Stefan Berciu

Contrabanda cu moartea de Stefan Berciu ÎN PERICOL DE MOARTE Omorul fusese pus la cale încă din luna trecută. Abia începuse toamna, că ploile se şi porniră de câteva zile, dar asta părea să nu-i sperie pe cei doi vagabonzi, Lache Bâldău şi Gică Roabă, care pentru prima dată de când se ştiau pe lume fuseseră angajaţi pentru o treabă cu adevărat „serioasă”, adică să ucidă pe cineva. Atât unul cât şi celălalt nu şi-ar fi depăşit condiţia lor de mizerabile haimanale, dacă soarta nu le-ar fi scos în cale pe Radu Grapă, hoţ înrăit şi şcolit la unul din marii spărgători internaţionali, Nino Zapan, zis Marchizul, cunoscut „colecţionar” de bijuterii şi pietre preţioase. Lache era uscăţiv şi înalt, iar chipul său ca al unui cal scos la reformă exprima groază, dar şi milă, în egală măsură. Avea patruzeci şi doi de ani, idiot la limita de jos, cu un vocabular ce se rezuma la vreo treizeci – treizeci şi unu de cuvinte, dar, ce-i drept, nu abuza de el. Prietenul lui Lache, masivul Gică, douăzeci şi nouă de ani, la fel de inteligent ca şi acela, îţi trezea numai teamă, mila nepotrivindu-se aspectului său de boxer abia ridicat, după ce ar fi fost numărat până la trei sute. Dar, niciunul dintre ei nu mâncase, fie numai o singură dată, pe săturate şi nici măcar nu se gândise să omoare pe cineva. Radu Groapă îi cunoscuse cu două-trei săptămâni mai înainte, în vreme ce „băieții” se aflau în căutare de „lucru” şi nasul lui de vulpe bătrână adulmecă mai întâi pe Gică, nu atât fiindcă era mai tânăr ca Lache, ci mai ales pentru alura lui de luptător. Cei doi vagabonzi ieşiseră din oraş de aproape o oră, lăsând bariera în urmă cu vreo patru kilometri, iar acum se apropiau de podul din piatră, uitându-se de jur împrejur, cu luare-aminte, având aerul că nu doreau să fie văzuţi de nimeni. Curând, luară podul în stăpânire, Gică aşezându-se la capătul dinspre satul unde domnul Mişu Nedrea avea o firmă, iar Lache rămânând la intrarea pe pod, dinspre oraş. Şi, după ce mai aruncară o privire asigurătoare în jurul lor, se puseră la pândă, aşteptând să apară „clientul” pe care domnul Radu Groapă li-l arătase de-aproape, ca nu cumva ei să răpună pe altul. Într-un târziu, începea să se lumineze bine de ziuă şi silueta unui bărbat tânăr de vreo treizeci de ani se făcu văzută. Era Vasile Hâncu, unul dintre lucrătorii din fabrica de ambalaje a domnului Mişu Nedrea. — Uite-l! şopti Lache Bâldău, arătând lui Gică Roabă în direcţia din care „clientul” venea către ei. După ce chibzui câteva zeci de secunde, Roabă îşi dădu seama de realitate şi, pe dată, îşi scoase matraca ce o ţinuse ascunsă, până atunci, pe mâneca hainei. Celălalt făcu la fel, după care zise: — Dai tu şi zic eu? Gică îşi umflă bojocii şi se grozăvi: — Dau eu, că dă la tine, zice că l-ai mângâiat. Cel cu cap de cal reformat se învoi, iar mai tânărul său însoţitor, de-îndată ce Vasile Hâncu ajunse lângă el, îi bară drumul şi râzând prosteşte, îl întrebă: — Un’te duci? — Ce-i treaba ta? ripostă Vasile, şi-l împinse într-o parte, dezechilibrându-l. Venindu-i din spate, Lache îl plezni pe Vasile cu măciuca, dar nu-i atinse decât urechea dreaptă. Victima se răsuci spre agresor şi-l înşfăcă puternic, imobilizându-l. Poate că l-ar fi lovit, dar nu mai avu răgaz pentru asta, fiindcă Gică Roabă îşi repezi măciuca năpraznic, lovindu-l la cap, producându-i o puternică hemoragie. Vasile Hâncu se prăbuşi în nesimţire. Lache Bâldău scoase un fluierat scurt şi imediat o căruţă care se găsea dincolo de nişte boscheţi se puse în mişcare spre ei. Dar în vreme ce aruncau în căruţă trupul lui Vasile, Gică Roabă îl făcu atent pe vizitiul care nu era altul decât dom’ Radu Grapă, cel care-i angajase pentru omor, că la o distanţă nu prea mare de ei s-a aflat o bicicletă, care parcă s-ar fi şi oprit din mers, doar doar să vadă ce făceau ei cu ăla pe care l-au răpus. — Trebuia să vă fi oprit! cugetă încercatul dom’ Radu. — Păi da, făcu Gică, d-aia şi eu am vrut să-l mai ţin de vorbă, dar el n-avea conversaţie şi dac-a dat în mine, am dat şi eu! — Am dat şi eu! interveni Lache, că aşa-i la mardeală. Totul e bine până se dă prima labă. După aia, Dumnezeu cu mila! — Ssst! făcu Radu şi rămase cu privirea aţintită către liziera de pomi care mărginea şoseaua, pe unde tocmai trecea o tânără pe bicicletă, pedalând de zor spre oraş. Aia e? Aia e biciclista de care ziceţi că ar fi putut să vă vadă? Cei doi vagabonzi dădură afirmativ din cap, iar dom’ Radu Grapă se puse pe râs, asigurându-i, cu superioritatea pe care i-o dădeau – până şi dinaintea propriilor săi ochi – relele făptuite până atunci: — E departe, băi fraierilor! Nici cu binoclul n-ar fi avut spor să vă vadă. Le făcu semn să urce în căruţă şi apoi dădu bice cailor, care porniră într-un galop disperat către oraşul care, cum ştim, nu era prea departe. Pe la orele şapte, în aceeaşi dimineaţă, lucrătorii din fabrica lui Mişu Nedrea descoperiră cadavrul colegului lor Vasile Hâncu, pe coridorul care lega atelierele de vestiare. Anunţat acasă, patronul sosi la fabrică, fără prea mare grabă şi tot fără prea mare grabă, chestorul Onu Durda îl trimise acolo pe comisarul Ion Costin, un tânăr care să tot fi avut 25-26 ani. De cum îl văzură, lucrătorii domnului Mişu Nedrea nu-i prea acordară încredere tânărului poliţist, dar când acesta se aplecă deasupra cadavrului şi prinse a-l mângâia, spunându-i pe nume, mai toţi colegii victimei îl îndrăgiră, aflând că au fost prieteni. După o vreme, comisarul Ion Costin începu cercetarea locului unde se afla cadavrul lui Vasile Hâncu şi mare-i fu mirarea când, în ciuda rănii mari şi profunde pe care agresorii i-o produseseră la cap, în jurul victimei nu se afla nicio pată de sânge fie ea oricât de mică. Desigur, asta însemna că omorul se făptuise în altă parte, dar atunci se punea întrebarea: ce a urmărit ucigaşul, aducându-l în fabrică ori îndepărtându-l de la adevăratul loc al crimei? Oare locul acela prezenta un pericol şi mai mare pentru asasin, decât însăşi crima? Poate, dar în acest caz, locul asasinatului trebuia urmărit cu acelaşi interes ca şi aflarea criminalului! — Domnule comisar, interveni un bătrân şef de echipă al cărui glas avea delicateţea unui joagăr iar privirea-i exprima blândeţea lui Al Capone în clipa când împuşcase 40 de oameni de-ai lui Dillinger, ia uitaţi-vă ce se află taman la un metru şi jumătate de mort. Şi-i arătă o cheie tubulara de 27, adică o sculă de fier cu o lungime de vreo 30 cm. Ion Costin se aplecă şi ridică obiectul cu mare grijă şi bine făcu, fiincă purta nu doar câteva amprente, ci chiar şi nişte pete de sânge. — A cui e cheia asta tubulară? întrebă poliţistul. Şi tot bravul şef de echipă fu acela care lămuri lucrurile, precizând: — A lu’ Gheorghe Fotea, mecanicul nostru de întreţinere care, ce să ne minţim? Că ştie toată lumea de aici, nu se prea avea bine cu bietul Vasilică Hâncu! şi arătă spre mort, după care se închină vârtos. Tânărul comisar privi circular, cuprinzându-i pe toţi cei de faţă şi, drept urmare, auzi un murmur care aproba spusele bătrânului şef de echipă. — Ei! făcu o lucrătoare mai tânără. Dac-ar fi să ne luăm după gura lumii, nea Gheorghe Fotea ar fi fost chiar prins de Vasile furând de prin hainele oamenilor lăsate la vestiar şi chiar din materialele pe care le folosim noi la confecţionarea ambalajelor… — Mai ştie şi altcineva asemenea lucruri despre Gheorghe Fotea? După o lungă tăcere, din grupul care se adunase în jurul mortului se desprinse un bărbat de vreo treizeci de ani, care înaintă spre poliţist, simplu, fără ostentaţie, murmurând: — Eu, domnule comisar! Eu ştiu mult mai multe decât ei, iar cât priveşte pe Vasile, e adevărat că nu ne-am avut chiar ca fraţii! Şi, cu dosul palmei stângi, îşi şterse o lacrimă care-i ajunsese cam pe la mijlocul obrazului, după care adăugă: — Dar de omorât, nu l-am omorât eu. — Dacă înţeleg bine, eşti chiar Gheorghe Fotea? Celălalt îi întinse mâinile, gata să-i fie încătuşate, dar Ion îl bătu pe umăr şi-i zâmbi silit. Apoi ţintuindu-l cu privirea, şopti însă destul de tare ca şi ceilalţi să-l poată auzi: — De ce ţi-aş pune cătuşele? Doar m-ai asigurat că nu dumneata l-ai ucis. Asistenţa făcu un pas înapoi, oamenii privindu-se miraţi de neobişnuitele purtări ale comisarului cel tânăr care, mai înainte, mângâiase pe cel neînsufleţit, iar acum refuzase să-l pună în fiare pe cel care, după socotelile lor, se dovedise a-l fi omorât pe Vasile. Ion mulţumi tuturor pentru participare, luă corpul delict cu el (cheia tubulară) şi-l rugă pe Fotea să treacă pe la el, după ce-şi va lua masa de prânz. Dar când să părăsească fabrica, se pomeni cu presupusul ucigaş dinaintea lui. — Luaţi-mă cu dumneavoastră! — De ce? se arătă poliţistul nedumerit. — Aici nu mai rămân şi, dacă ajung acasă, îmi iau zilele. — Ia lasă prostiile! se arătă comisarul dur, însă Gheorghe îl prinse de un braţ şi-l cercetă cu o privire disperată. Mă rog, îţi place mai mult la poliţie, hai acolo, dar să ştii că odată intrat… — Nu mai ies până ce nu s-or limpezi lucrurile! îl completă Fotea, şi amândoi porniră spre chestură. Mişu Nedrea venise în mare grabă la chestorul Onu Durda, spre a i se plânge că acesta din urmă avusese nefericita inspiraţie să-l trimită spre cercetarea uciderii lui Vasile Hâncu tocmai pe comisarul Ion Costin, prieten din copilărie cu victima. Chestorul izbucni într-un hohot de râs forţat, menit să-l dezarmeze pe Medrea, după care îi mărturisi: — Am făcut-o special, nene Mişule! La care, fabricantul rămase interzis şi, abia într-un târziu izbuti să bâiguie: — Special?! Adică, înadins?! — Ei, da! se arătă Onu Durda şi mai misterios, dar numai pentru câteva clipe, fiindcă după aceea îşi lămuri interlocutorul. Nu uita, nene Mişule, că, în dorinţa lui de a nu întina memoria celui mai bun prieten al său din copilărie, comisarul Ion Costin se va opri la timp, iar cercetările vor lua calea dorită de noi. În secunda următoare, Nedea sări de pe fotoliul în care se cufundase şi, într-o efuziune greu de imaginat, se repezi la chestor, sărutându-l pe amândoi obrajii şi declarându-l cel mai ingenios dintre toţi poliţiştii care au fost şi vor fi vreodată. Poate că entuziasmul şi declaraţiile sale nu s-ar fi oprit aici, dacă viermele îndoielii, cel sortit să macine încrederea în fericire, n-ar fi muşcat din speranţele sale, fiindcă se pomeni precizând: — Domnule chestor, dar nu Vasile Hâncu era cel care cumpăra opiu de la oamenii mei, ci fratele său mai mic, Ene, care s-a sinucis anul trecut. Onu zâmbi superior şi îşi linişti oaspetele, căci astfel cu atât mai mult Ion nu va da în vileag ceva legat de acest aspect al afacerii cu opium. Cineva ciocănea de partea cealaltă a uşii, iar chestorul îl îndemnă să intre. Noul venit era comisarul Ion Costin. — Am Onoarea, domnule chestor! îşi salută superiorul tânărul poliţist, după care adresă lui Mişu Nedrea un „Bună ziua” abia perceptibil. — Ia loc, domnule comisar! se grăbi Onu să-şi invite subalternul, prefăcându-se a nu fi observat antipatia manifestată de Ion faţă de oaspetele său, fabricantul. — Pot să revin! declară comisarul, gata să nu tulbure întrevederea celor doi, însă chestorul insistă: — Nici nu bănuieşti cât de bine ai căzut! Uite, domnul Nedrea este foarte interesat ca omorul săvârşit în fabrica lui să fie cât mai repede soluţionat. — Domnule comisar, interveni nenea Mişu, surâzător, nu de alta, n-aş vrea să apar în ochii femeilor ca asasin. Gândiţi-vă, mi-ar scădea acţiunile! mai spuse el şi râse silit. Ion îl ţintui cu privirea şi fără pic de convingere ripostă pe un ton şters: — Dar nimeni nu vă acuză de crimă, domnule Nedrea. — Mă rog, deocamdată! — Ce vorbe sunt astea, domnule? îl dojeni chestorul pe fabricantul de ambalaje. Şi, ca să fie mai convingător, se adresă comisarului: — Ce zici, Ioane? Tânărul poliţist ridică din umeri în semn de nedumerire, ca imediat să-şi explice atitudinea faţă de pretinsa nedumerire a şefului său: — Cred că domnul Nedrea s-a exprimat cât se poate de corect, atâta vreme cât asasinul nu a fost dovedit. — Vezi, domnule chestor? se arătă nenea Mişu supărat. De-ndată Onu Durda sări, gata să pună lucrurile la punct, dintr-o răsuflare şi interveni, de parcă ar fi dorit să împace pe cei doi beligeranţi. — Domnule Nedrea, cred ca faci aprecieri hazardate, fără să încerci măcar a observa umorul negru pe care-l practică mai tânărul meu coleg. Apoi, răsucindu-se către comisar, prinse a enumera dovezile care îl acuzau pe Gheorghe Fotea de uciderea lui Vasile Hâncu, enumerând cheia tubulară care aparţinea presupusului criminal, petele de sânge de pe cheie, care făcea parte din grupa şi categoria sangvină a celui reţinut, amprentele acestuia aflate tot pe cheia tubulară, cum şi cazierul de răufăcător, care cuprindea câteva rele de mică importanţă, pentru care ispăşise din plin. — Ca să nu mai vorbim despre relaţiile de mare duşmănie dintre victimă şi Gheorghe Fotea! interveni domnul Mişu Nedrea. Cum acest ultim aspect i se păru şi cel mai drastic, Onu Durda sări în ajutorul fabricantului, insistând că faptul de a-l fi prins în mai multe rânduri pe Gheorghe Fotea furând şi de la colegi şi din fabrică lămurea cel mai bine uciderea lui Vasile Hâncu de către acesta, preciza împrejurările asasinatului, desigur îl surprinsese din nou, furând ceva şi preciza, în acest context, locul omorului, care nu era altul decât acela unde lucrătorii domnului Nedrea descoperiseră cadavrul victimei. Comisarul se ridică de pe scaun şi, deferent, mărturisi şefului său, adresându-se totodată şi lui Mişu: — Regret nespus, dar eu nu împărtăşesc opinia dumneavoastră. Şi, precipitat, adăugă ca o scuză, dar pe un ton ferm: — Deocamdată! Chestorul aruncă o privire oarecum derutată oaspetelui său, fabricantul, şi, fără să dorească, se pomeni întrebându-l pe Ion de ca această rezervă faţă de convingerea lor, dar mai ales faţă de probele care pledau pentru vinovăţia lui Gheorghe Fotea. Tânărul poliţist suspină şi răspunse aproape în şoaptă: — Nu uitaţi că mă aflu abia la începutul cercetărilor. Îi salută şi părăsi încăperea, lăsând pe ceilalţi doi într-o atmosferă de confuzie. * * * Investigaţiile pe care Ion Costin le-a făcut în legătură cu Gheorghe Fotea i-au redat o copilărie mizeră şi o existenţă tristă, în cursul căreia cel bănuit de uciderea lui Vasile Hâncu, nu întâlnise niciun reazem sufletesc. Sigur, făcuse şi prostii, unele mai neînsemnate, altele mai de luat în seamă, dar de plătit, plătise, nefericitul, ca pentru mari fărădelegi. Şi, pe lângă viaţa neîmplinită până atunci a suspectului de crimă, pe tânărul comisar îl impresionară pornirile celor doi – chestorul şi patronul lui Fotea – jurându-şi să nu-l lase pradă unei erori judiciare el, Ion Costin, considerându-l nevinovat de săvârşirea acelui omor a cărui victimă fusese cel mai bun prieten al său, Vasile Hâncu. Sigur, nu se cuvenea şi nici n-ar fi încercat să nu ţină seama de probele acelea care, într-un fel, îl arătau pe Gheorghe ca fiind asasinul lui Vasile, dar acea zdrobitoare împrejurare negativă privind lipsa petelor de sânge lângă o victimă pe capul căreia se afla o plagă deschisă, mare şi profundă, îi dăduse încredere în nevinovăţia celui reţinut. Acum, Ion se îndreptă spre biroul sau, unde îl lăsase pe suspectul Gheorghe Fotea să mănânce în linişte ceea ce-i cumpărase el, de la cârciuma lui Suceanu, unde mânca zilnic, de când fusese mutat la chestura din urbea aceea. Când deschise uşa, învinuitul tocmai strângea fărâmiturile de pe măsuţa aşezată în faţa biroului şi le înghiţea lacom, iar asta avu asupra comisarului efectul unei lame de cuţit înfiptă adânc în inimă. — De ce faci asta? izbucni Ion, gâtuit de emoţie. Arestatul întoarse capul şi-i explică, firesc: — Pen’că la pripon nu te joci cu pâinea, că nu ştii când mai mănânci. — Dacă ţi-e foame, vreau să zic, dacă nu te-ai săturat, spune-mi, şi-ţi mai aduc ceva. — Nu, săr’mâna. A fost destul, dar ştiţi, obiceiul… Comisarul se sili să râdă, însă lui Gheorghe nu-i scăpă că avea ochii aburiţi de lacrimi. — Măi, Gheorghe, nu vreau să te înspăimânt, dar pentru o asemenea crimă poţi ajunge chiar şi la execuţie. De ce nu vorbeşti? Chiar nu doreşti să scapi? Arestatul îşi coborî privirea, dar glasul lui părea sincer. — Cum să nu doresc? Cine dracu’ nu vrea să scape de glonţ? că la glonţ mă duc, dar n-am cum să mă apăr. — Ai! tună comisarul, privindu-l cu un soi de disperare. Fâstâcit, impresionat dincolo de orice aşteptare, Fotea încercă să-şi ascundă emoţia şi bravă, dar cu amărăciune, şi în vorbe şi în tonul pe care le rostise. — Dom’ comisar, de-atâtea zile vă spargeţi capul cu mine şi în loc să-mi radeţi câteva labe, vă omorâţi să mă scoateţi nevinovat, de parcă aţi fi avocatul şi nu anchetatorul meu. Vedeţi, eu sunt băiat bun şi nu vă torn lu’ dom’ chestor, dar dacă veţi face şi cu alţii la fel, vă pierdeţi pâinea. Poliţistul murmură, covârşit de tristeţe. — Eşti necuviincios, dar nu mă pot supăra pe tine. Prea eşti nefericit. Vorbele comisarului şi, poate, mai ales tonul acela omenesc debordant al omului ce crede cu adevărat în adevăr şi dreptate, avură darul să-l zdruncine pe Fotea, într-atâta, că se pomeni strigând deznădăjduit: — Ce-aveţi cu mine? De ce nu mă lăsaţi dracului să crăp ca o otreapă ce sunt? — Pentru că nu eşti otreapă, îl asigură Ion, pe tonul cel mai firesc. Gheorghe deschise ochii mari, se ridică de pe scaun şi, complet derutat, îl întrebă: — Atuncea, ce sunt? — Un om! şopti tânărul poliţist, iar celălalt zâmbi o vreme, neîncrezător, ca apoi să-şi reia locul pe scaun. Da, da, continuă Ion, un om, sigur, care a greşit, dar un om! Fotea îşi prinse capul în palme şi urlă înăbuşit: — Aiurea! Am furat, am omorât! Şi, descoperindu-şi privirea, îl fixă pe poliţist, întrebându-l pe un ton în care teama se amesteca cu ironia: N-am faţă de criminal, aşa-i? după care îngenunche, implorându-l să-l cruţe: Ce aveţi cu mine, dom’ comisar, că-mi săpaţi în suflet, de parcă aţi săpa în pământ? — Vreau adevărul! Cine l-a ucis pe Vasile Hâncu? — Hai, domne! Chiar mă crezi tâmpit? Adică eu îl ştiu pe ăla şi îmi dau pielea, ca să-i fie lui bine? — Dacă refuzi să te aperi, adevăratul asasin va profita şi asta nu trebuie! tună Ion, iar Gheorghe prinse a bâigui prosteşte: — Da, aşa-i, nu trebuie! — Vorbeşte! se arătă Ion supărat. — Dom’ comisar, în noaptea aia, când a fost de-a murit Vasile, eu, eu, n-am fost acasă, am fost la… mai spuse el, şi se opri ca muşcat de şarpe. — La cine? tună poliţistul, iar celălalt îl privi ca pe un copil care cere luna de pe cer. — Nu spun, că bărbat-su ne ia pielea pă briceag la amândoi: mie că am zis, iar dumneavoastră că aţi aflat. — Îţi asigur protecţia! declară comisarul, solemn. Dar celălalt izbucni în râs, ca numai după o vreme să poată vorbi: — Hai, dom’le, să fim serioşi. Înseamnă că nu cunoaşteţi lumea noastră. Ce dracu?! V-am spus chestia aia cu nedormitul acasă, aşa, că sunteţi salon cu mine, da’ cine-i aia, nu zic. Suspină adânc şi mărturisi: — O iubesc ca un câine, şi p-ormă, hoţ-hoţ, dar am şi eu onoarea mea! Ion era atât de impresionat de atitudinea nefericitului de dinaintea sa, că îl bătu pe umăr şi-l asigură: — Lasă, Gheorghe, nu poţi, nu zici, dar mă fac luntre şi punte să te scap de năpastă. Simt eu că pe Vasile, altul l-a isprăvit. * * * Se înnoptase bine când Ion Costin părăsi chestura în mare grabă. Îi trecuse prin minte să-l viziteze pe moş Griguţă, unchiul lui Vasile Hâncu, fără vreun motiv anume, ci doar spre împlinirea audierilor tuturor celor pe care îi înscrisese în planul aflării celui care i-a ucis prietenul din copilărie, dar în egală măsură, dorind şi disculparea lui Gheorghe Fotea. Afară, o ploaie măruntă şi rece, demnă de acel noiembrie care se instalase, prevestitor de iarnă, chiar din prima zi. Fumase mult, nu mâncase nimic, se necăjise că Gheorghe era în imposibilitate să-şi folosească singurul alibi, într-un cuvânt, se simţea obosit, supărat, terminat. Când ajunse la moş Grigore, privindu-şi ceasul, Ion voi să renunţe a-l mai vizita; trecuse de ora nouă. Dar, tocmai când era gata să facă cale-ntoarsă, Hăiman, câinele din curtea bătrânului, dădu alarma şi asta din două motive: primul – că semnalarea oricărui vizitator intra în atribuţiile lui de serviciu, iar al doilea – Ion îi aducea întotdeauna câte ceva, ba îl mai şi mângâia, cum de altfel făcea cu toţi câinii întâlniţi. — Cine-i? strigă moş Grigore, prin fereastra deschisă. — Poliţia! răspunse grav, Ion. — Hai, tăticule, intră. Îl îndemnă bătrânul şi comisarul nu aşteptă altă invitaţie. Ion se lăsă asaltat de Hăiman, îi dădu ultima bomboană spirtoasă pe care o mai avea şi intră în casă, unde Grigore îl îmbrăţişă şi-l îndemnă să se aşeze pe pat, lângă el. Fără a-i da răgaz niciun minut, bătrânul îi ceru detalii privind cercetările legate de asasinarea lui Vasile, iar când află că Ion nu credea că omorul s-ar fi produs în fabrica lui Mişu Nedrea, datorită lipsei de sânge în jurul victimei care prezenta o rană mare şi adâncă, izbucni: — Lasă asta, Ionică! Mai e ceva! Vasile n-avea ce căuta la fabrică la ora şi în ziua aia, că la îndemnul meu plecase către ferma patronului său, dincolo de podul de piatră, iar asta e la vreo patru kilometri de bariera oraşului. — De ce l-ai trimis într-acolo? — Sigur nu sunt, dar ăl mic, Emil, fratele lui Vasile, zic eu, şi-a pus capăt zilelor… datorită oamenilor lui Nedrea, care l-au pus pe calea stupefiantelor. — Fii mai clar, moş Griguţă, îl imploră comisarul. — Măi băiete… Vasile plecase către ferma lui Nedrea, fiindcă eu i-am zis ce cred. — Și ce crezi? insistă Ion. — Iaca… zic eu, Nedrea foloseşte unele ambalaje la transportul stupefiantelor… şi, oricum, traficul porneşte de la fermă, unde, presupun eu, riscul e mai mic iar marfa se prepară în linişte. Dar nu te lua după mintea mea încinsă de durere, se grăbi el să precizeze. — Săru’mâna, moş Griguţă! zise Ion, ridicându-se de pe pat și, fără să mai aştepte vreo vorbă de-a bătrânului, îl părăsi în grabă. — Aşadar, Emil, fratele mai mic al lui Vasile se sinucisese din cauza stupefiantelor al căror rob devenise, iar furnizorii lui erau oamenii lui Nedrea. De ce nu-i spusese, oare, Vasile toate astea? Sigur dintr-o jenă prost înţeleasă, ca de altfel şi moş Griguţă. Şi bântuit de asemenea gânduri, se pomeni dinaintea restaurantului al cărui patron era domnul Suşeanu. I se făcuse foame, dar poate că n-ar fi intrat, dacă nu l-ar fi izbit un bătrân aruncat din local, chiar de patron, în văzul clienţilor, al muzicanţilor şi al trecătorilor. — Ce s-a întâmplat? întreba Ion. — Cerşeşte, domnule comisar! explică Suşeanu, de parcă ar fi dat în vileag pe cel mai odios criminal. — Mi-e foame, tăicuţule! scânci bătrânul. — Atunci, hai să mâncăm, îl îndemnă tânărul poliţist, ajutându-l să se ridice de pe trotuar şi intră în local, cu nevoiaşul, aşezându-l la masă cu el, cu-atâtea menajamente, încât asistenţa părea gata să-l aplaude. Numai două perechi de ochi urmăreau dezaprobator gestul comisarului Ion Costin; cea a patronului şi cea a chestorului Onu Durda ascuns într-un separeu, dar niciunul dintre aceştia nu îndrăznea să-l înfrunte pe Ion, fiindcă la serviciu avea o conduită ireproşabilă, iar la restaurant îşi achita consumaţia până la ultima centimă, refuzând orice favoare de la Suşeanu. Temându-se oarecum de urmări, patronul luă personal comanda la masa comisarului, iar orchestra intonă marşul triumfal din Aida, toţi muzicanţii uitându-se ţintă la Ion; era o manifestare a recunoştinţei pentru împlinirea de către el, a ceea ce ei doreau dar nu îndrăzneau să făptuiască, de teamă că Suşeanu i-ar fi concediat. În timpul mesei, Ion se întreţinu cu bătrânul ca şi cum ar fi fost vechi prieteni, dar când diseusa Ana Zapan începu să cânte, comisarul îşi abandonă mâncarea şi o urmări cu veneraţie, aşa cum se întâmplă când te afli dinaintea unei mari artiste. Şi Ana părea să fi observat asta, pentru că de la o vreme, era evident, cânta numai pentru el. Încântat dar şi stingherit de vedetismul pe care nu şi-l dorise niciodată, imediat ce bătrânul termină de mâncat, Ion achită consumaţia şi, împreună cu protejatul său, părăsi localul. * * * Chestorul Onu Durda îl întâmpină pe Radu Grapă, cel care organizase uciderea lui Vasile Hâncu, de parcă nimeni altul nu i-ar fi fost mai drag pe lume, mai ales că încercatul răufăcător îl prevenise cu câteva zile înainte de lovitura pe care Nino Zapan, zis marchizul, urma s-o dea la o bijuterie din Oradea. Cu toate astea, chestorul nu se putu abţine a-l întreba dacă era sigur, că bicicleta aceea, neidentificată încă, nu-l văzuse pe el, Gică şi Lache, în împrejurările uciderii lui Vasile. — Era tare departe, dom’ chestor, îl încredinţă Radu Grapă de inexistenţa vreunui pericol. Onu îşi frecă palmele, bucuros, şi aduse vorba despre bijuteriile pe care Nino Zapan, tatăl Anei, cântăreaţa de la restaurantul lui Suşeanu, urma să le fure din cea mai mare bijuterie a Oradei. Vechiul pungaş zâmbi, şi murmură: — E ca şi ale noastre, dom’ chestor. Nu zâmbiţi, se arătă el supărat de neîncrederea insinuantă a şefului chesturii şi preciză: Marchizul a şi dat lovitura. Mâine seară mă aşteaptă în gară, să-mi dea caseta. Boer, de! Nu duce el prada, şi mai ales în casa lui. A zis să ţin caseta până o să mi-o ceară. Şi, în timp ce rămaseră privindu-se insistent, unul pe celalalt, gardianul Ilinca ciocăni la uşă, anunţând că sosise domnişoara Ana Zapan. — I-am trimis o invitaţie, îşi informă chestorul omul de încredere, şi-l scoase pe o uşă de serviciu, după care o chemă pe fiica Marchizului. Exagerat de politicos şi suspect de prevenitor, până când Ana luă loc pe un fotoliu, chestorul atacă problema, evident, tot cu mult tact, imediat după aceea. — Domnişoară, începu amfitrionul, sigur, îţi va părea ciudat târgul pe care ţi-l propun. — Nu mă interesează niciun fel de târg cu dumneavoastră, ripostă fata. Onu îşi aprinse o ţigară şi continuă: — Fă bine şi ascultă-mă. Eu sunt un negustor cinstit, întâi ofer… şi p-ormă cer preţul. — Mă rog, vă ascult, consimţi Ana. — Cineva prezintă un mare interes şi pentru mine… şi pentru dumneata. — Cine? murmură tânăra, presimţind ceva rău. — Comisarul cel tânăr care, aseară, te privea cu multă admiraţie… şi la care te uitai… mai tot timpul. — Da… În sfârşit, pentru prima dată de când sunt cântăreaţă am simţit că cineva cu adevărat sensibil mă ascultă. Trebuie sa recunoaşteţi, domnule chestor, că nimeni de pe-aici nu-şi lasă crăpelniţa ca să asculte muzică, fără să clefăie, când mănâncă la marele restaurant Suşeanu. — Doamne! exclamă încercatul poliţist, dacă l-ai fi privit mai atent, ai fi văzut că noul comisar te privea ca pe fiica marchizului şi nu cu interes pentru arta dumitale. — Dar ce are cu tata? muşcă Ana din momeala pe care chestorul abia i-o întinsese, ce-a fost a fost; acuma e doar un bătrân bolnav. — Păi tocmai asta e! se arătă Onu de partea ei. Tânărul comisar nu vrea să creadă că domnul Nino Zapan, tăticul dumneavoastră ar fi părăsit localitatea noastră spre a consulta un medic din alt oraş, dar ce a stabilit el… nu ştiu, însă dumneata… dacă vrei, poţi afla. — Ce-am de făcut? se arătă ea, gata la orice. — Vizitează-l… intră în viaţa lui… află tot… dar nu îl îngrijora pe tăticul dumitale, până nu ştii ceva exact. — Sigur, tata nu trebuie să se îngrijoreze, mai spuse ea, şi plecă. Dar nu trecură nici zece minute de la plecarea cântăreţei când Ion năvăli în biroul chestorului, anunţându-l, cu glasul sugrumat de furie. — Gheorghe Fotea a evadat din chestură. Departe de a-i face vreo mustrare în sensul că vina ar purta-o el, Ion Costin, care-l avea în cercetare, Onu se ridică de la birou, veni lângă el şi, punându-i o mână protectoare pe umăr, spuse cu o voce groasă: — De, Ionică! poate că acuma te vei convinge de vinovăția lui, că un om fără vină nu fuge, mai ales că tu îi cumpărai mâncare pe banii tăi şi îl asigurai că îl socoţi nevinovat. Crezi că eu nu ştiam? Ştiam, dar ce mi-am zis? „Lasă-l să înveţe de la viaţă!” şi uite că la asta ai ajuns. Gata! Să-ţi fie învăţătură de minte, că de prins… l-om prinde noi; facem razii, operăm descinderi, punem potere. Hai, nu mai fi supărat, că el e el, iară tu… tot al nostru eşti. În seara acelei zile, cam la vreo patru-cinci ore de când dispăruse Gheorghe Fotea, tânărul comisar nu fu în stare să se ducă acasă, tot gândindu-se unde ar fi putut da de cel pe care continua a-l socoti fără vină în asasinarea lui Vasile Hâncu. Trecuse mult de miezul nopţii, iar scrumiera de pe biroul lui Ion devenise neîncăpătoare pentru mucurile care stăteau acuma în stivă, când gardianul Ilinca îl anunţă: — Dom’ comisar… l-au prins pe Fotea. Ion sări ca ars de pe scaun. — Unde-i acuma? — Pe sală… A cerut să iasă la raportul dumneavoastră. Ion deschise uşa, ieşind pe culoar, unde Gheorghe, cu lanţuri la picioare şi mâinile încătuşate, aştepta. — În ce hal eşti! Vai de capul tău, nenorocitule! îl căină comisarul, şi-i făcu semn să intre în birou, după care prinse a urla pe sală: Simioaneee! Adu cheile să-l dezlegăm, că vă omor pe toţi, în noaptea asta. Gardianul se închină, fiindcă nici nu-l mai văzuse pe Ion într-o asemenea stare, dar nici nu-l crezu capabil de-aşa ceva, el considerându-l pe noul comisar, gingăşia personificată. — Iartă-mă, nene Ilinca, se scuză el, gardianului, dar prea se-ntâmplă toate, numai ca să mi se dea peste nas. Ei bine, eu tot îl consider pe amărâtul ăsta de Fotea, fără vină în omorârea prietenului meu. Şeful de arest, un tip de estropiat, măsurând cam 1,50 m în înălţime, cu ochii bulbucaţi şi obrajii încinşi de băutură, desfăcu cătuşele şi lanţul lui Gheorghe, după care se retrase cu un aer servil. — Nene Ilinca… ai ceva de mâncare? — Păi… tot de pe la arest… dar v-aţi pus rău cu ăla… — Simioaneee! Adu-i crăpelniţă lui Fotea, dacă n-ai mâncat-o tu, cumva, tună Ion. Şi bătrânul gardian iar se închină, în timp ce arestatul exclamă, ca pentru sine: — Ehei, tătică, pă mulţi o să-i îngroape ăsta, dar nici eu nu mai prăduiesc, că după ce ai cunoscut unul ca el… îţi cade mâna, şi se opri, fiindcă Simion apăru pe pragul uşii, cu o tavă pe care se aflau numai bunătăţi, murmurând către Ion: — De la mine, ca să ne împăcăm, dom’ şef. Şi Ion îl sărută pe frunte, ca imediat după aceea să-i pună tava-n faţă lui Gheorghe, îndemnându-l: Mănâncă bă, că după aia mă pun cu bătaia pe tine, până recunoşti. Poate că pentru prima dată, în viaţa lui, Simion lăcrimă, şoptindu-i lui Ilinca: — Înger, mă! nu om! şi amândoi părăsiră biroul. Înghiţind lacom, Fotea spuse, precipitat: — Nimeni nu m-a prins dom’ comisar. Am venit singur, de teamă că au vrut să mă mierlească. — Poliţia? — Dacă era poliţia m-aş fi predat, preciză el, şi înfulecă o halcă din friptura adusă de Simion, ca apoi să explice că habar n-avea cine-i dorise moartea. — Gheorghe, nu te-ntreb unde te-ai dus, că ai onoarea ta, dar cum ai evadat de-aici îmi spui? Fotea abandonă mâncarea şi după ce-şi şterse buzele cu o mânecă a hainei, izbucni în râs. — Păi, dom’ comisar… uşi deschise… nimeni cu ochii pă mine… şi ce mi-am zis? Neică, tot mai bine e afară! după care… am şters-o. A doua zi, când Ion semnală chestorului condamnabila lipsă de supraveghere a reţinuţilor, Onu îi răspunse cu-oarecare compătimire în glas: — Nu te lăsa îmbrobodit de unul ca Gheorghe Fotea. Chestia că nimeni nu-l păzea… sau ailaltă… că cineva dorea să-l ucidă, sunt poveşti de adormit copiii. Vezi, Ioane, eu ţi-am dat mână liberă şi mă faci să regret asta; ai asasinul în mână, iar tu cauţi un altul… Pe la ceasurile prânzului, Ion se îndreptă spre casă. Nu dorea altceva decât să doarmă câteva ore, să uite ziua de ieri şi noaptea care-i aşternuse pe suflet, dincolo de oboseală, atâtea tristeţi. Şi, tot mergând, îşi jură că dacă va avea băiat, nu-l va lăsa s-ajungă poliţist, fiindcă nicio altă meserie nu-ţi oferă pe de-a-ntregul, mizeria omenească. Dar, când intră în camera unde locuia, în gazdă, la văduva unui factor poştal, mare îi fu mirarea, aflând-o pe Ana Zapan, cântăreaţa de la Suşanu, care se şi repezi la el, declamându-i:   „Romeo! De ce esti tu, Romeo? Uită-ţi tatăl, tăgăduieşte-ţi numele; Ori, dacă nu, jură-mi că vei fi al meu Si-atunci, de tot ce sunt, mă lepăd eu!”   — Hm! făcu tânărul poliţist, Romeo şi Juliela! ca de-ndată, să se lepede de încântarea clipei şi s-o întrebe cum intrase în odaia lui. — Am spus gazdei dumitale că îţi sunt rudă şi, cum viaţa de cârciumă nu mi-a alterat puritatea, m-a crezut. Ion îşi puse pelerina de ploaie pe cuier şi o îndemnă: — Dacă tot ai venit, continuă. Ana cântă din opereta Văduva veselă, pe urmă din opera Liliacul şi poale că ar mai fi atacat şi alte piese din bogatul său repertoriu, dacă Ion nu ar fi oprit-o, mărturisindu-şi teama faţă de gazdă că va crede despre el… cine ştie ce. Şi eu am crezut despre dumneata „cine ştie ce”, dar până la urmă te-ai dovedit a fi doar un copoi. — Înainte de orice, sunt om! ripostă poliţistul. — Aiurea! Asta păreai doar atunci când te-ai prefăcut a fi fost absorbit de cântecul meu, dar pe urmă… — Mă rog, ce-oi fi făcut pe urmă… ca să pierd stima dumitale? Ana râse silit şi spuse, ba că are închipuiri bolnave, ba că a vrut să se facă artistă dar n-a izbutit fiindcă a venit războiul iar tatăl ei s-a îmbolnăvit de inimă… ca în cele din urmă să-i declare că, de fapt, venise la el pentru a-i furniza informaţii. Dar, cum Ion o privea surâzând neîncrezător, cântăreaţa căută să-l convingă argumentându-i: — Cunosc bine lumea interlopă; doar sunt fiica unui vestit infractor, Nino Zapan, zis Marchizul. Cum vezi, nu sunt o oarecare. Tragismul glasului cum şi gesturile ei precipitate îl tulburară pe comisar, care prinse a o dojeni: — Dacă nu eşti obişnuită să spui adevărul, fă un efort, măcar de data asta; cine te-a trimis pe capul meu? Abia stăpânindu-şi lacrimile, aidoma unui copil căruia îi spui că nu crezi în povestea lui, fata bravă: — Nimeni nu m-a trimis aici, domnule comisar! Am venit din proprie iniţiativă… că ce mi-am zis? Trebuie s-ajut un om care are atâta milă de bătrâni, cum te-am văzut în cârciuma lui Suşanu. Doamne, cum te-am mai binecuvântat că ai milă de bătrâni! Şi, hohotind în plâns, abia şoptit: „Şi tata e bătrân! Şi bolnav! Ce ai cu tata?” Ion îi răspunse, tot în şoaptă, pe când îi ştergea lacrimile cu batista lui: — Cred că eşti smintită, ori cineva doreşte să ne învrăjbească şi, într-un târziu, o rugă să plece. * * * În ciuda nepăsării afişate cum că biciclista care trecuse, nu prea departe de locul unde fusese ucis Vasile, i-ar fi putut vedea şi deci recunoaşte, pe el, Gigi şi Lache, domnul Radu Grapă trăia într-o continuă spaimă. Om de încredere al chestorului şi, deopotrivă, al Marchizului, Răducu îşi spunea că n-ar trebui să se teamă de nimic, însă o presimţire din cele mai rele, îl chinuia de câteva zile. Noaptea nu-l prinsese somnul, iar când abia se crăpă de ziuă, porni spre capătul oraşului, trecu de barieră şi se surprinse mergând pe podul de piatră, ultimul drum al lui Vasile Hâncu. Deodată, auzi un clopoţel de bicicletă sunând în depărtare şi cercetând împrejurimile, cu privirea, descoperi, lângă liziera de pomi ce mărginea şoseaua, o tânără care, pe bicicletă, se afunda în pădurice. Porni într-acolo, spunându-şi că fata avea să revină către oraş şi se ascunse după nişte tufe. După vreo jumătate de oră, biciclista reapăru, iar Grapă avu revelaţia că nu era alta decât fiica Marchizului, Ana Zapan, aceeaşi care trecuse pe-acolo şi în ziua omorului. O lăsă să se depărteze, apoi porni spre oraş, unde, de-ndată ce ajunse, telefonă chestorului, informându-l cine era biciclista care putea da în vileag uciderea lui Vasile Hâncu. * * * Când Onu Durda ajunse la chestură, Olga Grapă, nevasta lui Radu se şi afla în sala de aşteptare, gătită, cu lanţuri şi perle, claie peste grămadă. — Săru’ mâna, dom’ chestor! îl întâmpină tânăra şi infidela soţie a lui Grapă. — Bună Olguţo! răspunse prietenos Onu, ca imediat după aceea să se holbeze la bijuteriile ei. — E dă la Radu, dom’ chestor, adică din caseta pă care Marchizul i-a dat-o s-o ţină la noi, o vreme… dară n-o fi foc dacă îmi iau şi eu partea lu’ bărbată-meu. Chestorul îi făcu semn să intre în biroul său, unde îi spuse, pe un ton de om dezamăgit, că toate bijuteriile ei sunt false, că marchizul l-a păcălit pe Radu şi că… el şi-a dat seama de asta, de-ndată ce Grapă i-a dat partea lui. — Păi, ce facem, dom’ chestor? se arătă Olga disperată. — Le luăm pe cele bune de la Marchiz. — Cuum? — Ei! făcu Onu, dându-i şi noi ceva la care el ţine mai mult ca la podoabele alea veritabile. — Să-i dăm? Păi… ce să-i dăm, dom’ chestor, că ăla are dă toate, ba şi ceva pe deasupra. — Nimeni nu are de toate, dacă-i iei ce are mai drag. Şi făcând o pauză, adăugă: pe Ana. În secunda următoare, Olga se prăbuşi lângă un fotoliu şi bângui: — Ne mierleşte Marchizu, ca pe muşte… — Lasă prostiile! tună şeful chesturii. Ia zi, Ana are încredere în tine? — Ca în mă-sa, se repezi Olga. — Zi-i şi tu să mergeţi la un chef cu nişte băieţi veseli şi procopsiţi. Femeia se ridică de pe jos, anevoie, apoi îl privi cu aer năuc. — Dom’ chestor, da’ aia are şi iovele şi boarfe şi p-ormă poa’ să-i zică lu’ tac’su şi dacă Marchizu se supără, îmi ies vorbe că eram transpirată… glonţul rece… şi gata, am murit de plemonie! — Ştii ce? Scoate-o după-amiază, pe la şase, către podul de piatră, că şi tu mergi cu bicicleta… Restul mă priveşte pe mine. — O scot, dom’ chestor… dar mai întâi trec pe la bijutier să-mi zică dacă podoabele de pe mine sunt false. Nu cred că e cu supărare, că vorba aia… altfel lucrează omul dacă face o porcărie unuia care l-a înşelat… şi altfel dacă… — Aşa să faci! o încurajă Onu. Se vede că, într-adevăr, Marchizul dăduse spre păstrare lui Radu Grapă o casetă cu bijuterii false, pentru că „bijutierul” confirmă asta de-ndată ce Olga i le arată. Fată de cuvânt, Olga o aduse pe Ana în bătaia puştii, cum ar spune un vânător. De după nişte tufe înalte, situate foarte aproape de liziera de pomi ce străjuia păduricea, trei bărbaţi tineri şi zdraveni săriră în spatele Anei şi Olgăi, punându-le câte un sac pe cap. Olgăi îi dădură drumul imediat, dar pe Ana o legară burduf şi, după ce o aruncaseră într-o gabrioletă trasă de un cal cu mers alene, o duseră cale de vreo doi kilometri. Deşi unul dintre răpitori îi şopti Olgăi s-o rupă la fugă, spre oraş, ea se ascunse în pădurice şi urmări direcţia în care era dusă Ana şi zâmbi mulţumită, ca omul care a împuşcat doi iepuri de-odată. Într-un târziu, încălecă bicicleta, pe cea a Anei o luaseră răpitorii ei, şi se duse glonţ la Nino Zapan, unde începu şantajul pe faţă. La capătul unei discuţii de aproape o oră, timp în care Onu Durda tot încercase să-l convingă pe Ion Costin de vinovăţia lui Gheorghe Fotea, demonstrată de probele zdrobitoare aflate lângă victimă, tânărul comisar spuse că învinuitul ar fi avut un alibi care ar fi dovedit totala sa nevinovăţie, dar, din motive sentimentale, mai puternice chiar şi decât pedeapsa cu moartea, nu-l poate mărturisi. — Fiţe, domnule! exclamă chestorul. În meseria noastră n-au ce căuta sentimentalismele. Noi suntem slujitorii justiţiei. Priveşte cu luare-aminte la acel simbol al imparţialităţii, zeiţa legată la ochi. — Eu nu mă pot prosterna dinaintea unei precupeţe pe care nici măcar n-o interesează ce-i pui, spre cântărire, pe talgerele balanţei de care nu se desparte. — Auzi, Ioane?! În ciuda faptului că eşti isteţ şi… destul de citit pentru vârsta ta… — Nu, domnule chestor! Destul de citit eram la 15 ani, când isprăvisem de citit filosofii greci; între timp… am mai răsfoit câteva cărţi. Onu înghiţi „palma” cu zâmbetul pe buze, şi jurământul răzbunării în suflet, ca orice lichea semianalfabetă şi reluă: — Cum ziceam, Ionică, în ciuda faptului că ştii o grămadă de lucruri, ţie îţi este frică să-l trimiţi în judecată pe Fotea… ori, şi mai grav, doreşti să-mi pui lumea în cap, mai ales presa, care şi aşa, ne muşcă pentru că întârziem soluţionarea acestui caz. Spune, domnule, te-a pus cineva să mă sapi? Vrei să mă compromiţi tergiversând acest dosar? — Nimic din toate astea, domnule chestor… atâta… doar simt că nu Gheorghe Fotea l-a ucis pe bunul meu prieten Vasile Hâncu, al cărui frate mai mic, Ene, s-a sinucis din pricina drogurilor… sau cam aşa ceva. Şi părăsi biroul şefului său, fără măcar a se scuza. Enervat, supărat că avusese slăbiciunea de a fi insinuat legăturile morţii lui Vasile cu sinuciderea lui Ene, pusă pe seama drogurilor, Ion porni hai-hui prin oraş, până când gândurile i se mai limpeziră. Atunci, avu revelaţia atitudinii chestorului – pur şi simplu încremenise – când el a făcut legătura între morţile celor doi fraţi şi mai ales când pomeni de pricina sinuciderii lui Ene. Aşadar, lovise din plin şi asta arăta cu prisosinţă că Onu ştia prea bine că fratele cel mic al lui Vasile fusese consumator de droguri şi, cu siguranţă, cunoştea şi furnizorul, iar dacă aşa stăteau lucrurile, desigur, nu era străin de afacere. Oare aşa să fie? se sperie Ion, temându-se că poate se lăsase purtat de imaginaţie, depăşind un raţionament firesc, care l-ar fi condus la o concluzie firească. Şi dacă…? Porni spre casă, iar când ajunse, pe pragul porţii văzu că îl aştepta gardianul Ilinca. — Te pomeneşti că ai venit să mă chemi la treabă? îl întâmpină Ion, şi-i zâmbi cu drag. — Ba! făcu Ilinca. Treaba îi alta.  — Îl luă cu el în casă şi-l aşeză la gura sobei, unde ardea un foc de vreascuri. — Zii, nene Ilinca! îl îndemnă tânărul poliţist. — Să ştiţi că mi-a trebuit mult curaj ca să vin la dumneavoastră şi să vă zic ce am de zis, dar nu poci altfel… că vor să-l omoare… — Pe cine? strigă şoptit, Ion. — Pe Gheorghe Fotea, murmură gardianul. — Ce tot vorbeşti, omule? — Păi, ce-am auzit, dom’ comisar; când eram în oficiu, să curăţ chiuveta, dom’ chestor l-a chemat la el pe dom’ comisar Tomide şi i-a zis: "Îl ducem mâine pe Fotea la reconstituirea uciderii lui Vasile Hâncu, în fabrica lu’ dom’ Mişu Nedrea”! Ion surâse oarecum batjocoritor, dar ca să nu-şi supere oaspetele, încercă să-i explice că aşa ceva era cu neputinţă, fiindcă Gheorghe nu va recunoaşte omorul, ori fără asta, reconstituirea era imposibilă. Gardianul făcu ochii mari, a mirare, că dom’ comisar „Ionel” cum îl alinta el, în mintea lui, cel mai citit şi mai deştept din toată chestura, nu pricepe rostul lucrurilor, însă tot el îşi dădu seama că tânărul poliţist n-avea de unde să ştie ceea ce el auzise, atâta vreme cât nu-i spusese toate câte le aflase. — Să iertaţi, dom’ comisar, dară să ştiţi că dom’ chestor şi dom’ comisar Tomide au hotărât să-l bage-n „forţă” (să-l chinuie) pe Fotea pân’ ce o recunoaşte fapta, iară de la reconstituire să mi-l facă scăpat de sub escortă. A doua zi Ion telefonă la chestură că se află în imposibilitatea să vină la serviciu, iar Onu Durda îl învoi cu o amabilitate vecină cu bucuria. Tânărul poliţist se duse la Ilie Ganciu, judecător de instrucţie la Parchetul local, doar cu câţiva ani mai vârstnic decât el, dar foşti colegi de facultate, iar acesta, când îi auzi necazul, se oferi să împiedice samavolnicia chestorului. Ion, însă, îl rugă doar să-l însoţească, şi judecătorul, în cele din urmă, consimţi. Băiat de mare industriaş, Ilie chemă şoferul de-acasă, şi hotărî ca, împreună cu Ion, să aştepte, în apropierea fabricii lui Nedrea, ieşirea grupului celor doi poliţişti, însoţindu-l pe Gheorghe Fotea, deci, după efectuarea reconstituirii. Şi clipa aceea veni, iar la vreo câteva zeci de metri depărtare de fabrică, aşa cum prevăzuse Ilie că se vor petrece lucrurile, Tomide scoase cătuşele lui Gheorghe, iar Onu duse mâna la buzunarul în care îşi ţinea pistolul. În secunda următoare, Ion sări din maşină şi alergă spre grupul celor trei, în vreme ce judecătorul, doar coborî, numai spre a fi văzut. — Omul ăsta se află în cercetarea mea! tună Ion. — Şi ce vrei cu asta? bângui chestorul. — De ce i s-au scos cătuşele? — Hm! făcu Tomide. Ia te uită la el! Zi-i bă, se adresă el lui Fotea, de ce mi-ai zis să-ţi scot cătuşele, şi-i dădu un pumn în stomac, încât arestatul se îndoi cu faţa la pământ. — Să nu mai faci asta, urlă Ion, înşfăcându-l pe Tomide de reverul hainei, gata să-l pocnească. Nici tu şi nici ăsta preciză el, arătându-l pe Onu n-aveţi voie nici să chinuiţi, nici să omorâţi dar aflu eu, până la urmă, pe cine vreţi voi să acoperiţi şi în locul cui să-l sacrificaţi pe amărâtul ăsta. Du-te Gheorghe în maşina de colo, că de-acum nu mai las eu pe nimeni să scape laba asupra ta. Şi Fotea se duse bucuros către maşina lângă care, ceilalţi doi poliţişti îl observară pe judecătorul de instrucţie, lucru care avea să-i neliniştească, înţelegând că Ion nu mai era singur în lupta lui pentru adevăr şi cinste. Când ajunse la chestură, gardianul îl anunţă că avea o vizită simandicoasă; venise Nino Zapan, zis Marchizul. — Du-l în biroul meu, nene Ilinca, şi el îl conduse, personal pe Gheorghe la arest, dându-l în primire lui Simion, prevenindu-l: Ai grijă de ăsta ca de mă-ta, că puşcăria vă mănâncă dacă cineva îi mai atinge un fir de păr. Vezi că am anunţat Parchetul în legătură cu cele ce i s-au întâmplat ăstuia, astă-noapte, iar chestorul ştie, aşa că n-ai nevoie să-i mai torni tu. De-ndată ce intră în birou, mare îi fu mirarea tânărului poliţist, descoperind în marchiz, un bărbat de aproape 60 de ani având o siluetă de manechin şi un chip de o rară distincţie; îmbrăcat elegant dar dezordonat, oaspetele trăda o stare de nelinişte şi teamă. — Domnul comisar Ion Costin? întrebă bătrânul, pe ton coborât, cald. Poliţistul îşi înclină capul în semn de confirmare. — Sunteţi aşa cum v-a descris Ana, spuse vizitatorul, şi scoase de sub palton un tablou mic, pe care i-l arătă. — Oo! făcu tânărul, fiica dumneavoastră. Splendid! — Eu am pictat-o. — Dacă n-aş fi cunoscut-o pe domnişoara Ana, aş fi spus că tabloul acesta este întruchiparea perfecţiunii. — Ce nu vă place, se grăbi Nino Zapan să-l iscodească. — Ochii, murmură comisarul, continuând să privească tabloul cu o reală încântare. — Sunt trişti, aşa-i? — Nu! răspunse hotărât amfitrionul şi se grăbi să-şi mărturisească impresia până la capăt: Mai degrabă… par o oglindă în care se reflectă tristeţea artistului. Dacă aţi dorit asta… atunci puteţi considera tabloul o mare… o foarte mare reuşită, mai spuse el, şi-l invită pe oaspete să se aşeze. — Nu, domnule comisar… n-am vrut asta… dar se vede că adevărul e mai tare decât noi. Suspină profund, apoi continuă. Cândva… am pictat totul într-o baie de lumină; pe urmă… am luat-o pe un povârniş al vieţii şi… tot alunecând… am pierdut obişnuința luminii, iar acuma, caut o combinaţie de culori, care sa redea bezna. — Sunteţi un om talentat, foarte talentat. Marchizul izbucni într-un râs amar. — Aşa e. Dar ştiţi la ce mi-am folosit eu talentul? Desigur, sunteţi tânăr… foarte tânăr, iar în urbea noastră aţi venit de curând, aşa că n-aţi avut vreme să vă aplecaţi asupra cazierului meu; aţi fi aflat că mi s-a spus „Imperatorul artelor” şi tot din pricina marelui meu talent de pictor, guvernatorul Băncii Naţionale îmi fixase o rentă, în schimbul căreia îmi ceruse a nu mai falsifica bancnote. Îşi privi lung interlocutorul, apoi îi oferi tabloul, rugându-l să-l accepte ca pe o fotografie de-a Anei, scuzându-se că nu îşi fotografiase fata niciodată. — Mulţumesc, murmură Ion, dar pentru ce merit o asemenea favoare? — V-am spus doar… nu am nicio fotografie de-a ei, iar dumneavoastră… poate… vă va trebui, Ana a fost răpită. — Când? — Ieri după amiază. — Cum aţi aflat? — Am fost şantajat, acum două ore, de o anume Olga Grapă, soţia lui Radu Grapă pe care l-am folosit în câteva tunuri… şi care acuma „lucrează” pentru şeful dumneavoastră, chestorul Onu Durda. Olga mi-a propus ca în schimbul unor bijuterii pe care le-am furat săptămâna trecută din Oradea, să-mi redea fata. Mă aşteaptă la ea acasă, în seara asta, la ora 23. Ion se pomeni fluierând şi spuse: — Deci, mobilul şantajului… ar fi bijuteriile? — Altul! preciză Nino Zapan, gâtuit de furie, după care preciză: Ana l-a văzut pe soţul Olgăi împreună cu alţi doi tipi, când l-au omorât pe un tânăr, chiar pe podul de piatră, la ieşirea din oraş, iar victima… ulterior… a fost găsită în fabrica lui Mişu Nedrea, ăla cu ambalajele, care se mai ocupă şi de „pudră”. — Stupefiante! vreţi să spuneţi, domnule Zapan. — Întocmai, confirmă tatăl Anei. Dacă doriţi… mergem la mine acasă… luaţi caseta cu bijuterii, mă arestaţi… şi deveniţi firmă mare; nu oricine îl poate aresta pe Marchiz… şi cu prada, pe deasupra. Îi căută privirea şi, când i-o întâlni, spuse în şoaptă: Salvaţi-mi fata! În ceilalţi… n-am încredere. — Bine, pe Ana o voi salva, iar bijuteriile mi le veţi aduce dumneavoastră, mâine dimineaţă, la chestură. Zapan se uită năuc la omul care nu dorea nimic pentru sine, care nu aspira la măriri şi mai ales, care refuza să se folosească de un asemenea prilej oferit de el. După o vreme, şopti: — Mulţumesc! — Unde locuieşte Olga Grapă şi cum arată? întrebă comisarul, iar celălalt se grăbi să-l informeze. * * * Ion o urmărise pe Olga Grapă toată după-amiaza. Femeia hoinărise, pur şi simplu, fără măcar să fi întâlnit vreo cunoştinţă, şi se întoarse acasă la ea pe la ora 20. Zăbovi cam o oră, iar după aceea ieşi grăbită, luând drumul drept către bariera dinspre partea de sud a oraşului şi nu se opri decât după ce trecu peste podul de piatră, când, de undeva, din întuneric, s-a tras asupra ei. Comisarul, care se afla cam la cincizeci de metri depărtare de urmărită, se aruncă la pământ, nimerind într-o băltoacă, de-ndată ce auzi împuşcătura. La fel făcură şi cei doi prieteni ai tânărului poliţist, pe care el îi rugase să-l însoţească: Horia Bănescu şi Mircea Tufiş. După câteva clipe, trăgătorul reluă tirul, apoi totul se cufundă într-o linişte adâncă. Ion se repezi la Olga, al cărei umăr drept sângera: o nimerise. — Ai avut noroc! spuse comisarul, după ce-i examină rana. Gemând, mai mult din spaimă, Olga bângui: — Cine sunteţi? — Comisarul Ion Costin, şi imediat adăugă: Cum văd, cei de la ferma lui Mişu Nedrea, nu te prea iubesc. — Ana e acolo, murmură Olga şi, înainte să leşine, mai putu vorbi: Am vrut s-o iau acasă. Unul dintre însoţitorii tânărului comisar, Mircea Tufiş, o namilă care măsura aproape doi metri şi cântărea peste o sută de kilograme, luă femeia pe braţe, îndreptându-se cu ea spre oraş, în vreme ce Ion şi Horia porniră către ferma lui Nedrea, unde toate ferestrele erau luminate, semn că acolo era o petrecere în toi. La intrarea în conac îi întâmpină un tip care le lumină feţele cu un felinar, după care îi întrebă cu ce treburi veniseră acolo. Gândind că acela ar fi putut alarma pe cei dinăuntru, cum şi alţi paznici, iar asta ar fi îngreunat salvarea Anei, dacă nu cumva i-ar fi pus în primejdie chiar viaţa, poliţistul îl lovi cu un croşeu bine prins în bărbie, iar omul se lăsă cuminte pe genunchi, apoi pe spate. Ion şi Horia pătrunseră în conac. După ce străbătură câteva încăperi, ajunseră într-un salon în care stăpânul fermei, chestorul Onu Durda şi Radu Grapă priveau nişte tinere, aproape dezbrăcate, dansând, turnând şampanie peste ele şi manifestând o bucurie senilă, la vederea băuturii care se prelingea pe trupurile lor. — Toată lumea, mâinile sus! porunci Ion. Cei trei cheflii se supuseră imediat, dovadă că nu se porniseră pe băutură de prea multă vreme. Onu, care se dezmetici cel dintâi, încercă să câştige timpul necesar aflării unei soluţii menită a-i scoate din impas, şi-l sfătui pe Ion: — Dă-ţi seama că exerciţi presiune cu arma în mână, asupra şefului tău… ori asta te poate costa foarte mult… Calmează-te şi renunţă… Drept răspuns, Ion răcni: — În numele legii, toţi sunteţi arestaţi, pentru răpirea şi uciderea Anei Zapan! — Ioane! Ionele dragă, se strădui chestorul să-l îmblânzească, dar e o simplă cântăreaţă… n-a fost răpită… a venit să ne înveselească, evident, pe bani… Dacă mă laşi, o aduc imediat… E alături… Tânărul poliţist se repezi în direcţia camerei arătate şi, deschizând uşa, o găsi pe fiica Marchizului, aşezată pe o canapea, de care era legată fedeleş. Îi desfăcu legăturile şi intră cu ea în salonul unde se găseau cei trei cheflii, supravegheaţi de Horia, a cărui privire putea înţărca până şi pe cel mai rău copil. — Ai văzut? încercă Onu să scape din mâna lui Ion, Ana trăieşte… N-am omorât-o… Comisarul nu-l luă în seamă şi, cu iuţeala fulgerului, încătuşă mâinile lui Radu Grapă, care se şi puse pe dat în vileag întreaga tărăşenie: — Sunt nevinovat! Conu Mişu Nedrea m-a tocmit, iar dom’ chestor m-a împins, şi eu am făcut tot ce mi-a zis, că mă avea la mână. — Mişu Nedrea, continuă Ion, te învinuiesc de instigare la omorârea lui Vasile Hâncu, de care ai vrut să scapi, fiindcă ţi-ai dat seama că, în dorinţa lui de a-şi răzbuna fratele – mort din cauza ta – era pe cale să-ţi descopere afacerea cu stupefiantele; la fel, te învinuiesc şi pe tine, Onu Durda! — Dar pe Ana n-am omorât-o! bângui prosteşte chestorul. — Evident, dar asta se datorează lăcomiei tale: doreai atât de mult bijuteriile furate de Marchiz de la Oradea, încât ai preferat să laşi în viaţă pe singurul martor ocular al asasinării lui Vasile, nu de alta… dar ca să o ai pe Ana ca monedă de schimb… cu acele bijuterii! Afară! Mai tună tânărul poliţist, şi întregul convoi se puse în mişcare, pătând întunericul nopţii cu şi mai întunecatele lor suflete şi conştiinţe. În drum spre chestură, Ana se prinse de un braţ al comisarului şi, privindu-l rugător, ca un câine, îi ceru iertare pentru răutăţile pe care i le azvârlise în faţă. Ion zâmbi silit, compătimind-o în mintea lui, pentru suferinţa care avea s-o încerce a doua zi, când Marchizul, în dragostea sa de părinte, se va preda poliţiei, drept mulţumire că fata lui a fost salvată. Şi, parcă şi el ar fi plâns pentru tristeţea cu care oamenii trebuiau să plătească o bucurie, dar n-o făcu, pentru că trebuia să-l elibereze pe Gheorghe Fotea, căruia avea să-i spună cât de mult îl respectă pentru… „Onoarea lui de hoţ”. În noaptea crimei, fusese cu Olga Grapă.      

Ipoteze judiciare de Stefan Berciu CAPITOLUL I PROCESUL UNUI HOŢ ROMANTIC     O după amiază de caniculă şi de mare forfotă pe sala paşilor pierduţi. Pe uşa care purta inscripţia „Colegiul 2 Penal” era afişat doar un singur proces. Preşedintele tribunalului amânase celelalte trei procese pentru zilele următoare, iar această hotărâre de ultimă oră stârnise, dacă nu vâlvă, cel puţin interesul avocaţilor şi chiar al martorilor care se prezentaseră pentru cazurile care ar fi trebuit judecate tot în acea zi. Pe o bancă, situată de partea cealaltă a coridorului care leagă marea sală de anticamera colegiului 2 penal, stătea un singur bărbat înconjurat de aproximativ douăzeci de persoane. Cel ce şedea îşi sprijinea bărbia tremurândă pe dosul palmelor care strângeau crispat măciulia unui baston gros. Cei din jur îl priveau cu un soi de îngrijorare, dar nu îndrăzneau să şi-o manifeste în alt fel decât fie să-l mângâie, fie să-i şoptească vreo câteva cuvinte de îmbărbătare. — V-aţi aşezat pachet, pachet în jurul meu şi n-am aer, strigă într-un târziu bătrânul. La o parte! Vreau aer! — Aşa-i, unchiule, încuviinţă grăbită o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi toţi cei care se găseau în faţa lui se aliniară la perete. Dar când spaţiul dinaintea lui se mări, un observator atent ar fi băgat de seamă că nu aerul era ceea ce-i lipsea bătrânului, ci cu totul altceva; bărbia îi tremura şi mai tare, mâinile strângeau şi mai crispat bastonul, iar ochii lui aveau o fixitate stranie şi erau aţintiţi spre capătul coridorului. Nedumeriţi, cei din jurul lui îi urmăreau privirile. Cineva îndrăzni să-i mângâie claia de păr alb şi aspru dar el se scutură şi făcu un gest care ar fi vrut să însemne un urlet: „lăsaţi-mă în pace!” Se scurseră câteva secunde în care respiraţia bătrânului părea să se fi curmat. Într-un târziu se ridică precipitat, făcu un semn că n-are nevoie de ajutorul nimănui şi, cu greu, se sprijini de baston în aşa fel încât să pară că stă drept de tot. La capătul culoarului apăruse un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o statură de uriaş, urmat de zece sau cincisprezece tineri, venind spre grupul în care se afla bătrânul. Chipul uriaşului era de o sluţenie rar întâlnită. Adus de spate, cu nişte braţe disproporţionate, extrem de lungi, cu mersul legănat, aproprierea lui o înfricoşa teribil pe fetişcana prevenitoare cu unchiul ei. Uriaşul se opri în faţa bătrânului şi-l privi lung. Schiţă un zâmbet şi în ochii lui se aprinseră două scântei. Îşi ridică privirea şi-i salută pe cei din jur. Apoi îi aţinti din nou pe bătrân, dar de astă dată cu atâta căldură, încât spaima fetişcanei dispăru. Străinul, punându-şi braţul pe umărul bătrânului, îi spuse aproape şoptit: „Acuma nu mai aveţi pentru ce să vă temeţi”. — Credeţi? îngăimă bătrânul. — Da, răspunse uriaşul. Apoi plecă urmat de suită. Bătrânul îl petrecu cu privirea. Nu mai tremura. Întinse bastonul cuiva din spatele său şi-i spuse că-l poate arunca. — Unchiule, îndrăzni să-ntrebe într-un târziu fetişcana grijulie, cine-i uriaşul? — Dumnezeu!   *   — Domnule avocat, tare mult aş vrea să scap… să fiu liber… liber... spuse Victor Mareş avocatului Tiberiu Ciubotă. Vedeţi dumneavoastră, eu ştiu că v-a angajat domnul doctor Ulmu, că vrea să mă scape de pedeapsă pentru că mă ştie nevinovat... Adică, o vină am... evident... am furat... Adică... evident, nu; aparent, doar... — Dar cum? se grăbi să-l întrerupă avocatul, — Da, într-adevăr... cum? Dar ei, vreau să spun judecătorii... procurorul... ei vor înţelege asta? — O să-i fac să înţeleagă. Asta e meseria mea: să aduc o fărâmă de lumină acolo unde întunericul pare să se fi instaurat definitiv. Dar ce-i cu dumneata? Tremuri? Aşa! Nu-mi place. Mâine, înainte de proces, să faci bine şi să iei un deconectant. Trebuie să fim tari şi pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul. Noapte bună, domnule Victor Mareş. — Noapte bună, domnule avocat.   *   Sala de judecată a colegiului 2 penal se umpluse până la refuz. Se scoseseră până şi băncile din boxa acuzaţilor unde rămăsese doar un singur scaun. În fundul sălii stătea – parcă ascuns de lume – bătrânul de pe culoar. Dintre toţi însoţitorii acceptase lângă el doar pe nepoţica grijulie, pentru care părea să aibă o afecţiune specială. Cineva, aşezat cu două rânduri în faţa bătrânului, se adresă unei doamne – din spatele lui – întrebând cine este apărătorul. — Nu ştiu, n-am auzit de el... Un oarecare Tiberiu Ciubotă, spuse femeia zâmbind. — Nu-i un oarecare, strigă pe neaşteptate bătrânul. Este un mare avocat, un foarte mare avocat şi... şi este fiul meu. Puţinele lui cuvinte strigate fură îndeajuns ca modesta lui persoană să ajungă în centrul atenţiei întregii săli. — Nu mă îndoiesc, preciză jenată doamna care nu auzise încă despre celebritatea avocatului Tiberiu Ciubotă. Şi eu sunt avocat, dar nu lucrez în capitală: la Galaţi. Mă aflu întâmplător aici... ştiţi, pentru un proces al întreprinderii unde sunt angajată... şi... — Înţeleg, înţeleg, bolborosi bătrânul, potolindu-se. Din primele rânduri se ridică un bărbat tânăr. Se îndreptă spre banca bătrânului. — Bună ziua, spuse el, înclinându-se. — Bună ziua!... — Am fost coleg cu Tiberiu... Doar doi ani... Apoi am părăsit facultatea şi m-am apucat de politehnică... anul acesta am terminat… — Cum îţi zice? — Vlad... Vlad Ciorică... Nu m-aţi cunoscut... Din cinci în cinci mă abat pe la tribunal... să-l văd pe tata. E grefier... Astăzi, ca niciodată, tata părea deosebit de preocupat. Mi-a spus că se judecă un singur proces iar completul de judecată va fi prezidat – în mod cu totul excepţional – chiar de preşedintele Tribunalului. — De ce? de ce chiar de preşedinte? strigă bătrânul cu glasul sugrumat de furie. Cine este acest preşedinte care vrea să-i pună beţe în roate băiatului meu? şi furia i se transformă în plâns neputincios, fără suspin, fără gemete, ci doar o înşiruire tristă de lacrimi. — Dar n-aveţi pentru ce să vă întristaţi, interveni cu blândeţe inginerul. Tata spune că este o mare cinste pentru Tiberiu că însuşi preşedintele Tribunalului prezidează completul de judecată. Asta înseamnă că Tiberiu este deosebit de apreciat. Tata lucrează aici de peste douăzeci şi cinci de ani şi puteţi avea încredere în ceea ce spune. — Da? Aşa socoate el? se grăbi bătrânul să întrebe. — Desigur. Asta-i o mare cinste, repetă inginerul, nemaiştiind cum să-l liniştească. — Atunci e-n ordine! exclamă fericitul tată. Perfect, mai adăugă el şi îşi tamponă lacrimile pe furiş. Ştii, în ce mă priveşte, n-am nici cea mai mică emoţie. Atâta doar, el să nu se emoţioneze. — Tiberiu? Ha! Ha, ha, ha! râse forţat tânărul. Acum o jumătate de oră l-am întâlnit în biroul tatii răsfoind un dosar. — Ştie! Ştie că însuşi preşedintele îl va înfrunta? — Cum să nu? Chiar făcea haz de asta. „Cazul, zicea el, cazul pe care-l apăr este foarte simplu şi nu înţeleg de ce au suspendat toate procesele pentru ziua de astăzi”. — Aşadar, părea liniştit? — Chiar foarte liniştit.   *   Mulţimea din faţa bătrânului se ridică de pe bănci. Vru să facă şi el la fel ca toţi ceilalţi dar picioarele îi tremurau prea tare. Se ridică doar pe jumătate, se sprijini cât putu de bine în baston, dar nu reuşi. În sală apăru completul de judecată. După câteva secunde preşedintele făcu un semn şi asistenţa îşi reluă locul, aşezându-se. Preşedintele declară şedinţa deschisă şi procurorul citi actul de acuzare. Era vorba de faptul că Victor Mareş, cu două-trei săptămâni mai înainte, intrase într-un magazin de stat unde furase o brăţară aurită în valoare de 218 lei. Avocaţii prezenţi din întâmplare în sala de proces – ori rămaşi din simplă curiozitate, se priviră nedumeriţi. Miza procesului şi simplitatea cauzei care avea să se judece, contrastau flagrant cu importanţa pe care i-o acorda tribunalul. — Doar faptul că apărătorul ar putea fi un mare maestru şi ar putea susţine şi proba – în ciuda oricăror evidenţe – necesitatea achitării, poate explica prezenţa preşedintelui de tribunal în complet, spuse un avocat mai vârstnic. — Dar suspendarea celorlalte procese, ce altceva ar putea-o motiva? Cât timp procurorul citi actul de acuzare, Preşedintele nu slăbi din priviri pe acuzat, cu mici excepţii, când ochii săi alunecau pe mâinile tânărului apărător. Preşedintele era scund, complet chel, cu obrajii viu coloraţi într-un roşu aprins, avea urechile mari, ochii mici, de culoarea oţelului, alergând mereu dintr-un punct în altul, chiar şi atunci când priveau acelaşi obiect ori acelaşi om. — Acuzat! tună vocea de bas a preşedintelui, recunoşti fapta care... — Mă opun! strigă avocatul Tiberiu Ciubotă. Asistenţa încremeni. Un avocat bătrân se adresă vecinei sale de bancă, exclamând: „E nebun!” Un altul pronostica faptul că procesul este pierdut dacă apărătorul „se pune în beţe” cu preşedintele. — Vă atrag atenţia asupra conduitei dumneavoastră faţă de tribunal, spuse răspicat preşedintele. — Vă cer scuze pentru conduita mea şi vă asigur că mi-am însuşit observaţia dumneavoastră, dar ţin să vă amintesc faptul că ieri dimineaţă v-am cerut o audienţă de lucru, m-aţi primit, v-am supus spre aprobare o cerere prin care solicitam ca acuzatul să fie întrebat şi să răspundă numai prin mine. Şi aţi aprobat, considerând ca întemeiate motivele noastre. — E rândul meu să vă cer scuze. — Le primim, răspunse prompt avocatul, înclinându-se reverenţios atât completului de judecată, cât şi asistenţei care izbucni în hohote de râs. Doar în fundul sălii, ghemuit, bătrânul se frământa, spunându-şi: „N-aş fi crezut... n-aş fi crezut... Asta înseamnă că poate... că poate… — Halal fecior, tăticule, strigă un tânăr care stătea în picioare, sprijinit de peretele din fundul sălii. Bătrânul întoarse capul spre admiratorul fiului său şi încercă să-i desluşească trăsăturile feţii dar îi fu cu neputinţă din pricina păienjenişului ce i se aşternu peste ochi. De altfel, nici nu dorea prea mult să-l vadă pentru că, la drept vorbind, îi era destul să-l audă, pe el, pe alţii, pe toţi. Acuma nu-şi mai dorea nimic. Greul de care s-a temut mai bine de doi ani fusese învins. Era încredinţat că totul va merge bine numai că, pe undeva, într-un colţ al sufletului său, mai sălăşluia un mic ghimpe de îndoială, dar înţepătura asta nu voia s-o ia în seamă cu nici un preţ. După şirul de întrebări şi răspunsuri tradiţional-procedurale, Tiberiu îşi începu pledoaria. Cu glasul care mai păstra încă elanuri adolescentine, cu un timbru plăcut, vibrând de emoţie, dar cu tonul hotărât al celui care crede în ceea ce spune, tânărul avocat părea să fi început destul de bine. — El a intrat în magazin pentru că lucrurile din vitrină l-au transpus la poarta unui palat de basm. Poetul din el a mers cu imaginaţia atâta de departe, încât a vrut să se înfrupte din mirajul palatului din aur şi rubine. Nu avuţia palatului l-a atras, ci măreţia, şi, dacă voi reuşi să vă conving de faptul acesta, înseamnă că veţi înţelege că nu aveţi în faţa dumneavoastră un tâlhar, ci un poet. Victor Mareş a cerut vânzătorului un obiect, apoi altul şi altul... şi pe toate le-a admirat, le-a mângâiat şi le-a restituit; mai mult, chiar din declaraţia vânzătorului rezultă că acuzatul a cerut voie ca obiectele ce i-au fost prezentate să le aşeze cu mâna lui în cutiile din care fuseseră scoase. În sfârşit, acuzatul a cerut o brăţară, o brăţară aurită ce semăna foarte mult cu una cântată de el în mai multe din poeziile sale. A cerut voie s-o privească la lumina soarelui şi i-a privit strălucirea pojghiţei de aur cu bucuria cu care copiii săraci privesc luciul pantofilor noi pe care n-au apucat încă să-i poarte. — Nu-i tot una, interveni procurorul. — Spuneţi asta pentru că nu-l cunoaşteţi, pentru că nu i-aţi citit poeziile, pentru că nu vreţi să ştiţi decât lucrurile exacte; dimensiunile sufletului omenesc nu încap în nici o ecuaţie terestră ori cosmică şi, spre regretul meu, cunoştinţele mele sunt prea modeste ca să vă pot indica aparatul capabil să măsoare sensibilitatea şi imaginaţia unui om, mai ales a unui om tânăr, de numai nouăsprezece ani, ca Victor Mareş. Asistenţa fremăta. Avocatul cel vârstnic şopti din nou vecinei sale de bancă: „E nebun, e de o agresivitate nemaipomenită; e pur şi simplu obraznic”. — Dar a fugit din magazin furând brăţara, sesiză preşedintele. — Nu. Aici vă înşelaţi. — Vreţi să spuneţi că acuzatul n-a furat? — Întocmai. — Mă rog, puteţi spune ce doriţi, dar vreau să-mi răspundeţi precis: a fugit din magazin luând cu el brăţara? — Da. — O plătise? — Nu. — Ei bine, vă mărturisesc sincer că în decursul celor 25 de ani, de când sunt judecător, este pentru prima dată că aud: furtul nu e furt. — În cazul nostru e vorba de o aparenţă, o aparenţă foarte subtilă şi pentru ca să o sesizaţi, este nevoie doar de un singur lucru: să fiţi binevoitori! Vă rog, tovarăşe preşedinte, şi prin dumneavoastră întreg completul de judecată şi pe dumneavoastră, tovarăşe procuror; vă rog! Trebuie să înţelegeţi că aici e vorba numai de o aparenţă. Vecina de bancă a avocatului mai vârstnic spuse tânărului de lângă ea: „Îţi place cum a întors-o?” Din spatele bătrânului i se spuse cuiva, destul de tare: „E şmecher, clănţăul; i-a luat la sentiment”. Pe o bancă situată alături de aceea pe care şedea bătrânul, o băbuţă se adresă – probabil – fiului ei: „Văzuşi, Marine? Ăsta trebuia s-o apere pe Silica. Acuş-acuş îl vezi şi pe preşedinte hohotind de plâns”. „... şi când a văzut-o, a trecut pragul magazinului, a privit lung în urma ei şi apoi a fugit în neştire vrând s-o ajungă dar a pierdut-o din vedere, la o răscruce de drumuri. Fata, onorată instanţă, era aidoma celei pe care el o cântase în multe din versurile lui. A vrut să-i dea brăţara.” — De ce n-a adus-o înapoi? interveni procurorul. — Pentru că nu mai ştia de unde a luat-o. Odată ajuns în stradă, lumea de fantasm dispăruse. S-a trezit din nou în lumea de toate zilele pe care o cunoaşte doar din bucătăria unde o soră mai pricopsită îi îngăduie să doarmă şi din bruftuluielile psihice care i-au zdrobit încrederea în oameni; în toţi oamenii, pentru că până astăzi, aici, în faţa dumneavoastră, a avut nenorocul de a nu fi întâlnit oameni adevăraţi. — Ce a făcut cu obiectul? întrebă procurorul părând că nu vrea să se lase impresionat. — Îl avem, răspunse prompt Tiberiu Ciubotă şi se grăbi să depună brăţara pe masa procurorului. Procurorul era şi el tânăr. Nu părea să fi împlinit încă treizeci de ani. Înalt, foarte slab, cu obrajii supţi şi tenul măsliniu. Avea o mustaţă groasă ce-i dădea gurii un contur de asprime. Bărbia mare, teşită la bază, părea tăiată cu dalta. Ochii liniştiţi priveau cu interes urmărind fiecare gest al apărătorului şi al acuzatului. Dacă-l priveai atent, puteai observa un joc ciudat, mascat cu o fină subtilitate, în tot ceea ce spunea şi făcea. Întreba dur, intervenea prompt, dar părea că nu duce lupta până la capăt. Asta, însă, dacă erai foarte, foarte atent. — Da... se pare că asta este... mormăi procurorul examinând brăţara. — Înseamnă că în mintea acuzatului s-a petrecut o confuzie... o gravă confuzie... dacă în intenţia sa – am presupune – că n-a stat furtul, spuse preşedintele. „Poltron! Poltron” exclamă cu ciudă avocatul mai vârstnic. „A câştigat, unchiule”, izbucni fetişcana grijulie, dar bătrânul părea că n-o aude. Pentru întreaga asistenţă devenise limpede că avocatul Tiberiu Ciubotă a convins tribunalul să-l achite pe clientul său dar, spre stupefacţia tuturor, Tiberiu spuse: „Mă opun!” — La ce? întrebă preşedintele. La ce vă opuneţi? Propriei dumneavoastră argumentări? Bătrânul, încremenit de spaimă, încetă să mai tremure. Tânărul din spatele lui îi strigă: „A încurcat-o, tăticule!”, iar avocatul care-l invidiase pe Tiberiu cu câteva clipe mai înainte, spuse vecinei sale: „Vezi... vezi unde duce lipsa de experienţă?!” Şi apoi adăugă, cu afectată compasiune: „Bietul băiat!” — Dacă din tot ce am spus s-a înţeles o singură clipă că fac apel la mila tribunalului faţă de un iresponsabil, atunci mă opun chiar propriei mele pledoarii. V-am solicitat înţelegere şi nu milă, pentru că în faţa dumneavoastră este un om care aşteaptă, demn, omenescul oamenilor şi nu, umilit, pomana gratitudinii cuiva. Dacă era iresponsabil, dacă în mintea lui s-ar fi produs confuzia despre care aţi vorbit, atunci am fi scos un certificat medical şi procesul n-ar mai fi avut loc, sau chiar dacă ar fi avut loc, eu n-aş fi acceptat să-l susţin. Clientul meu este un om mai aparte, este un poet al faptelor lui, unele dintre faptele lui, pot fi mai aparte, dar în nici un caz ele nu îmbracă aspectul iresponsabilităţii. Asta am vrut să spun, să susţin, să explic şi să vă conving. Dacă n-am reuşit să mă fac înţeles, vina o port numai eu, iar dumneavoastră, dacă refuzaţi să credeţi – precizez, nu să acceptaţi – în omenescul pe care Victor Mareş îl aşteaptă de la dumneavoastră, atunci cer onoratei instanţe să accepte lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii de furt şi anume intenţia, şi să-l achite. Dar dumneavoastră, tovarăşe preşedinte, care ieri dimineaţa aţi citit împreună cu mine o parte din scrierile clientului meu, care-l cunoaşteţi cât de cât, nu vă cer numai asta; dumneavoastră vă cer totul: omenescul tuturor oamenilor. Spre surprinderea asistenţei, un grup de vreo zece-cincisprezece tineri care păreau studenţi, se porniră să aplaude. Ceilalţi se contaminară. După câteva clipe preşedintele se ridică. Asistenţa făcu la fel şi completul de judecată părăsi sala, pentru a delibera.   *   — „...în numele poporului…” Şi aici preşedintele ridică privirea asupra lui Tiberiu, evident, şi în numele omenescului tuturor oamenilor, apoi, coborând privirea pe foaia de hârtie, continuă să citească: „...Tribunalul consideră pe Victor Marş nevinovat” (din nou ochii preşedintelui părăsiră rândurile scrise, privindu-l pe Tiberiu) şi nu iresponsabil (apoi continuă să citească) şi-l declară achitat”. Preşedintele puse hârtia pe masă, îşi tampona fruntea cu o batistă enormă şi se adresă acuzatului. — Tinere, îţi dau un sfat: controlează-te mai atent şi... să-mi aduci toate poeziile dumitale. Auzi? Vreau să le citesc: pe toate. Şi dumitale, tovarăşe apărător, spuse preşedintele, pironindu-l pe Tiberiu cu ochii lui de culoarea oţelului, nu ţi-ar strica – poate, acelaşi sfat. Nu-ţi trebuie, n-ai nevoie de atâta agresivitate. Talentul dumitale oratoric, spiritul de dreptate de care eşti pătruns, cunoştinţele şi capacitatea profesională la care (şi aici preşedintele nu se putu abţine să nu zâmbească complice) se mai adaugă o mare încredere în propriile dumitale puteri şi, evident, trebuie să recunosc, un farmec personal, sunt suficiente calităţi... Îţi mulţumesc pentru ajutorul care ni l-ai dat şi... îngăduie-mi să te felicit. Când ajunse spre uşa pe unde urma să părăsească sala de judecată, procurorul strigă: „Mareş, nu uita să aduci poeziile”.      

Pseudonimul de Stefan Berciu CAPITOLUL I CINEVA TRĂDEAZĂ   Petrecerea se terminase. Tinerii care-l sărbătoriseră pe nepotul meu, Simion, plecaseră. Rămăsesem pe un jilţ, aşezat într-un colţ al camerei de lucru a fratelui meu, şi poate că aş fi adormit, dacă glasul băiatului nu m-ar fi dezmeticit: — Unchiule! Rămâi la noi astă-seară? Am tresărit şi, fără să chibzuiesc prea mult, i-am răspuns: — Da, da, rămân la tine. Se vede că precizarea pe care o făcusem „la tine”, şi nu „la voi”, îl bucurase într-atâta, încât prinse a ţopăi prin casă, în ciuda celor cincisprezece ani pe care îi împlinise şi mai ales împotriva firii sale, de obicei gravă. M-am ridicat de pe jilţ, zâmbind îngăduitor, dar şi oarecum încurcat, ceea ce-l făcu pe băiat să creadă că purtarea lui m-ar fi nemulţumit şi, vrând să nu scape prilejul ce i-l ofeream ori de câte ori rămâneam cu el, istorisindu-i întâmplări de pe vremea zbuciumatei mele adolescenţe, s-a grăbit să mă liniştească. — Ştii bine cât mă bucur de fiecare dată când rămâi cu mine, şi încă o noapte întreagă. — Pentru că ai pe cine să chinui, nelăsându-l să doarmă, m-am prefăcut eu supărat. Simion s-a uitat la mine cu-atâta nedumerire, încât am izbucnit în râs. — Unchiule… eu… Eu niciodată n-am chinuit pe nimeni. Recunosc… îţi cer uneori să-mi povesteşti câte ceva pentru că… Pentru că nimeni nu povesteşte mai frumos ca dumneata. „Mare şmecher!” mi-am zis eu şi, dând să-i alung tristeţea care pusese stăpânire pe el, la gândul că n-aveam să-i mai istorisesc nimic din ceea ce-l pasiona, am murmurat: — Văd eu bine că n-am scăpare, aşa că hotărăşte-te ce vrei să afli. În clipa următoare, flăcăul s-a aşezat pe un scaun, m-a privit cu recunoştinţă şi mi-a răspuns: — Despre prietenul dumitale de odinioară, al cărui nume nu poţi să mi-l spui ori nu vrei să ţi-l aminteşti. L-am privit oarecum mustrător, şi Simion s-a grăbit să-mi explice că nici pe departe nu dorise să mă supere în vreun fel, ba chiar m-a rugat să nu-i dezvălui numele acelui prieten, dacă nu socoteam că era absolut necesar. Dorinţa lui era să afle cât mai multe despre zbuciumatele întâmplări prin care trecusem noi atunci. Am înţeles că nerăbdarea şi curiozitatea îl împinseseră la unele renunţări, şi, pentru că eram sigur că abia aştepta să încep a-i povesti, căutam să-mi găsesc cuvintele. — Simioane, eu… vezi tu… Desigur, cel despre care îţi vorbesc trebuie să aibă un nume, aşa că… Ia spune tu cum ai dori să se numească băiatul acela? Simion m-a privit lung de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. După aceea a murmurat: — Unchiule, dumneata trebuie să-l numeşti într-un fel. Avea dreptate; eu eram povestitorul şi deci eu trebuia să găsesc numele celor despre care aveam de gând să istorisesc. — Silviu Mora! îţi place numele acesta? Simion a înclinat capul în semn de aprobare, pentru ca imediat după aceea să mă întrebe: — Câţi ani avea? — Şaptesprezece! am răspuns eu, tresărind de parcă m-aş fi aflat la un interogatoriu. Nepotul meu s-a arătat surprins. Privirea lui mă sfredelea ca un burghiu, gata să pătrundă în adâncul gândurilor mele şi să afle din ce pricină anume răspunsesem întrebării sale aproape strigând şi emoţionându-mă. — Da, da, pe-atunci Silviu Mora avea şaptesprezece ani. — Când? bâigui el timid. — Atunci, atunci, m-am fâstâcit eu din nou; dar imediat mi-am regăsit cumpătul şi am izbutit chiar să zâmbesc. În 1944. O vreme tăcurăm, fiecare privind undeva, prin vreun ungher al camerei. Apoi, băiatul oftă lung şi deschise o fereastră. — Ştii că a început să plouă? şopti Simion ghicindu-mi parcă gândul şi dorind să se asigure că nu voi renunţa să ies din casă. Aflase de la părinţii lui şi, dacă-mi amintesc bine, chiar şi eu îi mărturisisem că încă din copilărie îmi plăcea să mă plimb, ore de-a rândul, când plouă, când ninge şi mai ales când viscoleşte. — Plouă?! m-am arătat eu surprins şi m-am grăbit s-ajung la fereastră. Prin întunericul nopţii brăzdat de lumina îndepărtată a unor becuri de neon se vedeau stropii mărunt cernuţi de o ploaie monotonă, început de toamnă. — Ia-ţi fulgarinul, m-am pomenit poruncindu-i, iar băiatul s-a şi repezit în vestibul, înşfăcând de pe cuier două haine de ploaie. — L-am luat şi pe cel al tatii, mă asigură Simion. Am ieşit, strigând celor din casă că vom zăbovi în plimbarea noastră şi am apucat-o spre cheiul Dâmboviţei, mergând tăcuţi. Ajunşi acolo, o vreme am privit apa a cărei oglindă curgătoare părea chinuită de înţepăturile nemiloase ale stropilor de ploaie, neîndurători în curgerea lor fără de sfârşit. Undeva, în depărtare, se auzi scheunatul unui câine, lovit, desigur, şi asta mă făcu să gem de parcă eu aş fi fost cel bătut. Simion ştia că nu suport lovirea unui animal ori tăierea florilor, şi se grăbi să-mi strângă braţul de care mă ţinea, în semn de înţelegere. Nu după multă vreme pornirăm spre strada Lânăriei, mergând până la parcul care străjuieşte Sala sporturilor. — Unchiule, se spune că aici a fost o rampă de gunoi. Am oftat dureros la amintirea nu prea luminoasei mele copilării, ale cărei jocuri – dacă se pot numi astfel bălăcelile prin bălţile unui imens maidan – se petrecuseră pe marele deal de-odinioară. I-am răspuns aproape în şoaptă: — Locul acesta se numea Cocioc. Da, am adăugat eu, cuprins de o tulburare care nu i-a scăpat nepotului meu, aici a fost rampa… Una dintre marile rampe de gunoi ale Bucureştiului de odinioară. Pe urmă mi-am aprins o ţigară şi, tăcut, l-am îndemnat să ne continuăm drumul, urcând nişte scări pietruite; doream să privesc de sus, din înaltul dealului – care în copilăria mea avusese proporţiile Himalaiei – pajiştea de gazon sclipind în licărul luminilor şi al ploii de la care aşteptam să spele întunecatele mele aduceri aminte. — Acela era numele dealului, ori aşa l-au poreclit oamenii? rupse tăcerea Simion, frământat poate de strania denumire pomenită de mine. Şi, pentru că nu i-am răspuns imediat, se grăbi să precizeze: Se vede că acela era un pseudonim; Cocioc nu poate fi nu nume. — De ce crezi asta? Oarecum descumpănit, răspunse într-o doară: — La drept vorbind, şi un nume adevărat, ori… Care pare adevărat, poate fi un pseudonim. Şi mi-a explicat, de parcă termenul mi-ar fi fost cu totul necunoscut, că pseudonim înseamnă un alt nume decât cel adevărat. — Uite, pe băiatul acela de al cărui nume nu-ţi aminteşti, ori nu doreşti asta, l-ai numit Silviu Mora; vezi bine, acesta nu e numele lui adevărat ci… pseudonimul! L-am înşfăcat de umeri şi, pradă unor dureroase amintiri pe care Simion, sigur, fără voia lui, mi le-a răscolit, i-am spus gâtuit de emoţie: — Nu el s-a folosit de pseudonim, ci cu totul altcineva. Vina lui a fost cu totul alta. Pseudonimul… M-am oprit brusc, dându-mi seama că bietul meu nepot nu ştia mai nimic despre cel pe care-l numisem Silviu Mora, şi nici despre încercarea stranie în care a fost azvârlit de cei care folosiseră o persoană al cărei nume fusese înlocuit cu un pseudonim. Mi-am dat seama că singura cale pentru explicarea stării mele de încordare era să-i povestesc întâmplările a căror victimă fusese – o vreme – Silviu Mora, şi astfel nepotul meu să poată înţelege ce anume mă tulburase într-atâta, la simpla enunţare a cuvântului PSEUDONIMUL. * * * De-ndată ce am ajuns acasă, Simion m-a îndemnat să intrăm în camera lui. O vreme, ne-am petrecut-o cu toaleta de seară. Apoi, când totul părea pregătit pentru un somn odihnitor, i-am surprins privirea întrebătoare, de parcă m-ar fi dojenit: „Crezi că sunt gata să uit ceea ce mi-ai promis?” Şi, fără să mai amân o clipă măcar, l-am tras de mână, îndemnându-l să se aşeze alături de mine, pe covor, pentru că astfel stăteam noi, ori de câte ori aveam să-i povestesc câte ceva din întâmplările trăite de mine sau de foştii mei tovarăşi de luptă. — Ei bine, am început eu cele ce urmau istorisite, organizaţia U.T.C. Din care făceam parte trecea… — Din care făcea parte şi Silviu Mora? interveni nepotul meu, vrând să se asigure că n-aveam de gând să-i vorbesc despre altcineva. — Întocmai! Şi Silviu Mora… Aşadar, organizaţia noastră, într-o anume perioadă, trecea prin momente foarte grele. A! nu-i vorbă, greu ne-a fost tot timpul activităţii noastre ilegale, dar în acel moment evenimentele căpătaseră un aspect deosebit de grav şi primejdios. Secretarul nostru, un moldovean înalt şi uscăţiv, de prin părţile Bârladului, Ion Dolman, muncitor în portul Constanţa, ca mai toţi ceilalţi membri, a cerut de la judeţeană instrucţiuni speciale în legătură cu acţiunile noastre. — Dar voi… ce făceaţi? Despre ce fel de acţiuni era vorba? mă întrerupse Simion, timid. — Sabotam maşina de război hitleristă. Asta făceam! i-am răspuns eu puţin răstit. Şi pentru că pe chipul lui apăruse o cută de supărare, şi pentru că eu nu suport nici măcar o umbră de tristeţe în ochii oamenilor, darmite în cei ai copiilor ori ai tinerilor, m-am grăbit să-l asigur că a făcut foarte bine cerându-mi explicaţia aceea, declarându-mă vinovat că, grăbindu-mă, uitasem să precizez măcar despre ce era vorba, cu toate că în ceea ce aveam să-i povestesc acum nu mă puteam opri asupra importantelor acţiuni la care participasem mai înainte, firul evenimentelor desfăşurându-se pentru organizaţia noastră, atunci, pe un cu totul alt drum, care ne-a dat mult de furcă. — Judeţeana, am urmat eu, anunţase trimiterea secretarului tehnic, Titus Bold. Acesta urma să-l întâlnească pe utecistul Vasile Miclău, din organizaţia noastră, din care făcuse şi el parte mai de mult, şi să-i transmită instrucţiunile de care aveam nevoie. Întâlnirea urma să aibă loc în dreptul ultimei case de pe strada Mircea cel Bătrân, spre Piaţa Ovidiu, din Constanţa, într-o seară de iulie a anului 1944. Ţin bine minte, dragul meu, că mai toată ziua aceea cerul fusese înnorat, şi asta… — Vă bucura, desigur, interveni Simion. Pe vreme proastă străzile nu sunt prea aglomerate. — Da’ de unde, băiete?! Asta ne îngrijora; pentru o asemenea întâlnire e nevoie de o stradă foarte circulată. Simion s-a arătat surprins câteva clipe, dar imediat sfârşi prin a înţelege, şi chicoti vesel: — Tiii! Ai dreptate, unchiule! Cum de nu m-am gândit la asta? Pe urmă îşi lipi arătătorul mâinii drepte de buze, semn că nu mă va mai întrerupe. Am oftat lung, răscolit de amintirea tragică a celor petrecute atunci. — Ţi-e rău? s-a arătat el îngrijorat. — Nu… Aşadar, Miclău îl aştepta pe Bold. Ei bine, să fi fost orele douăzeci; se întuneca. Cu toate că ţara era în plin război, în plin dezastru, cei avuţi umpleau străzile Constanţei, ca viligiaturişti, mai ales arterele care duceau spre faleză, cum era şi aceea pe care se afla locul întâlnirii celor doi utecişti. După aproape o jumătate de oră, Miclău, văzând că Bold nu apare, şi-a spus că secretarul tehnic al judeţenei U.T.C. n-a putut ajunge la vreme, iar cât priveşte rămânerea lui în acel loc, desigur, ar putea să dea de bănuit poliţiei. Astfel, Miclău se hotărî să părăsească locul întâlnirii, urmând să raporteze secretarului nostru insuccesul misiunii sale. Dar n-apucă să facă nicio sută de metri că se simţi înşfăcat de doi bărbaţi care apărură de după zidul unei case, tăindu-i calea. Vasile Miclău a încercat să se smulgă din ghearele lor, dar unul dintre agresori i-a pus un pistol în piept, silindu-l să rămână pe loc. — Pe cine aşteptai, mă? l-a întrebat tipul care-l ameninţa cu pistolul. — O… o fată, a bâiguit Vasile. Ceilalţi doi au râs batjocoritor. — I-ai arma, domnule comisar! a poruncit bărbatul care se ţinea drept superior. — Imediat, domnule inspector, s-a arătat gata să execute ordinul cel care-l somase pe Miclău. În ciuda ameninţării, utecistul a făcut un pas înapoi, căutând să explice agresorilor săi că nu purtase armă niciodată. — Atunci scoate tot ce ai în buzunare! tună inspectorul. Vasile s-a supus de-ndată, aşezând pe bordura trotuarului actele şi câţiva gologani. Poliţiştii au izbucnit în râs. — Mă amărâtule! a exclamat comisarul, într-un târziu, dacă eşti băiat de treabă poţi căpăta de la noi, zilnic, de o sută de ori mai mulţi bani decât ai acuma. Tânărul s-a prefăcut că e gata să facă orice, numai să dobândească bani cât mai mulţi şi, tot sporovăind pe tema asta, încerca să câştige încrederea celor de la siguranţă, dar mai ales timp. — Timp? a tresărit surprins Simion. — Da, i-am răspuns eu, şi m-am grăbit să-i explic că Vasile Miclău dorea să-i expună cât mai bine privirilor lui Bold, dacă s-ar fi întâmplat ca acela să sosească. Nepotul meu nu s-a arătat prea mulţumit de explicaţia pe care i-am dat-o, dar nici eu nu eram dispus, deocamdată, la mărturisiri mai ample, fiindcă tot el ar fi fost cel supărat, spunându-mi: „Nu trebuia să-mi dezvălui încă finalul”, aşa că am urmat mai departe: — Vasăzică, îţi plac banii?! s-a arătat bucuros inspectorul. — Păi cum să nu, domnule inspector! a izbucnit Miclău, de parcă nu şi-ar fi dorit nimic altceva pe lume. — Ehei! a făcut comisarul, dacă vrei cu adevărat bani mulţi, trebuie să ne arăţi că eşti băiat de treabă. — Sunt, domnilor! Sunt! a căutat fostul meu tovarăş să-i încredinţeze pe poliţişti că era hotărât să treacă în serviciul lor. Inspectorul a făcut un semn comisarului, iar acela şi-a pus pistolul în buzunar. Pe urmă s-a apropiat foarte mult de Miclău şi, lovindu-l prieteneşte, cu palma, peste obraz, i-a spus: — Poate că eşti aşa cum spui, dar pentru ca să ne convingi, trebuie să ne răspunzi sincer la o singură întrebare. Miclău s-a izbit cu pumnul în piept şi, pe un glas sugrumat de emoţie, a strigat şoptit: — Sincer! domnule inspector. Cât se poate de sincer! — Foarte bine, l-a încurajat poliţistul, atunci răspunde-mi… cu cine trebuia să te întâlneşti? În clipa aceea, ţin bine minte, tocmai îmi aprindeam o ţigară, când Simion, prinzându-mi braţul într-o încleştare cam dureroasă, m-a întrebat, pradă unei emoţii puternice: — Unchiule, nu cumva teama l-a făcut pe Vasile Miclău să divulge poliţiştilor adevărata lui misiune? M-am desprins din strânsoarea degetelor sale şi, fără să-mi pot stăpâni mânia care mă cuprindea ori de câte ori se punea la îndoială buna credinţă a foştilor mei tovarăşi – cu excepţia unuia singur – am tunat: — Teamă, da! însă trădare, nu! Vasile Miclău n-a trădat. A repetat inspectorului răspunsul pe care-l dăduse prima dată: „Trebuia să mă întâlnesc cu o fată” – dar comisarul nu l-a crezut şi i-a spus asta deschis. Inspectorul, însă, mai viclean, şi-a dojenit subalternul, bine-nţeles, de formă, îndemnându-l să ia ca cinstită mărturia lui Miclău. — Dacă băiatul susţine că aştepta o fată, de ce ne-am încăpăţâna să nu-l credem? Apoi, întorcându-se spre Miclău, îl îndemnă pe un ton amical: Du-te înapoi, la locul întâlnirii, şi continuă să aştepţi. Poate că fata va veni totuşi, iar dacă lucrurile se vor petrece astfel, dumneata ne vei face dovada că ai spus numai şi numai adevărul, iar noi îţi vom cere scuze pentru că ne-am îndoit de cinstea dumitale. — Asta înseamnă că poliţiştii doreau cu orice preţ să vadă cu cine trebuia să se întâlnească Vasile Miclău, interveni nepotul meu, şi mai emoţionat ca înainte. Formidabil! — Ce? Ce anume găseşti formidabil? — Unchiule! insistenţa oamenilor siguranţei trebuia să-l lămurească pe Miclău că ei fuseseră informaţi asupra celui pe care trebuia să-l întâlnească. Poate că îi ştiau chiar şi numele. — Poate, m-am arătat eu nemulţumit de noua lui întrerupere, dar imediat mi-am dat seama că aceasta era consecinţa participării sale intense la întâmplările pe care i le istoriseam. Aşa că nu l-am mai certat, cum fusesem îndemnat de primul impuls, ba chiar m-am bucurat, dorind să mă întrerupă ori de câte ori va simţi nevoia unei explicaţii. — Prin urmare, Titus Bold, cel care trebuia să aducă instrucţiunile atât de necesare organizaţiei voastre de tineret, continua să rămână în primejdie! se şi repezi Simion, cu răsuflarea întretăiată. Dar, desigur, n-a apărut, şi totul s-a terminat cu bine. Ţigara din care trăsesem doar un singur fum arsese până la capăt. — Hm! N-a fost chiar aşa, băiete. — Nuu? — Nu. Când a revenit la locul de întâlnire, Miclău l-a văzut pe Titus Bold apărând dinspre Piaţa Ovidiu. Atunci… — A strigat: „Pericol!” Sau: „Fugi!” L-am mângâiat, şi Simion, înţelegând că greşise judecând astfel lucrurile, s-a grăbit să se scuze: — Desigur, nu trebuia să strige. E cât se poate de limpede că, procedând în felul acesta, ar fi atras atenţia poliţiştilor asupra celui pe care dorea să-l apere. — Exact! l-am încurajat eu, vrând să aflu cum rezolvă situaţia până la capăt, dar el a tăcut, posomorit, de parcă s-ar fi aflat dinaintea unei probleme de nedezlegat. N-am mai vorbit niciunul o vreme. Apoi, ridicând din umeri ca un elev gata să se recunoască înfrânt la un examen greu, mi-a declarat pe un ton nesigur: — Doar n-o fi fugit de sub ochii poliţiştilor?! — Ba chiar aşa a făcut! am exclamat eu, mulţumit că, în sfârşit, intuise soluţia lui Miclău, care astfel a încercat să-i semnaleze lui Bold primejdia. — Îngrozitor! a gemut Simion. Cu siguranţă că inspectorul sau comisarul a pornit pe urmele lui şi l-au împuşcat. — Da. — Cel puţin, Titus Bold a scăpat? — Văzând cele întâmplate, secretarul tehnic a atras atenţia poliţiştilor asupra lui. O vreme, i-a amăgit, dar aceia, într-un târziu, au renunţat să-l mai urmărească pe el, întorcându-se la Miclău care căzuse, rănit, şi l-au arestat. — De unde cunoşti dumneata toate aceste amănunte? m-a întrebat nepotul meu, de parcă ar fi dorit să aibă o dovadă că spusele mele nu erau rodul fanteziei şi că cele istorisite se petrecuseră cu adevărat. Am zâmbit trist şi, departe să mă fi supărat pentru neîncrederea lui, i-am răspuns că întâmplarea aceea ne fusese relatată de o tânără, Sanda Rarău, membră în organizaţia noastră ilegală U.T.C. — Pe vremea aceea, Sanda avea 17 ani. Era o fetişcană de statură potrivită, cu obraji palizi şi ochi verzi care păreau, deopotrivă, speriaţi şi miraţi. Venise în organizaţie… Cam în acelaşi timp cu… Silviu Mora. — Cu acela pe care ne-am înţeles să-l numim aşa, dar care, de fapt, se chema altfel! interveni iar Simion. Deci, pseudonimul! — Nu! m-am pomenit deodată strigând. Ţi-am mai spus că nu el s-a folosit de pseudonim. Simion m-a privit încurcat câteva clipe, pentru ca apoi să-mi mărturisească: — Iartă-mă! N-am vrut să te supăr. Uite, îţi promit că n-am să mai pronunţ cuvântul pseudonim! — Ştii ce? Până la sfârşitul întâmplării, lasă-mă doar pe mine să-l pronunţ… acolo şi… şi când va fi cazul. — În regulă! se învoi el, bucuros că iritarea pe care nu mi-o înţelegea părea să se fi risipit. Apoi adăugă, vrând, desigur, să-mi reamintească unde rămăsesem: Dar Sanda Rarău de unde aflase cele petrecute cu Vasile Miclău şi Titus Bold? — O! am exclamat, de parcă abia acuma ascultătorul istorisirii mele m-ar fi întrerupt pentru prima oară, Sanda avusese misiunea să supravegheze felul în care urma să se desfăşoare întâlnirea lui Vasile cu tehnicul de la judeţeană. Tii! cum de-am uitat să-ţi spun: înaintea lui Miclău, un alt utecist încercase să ia legătura cu Bold, însă n-a reuşit. Seara, când Sanda a apărut la sediul organizaţiei noastre ilegale… — Unde aveaţi sediul, unchiule? Pe dinaintea ochilor minţii mi se perindară imagini sumbre şi triste. Am „revăzut” cămăruţa aceea mansardată, într-o casă veche, din spatele pieţei Chiliei. O închiriase Sanda. Proprietăreasa, coana Cateluţa, văduva unui brânzar procopsit, ţinea un atelier de lenjerie, iar tânăra noastră tovarăşă de luptă lucra la ea. Odată îi spusese că ar fi păcat să plătească o chirie prea mare în altă parte şi îi oferise odăiţa aceea, ce-i drept, la un preţ derizoriu. Se intra direct, din curte, pe o scară de lemn, foarte îngustă şi cu balustradă, pe care ameninţa s-o smulgă, în orice clipă, un vânt mai puternic. Dar, pentru că proprietăreasa se culca foarte devreme, iar intrarea în apartamentul ei se făcea printr-o altă latură a curţii decât aceea spre care era aşezată scara podului, de-ndată ce se înnopta, Sanda putea primi trei-patru tovarăşi. — Sediul era tot în Constanţa? m-a trezit brusc, din întunecatele mele amintiri, insistenţa lui Simion. — Da, da, i-am răspuns eu nefiresc de grăbit. Se găseau, în acel sediu al nostru ilegal, Tudor Hareş – un băiat mai vârstnic… de vreo douăzeci şi şase de ani, venit nu prea de multă vreme în organizaţia noastră, pe care Dolman – secretarul – îl folosea ca pe un fel de ajutor al său, şi… şi puştiul acela de şaptesprezece ani, Silviu Mora. Cu toţii aşteptam nerăbdători. Camera în care ne aflam era locuinţa Sandei, dar secretarul avea şi el o cheie. Fata a venit mult mai târziu decât ne aşteptam. Era atât de înspăimântată, încât, vreme de câteva minute n-a fost în stare să rostească nici măcar o singură vorbă. Pe urmă, când s-a mai liniştit, ne-a spus cu de-amănuntul cele petrecute. Când am aflat că Miclău fusese rănit şi arestat, ne-am privit cu teamă şi Ion Dolman nu s-a sfiit să-şi mărturisească îngrijorarea, dar cel mai impresionat părea Tudor Hareş, ajutorul său. Primul care s-a dezmeticit după aflarea tristei întâmplări a fost Silviu Mora. — Tovarăşe secretar, s-a adresat el lui Dolman, nu ne putem opri în loc. Avem neapărată nevoie de instrucţiunile judeţenei. — Într-adevăr, îl susţinu Tudor. Vrem să ştim cum să acţionăm, pentru ca populaţia să nu sufere de pe urma bombardamentelor, dar aviaţia aliaţilor să distrugă obiectivele de război hitleriste. Sanda interveni şi ea, pe un ton hotărât. — Trebuie să întreprindem ceva, totuşi. — Desigur, căută s-o liniştească secretarul. Atâta doar, prin ceea ce vom face să nu stingherim planul de ansamblu al judeţenei. Spre surprinderea celorlalţi, Silviu se ridică de pe laviţa pe care stătuse până atunci şi murmură, nesigur că propunerea lui va fi acceptată: — Eu… dacă mi-aţi da voie, aş încerca eu… Ceilalţi l-au privit surprinşi. — Şi, mă rog, ce-ai dori tu să faci? l-a întrebat Dolman. Băiatul s-a fâstâcit la început, dar, după ce şi-a recăpătat încrederea în sine, şi mai ales încurajat de privirea binevoitoare a secretarului, a răspuns timid: — Trimiteţi-mă pe mine la întâlnirea cu tovarăşul Titus Bold. Cu siguranţă, va reveni prin preajma locului stabilit, să încerce să reia legătura cu noi, cât mai urgent. Îmi amintesc bine că în acea clipă Tudor Hareş a sărit ca ars, strigând: — Nu! Apoi, adresându-se lui Dolman, i-a spus aproape plângând: Să nu-l lăsaţi. E încă un copil. N-avem nevoie de încă o victimă a siguranţei. Secretarul nu s-a arătat prea impresionat de argumentele lui Tudor Hareş; a chibzuit o vreme şi apoi i-a răspuns: — Tudore, într-un fel, ai dreptate. Nu uita însă că avem mare nevoie de instrucţiunile pe care judeţeană ni le-a trimis cu Bold. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră, măsurând-o cu paşi mici şi rari. Într-un târziu s-a oprit şi, privindu-ne de parcă ar fi dorit să ne câştige de partea ideii care pusese stăpânire pe el, ne-a spus în şoaptă: Trebuie să mai încercăm, numai că de data asta vom lua măsuri de extremă precauţie şi… voi cere şi sprijinul tovarăşilor din celula de partid. La auzul acestor cuvinte, Silviu Mora veni dinaintea lui Dolman, implorându-l aproape: — Trimiteţi-mă pe mine! Vă asigur că voi fi prudent, că voi respecta întocmai tot ce-mi veţi spune. Şi, ca argument suprem, copilul din el prinse a se lăuda: Am nişte picioare zdravene care, cu fuga, mă pot salva din orice primejdie. Secretarul zâmbi, îl bătu pe umăr şi sfârşi prin a încuviinţa: — Bine, Silviu Moral îţi promit că vom analiza dacă este oportun. * * * Trecuse de miezul nopţii, dar nepotul meu nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală. Mă privea atât de insistent că, în ciuda unei nespuse dorinţe de somn, mi-am aprins o altă ţigară şi i-am istorisit încercarea lui Silviu de a-l întâlni pe tehnicul judeţenei. Totul a început la fel ca în clipa aşteptării de către Vasile Miclău, dar de data aceasta prin preajma străzii Mircea cel Bătrân. Seară de iulie, la fel de cald, zăpuşeală. Însă, în locul Sandei Rarău, cel care avea să supravegheze întâlnirea era un bărbat trecut de cincizeci de ani, mic de statură, dar vânjos. La insistenţele lui Simion, i-am precizat că „omul din umbră” se numea Alexe Hogaş şi era meşterul lui Silviu. Apoi i-am mai spus că puştiul de şaptesprezece ani habar n-avea de prezenţa lui Hogaş în imediata apropiere a locului în care îl aştepta pe Bold. Nu după multă vreme, a apărut Bold. Întâlnirea a avut loc; un schimb rapid de cuvinte. Bold intuieşte primejdia care-i pândea în acel loc; nu dă prea multe amănunte; se desparte în grabă de Silviu Mora şi, la mai puţin de două sute de metri este arestat de copoii siguranţei. Meşterul a văzut asta, dar n-a putut interveni în niciun fel. Silviu s-a întors la ai săi, care-l aşteptau în camera Sandei Rarău. Mulţumit de reuşita, măcar în parte, a misiunii sale, tânărul a prins să raporteze instrucţiunile primite în fugă, prin viu grai, de la secretarul tehnic, în legătură cu unele obiective ale maşinii de război hitleriste care trebuiau reperate de aviaţia aliaţilor, în aşa fel încât populaţia să fie cruţată. Şi cu arătătorul mâinii stângi încercă să schiţeze un fel de plan pe faţa de masă. — Cu arătătorul mâinii stângi? s-a arătat surprins Simion şi m-a privit de parcă mi-ar fi luat un interogatoriu. — Păi da, m-am fâstâcit eu, Silviu Mora era stângaci… — Ca dumneata?! — Ei, sigur, ca mine, ca alţii, că nu-i doar un singur câine scurt de coadă, am început eu să râd. Pe urmă am continuat, spunându-i că tocmai în clipa când Silviu se străduia să fie cât mai clar asupra puţinelor indicaţii pe care avusese vreme să i le comunice Bold, de-afară s-a făcut auzită o melodie la modă pe-atunci; era semnalul că tovarăşul Titus Bold fusese arestat. Ne-am privit înmărmuriţi şi multă vreme niciunul dintre noi nu s-a dovedit în stare să pună capăt acelei apăsătoare tăceri. Într-un târziu, Tudor a bâiguit: — Misiunea noastră poate fi compromisă. Atunci Dolman, un „om cu nervii de oţel”, cum îi spuneam noi, pentru prima dată şi-a pierdut cumpătul şi, lovind cu pumnul în masă, a strigat: — Bold nu va trăda! Pe urmă, cu glasul aproape stins, a adăugat, parcă numai pentru el. Tare mă tem că siguranţa va afla ce misiune avem de îndeplinit, mai înainte ca noi să facem primul pas. — Dar Bold nu va trăda! a intervenit Silviu, pe ton de reproş, amintindu-i că el însuşi, Dolman, garantase pentru tehnicul judeţenei, cu numai câteva secunde mai înainte. Spre surprinderea noastră, însă, secretarul a dat un răspuns care avea să ne uluiască pe toţi, deopotrivă: — Ştiu! Sunt convins că Bold nu va trăda. Eu… nu de el mă tem. Trădarea se află aici. Cineva trădează! Cu toate că faptele dovedeau din plin adevărul rostit de secretarul nostru, parcă tot nu ne venea a crede că printre noi s-ar fi aflat un asemenea ticălos. — Voi informa judeţeană, a murmurat Dolman, după o matură chibzuinţă. Vor găsi, fără îndoială, calea de a ne trimite instrucţiunile complete, pe care să mi le dea personal. De asemenea, să ne ajute la demascarea trădătorului. — Mă duc eu, zise cu hotărâre Hareş. — Nu, de tine este nevoie aici. — Atunci să se ducă tot Silviu. Avem certitudinea că el nu a fost reperat de siguranţă. Altfel l-ar fi arestat. — Da, da, a încuviinţat Dolman şi, aţintindu-şi privirea spre Silviu, îi spuse: Mâine vei primi indicaţii, fie de la mine, fie de la Tudor Hareş, când şi unde va trebui să întâlneşti pe cel ce ne va fi trimis de judeţeană. Vom lua măsuri deosebite, ca să evităm pericolul, trădătorul aflându-se printre noi. După aceea ne-a părăsit în grabă, motivându-şi plecarea cu… nu mai ţin minte ce treburi urgente pe care trebuia să le rezolve fără întârziere. Noi, ceilalţi, am rămas tăcuţi, fiecăruia răsunându-i în auz doar cuvintele „Cineva trădează!”      

O sa remediez azi.

Insula spionilor de Stefan Berciu CAPITOLUL I   „Spioana"       Telepsihofonul profesoarei Maria Tripşa stârnise un deosebit interes în lumea medicală. Aparatul, încă în curs de finisare, anunţa o mare descoperire a unei femei de ştiinţă, aflată poate la capătul unei cariere pe care avea să şi-o încheie în triumful consacrării universal recunoscute. „Bătrâna" — cum o porecliseră colegii ei de institut — nu împlinise încă şaizeci de ani, dar chipul ei palid, slab şi brăzdat de zbârcituri care se iviseră încă din anii tinereţii, o făceau să pară cu mult mai trecută. Viaţa ei de până acum se scursese, aparent liniştită, între institut şi casă, între cele două mari preocupări ale existenţei sale: telepsihofonul, la care aspirase încă de pe băncile liceului şi fiica ei, Ela, care de doi ani devenise ingineră. „Bătrâna” se trăgea dintr-o familie de învăţători de prin împrejurimile Slatinei, şi până astăzi rămăsese acelaşi ,,copil” de ţăran, cu bunătatea şi bunul simţ pe care-l au, îndeobşte, oamenii simpli. Rămăsese văduvă din primul an de căsnicie, iar fiica ei n-avea să-şi cunoască tatăl, care se sinucisese datorită unei „păcăleli de-ntâi aprilie"; un prieten îi telefonase: „Gheorghe! Podul tău s-a prăbuşit azi-dimineaţă, când a trecut personalul 6005!” Era prima lui construcţie de mai mari proporţii. N-a verificat. A crezut ceea ce i s-a spus şi... a lăsat o scrisoare către copilul care avea să se nască peste patru luni. „Tatăl tău a fost un om de onoare". Atât. Şi de-atunci, sufletul înjumătăţit al Măriei Tripşa avea să se zbuciume până şi pentru oamenii care otrăvesc sufletele altora. Şi a izbutit. A creat telepsihofonul. A creat, poate a opta minune a lumii, menită să scormonească sufletele bolnave şi să le aducă leacul. Întotdeauna e mai uşor de găsit leacul, dacă pricina bolii e cunoscută, şi ea tocmai pentru asta s-a zbătut; să afle pricina... pricinile celor mai tainice boli care se cuibăresc în cele mai tainice sfere ale fiinţei, acolo unde radiografia este neputincioasă, iar bisturiul nu are ce amputa, acolo unde urechea nu are ce asculta, iar ochiul... nimic de văzut. Acolo a ţintit fetiţa de la ţară şi acolo a ajuns „bătrâna" de astăzi! Acolo, unde cea mai slabă umbră întunecă sensul unei vieţi, unde cea mai neînsemnată apăsare prăbuşeşte pentru totdeauna o existenţă umană. Acolo avea să pătrundă şi să lecuiască telepsihofonul, acea uriaşă maşină cu peste trei mii de relee, cu sute de bobine şi becuri colorate, cu plase şi capcane în care trebuiau prinse suferinţele, cu sute de electromagneţi, toate cu menirea de a atrage în cursă ceţurile sufletelor bolnave, cu zeci de lame care trebuiau să taie nevăzuta suferinţă, cu faruri puternice care trebuiau să distrugă bezna, cu orgi care să strige sunete de bucurie şi mâini vrednice care să alunge durerea. Şi fiecare releu, bec, magnet, gheară şi sunet însemnau un ceas, o zi sau poate chiar un an din zbuciumul sufletului Mariei Tripşa, pentru liniştea sufletelor tuturor oamenilor din lume. În ultima vreme fusese deseori chemată în străinătate, unde ţinuse câteva conferinţe la diverse institute şi facultăţi, iar o conferinţă internaţională o invitase, nu de mult, să-şi expună invenţia. Lucrul acesta se hotărâse şi Maria mai avea doar patru zile până la brevetarea şi omologarea invenţiei sale pe plan internaţional. „Bătrâna" fixase data, iar presa din zeci de ţări avu un subiect bun pentru o săptămână. Câţiva gazetari de la mari cotidiene, cum şi de la reviste de specialitate, sosiră în România. Timiditatea profesoarei le puse însă răbdarea la grea încercare. Totuşi, ea sfârşi prin a-i invita pe toţi acasă, laolaltă cu cei câţiva prieteni şi colaboratori ai ei, în aceeaşi seară în care avea să ofere o masă de rămas bun, înainte de a pleca în străinătate unde avea să rămână două săptămâni. „Bătrâna" locuia într-un cartier vechi, pe o stradă retrasă, unde ocupa parterul unui imobil cu două etaje — tip „locuinţe ieftine". Apartamentul avea trei camere şi un hol destul de mare ce servea drept cameră de zi ori sufragerie; celelalte încăperi erau folosite ca dormitoare pentru ea, fiica ei şi menajera care le părăsise de o săptămână, pentru a se duce să locuiască la fiul ei care terminase facultatea şi devenise medic. Ar fi putut sa se mute, ar fi putut să-şi cumpere o alta locuinţă, dar casa asta în care fusese fericită aproape un an cu singurul bărbat din viaţa ei, zidurile astea de care s-au spart primele ţipete ale Elei, o făcuseră prizoniera lor pentru oricât ar mai fi avut de trăit. În dimineaţa aceea nu se dusese la institut. Dereticase şi gătise singură. Pe la amiază venise şi Ela, care se oferi s-o ajute; dar după câteva farfurii prefăcute în ţăndări, Maria o imploră să se „liniştească", asigurând-o că numai astfel o s-o ajute cu adevărat. Ela se prefăcu supărată. După câteva clipe însă nu-şi putu ascunde bucuria eliberării de orice preocupare de acest soi şi începu să cânte. — Cum se face că n-ai venit împreună cu Titus? întrebă Maria din bucătărie. Titus era un tânăr inginer, cu care Ela urma să se logodească la reîntoarcerea profesoarei din străinătate. — Ne-am despărţit! strigă fata. Maria apăru în pragul camerei în care se afla Ela şi o privi iscoditor. — A... acum zece minute; acum zece minute ne-am despărţit. Asta am vrut să spun. Maria se retrase tăcută. Răspunsul fiicei sale o contrariase. Ştia că Ela îl iubeşte. Totodată era sigură ca bărbat mai potrivit pentru temperamentul ei vulcanic cu greu s-ar fi găsit. Titus Noapteş era măsurat la vorbă şi cumpătat în tot ceea ce făcea; dar, ceea ce o bucurase pe Maria cel mai mult era faptul că singurul om, care-şi făcea simţită autoritatea faţă de Ela, era tocmai omul pe care fiica ei îl iubea. Începea să se întunece. Ningea. Undeva, o femeie îşi chema copilul de la joacă, un câine lătra răguşit. — Să mai pun lemne? — Nu, striga Maria iritata. Vrei să dai foc casei? Ela izbucni în râs. — Mai bine ai deschide fereastra din sufragerie. Fata se supuse, şi în clipa următoare o boare de aer proaspăt năvăli în încăpere. Prin faţa casei trecu un coşar. Ela îi întâlni privirea. Coşarul avea nişte ochi verzi, imenşi, şi fata, fără să vrea, continua să se uite la el. — Aveţi nevoie de coşar? răsună puternic glasul acelui bărbat înalt şi zvelt, cu umeri ninşi.Ea nu-i răspunse imediat; ceva, ceva straniu, care se degaja din făptura puternică a bărbatului o împietrise. Abia într-un târziu, izbuti să bâiguie: — Umblaţi de mult... nu-i aşa? — Nu, răspunse coşarul; stau de mult. Duritatea răspunsului, amărăciunea lui dobândiră pentru fată sensuri nu tocmai definite, tulburătoare. — Da... da, avem nevoie; poftiţi! Din spatele ei se auzi mustrarea Mariei: — Asta-i nebunie! Curată nebunie! Nu-mi văd capul de treburi şi tu vrei să-ntorci casa pe dos. Îţi dai seama ce mizerie o să facă? Ela îngheţă. Îşi privi mama cu atâta disperare, încât Maria sfârşi prin a o linişti. — A spus că aşteaptă de mult; cine ştie câtă nevoie o avea, dacă vrea să lucreze pe o astfel de vreme. „Bătrâna" se grăbi să deschidă. Coşarul aştepta în prag. Privirile lor se întâlniră, şi profesoara tresări. Ochii aceia mari şi verzi îi mai văzuse ea o dată, o singură dată, luminând chipul unui singur bărbat... al singurului bărbat... — Sărut mâna! şopti omul acoperit de zgură şi zăpadă. Omul din faţa ei, intuindu-i parcă tulburarea, rămase mai departe în aşteptare. Ela privea mută scena care se desfăşura într-o tăcere apăsătoare. Într-un târziu sfârşi prin a se întoarce spre tabloul tatălui ei. Un tremur uşor o cuprinse. Făcu câţiva paşi, apropiindu-se de Maria. Îşi trecu braţul peste umerii uşor încovoiaţi, iar mâinile mamei se crispară de ale ei. Omul care trezise amintirea celui dispărut urmărise cuminte şi reţinut tresărirea bătrânei, ca şi privirile tinerei fete; sfârşi prin a face un singur pas în vestibul şi asta doar pentru a vedea cauza care stârnise tulburarea celor două femei. Apoi, coşarul le privi pe rând şi strălucirea de oţel a ochilor săi păru să se întunece pentru câteva clipe; femeile pricepură că el înţelesese pricina tulburării lor. — Poţi începe... dacă vrei, rupse Maria tăcerea. Coşarul se dădu înapoi cu un pas. — Văd că masa e pusă pentru lume multă... — Da, îngăimă Ela. Dacă ai putea veni altădată î Bărbatul se întrista. — Pot; dar dumneavoastră m-aţi chemat acum. — Adevărat, adevărat, se grăbi Maria s-o scuze, şi scoase repede un portofel din buzunarul rochiei de casă. Uitaţi, vă pot plăti deranjul... sau vă pot achita dinainte costul curăţatului; avem cinci coşuri, mai spuse ea dintr-o răsuflare, şi asta cred că face pe puţin o sută de lei. Nu? — Nu! răspunse coşarul. — Dar cât? Cât? insistă Ela. — Nimic... nimic... bâigui omul, după care le întoarse spatele şi plecă. Ela înşfacă portofelul mamei sale şi se năpusti pe uşă, strigând în urma bărbatului: — Domnule!... Domnule coşar! Bărbatul se opri şi aşteptă, fără să se întoarcă, apropierea fetei. Ela era în rochie. Nu îndrăznea să-l privească. Scoase din portofel două hârtii de câte o sută şi i le oferi, spunându-i: — Ia-le...! Luaţi-le! Am încredere în dumneavoastră... Sunt sigură că ne veţi curăţa coşurile foarte bine pentru banii ăştia. — Daţi-mi doar o sută. Arvună. Şi să ştiţi că dacă n-am să vă curăţ coşurile, am să vă aduc banii înapoi. Luă din mâna fetei o bancnotă şi îşi continuă drumul. Maria o aştepta în prag. — A luat banii? o întrebă ea. — Da o sută. „Arvună"! Şi mi-a mai spus că o să ne aducă banii înapoi dacă n-o să mai vină pentru coşuri. Ninsoarea se înteţise. Luminile de pe stradă prinseră viaţă, iar la ferestrele caselor, storurile se lăsară unul câte unul. Peste două ore, casa profesoarei Maria Tripşa avea să se umple de prieteni, de reporteri şi de veselie.   •   Oamenii erau plini de exuberanţă. Într-un colţ al sufrageriei, un reporter de la o revistă suedeză făcea tot ce putea, ca „Bătrâna" să nu-l părăsească; îi povestea ultimele can-can-uri din lumea medicală, îi relata — pe un ton de şoaptă strigată, ca să poată auzi şi ceilalţi comeseni — impresiile pe care le lăsase Maria cu câteva luni în urmă, la o conferinţă ţinută în ţara lui, şi câte alte asemenea lucruri dar, din când în când3 aducea vorba — adevărat, cu multă prudenţă — şi despre telepsihofon. Atunci, ochii profesoarei căpătau o anume strălucire, obrajii ei supţi şi palizi se îmbujorau, glasul îi vibra în timp ce dădea preţioase relaţii pentru publicitatea de care revista avea nevoie. Ceilalţi păreau să-l invidieze şi curând începură să-l hăituiască, fie cu glume, fie cu întrebări, până când omul sfârşi prin a scoate un strigăt de enervare. Un râs homeric izbucni din piepturile tuturor; Maria părea să se distreze de minune. Titus sosi mult mai târziu. Ela îl însoţi în camera ei. Ştia că el nu suporta asemenea petreceri, că evita întotdeauna să facă noi cunoştinţe. Zina, tânăra laborantă a profesoarei, o asigură pe Ela că va face totul ca lipsa ei să nu fie observată. În camera alăturată, Ela deschise larg fereastra. Afară continua să ningă. Fata adună de pe marginea ferestrei, cu amândouă mâinile, zăpada şi îşi ascunse faţa în ea. — Ai să răceşti... Ela păru să nu audă decât şoapta umedă a zăpezii care i se topea pe obraji. Atunci, parcă gelos. Titus îi desfăcu brutal mâinile de pe obraji. — De ce faci asta? întrebă ea cu nedumerire şi teamă. Îl ştia atât de reţinut şi de sobru! Tânărul nu-i răspunse. O privea cu un amestec de patimă şi furie. — Titus! Mi-e frică... Atunci, el o îmbrăţişă puternic, şi-i şopti disperat: — Nici zăpada nu vreau să-ţi atingă faţa. Nici apa, nimic! Nimeni, înţelegi? Apoi slăbi strânsoarea braţelor şi căută privirea fetei, iar când i-o întâlni, îi spuse abia murmurând: — Înţelegi, dragostea mea? Nimeni nu-i vorbise astfel până atunci. — Înţelegi? Înţelegi? continua să răsune în cameră şoapta lui disperată. Ea ar fi vrut să strige de fericire, dar emoţia îi fărâmase şi voinţa şi glasul... În clipa următoare, Maria năvăli în camera fiicei sale, dar rămase ca împietrită. Tinerii se priveau plângând. Era atâta fericire în ochii lor, încât inima ei se opri pentru o clipă. Se retrase, închizând uşa încetişor. Titus! şopti Ela într-un târziu. Hai să ieşim din casă. Ştii, dragostea mea, camera asta e prea neîncăpătoare pentru atâta fericire. Tăcu o clipă şi-l privi printre lacrimile care încă nu conteniseră; apoi, brusc, se aruncă la pieptul lui, spre a-şi ascunde privirea vinovată de-atâta bucurie şi gemu a dezvinovăţire: N-am să-mi mai las faţa atinsă de zăpadă! Nici de viscol, nici de aripa gerului... de nimic, de nimic şi de nimeni. Am să merg aşa, cuibărită la pieptul tău şi am să-mi înăbuş urletul de fericire. Titus îi ridică capul şi-i căută cu înfrigurare privirea. Vroia să ştie cât este de adevărat ceea ce auzea şi simţea, iar pentru asta ce altceva putea face decât să se uite în adâncul acelor ochi de copil? Fata îi înfruntă privirea, căutând parcă acelaşi lucru. Apoi ieşiră. — Hei! Dar voi aţi înnebunit de-a binelea! se auzi strigătul Zinei care alerga spre ei, aducându-le paltoanele. Unde-aţi plecat aşa de grăbiţi? — Să mângâiem zăpada, răspunse fata. Zina o privi mişcată. — Da, interveni Titus... Sunt suflete pe care nimeni nu le-a mângâiat vreodată şi pe care toţi le calcă în picioare. Aşa se întâmpla şi cu sufletul zăpezii. Era atâta gingăşie şi disperare, atâta durere şi speranţă în tonul şi-n vorbele lui Titus, încât Zina se cutremură. Îi mai privi o dată şi porni spre casă alergând. Îndrăgostiţii o priviră nedumeriţi, apoi îşi continuară drumul, Pe stradă bântuia viforniţa...   •   Mica petrecere a profesoarei Maria Tripşa se termină cu puţin înainte de miezul nopţii. Musafirii păreau îngrijoraţi de starea vremii, şi primul care-şi manifestă teama fu reporterul suedez. Atunci, ceilalţi priviră afară şi hotărâră de îndată să plece în grupuri. Zina vroia să mai rămână, oferindu-se să-i ajute Mariei la o sumară punere în ordine a casei, dar un fotoreporter al unei reviste de specialitate olandeze, un vlăjgan blond, se oferi s-o conducă acasă. Profesoara o sfătui să accepte; abundenţa zăpezii putea duce la încetarea circulaţiei. Maşina olandezului, un Pakard destul de vechi dar puternic, înainta cu greu. — E motorul rece, se scuză el. Zina se mulţumi să zâmbească. Îşi aprinse o ţigară şi trase primul fum cu sete; la Maria nu fumase de loc, ştia că nu-i place. După câteva minute, se zări centrul. Fata îşi mai aprinse o ţigară şi după alte câteva minute îl rugă să oprească. Olandezul îi ceru o întâlnire, şi Zina i-o fixă pentru după-amiaza zilei următoare. Apoi Zina coborî şi pătrunse în institutul condus de Maria Tripşa, pe o uşă folosită numai de aceasta şi unde nu era portar.   •   Coridoarele institutului erau pustii. Dinspre scara principală răsunară paşi. Cineva se îndrepta cu oarecare grijă spre sala marelui laborator. Întunericul era pătat de câteva raze alburii ce răzbăteau prin ferestrele rare şi mici ale culoarului. La un moment dat paşii încetară şi o linişte absolută păru a se statornici. După o vreme se auzi însă zăngănitul unei legături de chei. Apoi, iar linişte şi în sfârşit o cheie se răsuci în broasca unei uşi. Tăcere. O clanţă fu apăsată cu precauţie, apoi iar tăcere. Urmă un uşor scârţâit şi o uşa prinse a se deschide. Niciun alt zgomot. Iar paşi şi iar linişte. Cineva ajunsese într-un colţ mai întunecos al laboratorului, unde se afla o imensă casă de bani. Lumina albastră-violet a unei lanterne prinse, într-un fascicul discret, încuietoarea. Apoi, fasciculul se plimbă cu oarecare nervozitate de-a lungul şi de-a latul seifului desenându-i parcă, undeva în spaţiu, conturul dreptunghiular. Din nou întuneric şi linişte deplină. Urmă zgomotul produs de un declic metalic, căruia i se suprapuse zăngănitul legăturii de chei. Fasciculul lanternei reapăru asupra peretelui frontal al casei de bani, iar în conul său de lumină o mână înmănuşată învârti rotorul de siguranţă. Mecanismul încuietorii icni şi cedă. Uşa seifului se deschise, ascultătoare. Fasciculul de lumină îşi schimbă culoarea, din albastru-violet într-un alb crud. Aceeaşi mână care învârtise rotorul încuietorii se afundă în interiorul seifului şi scoase câteva foi de calc, pe care le întinse apoi pe duşumea. Conul de lumină degajat de lanternă se limita exclusiv la a cuprinde întinderea foilor de calc. După câteva clipe un aparat fotografic prinse a înregistra desenele de pe foile de calc. Apoi, mâna înmănuşată începu să pună foile de calc la loc, în seif, dar nu apucă să ducă la capăt şi operaţiunea asta, pentru că declicul unui comutator inundă laboratorul cu lumina izvorâtă dintr-o puternică plafonieră de neon şi, o dată cu asta, o voce puternică, baritonală, sparse liniştea: — Zina Gogan!? În pragul uşii se afla tehnicianul Alexe Vedea, cu un pistol în mână. Laboranta rămase locului, împietrită; abia după câteva secunde izbuti să se întoarcă spre bărbatul care o surprinsese şi îngăimă în neştire: — Domnule... domnule tehnician... Bărbatul râse scurt şi nervos, punându-şi pistolul în buzunarul halatului său alb. — Mai puteai avea răbdare, domnişoară Gogan, o ironiza el; încă trei-patru săptămâni şi telepsihofonul ar fi fost definitivat. Făcu un pas spre ea. Zina strânse cu deznădejde micul aparat fotografic. El observă gestul fetei şi, prefăcându-se a nu fi luat în seamă teama ei şi consecinţele pe care le-ar fi putut avea, continuă cât putu de calm: — Încă trei-patru săptămâni, şi ai fi avut totul... totul... pe când aşa... în rate... Prea mult risc... — Prea multe riscuri! mârâi Zina. Alexe păru surprins de cinismul ei. Vorbele laborantei avură darul să-l facă atent la faptul că şocul trecuse şi că în faţa lui se afla un adversar nu tocmai comod şi cu atât mai puţin dispus să-şi vândă pielea pe un preţ mic. Mai făcu un pas spre ea, căutând să zâmbească şi-i porunci să pună aparatul fotografic în seif. Fata îl ascultă, dar îi execută dispoziţia privind într-un punct fix, undeva în spatele lui. Insistenţa privirii Zinei păru să-l neliniştească pe Alexe şi, căutând să se stăpânească, o întrebă la ce anume se uită. — Să zicem că în asemenea expediţii nu te avânţi singur... Mai ales o femeie! Alexe Vedea măsură distanţa dintre ea şi el; îi despărţeau aproape doi metri. Instinctiv duse mâna la buzunarul în care-şi pusese revolverul şi continuă: — Domnişoară Zina Gogan! lasă aparatul în seif şi adună planurile de pe jos. Zina izbucni în râs, nedesprinzându-şi mâna de pe aparatul fotografic pe care-l sprijinea de unul dintre rafturile seifului. — Dac-am fi singuri... v-aş asculta... — Ce vrei să spui? Fata chicoti din nou. — Răspunde! porunci Alexe, strângând revolverul în palma. — Să-l întrebăm şi pe dumnealui ce părere are? spuse ea, continuând să privească peste umărul lui. Alexe Vedea se răsuci brusc şi scoase revolverul, dar tot atât de repede Zina ridică aparatul de fotografiat vrând să-l trântească şi astfel, odată ajuns la lumină, filmul sa se voaleze. Fulgerător, Alexe se întoarse spre ea şi, văzând ce putea să se întâmple, se aruncă asupra fetei, prinzând aparatul. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, îi porunci din nou să strângă planurile şi să le pună în seif. Laboranta se supuse. Alexe îi ceru cheile. Apoi puse şi micul aparat fotografic alături de planuri şi încuie. — Ai jucat necinstit. — Dar am pierdut, murmură Zina şi se îndreptă spre un scaun pliant. Îl desfăcu, se aşeză şi adăuga resemnată: iar când pierzi, plăteşti. — Da... plăteşti! — Care e preţul? — Preţul? făcu Alexe contrariat. Preţul cui? Al meu? strigă el cu vădită indignare şi repetă: Al meu? — Nu, răspunse fata cu aerul unui om sfârşit; al meu... Alexe păru să se mai fi liniştit. — O... o pedeapsă exemplară! Zina Gogan râse scurt. Un zâmbet amar părea să i se fi întipărit în colţurile gurii. Oftă şi spuse: — Asta... asta, numai în situaţia în care mă veţi denunţa. — Cui? întrebă bărbatul, cu o nuanţă de batjocură în glas. — Securităţii... Tehnicianul îşi trase un scaun aproape de ea, o fixă cu curiozitate, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima oară şi o întrebă pe tonul cel mai firesc cu putinţă. — Domnişoară Gogan, dumneata ştii cum mă cheamă şi ce profesie am? Zina îl privi cu un aer tâmp şi câteva clipe nu răspunse. După aceea păru oarecum că se regăseşte: — Da... Vă numiţi Alexe Vedea şi sunteţi tehnician la acest institut. — Nu, Zina; mă numesc Mircea Baltag şi sunt maior de securitate. Îţi spun toate astea, pentru că nu vei mai avea posibilitatea să comunici cu complicii dumitale. Zina Gogan, eşti arestată! Laboranta sări de pe scaun şi-l privi năucită. Apoi, ochii ei începură să rătăcească peste instalaţiile din laborator, oprindu-se asupra unei manete care racorda o parte a mecanismelor la un curent de înaltă tensiune. Făcu un pas nehotărât, apoi simula că este cuprinsă de ameţeală. — Apă! bâigui ea abia perceptibil... Apă! Alexe o ajută să se aşeze. Apoi privirile lui prinseră a observa mesele pe care se aflau diferite vase de sticlă. — Zina, domnişoară Zina, se precipită el... ţi-aş da... îţi dau cu plăcere, imediat dar nu îndrăznesc... nu ştiu de care vas mă pot servi... Dumneata cunoşti aici mai bine ca oricare altul... Spune-mi... — Apă! se auzi iar şoapta disperată a laborantei. — Spune-mi de unde să iau un vas curat... Fata nu răspunse. Un tremur uşor pusese stăpânire pe maxilarele ei; făcea eforturi disperate să articuleze un singur cuvânt. Ridică o mână — care tremura — şi arătă undeva, spre o măsuţă situată la celălalt capăt al laboratorului. Alexe se repezi într-acolo, dar zgomotul produs de căderea scaunului pe care stătea Zina îl făcu să se oprească şi să se întoarcă... Grăbindu-se spre maneta care conecta curentul de înaltă tensiune, Zina se lovise de scaunul pe care stătuse până atunci. Alexe făcu două salturi şi o prinse la timp, împiedicând-o de la o sinucidere sigură. Laboranta nu opuse nicio rezistenţă şi se lăsă condusă şi aşezata pe un scaun. Continua să tremure. Într-un târziu, spuse cu glas stins. — Nu ştiu dacă trebuie să vă cer iertare... pentru... pentru spaima pe care aţi tras-o adineauri... El nu-i răspunse şi se mulţumi s-o privească. — Asta... domnule maior... asta, cred eu... era preţul cel mai bun... preţul despre care vorbeam... Oftă adânc şi îşi ascunse faţa în palme. Apoi. deodată, izbucni într-un râs homeric, făcând totodată vizibile eforturi să se stăpânească. Îşi ridică privirea spre Alexe, continuând să râdă şi să-şi înăbuşe râsul cu palmele, dar părea că-i este cu neputinţă. Se ridică brusc de pe scaun şi se năpusti asupra bărbatului din faţa ei, apucându-l de reverele halatului şi strigând: — Râzi! Râzi! N-auzi?... Râzi şi tu, brută! Ce altceva mai poţi face? Ce altceva mai ştii să faci? Alexe îi desfăcu, uşor, strânsoarea degetelor. Apoi merse spre fereastră şi, după ce o deschise larg, reveni lângă spioana care părea să fi căzut pradă unui acces de plâns. Îşi spune că şocul „surprizei” avea să se atenueze, gândind că plânsul o va uşura şi îşi căută un loc la oarecare distanţă de prizoniera lui. Într-un târziu laboranta încetă să mai plângă şi, spre surprinderea lui, vorbi pe tonul cel mai firesc cu putinţă. — Domnule maior... vă cer scuze de la bun început pentru ceea ce o să vă spun... — Te asigur, domnişoară Gogan... — Pentru tot ce o să vă spun. — Pentru tot. Urmă un lung moment de ezitare care, însa, se dovedi a fi fost ultimul, pentru că Zina se porni. — Părerea mea este că dumneavoastră nu sunteţi un negustor prea hrăpăreţ... Vreau să spun că preţul prea mare, pentru ceea ce aţi putea oferi, nu numai că vă displace dar... chiar vă sperie. Îşi observă atent interlocutorul şi continuă: — De pildă, adineauri... când am vrut să-mi răscumpăr păcatele, preţul pe care am vrut să vi-l ofer v-a îngrozit. Şi, drept să vă spun, se precipită fata, în egală măsură m-a îngrozit şi pe mine, dar nu preţul, ci reacţia dumneavoastră faţă de preţ. Mă gândesc şi la faptul că, poate, sunteţi un negustor atât de cinstit, încât lucraţi la preţuri fixe şi accesibile pentru toţi păcătoşii... Din nou îi căută privirea, iar când i-o întâlni, continuă: — Dacă sunteţi atât de onest pe cât îmi închipui eu, de ce nu-mi spuneţi cât mă costă răscumpărarea? De ce nu-mi spuneţi preţul? Care este preţul dumneavoastră? Spuneţi-mi o sumă! Alexe zâmbi trist. — S-au v-aţi supărat? — Nu, nu m-am supărat, domnişoară; dar n-am preţ. Zina păru încurcată; încercă totuşi să-l sfideze. — Orice şi oricine are un preţ. — Relativ, da. — Relativ?! În funcţie de ceva anume, vreţi să spuneţi? Bărbatul îi căută privirea şi, numai după ce i-o întâlni, îi spuse aproape în şoaptă: — Să zicem... în funcţie de suma pe care ai încasat-o dumneata de pe urma vânzării fotocopiei planurilor... Laboranta părea să fi înţeles neînduplecarea omului din faţa ei şi dădu semne că începe să capituleze. — Domnule maior, contam pe o sumă mare. Valoarea telepsihofonului a fost apreciata chiar de doamna profesor Tripşa. — Faţă de dumneata? Pe buzele Zinei flutură un zâmbet ironic. — Nu... adică, da, faţă de mine, dar nu-mi spunea mie, ci inginerului Silviu Bora... — Bora? — Da; tipul acela înalt şi cu privire de adolescent naiv. Tăcu, spre a se încredinţa că Alexe pricepuse despre cine anume îi vorbea, apoi continuă: — Ei, trebuie să-l ştiţi dumneavoastră; inginerul acela trimis de filiala din Cluj a Academiei, ca s-o ajute pe profesoară. — Dar dumitale, dumitale... ce ţi-a spus doamna Tripşa? — Mie? se arăta Zina surprinsă. Mai nimic. — Cum aşa? Dumneata erai colaboratoarea cea mai apropiată de ea... o vizitai acasă... Zina îl pironi cu o privire tristă, apoi murmură: — Am fost colegă cu fiica ei, la liceu; numai la liceu, preciza ea cu o nuanţă de revoltă în glas. După aceea, Ela a intrat la politehnică, iar eu... eu m-am calificat ca laborantă! Prin bunăvoinţa doamnei Tripşa. Fata oftă adânc. Apoi se ridică de pe scaun, se îndreptă spre fereastra larg deschisă şi inspiră cu un soi de disperare aerul rece al nopţii. Alexe îşi scoase o ţigară, dar când vru s-o aprindă îşi dădu seama că nu avea chibrituri. Zina îi urmărea, atentă, fiecare mişcare. — Luaţi bricheta din poşeta mea. Bărbatul surâse şi ezită. — Luaţi! îl îndemnă ea; poşeta e deschisă. El privi măsuţa lângă care stătea Zina şi spuse: — Dar nu văd nicio poşetă. Fata râse scurt şi-l îndemnă să se uite sub masă. Din fericire. Alexe se aplecă numai pe jumătate; în secunda următoare Zina încercă să escaladeze fereastra, dar înălţimea pragului ferestrei îi ceru un efort care-i îngădui lui Alexe s-ajungă lângă ea şi s-o tragă înapoi. Închise fereastra, apoi îşi întrebă captiva, cu un glas aproape strigat: — De ce? Ea nu-i răspunse şi-l privi nedumerită... — De ce? urlă din nou Alexe. Zina păru înfricoşată de omul care ameninţa să se dezlănţuie şi bolborosi: — Aşa... aşa... Ştiţi, m-am gândit că tot în felul ăsta trebuie să plătesc. — Asta o să hotărască justiţia. — Prea multă tevatură pentru o nenorocită ca mine. Alexe scrâşni, apoi îi spuse batjocoritor: — Ai schimbat tactica? vrei cu orice preţ să mă impresionezi? Spioana îl privi lung şi mărturisi: — Vreau! Păcat că nu se poate. — Pentru cine lucrezi? tună el. Ea tăcu o vreme. Alexe îi respectă această tăcere; ştia că aşa se întâmplă celor mai mulţi dintre vinovaţi, înaintea marilor mărturisiri, dar răspunsul fetei avea să-l nemulţumească. — Pentru nimeni. Făcu un efort mare şi reuşi să-şi înfrângă mânia. — Ciudat! — Poate. — Şi, totuşi, mi-ai spus că sperai să capeţi un preţ bun pe fotocopiile planurilor... Asta înseamnă că, cel puţin, te-ai gândit la cineva căruia să i le vinzi... O privi atent şi din nou strigă: — Cui? Zina se arătă înfricoşată şi bâigui: — Inginerului Bora; lui Silviu Bora! Alexe nu-i dădu nici cel mai mic răgaz să-şi revină şi continuă — De ce lui Bora? — Pentru că... pentru că el a manifestat un interes deosebit faţă de planul de ansamblu al telepsihofonului, chiar acasă la doamna Tripşa; eram la ceai, după-amiaza... asta chiar în primele zile de când el venise de la Cluj. Profesoara îi încredinţase doar planurile privind porţiunea unde sunt instalate nişte aparate de măsurat... şi el a cerut... a insistat chiar, să vadă planul de ansamblu. Doamna Tripşa i-a spus că n-are rost să se împovăreze cu tot planul... cu toate datele... Ea se sili să râdă, iar bărbatul făcu la fel. Urmă o lungă tăcere, curmată de şoapta lui Alexe: — Aşadar, inginerul Silviu Bora l Apoi o privi şi repetă, vrând parcă să se convingă pe el însuşi că aflase adevărul, că acela şi nu altul era adevărul adevărat: „Silviu Bora... Bora...” Zina tresări şi el observă asta. Apoi, fata izbucni cu disperare în glas: — Domnule maior! Eu... eu aşa cred... aşa am crezut. Să ştiţi însă — se precipită laboranta — că eu v-am spus doar ceea ce am crezut... Totul, totul poate fi doar rodul închipuirii mele; mă tem... — De cine? interveni Alexe. De Bora? Laboranta îl privi surprinsă, de parcă până în acea clipă ar fi vorbit doar cu ea şi abia atunci îşi dăduse seama că cineva, un străin, îi ascultase gândurile. Alexe repetă întrebarea, şi Zina păru să priceapă. Zâmbi trist, resemnat. — Nu... nu mă tem de nimeni; doar de eroarea pe care putea-o face în legătură cu presupunerile mele. Pricepeţi? Alexe nu-i răspunse, mulţumindu-se doar s-o observe. Atunci ea strigă: — Înţelegeţi? Mă tem pentru el! Mă tem, pentru că omul acesta s-ar putea să nu aibă nicio vină şi să cadă victima închipuirii mele bolnave. — Ce alte discuţii ai mai avut cu Bora? — Niciuna. Am socotit-o hotărâtoare pe aceea din după-amiaza în care luam ceaiul la doamna Tripşa. Omul care o interoga arbora un zâmbet ironic. — Şi... te-ai apucat de lucru. Laboranta răspunse pe acelaşi ton de zeflemea: — Închipuiţi-vă că da! Apoi râse scurt şi preciza: trebuia să ies din impas. Bărbatul păru nedumerit în privinţa acestei noi stări mărturisite lui, şi nu i-o ascunse. Atunci, laboranta se porni pe destăinuiri, alternând atitudinile de cinism cu lacrimile, râsul cu tristeţea şi tonurile joase cu adevărate urlete. — Am fost şi sunt o fată săracă, am fost şi sunt invidioasă, am fost o leneşă şi sunt o nerealizată; am fost şi sunt tot ce-i mai rău şi mai urât dar... dar de laşitate faţă de propria mea viaţă nu voi putea fi acuzată niciodată. Am vrut să-mi fac o viaţă... dacă nu chiar îmbelşugată, măcar comodă; aşa, pur şi simplu... să isprăvesc, cel puţin cu deşteptarea zilnică la ora şase dimineaţa, să pot scăpa de o activitate pe care nu mi-am dorit-o, care nu mi place şi pe care o consider doar o imensă umilinţă.