grijă doar să completeze rândurile cât mai exact şi mai frumos – şi asta se petrecea în aceste zile furtunoase, când în vest se ciocneau armate de milioane, diviziile de motociclete mergeau cu o sută de kilometri pe oră, iar aici ticăiau acele ceasornicului, pana agramată scârţâia încet, din cauza unei întâmplări stupide şi lipsite de sens. Locotenentul miliţian se prefăcea că scrie ceea ce spunea Nerjin, dar cu alte cuvinte, reieşind că Nerjin îşi confirma participarea la dezordinea mulţimii care stătea la coadă la pâine lângă o brutărie, la ora patru dimineaţa, unde a şi fost reţinut de către apărătorul ordinii publice şi dus de către acesta la miliţie. Toate acestea au fost expuse sub formă de întrebări şi răspunsuri, fără sintaxă, dar cu o parafe pompoasă, confirmată de semnătura lui Nerjin la sfârşit şi cu o notă din articolul 26 privind încheierea anchetei, cusută în mapă, unde deja se afla procesul-verbal cu mărturiile funcţionarului miliţian. Nerjin a încercat să obţină audienţă la superiorul sectorului, dar s-a dovedit a fi imposibil. A ieşit cu un sentiment de întristare, ca şi cum cineva a făcut o glumă, deloc veselă şi neinspirată, pe seama lui. Era ceva respingător! — aerul! foile! Toate astea nu ar trebui să aibă niciun efect asupra lui, dar i se precipitau în suflet, Nerjin fiind cuprins de o stare de spirit cum nu se poate mai proastă. S-a întâmplat că, tot în seara aceea, Nadia i-a promis Eloizei Dovner, o veche prietenă de şcoală a lui Gleb, o fată blândă şi deşteaptă, cu ochelari rotunzi şi mari, că ea şi Gleb o vor vizita. Prietenii Eloizei plecaseră şi se împrăştiaseră în lume atât de repede, încât din cercul mare de cunoştinţe doar ei doi puteau să vină la serată, să împartă cu Elocika acel lux, oarecum apăsător, al salonului cu pian, cu fotolii moi, cu oglinzi şi covoare, dar fără aparatul de radio, acum interzis; să vorbească despre viitorul obscur, să tânjească după trecutul plăcut, stând la balcon în amurgul vâscos, deasupra străzii principale a oraşului. Frumoasa Bolşaia Sadovaia, care de mult se numeşte Engels, dreaptă ca o săgeată, perfect curată, plină de copaci verzi şi de trecători pestriţi, eliberată de tramvaiele huruitoare, cu troleibuze şi automobile care fâsâie lin, cu paşii târşâiţi ai pietonilor, strada principală a Rostovului nu era iluminată de obişnuitele becuri, multe şi strălucitoare, şi nici de vreo fereastră cu perdea de dantelă – acum apărea din întuneric molatecă, în pelerina lăptoasă a clarului de lună. Bolsaia Sadovaia, care a fost martora şi confidenta vieţii de douăzeci şi trei de ani a acestor tineri, frământându-se în noaptea înmiresmată de iulie, era şi acum aglomerată, afară sub balcon plimbându-se mulţi oameni, încoace si-ncolo. În lumina lunii, se vedeau o mulţime de costume albe după moda sudică, oamenii pluteau fără să se depăşească unul pe altul, fără să se îmbulzească, pe alocuri licăreau becurile albastre ale gheretelor cu îngheţată şi apă gazoasă – toate astea creau o atmosferă de sărbătoare, de linişte, de totală absenţă a războiului, încât toţi parcă voiau să se prefacă, măcar pentru o seară, că nu există niciun fel de război, că el nu s-a înfipt ca un par ascuţit şi nemilos în trupul moale al vieţii, că îşi puteau face planuri, puteau visa şi asculta concerte… Dar nu! Chiar şi în apartamentul confortabil al Dovnerilor nu izbuteai să te prefaci: însuşi Dovner-tatăl va trebui mâine-poimâine să plece direct pe front. Tinerii, stând la balcon, au văzut cum s-a apropiat automobilul lui. Doctorul Dovner, la cei patruzeci de ani ai săi, deşi juca un rol important în viaţa oficială, în sinea lui o detesta, preferând în locul ei partea reală, materială a vieţii, în sensul că prefera ceea ce era adevărat, nu aparenţele. De aceea a avut în viaţă un mare succes. Fiind corpolent, dar sprinten, rumen, iubitor de viaţă, el deosebea cu uşurinţă oamenii necesari de cei inutili, oamenii de treabă de palavragii, ştia că se face una şi se scrie alta, intra cu plăcere în afaceri reciproc convenabile, gen „eu-ţie, tu-mie”, a profitat la momentul potrivit de protecţia partidului atotputernic şi, spre primăvara lui 1941, a devenit una dintre cele mai importante persoane din Rostov: şef-adjunct la Departamentul Sanitar al Regiunii, director al celui mai mare dispensar, membru al consiliului muncitoresc regional şi orăşenesc de deputaţi ai poporului, îmbinând atât de plăcut funcţia de medic-administrator cu rolul unui comunist devotat trup şi suflet. Doctorul Dovner avea o idee destul de vagă despre Gleb, însă l-a remarcat mai demult printre tinerii care veneau la cină în apartamentul lor. L-a recunoscut şi acum, în clipa când a intrat, îndemnat de dorinţa de a sta cu fiica sa la balconul întunecos. Iar Elocika, învârtind sub nasul mic o floare, fata asta cu inimă bună, plină de compasiune fără să fi avut o reprezentare despre viaţa reală, căci era doctorandă la Litere, îndată începu să i se plângă tatălui: — Tată! Pe Gleb îl trag la răspundere pentru nimic… interogatoriu, anchetă… Gleb s-a simţit jenat că s-a pomenit fără voie în postura acuzatului care a venit după ajutor. Dovner l-a întrebat voios despre cele întâmplate şi a râs molipsitor, fapt care l-a făcut pe Gleb să-şi dea seama că nici nu merita să înceapă discuţia despre astfel de mărunţişuri. Au stat de vorbă în balcon, apoi doctorul l-a chemat pe Gleb în cameră, să nu-i audă fetele. Deşi era un civil, te mirai să-l vezi îmbrăcat ca acum, în veston militar. Croitorul şi-a dat osteneala, potrivindu-i bluza militară din lână moale pe silueta puhavă, cu burtică. Cureaua lată, din acelea pe care le poartă comandanţii, era încheiată la una dintre primele găuri. Cu toate astea, el se ţinea destul de brav: pe epoleţii lui, de o parte şi de alta a gâtului gros, erau cusute câte trei dungi roşii, dar el nu arăta ca o jertfa a războiului, ci ca un om mulţumit de serviciul şi de ţinuta sa. Mergea cu automobilul, în calitate de şef al spitalului de campanie. Acum, scutit de grijile din spatele frontului şi încă necunoscându-le pe cele ale frontului, îi prezentă ca în palmă situaţia referitoare la ancheta de urmărire penală: — Îţi dai seama ce înseamnă acest proces? Zece ani de lagăre. O ameninţare, un pericol au o limită; dacă treci de ea, nu mai există frică. Noi ne speriem când întâlnim un bandit care scoate un cuţit, dar nici n-am tresări dacă ar striga: „Te voi străpunge cu o sută de fulgere!” „Cinci luni” l-ar fi speriat mai tare pe Gleb decât „zece ani”. „Zece ani” e dincolo de orice limită… Însă Dovner-tatăl nu glumea. El s-a lăsat leneş pe canapea, ca un actor care fusese chemat la bis de prea multe ori, şi, mijindu-şi ochii, a spus: — Copii, copii, ce-aţi învăţat pe la universităţi? a arătat cu capul spre cartea abonaţilor de telefon. Caută-ţi sectorul. Cabinetul superiorului. — Acum e seară… replicase Gleb nehotărât. — Aşa le e profesia, lucrează şi nopţile, se încruntase Dovner-tatăl. Caută! — Oare chiar îl cunoaşteţi? Gleb răsfoia în grabă cartea. — Întreabă-mă pe cine nu cunosc? Toate autorităţile administrative trebuie să fie la picioarele proletariatului. Acum pot să-ţi fac comandă de un avion până în Extremul Orient, să te fac director de restaurant, să te internez într-un sanatoriu pentru femei gravide, vrei? Care-i numărul? 05384? În maniera autoritară cu care forma numărul cu degetul său alb, puhav, fără să se ridice de pe canapea, fără să rotească discul până la capăt, întorcându-l exact cât era nevoie ca să formeze numărul, ţinând receptorul în aceeaşi mână – chiar şi în aceste mici detalii se manifesta omul ce stăpânea, de la mari înălţimi administrative, un oraş cu o populaţie de jumătate de milion. — Alo! Sectorul cinci? Căpitanul Maximov? Sunt doctorul Dovner… Salut, salut… Cum o duci? Şi eu… Poftim? Bine, trimite-o la mine, o s-o trecem prin comisia de expertiză medicală, am să-l anunţ pe adjunctul meu… Eu? Plec pe front… Uite, vreau şi eu să te rog ceva… Notează, te rog, numele… Nerjin… Nikolai, Evghenii, un nepriceput, aş… da. Ai notat? Băieţii tăi i-au ticluit o anchetă, dar e o greşeală… Păi, da… Bine, mă suni mai târziu… Verifici acum? Ei bine, verifică… Jucându-se cu receptorul lângă ureche, Dovner se uita spre Gleb, însă nu se mai gândea la el, ci la grijile sale. Gleb se uita la sublocotenentul Dovner şi se mira: îl percepea într-un mod straniu şi ambiguu. Dacă e să ne luăm după principiile teoretice, Dovner întruchipa sistemul sovietic, conceput să fie ideal, cristalizat. Însă, de fiecare dată când Gleb îi vedea faţa largă, zâmbitoare, ochii lunecoşi, ce exprimau o gândire deloc înălţătoare, dar vertiginoasă şi atotcuprinzătoare, Gleb observa concomitent şi modul în care funcţiona mecanismul de afaceri şi de servicii reciproce, dezarmante, care mereu erau în favoarea anumitor persoane, fără a le aduce prea mare bogăţie, ci ajutându-i să se eschiveze, să se salveze, să se elibereze, şi se mira de ce Dovner nu arăta ca un tip demn de ură şi dispreţ, era de-a dreptul simpatic. — Alo? Da!… Ai găsit? Poimâine e audierea? Bine, achită-l, achită-l!… Sănătate… Da, da, s-a făcut. Dovner a pus încet receptorul. — Ai înţeles? Nu! Nerjin nici acum nu a înţeles şi nu a simţit pericolul. Până nu demult, se bucura de acele ucazuri corecte, prin care erau pedepsiţi provocatorii de panică, aceste ucazuri nu puteau să-l atingă tocmai pe el! Primejdia a trecut atât de uşor, de parcă nici nu a existat: o roată enormă se rostogolea, ameninţând să-l strivească, să-l facă una cu pământul, dar Gleb nu-şi dădea seama că roata venea spre el şi nici nu-i venea să creadă că ea a existat cu adevărat. Dar roata se rostogolea. Şi l-a strivit deja pe pictorul acela caraghios de şaizeci de ani, Gherman Ghermanovici Koske. Era un neamţ (locuise vreme de patruzeci de ani în Rostov) care a fost luat chiar în primele zile ale războiului. Despre asta Gleb a aflat de la Lyalea. O întâlnise cu o zi înainte, lângă parcul orăşenesc, şi au intrat în parc să stea de vorbă. Statuile antice, nuduri, se înşirau albe de-a lungul aleii – în cinci instanţe se discuta dacă sunt obscene sau nu. Încă nu era toamnă, însă pe alocuri frunzele se îngălbeneau sub soarele nemilos.   [1] Centurii Sokolniki. [2] Agenţia Telegrafică a Uniunii Sovietice. [3] Universitatea de Stat din Moscova. [4] Işac – „măgar”. [5] Apărarea Antiaeriană Chimică. [6] Armata Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor.