Povestiri istorice

Legenda Mănăstirii Putna Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Săhastru. Îi zicea lumea săhastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor rătăciți prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica. Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Vițeului, Ștefan și cu un argat de-al său. El a fost dovedit de dușmani și căta loc de odihnă. Și s-a așezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el așa, iacă vede o lumină în fereastră la săhastru, căci atunci el își făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi. Ajunși acolo, Ștefan bate în ușă. – Cine-i acolo? întreabă Daniil. – Om bun, răspunde Ștefan. – Dacă e om bun, să intre! El intră înăuntru. – Ce ai pățit, de-ai venit și pe la mine? Năcăjit și amărât cum era, nu zise nimic. – Eu știu ce-i cu tine. De mă asculți ce ți-oi spune eu, să știi că dovedești păgânătatea. Altminteri e rău! – Jur pe feciorul meu că ți-oi asculta toate poruncile! – Atunci, pune urechea la piciorul meu cel stâng! Ce auzi? – Ce s-aud? Numai plânsete și jăluiri. – Bine zici! Acestea, Ștefane, să știi că-s jăluirile țării! Pune acum urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi? – Amu aud cântece frumoase. – Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire! – Dar unde cântă? întrebă Ștefan. – Știi unde, Ștefane!? Iacă, acolo, acel deal, suie mâine dis-de-dimineață pe el și trage cu arcul iar unde o să găsești săgeata înfiptă, să știi că de acolo s-aude cântând! – Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem! – Bine, dar eu, Ștefane, nu mănânc nimic. De unde să-ți pot da ceva? – Caută, părinte, că nu ne mai putem ține pe picioare de flămânzi! Căută Daniil în toate părțile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu și lui Ștefan o bucățică, și argatului, și-i mai rămase și lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse. După ce au terminat ei ospățul, s-au culcat amândoi în chilie, iar săhastrul a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la ușă: – Scoală, Ștefane, și du-te! Ei se sculară pe-ndată și se suiră sus pe deal. Scoate Ștefan arcul și trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată, ei merseră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se duce Ștefan, noaptea, la Volovăț și ia biserica de acolo și până-n ziuă o aduce aici. Tot până-n ziuă o și proptește. Însă nici nu o proptește bine, când iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ștefan când a adus biserica iar acum au venit să-l prindă. Ștefan, văzând aceasta, intră în biserică și se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape. Ascultându-i ruga, dădu o ceață grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii se zăpăciseră și începuseră a se omorî între ei. Se bătură ei așa până-la amiaz, că nu mai rămaseră de ei decât doi ofițeri care, de frică să nu fie uciși de Ștefan, o luară la fugă. Pierind cu toții, cerul începuse să se lumineze. Ștefan, bucuros, merse la Suceava și aduse meșteri ca să zidească o mănăstire mândră. Au fost aduși și din Țara Românească mulți robi ca să locuiască pe aici. Din unul din aceia mă trag și eu. Această poveste mi-au spus-o și mie bătrânii și-o spun și eu urmașilor mei. pentru legende populare si teatru radiofonic da-ti click aici......https://latimp.eu/?s=stefan+

                                                                 Un mic ostaș al lui Decebal          Întâmplarea s-a petrecut în anul 106, în cetatea de pe stânca Piatra Roșie. Doi băieți îi căzuseră în lupta de la Tapae. Tatăl se retrăsese o dată cu toate oștile puse de Decebal să apere gurile văilor ce duceau spre așezările și întăriturile din munții Orăștiei. Acuma lupta pe meterezele cetății de la Piatra Roșie. Femeia lui cocea, în cuptoarele din reduta, turtă de mei pentru luptători. Bristena oblojea tăieturile și împunsăturile de săbii și sulițe ale ostașilor. Catur, fratele ei, ultimul copil al lor, care, până nu demult hoinărise prin poieni cu cârlanii la păscut, se afla și el în cetate. Căra cu un chiup, de dimineață și până seara, apă de la cisterna cetății. Se împuținaseră ostașii, așa că fieștecare sta zi și noapte stană neclintită unde îl așezase căpetenia lui. Acolo le duceau să îmbuce ceva ținând privirile spre adâncurile de la poala muntelui, acolo ațipeau, pe rând, o clipă, de-am-picioarele, cu ochii deschiși, ca huhurezii. Copilul își umplea chiupul, apoi trecea din om în om, turna într-un linguroi de lemn și-i da să bea celui care îi făcea semn că-i e sete. Slăbănogii, femeile, țâncii le aduceau luptătorilor bolovani, săgeți trebuitoare, vipere închise în coșercuțe, pe care să le verse în capetele vrăjmașilor. Nimeni nu sta cu mâna în gură. Fiecare avea ceva de făcut. Lui Catur asta i-o daseră în grijă: să potolească setea celor ce stau la pândă pe buzele zidurilor. — A cărat Catur apă zile, săptămâni și luni în șir. Dar în cisternă, apa a prins a se împuțina. De unde tot iei și nu mai pui, de la o vreme sg isprăvește. Cetatea le eia împresurată de romani, iar izvorul se afla tocmai la rădăcina muntelui, așa că ei nu aveau cum să mai împrospăteze cisterna. Catur a văzut și el cum scade apa de băut. „Scade apa scad și puterile de luptă”, a socotit băiatul. Începuseră a-i miji tuleiele sub nas, iar în minte se înfiripase înțelegerea lucrurilor, a întâmplărilor, a faptelor ce se petreceau în preajma lui. Îl căliseră și pe el nevoile luptelor, pe care le cunoștea de atâția ani. Vremea era și ea nemiloasă cu asediații. Daseră căldurile și setea era tot mai mare. Ostașii îi făceau băiatului din ce în ce mai des semne să le aducă apă de băut. El umplea acuma chiupul numai pe jumătate. Mai la urmă l-a umplut pe sfert. În linguroi turna tot mai puține picuri numai atât cât să le sfârâie pe limbile învăpăiate. A început să li se usuce ostașilor cerul gurii, să hârâie din gâtlejuri. Li se brăzdaseră de arșiță buzele cu tăieturi adânci și scorojeală. Copilul vedea și ofta. Împuțina mereu înlătura. O împuțina că nu mai avea de unde sa ta. Nu se mai afla decât pe fundul rezervorului, ca de un lat de mână. Catur a dosit într-un ol câteva sorbituri de apa, de care să nu afle nimenea. Să-i picure atunci când n-a mai fi în cisternă niciun strop, să-i picure pe buzele celui care dă semne de sfârșeală, unei lehuze, unui ostaș ce moare, ca să-i ușureze sfârșitul, a socotit vajnicul ortac a luptătorilor. A ascuns apoi olul într-un loc pe care-l știa numai el. Copilul aștepta ploaie. O aștepta ca să-i umple cisterna. Dar ploaia nu a venit. Cerul senin; soarele, pârjol. Ostașii așteptau să cadă noaptea rouă, pe care să o lingă de pe firele de iarbă. Dar nici rouă nu a căzut. A trecut multă vreme, în care ostașii doar că și-au amăgit setea. Ziua mai ales li se tăia răsuflarea. Din locurile lor de pândă nu s-au mișcat nici acuma. Stau gata să se azvârlă asupra romanilor care s-ar ivi sub sprânceana meterezelor. Aveau în cetate câteva dobitoace. Răgeau vacile, nechezau caii, behăiau oile. Le frigea și pe ele arșița lăuntrică. Lărmuiau și trăgeau să rupă opritorile. Omul rabdă și tace. El pricepe firea lucrurilor. Pricepe de ce trebuie să rabde. Animalul însă îi animal. Mănâncă atunci când îi e foame, bea apa când îi e sete. Când nu le are le caută. Acuma însă erau priponite la iesle. Catur le auzea și i se rupea inima de nula lor. Le ducea apă într-un hârdăiaș și le lăsa să-și moaie și ele buzele, să soarbă o înghițitură, numai câte o înghițitură. — Să le taie pe toate, a poruncit căpetenia când l-a văzut o dată pe Catur ieșind din țarcul dobitoacelor. Și le-au tăiat. Așa e la război. Romanii au simțit ce se petrece sus, în cetate. — Așa! Dar să-i mai lăsăm olecuțică până or scoate limbile de un cot, de arșiță, a zis sutașul lor. Și i-au mai lăsat, dar au întărit paza în jurul cetății. Iscodeau crenelurile, porțile cetății, povârnișurile stâncii pe care era cocoțată cetatea. Așteptau să se ivească pe metereze daci care saltă armele sus, semn că se dau de bună voie prinși în mâinile lor. Dacii nici gând n-aveau de așa ceva. Erau hotărâți să piară de sete, ori să deschidă porțile și să se năpustească asupra vrăjmașului, să moară în încăierarea cu el. Știau că așa le mai împuținează luptătorii. — Romanii! Romanii! Romaniiiii! Au huit într-o dimineață văzduhurile cetății. Străjile din turnurile de pază simțiseră încă de cu noapte țâștuieli și târșâieli pe povârnișurile muntelui. Au dat de știre căpeteniei. Căpetenia și-a slobozit pe funii, pe întuneric, iscoadele, care s-au întors cu știrea: urcă, urcă pedestrașii, împing în sus berbecii cu bot de fier, baliștile, urcă din toate părțile. Așa se face că dacii stau gata să sară asupra lor. Așteptau doar strigătele paznicilor din turnuri. Vrăjmașul se așteptase să bată doar cu berbecii în poartă o dată, de două ori, să-i facă lobdele de lemn țăndări și să dea buluc în cetate, unde să-i afle pe daci întinși la pământ, uscați de sete ca broaștele pe vreme de secetă. Când au auzit chiotele străjerilor, au înlemnit. În clipita aceea au și început să curgă de sus bolovani, rășină aprinsă, tăciuni înjârdați, ploaie de vipere, știubeie cu albine și mai ales potop de săgeți. S-a deschis și poarta cetății pe care au bujit bărboșii de i-au luat pe romani în vârfurile săbiilor, a sulițelor. A fost o încăierare în care au căzut și daci, dar s-au rostogolit pe povârniș, fără număr, vrăjmași arși, fripți, cu capetele sparte de pietroaie, cu mădularele picioarelor sfărâmate, crestați de săbiile încovoiate ale însetaților de pe metereze. La urmă, dacii au cărat în cetate armele și uneltele de luptă, părăsite de asediatori: sulițe, căngi, scări, funii, baliști, berbeci, pe care le suiseră romanii până sub zidurile meterezelor. I-au împins de la spate în cetate pe ostașii cu coif, prinși vii în harță. Apoi au scârțâit iar țâțânile de fier neuns și peste canaturile porții comații au lăsat stinghii de lemn, de le-au proptit, cum fuseseră mai înainte. Așa erau dacii: mureau și înviau; înviau și mureau. Era destul să adulmece dușmanul, că se și sculau din zăcăreală, din groapă, și dau năvală asupra lui. Romanii nu s-au lăsat nici ei doborâți de spaimă. Au adus sub cetate alte cohorte, alte baliști, alți berbeci cu botul de fier. Au așteptat alt prilej de încăierare. Vestea despre izbânda luptătorilor pletoși de la Piatra Roșie a trecut în zbor peste colinele dealurilor și ale munților, de a ajuns în celelalte cetăți. A ajuns în cetatea de pe Vârful lui Hulpe, la Blidaru, Sarmizegetusa, unde se afla și căpetenia cea mare a dacilor. În depărtări s-au aprins, pe creștete de stânci, facle, focuri. Noaptea luminau, gata să aprindă cerul. Era semn că cei de acolo au știre despre îndrăzneala cu care i-au înfruntat ei pe cotropitori. Într-un zori, în cetatea Piatra Roșie a răsărit pe pragul unei uși ce stătuse până atunci sub lacăt, a răsărit ca din pământ regele. Venise din Sarmizegetusa. Se strecurase printre vrăjmași pe cărări dosnice. Sta în picioare și-și privea luptătorii. Unii își dau la tocilă săbiile, alții își cârpeau ițarii; unii își oblojeau tăieturile, își ferecau în scândurele oasele frânte. Străjile, străji, la locurile lor. Își uitaseră de dogoarea setei. Supt la față, Decebal părea îngândurat, dar îndârjit. Se vedea că era nedormit, neodihnit. Își muta privirile de colo colo, de la un ostaș la altul. În colțul gurii i se înfiripa un zâmbet dulce-amărui. Îi îmbărbăta din priviri. Știa lipsa mare de apă din cetate. Îi dogorea și lui gura de sete. În drum aflase apă, dar n-a voit s-o guste măcar. De vreme ce ostașii lui rabdă cu tărie, nu se cade ca el să se arate mai slab decât ei. Catar nu-i știa gândul. A adus olul dosit de el. În ol se mai aflau câțiva stropi de apă. L-a întins regelui. Regele însă l-a ferit cu dosul mâinii în lături. A arătat spre ostași. Luptătorilor li se împăienjeniseră privirile de atâta foc ce-i ardea pe dinlăuntru. Nu mai aveau chip să țină armele în mâini. Știau că cisterna e goală. Urma să o dezlege într-un fel; să se usuce de vii, ori să deschidă porțile și să dea buzna peste vrăjmaș. Să cadă ei, dar să-l mai împuțineze o dată și pe cotropitor. Alta n-aveau ce să facă. Într-un zori însă, iaca feciorul. Sta în picioare pe pragul pe care stătuse regele. Avea în brațe chiupul plin cu apă. Ostașii au chiuit una de au răsunat văzduhurile. Catur le-a potolit flăcările din măruntai cu câte o înghițitură de udătură. Le-a dat așa ca să le ajungă la toți. El știa măsura, știa câți oameni sunt. Le-a turnat atât cât să fie doar de un deget apă pe fundul linguroiului. Și, după asta, Catur a adus în fiecare dimineață un chiup plin cu apă. De unde? Asta o știa numai el. Ostașii nu l-au întrebat de unde și cum o rostuiește. Erau bucuroși că își potolesc setea și așa pot să țină, ca mai înainte, armele în mâini. Tatăl lui Catur îl lua pe băiat în zilele de luptă, lângă el, pe metereze. Îi făcuse un arc pe puterile lui, cu coarda bine întinsă și-l deprinsese să tragă în romani. — Vezi tu mogâldeața de colo? Se ascunde în tufiș. Tu să tragi între ramuri, i-a zis și omul a tras acolo.     A tras apoi și copilul. După o vreme, săgețile au prins a nimeri tocmai unde voia el. — Numai că, vezi tu, mă țâncule? Vrăjmașul are în față scut, iar pe piept platoșă pe care săgeata nu le străbate. Urmează să-l iei la ochi când stă cam într-o dungă, într-o parte, să-i țintești subsuoara. La subsuori n-are decât cheutori. Și printre cheutori este destul loc pe unde să-l străpungă fierul săgeții, l-a mai dăscălit taică-su. Copilul a luat aminte ce i-a spus bătrânul luptător și a încercat-o și pe asta. A stat la pândă, și-a luat ținta în vârful săgeții și, când dumnealui a stat olecuță mai așa, mai cu stânga spre el, zbrrrr! a slobozit moartea spre vrăjmaș de l-a mușcat sub brațul stâng. Acuma, Catur se lua la întrecere cu taică-su și cu alți luptători. Nu se lăsa mai prejos decât ei. Avea ochiul ager, brațul tare și inima de foc. Nu s-a mai despărțit de arc. Tolba îi era mereu plină cu săgeți de ale romanilor. — De unde le ai? l-a ispitit taică-su în vreme ce încerca una. — De unde le am? De acolo! Copilul a arătat cu mâna spre romani. — Cum de acolo? s-a mirat omul. Catur l-a dus pe ostaș de mână spre metereză, a îngenuncheat, și-a pus o săgeată în arc și a tras. — Trage și tu, i-a zis el. Nu, stai. Pune-i mai întâi semn. Luptătorul a făcut ce i-a spus băiatul, și-a crestat săgeata, a pus-o în arc și a tras. — Să tragă și Naparis, a cerut copilul. Naparis a făcut pe săgeata lui două crestături, a pus-o și el în arc și a tras. Băiatul a luat bine seama unde au căzut romanii țintiți de ei. În dimineața următoare, ce să vadă luptătorii? Catur sta iar acolo unde a stat regele. Ținea cu dreapta chiupul plin cu apă, iar sub brațul stâng avea săgeți și sulițe. — Ce sunt astea? L-au întrebat fârtații lui, nedumeriți. — Ce să fie? Săgeți și sulițe. Iaca și o spadă! Le-a răspuns băiatul și a aruncat brațul de arme la picioarele lor. Erau arme romane. Între ele și săgețile lor cu crestături. — De unde le ai? l-a întrebat iar taică-su înciudat. — De unde le-ați azvârlit voi. Adică, năzdrăvanul, ușurel cum era, se strecurase noaptea, pe unde numai el știa, se strecurase devale, la poala cetății. Acolo smulsese din trupurile dușmanilor căzuți săgețile trimise de daci, a mai cules de pe jos și altele, și dintr-o piramidă a smuls arme romane și, țuști cu ele în locuri dosnice, de unde a făcut calea întoarsă la ai lui, tot pe unde venise. Bătrânul luptător și-a îmbrățișat copilul. Unul l-a încărcat pe umăr și l-a purtat prin cetate, să-l vadă ostașii și să ia aminte la îndrăzneala lui. După asta, Catur a lăsat puține zile în care să nu se ducă, în amurg, în zori, ori noaptea, jos, la poala stâncii unde își umplea chiupul cu apă, smulgea din trupurile vrăjmașilor săgețile trase de ei. Știa locul unde căzuseră romanii luați în țintele lui. Acolo nu pierdea vremea bâjbâind. Făcea ce făcea cât ai bate din palme și se topea după o cotitură dosnică. Aducea acuma și săgeți și apă. Căpetenia cetății l-a luat pe băiat la întrebări: — Cine ți-a destăinuit calea? — Regele, i-a răspuns Catur fără ocol. Adică, cetatea avea o cale subpământeană pe care n-o știau decât mai marii oștilor. O săpa seră tocmai pentru lipsuri ce trebuiau împlinite în chip tainic. Galeria ducea pe sub zidurile cetății până în coasta cea mai prăpăstioasă. De acolo cobora o cărăruie adăpostită de jnepeni și mărăciniș, șerpuită pe trepte de colți de piatră, ieșiți din pământ ca acele. Adică nu era o cărăruie tăiată de mână de om, ci dibuită de copil cu piciorul. Regele îl luase pe Catur de mână și-l dusese pe acolo până la pârâul ce făcea sub umărul muntelui un ochi de apă. Și lui Catur atât i-a trebuit. Și treaba asta a dus-o copilul o bună bucată de vreme fără stânjeneală. Într-un rând însă, când a scos Catur capul din gura tunelului, l-a și tras degrabă îndărăt. La bulboana de unde lua el apă sta un roman. I-a văzut mai întâi umbra întoarsă în undă cu capul în jos. Se plimba încoace și încolo. Sta de pază. Băiatul, niciuna, nici două, a pus o săgeată în arc, a țintit și a tras. Săgeata a nemerit unde o trimisese el. S-a repezit acolo, și-a smuls de la subsuoara dușmanului săgeata, a împins în prăpastia de alături mortul, și-a umplut chiupul, apoi, ca unul ce a isprăvit ce avea de isprăvit, s-a furișat pe unde venise și așa a ajuns la ai lui, în cetate. Ziua asta a stat, de dimineață până seara, pe muchea zidului în partea de unde se zărea ochiul de apă, să vadă ce se întâmplă acolo. Romanii au adus altă santinelă. Santinela sta și privea în toate părțile. Ce să facă băiatul? Să se mai ducă? Să-și lase ortacii cu gura arsă? Să jinduiască un strop de udătură? Nu! În zorii următori, a făcut ce făcuse și ieri. Adică a ajuns iar la gura tunelului, i-a zărit în apă umbra romanului, întors cu capul în jos, a pus săgeata în arc și a tras. A smuls săgeata din stârvul lui, l-a împins și pe ăsta în prăpastie, și-a umplut chiupul și hai cu el la luptătorii din cetate. Catur ușurel era, pas de pisică avea, iuțeală în mâini tot așa, îndrăzneala nu-i lipsea, calea o știa pe de rost, așa că a dus trebușoara zi de zi, adică mai mult în zori, ori în amurg. Acuma, într-un rând, când iese din tunel, Catur se uită, se uită. La bulboană nu mai era paznic. „Ce să fie?” s-a întrebat el. S-a lăsat pe povârniș mai mult târându-se. Când să zvâcnească de după o tufă, zărește romanul. Sta la pândă sub un pietroi. În vârful săgeții nu-l mai putea lua. S-a târât pe pântece pură în dosul bolovanului, și-a smuls de după cingătoare cosorelul, a țâșnit în fața lui și, cât a-i clipi din ochi, și-a trimis vrăjmașul pe lumea cealaltă. I-a azvârlit trupul în prăpastie, a luat apă și și-a văzut de cărările lui. Dar, într-un zori, când să iasă din gura tunelului, romanul l-a și împuns cu sulița. I-a găurit pântecele. Dacul nu și-a pierdut cumpătul, i-a azvârlit olul în obraz, apoi s-a năpustit pe neașteptate asupra lui, l-a doborât la pământ, i-a cules de jos șpanga și i-a făcut și el ce-i făcuse lui vrăjmașul. Și-a pus apoi pumnul în spărtura din foaie și s-a târât cum a putut în cetate. În cetate a zăcărit pe un braț de paie. Bristena l-a oblojit într-una cu unsori și buruieni, să-l însănătoșească. Catur aștepta să se pună pe picioare, să-și ia trebușoara lui de la capăt.        

                     Războiul înfricoșat din iulie 1476, la Valea Albă, s-a dat, și cumpăna a stat vremelnic de partea puterilor lui Mahom. Pierit-a acolo floarea vitejilor. Pulbere s-a ales, și din hânsarii cavaleriei ușoare, și din cavaleria grea. Tara Moldovei era arsă din cer până-n pământ. Focul dezlănțuit s-a adăugat arșiței grozave de iulie, încât cimitir era lumea, de la Dunăre la brazda Pocuției.            Și după ce cumpăna s-a înclinat de partea puterilor urgiei, și după ce apele Pârăului Alb s-au întunecat de sângele curs, Ștefan Voievod a privit gurile tunurilor moldovenești încă fumegând. S-a uitat la artileriștii morți între roți, la hânsarii adormiți de veci o dată cu caii lor, s-a uitat la arcași, la arbaletieri și întunecată jale l-a cuprins… Ochii lui au și lepădat un șirag de lacrimi către soarele răsărind. A gemut înspăimântător asupra tăcutului câmp de luptă: — Oh, feciorii Moldovei mele!…          Dar unui bărbat vrednic nu-i stă bine să-l vadă soarele lăcrimând: a pornit numaidecât, însoțit doar de câțiva supraviețuitori. Întâi s-a gândit să treacă brazda Moldovei, să ceară ajutor de la rigi și crai, dar știa că cuvântul lor ține cât frunza-n vânt… Trebuia să se bizuie și acum numai pe țară[1], trebuia să cheme în ajutor ultimii stropi de vlagă ai țărișoarei lui, ce s-ar fi putut asemăna cu o căprioară, încolțită și de tigru, și de leopard, și de leu în același timp.          Cine asculta noaptea codrii, bine și adânc, auzea cornul voievodului. Semăna cu mugetul zimbrului. Era ca o chemare ultimă la încercarea vitejiei. Ecourile preluau chemarea și o duceau în tuspatru zările, ori încotro se aflau sate răzlețe sau bejenari. Trimisese voievodul și câțiva călăreți, pe drumurile ferite, să afle țară pribeagă prin hârtoape și munți, și s-o cheme la încordarea ultimă… Și încet-încet rămășițele de țară se adunau pâlc lângă pâlc, pe când cotropitorii nici nu gândeau… Sultanul Mahomed al 11-lea împresurase în vremea asta, cu o parte din oaste, Suceava.          Dar cetatea Sucevii se da greu! Rezistau eroic și tunarii, și arcașii de la meterez! Văzând deci că nu-i treabă ușoară, Mahom sultanul a poruncit să se sape șanțuri și mai adânci, căci aveau să țină cetatea împresurată mult, până ce toată vietatea avea să piară de foame și sete… Dar n-au mai apucat să vadă cum se predă cuibul vulturilor Moldovei! Foamea s-a arătat în rândurile oștilor împresurătoare. Secera și setea, căci fântânile erau otrăvite, iar râușorul Sucevei aproape secase. Mai apoi, urgiei foamei și setei i s-a adăugat a treia, și cea mai grozavă, ciuma, și a prins și ea să secere în șanțurile împresurătoare!        Sultanul Mahom nu se mai gândea acum decât la un drum de scăpare din această Bogdanie neagră[2]! Și-a chemat căpeteniile într-o noapte, la cortul întunecimii sale! Căpeteniile numaidecât au venit, și au căzut cu fața la pământ, bătând temenea spre secera lunii și spre tuiurile[3] de pe ușa cortului. — Ce aveți de spus? s-a stropșit Mahom. Am învins Cara-Bogdania sau nu? — Am învins-o! au răspuns căpeteniile într-un glas. — Pe totdeauna? — Pe totdeauna! a răspuns un pașă. Ștefan, Voievodul, a și pierit la Valea Albă… — Ba, Moldova n-ați învins-o, iar Ștefan cel Mare n-a murit! s-a auzit un glas de la meterez, și o piatră a astupat gura ce grăise.         Au huit tunurile de pe ziduri – au răspuns tunurile de pe colinele împrejmuitoare. Mahom a poruncit tuturor să sară la un iureș ultim, dar nu i-au răspuns decât gemetele răniților și muribunzilor. Și peste șanțurile potopite de foamete și ciumă, tunarii Sucevei vărsau ghiulele, și ploua cu pietre, și săgețile întunecau soarele.         Apoi, într-o noapte, apărătorii cetății au auzit cum cotropitorii prind a părăsi șanțurile lăsându-și răniții, muribunzii și morții— și apucă repede spre sud, la Dunăre…         Curgeau ca un puhoi, nemaipomenit de lung, și lat, și învălmășit. Mâncaseră vitele de povară și caii, încât cu greu își duceau armele și mai cu seamă tunurile… Cum se repezeau la fântâni, să bea, dădeau de-o mocirlă neagră, stoarsă până la strop de alți însetați, din alte coloane în fugă. Nu se mai uitau că-n jurul fântânilor se aflau morți, doborâți de otrava băută: își înfigeau gurile și ei în mocirla din pumnii tremurânzi, și o mâncau hulpav, și după un timp își dădeau ochii peste cap…         Așa mărșuia în coborâșul spre Dunăre oastea lui Mahom! Și cu cât timpul trecea, grija întuneca și mai tare fruntea cotropitorului: unde se afla Ștefan, domnul Bogdaniei? De ce în tot lungul acestei țări nimeni și nimic nu se arată? Astfel gândind, Mahom tot căta spre munții și codrii plini de întuneric. Simțea că primejdia dintr-acolo va veni, și poruncea bulucurilor să mărșuiască mai strânse, mai repede… Cercetașii zăreau uneori, înainte, departe, călărimi, dar toate dispăreau ca niște năluciri, în umbre. Și cornuri se auzeau… Și chemări de clopote… Dar cum se opreau cotropitorii să le asculte mai bine, încetau și cornurile și clopotele. Mahom gândea însă: „Cum ar putea renaște așa de repede Neagra Bogdanie, arsă din cer până-n pământ, și cu eroii ei morți la Valea Albă?” Cum putea renaște Neagra Bogdanie, cotropitorii aveau s-o afle numaidecât… II          Într-un sătișor de pe apa Trotușului, într-o noapte, a ajuns un om pribeag. S-a arătat întâi la un foc din margine. Bejenarii i-au văzut ciubotele rupte, sumanul, pălăria brașovenească, obrajii încrețiți de niște griji negre. L-au poftit la foc, și cu sfială i s-au plecat, când s-a răsucit în loc și i-a fulgerat în cornul de la șold piatra scumpă. Îl însoțea un feciorel, îmbrăcat la fel, tot în suman, cu pălărie brașovenească și cu ciubote rupte. Amândoi s-au pierdut în întuneric, tăcuți, așa cum ajunseseră la focul de pe malul apei. S-au oprit în mijlocul satului, în crucea drumurilor, în fața unei case înconjurată de garduri înalte, cade întărituri, și de porni uriași, negri. — Aici… a spus pribeagul cel bătrân. Bate în poartă. — Bat! Dar parcă are să deschidă? a răspuns feciorelul. Cine deschide pe o cumpănă ca asta? — Bate în poartă! a spus încă o dată pribeagul bătrân. Cine doarme pe-o cumpănă ca asta?         Feciorelul a bătut des și apăsat, dar numai pustiul a răspuns după gardurile înalte. S-a stârnit o cucuvaie… — Bate mai tare… a poruncit iar pribeagul bătrân. Dacă jiu răspunde nici a treia oară… — …atunci… — …înseamnă că mama Vrancea a murit! Mai bate o dată! — Bat, cum să nu bat? Iată… Feciorelul a bătut a treia oară, mai tare, și au răspuns numai pustiul și țipătul cucuvaei. — Nu răspunde…         Se vede ca nu răspunde… Să încercăm și cu glasul cornului… Sfârșind cuvântul, pribeagul bătrân și-a scos cornul de la șold. Când și l-a ridicat spre gură, feciorelul i s-a plecat cu sfială, amintindu-i că și cornul se uscase de sete și-și pierduse tăria glasului, așa încât ar trebui să-i toarne măcar un strop de vin în mu stuc. — Dar ai vin? a întrebat pribeagul bătrân, bucuros. — Mai sunt doi stropi: unul pentru gura cornului, celălalt pentru inima Mariei Tale… — Îți mulțumesc pentru am îndoi! a răspuns pribeagul, și i-a venit un pic inima la loc, și după ce a dat cornului să bea, și-a ferit mustața într-o parte și-n alta, și și-a ridicat chiupul cu vin spre gură… Apoi cornul a sunat o dată, înalt, până-n tăria cerului, pe urmă a coborât într-o aulice molcomă. Și, cum a tăcut cornul, pribegii i-au ascultat ecourile, rostogolindu-se până-n adânc iniile întunericului, ca o ciurdă de zimbri… Și nici acum poarta nu s-a deschis.           Și a mai sunat o dată cornul, și glasul lui n-a mai urcat la tărie, ci parcă adâncul pământului ofta… Și poarta tot nu s-a deschis. Și nu s-a deschis nici când a răsunat a treia oară, mai adânc, mai prelung, până ce toate văile Trotușului se umpluseră de chemări de corn; erau ca niște ciurde de zimbri, îndepărtându-se în fugă cumplită, ca rostogolirile de tunet, înconjurând jur împrejur zarea și întorcându-se și pierind în vecinătatea casei tăcute… — Se vede că mama Vrancea. A murit… a spus oftând pribeagul bătrân. Să mergem…     — Să mergem…       Dar n-au apucat a porni. Drugi au sunat, repeziți la o parte de pe porți. Un glas amarnic de femeie striga, întreba: — Hei, Hai! He-he-hei… Dar unde ești, Doamne? Sau am visat, sau am înnebunit, sau a sunat cornul lui Ștefan Vodă?… Unde ești, Ștefan Vodă? Hei! Hei! Acum erai aici! Dar nu, nu se poate: numai un corn din Țara Moldovei mugește ca zimbrul… — Cu drept grăit-ai… a răspuns pribeagul bătrân. Un singur corn sună cu atâta jale… Pace și sănătate, mamă Vrancea! — Doamne, Măria Ta! a răcnit mama Vrancea, căzând în genunchi și sărutându-i poala sumanului. Dacă nu mi-ai fi domn și stăpân, te-as lua în brațe și te-aș săruta… Poftim în răzășia mea… — Mulțumim domniei tale, mamă Vrancea! Te urmez, căci ni-i foame și sete… și inima ne sângeră de jale…         Cum au intrat în ogradă, drugii au fost repeziți la loc pe porți, și mama Vrancea a deschis ușa larg, și făclii luceau, curând, în casa de răzeș, largă, însă cu pereții goliți de scorțuri și lăicere. — Umblu și adun țară… a glăsuit Ștefan Voievod, după ce s-a ospătat din belșug, împreună cu soțul său. De bună seamă, ai auzit, mamă, jalea Moldovei întâmplată la Valea Albă… Acolo mi-au rămas hânsarii, și pedestrimea, și Mahom însuși mi-a împresurat cetatea străbunilor, Suceava! — Am auzit, Măria Ta, de toate nenorocirile! He-he-hei, Doamne! Păcat că nu mai trăiește Toader al meu, că altfel se rânduiau cumpenele timpului… Dar ce drum ai, Doamne? — Pornim mai departe, să adunăm țara… — Prea bine, Doamne! Văd însă că stai slab, și cu încălțările… Am să caut într-o ladă, numai dac-oi nimeri pe întuneric locul unde-am îngropat-o… Mai sunt în ea niște încălțări și niște îmbrăcări, de pe când trăia Toader… Ți-l amintești? — Cum l-aș putea uita? a răspuns Ștefan Voivod, și a stat o clipită cu ochii țintiți în timp, la o vijelie petrecută la Podul înalt lângă Vaslui. Toader? Se poate să-l fi uitat, mamă Vrancea? Venise la bătălie cu șase feciori… Dar ce-ți fac feciorii? — Sunt sus în munte… După ce Toader al meu a pierit la Podul înalt, răpus chiar de paloșul beglerbegului[4]… — …îmi amintesc! Toader, soțul domniei tale a dărâmat întâi calul acelui beglerbeg, secerându-i picioarele cu un drug… — …da, Doamne! Pe urmă a fost paznicul oștilor, cu răsplata vrednicilor! Feciorii mei s-au întors toți, cu tatăl lor mort, dus pe pat de sulițe! Sub căpătâi i-ai fost pus chiar Măria Ta, cu mâna Mariei Tale, hrisov de vrednicie, și dovadă în veac că a știut să apere pământul strămoșesc! Iar feciorilor mei le-ai dat scuteală în veci de bir și oaste… — Așa este! Scutiți să fie și de-acum înainte, în vecii-vecilor… Iar acum, te rugăm, mamă Vrancea, stinge făcliile, să furăm timpului un pui de somn… Numaidecât făcliile s-au stins.         Cum oaspeții au adormit, mama Vrancea a ieșit în tmdă. A luat de după ușă buciumul mare. L-a scos în prag. I-a turnat în gură borș acru și o oală mare de vin. Pe urmă l-a luat pe umăr și a urcat pe-un dâmb. Întâi, buciumul a dat un geamăt, o chemare de probă. Și mama Vrancea a prins după aceea să sune din bucium, cu toată puterea ei de zmeoaică:   „Coborâți! Coborâți! Repede! Repede!”         Și, nu după mult, s-a auzit răspunsul din creasta muntelui, din alte buciume, ca niște suspine sau ca niște fâlfâiri de pasăre pe apele nopții:   „Până-n zori, venim! Până-n zori, venim…”        Și-n vremea asta, Ștefan Voievod dormea profund, și ca prin vis auzea aulitul buciumului ei. Și după ce aulitul s-a alinat, el a adormit mai profund, după atâtea zile și săptămâni de pribegie. În răstimpuri ofta prin somn: — Oh, Moldovă a inimii mele…   III        Cum soarele a dat primul fulger apelor Trotușului, Măria Sa a sărit din așternut, gata de drum, parcă rușinat că-l apucase lumina dormind. Numaidecât s-a mirat tare, văzând la căpătâiul patului îmbrăcări de răzeș noi-nouțe, mirosind a busuioc, și alături cu patul cizme cu botfori roșii, brașovenești, cu bold sclipitor în față și cu pinteni ușor zornăitori. Două tolbe, cu pită proaspătă și cu caș, stăteau, de asemenea, alături, pe la iță, iar pe masă se afla gata pregătită gustarea de dimineață și o ploscă cu vin, destul de pântecoasă. Apa din cană mirosea a dumbravnic, încât când și-a clătit cu ea fața și gura, Ștefan Voievod a simțit toată puterea pădurilor Moldovei: parcă întinerise la loc, dintr-odată, absorbind tinerețea dintr-un stejar cu rădăcinile până-n adâncul timpului și pământului și cu coama până-n soare…        Mama Vrancea sta sfioasă la ușă, așteptând îngăduință să intre. Zâmbea cald, ca orice mamă când își pregătește feciorul de drum lung, și ofta des, bodogănind cine știe ce, ca să-și acopere jalea… — Iată, Măria Ta! De la mine puțin, de la alții mai mult! Îți stă bine îmbrăcarea de răzeș, căci tu, Doamne, ești doar răzeșul cel mare, părintele răzeșilor Moldovei! Sameni, Doamne, cu Toader al meu, și când te-am văzut acum o clipită, îmbrăcat așa, mi-a venit să te îmbrățișez și să te sărut… Dar nu despre asta-i vorba, Măria Ta! Altceva dau eu pământului Moldovei: dacă binevoiești, uită-te afară…          Ștefan Voievod s-a uitat deodată pe fereastră, și s-a dat un pas înapoi. S-a frecat pe la ochi, să alunge o nălucire, o amăgeală… Ce era asta? Când se adunaseră cele șase cete de călăreți, sub streașină codrului? Cine erau căpeteniile, feciorii aceia pietroși, la cușme cu pană de vultur și cu bold? — Iată, Doamne… a continuat mama Vrancea, plângând de bucurie. Prin hrisov i-ai scutit de bir și moarte, dar cum să stea la scuteală, când pământul strămoșesc geme? Ți-i dau, Doamne: du-i la fapte de vitejie… și ce va mai fi vom mai vedea…          Ștefan Voievod nu s-a putut stăpâni: i-a apucat mina dreaptă și i-a sărutat-o adânc, rostind: — Îți mulțumesc, mamă… Și, sfârșind, Ștefan Voievod și-a zdrobit o lacrimă între gene, apoi a ieșit în pridvor, drept în bătaia zorilor. S-au descoperit cele șase cete. Într-un glas au strigat: — Întru mulți ani să trăiești, Măria Ta… Du-ne la fapte de vitejie! — Numaidecât, fii ai Vrancei! a răspuns Ștefan Voievod, și feciorelul ce-l însoțea i-a adus la prag un armăsar negru: — Încalecă, Doamne, că ne apucă ziua albă… — Du-i la fapte de vitejie… spunea în vremea asta mama Vrancea, uitându-se la feciorii ei, pe rând, și râzând printre lacrimi. Poate i-ai uitat, de la Podul înalt, Doamne! Sa ți-i amintesc eu: pe primul, cel voinic cât zmeul, și semănând ca doi stropi de apă cu taică-su, Costache îl cheamă! Pe al doilea, cel cu fața brăzdată de paloș, și cruciș și curmeziș, Dragoș îl cheamă. Pe al treilea, cel fioros sub cușmă, Vasilică îl cheamă! Pe al patrulea, cel cu ochii iuți, îl cheamă Gheorghiță! Pe al cincilea, cel cam cârn, îl cheamă Onofrei! Iar al șaselea, Doamne, poartă numele lui Făt-Frumos din basm, adică Ion îl cheamă, și uite-l Măria Ta, că abia se ține în șa, de iute ce-i…          Și, cu cât rostea numele feciorilor ei, mama Vrancea, cu toată înfățișarea și glasul de zmeoaică, simțea cum o podidește tot mai tare plânsul. — Dar pe mine, mamă, cum de m-ai uitat la număr? s-a auzit deodată un glas subțirel. Ce-i asta, bădie Costache? Ce te uiți așa de iau la mine? Ei, da: am fugit de la monahia Bistriței, de la cărturărie, căci Moldova are nevoie și de brațul meu… Mirare mare au arătat cei șase frați, dar mai mare, Vrancea și Ștefan Voievod! — Cine-i, și al cui e puiul? a pus întrebare Măria Sa. — Puiul? Care pui? a răspuns nou-venitul. Pui am fost, Doamne… Sunt Mitruț, al șaptelea fecior al Vrancei! De când sunt unii oameni opriți să purceadă la fapte de vitejie? Vreau, Măria Ta, mamă, și fraților, să merg la luptă… — Ba, fă bine și te astâmpără… a răspuns Vrancea, albă de spaimă. Tu, la luptă? Ești crud încă, și drumu-i lung! Poate ostile Moldovei vor ajunge tocmai la Țăligrad[5]! — Apoi, tocmai de aceea am fugit de la monahie, căci vreau să merg piuă la Țăligrad și eu… îngăduit fie-mi, Măria Ta, să mă alătur scuturilor tale… Iată, am și eu arme tari… Mitruț și-a și arătat voievodului spada și scutul, și calul înșeuat gata, lăsat mai la fereală. — Dar știi mânui spada? l-a întrebat. Ștefan Voievod, zâmbind stins. — Bineînțeles, Doamne… — Ba, știe mai bine mânui cărțile, Măria Ta! Căci doar de aceea l-am dat tocmai la monahia Bistriței, să iasă caligraf… Nu știe mânui arme! Nu-l crede…         Și grăind, mama Vrancea se îngălbenise rău, de teamă că voievodul îl va primi pe vânturatecul Mitruț în oaste — Îngăduiești, Măria Ta? întrebă Mitruț, a treia oară. Mă poți pune la o probă, dacă te îndoiești de vrednicia mea… — Hai! s-a auzit deodată glasul ca de zmeu al lui Costache. Ți-arăt eu ție cum se fuge de la învățătură… — Ți-arăt eu… s-a auzit glasul lui Onofrei. — Nu-i nevoie de nicio prubă… a răspuns Ștefan Voievod, în timp ce Mitruț se și oțăra spre spadele celor doi frați. Țara Moldovei, dragul meu Prâslea mititel, arc nevoie și de aprigi mânuitor de penițe de vultur. Rămâi la vatră! Întoarce-te la învățătură… — Ascult, Doamne, a răspuns Mitruț, cu un surâs șiret bine ascuns sub cușma cu bold. — Să aibă iertare, Măria Ta… a spus mama Vrancea, și plângea mai tare, și strângea degeaba, în pumnul vrednic să sfarme cremene, lacrimile, ca pe niște grăunțe dese, aurii în soarele dimineții. Prâslea cel mic părea o fată de voievod, coborâtă dintr-o zugrăveală veche: fața cu zâmbetul sfios, mâinile albe și subțiri, părul inelat căzându-i de sub coif pe umerii de fată, straiele alese, de domnișor, toate arătau că Mitruț învață cărturărie și stă la umbră… — Măcar să-mi petrec frații, Doamne… se ruga el, îngenuncheat în fața lui Ștefan Voievod. Îi petrec drum de-o poștă, și mă întorc… — Fie-i îngăduit aceasta! a răspuns Ștefan Voievod către Vrancea și către feciorii ei. Dar să-ți ții cuvântul, Prâsleo… — Se poate altfel, Doamne? A întors răspuns Prâslea. Am doar când vedea și turcime năvălitoare și Țaligradul… — Să aveți grijă de Mitruț, să nu meargă prea departe! Striga mama Vrancea. — Numai până la Țăligrad… a răspuns Mitruț, râzând. — Să aveți grijă, să se întoarcă într-un ceas, sănătos… a strigat ea, din nou, în timp ce pilcurile ieșeau de sub streașină codrului și se rânduiau în urma voievodului.         Apoi, mama Vrancea și-a scăpat capul în piept. N-a plâns. A gemut numai, ca o zmeoaică. Ură mai neagră a cuprins-o împotriva cotropitorilor. Își va mai vedea feciorii?… Chiar din clipa aceea a și început a-i aștepta. Auzea tropote necontenite: poate treceau alte și alte călărimi ale Moldovei, poate își auzea doar bătăile inimii.   IV         Bulucurile turcești se zvârcoleau mai departe în jos spre Dunăre, mai uscate de foame și sete, și, dintr-odată, pe când nimeni nu se aștepta, Țara Moldovei s-a trezit ca un singur cuget și ca un singur gând. Primul semnal l-a dat natura, bubuind din tunetele îngrozitoare, trăsnind și fulgerând – și au început clopotele, cornurile și buciumele, și nu se vedea nici în cer nici în pământ… Călărim i și pedestrimi au apărut deodată, cu mii de spade și lănci, iar arbaletele și tunurile nu mai aveau număr… Printre cornurile chemătoare se deslușea unul cu muget ca al zimbrului, și se auzea numai în frunte, mereu unde vrăjmașii erau mai mulți și toate pilcurile se orientau după chemarea lui…          Ștefan Voievod încerca să-l prindă viu pe întunecimea Sa Mahom, și-l urmau pas cu pas, mișcare cu mișcare, feciorii a ramei! Amarnic învârtea un drug prins în laț Costache! Dar aprigul luptător mereu parcă avea o nălucire: de un timp încoace, în toiul luptelor, pe la popasurile pentru strângerea răniților, mereu i se năzărea o față cunoscută, un feciorel frumos ca o fată, semănând așa de bine cu Prâslea!… Sta locului Costache, cât sta, să se uite, dar feciorelul fie că-și lăsa capul în piept, fie că și-l întorcea repede în alta parte, sau dacă era toiul zbuciumului se avânta repede înainte… — Știți bine că Prâslea s-a dus acasă? Nu cumva l-a păcălit pe Vasilică? E adevărat că i-ai dus până la Adjud? — Numaidecât, Costache. Dar ce, te-au apucat iar vedeniile? L-am dus până aproape de casă…       Și Costache iar își învârtea drugul grozav, și Gheorghiță și Onofrei îl urmau cu spadele grele, ca la aprigile vânători de mistreți și lupi! — Pe dânșii, mă! Nu-i lăsați, mă! Dați ca-n câini, mă! După câtva timp cotropitorii fugeau spre brazda celeilalte țări românești, către Brăila și Galați, la Dunăre, la galioanele de salvare… — Opriții, mă! Nu-i lăsați, mă! Dar să știți că Mitruț a fost, fraților! Jur că l-am văzut pe Prâslea! Nu-i? Unde-i? Că acum era la spatele nostru… S-a întors acasă, cum a făgăduit, sau văd cu năluci? — S-a întors, dar mai mult cu sila s-a întors… Cel puțin așa spune Vasile, că el l-a dus înapoi, până la apa Trotușului! — Și? Și? Vasile s-a întors, iar Mitruț a apucat spre casă!… — Hm! Mare lucru ar fi… a încheiat Costache, și se tot freca pe la ochi, să sperie nălucirea. — Hei, Costache, ești chior? De ce lași capcânul să fugă pe lângă tine? Arde-l! Așa! N-ai grijă! Prâslea e acum acasă la sânul mămuchii…         Dar Costache a boldit deodată niște ochi mari cât cepele, spre o latură a câmpului de luptă, drept pe malul Șiretului: iatagane și hangere îl îngrămădeau pe Prâslea, și-l împingeau spre râu… — Dar acela cine-i? Nu-i el? Ha? Prâslea! Hei, Prâslea… Hai, repede în ajutorul lui, că-l spintecă harapii lui Maliom… Prâslea, ține-te bine, că venim… venim… Toți și-au dat seama, deodată, că se rupseseră de pilcul lui Ștefan Voievod, și vrăjmași mulți îi înconjurau… — Pe dânșii, mă! a răcnit Costache, luându-și calul în pinteni și parcă zburând cu dânsul… Nu era mai bine dacă-l însoțea unul din noi pe Prâslea până acasă? Căci doar e mic… Dați! Dați, mă! Dați! Dați!        Și astfel, schimbând sudalme și miluind vrăjmașii cu moarte, cei șase frați treceau ca vijelia înainte, în ajutorul lui Prâslea neascultătorul… Și bătălia s-a învălmășit mereu înainte, spre Dunăre, și acum se auzeau și tunurile de pe galioanele turcești. Spadele românești, când se îndesau, când răreau în jurul lui Ștefan Voievod, în timp ce bulucurile lui Mahom se aruncau pe corăbii sau de-a dreptul în apa Dunării        Deodată, Ștefan Voievod n-a mai simțit lângă dânsul puterea celor șase feciori – dar i-a zărit, departe, luptând unul contra zece. Și pe urmă nu i-a mai văzut. Și bătălia sfârșindu-se o dată cu seara, Ștefan Voievod a văzut cumpăna stând toată de partea săbiilor Moldovei. Și s-a purces la îngroparea morților și la alinarea celor răniți. Pieriseră cei șase feciori ai Vrancei. Ștefan Voievod a îngenuncheat și lângă Costache, și lângă Onofrei, și lângă Dragoș. La urmă a întrebat: — Dar care, Prâslea? N-o fi venit și el, înapoi, de la Adjud?        Dar de unul, Prâslea, nu auzise nimeni. Singurii care știau cine era acel Prâslea, dormeau demult, alături, somnul cel lung. Ștefan Voievod a poruncit oștilor descoperirea în fața eroilor. Și ostile s-au descoperit în tăcere, pe urmă a poruncit sa se pregătească numaidecât șase scuturi, și să fie bine împodobite, cu flori și ierburi. Și ostile i-au așezat pe cei șase feciori ai Vrancei pe scuturi și au pornit, în frunte cu voievodul, spre apa T retușului. Sunau prelung surlele și cornurile.         Și cu cât se apropiau de sate, îi întâmpinau clopotele în cântări de aramă. Și se opreau des în drumul lor, și îngropați morții și adunau răniții. Ieșeau la marginea drumurilor satele și cetățile, să se uite la feciorii Vrancei, și să-și dea seama ce jertfă dăduse. Ea, pentru pământul strămoșesc. Natura reînvia, mai puternică, după urgia pârjolurilor, iar ploaia căzută la timp înviorase totul, de la spin până la ținta luceafărului. Și după un timp s-a învălmășit alaiul, spre Adjud, pe apa Șiretului, S-au așternut ostile la hodină. Și pe când îngropau alți și alți morți, l-au deosebit pe unul cu obraz de fată și cu ciuboțele de domniță! Avea un hanger înfipt în inimă. Pierise cu capul pe-o piatră din râu, dar întors spre cer, și zâmbea Prâslea, zâmbea și acum, către soare și ciocârlii, în timp ce Ștefan Voievod plângea de i se scutura zaua… — Oh, feciorelul tatei! Neascultătorule! îl jeluia Măria Sa, sărutându-i obrajii reci, sărutându-i apoi din inimă hangerul. Ce voi spune maicii tale, neascultătorule?         Și plângeau oștile mocnit, în timp ce Ștefan Voievod îl ducea pe Prâslea în brațe, spre al șaptelea scut. Și răsunau cornurile. Și de la Adjud la Par au, și pe toată valea Trotușului, băteau clopotele, și nu se afla om să nu întrebe cine-i domnița cu ciuboțele, întinsă așa de frumos pe scutul al șaptelea… Și popor se aduna lângă popor, să urmeze alaiul, și bucium lângă bucium se aduna, și corn lângă corn, și parcă țara toată urca spre răzeșia Vrancei…   V        Ca să se mai ia cu treaba, și să-și mai uite gândurile, mama Vrancea începuse a-i pregăti lui Prâslea merinde de drum, numaidecât, căci îndată ce se întorcea, trebuia sa ia din nou calea monahiei! Dar trecea timpul și el nu se mai întorcea… Într-o zi, aluatul dospea în copaia mare și focul în cuptor trosnea. „Cu cât îl trimit pe Mitruț înapoi mai repede, cu atât mai bine va fi… își spunea ea, căci dacă soarta războiului se schimbă și cumpăna sta de-a binelea de partea lui Mahom? Valea noastră va fi și ea stropșită de istov, și va trebui să pierim toți, însă Mitruț trebuie să scape, să ne urce săra în ța neamului în veac…”         Așa gândea mama Vrancea, frământând aluatul și mărind focul în cuptor, însă cu ochii sta numai spre fereastră… Și timpul trecea. Demult Mitruț ar fi trebuit să fi ajuns acasă… Soarele trecuse de amiază, demult, și pe cinci umbrele codrului se lungeau, potopind văile, ea a sărit ca arsă, auzind un călăreț… A sărit la fereastră! a țipat: — Mitruț! Mitru! Dar călărețul nici n-a întors capul. Era un vestitor de-al lui Ștefan Voievod. Striga: — Fiți gata! Bătălia a început…         Mama Vrancea s-a întunecat ca noaptea. A văzut că Mitruț nu mai vine… Aștepta apoi zi și noapte și asculta foșnetele și glasul vântului și ușoara larmă a depărtărilor. Deseori, când apele vuiau prea tare, ori când vântul dărâma arbori bătrâni prin tăuri[6], ea sărea speriată, ieșea în prag și până la ziuă asculta inima tăcerilor. Trecători răzleți, oșteni sloboziți la vatră îi dăduseră veste despre sfârșitul cumpătului, și știa că Moldova era acum liberă… Dar feciorii ei? Veneau pe scut sau sub scut? „Numai de-ar trăi Prâslea… oh, dragul mamei Prâslea…”          Uneori câinii ei ciobănești, coborîți din munte, apucau în lungul drumului, urlând de dorul stăpânilor. Într-o zi, câinii i s-au întors la prag urlând, și ea a cetit în urlet semnul de moarte. „Ce bine ar fi dacă s-ar întoarce măcar Prâslea cel mic…” gândea ea.          Câinii au apucat iar la drum, și s-au întors abia după o zi. Și când s-a uitat ea pe culmea dealului, departe, departe, a deslușit pulbere și oști oprite… Erau ca o pădure sub flamuri multicolore. De ce se opriseră, oare? Mama Vrancea a scos în prag buciumul mare. I-a turnat întâi în muștuc cuvenitele porții de vin și borș. Apoi și l-a potrivit la gură. A întrebat spre oști:   „Ce-i, feciori? Ce-i, feciori? Veniți? Veniți? Veniți? Veniți?”   Au răspuns la vreme peste zece mii de buciume și cornuri:   „Venim… venim… Venim… venim…”   Și mama Vrancea le-a întrebat pe toate:   „Dar feciorii mei? Dar el, Prâslea mititel?”   Buciumele și cornurile nu i-au mai răspuns. Băteau numai clopotele pe văi și câinii urlau. Și a întrebat iar mama Vrancea:   „Unde-i el, Prâslea mititel?”          Atunci s-a auzit cornul lui Ștefan Voievod, ca mugetul zimbrului. Suna a vitejie, arătând mamei Vrancea că și Prâslea pierise pentru țară… — Dar e liberă Moldova! a spus mama Vrancea, și plângea în hohote, însă s-a stăpânit cum s-au zărit flamurile din capul alaiului. — V-am dăruit pământului străbun, dragii mei fii… a strigat ea, mai apoi, privindu-și feciorii, și toți șapte dormeau adânc și lin, între ostile așezate pe două rânduri.         Buciumele tăcuseră. — Fapta lor va dăinui până-n veacul veacului… a rostit Ștefan Voievod. Pe trupurile lor care au avut atâta putere, pe cele șapte inimi ale fiilor domniilor tale, mamă, vom clădi nu șapte cetăți, căci și cetățile se destramă; pe inimile lor de eroi vom ridica șapte munți… — Oh, Prâslea! Prâslea… neascultătorule… plângea mama Vrancea, potrivindu-i mai bine la căpătâi frunze binemirositoare de dumbravnic și captalan. Ștefan Voievod a poruncit unui fecior de casă să-i aducă arbaleta… Și cum i s-a adus arbaleta, Măria Sa a ochit un dâmb, pentru Costache; și a mai ochit unul, pentru Onofrei; și încă unul, pentru Dragoș; și încă unul, pentru Ion.              Iar la urmă, pentru Prâslea, a ochit o colină gătită cu flori ca o mireasă… Și au pornit scuturile cu eroii. Și cornurile Moldovei sunau petrecându-i, și cânta arama tocmai în înaltul cerului. Vulturi în șirag s-au arătat, în număr de șapte, planând asupra celor șapte coline.              Și după aceea, poruncit-a Ștefan Voievod oștilor și întregului popor să aducă pământ și să înalțe munți peste mormintele eroilor. Și cărau ostile pământ, cu scuturile și cu coifurile, și munții se înălțau, și mama Vrancea se uita mândră, cum se ridică fiilor ei amintire, nu pentru timpuri, ci pentru cât va dura pământul. Și după ce munții s-au înălțat cât zborul șoimului, poruncit-a Ștefan Voievod să se planteze pe ei păduri. Și s-au plantat păduri. Și e adevărat că de atunci au trecut secoli în număr de cinci, dar călătorii prin țara Vrane ci au tot aruncat pe cei șapte munți pământ încât munții s-au tot ridicat, până au fost așa cum sunt în ziua de azi! Și nimic nu-i mai armonios ca susurul vuitului prin codru din munții Vrancei… Și când răsar stelele mai ales în nopțile limpezi de toamnă, parcă-s focurile taberelor lui Ștefan Voievod, răsărite din eternitate.          Legenda Vrancei și a feciorilor ei a ajuns până la noi, din om în om, cale de cinci sute de ani. Am ascultat-o și noi, și am scris-o, pentru ca de la noi să meargă mai departe… înainte însă de a o scrie, ne-am dus în munții Vrancei și am respirat adânc aerul tare, mirosind a dumbravnic și captalan. Într-o noapte, mi s-a părut chiar că aud două chemări. Suna una puternic, parc-ar fi cântat din bucium o zmeoaică; a doua îi da răspuns și semăna cu mugetul zimbrului.          M-am înfiorat, deși știam bine că oricât vor exista codri și va bate vântul, și oricât va susura frunza, se vor auzi mereu, și buciumul Vrancei și zimbrul lui Ștefan Voievod.     [1] Ţară — popor.   [2] Nume dat Moldovei de cotropitorii otomani.   [3] Tui – steag făcut de obicei din coadă de cal.   [4] Beglerbeg — cuvânt de origine turcă, înseamnă căpetenia unei provincii.   [5] Ţăligrad — Istambul.   [6] Tău – apă stătătoare, puțin adâncă.  

Povești despre Vlad-Vodă Țepeș [I] Vlad -vodă Țepeș avea, o țiitoare. Casa ei era într-o mahala înfundată și singuratecă din Tirgoviște. Nici apele nu simțea pe vodă cînd mergea la dînsa. Căzuse păcatele pe această femeie să placă lui vodă Țepeș. Acesta avea pentru ea dragostea trebuinței și nimic mai mult.   Biata femeie se silea în tot chipul să facă lui vodă pe voie. El priimia toate semnele de iubire ce-i arăta, și oarecare veselie se arăta pe fața lui cînd era lîngă dînsa.   Într-una din zile pe cînd îl văzu mai posomorît, vru să-l facă a i se însenina fața oarecum și se încumese a-i spune o minciună:   — Măria-ta, ai să te înveselești cînd ți-oi spune o veste nouă!   — Și ce veste ai să-mi spui?   — A intrat șoricelul în putineiul cu lapte…   — Ce va să zică asta? întrebă vodă rînjind.   — Va să zică, măria-ta, că mă simt îngreunată..   — Astfel de vorbe să nu-mi mai trăncănești!   Muierea știa cum se pedepsesc minciunile la vodă Țepeș și voia să se arate acum că drept spusese:   — Așa este, măria-ta, cum zisei.   — Aceasta n-are să fie, răspunse vodă, încruntînd sprîncenele.   — Și dacă ar fi, nădăjduiesc că măria-sa se va bucura, cuteză a mai zice femeia.   — Ți-am spus că aceasta n-are să fie! Îi zise vodă răstit, bătînd din picior. Îți voi arăta că nu va fi!   Și scoțînd paloșul, îi spintecă burta de sus pînă jos ca să vază dacă a spus drept ori a mințit. Pe cînd trăgea de moarte, vodă îi zise:   — Vezi că n-are să fie!   El ieși, iar dînsa rămase dîndu-și sufletul în chinuri de durere, pentru că a fost spus o minciună voind să-și înveselească iubitul…   [II] A fost odată niște vremuri foarte, dară drept. Pe hoți, pe mincinoși și pe leneși nu-i putea suferi. El făcu tot ce putu spre a conceni ăst soi de oameni din țară. Și de-ar fi domnit mai lung, spun că era să ajungă ca să curețe pămîntul de niște asemenea iasme și poate să și facă să nu se mai nască altele asemenea loruși. Dară aș! unde este norocul ăla?   Pe vremea aceea un neguțător din cetatea Florența în Italia mergea la țara lui, cu multe scumpeturi nestimate și cu o mare sumă de bănet. El trebuia să treacă prin Tîrgoviște, pentru că acolo era scaunul domniei pe vremea aceea. Și fiindcă auzise pe turci spuind ce pățiseră din mîna lui Vlad-vodă Țepeș, el credea că românii sunt niște căpcăuni, sau cel mai puțin niște tîlhari de codru.   Cum ajunse în Tîrgoviște se duse drept la vodă, cu un dar bogat, și-i zise:   — Măria-ta, ursita m-a dus să trec prin țara pe care o stăpînești măria-ta, cu tot avutul meu, agonisit printr-o muncă jidovească de mai mulți ani în părțile răsăritului. Țara aceasta este creștinească. Și ca să nu se zică în Apus, unde mă duc, că un creștin a fost jefuit de creștini, după ce a fost scăpat cu fața curată de iataganul păgînilor, cu genuchi plecate rog pe măria-ta să te înduri a-mi da cîțiva slujitori ca să-mi fie de pază pînă voi pleca.   Vodă, iute ca focul cum era el, încruntă sprîncenele cînd auzi cererea ce i se face și zise:   — Ține-ți darul, creștine. Eu îți poruncesc să-ți duci tot avutul pe oricare din maidanuri, pe oricare din ulițe, la verice (sic!) răspîntie ce ți se vor părea mai singuratice și mai dosnice, și acolo să-l lași pînă dimineața fără paznici, fără privighetori. Și de ți se va întîmplă vro pagubă, eu sunt răspunzător.   Nu era de glumit. Porunca lui vodă trebuia să se îndeplinească, că era foc și pîrjol.   Florentinul, cu inima înghețată de frică, se supuse poruncii. Toată noaptea nu dormi de grije și de îndoială. A doua zi negustorul își veni în fire cînd își găsi avutul precum îl lăsase. Se uita și parcă tot nu-i venea să crează. Merse deci la vodă și-i spuse că tot avutul lui l-a găsit neclintit și, lăudîndu-i țara, spuse că asemenea lucruri n-a văzut în nici o țară din cîte a străbătut, deși călătorește din tinerețe.   — Cît face darul ce mi-ai fost adus? întrebă vodă.   Neguțătorul se cam cîrmea și se cam codea a spune. Vodă stărui. După ce află prețul, plăti pînă într-una vodă, apoi îi zise:   — Spune pe oriunde vei merge ce-ai văzut în țara mea.   [III] Era Vlad-vodă Țepeș om cu doxă la cap și-i plăcea rînduiala, nevoie mare. Unde să fi văzut el vrun ostaș desmățat, cu țoalele puse pe dînsul ca cu furca? Tiii! că era stingere! Lui îi plăcea să vază pe oameni curați și dichisiți, știi spilcă! Nu se stăveau pe lîngă dînsul oameni de cei care se tot încurcă de toate alea și-s mototoli la lucru. Mai cu seamă cînd vedea cîte vro desmîțătură ori destrăbălătură, se făcea foc și pară. Într-una din zile întîlni un țăran, carele avea o cămașe scurtă. I se vedeau ițarii lipiți pe picioare și se cunoștea cît de colo tiparul coapselor și al țurloaielor. Se oțărî măria-sa cînd îl văzu așa, cît un lucru mare. Și porunci numaidecît să-l cheme.   — Însurat ești tu, măi creștine? îl întrebă vodă.   — Însurat, măria-ta.   — Nevastă-ta trebuie să fie d-alea de care tînjește pămîntul sub dînsa. Cum de să nu mi-ți facă ea cămașe care să-ți acopere pulpele? Nu este vrednică a trăi în țara mea! Să se dea pierzării!   — Mila măriei-tale, dară eu sunt mulțumit de dînsa, am găsit-o acasă și este cinstită.   — Vei fi mai mulțumit cu alta; tu te vezi a fi om de omenie și harnic.   Doi slujbași trimiși de vodă aduse pe biata femeie cu nepusă masă. Vodă porunci de o trase în țeapă. Apoi aducînd o altă femeie o dete in căsătorie bărbatului rămas văduv, după ce ii arătă ce pățise femeia dintîi, și spuse și pentru care pricină căzuse peste dînsa urgia domnească cea neîmpăcată.   Spun, măre, că această femeie lucra de n-avea vreme nici să mînce. Își punea pîinea pe un umăr și sarea pe altul și așa lucra. Se silea, biet, să-și facă bărbatul mai mulțumit decît cu muierea dintîi, ca să nu cază în urgia lui vodă. O fi izbutit?   Bine că nu domnește și in zilele noastre vrun Țepeș, căci multă cheltuială de țepe ar avea să facă, țepe de care să scape pămîntul de trintorițe sub care tînjește locul unde șed ele.   [IV] -Erau niște timpuri în care pentru orice crimă, judecat-nejudecat, se da pierzării omul. Bine că suntem departe de niște asemenea timpi. Bine că s-au dus ca să nu se mai întoarcă. Bine că am ajuns să fim, povestea ăluia, cu judecata, iar nu cu lopata.   Niște boieri răzvrătitori, din porunca lui Vlad-vodă Țepeș, fură puși în țeapă. După cîtva timp aducîndu-și aminte vodă de dînșii, pofti să meargă la fața locului ca să se încredințeze cu inșiși ochii lui cum au fost pedepsiți. Poate c-o fi voit să vază dacă cunoaște pe mulți din ei. Pe lîngă vodă mai era și alți boieri din cei rămași credincioși domnului lor. Unul din acești boieri, ori că era și el amestecat în boclucul ce făcuse cei uciși, sau că era rubedenie cu careva din ei, și ca să nu se dea de gol că mila i-a cuprins sufletul, ori că i s-a muiat inima, se încumese a zice:   — Măria-ta, te-ai coborît din palat. Acolo aerul este curat, aci jos este smreduit. Mirosul cel greu să nu-ți supere sănătatea.   — Vrei să zici că pute? întrebă vodă, întorcîndu-se iute către dînsul și țintind căutăturile asupră-i.   — Așa, măria-ta, și ai face bine să te depărtezi de un loc care poate să fie vătămător sănătății unui domn carele voiește binele supușilor săi.   Pasămite vodă pătrunsese în ascunsurile inimii acestui boier, sau ca să astupe gurile celorlalți, strigă:   — Slujitori! O țeapă de trei ori mai lungă decît toate cele ce vedeți să-mi f ăurați numaidecît, ca să puneți într-însa pe jupînul ăsta, ca să nu mai simță putoarea de jos…   Se rugă de iertăciune bietul boier, dete în genuchi; vru să-i sărute mîinile pe amîndouă părțile… Totul fu în deșert. După un scurt timp se zvîrcolea într-o țeapă mai naltă decît toate și gemea și se văieta de ți se sfîșia rărunchii.   [V] Un venetic de călugăr grec, ca mulți ce de curînd începuse a cutreiera țara, ce-i cășunase lui pe un biet preeot de mir român, om drept și cu frica lui Dumnezeu, că-l clevetea cît îi lua gura. De cîte ori se întîlneau, se luau la cuvinte, și se încingea între dînșii o filonichie cam înfierbîntată. Călugărul grec prostia pe preot și cartigorisea pe români. Preotul îi răspundea:   — Dacă ți se par românii proști și nedegroșiți, de ce nu te duci în țara ta, la cațaonii tăi cei supțiri și pirpirii? Cine te-a adus oare sau cine te-a chemat de ai căzut ca rîia pe capul nostru? Ajungînd și la urechile lui vodă vestea despre acești doi clerici, măria-sa Vlad-vodă Țepeș pofti să-i vază și îndată porunci ca în cutare zi să se afla la palat.   La ziua anumită ei veniră. Pe unul l-a primit într-o cămară, iară pe celălalt într-alta. Călugărul grec se umfla în pene și se mîndrea că l-a chemat vodă. Vezi că nu știa că era chemat și preotul mirean. Acesta se minuna și se crucia cum de aflase vodă de dînsul și-și pusese în gînd ca de cumva îl va găsi în niscaiva toane bune să puie o vorbă și pentru poporenii săi. Vodă voi însă să le ispitească inimile și să le cunoască cugetele, căci măria-sa era un mehenghiu de om întru acestea. Intrînd în cămara unde era grecul, măria-sa îl întrebă:   — Cinstite părinte, cutreieri țara mea pentru trebile bisericii. Ai avut prilej să vorbești și cu bun și cu rău, și cu bogat și cu sărac. Spune-mi rogu-te, ce zic oamenii despre mine?   La o astfel de întrebare, călugărul socotea că a pus mîna pe chilipir. Și cu o vulpenie pe care numai un grec este în stare să o întrebuințeze, răspunse cu un grai mieros și prefăcut:   — Mărite doamne, de la un capăt al țării la celălalt, toată lumea binecuvîntează numele măriei-tale. Ea este mulțumită de măria-ta. Spune că așa domn bun n-a mai stat de cînd este Țara Românească. La care eu adaug că un lucru îți mai trebuiește: adică să cauți mai blînd și să-ți reverși milostivirile tale către nevrednicii robi ai mărieitale cari vin din părțile locurilor sînte și să le dai ajutor ca să poată aduce mîngîiere la nenorocirile ce bîntuie pe călugării acelor sînte lavre din partea păgînilor. Și atunci numele măriei-tale îl vor încununa îngerii cu slavă nepieritoare.   — Minți! nemernicule ca o cutră ce ești! strigă vodă răstit și încruntînd din sprîncene.   Se vede că știa el ce știa; căci și zicătoarea spune că soarele de e soare și tot nu poate să încălzească lumea toată. Și deschizînd ușa zise slujbașilor ce stau de pază:   — Slujitori! Această ființă vicleană și netrebnică cu moarte să se omoare.   Porunca lui vodă se împlini numaidecît. Călugărul fu tras în țeapă.   Intrînd și la preotul de mir, care nu știa nimic din cele ce se întîmplase, vodă îl întrebă și pe dînsul:   — Spune-mi, părinte, ce zice lumea de mine?   — Ce să zică, mărite doamne? Iacă poporimea de la țară pînă acum n-a cîrtit de fel. De curînd însă a început a te blestema pe toate cărările, zicînd că nu le mai împuținezi podvezile ce au apucat de la domnii de dinaintea mărieitale.   — Adevăr ai grăit, îi zise vodă cu grai îmbunat. Mă voi gîndi la aceasta. Tu să fii duhovnicul curții mele de aci înainte! Mergi în pace.   [VI] Povestea spune că pe vremea lui Vlad-vodă Țepeș se înmulțise leneșii, nevoie mare. Ca să trăiască trebuia să mănînce; căci nemilostiva burtă cerea. Și ca să mănînce umblau în prosteală. Cerșiau și cu cerșitul trăiau fără să muncească.   Dacă vrun sghimboiaș de om, căruia îi place să sghimboișească și să se amestece în toate alea ca pătrunjelul, dacă vrun om, cum zisei, întreba pe cîte vrunui din acești cerșitori de ce nu lucrează și ei ceva, unii răspundeau:   — Dară nu umblu toată ziua? Însă dacă nu găsesc de lucru, ce sunt eu de vină?   Unora ca acestora sghimboiașul le da în nas cu zicătoarea: „Mă duc să mă bag la stăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc“. Alții iarăși găseau nod în papură că: cojocarul își scoate ochii toată ziua și noaptea, și cînd colo nu se alege cu nimic; croitorul muncește toată viața și agoniseala lui este cît o umbră de ac; pantofarul se cocoșează și se gheboșește pînă îmbătrînește și cînd moare tot cu talerul îl îngroapă… Și astfel potriveau ei cîte vrun cusur pentru toate meseriile.   Ajungînd la urechile lui vodă, și văzînd și însuși cu ochii mulțimea de calici, mai toți oameni buni de muncă, se luă de gînduri: „Numai prin sudoarea feței sale spune la carte, că-și va agonisi omul cele spre hrana sa“, își zise Vlad-vodă. „Acești oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tîlhărie. Tîlharul de codru, ce e drept, îți cere punga. De ești mai iute de mînă și mai voinic, scapi de el. Aceștia însă îți ia avutul cu încetinelul și cu milogire, dară îți ia mereu. Așadar sunt mai răi decît furii. Să se stîrpească ast soi de oameni din țara mea!“   Și după ce se mai răsgîndi, porunci să se dea sfară în țară ca la o zi anumită să se adune toți cerșitorii laolaltă, că are să le împartă vodă cîte un rînd de haine și să le dea o masă înfricoșată.   La ziua otărîtă gemea Tîrgoviștea de mulțimea calicilor ce venise. Slujitorii domnești le împărți cîte un rînd de haine noui; apoi îi duse în niște case mari unde erau pregătite mesele. Se minunară cerșitorii de dărnicia lui vodă și vorbiau între sine:   — Adevărat milă domnească!   — Tot din spinarea poporenilor este și astă pomană! Nu care cumva că dă vodă ceva din punga lui?   — S-a schimbat, vodă, mă, nu mai este cum îl știți voi!   — Lupul părul își schimbă, dară năravul ba.   Se puseră la masă. Aci, ce să vezi dumneata? Bucate ca la masa domnească. Vinuri tot d-alea bunele, ce te culcă la pămînt.   Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mîncară și băură cu lăcomie. Cei mai mulți se îmbătară de dedeau pe brînci. Tocmai cînd li se amestecă limbile, cum se zice, și nu se înțelegeau între dînșii, odată se pomeniră cu foc de patru părți. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porți ca să iasă, însă porțile erau zăvorite. Focul înainta, vulvoarea se ridica în sus ca niște zmei înflăcărați. Țipete, chiote, vaiete ieșiau din gurile tuturor cerșitorilor închiși acolo. Dară unde vrea să știe văpaia ceva de plîngerile oamenilor? Se aruncau unii asupra altora. Se îmbrățișau. Cereau ajutor. Dară nu era urcche omenească care să-i asculte. Începură a se zvîrcoli în chinurile vulvotaiei ce-i învăpăia. Fumul înăbuși pe unii. jăratecul făcu scrum pe alții, flăcările pirjoli pe cei mai mulți. Cînd se potoli focul nu mai era suflet de om viu.   Și credeți că s-a stîrpit neamul calicesc? Fugiți de-acolo; nu mai credeți toate fleacurile! Căutați în giuru-vă și vă încredințați. Astăzi chiar nu este vremea mai brează decît atunci. Cerșitorii se vor sfîrși odată cu lumea.   [VII] În vremea de demult, pe cînd domnia în țară vodă Vlad Țepeș, un neguțător ce se afla in călătorie pre la noi, puse de se strigă pe răspîntii că a fost pierdută o pungă cu o mie de lei. El făgăduia o sută de lei celui ce o va găsi și i-o va aduce. Nu trecu mult și un creștin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau românii pe vremea lui Țepeș-vodă, se arătă dînsului și-i zise:   — Jupîne negustor, mergînd pre cale, la întorsura răscrucilor de din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta.   Eu dau cu socoteala că a dumitale trebuie să fie, deoarece am auzit strigîndu-se că ai fi pierdut o pungă cu bani.   — Adevărat, a mea este, și-ți mulțumesc că mi-ai adus-o. Apucîndu-se negustorul să numere banii, se frămînta cu mintea cum ar face să nu dea suta de lei cea făgăduită. După ce numără banii, la care se uita omul cu mirare, văzînd ce face, îi puse la loc în pungă, și zice celui ce îi o adusese:   — Am numărat, dragul meu, banii și am văzut că d-ta ți-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Și bine ai făcut, căci era dreptul dumitale. Iți mulțumesc încă o dată că m-ai cortorosit de ananghia în care era să caz, și Dumnezeu să te ție.   — Jupîne negustor, răspunse creștinul, rău și fără cale zici d-ta că-ți lipsește din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o măcar să mă uit într-însa și nici că știu cîți bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, așa ți-am adus-o.   — Îți spusei, mai zise neguțătorul, cu grai scurt și cam în dodele, că am pierdut punga cu o mie de lei; tu mi-ai adus-o numai cu nouă sute. Asta e! Dacă voi mai mult, nu pot da. Și apoi cînd e la cea de pe urmă, dă jalbă și mă trage la carvasara.   Omul se roși pînă în albul ochilor de rușine, cînd văzu că îl și bănuiește, îl și marțafoiește. Nu mai zise nici pis, ci ieși luîndu-și rămas bun și se duse drept la vodă de se tîngui:   — Măria-ta, zise el, nu mi-e de suta de lei cea făgăduită, ci mi-e mai mult că mă bănuiește a nu fi om de omenie, cînd eu știu că am fost curat ca argintul lămurit și nici prin gînd nu mi-a trecut măcar să mă ating de al altuia.   Vodă pricepu tertipurile neguțătorului, căci era un mehenghiu de om și porunci să i-l aducă. Fiind de față și jeluitorul și pîrîtul, vodă ieși la judecată. El ascultă și pe unul și pe altul. Și punînd vorbele ambilor în cumpăna dreptății, văzu în care parte bate. Apoi, uitîndu-se țintă în ochii neguțătorului zise:   — Jupîne negustor, la curtea mea nu se știe ce este minciuna. Ea este prigonită crîncen. Tu ai pierdut o pungă cu o mie de lei și ai găsit cu cale să pui să se strige pe la răspîntii. Punga ce ți-a adus creștinul ăsta era cu nouă sute de lei. Lucrul era învederat că aceasta nu era punga ce tu ai pierdut. Cu ce drept ai priimit-o? Să dai dară punga înapoi omului ce a găsit-o, și să aștepți pînă ți se va găsi punga ce tu ai pierdut. Iară tu, creștine, adaose vodă, întorcîndu-se către tînguitor, să păstrezi punga pînă ce se va arăta cel ce a pierdut-o.   Așa se și făcu căci nu era chip să se facă într-altfel. Vlad-vodă Țepeș judecase. Neguțătorul o păți și se căi toată viața lui de fapta cea neomenoasă ce săvîrși. Ce să zici? Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. Voind a păcăli pe cel ce îi găsise punga, se păcăli însuși pe sine.

    DREPTATE ȘI SLOBOZENIE   Opriți-vă!… Opriți-vă!… Oamenii se opriră. De sus, curgeau fulgi mari și grei, ca niște fluturi înghețați, legănându-se leneș. — A venit slugerul? — Adâncaurea sosi! Noaptea se îngemăna cu ziua. Pe umerii sumanelor și pe căciuli, zăpada se clădea spornic. — Voi de unde veniți? — Noi de la Tâmna. Da’ voi? — Din Măgura… Șușaru… Tismana… Aninoasa… Bodrogul vechi… Dodâra… Mulțimea se frământă pe întreg platoul și până lângă Motru. — Și zi, începem hora? — Ne-ajunge, fraților!… Că nu se mai putea. — Da’ unde ziserăți că este slugerul? — Este în casa lui Purec, îi lămurește pe oameni un bătrân. — Adineaurea intrară căpitanii să se mai sfătuiască… — Sfatul e tare bun… că, fără el, la luptă… cam greu… Murmurul oamenilor s-a făcut clocot. — Da’ vine chiar acuși… — Uite-l că vine… — Uite-l!… Un corn sună prelung și vesel, ca atunci când boierii, cu câinii adunați, se pregătesc să plece la vânat. — Loc!… Loc!… strigă moșneagul. Sosește slugerul cu căpitanii. Îmbrăcat într-o șubă lungă și albă, cu o căciulă înaltă de hârșie[1] pe cap, urmat de omul lui de credință, Zoican, și patru căpitani, Tudor trece călare prin mijlocul mulțimii. Aceasta se agită și se tălăzluește. Ninsoarea s-a întețit. Glasurile vuiesc. — Tudor!… Tudor!… Tudor din Vladimiri!… Tudor!… Strângându-și în frâu calul, slugerul înaintează până la o movilă. Alături se găsește un meterez de lemn. Aici descalecă și urcă pe meterez. — Tăcere, fraților!… îi îndeamnă moșneagul pe cei din jur. De la brâu, Tudor scoate un sul lung de hârtie. Îl desface atent. — Tăceți!… Tăceți!… Vorbește!… se îndeamnă pandurii unii pe alții. — Fraților, lăcuitori ai Țării Românești, rostește tare Tudor, veri de ce neam veți fi!… Cât este locul acela de întins, nu se mai aude nici măcar o șoaptă. Numai glasul lui Tudor bubuie ca un tunet. — Nicio pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iese înainte, dai cu ciomagul de îl lovești, ca să-i iei viața, care de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dară pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?… — Până când?… Până când?… Codrii parcă se clatină și munții întreabă, nu oamenii: — Până când?… Până când?… — Veniți, dar, fraților, urmează Tudor, cu toții, cu rău să-i pierdem pe cei răi, ca să ne sie nouă bine!… care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci… Se frământă pământul în adâncuri? Se zguduie lumea? Cerul se rostogolește? Într-un singur, uriaș, glas, mulțimea pandurilor răspunde: — Te vom urma până la moarte și dincolo de ea! Îți jurăm!… Steagul din mătase albastră, lung de doi metri, având pe el vulturul lui Negru Vodă între ramuri cu frunze, flutură furtunos. — Îți jurăm!… îți jurăm!… Arată-ne din nou cum este fața dreptății!… nu încetează să răspundă mulțimea chemărilor lui Tudor. Însă acesta continuă: — Și iar să știți că nimeni dintre noi nu este slobod, în vremea acestei adunări – obștii folositoare – ca să se atingă măcar de un grăunte, de binele sau de casa vreunui neguțător, orășean sau țăran, sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească… — Poruncile ce ni le dai le vom urma întocmai! — Să guste și boierii din mămăliga noastră cu lacrămi de sânge!… — Mă urmați?… Sunteți gata?… întrebă, în sfârșit, Tudor. — Te urmăm!… Suntem gata!… — Să pornim dar! — Să pornim!… Să pornim!… Zoican, ținând în mână steagul, călărește înainte. Tudor în urma lui, cu ochii sclipitori. Și toată acea mulțime, ca o mare în clocot, pornește după ei, prin ger și zăpadă, cu căpitanii în frunte. — „Dreptate și slobozenie!” vestesc pandurii bucuroși oamenilor din sate și orașe. Pământurile boierești, mânăstirești și ale tuturor celor ce au săvârșit nedreptăți se vor lua, urmând a fi împărțite țăranilor. Birurile grele se vor înlătura și drepturile pierdute ale norodului se vor redobândi. Oastea înaintează și cântă cântecele alcătuite pe drum de bătrânul lăutar Niță Băloi din Plenița, acela căruia boierii i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă, ca să nu mai poată cânta la lăută și să nu mai răscoale, cu viersul lui, poporul. I-au tăiat degetele, ce-i drept, dar nu i-au putut smulge sufletul. Și sufletul îi este alături de Tudor. Odinioară, Niță Băloi alcătuise un cântec care începea astfel:   Toate plugurile umblă, Numai plugulețul meu L-a-nțelenit Dumnezeu!   Acum, ascultând și el alte cântece dintre cele cu care au venit pandurii la oaste, contopindu-le toate, i-a croit o urmare:   Uite, c-a dat Dumnezeu Să umble și plugul meu! Să trag brazda dracului La ușa spurcatului. O brăzduță d-ale sfinte. Să țină ciocoiul minte. Să-ți arunc un semănat, Cu sângele meu udat. Ploaie, măre, d’apă vie, Ce sămânța ți-o învie. Să mi-ți dau un semănat, Cum demult nu s-a mai dat. Semănat de potecași, Să răsară românași. Semincioară d’aia, nene, Tot cu ochi și cu sprâncene. Sămânță de plumb, de fier. Ce mi-ți crește pân’ la cer!…   Mânăstirile oltenești, cum ar fi Tismana, Strehaia, Motru și altele în care se cuibăriseră boierii, toate conacele și întăriturile din drum, au fost cucerite și transformate în cetățui ale Adunării Izbăvitoare. Orașele și satele, unul după altul, li se alăturară. Numai marii boieri pier dinaintea oștii norodului, parcă purtați de vânt. Divanul a trimis o scrisoare, cerându-i lui Tudor să renunțe la luptă, făgăduindu-i în cazul acesta iertarea, iar dacă nu se va supune, amenințându-l cu moartea. Pandurii, moșnenii, clăcașii, târgoveții, boiernașii și toți câți sunt de partea oștii izbăvitoare au fost adunați. Li s-a citit răvașul Divanului. Și toți au dat răspunsul: — Noi nu vom lăsa armele, pentru că suntem hotărâți să-nvingem sau să murim laolaltă cu slugerule… După aceea, s-a dat poruncă oștirii să plece mai departe. Alături de Tudor se aflau, călări, Nicolae Zoican, căpitanii Minai Cioranu, aghiotantul său, și Enache Calețeanu, comandantul tunurilor, (din care, ce e drept, deocamdată niciunul nu funcționa, fiindcă erau stricate). Pe toți aceștia îi urma bătrânul lăutar Niță Băloi, din Plenița, cel cu degetele tăiate, călărind însă ca un tânăr și având o sabie la șold (pe care, nemaiputând s-o țină cu dreapta, o mânuia, la nevoie, cu stingă). Și mulțimea cânta ceea ce Niță Băloi compusese doar cu o zi înainte:   Mi-am vândut și cămășoara, Și-mi cumpărai săbioara! Plugulețul meu nebun, Cum te prefăcuși în tun! Vezi, așa mai poți ara, Să mai scapi de angara!   O mare mâhnire o simțea totuși Tudor, în suflet, fiindcă mai erau unii care-i slujeau pe vrăjmași, în rândurile oastei trimise de Divan pentru a-i ține calea se aflau și moșneni strânși cu făgăduieli sau cu amenințări. — Oamenii aceștia, obișnuia să spună el, vor veni curând, în rândurile noastre! Zilele însă se perindau și ei întârziau să-și dea seama că datoria lor este să treacă în tabăra lui Tudor. Dar iată că, într-o dimineață, oastea Divanului, se sub conducerea marelui vornic Nicolache Văcărescu, după o îndelungată pregătire de luptă, dezlănțuie atacul hotărâtor. În cursul acestei bătălii trebuia nimicită „ceata de rebeliști”. Îmbrăcat într-o șubă luxoasă de samur și cu o căciulă uriașă pe cap, marele vornic Nicolache își privea din depărtare, cu mulțumire, trupele de arnăuți pedeștri și călăreți bine înarmați, care înaintau. În fruntea pandurilor se afla Tudor. Deodată acesta, fără să-și scoată sabia, în timp ce pandurii rămân pe loc, pornește singur în întâmpinarea oștii Divanului. — Dați buzna!… Dați năvală!… țipă, din spate, Nicolache. Arnăuții grăbesc pasul, însă nici căpetenia oștirii revoluționare, nu-și contenește drumul. — Trageți!… Trageți în ei!… poruncește boierul. Tudor nu se înspăimântă. Oastea Divanului înaintează. Nu duce însă armele la ochi și pasul îi este din ce în ce mai șovăielnic. — Trageți!… Trageți în el!… Distanța dintre Tudor și oastea boierească se micșorează neîncetat. Vocea lui Nicolache s-a subțiat ca ața. — Ce? Ați înnebunit? Divanul poruncește… Trageți în „rebeliști”… Mitropolitul… Țara… — Opriți-vă! ordonă comandantul pandurilor, calm, oastei Divanului. — Foc!… Foc!… Foc.!.. Împușcați-l! sughiță Nicolache. — Noi vă socotim frați. Și, dacă vornicul dorește să slujească pe cei ce ne urăsc, eu îl poftesc să vină și să lupte cu mine! La auzul unor asemene cuvinte, întreaga oaste își întoarce capul spre Nicolache și clocotește în râs. Vornicul este slab, cocoșat și nici nu se pricepe să mânuiască sabia. Rândurile oastei Divanului se strică. Strigăte izbucnesc: — Noi nu tragem în frați!… Oastea Divanului și oastea revoluționară fraternizează. — Trăiască Tudor!… strigă și unii și ceilalți. Trăiască Tudor din Vladimiri!… Trăiască domnul Tudor!… — Unde e Nicolache? Să-l aducem aici! Dar Nicolache fuge călare către Craiova, urmărit de panduri, tremurând tot de spaimă. — Întoarce-te! îi răcnește unul dintre aceștia. Te-așteaptă domnul Tudor! — Să dai ochii cu el! îl completează altul. Tot în aceeași zi, cam peste șase ceasuri, Tudor mai are parte de încă o bucurie. Prin ninsoarea măruntă, străjile pandurești văd apropiindu-se o ceată de bărbați în poturi[2] și mintene, cu căciuli ascuțite. Ceata venea călare, cântând:   Sunt născut pe frunzi de fag, Ca să fiu la lume drag. Și-s scăldat de mic în Olt, Să mă fac viteaz de tot; Și-s frecat cu busuioc, Să am zile cu noroc.   — Cine să fie oare? Se întreabă pandurii. Atâta că de răspuns nu mai este nevoie. În fruntea cetei sale viforoase de foști haiduci, Iancu se apropie în galop de prietenul și fratele său Tudor. — Iartă-mă, Tudore, spune el, deschizându-și larg brațele. Iartă-mă și primește-mă împreună cu toți acești flăcăi pe care ți i-am strâns – în rândurile tale. Cel care a avut dreptate ești tu. Căci drumul ridicării întregului norod, în numele dreptății și slobozeniei, este singurul bun! Mă ierți și mă primești? — N-am pentru ce te ierta, deoarece și lupta ta a fost la fel de folositoare celor năpăstuiți, recunoaște Tudor.. Și, dacă în această frumoasă zi de iarnă veniși să te unești cu pandurii, înseamnă că totul este și va fi cum nu se poate mai bine și că vom birui! Vino-n brațele mele!…   MUGUR, MUGUREL   Pământul – ușor zbicit de vântulețul cald ce suflă neîncetat de trei zile – miroase a primăvară. Mugurii pomilor au început să se umfle. Prin grădini gospodarii au săpat pământul înțelenit și se pregătesc să-l semene. Cerul scânteiază sărbătorește și toate clopotele Bucureștilor – în afara celor de la mitropolie – trase de cetele de băiețandri, care au năvălit încă din zorii zilei prin biserici și mânăstiri, sună asurzitor. În tabără, Tudor a poruncit orânduirea, în formație de marș, a pandurilor. S-au ales dintre ei aceia care au cele mai frumoase și mai bine întreținute veșminte, de-o parte cei cu poturi și mintene de postav cafeniu, de alta, cei îmbrăcați în alb. Pentru a face o cât mai bună impresie asupra bucureștenilor, Tudor a poruncit ca aceia care se bucură de o îmbrăcăminte mai acătării, dar nu au în schimb puști, pistoale sau săbii, ci numai furci, lănci și topoare, să ia cu împrumut armele de la ceilalți. Tunurile, reparate de Gheorghe Lazăr și de elevii lui, și puse în stare de a funcționa lucesc de parcă ar fi noi. De altfel, toți elevii dascălului Lazăr, s-au strămutat din școala de la Sfântul Sava, aici, în tabără. Unul dintre ei, Petrache Poenaru, lucrează chiar în secretariatul de taină al lui Tudor. Alți doi sunt de asemenea grămătici. Iar toți ceilalți au fost împărțiți de Lazăr, unii pentru împlinirea anumitor treburi cu caracter ingineresc (măsurători, trasări de șanțuri, clădiri de metereze sau fortificații), alții la conducerea atelierului de reparatul armelor și, în sfârșit, alții fie la calcularea tragerilor pe câmpul de instrucție, fie ca dascăli ai acelor panduri care vor să învețe cititul, socotitul, istoria și geografia patriei. Tudor însuși s-a îmbrăcat astăzi în straiele cele mai bune: o dulamă cafenie, închisă în bumbi de argint și cu chepcenul[3] albastru deasupra. Peste pletele castanii, lucioase, poartă căciula de hârșie obișnuită, înaltă și cu fundul din postav alb. Sabia, bine ascuțită de unul dintre elevii lui Lazăr. Și-o ține agățată cu o curea, pe sub chepcen, la șold. Nu mai departe decât aseară, pe când se sfătuia în cort cu Ilarion – devenit de curând episcop – dascălul Lazăr le-a cerut îngăduința să intre. — Măria Ta! i-a spus el, pășind cu sfială ca întotdeauna sub cort. Lui Tudor nu-i plăcea să i se spună astfel. S-a ridicat în picioare și i-a ieșit în întâmpinare. — Rogu-te, dascăle, să nu-mi mai spui „măria ta”. Întreaga tabără vuia de glasurile bucuroase și pline de speranță ale pandurilor care intonau în cor: „Mugur, mugurel”… vestitul cântec al revoluționarilor de la 1821, alcătuit, ca mai toate cântecele din acea vreme, de bătrânul lăutar Niță Băloi.   Mugur, mugur, mugurel. Mugur, mugurel, Ia fă-te mai măricel, Mugur, mugurel, Că ne-am săturat de iarnă. Mugur, mugurel, Și de greutăți în țară, Mugur, mugurel.   Dascălul Lazăr, firav, uscățiv, îl privea pe Tudor, cu o nețărmurită dragoste. — Și atunci… cum să mă adresez… măria ta? — Adresează-te: „slugere”, la fel ca și-nainte, și-așa cum îmi spun prietenii apropiați, că doară și domnia ta faci parte dintre ei. Dare ce se întâmplă? — Mai întâi, am aflat prin mijlocirea unuia dintre școlarii mei, fiul neguțătorului Teii, că ticălosul bimbașa Sava face stricăciuni podurilor, ca să nu poată trece mâine peste Dâmbovița oastea pandurilor!… — Fii liniștit, dascăle Lazăr, de ce le este frică tot n-au să scape. Mâine de dimineață intrăm în București, oricâte piedici ar încerca să ne pună în cale și Sava, și boierii… — Al doilea, a urmat Lazăr, din Transilvania… Dar n-a apucat să-și isprăvească fraza și s-a oprit, rămânând câteva clipe cu ochii pierduți în zare, încercând să prindă înțelesul acelor cuvinte din cântecul revoluționarilor, pe care încă nu avusese prilejul să le asculte.   Bate-i, doamne, pe ciocoi. Mugur, mugurel, Cum ne bat și ei pe noi, Mugur, mugurel. Când ciocoiul e-n putere, Mugur, mugurel, Ne strivește în picere, Mugur, mugurel. Ne înjugă ca pe boi, Mugur, mugurel, Și ne tunde ca pe oi, Mugur, mugurel. Din câmpia românească, Mugur, mugurel, Piere floarea vitejească, Mugur, mugurel…   — Nu vrei să-ți termini vorba? a întrebat, nerăbdător, episcopul Ilarion, care mai ascultase cântecul. Ce vești ți-au mai sosit din țara domniei tale? Auzind cuvintele episcopului, Lazăr a tresărit și i-a grăit cu mustrare: — Țara mea este și-a celor de-aici, după cum tara celor de-aici este și tara mea, căci toți, laolaltă și cu moldovenii, suntem români… — Asta, e drept, așa e, a încuviințat Tudor. Sau, mult mai bine zis, așa ar trebui să fie… Dar nu voi să te necăjești dascăle. Episcopul Ilarion nu gândi să te supere. Știi bine cât ține la domnia ta și cât te prețuiește. Cuvântul „țară” îl rosti doar așa, cum ar fi spus „pe meleagurile domniei tale”… — De bună samă că numai în acest chip trebuiau primite cuvintele mele, recunoscu, roșindu-se, episcopul. Și, totuși, ce vești ai mai primit din Transilvania? — Fratele meu mi-a trimis o scrisoare. Zice că-n Transilvania oamenii sunt încredințați că, îndată ce vei isprăvi, domnia ta, Tudore cu boierii din Țara Românească, te vei urca în sus, pe Olt, pe la Boița, să le aduci și lor dreptatea contra domnilor nemeși și slobozenia nădăjduită. Iată!… Și Lazăr, desfăcând scrisoarea, i-o arată lui Tudor. Zice fratele meu că unul, Adam Bedie, din Sulighete, de la Hunedoara, umblă peste podișul Transilvaniei și, unde întâlnește mai mulți țărani, scoate din șerpar o țâdulă, pe care le-o citește. Privește și copia țâdulei. „Se face înștiințare, în tara de dincolo, că s-a ridicat un crăiut, cu numele de Todoraș. Întâi, cu puțină oaste; dar, din zi în zi, oastea sporește mereu. Norodul tot, ține cu el, că vrea să facă dreptate. Și de-o sfârși cu bine lucrul acolo, în Tara Românească, până-n Paști o da și-ncoa!…” — Să se-mplinească totul cu bine, dascăle! — Iar la Sângătin, oamenii au fost chemați cu clopotele ca-n vreme de răscoală… — Auzi?… Auzi? se minunează Ilarion. — Și unul, Toma Voina a spus că, de cum vei ajunge domnia ta în Transilvania, el va fi cel dintâi care te va urma. Iar oamenii au strigat cu toții că nimeni nu va lipsi atunci să nu-i dea ajutor crăiuțului lor Tudor… — Tuturor celor cu inima curată, fapta le va ajuta la împlinirea gândurilor, mai spune Ilarion. Tudor l-a cuprins pe învățatul său prieten transilvănean pe după umeri. — Nu vom uita, niciodată, dascăle Lazăr, i-a grăit el, și nici norodul nu va uita, că, înfruntând toate greutățile, ai pornit, cu dragoste și sârg, din ținuturile de peste munți, luînd-o de-a lungul Oltului, cu cartea-n mâna dreaptă. Și, așa cum Negru Vodă din poveste și-a ținut sabia, tot astfel ai descălecat și domnia ta cu cartea în Țara Românească, s-o scoți din beznă, prin lumina învățăturii, ca să se-așeze la loc de cinste în rândul popoarelor de seamă ale lumii. Chipul uscățiv al lui Lazăr s-a îngălbenit de emoție. — Măria ta… Slugere… Este prea multă și prea nemeritată, cinste… Ce Negru Vodă, eu, un biet amărât dascăl cu straiul peticit?… — Dar dascălul acesta cu straiul peticit a trezit sufletele, făcându-i pe cei de aici să-și prețuiască limba și să fie mândri că se numesc români… — Măria ta… Slugere… — Într-un anume fel, așa cum ți-am mai spus, ne-ai deschis calea nouă, celor îmbrăcați în cămașa morții, care ne ridicarăm cu armele, ca să înlăturăm, pentru totdeauna, rușinea de a fi jefuiți, urgisiți, înjosiți și călcați în picioare, în însăși casa noastră… — Iar eu… eu n-am făcut altceva decât am răspuns unei chemări a neamului… Atâta tot… — Atâta tot? După izbândă, acestui dascăl plin de merite și modestie, ne gândim, făgăduiește Tudor – nu-i așa, frate Ilarioane? Să-i dăm în samă nu numai dregătoria școlilor, ci și toate treburile culturalicești din tară. — Măria ta… slugere, să nu mai vorbim despre asta. Mie încredințează-mi, dacă mă socotești vrednic, doar tipăritul cărților în limba românească și lasă-le altora dregătoriile — Numai că, până una alta, să nu ne pierdem cu gândul în visări îmbietoare, iubite dascăle, ci să ne îngrijim ca noii sosiți din Transilvania să fie găzduiți, ospătați și îmbrăcați în haine ostășesti, așa cum se cuvine… — Alerg, alerg… și-a luat îndată seama Lazăr. — Dascăle, dascăle… a murmurat în urma lui, surâzând, Tudor. — Dascăl fără de arginți, a recunoscut Ilarion. Numai inimă și suflet. Nimic pentru el, totul pentru țară. Parcă ați fi gemeni. Inima Transilvaniei și inima Olteniei, înflăcărate de aceleași năzuințe românești, au ajuns să bată alături… — Și inima Moldovei bate la fel! a tuturor românilor… — A tuturor iubitorilor de adevăr și dreptate bate la fel!… Și toți, în aceeași măsură, vor trebui să-și recâștige drepturile!…   Alaiul, avându-l în frunte pe Tudor călare, înaintează cu voioșie, spre București. Clopotele bat. Un pandur, trimis înainte, se întoarce în grabă și vestește că, la barierea Podului Calicilor, s-a strâns norodul ca frunza și ca iarba, și-l așteaptă pe Tudor, intonând cântecul revoluționarilor. Într-adevăr, de departe, răsună murmurul și zvonul abia înțeles al mulțimii:   Ciocoiul e-nveninat, Mugur, mugurel, Unde prinde tot stârpește, Mugur, mugurel. Floarea, iarba nu mai crește, Mugur, mugurel, Bate-i, doamne, pe ciocoi, Mugur, mugurel, Căci e chin și-amar de noi, Mugur, mugurel, Căci e chin și-amar de noi, Mugure, mugurel.   Pe măsură ce trece timpul, cerul e din ce în ce mai albastru și mai strălucitor. Pașii celor două mii de panduri bine instruiți în tabără de căpităniilor, călcând la unison, răsună până hăt departe, de parcă ar fi pașii unui singur uriaș. Cei cinci sute de călăreți, cu chivăre lucitoare și sulițe, jucându-și în frâie caii, sosesc pe urma lor. De cum ies din temeiul pădurii și ajung la barieră, mulțimea izbucnește în ura le. Tudor descalecă. Scoate din săculețul de piele galbenă de capră (cusut de mama sa) de la oblânc, o pâine mare, rotundă, proaspătă, aurie, plăcut mirositoare. Și așa, cu pâinea în mână și sabia la brâu, deschide drumul pandurilor prin mulțime. — Trăiască domnul Tudor din Vladimiri! strigă în delir, cavafii, tabacii, făinarii și toți ceilalți meșteșugari, micii neguțători și cărturari de toată mâna, bătrânii, femeile și copiii. Clopotele bat și Tudor —avându-l, în dreapta, pe episcopul Ilarion, și în stânga, pe vechiul său tovarăș de arme Ni colac Zoican, urmat de Gheorghe Lazăr, Petraclie Poenaru, căpitanii Cioranu, Iancu Jianu, Mâlcomete, Enache și alții – răspunde din toată inima mulțimii care îl întâmpină cu entuziasm nestăvilit, îl slăvește și însoțește gălăgioasă alaiul. Flori timpurii, culese de copii și tineri din pădure – mai ales ghiocei și violete – însă și altele, dintre cele crescute cu grijă de gospodine în ghivece păstrate la căldură în timpul iernii, i se aruncă în cale. Nu e pandur sau arnăut (din cei care au trecut de partea domnului Tudor), care să nu poarte la chivără sau la căciulă, la armă sau la   piept, o floare, dată de vreo copilă frumușică sau o nevastă, uneori împreună și cu o sărutare. Steagul albastru, cu ciucuri, fâlfâie glorios. Și clopotele sună, sună – vestind intrarea pandurilor în București. Deoarece știe că podurile de peste Dâmbovița au fost stricate de bimbașa Sava, sluga dușmanilor, slugerul dă poruncă alaiului s-o ia spre Curtea Veche, să urce pe urmă către mitropolie. — Acolo să se citească proclamația în auzul boierilor și preasfințitul mitropolit Dionisie să slujească! Numai că, ajungând alaiul în dreptul crucii de la poalele dealului, arnăuții lui Sava se pornesc să tragă cu puștile în văzduh, în semn de amenințare. — Pe ei… Pe ei, vânzătorii! se înfurie mulțimea. O ceată de băieți, fii de meșteșugari, neguțători și chiar de boiernași bucureșteni, apucând fiecare de pe unde poate bucăți de lemn și pietre, încep să zvârle cu ele, mânioși, către mitropolie. — Slugere, dă-ne voie să pornim noi atacul! îi cer îngăduința doi dintre căpitani, Jianu și Mâlcomete. Iar clopotele de la bisericile și mânăstirile Bucureștilor, trase de băiețandrii din oraș, nu încetează să sune. — Până într-un ceas am trecut, ca nimic, peste ziduri… mai spune Iancu Jianu. — …și ți-l aducem pe Sava peșcheș! încheie Mâlcomete. Pandurii freamătă. O ură fără de seamăn împotriva boierilor îi bântuie pe toți. — Vânzători ticăloși!… Slugi fără de rușine!… Vipere otrăvite… Trebuie nimiciți… și călcați în picioare… Să-i răpunem până la u ml!… Mulțimea s-a înfierbântat. Un semn dacă ar face Tudor și totul s-ar preschimba într-un măcel. În clipele acelea, Ilarion înălță cârja episcopală. Rubinele și diamantele de pe mâner scânteiază într-un mănunchi de foc. — Mitropolia nu trebuie sub niciun chip lovită! Rostește el, sonor. — Dar, de pe zidurile ei, s-au tras focuri de pușcă! se împotrivește mulțimea. Să răspundem la fel… Episcopul se întoarce: — Tudore, îl sfătuiește el, încrede-te în mine. Nu-i bine și-nțelept să-ți începi stăpânirea asupra Bucureștilor prin vărsare de sânge. Și-așa dușmanii ți-aduc mereu învinuirea că ești prea crud și că nu-i ierți pe panduri când nesocotesc legea. Tudor s-a făcut palid. Privește încruntat către mitropolie. — Oh, Ilarionae, Ilarioane! Geme el din rărunchi. Tot tu mă sfătui și și mai acu o lună să nu-i jupoi de piele pe divăniți. Și nu putui să fac, precum făgăduisem, din pielea lor douăsprezece perechi de opinci pentru pandurii mei. Și iată-i că fugiră cei mai mulți dintre ei. Și astăzi, tot tu mă-nveți să nu-i lovesc, pe Sava, cum cere, vezi și tu singur, n rodu1. — Iartă-i încă oleacă. Să te întemeiezi. Peste puțină vreme ai să-l poți pedepsi pe Sava. Și nu numai pe el… — De n-ar fi turcii la Dunăre și nu m-aș teme să n-aduc ponos țării, zău, Ilarioane, că nu te-aș asculta… Episcopul răsuflă ușurat. — Bine faci că m-asculți. Ai să te-ncredințezi… Între timp, orele trecuseră. Se apropia amiaza. — Si-acum ce facem? Ce hotărâre iei? întreabă Nicolae Zoican. Tudor își ia privirea de pe mitropolie. — Ne așezăm în casele boierilor fugiți, cum a fost hotărât dinainte! Și restul poruncilor le veți primi la vreme. Pandurii pornesc în frunte cu ceaușii să-și caute gazdele. Dintre ei nu rămân locului decât foarte puțini și anume doar aceia care urmează să-i însoțească pe căpitani la toate răspântiile orașului, acolo unde aceștia trebuie să citească ultima proclamație a lui Tudor, dată în Cotroceni. Din mijlocul mulțimii, în momentul acela, se rup patru bărbați (unul foarte bătrân) și cinci-șase femei. Cad la picioarele lui Tudor. — Ridicați-vă! le poruncește el. Oamenii însă, învățați să se prosterne în fața tuturor boierilor și dregătorilor țării, nu se învoiesc decât cu chiu și vai să se ridice, și numai la îndemnul episcopului, al lui Lazăr și al lui Iancu Jianu. Tudor însuși îl ajută pe bătrân să se scoale din tină. — Fraților, îl îndemnă el. Spuneți ce-aveți pe suflet. — Mie, plânge bătrânul, aflând marii boieri că fiul meu ține cu Adunarea, mi l-au luat. Și, învinuindu-l că e răzvrătitor, l-au biciuit până ce l-au ucis. — Pe mine, bimbașa Sava, tot din aceeași pricină, mă jefui, de nu-mi rămase decât sufletul. — Iar mie, se jeluie o mamă, arnăuții mi-au răpit cele două fiice, una de doisprezece și alta de treisprezece ani. Și-acu’ s-a auzit c-ar fi fost duse în tabăra lui Sava. Și-acolo, numai în cămașă, sunt silite să joace și să cânte ca să-i înveselească pe arnăuți. — Scapă-ne de dureri!… Lecuiește-ne rănile și te-om sluji până la moarte!… Tudor, cu fiecare nouă vorbă ce o ascultă, simte că inima îi sângerează mai mult. Pentru oamenii aceștia chinuiți se ridicase. Și fiecare din ei numai în el nădăjduiau. — Înfățișați-vă mâine cu jalbele; dați-le acestui tânăr grămătic, răspunde el, arătându-l pe Poenaru. Și ne vom strădui să vă facem dreptate!… — Te binecuvântez, ca pe feciorul meu! zice bătrânul, căzând iar în genunchi. — Îți dorim să izbândești, maică, adaugă și femeia. — Îți dorim să izbândești, să te întărești și să ne luminezi!… glăsuiesc oamenii. Clopotele sună. Preoții, din porunca lui Ilarion, și-au început, la toate marile răspântii ale Bucureștilor slujbele. Căpitanii pandurilor și toți grămăticii lui Tudor citesc: „Fraților! Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile dumneavoastră sfânta dragoste cea către patrie, aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam și că, câte bunătăți aveți sunt răsplătiri din partea neamului către strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut…” Strigăte de bucurie răsună pretutindeni din cantonamentele pandurești. Cântecele alcătuite de Niță Băloi umplu cu larma lor toată cetatea urmașilor lui Bucur. „Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și, ca niște frați, fii ai unei maici, să lucrăm cu toții împreună, fieștecare după destoinicia sa, pentru câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre!” Clopotele bat. La răspântii, locuitorii Bucureștilor ascultă proclamația, întrerupându-i însă destul de des pe căpitanii și gramatici cu uralele lor: — Trăiască Domnul Tudor din Vladimiri!… Trăiască Adunarea Izbăvitoare! Trăiască oastea pandurească! Trăiască slobozenia!… Trăiască!… Garda prințului Ipsilante – formată numai din tineri cu ochii sclipind de fanatism și îmbrăcați în uniforme negre – s-a înșirat pe două rânduri, de-a dreapta și de-a stânga scării de la intrarea palatului de vară al marelui ban Ghica. Ofițerul care-i comandă se află în capătul din dreapta al coloanei. Numele lui e Caravia. Este un bărbat foarte voinic, însă cu chipul buhăit de băutură și căruia vântul îi flutură pulpanele mantiei și mănunchiul de pene gaibele de la coiful de bronz. De altfel, vremea s-a stricat. Cerul este acoperit de hori și vântul șuieră înverșunat, ca toamna. Deodată, oșteanul din postul de observație al străjii anunță că Tudor și suita lui au trecut gârla Colentinei, prin vad, și vin către palat. — Mavrofori[4], drepți! comandă Caravia, cu voce ascuțită. Trâmbițele sună. Tobele bat mărunt. Și tinerii oșteni scoțându-și săbiile le prezintă pentru onor. Chipurile lor par cioplite în piatră. Cei mai mulți dintre acești tineri au fugit cu neînchipuite greutăți din Grecia, ca să se înroleze în „batalionul sacru”, a cărui deviză este: „Libertate Eladei sau moarte!” Acum vine rândul pandurilor. Înveșmântați în haine oltenești, albe, cu găitane cafenii și cu căciuli negre pe cap, pandurii sosesc în trapul vioi al cailor. Fac mai întâi un măiestrit ocol și își așază caii în rând, în dreptul mavroforilor. — Descălecați! ordonă căpitanul Mihai Cioranu. Pandurii se zvârl de pe cai și, ridicându-și palele[5], rămân înțepeniți. Între rândurile pandurilor și acelea ale mavroforilor, a rămas o cale largă cam ele trei metri. Prin acest spațiu liber, trece întâi Tu dor, călare pe armăsarul său, Aripaș. Pe urmă, huruind, vine butca lui Ilarion. Tudor sare din șa. Coboară și episcopul. Descalecă polcovnicii și căpitanii. Toți se strâng lângă sluger. La baza scărilor, se află cei doi prinți, frați ai lui Ipsilante, un general și un polcovnic. Vântul șuieră, smucind cu și mai multă îndârjire pulpanele mantiei lui Caravia care, scrâșnind din dinți, se jură că se va răzbuna cândva pe umilința aceasta de a fi fost silit se dea, cu mavroforii lui, onorul… unui om de țară valah. Norii, împinși de vânt, deschid pentru câteva clipe o poartă soarelui, lăsând ca palele pandurilor și săbiile mavroforilor să ardă în lumină. Un cal nechează scurt. După ce s-a sfârșit salutul, cei doi frați ai lui Ipsilante se îndreaptă spre Tudor și Ilarion și îi poftesc să intre. Îi urmează generalul, polcovnicii și căpitanii. Conduși cu o mulțime de reverențe și complimente, cei doi bărbați urcă, la început, pe scara de la intrare și apoi pe o alta din interiorul casei. Tudor, drept ca un brad și cu grumazul vânjos, îmbrăcat în chepcenul albastru, calcă pe trepte cu pasul lui semeț. — Bine ai venit, slugere, îl salută amabil, pe grecește, din capul de sus al scării, Alexandru Ipsilante.  Tudor, deși cunoaște greaca, tot astfel după cum știe nemțește, sârbește și turcește, îl lasă pe Ilarion să-i traducă salutul. Urcă, mai departe, liniștit, scările și, când ajunge sus, îi răspunde lui Ipsilante pe românește: — Bine te găsii, prințule! — Nu știi grecește, slugere? îl întreabă, intrigat, Ipsilante, în timp ce-l conduce în salon și îi îmbie un jilț. E limbă diplomaticească. Și nu-mi închipui vreun om de seamă în acesta țară care să n-o cunoască. — Ba o cunosc, cum de nu, recunoaște, pandurul, așezându-se simplu pe un scăunel plușat și lăsându-i jilțul îmbrăcat în catifea roșie – unde îl îmbiase Ipsilante să stea – episcopului Ilarion. Numai că mă gândii c-așa e cuviincios din partea mea să-ți răspund, în țara unde bunicul și părintele alteței tale, și alte rubedenii s-au străduit să dobândească scaunul domnesc, și unde însuși alteța ta ai trăit o bucată de timp… Prințul îl ascultă pe Ilarion traducându-i. Își răsucește puțin gâtul în gulerul înalt și tare al uniformei negre de comandant suprem al Eteriei[6] (uniformă tăiată în curmeziș de o eșarfă, pe care sunt brodate cu fire de aur două oase încrucișate, craniul unui schelet și deasupra o cruce) și râde stânjenit: — Bine, dar elina este nu numai o limbă d i pl om atic ea se ă, ci și cea mai de seamă limbă a lumii… Feciorul, cu dulceață și apă proaspătă, se apropie de Tudor, întinzându-i tablaua. Acesta îl refuză. — Fiecare din noi are dreptul să creadă că limba cea mai de preț a lumii este aceea pe care a-nvățat-o la sânul maicii sale… Dar să lăsăm aceste toate, prințule, și să vorbim mai bine de treburile noastre. Pentru ce m-ai poftit?… — Cu toții se simt intimidați în fața acestui bărbat mândru, care spune pe șleau tot ceea ce gândește. — Doream să știu… grăiește Ipsilante, vizibil indispus, cum privești Eteria?… Nervos, prințul își mângâie mustața și barbișonul tăiat în furculiță, pe care frizerul său i-l potrivește cu grijă în fiecare zi. Vântul s-a întețit și suflă în rafale, aducând cu el praf. Feciorul vrea să servească vinul. Dar prințul Cantacuzino – care de asemenea se află de față – îi face semn să mai întârzie. — Și dacă ești cu noi? adaugă Ipsilante. — Îngăduie alteța sa, întreabă Tudor, să-i dau răspunsul tot în limba română? Deoarece așa-mi pot eu mărturisi gândurile mai limpede… Ipsilante ridică mâna stingă. (Mâna dreaptă îi lipsește). Și glăsuiește rece: — Poți să vorbești cum vrei!… — Planul urzit de eteriști, cu țelul slobozirii pământului elin de sub călcâiul turc, mi se pare măreț! Mărturisește Tudor. Și, drept să spun, adineaori sosind și văzându-i pe mavrofori, mă cutremurai, prințule. Atâtea suflete curate s-au adunat aici, fără precupețire, și nu pentru petrecere, ci pentru moarte!… Prințul se înviorează. În cameră se produce mișcare. Iar Cantacuzino îi face semn aghiotantului său, prin ușa întredeschisă, că poate da ordinul să servească vinul. — Tot așa și pandurii noștri, pentru sărmana țară!… mai glăsuiește Tudor. Numai că noi, să ne iertați prințule, mai avem niște g înduri… — Ce gânduri mai aveți? se miră Ipsilante. — Norodul e sătul, piuă peste cap, de povara urgiei boierești… Lui Ipsilante nu-i prea este pe plac felul de a vorbi al lui Tudor. Așa că-l întrerupe: — Nu despre asta-i vorba!… Ci despre ce ne doare… — Pe noi, vechii lăcuitori ai țării, ne doare totul. Și turcul… Și despre ce-ți spusei… — Căpitanul nostru Iordache ne-a dat asigurări că, printr-tui legământ, pe care l-ați făcut împreună, ai jurat să ne-ajuți, schimbă cursul discuției Ipsilante. Tudor își umflă pieptul. — Am jurat să v-ajut să treceți Dunărea către patria voastră, ca să luptați acolo, așa cum ne-ai rugat și cum făgăduiai în proclamațiile către români. Și asta o r oi face. Îmi voi păstra cuvântul, dându-vă ocrotirea pandurilor, zaherea[7] câtă vreți și vite de povară. — Nu vrei să-ți unești forțele cu oastea Eteriei? Noi te putem oblădui!… Tudor zâmbește trist. — Așadar, iată gândul adânc al domniei tale. Numai că nouă, prințule, să ți-o spun verde, ne place să ne oblăduim noi înșine, în orice împrejurare. — Și țarul ne va trimite o oaste de șaptezeci de roii de oameni… se laudă Ipsilante. — Țarul nu va putea trimite nimic, chiar dac-ar vrea – se îndoiește Tudor – fiindcă vor sta împotrivă Englitera, Austria și Franța. Uiți oare, prințule, că țarul le-a jurat celorlalți monarhi europeni să nu dea sprijin nici unei revoluții? — Deci nu crezi, slugere, în biruința noastră. — Nu cred în năluciri și-mi place să privesc adevărul în față. — Și care este adevărul, după domnia ta? — Adevărul este că, în afară de „batalionul sacru”, oastea Eterici este cam slab alcătuită. — Ce te face să crezi? — Atâția eteriști vi se răznesc de oaste în fiecare zi. N-ascultă comandanții și fac nelegiuiri cam pe oriunde trec, ceea ce este, între altele, și o rea pildă pentru pandurii mei… Eteriștii schimbă între ei priviri încărcate de ură. — Iar eu îl știu pe turc, pentru că mă luptai cu el vreme de șase ani, pe țărmul Dunării. Și, n-aș vrea să te supăr, însă mai știu și că, de-o birui puterea otomană, domnia ta și eteriștii veți pleca, negreșit, către alte meleaguri. Noi însă vom rămâne, aici, așa cum stăm de veacuri și de veacuri, supuși lovirilor și poate nimicirii neamului nostru. Cunoști doar foarte bine însuti domnia ta că sultanul își hrănește de multă vreme gândul să ne prefacă în pașalâc turcesc. Enervat, Ipsilante se scoală și întreabă: — De ce judeci astfel lucrurile, spune-ne deslușit, ce plănuiești să faci? Privindu-l pe prinț în ochi, dezamăgit, comandantul pandurilor răspunde: — Credeam că-nțeleseși. Ne vom lupta până la capăt pentru patria noastră. De ea suntem datori să ținem seama înainte de toate. Și când spun patrie eu înțeleg norodul și nu tagma jefuitorilor. Și ce vor porunci patria noastră și durerile ei aceea și vom face… — Da’n ce privește Eteria?… — Îți vom da ajutorul pe care l-ai cerut, ca să treci Dunărea, așa cum îți spusei. Și, dacă va veni țarul, și se va porni lupta cea mare contra păgânilor, vom fi și noi alături. Îți făgăduiesc cu tărie. Iară de nu, precum ne este teamă că s-o întâmpla, nu vom putea primejdui norodul în chip nejudecat, căci n-avem acest drept, și ne vom mulțumi numai să dobândim, prin strădania, sau chiar prin jertfa noastră, cel puțin ușurarea greutăților și împilărilor de pe spinarea țării, și domnii pământene. Ipsilante cată cu fruntea întunecată spre Tu dor. — Poate te răzgândești! — Dacă se răzgândesc aceste vremuri cumplite pentru patria mea, n. Ă răzgândesc și eu. Altminteri – îți vorbesc deschis, ca între frați creștini, deoarece socotesc mai vrednic și mai bun adevărul, oricât de dureros, decât înșelăciunea – nu am dreptul să șovăi… Pandurul se ridică de pe scăunel, ca să-și ia rămas bun de la prinț. Acesta îi întinde o mână înghețată. — Noi vă dorim, la despărțire, îi grăiește cald Tudor, să vă vedeți patria liberă deplin, tot astfel cum nădăjduim să ne-o vedem și noi. Și să vă împliniți năzuințele dreptei… — Și vouă vă dorim biruință! Răspunde aspru și având parcă o undă de amenințare în glas Ipsilante. Afară vântul întunecase iarăși văzduhul potopindu-l cu nori. Și, pe neașteptate, se pornise o ploaie cu clăbuci. Vinul turnat în cupe rămăsese tot neatins. Sub revărsarea ploii, tinerii eteriști— după ce Tudor coboară scările – îi dau iarăși onorul. — Panduri, încălecați! Poruncește căpitanul Cioranu, după ce s-a sfârșit ceremonia salutului. Tudor pornește în frunte, urinat de toți polcovnicii și căpitanii lui. Departe, fulgeră.   SOARELE DIMINEȚII   Bucureștii par înecați sub verdeață. Primăvara, după câteva săptămâni de ploi reci și de vânturi, s-a așezat deplin în drepturile sale. Pe ulițe, în ogrăzi și mai ales pe malurile brăzdate, ici-colo, de poduri, ale atât de năbădăiosului râu Dâmbovița, copacii și-au înălțat cupolele de umbră. De pretutindeni se ridică, plutind îmbătătoare, miresmele suave ale liliacului. În oraș, cu toate zvonurile neliniștitoare care se împrăștie necontenit prin piețe – cele mai multe dintre acestea fiind aduse de călătorii sosiți din țară – domnește ordinea. Orice încălcare a hotărârilor lui Tudor de a se respecta avutul și demnitatea locuitorilor e aspru pedepsită. De altfel, aproape zilnic, el însuși face câte o raită pe ulițele Bucureștilor, pornind din Cotroceni și luând-o fie spre Dealul Spirii, fie spre Filaret, ori către Podul Târgului de Afară, pe unde se vântură mai mult locuitorii, cu scopul de a mai sta de vorbă cu ei și a vedea, cu proprii lui ochi, ce s-a mai petrecut. Astăzi, comandantul suprem al pandurilor, însoțit numai de căpitanul Simion Mehedințeanu și secretarul său de taină, Petrache Poenaru, a cercetat întâi Ulița Ișlicarilor[8], a luat-o apoi pe Podul Mogoșoaiei[9] și s-a îndreptat, în cele din urmă, către Târgul de Sus[10]. Pe tot parcursul drumului, și mai ales pe Podul Mogoșoaiei, orășeni și săteni, tineri sau bătrâni, bărbați, femei, copii, văzându-l, îl aclamă cu însuflețire. Merg gloată după el. Atât lui cât și căpitanului Simion Mehedințeanu și lui Petrache Poenaru, o seamă de copile le dăruiesc buchețele de flori. O dată ajuns în totul Târgului de Sus, comandantul pandurilor coboară de pe cal. Toți cei aflați acolo, meșteșugari, neguțători, țărani, cumpărători de toată mâna se strâng în jurul lui. Căpitanul Simion îi ia de dârlog calul și slugerul, mergând încet pe jos, prin mijlocul mulțimii, precum obișnuiește în fiecare zi, întreabă cu glas tare: — Cine dintre lăcuitori are să ne facă vreo plângere? Cine are vreun păs? Să vină să ni-l spună… Pe fruntea lui semeață, bătută însă neîncetat de zbuciumările sufletului, i s-a săpat, în aceste ultime luni de cumpănă și luptă neostoită, o dungă între sprâncene. Oricât se străduiește, datorită atâtor vrășmași și piedici, care îi tot ațin calea, Tu dor nu poate încă ajunge la limanul atât de mult dorit pentru poporul său. Numai ochii, ochii săi mari, căprui, i-au rămas limpezi. Și cu ochii curați, cum este cerul ce se boltește astăzi deasupra Bucureștilor, privește întrebător capetele mulțimii. — Cine ce păs mai are, fraților? Spuneți!… Un țăran desculț, cu o desagă în spate, după ce șovăie puțin, își face deodată curaj, se desprinde de gloată și-i iese înainte lui Tudor, frământându-și căciula. Slugerul se oprește și-i face semn cu mâna că poate să vorbească. Țăranul înghite întâi greu, jucându-și om ușorul. Își trece palma noduroasă peste fruntea încrețită și arsă de sudori și grăiește domol: — Sunt Niță al Profirii; și sunt de fel de pe moșia Dudeștilor; și, ca să spun pe drept, n-am mai fost niciodată la târg… Vreo câțiva privitori, auzindu-l vorbind, își surâd unul altuia. — N-a mai venit niciodată la târg; și-a nimerit de-a dreptul înaintea domnului Tudor!… zice un neguțător de horbote și pânză. — Și care ți-e durerea? Țăranul dă din mâini: — Durerile sunt multe. Le știi domnia ta mai cu temei ca mine… Chipul comandirului de panduri se asprește. Ca întotdeauna, nimic nu-l face să sufere mai mult decât amarurile, pe care le îndură, nemeritat, cei mulți din neamul său. — De-altminteri, nici nu am venit să mă plâng de mulțimea acestor dureri, ori de greutatea lor!… se bâlbâie țăranul. — Dar pentru ce-ai venit? îi taie vorba un curelar cu-o față roșie și un chimir bătut în ținte de alamă. — De ce te-ai proțăpit, așa netam-nesam, înaintea domnului Tudor și te tot bâlbâi? Râde o femeiușcă în fuste înfoiate și care poartă în brațe un cos mare cu flori. — Vedeți să nu cumva să fie vreunul dintr-aceia care se tot strecoară, în straie preschimbate, în preajma slugerului, cu gânduri ucigașe! Presupune un diac cu o bărbuță sură. Știm noi ce plănuiesc… Țăranu cade însă în genunchi înaintea lui Tudor. — Am patruzeci și șapte de ani! spune. — La mulți ani înainte! îi urează un vânzător de sugiuc și de bragă, în glumă. — Și, de cine, dragă doamne, m-ara ridicat și eu numai de-o șchioapă pe lumea asta, am și-nceput să sorb din oala cu venin… urmează, netulburat, țăranul. — Din asta sorbim toți! murmură florăreasa. — Logofătul m-a luat. M-a pus la muncă grea, în rând cu vitele… Nimeni nu mai glumește. Zâmbetele s-au stins. — Munceam și mă bătea. Aproape patruzeci de ani am muncit. Și n-a fost an, nici lună, de când mă țin eu minte în viață, să nu fi fost bătut… Florăreasa suspină. — Umerii, coastele, șalele, obrajii și grumazul mi-au fost mereu, de-atunci, una de vânătăi… Simion Mehedințeanu îl apucă pe cel căzut în tină de braț: — Haide, ridică-te! Nu știi că slugerul nu-ngăduie norodului să-i cadă la picioare? Țăranul nu se lasă: — Vreau să stau în genunchi, și să dau mulțămită ca-n fața unui sfânt, celui ce ne-a adus Oastea Izbăvitoare; căci din această vreme nu mă mai bate nici logofătul, nici ispravnicul și nici însuși boierul. Fusesem ca o vită. Și domnul nostru Tudor m-a făcut OM. Ian priviți toți la mine. Țăranul își azvârle din spate sumanul și cămașa. Întâiași dată-n viață, carnea mi-e fără vânătăi. Și-ntâiași dată-n viață – își arată desaga pe care o purtase mai înainte în spate și acuma se găsea lângă genunchii lui – nevasta m-a putut trimite și pe mine la târg, ca pe un om de samă, să vânz nițică lină. Bărbatul își desface cu mâini tremurătoare desaga și scoate din ea un ghemotoc de lină cenușie, pe care o arată lui Tudor și celor dimprejur. Că am și eu o oaie. Atât am încropit. Da’ niciodată… niciodată n-am apucat s-o tunz pentru folosul nostru, al meu sau al femeii și copiilor mei. O lacrimă i se prelinge bărbatului de patruzeci și șapte de ani —ce pare un bătrân de cel puțin șaizeci – printre țepii cărunți de pe obrazul supt. Și-acuma poci s-o vânz. Și asta fiindcă scăpai de datorie. S-a scăzut dajdia. Și-aveam o judecată, din timpuri, cu boierul. Și, de când domnul Tudor se află-n București cu oastea Adunării norodului, mi s-a făcut dreptate. Și nu mai sunt dator… — Și eu mi-am câștigat o judecată!… Și eu!… Și eu!… răsună alte glasuri din gloată. Divanul nu-și mai ține, de două luni încoace, așa de sus trufia!… Bărbații și femeile aflați în ziua aceea în târg s-au prins din nou să râdă. Și râd cu poftă mare. Cine nu știe că toți marii boieri, în frunte cu mitropolitul – capul Divanului, au fost popriți de Tudor în casele de piatră ale Golescului, pe malul Dâmboviței[11] sub paza căpitanului Ioniță? Și că, într-o bună zi, după ce încercaseră o nouă viclenie, boierii au tras o spaimă, de nu le mai tihnește somnul nici azi. Una dintre ghiulelele tunului celui mare – tunul care fusese reparat de elevii lui Lazăr – a venit vâjâind, de credeai că dărâmă întregul București. Și s-a înfipt în țărm, fără să facă însă, ce-i drept, palatului nici pui de stricăciune. Căpitanul Ioniță le-a explicat boierilor că un tunar mai tânăr și mai necugetat greșise la exerciții ținta. Atâta că veliții au priceput îndată ce veste adusese ghiuleaua „rătăcită”. Și, cuprinși de fiori, s-au legat să împlinească, fără multă tocmeală, cerințele Adunării, să facă, între altele, și judecăți mai drepte pentru bietul norod. — Divanul s-a mai schimbat, precum se vede, la păr!… gâlgâie în râs privitorii. Dar nu și la nărav. Oricum, cine dintre marii boieri sau dintre dregători cutează încă astăzi să se mai poarte silnic cu cei din talpa țării? Până și clăcuiala și nartul[12] s-au mai împuținat… Și e doar începutul pentru boierii noștri! Frica, sireaca, frica!… Țăranul de pe moșia Dudeștilor, cât timp durase schimbul de vorbe, rămăsese în tină, uitat de cei din jur, nu însă și de Tudor. Acesta îl întreabă: — Asta vruseși să-mi spui? — Asta, măria ta!… — Nu sunt… măria ta. — Ești cel dintâi chinuitor al tării ieșit din rândul nostru, al celor apăsați și călcați în picioare. Și, pentru noi, te afli și vei rămâne, pe totdeauna, DOMN. Noi nu mai vrem pe altul… — Da!… Pentru noi ești DOMN!… Domnitorul norodului valah; ieșit din rândul nostru!… întărește mulțimea. Toți trecătorii prin ulițele învecinate, auzind zgomotul acela mare, se strâng și ei în târg, unindu-și strigătele și uralele față de domnul Tudor cu ale celorlalți. Pandurul își ridică brațul, cerându-i mulțimii înfierbântate să facă liniște. Cu toate astea, țăranul îngenuncheat continuă: — Ci eu, măria ta, rogu-te să primești de la mine și copilașii mei, grămăjoara aceasta de lână cenușie!… — Lâna pe care vreai s-o vinzi? Ce să facem cu ea? se miră căpitanul Simion Mehedințeanu. — Să se țeasă din ea un ilicel oricât de sărăcuț pentru vreun pandur… Prinos al inimii… Tudor e înduioșat. — Prinos al inimii?… — E-ntâiul meu avut – din toată viața – pe care sunt de-a binelea stăpân. Și-l dăruiesc acelora care, când jafurile și nedreptățile celor de sus ne-au prăvălit în cea mai din urmă deznădăjduire, s-au ridicat cu țara, pentru scăparea noastră, a celor obidiți. Să ne numim iar OAMENI, cum se spune c-am fost… Comandantul pandurilor se pleacă. Primește lina pe care țăranul i-o întinde și, cuprinzându-l de subțiori, îl ridică și-i sărută obrajii țepoși și înlăcrimați: — Îmbrățișez prin acest om sărman pe toți cei gata să facă orice jertfă pentru slobozenia și dreptatea norodului valah!… În trap întins, sosește în această clipă, străbătând Podul Mogoșoaiei, căpitanul Enache. Mulțimea îi face loc. Căpitanul salută. — Slugere, îi raportează ei, ne-am întors. Aflând că, după retragerea lui Ipsilante și-a lui bimbașa Sava către Târgoviște, noi am rămas aici, sultanul a poruncit să se azvârle spre București toate puhoaiele urdiilor osmane… — Noi, deocamdată, n-avem război cu turcul, răspunde slugerul. Ne-am cerut numai drepturile care ni s-au răpit. Dar, de vom fi siliți, nu vom da înapoi… — Credem, să nu te superi, măria ta, că-ți spun, vorbește de astă dată un bai un din mijlocul mulțimii – același căruia boierii îi răpuseseră feciorul în martie, fiindcă trecuse de partea Adunării-că nu e bine să-ți macini puterea în zadar. Osmanul te-ar zdrobi, căci este de zece ori mai numeros și pe urmă ar trimite noi oști. Orașul ar fi ar… — Așa e. Orașul ar fi ars… Copiii ne-ar pieri!… recunoaște mulțimea. — Pașa, care conduce urdiile, pare-se c-ar fi gata, jurând pe Mahomed să cruțe Bucureștii, dacă plecăm și noi! Precizează Enache. Mulțimea se îndeasă în jurul slugerului. Vocile se împletesc. — Astfel e mult mai bine… Și ni ai curând sultanul și pașa își vor păstra cuvântul, știind că se găsește o oaste înarmată gata să intre-n luptă!… — Vă mulțumesc la toți de sfatul ce-mi dați, ia slugerul cuvântul. Aveți încrede că noi vom chibzui. Și-apoi vom hotărî ce poate fi mai bine, și pentru București, și pentru toată țara… — Știm că vei chibzui cum poate fi mai bine, se bucură poporul. Avem încredere în tot ce hotărăști… — Alte dorințe se mai află în inimile voastre ce se cer împlinite? — Unsprezece fecioare din București, glăsuiește diacul cel cu bărbuță sură, îți cer îngăduința domniei tale sa devină mirese… — Și cine le oprește? Din gloată se aud alte noi hohote. — Da. Cine le oprește? — Mirese de panduri. Oricare le-ar fi soarta… Tu dor se află în șa. S-a făcut liniște. Toți așteaptă răspunsul. — Este adevărat, spune el în sfârșit. Viața merge-nainte. Orice s-ar întâmpla. Și, clătinându-și capul, încheie: Bine, diacule. Îmi dau încuviințarea. Perechile să vină mâine-naintea mea!… — Trăiască DOMNUL TUDOR!… izbucnește mulțimea în alte noi urale, ce zguduie orașul. Așa cum stă, călare, cu sabia la brâu, în mijlocul poporului, Tudor pare uriaș. Soarele dimineții îl scaldă în lumină și-i aurește chipul. — Trăiască PATRIA nepieritoare-n veci! Și toți câți sunt de față simt că se contopesc în inimă și cuget cu cel care-i conduce și este gata să-și dea și viața pentru binele lor: — Trăiască PATRIA!   EPILOG   Au trecut douăzeci și doi de ani. De-a lungul îngustei văi a Gilortului au înflorit pretutindeni, pe coaste și poiene, tufele învăpăiate de Sângele voinicului. Pe drumul alb, dar încă umed de ploaia din ajun, urcă o mulțime de călători, care pe jos, care călări, pentru a lua parte la Sărbătoarea bradului din satul Vladimiri. Sătenii sunt îmbrăcați cu tot ce au mai bun, bărbații, în mintene albe, găitănite, femeile cu părul învelit în marame subțiri ca pânza de păianjen, iar copiii în cămășiuci ca neaua și cu ilice țesute măiestrit, în toate culorile curcubeului, deasupra. Printre aceștia – călărind cu destulă greutate prin mijlocul mulțimii – au fost văzuți și patru călători sosiți de la oraș. Căpitanului de district – a cărui sarcină era de a verifica pe toți străinii de ținut – aceștia i se recomandaseră drept membri ai unei societăți literare bucureștene, veniți pentru a cunoaște și a admira străvechea datină din satul Vladimiri. Numele lor – în ordinea în care au fost trecute în registru – erau: Iancu Văcărescu, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu (acesta din urmă ieșean de origină, dar făcând de asemenea parte, după cum susținuse el, din Societatea literară bucureșteană) și Nicolae Bălcescu. Tuspatru se înghesuiseră în rândurile cele mai din față ale acelora care luau parte la Sărbătoarea bradului. Satul, în răstimpul care trecuse de la revoluție, se mai mărise și crescuse în întindere, dar locul unde se ridica bradul, după tradiție, rămăsese același. Se găsea tot în fața casei răposatului preot Ciulioiu, acela care îl învățase pe Tudor slovele. Numai cântecul și parcă și danțul se mai schimbaseră. Fetele dănțuiesc ușoare ca niște fulgi în jurul bradului. Cineva, cu un instrument de lemn, un fel de toacă, le acompaniază pașii. Danțează cam zece pași și se opresc. Fac o scurtă plecăciune în fața bradului, cântând, și iar pornesc, urmate de flăcăi. Ridică, sprintene, coșurile cu bucate aduse pentru praznic, și le așază, grațioase, pe cap. Iau în mâini ulcioarele cu apă proaspătă, lapte și vin. Și glasurile lor limpezi, ca niște clopoței, sună întrebător:   — Brade, brade, văruț brade, Ce, brade, t-ai d-oblâncitu, De din codri ai pornitu? Din codri, din codri verzi Și de la izvoare răci, Aicea la pietre săci?   În acest moment, fluierele încep să doinească. Fetele se dau la o parte, păstrând însă coșurile pe cap și ulcioarele în mâini. Tar flăcăii, cu pași mari, legănați, izbucnesc în danț, rotindu-se, cântând cu glasuri bărbătești și dând răspunsul doinit al bradului:   — O, o, o, văruță dragă, Nice eu n-aș fi plecat Dar pe mine m-or cătat. Mult prin codri au umblat Și ca min’ n-or mai aflat, Un brăduț așa de nalt.   Fluierele își intensifică acum strigătul. Fetele lasă jos coșurile cu daruri și ulcioarele cu apă, lapte și vin. Și se prind de mijloc între feciori. Laolaltă formează un cor al cărui melodios ecou umple toți munții:   — Nu mă mir că m-or găsit Unde-am fost eu răsărit. Și-apoi cu două topoară S-or pus ca să mă doboară. O, o, o, văruță dragă! O, o, o, văruță dragă!…   — Un cântec atât de mișcător nu mi-a mai fost dat să aud! Spune Dimitrie Bolintineanu, căruia vântul îi spulberă șuvițele subțiri și moi ale părului. — Aluzia este directă la Tudor, constată cel mai vârstnic dintre cei patru bărbați sosiți de la oraș, poetul Iancu Văcărescu. — Mi-am dat seama și eu, încă de la-nceput, de-același lucru, glăsuiește și tânărul cărturar moldovean Mihail Kogălniceanu. De altfel, pe unde am trecut, și nu numai prin Oltenia, știți bine că am tot întâlnit, colo Stejarul lui Tudor, sub coroana căruia se spune că s-ar fi odihnit el, dincolo Fântâna sau Izvorul lui Tudor, unde se zice că s-ar fi împrospătat… — Apoi alte nenumărate mese ale lui Tudor, adaugă Văcărescu, unde cică el ar fi mâncat, sau Măguri ale lui Tudor, de unde se povestește că el și-ar fi condus cutare ori cutare bătălie. Și așa mai departe… — Ce să mai spun, râde cu râsul lui nevinovat, copilăresc, Dimitrie Bolintineanu, că încă și astăzi, mai ales în Oltenia, pe unde întrebi băieții cum se numesc, îi auzi răspunzând… — Tudor! exclamă Kogălniceanu. Tudor, Tudor și Tudor. Nici nu-ți vine să crezi cât de teribilă este memoria poporului. Nimeni nu vrea și nici nu poate să-l uite pe marele erou al acestui popor, ucis mișelește de unii dintre cci pe care-i socotise tovarăși în lupta pentru libertate. Fetele au rămas singure în danț. Și joacă, mlădiindu-se, pe melodia tânguioasă a fluierelor, ținându-se de mâini:   — Dimineața om veni, Cân’ soarele-o răsări. Și cu lacrămi te-om stropi, Și cu lacrămi te-om uda, Și nu te vei mai usca!   — Faptul în sine mi se pare cum nu se poate mai firesc, vorbește, în sfârșit, tânărul palid, cu chipul încadrat de o bărbuță neagră, al cărui nume este Bălcescu și care privise până atunci, aproape fără suflare, bradul ciobanilor. Poporul nostru îl socotește pe Tudor, prin intuiție, o piatră de hotar, în istoria sa, deoarece el l-a trezit și, dovedindu-i că o nație nu-și poate obține mântuirea decât prin sine însăși, l-a îndemnat să-și ceară cu tărie drepturile. Cui altcuiva decât lui îi datorăm înlăturarea fanarioților, reinstaurarea domnilor pământeni, punerea temeliei noii armate românești prin reorganizarea trupului de panduri? Ochii tânărului cărturar strălucesc ca în febră. Tudor, continuă el cu glasul avântat, înseamnă pentru români eroul care a izbutit, prin lupta lui, să încheie acel îndelung proces al luptei antifanariote, și care și-a ajutat poporul și țara să își redobândească o parte din vechile sale drepturi. Dacă nu ar fi fost omorât…   — Dimineața om veni, Cân’ soarele-o răsări. Și cu lacrămi te-om stropi, Și cu lacrămi te-om uda, Și tu nu te-i mai usca!   cântă fetele mai departe, cu glasurile lor dulci. În aceeași seară, rămânând să ia parte și la restul de datini ale ciobanilor, așezați în tinda casei în care se născuse Tudor, în vreme ce fetele cântau nemuritorul cântec: „Pom, pom, pom eram io, pom!”, cei patru cărturari s-au luat, la lumina focurilor aprinse în șapte părți ale satului, la vorbă cu sătenii. Un moșneag care fusese și el pandur, văzându-l pe Iancu Văcărescu, îndată l-a recunoscut și și-a reamintit de ziua când, venind la ei în tabără, le-a recitat o parte din versurile sale închinate mișcării revoluționare conduse de Tudor. Și l-a rugat să le repete. La fel ca și atunci, deși trecuseră atâția ani, cu glasul tremurându-i de emoție, poetul a început:   Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală! Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală! Să tremure, să tremure cumplita tiranie: Zdrobită azi în pulbere, pe loc, să nu mai fie! Ființa ei și numele în iad să se coboare! Și-ai ei prieteni mult huliți ca ea să se doboare!   — Aceste versuri sunt la fel de întemeiate și astăzi când Tudor nu mai e printre cei vii – exclamă Bălcescu, aprins – și astfel vor rămâne câtă vreme fiii fărădelegii își vor menține încă asupra oamenilor spurcata lor tiranie. Și datoria cea mai sfântă mi se pare, în aceste zile, a fi aceea de-a isprăvi, cu aceeași râvnă, ceea ce Tudor, cu jertfa sângelui său, a început. Țăranii ascultau încremeniți. Și pumnii celor mai mulți dintre ei li se strâng. — Spuneți-ne, îl roagă, în cele din urmă, iarăși pe Iancu Văcărescu țăranul fost pandur, Tudor al nostru o fi murit într-adevăr? La-nceput auzirăm că doi din arnăuții lui Caravia l-ar fi răpus, după ce ni l-au luat din tabără, de la Golești, cu înșelăciune. Mai târziu ni se povesti că Tudorin ar fi încăput în temniță la turci. Și, în cele din urmă, c-ar fi scăpat și din mâna lui Ipsilante, și-a turcilor, și de-atunci stă în așteptare, pe undeva, până în clipa când o socoti el că trebuie să-și încingă iar sabia și să sfârșească lupta pe care a-nceput-o. Ce-o fi adevărat din toate astea? Noi nu putem să credem că Tudorin al nostru muri… îi facem slujbe, pomeni, da’ nu putem să credem!… Iancu Văcărescu auzise ceea ce auziseră pare-se și alții, și anume că – în noaptea când cei doi arnăuți l-au înjunghiat – generalul Caravia, care conducea execuția, s-ar fi plecat asupra pandurului și, înainte ca acesta să fi închis ochii, i-ar fi spus, mânios: — Te-am coborât în moarte, pandurule, așa cum meritai!… Dar Tudor, deși cu buzele albite de cele din urmă răsufluri ale vieții, conștient totuși de dreptatea, ca și de rostul sacrificiului său, i-ar fi răspuns: — Cât te-nșeli, Caravia! M-ați ridicat la viața veșnică… Cu gândul la aceste vorbe ale pandurului, Văcărescu grăiește: — Drept vorbiși, prietene. Tudor, chiar și-n mormânt— deși trupul lui nu s-a găsit, cum știți —rămâne pentru poporul nostru pe totdeauna viu! — Iar duhul lui ne cere să ne înălțăm, rostește, în încheiere, mulțimii, Nicolae Bălcescu, către acele vremuri când niciun om nu va rămâne rob altuia, niciun popor nu va mai stăpâni pe altul, ci va domni, în lume doar înzeita libertate, astfel precum a năzuit, în cele mai înflăcărate visuri ale sale, DOMNUL DIN VLADIMIRI!…     [1] Hârşie — blană neagră de miel cu lână măruntă, creață.   [2] Pantaloni largi în partea de sus,. Strânși pe pulpe și împodobiți cu găitane.   [3] Chepcenul sau cepchenul este o haină cu mânecile despicate.   [4] Mavrofori, numiţi astfel fiindcă purtau uniforme negre (în greceşte mavros înseamnă negru şi phoros [foros1, purtător).   [5] Pală — sabie lată, cu două tăişuri, încovoiată spre vârf.   [6] Alexandru Ipsilante, fiul fostului domnitor fanariot al Țării Românești, Constantin Ipsilante, devenise din anul 1820 șeful suprem al Eteriei Frăției), organizație revoluționară grecească ale cărei baze fuseseră puse de poetul grec Constantin Rigas, cu scopul eliberării naționale de sub jugul, stăpânirii otomane a Eladei.   [7] Hrană, provizii pentru armată.   [8] Strada 30 Decembrie   [9] Calea Victoriei.   [10] Lipscanii.   [11] Palatul Belvedere – astăzi o casă de copii, în strada Țibleș.   [12] Normă de muncă pe care ţăranii trebuiau să o împlinească într-o zi, pe moşia boierului.        

MIRCEA CEL MARE l în anii 1386, adică acum mai mult de-o jumătate mie de ani, amarnic vuiau clopotele la Argeş! Obcinarii1 urcaseră pe culmi, aprinzând focurile către toate punctele cardinale. Ştafete călări străbăteau drumul Câmpulungului, spre Vâlcea şi Olt, alţii spre Giurgiu şi Târgovişte, şi spre Brăila, şi în sus, spre trecătorile Branului şi Turnu-Roşu – pretutindeni dând veste că într-o anumită zi din amintitul an se va ţine la Argeş sobor de elecţiune; să poftească, deci, toată suflarea cu mic cu mare, să fie faţă când diadema Basarabilor va luci în soare, pe fruntea lui Mircea, căci după aceea va fi hram şt se vor da ohabe, scuteli şi iertări.           Curând, culmile argeşene, şesurile şi văile s-au potopit de oameni. Cavaleri în zale, strânşi compact, aminteau pădurile vechi. Stăteau aşa, coif lângă coif, scut lângă scut, într-o tăcere de cremene, aşteptând să se ridice în turn flamura şi să se arate Mircea. Mii de glasuri au bubuit când flamura s-a ridicat deasupra turnului, cu vulturul, şi domnul Mircea s-a arătat pe cal alb, în faţa porţilor. Cum l-au văzut, mulţi au înţeles că poartă noapte în ochi şi vifor în vârful spadei.           Când s-au urnit spre el stareţii şi boierii mari, să i se plece, a făcut semn scurt de oprire, cu spada, încât toţi s-au tras repede la locuri, înţelegând astfel că noua domnie începe cu fapta şi nu cu lauda! Un murmur a trecut. Lăncile s-au clătinat ca-ntr-un vânt repede. Răzmiile de pământeni, de la spatele lor, au izbucnit în înfricoşate urale. Mircea n-a zâmbit nici spre ei, decât nespus de depărtat şi stins.           De ce nu-şi dădea drumul inimii, în ceasul acela mare? Domnul Mircea îşi da seama că a răsărit când istoria lumii se afla la o răscruce de vânturi şi că-i vor trebui rădăcini de           1 Obcinar – locuitor al obcinei.           cremene spre a nu fi repezit spulberului, 'âmpreună cu ţara. Văzuse bine şi zâmbetele de umilinţă de pe chipurile boierimii, văzuse, în acel fulger scurt al ochilor, şi lacrimile gata să cadă ale pământenilor, dar domnia sa nu trebuia să se piardă cu firea nici pentru unii, nici pentru alţii; ci, deocamdată, fiecare trebuia să rămână la starea şi locul său! Când mai apoi şi-a împuns calul în pinteni, mantia verzuie a fluturat în vânt şi i s-au văzut zalele pieptarului strâns bine pe trupul musculos.           S-a oprit pe rând, să vadă boierii şi cetele lor. Nimeni n-a cutezat măcar să surâdă în faţa lui! Domnul Mircea clătina din cap când vedea pâlcuri bine întemeiate, strânse în zale, cu coifuri semeţe, cu lănci tari şi cu scuturi purtând urme de săgeţi şi zgârieturi de lănci.           Când s-a apropiat mai bine de pământeni şi i-a văzut înarmaţi pe unii cu pari afumaţi la capăt, cu îmblăcie şi coase, fruntea domniei sale s-a încruntat. Şi-a strunit calul şi şi-a dat seama într-o secundă că armele ţărănimii, deci armele mulţimii celei mari, armele ţării, trebuiesc puse în rând cu armele noi ale Europei.           La o numărătoare prin pristavi, domnul Mircea a aflat repede că Ţara Românească are cam cinci sute mii de oameni, pe un spaţiu strâmt, potopit de păduri seculare. Codrii Vlăsiei acopereau ţinutul Ilfovului şi Vlaşca, şi Deliormanul acoperea întinderi colosale, iar mare parte din şesul Dunării se afla înţelenit de veacuri, acoperit de ciulini şi spini.           Ţara lui era mică şi i-ar fi fost destul dacă o cunoştea din spusele altora, însă domnia sa pornise hotărât să fie bun gospodar până la capăt, adică să vadă totul cu ochii lui şi să rânduiască totul cu mâna lui!           Astfel, după ce şi I-a ales drept vornic, sau „palatinus curiae”, pe Vladislav, a dat şi lui Stănilă titlu şi putere de ban1 al Severinului; a dat grija logofeţiei lui Filos; şi titlu şi putere de vistiernic lui Popşor; şi lui Sin, putere de spătar; şi lui Brateş, titlu şi putere de stolnic; şi lui Costea, titlu de paharnic; şi lui Stanciu, titlu şi putere de comis2. Şi după ce şi-a întemeiat           1 Ban – mare dregător, guvernator al unei regiuni de graniţă.           2 Comis – mare dregător care avea în sarcina sa caii şi grajdurile curţii domneşti şi aprovizionarea cu furaje.           sfatul astfel, domnia sa a poruncit lui Stanciu-comis să-i pregătescă cel mai bun cal, şi toată curtea să fie gata!           Într-o dimineaţă, flamura s-a scuturat în văzduh, apoi a coborât repede sub streaşină turnului, semn că Mircea voievod a părăsit cetatea de scaun. Curând, călărea în fruntea pilcului, pe drumul mare spre Câmpulung. Plopi groşi cât să-i cuprindă opt oameni îşi ridicau uriaşele coroane, de o parte şi de alta a drumului; erau plopi sădiţi în anii croirii drumului, poate mai înainte de Basarab voievod, în cine ştie ce adânc de veacuri. Cruci mari de piatră, cu scriitură, aminteau pe alocurea de morţi prin năprasnă. Fumuri albastre se despleteau peste hanuri singuratice. Hangii şi călătorii se doseau repede, auzind tropot de cai, dar se arătau iar şi se descopereau şi se prăbuşeau cu fruntea-n pulbere, când zăreau flamurile voievodului.           După ce a întârziat în târg la Câmpulung, domnia sa a purces mai departe, spre Olt, uitându-se la toţi şi toate.           Într-o seară, l-au oprit străji cu coif, scuturi şi lănci, la pătrunderea într-un codru. Domnia sa a înţeles că a ajuns la hotarele unui boier ohabnic sau imun, însă a împuns calul repezindu-l spre străji şi spunându-şi că rău o va duce dacă ţara îi va fi fărâmiţată şi mai departe în atâtea ţări de sine stătătoare… S-a arătat şi ohabnicul, plecându-i-se cu umilinţă şi poftindu-l în ospeţie, însă domnia sa a purces înainte spre Olt, întunecat.           Tot timpul cât străbătuse ohabnicia aceea, văzuse pâlcuri de oşti îngrămădite în întunecimi şi, hotărât, simţea că are duşmani înarmaţi până-n dinţi, chiar la domnia sa acasă şi întăriţi în privilegii chiar cu mâna domniei sale!           A doua zi, soarele l-a întâmpinat tot pe glia ohabnicului, şi a văzut pământenii şerbi arând cu pluguri de lemn, şi a văzut străjer! de-ai ohabnicului ducând în funii o ceată de şerbi prinşi, îi croiau cu harapnicele, mânându-i, pesemne, la judecata stăpânului. Erau vinovaţi că încercaseră^să fugă de pe moşie, în altă parte, poate la o viaţă mai bună. însă, şi pentru domnul Mircea, încercarea lor era păcat grozav şi trebuia pedepsit după legea pământului. Deci, nici n-a clipit din ochi când şerbii au prins a răcni mai tare sub şuierul harapnicelor.           Însă, îndată ce pâlcul s-a îndepărtat, 4-a părut rău, poate după tinereţea lor, şi a simţit cum îl năpădeşte vrăjmăşia împotriva ohabnicului. Căci, la drept vorbind, doamnia sa era stăpânul adevărat peste întregul pământ al ţării şi peste toţi oamenii…           Să-i slobozească din funii şi să fie iertaţi de păcatul lor… a rostit domnia sa, oprind scurt.           Cine să fie iertaţi? a îndrăznit Vladislav, palatinus curiae.           Şerbii ohabnicului! Să fie iertaţi şi să se înfăţişeze la Argeş…           Numaidecât!           Vladislav s-a întors în galop, în timp ce Mircea, în scurtul răgaz sub streaşină codrului, gândea la arzătoarea trebuinţă de oameni pentru lucrările viitorului. Poate în clipele acelea i-a strălucit gândul de a întemeia satele de străjeri sau de obcinari, oaste gata oricând în slujba domniei sale… Şi, poate, tot atunci îi va fi răsărit, încă nedesluşit, planul desţelenirilor, opera grandioasă de mai târziu. Cum a ajuns la Jiblea, calul măriei sale a simţit de departe apa Oltului.           Mai apoi s-au răsfrânt în undă, calul alb, bând cu sete potopitoare, şi umbra lui Mircea voivod cu coif greu strălucind din zale!           Soarele lumina malul dimpotrivă, drept în poiana Coziei. Domnul a năzuit prin vad către locul acela de hodină şi verdeaţă. Şi descălecând, s-a lăsat în iarba fragedă. S-a hodinit îndelung, în cântările molcome ca foşnetul de mătase al albinejor.           Însă bunul şi aprigul gospodar pornise să-şi vadă ogorul mare al patriei, şi prea puţin s-a lăsat amăgelii aceleia! Brateş stolnicul I-a îmbiat cu pită de grâu. Măria sa a îmbucat puţin. După aceea, îndepărtând printr-un gest pocalul întins de către Costea-paharnicul, a poftit să bea apă din coif.           Unda Oltului I-a răsfrânt a doua oară, aşa, cu coiful plin ridicat în amândoi pumnii spre gură. Şi au purces mai departe, peste Olt, şi i-a fost calea până la Porţile de Fier, şi de acolo a cotit şi a ţinut drumul Dunării în jos, pretutindeni oprindu-se şi cercetând oamenii şi locurile spre deplină cunoaştere.           În drumul acela a miluit mănăstirile, întărindu-le puterea de sine stătătoare şi dându-le ca izvoare de existenţă iazuri cu peşte, dreptul de a lua vama de la mori, cât şi nenumăraţi ţigani robi, sate întinse, vite de lapte şi povară, cât şi locuri din codri pentru albinărit.           Apoi, într-o zi, flamura a fâlfâit iar în văzduh, deasupra turnurilor de la Argeş; Mircea voivod se întorsese, potopit de imaginea tării sale şi se uita în ea ca-ntr-o oglindă. Bunul şi aprigul gospodar îşi văzuse glia, şi acum se socotea ce are de făcut, cum să croiască prima brazdă către viitor… Văzuse sate cu vechimi mari, şi bălţile olteneşti în lungul Dunării, şi l-a întristat codrul Deliorman şi întinderile înţelenite. Pătrunsese cu calul şi-n codrul Vlăsia şi-şi răsfrânsese coiful cu bold în oglinda lacului Snagov. Ca o pată de soare îi rămăsese în amintire câmpia Olteniei, grânarul de pe atunci al Ţării Româneşti, şi acum măria sa se gândea de-a binelea la desţeleniri de pământuri şi la doborârea codrilor.           Deci, şi-a adunat sfatul, şi toţi sfetnicii au înţeles însemnătatea clipei; că, adică, dacă au ostenit, să se ducă să se culce şi să dea loc altora mai vrednic, căci începeau lucrurile mari…           Filos logofăt şi-a ascuţit pana de vultur şi aştepta să înceapă. Şi a avut ce şuiera pana pe pergament, căci Mircea ^voivod a tot dictat poruncă spre ohabnici şi moşneni1, spre mănăstiri şi spre tot omul Ţării Româneşti, să fie liber oricine să se strămute spre codrii cei mari Deliorman şi Vlăsia! Să dezbată cu topoarele, şi cu sapele, şi cu plugurile pustia şi ţelina2, şi-n urma lor să se ridice sate şi să vină semănătorii!           Hotărârea Domnului s-a împrăştiat în popor ca lumina. Degeaba se opuneau pe ici-colo stareţii mănăstirilor, nelăsând oamenii supuşi lor să înceapă roirea spre codru! Porunca Domnului era aspră şi îndreptăţea pământenii „să dea la cap” oricui s-ar împotrivi… Şi a început exodul spre pustie, şi drumurile erau pline de care şi vite, erau pline de turme. Boulenii păşeau repede sub biciul pământenilor, şi pretutindeni era veselie şi cântare, ca-ntr-un drum spre glia făgăduinţei.           Aşa a început munca la codri, lupta cu natura sălbatică, instaurată în toată puterea ei într-un timp lung cât viforârea ' Moşnean – ţăran liber. 2 Ţelina – pământ nelucrat, pârloagă.           neamurilor. Măsurând cu ochii înălţimea codrilor, pământenii îşi stupeau în palme şi izbeau cu topoarele, cucerind pământ virgin, palmă cu palmă, până ce-şi dobândeau loc de casă, de grădină şi bătătură, însă nu se opreau la atât, ci luptau mai departe, aducând soare în locul umbrei şi grâu în locul buruienei. Lucrau cu sete avană1, după ce scăpaseră de la ohabnici şi de la mănăstiri.           Cei desprinşi de pe la mănăstirile Oltului îşi aduceau aminte de stareţul Kriflonez, ca de-o spaimă. Dar voise, oare, Domnul Mircea, să atingă, prin exodul oamenilor, puterea ohabnicilor şi mănăstirilor? Nicidecum! Cu ohabnicii, aceşti voivozi de sine stătători, dacă va fi nevoie, avea să se socotească la ceas înţelept. Tot la ceas înţelept, va milui mănăstirile prin alte danii săţioase, va chema arhitecţi din Ţara Românească de peste munţi, spre ridicarea altor lăcaşuri, însă mult mai târziu, căci abia se afla la începutul brazdei celei îndrăzneţe.           Bogăţii de sate, vechi cât pământul, văzuse măria sa pe dealurile Gorjului, Mehedinţilor şi Vâlcei, şi deci într-acolo n-avea de îndreptat brazda deocamdată. Bogată era în aşezări şi valea Buzăului, şi a Teleajenului, şi a Stanicului, deci, tocmai dincolo de pustie, la brazda Moldovei. Pustia îi sta drept în inima ţării şi trebuia neîntârziat ştearsă de pe faţa pământului! însă, pentru îndeplinirea acestei opere, n-a folosit numai pământeni de-ai măriei sale, ci a dat strigare spre Dunăre, să vină să-şi afle loc de muncă orice seminţii balcanice speriate de apropierea Turcilor.           După aceea, Mircea voivod şi-a adus aminte de târgurile Ţării Româneşti. Le văzuse în stare înapoiată, ceva mai înflorite decât satele. Aşa erau şi Târgoviştea, şi Severinul, şi Bistriţa, şi Târgul Jiului, şi Râmnicul, şi Câmpulungul, şi Turnul, şi Giurgiul.           De la curţile argeşene, chiar din faţa porţilor, pornea drumul cel mare spre apa Oltului, cu poiana însorită de la Cozia, şi spre Râmnic. Şi de la Târgovişte porneau drumuri mari, către inima Ţării Româneşti. De la cele patru porţi ale cetăţii, un           1 Avan – straşnic, grozav.           drum pornea pe valea Dâmboviţei, spre Cârfâpulung, altul spre Argeş. Prin trecătoarea Branului, alt drum venea din ţara românească de peste munţi, către Turnu, la apa Dunării, însă, cea mai de seamă cale văzută de voivod era calea de comerţ a Brăilei, coborând tot prin Bran şi Târgovişte, străbătută necontenit de neguţătorii braşoveni de dincolo de munţi.           Târgurile era mană a Domnului, de aceea Mircea voivod, după ce a pus rânduială şi-n drumuri, a înnoit în târguri tagma conducătoare, numind vornici răspunzători de toate, birari şi pristavi, căci târgurile, îndeletnicindu-se şi ele cu lucrarea pământului, aveau de plătit găleţi de pâine albă şi deosebite alte osânde1.           Domnul Mircea voivod mai avea venituri grase la târguri de la vămile morilor sale, căci mai toate morile de seamă la târguri erau aşezate; se aflau mori vechi şi bine ferecate şi cu scocuri2 tari, şi la Târgu-Jiului, şi la Târgovişte, şi la Râmnic pe apa Oltului. Şi cum venea pământeanul cu sacul, îndată venea şi vameşul cu merticul3! Şi aşa se adunau mertic cu mertic, şi oamenii de prin târguri ai Domnului, în preajma secerişului şi tuturor strânsurilor, pregăteau marile gropniţe pentru păstrare. Le măturau de rămăşiţele anului vechi şi le lăsau deschise să le usuce soarele, să aibă timp să fugă gâzele şi şoarecii. Şi cum era gata vămuitul, harabalele4 cărau vama la gropniţe, şi după ce o vânturau bine, o turnau adânc, şi puneau deasupra acoperământ de piatră.           Însă, în afară de lucrători de pământ, se aflau prin târguri şi neguţători, şi Domnul Mircea şi-a adus aminte, cu destulă silă, de felul cum se desfăşura negoţul. Şi-n această ramură Măria sa trebuia să-şi arate puterea şi priceperea! Mai mare râsul, să dai o sută de vedre de vin pe o moşie, sau trei cai buni pe o bucată de pământ! Ce negoţ e acela, să dai, bunăoară, doi boi şi-un cal în schimbul unui râmnic5 cu peşte?           1 Osândă – pacoste.           2 Scoc – jgheab prin care se scurge apa pentru a pune în mişcare roata morii.           3 Mertic – măsură veche pentru cereale.           4 Haraba – căruţă mare.           5 Râmnic – heleşteu.           E adevărat că în Ţara Românească se aflau şi perperii, nişte bani de la Bizanţ, şi se aflau şi ducaţi, bătuţi întâia oară de Vlaicu voivod, dar nici cu perperi, nici cu ducaţi la târg nu se putea face treabă bună.           S-a gândi, deci, Domnul, să bată domnia sa bani mai mărunţi, la îndemâna oricui.           Şi poruncit-a apoi să se deschidă baia de aramă de la Bratilău!           Şi au dat buluc îndată meşteri mineri din Ţara Românească de peste munţi! Domnul Mircea a chemat bănarii, să bată bani mulţi şi mărunţi, să poată ajunge chiar şi la mâna chiorilor. Vechile tocmeli, cu schimb în natură, au fost astfel aruncate la gunoaie.           La Bratilău, aflat pe apa Brebinei, pentru prima dată pământenii au văzut cum scot arama meşterii mineri şi o spală „la roată”, până la arătarea luciului! Lucrul acesta era predat de domnie, la început prin hârtie în regulă, meşterului arămier Hanoş Ciop, pe temeinică înţelegere: cât i se cuvine Domniei, cât meşterului!           Dar fiindcă ne-a dus condeiul la bani, amintim că pe vremea aceea Apusul Europei nu putea veni cu corăbiile de negoţ pe Dunăre, decât până la Porţile de Fier, unde se aflau cunoscutele „praguri”, inavigabile. însă, dacă până la anii 1300, adică cu optzeci şi şase de ani înainte de Mircea, neguţătorii din Flandra şi Germania îşi lepădau mărfurile de pe corăbii la Belgrad, şi de acolo le împrăştiau spre Orient, mai târziu au dibuit calea pământului.           Marile drumuri de comerţ ale Europei cu Orientul erau două, şi unul trecea prin Viena şi Braşov şi Bran şi străbătea Ţara Românească, până la schelele Brăilei. Aşa se întâlneau, la această veche cetate dunăreană, căruţele de peste munte cu prorele trufaşe ale corăbiilor. Vinurile din Elada, dulci şi îmbătătoare ca poemele lui Anacreon1, mătăsurile uşoare ca pânza paingului, aduse tocmai din China, piperul, scorţişoara şi şofranul erau descărcate de pe navele aventurii şi aşezate frumos în carele cărăuşilor români şi se înfruptau din preţul lor şi domnia, şi cărăuşii, şi neguţătorii.           1 Anacreon – mare poet grec, antic.           Mircea a dat hrisoave de întărire a ndgoţului celui mare, între Europa şi Orient, şi de aceea putem spune că datorită chibzuinţei lui s-a putut desfăşura în lege negoţul dintre două continente.           Drumurile se cereau întreţinute prin oameni anume şirf păzite, căci, după o vorbă de pe-atunci, cu cât e averea mai' mare, cu atât face cu ochiul mai avan!           În ce priveşte negoţul cu cetăţile româneşti de peste munte, Braşovul şi Sibiul, Ţara Românească vindea vite care ajungeau până-n Apusul Continentului. Vindea peste munte şi ceară şi peşte. Şi se aduceau în Ţara Românească, din cetăţile de peste munte, arme fel de fel, cojoace cu înflorituri, ciubote şi fel de fel de lucruri de lipsă. Chiar şi Domnului îi plăceau lucrurile braşoveneşti şi cerea să i se aducă hamuri pentru cai, căruţe ferecate bine şi cu coviltire, şi chiar şi cuie. Iar pentru oaste, cerea să i se aducă scuturi, tolbe, arcuri, salitra şi tunuri.           Şi iarăşi, fiindcă ajunserăm la negoţ, vom trece şi la meşteşugurile braşoveneşti şi vom aminti că tot de acolo veneau meşteri pentru conducte de apă, şi arhitecţi, şi vestiţi întemeietori de iazuri. Mircea voivod a mai dat şi alte porunci pentru repedea înflorire a negoţului, demne de un iscusit gospodar: dacă până la Măria sa neguţătorii aveau voie să treacă numai pe anumite drumuri şi să-şi aşeze marfa la anumite târguri, acum s-a dat poruncă deosebită ca neguţătorii să vină pe unde pot şi pe unde vor şi să-şi facă negoţul unde-i duc ochii şi unde le vine bine!           Şi după ce a întărit negoţul cu cei de peste munţi, şi-a aruncat ochii mai departe, tocmai la cetatea Liovului, chemând neguţătorii şi scutindu-i de orice jupuială, numai ţara să înflorească.           Tăria pentru faptele de mai târziu, Mircea voivod a avut-o şi în geniul de strateg, dar şi-n averi. Pomenit-am mai înainte de vămuirea la mori şi de aşezarea grâului în gropniţele pecetluite cu pietroaie şi încă despre câteva amănunte privind averea voievodului. Deci, îndată după vama morăritului, se cuvine să pomenim pădurile întinse, pline de animale sălbatice, anume braniştile. De aici se aduna, în casele domneşti din târguri, carne de iarnă, iar din bălţile Dunării erau aduse şiruri fără sfârşit de harabale cu peşte, păsări sălbatice şi carne de fiară! Vrednice de pomenit sunt veniturile vămilor de la târguri, de la trecătorile munţilor şi de la vadurile apelor, pe lângă vămile de ieşire şi intrare în ţară!           Pe vremea aceea, nimeni nu era scutit de bir şi nici de alergarea la steag! Dijma, sau dicesima, aducea în vistierie şi-n casele domneşti venit gras, şi de pe porci, şi de pe oi, şi de pe vin, şi de pe fructe, şi de pe miere şi ceară, încât cămările caselor domneşti din târguri erau căptuşite din pod până-n beciuri cu roţi de ceară, caşuri şi caşcavaluri, putini cu miere, poloboace cu vin şi tot ce creştea în pământ şi deasupra lui.           Adunătorii birului, şi dijmei se înfăţişau o dată pe an, la vremea „crestatului”, căci datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj. Moale nu le era pământenilor când se arătau cablării, să le ia grâul puţin de la gura copiilor! Alte angarale1 erau cărătura cu carul sau cu căruţa, la nevoile Domnului; călăuzirea şi paza convoaielor de care domneşti era altă angara; şi-au mai fost angarale, cositul fânului pentru hergheliile Domnului, tăiatul lemnelor, lucrul la cetăţi şi paza cu rândul! Pescuirea morunilor din bălţile domneşti, vreme de trei zile, era tot angara! Un venit domnesc se numea duşegubină – din pedepsele băneşti date satelor unde se întâmpla moarte de om.           Să nu mai vorbim de haznalele unde-şi strângea Domnul aurul, pietrele scumpe, stofele rare, obiectele de argint, inelele, brăţările, cerceii, săbiile bătute în nestemate.           Am arătat la început că boierii Ţării Româneşti râvneau ohabnicia! Mircea voivod se socotea mult, însă, înainte de a-şi bate pecetea pe vreun hrisov, căci a da ohabnicie însemna pierderea treptată a puterii. Mai ales în anii din început, prea puţini s-au înfruptat din mana asta, Mircea ţinând în mâna de gospodar aproape toată puterea. Numai aşa ne putem explica izbânda eforturilor armate, săvârşite asupra celei mai mari puteri a timpului!           ' Angara – obligaţie de muncă impusă ţăranului.           Deseori, Filos-logofăt îi spunea Domnului că toată filosofia lumii şi înţelepciunea se reduce la preîntâmpinarea răului sau, după o vorbă înţeleaptă, fericit e numai cel ce o ia înaintea nevoilor!           Ne aflăm la doi ani de la urcarea în scaun a Domnului, adică 1388, şi lumina secolului pe terminate se clătina des, de-un vânt aspru. Dinspre Balcani rânjea craniul spaimei spre Europa şi viitorul părea o noapte. Filos-logofăt prezenta adesea Domnului cartea Polieleului, mângâind ceasurile de veghe ale acestui om tăcut şi aspru, urcat de bunăvoia sa la culmea unde bat vânturile. Mircea voievod asculta cât asculta, pe urmă îl împingea uşor de umăr pe poetul logofăt Filos, spunându-i că să revină cu cântările de tânguire cel puţin peste un secol, căci el, Mircea, un secol va domni, pentru că are pe lume atâta treabă…           Cum ieşea Filos, Măria sa se încrunta în gânduri, mai cu seamă că de peste Dunăre rânjea stihia, iar peste munţi, pe aria Ţării Româneşti, Transilvania, intrase dihonia! Riga Sigismund de Luxemburg alerga cu spada când la Croaţia, când la Dalmaţia, să potolească para, în timp ce Riga Vladislav laghelonul al Lehiei, cutropea brazda Ungurului şi-şi însuşea Galiţia.           Prietenii de la Suceava îi aduceau lui Mircea ştiri dese, tocmai din brazda Miezului Nopţii a Moldovei. Veştile neliniştilor de peste munte deschideau în inima cutezătorului Mircea un buboi^vechi şi dureros.           Înaintaşi nevrednici şi împrejurări neprielnice lipsiseră Ţara Românească de feudele ei, Amlaşul şi Făgăraşul, locuri cu seminţie consângeană şi bogate straşnic. Drept care, socotind că i-a venit vremea, domnul Mircea a tresărit în singurătatea nopţii, şi lumânările au clipit şi ele, căci peste turnurile Argeşului bătea vântoasa. După ce s-a chibzuit bine ce putea câştiga şi pierde, a chemat sfatul cel mare, şi s-au adunat sfătuitorii, şi aflând planul Domnului, au şi purces să îmbrace zaua şi coiful.           Cuprinderea feudelor pare să se fi petrecut în linişte, şi însuşi Domnul a urcat în fruntea pilcului. A numit, ca şi în ţară, găletari, birnicei, globnici şi juzi; după aceea s-a dus la cetatea Amlaş şi i-a încercat porţile şi zidurile, să le vadă tăria, dacă va fi nevoit să fugă vreodată spre aceste pământuri de scăpare. Nu pofta de lărgime a gliei îl mânase să suie muntele, ci redobândirea unui drept vechi şi grija faţă de ziua de mâine, căci nourii asupra Europei puhoiau mai deşi!           Îndată ce s-a întors din Ţara Românească de peste munţi, la Argeş, a dat drumul cailor la păscători, iar pe sfătuitori i-a trimis pe la cetăţi şi ohabnicii. Săvârşise întâiul fapt de cutezanţă şi i-a fost silă când au început să-l laude unii şi alţii; drept care, le-a astupat gura la toţi; numai poetul logofăt Filos a fost mai greu de astâmpărat.           Într-o dimineaţă, Mircea voivod a deschis uşa cămării scriitorilor. Filos-logofăt era gata demult, cu penele de vultur şi cerneluri. După ce Mircea voivod I-a poftit să scrie un hrisov şi i I-a dictat, cu glas aspru dar stăpânit, I-a poftit să i-l citească… Şi neagră ca noaptea de veci a fost mânia Domnului, când Filos a început:           — Io, Mircea voivod, domn al Ţării Româneşti, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului…”           Mircea voivod I-a privit până-n măruntaie, ca pe-un vrăjmaş, în timp ce Filos se întreba speriat cu ce greşise…           Unde mi-i greşeala, Măria ta?           Cine te-a sfătuit să-mi adaugi aceste titluri de fală? Aşa ai scris şi pe alte porunci?           Întocmai, Doamne… Aşa am scris pe toate poruncile date în feudele din Ţara Românească de peste munte…           Bine, Filos-filozoafe… a adăugat Mircea voivod, şi şi-a întors faţa de la dânsul cu silă, spre spaima celorlalţi scriitori din încăpere. Ştii ce te-aşteaptă? Cum ai îndrăznit să adaugi firii mele scăderea falei şi îngâmfării? Cum îmi voi scoate obrazul în lume?           Tot în ziua aceea, Filos-logofăt se afla pe drumul către cetatea Severinului. îl petrecea Stanciu-comis, şi-l tot întreba, râzând cu două înţelesuri: f.           — Vezi, logofete? Ce-ţi ajută acum toată filosofia ta? Vei săpa sare, la ocnă, împreună cu ţiganii robi…           Filos-filozof tăcea, îndelung, gândindu-se că fiind un martir al cinstei, lumea şi timpurile viitoare îi vor da înaltă mărire! Dar oricât căuta să se mângâie cu lauda timpurilor viitoare, tinereţea lui îl sfătuia să împungă calul în pinteni, să se piardă în lume ca o nălucă, de sub paza acestui flecar, care nu mai ştia nimic în afară de căutarea vârstei cailor prin rânjirea dinţilor!           — Ce-ţi ajută ştiinţa, filosoafe? l-a împuns iar Stanciucomis cu vorba, însă Filos-filozof s-a închis în muţenie.           Şi aşa s-a întâmplat că sfetnicul Filos a ajuns şi la Ocnele Mari, şi s-a îngrozit văzând în măruntaiele pământului, în întunericul negru, tăiat ici-colo de facle de răşină, foşgăirea ţiganilor robi. Băteau în dâmburile de sare baroasele şi malurile. Pe tărgi de^nuiele şi-n coşuri uriaşe cărau sarea afară băieţei şi flăcăuaşi. îi mânau sameşi cu harapnice. Aşijderea munceau femeile roabe, într-un du-te-vino necontenit, că parcă de la începutul timpului intrau şi ieşeau prin căscaturile muntelui amintind gurile monştrilor.           Filos-filozof sta împietrit, însă îşi spunea că asemeni lui, totdeauna înţelepţii au gemut în întristare sau aruncaţi în groapa leilor…           A deosebit la o vreme călugări cu comanac, strigând printre sameşi, şi a văzut carele cu coviltire uriaşe, gata de plecare spre târgurile ţării transilvane, în sus pe Olt, prin pasul de la Genunea. Pământeni, supuşi mănăstireşti, încărcau sarea şi pisări cu comanac crestau numărul coşurilor de răboj. Au pornit carele, în şir, iar pe lângă boi şi pe lângă pământeni mergeau pisări, strigând tot către soarele gata să apună:           — Mânaţi! Mânaţi! Mai repede!           Filos-filozof sta mai departe împietrit, dar Stanciu-comis l-a bătut pe umăr, râzând cu gura pân-la urechi:           Nu pofteşti în ocnă, filosoafe? Am poruncă de la Măria sa să te închid!.           Pentru ce? a îndrăznit Filos, alb de spaimă.           Totul a fost numai o încercare a Domnului! a răspuns râzând comisul. Spre a vedea ce poţi păţi, dacă mai cazi şi altă dată în greşeală…           Filos-filozof s-a repezit la comis. L-a îmbrăţişat strâns, uitând că are a face cu un nepriceput în ale scrierilor şi cărţilor. A sărit apoi în şa, şi-n timp ce galopa alături de comis, gândea că tot e mai bine s-o iei totdeauna înaintea belelelor. „Oare aşa să fie? s-a întrebat după un timp. Doar am scris numai adevărul, că Mircea voivod este herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”… Şi Filos s-a hotărât să se închine Domnului până la pământ, dar în acelaşi timp să i-o spună deschis că toţi craii au avut martori – scriitori – care le-au dus faima faptelor peste timp, ca peste muntele cel înalt şi prăpăstios. De ce să se lipsească Mircea voivod de acest drept, menit de istorie? Va vrea Domnul sau nu, îi va conveni sau nu, Filos-filozof tot îi va însemna faptele, spre a i le citi viitorimile!           Galopând lângă Stanciu-comis, Filos-filozof cugeta în câtă întristare o duc unii şi în câtă fericire alţii! A poposit pe la mănăstirile Oltului şi a văzut robii lucrând în făurarii şi roabele în atelierele de ţesut. A văzut şi pământeni dăruiţi mănăstirilor, o dată cu satele lor, şi plătind mănăstirilor dijmă din grâu şi vite… Şi a văzut averea fabuloasă a mănăstirilor, alcătuită uneori din zeci de sate cu moşii fără sfârşit; şi se căina Filos, amintindu-şi un cuvânt al Bibliei, plin de dojana asupra celor ce, fiind slujitori altarelor, averi adună…           Dar cum i-au crescut ochii, de mirare şi admiraţie, văzând pământencele ţesând în şi lână sau vopsind ţesătura în culori de-a dreptul ameţitoare! Dar pământenii meşteri? Cu ce se puteau asemăna înfloriturile făcute cu cuiul înroşit, pe juguri, pe arcadele porţilor şi pe portiţe? Dar cofăelele şi cofele, făcute cu cuţitaşele, de către aceiaşi meşteri?           Într-o seară, după ce au trecut apa Oltului, au nimerit la o curte împrejmuită cu zid. Străji din turn le-au poruncit să stea, să dea seamă cine sunt! Abia după ce au spus, au fost poftiţi înăuntru, în ohabnicie. Au văzut zarvă şi freamăt omenesc. Ardeau facle de brad. La lumina lor, Filos-filozof a văzut în capul scărilor un bătrân bărbos cu biciul.           Un pământean răcnea îngrozitor.           Tocmai i se scoseseră ochii!           — Să te înveţi minte! tuna din glas bărbosul, şi Filos a înţeles că ohabnicul judecă un supus. Pentru ce ai vândut taina, ticălosule?           În scurt, oaspeţii au ştiut că era vorba despre un meşter care scornise un fel de maşină de lemn şi spusese taina altor olari, de pe ohabnicia vecină… Şi cum ohabniciile trăiau fiecare cu meşteşugurile lor, vânzarea tainei era pedepsită straşnic, căci nu trebuia să ştie vecinul ce se întâmplă dincolo de zidul de piatră al stăpânului său! Căci, aflând, vecinul te va ajunge în stare şi te va întrece!           A oftat Filos. Au purces mai departe, în zori, şi au poposit la alte mănăstiri, de pe la bălţile Oltului, şi au întâlnit sute de care cu peşte, însoţite de pisări1 cu comanac. A văzut Filos atelierele din mănăstiri, iconarii şi meşterii de covoare, şi vopsitorii, şi s-a plecat cu sfială spre lucrul caligrafilor care scriau sau copiau psalmi şi biblii. Şi a văzut învăţăcei stând plecaţi sub ghionturile monahilor bătrâni şi învăţând a scrie şi ceti…           Şi Filos şi Stanciul-comis au gustat miere, la prisăcile mănăstireşti, şi au văzut în atelierele mănăstirilor cum se fac lumânări din ceară curată.           Cum au ajuns la cetatea Severinului, Stanciu-comis a spus încă o dată filosofului că totul a fost doar un drum al încercării: se pot, deci, întoarce, înapoi la Argeş, unde vor putea da seama despre cele văzute.           Mircea voivod n-a aşteptat să-l izbească evenimentele; ci le-a luat-o totdeauna înainte şi nu numai după vorba înţeleaptă a caligrafului său, ci şi după o experienţă îndelungată; căci numai nebunii Şi orbii se gândesc la diguri după ce le ajung puhoaiele la uşă!           Din timp s-a gândit la sistemul de apărare a ţării, şi în primul rând a ochit turnurile cetăţii Severin, cea mai depărtată pe Dunăre! A ales pârcălab destoinic, tare şi-n ştiinţa armelor şi bun gospodar. A poruncit să i se întărească cetăţii turnul de veghe spre miazăzi, să ţină Dunărea sub pază, să nu coboare corăbiile vrăjmaşe ca la pomană; ba a înzestrat toate turnurile cu tunuri tari, înzestrate la rândul lor cu tunari buni şi cu movile piramidale de obuze.           1 Pisar – persoană însărcinată în copierea sau redactarea documentelor şi actelor.           Aşa a început veghea straşnică a Dunării şi a malului dimpotrivă, dar nu înainte de a cerceta atelierele faurilor de arme aflate în cetate, lăudându-i pe vrednici şi trimiţându-i acasă pe nepricepuţi.           În preajma anilor de-cumpănă 1389, în cetate la Severin amarnic răsuflau foiurile, înroşind fierul adus de la Braşov! Baroasele meşterilor îl subţiau, dându-i forme de lănci, săbii, topoare şi barzi! Nouă rânduri de sudori picau de pe meşteri, zi şi noapte, căci pârcălabul nu mai avea astâmpăr de când olăcari1 îi aduseseră ştiinţă domnească despre apropierea ceasului groaznic, încăperile puţeau a salitră şi fum de cărbune, şi meşterii arătau în penumbră ca ciclopii, şi degeaba îşi tot ştergeau sudoarea cu şorţurile de piele… în vremea asta, pământenii satelor din apropiere cărau de zor bolovani şi pietriş, şi unii din ei, pricepuţi la zidărie, cârpeau crăpăturile zidurilor, curăţau buruienile din şanţuri; ori alţii, meşteri fântânari, se slobozeau pe funii în fântâna din curte, cercetând-o, în caz de împresurare să fie dătătoare de apă bună…           Tot din trei în trei zile, pământeni cu arcuri şi lănci şi cu pieptar de zale de fier făceau strajă, orientându-se în curgerea ceasurilor după cântările cocoşilor. Cel urcat în turnul dinspre Dunăre sta necontenit cu mâna streşină, şi deasupra lui flutura flamura cu vultur; iar jos, la temelie, foşgăiau corăbiile Ţării Româneşti. Cel ce străjuia înspre Porţile de Fier, sta aşijderea cu mâna streşină şi cu cornul gata să dea alarmă la apariţia oricărui vrăjmaş pe ape!           Nu tare departe de cetatea Severinului, mai la vale pe Dunăre, se afla cetatea Turnu, şi ea pusă în stare de alarmă, cu străjerii, cu atelierele de arme şi cu pârcălabul veghind peste toţi şi toate.           Grijă deosebită avea Mircea voivod faţă de cetatea Giurgiului; vremurile de cumpănă se apropiau şi multe nu erau încă gata la această ctitorie strategică a sa! Veghease ori de-a dreptul, ori prin oameni de bună credinţă, de la baterea temeliei până la turnuri, cheltuind averi, îl costase această ctitorie mii şi mii de bolovani de sare, daţi în schimbul muncii meşterilor, pietrelor de zidărie, mortarului de legătură, stângilor de fier, porţilor bine ferecate; şi dăduse braşovenilor care multe de sare ' Olăcar – curier.           până şi pentru cuiele acoperişului… Apoi, fochii voivodului au căpătat semeţie de vultur când şi-a privit cetatea înfiptă bine pe insula din Dunăre şi legată de pământ printr-un pod de bârne! A poruncit urcarea tunurilor în turnuri, toate îndreptate spre malul dimpotrivă!           După ce a văzut flamura sa cu vultur răsfrântă în cer şi-n adâncul fluviului, a purces spre cetatea Brăilei, ultima din şirag. l-a dat şi ei pârcălab destoinic, a cercetat turnurile şi atelierele de arme; şi şi-a trimis oameni la brazda Moldovei, la cetatea Crăciuna; însă într-acolo nu avea teamă…           A cercetat şi cetatea Dâmboviţei şi Căpăţânenii, afiată în preajma ţării româneşti de peste munţi; apoi s-a întors în cetatea de scaun, numai bine ca să afle de la iscoadele Dunării veşti de spaimă!           Mircea voivod şi-a păstrat cumpătul, chiar dacă ştirile îl loveau ca pietrele!           Când i s-a spus că Turcii ajung în faţa Brăilei, gata să-i nimicească negoţul pe Dunăre, Mircea a dat strigarea la arme!           S-a urnit ţara toată!           Obcinarii şi-au împlinit datoria, urcând la culmi şi aprinzând focuri!           Ştafete au trezit ohabele cu jupanii1 şi cetele!           — Nimeni să nu fie scutit de oaste, ca de moarte! suna porunca Domnului; şi astfel, drumurile mari ale Ţării Româneşti copieşite fost-au de mulţimile în mers repede.           Întâi, Mircea voivod şi-a privit oastea curtenilor săi, mii multe de pământeni, dăruiţi cu scuteală, numai gata să fie la arme! Veniseră cu arcurile şi săgeţile vechi de-acasă, şi pământenii şi târgoveţii, însă voivodul s-a încruntat, poruncind căpeteniilor lepădarea numaidecât a rablelor! Şi cum rablele au căzut la picioarele curtenilor, Mircea voivod a poruncit cămăraşilor să deschidă cămările cu arme noi! Pâlcuri-pâlcuri intrau curtenii în cămări şi primeau arbalete, arcuri cu săgeţi bine otrăvite, tolbe largi şi adânci, braşoveneşti, scuturi de lemn acoperit cu piele tare ca fierul, săbii şi lănci – şi mulţimea curtenilor a izvodit murmur ca de codru sub vânt, când din alte           1 Jupan – titlu acordat celor mai de seamă boieri şi dregători.           ÎL. \par cămări au fost trase afară tunurile, cu tunariMor de mult şi bine muştruluiţi!           Înarmate până-n dinţi erau şi banderiile călări ale ohabnicilor, strânse în zale şi încruntate sub coifuri! Unii dintre aceşti privilegiaţi îşi îmbrăcaseră şi caii în harnaşament ţesut în fir ales şi cu paftale de argint la piepturi, iar puţini din ei purtau chivără1 şi îmbrăcăminte de fier greu.           În urma banderiilor aliniate pâlc cu pâlc se aflau care grele cu poveri, hrană în drumul viforului. Ţigani-bucătari, graşi ca pepenele, scărpinau cobze, până va veni prânzul cu rândul linguroaielor!           Aşa se urneau de la curţi ohabnicii: îşi luau totul cu ei poloboacele cu vin, mascuri fripţi şi pită, ca nu cumva prin taberi să le ducă dorul!           Aşa scria legea secolului: Domnul îi miluia pe ohabnici cu independenţă în hotarul pământurilor, însă la strigarea cornului să fie faţă, să-şi dea partea de sânge! Şi ohabnicii se urniseră cu mic cu mare, căci nu era de glumit cu acest voivod aspru: lipsa ori întârzierea putea fi socotită hiclenie, şi se pedepsea cu luarea ohabniciei şi capului.           Veneau rând pe rând căpitanii de judeţ, dând seamă Domnului că oastea mare se adună la locurile de poruncă. Mehedinţenii, gorjenii, cei din judeţul Jaleşului, şi râmnicenii, mărşuiau pe sub un văzduh fierbinte, pe marele drum al Câmpulungului. Printre lănci şi arbalete, scuturi şi arcuri, se zăreau pe alocurea îmblăcie şi pari afumaţi la capăt, însă aflând căpeteniile că Domnul se uită la astfel de unelte cu silă, porunceau purtătorilor să se ducă să vâneze cu ele iepuri şi urşi. Rând pe rând, aflând mânia Domnului asupra rablelor, armele vechi dispăreau şi le luau locul arbaletele şi lăncile.           Coborau pământenii Buzăului şi Târguşorului, pe alte drumuri, la alte locuri de poruncă, în timp ce la Argeş olăcari veneau şi plecau în goana cailor, şi clopotele bubuiau în turnuri necontenit, şi le răspundeau alte clopote, până-n Vlăsia cea mare, la Snagov, şi până la Olt, la poiana luminată. Toată Ţara           1 Chivără – acoperământ de cap în formă de chipiu înalt.           Românească pornise la drum, şi-n porţile satelor se auzeau plânsete şi bocete, şi copiii se înşfăcau de taţi şi fraţi. Vuia profund codrul Deliorman când treceau călărimile în goană şi când mânătorii carelor cu poveri plesneau din harapnice şi răcneau la boi.          

            De douăzeci şi cinci de ani adormise Alexandru cel Bun, şi parcă la anii morţii lui, 1432, s-ar fi slobozit, pe frânghii de aur, în mormântul de la mănăstirea Bistriţa, şi timpul de linişte. Ca un vânt nimicitor a început a pustii Moldova. Tabere de boieri adverse, fiecare cu pretendentul ei, aduceau când ostile nobililor Unguri, când ostile şleahticilor Poloni. Şi, cu toate că domnişorii stăteau în jilţ cât cioara-n par, le era destul pentru a aduce ţării lacrima şi suspinul, focul şi prădăciunea, nesiguranţa, bejenia şi moartea.           Zicala: „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”, credem că în acele vremuri s-a născut, şi nicidecum după aceea sau în timpurile dinainte! Tăieri de capete şi orbiri între domni şi sărăcirea pământenilor, iată semnul acelor timpuri!           Pe la scuturarea frunzelor din anii aceia de sugrumări, s-a arătat domnul Bogdan, feciorul lui Alexandru cel Bun, urmat de pământeni. A dat o bătălie la Tămăşeni şi la apa Şiretului, biruind taberele lui Alexandrei, venit cu boieri şi cu cavaleria polonă! Şi la Crasna s-au izbit ostile, şi Bogdan a biruit, tăria lui stând în armele multe ale pământului. Şi aşa, biruindu-l şi pe fratele său, Petru Aron, Bogdan a intrat în Suceava, hotărât să pună rânduială în furtuni.           Aflând pământenii şi neguţătorii şi ostile că vine cu gânduri bune, l-au întâmpinat în lauda cântărilor de clopot.           Cum şi-a pus deoparte spada şi s-a aşezat în jilţ, Bogdan al ll-lea se pregătea să dea pământului lungă vreme de linişte, să înnoade timpul slobozit pe frânghii de aur în cripta de la Bistriţa, cu viitorimile.           Într-adevăr, primul an a fost dulca, şi bun. Prin sate zumzăiau citerele1 şi trăgeau la arcuş lăutarii, la hramuri, la nunţi şi cumetrii, şi se bea vin şi se mânca pită, după atâţia ani de pojaruri2, foamete şi lacrimi.           În toamna acelui an, pădurile dinspre miazăzi păreau catapitesme3 gigantice, zugrăvite multicolor. Aşa le-a văzut Bogdan, de la fereastra cetăţii, înainte de a coborî în curţi, unde-l aşteptau în pâlc călăreţi buni, împreună cu Ştefan domnişorul.           Curând au ieşit toţi, pe sub turnul mare, pe podul lăsat deodată peste şanţul împrejmuitor, şi abia când au ajuns pe câmpul Tişăuţului, la o bătaie de arbaletă4, au frânat nerăbdarea cailor, să se uite mai bine la frumuseţea zilei de toamnă.           La dreapta, departe, departe, abia se zărea Rarăul, ca o mărgică în seninul limpede. Drept înaintea lor, peste păduri, se zărea dealul Oadeciului, ca un uriaş, iar apa Sucevii curgea veselă şi albastră, şerpuind printre luncile desfrunzite.           Lăsându-se în vraja acelei clipe de contemplare, atât Bogdan cât şi feciorul său zâmbeau soarelui călduţ şi bun, şi zâmbeau cu încredere spre tainele nopţii viitorului.           Prin mintea calmului şi bătrânului voivod se perindau trecute întâmplări şi bătălii grele, şi era mulţumit că-şi purtase fiul şi şi-l şcolise la aspra şcoală a selecţiei, căci ce învăţătură putea fi în acel veac, mai bună, decât trăirea deplină, decât mişcarea între bubuiturile puşcelor şi trecerea cu grumazul printre suliţe, spade şi halebarde…           Feciorul lui, Ştefan, se dovedise curajos şi tare în cumpănă şi la Tămăşeni şi la Crasna, învăţând de la părintele său că prima armă a Moldovei e folosirea stihiei5 pădurilor, unde cavaleriile bine rânduite se încurcă, se amestecă întraolaltă la strâmtime, încât le poţi căsăpi în voie, în sunetul cornurilor de năvală…           1 Citeră – instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanţă cu coarde de metal care vibrează la atingerea cu o lamă de os sau de metal.           2 Pojar – foc mare, incendiu.           3 Catapiteasmă – perete despărţitor între altar şi restul bisericii.           4 Arbaletă – armă de aruncat săgeţi, asemănătoare unui arc, folosită în trecut.           5 Stihie – pustietate, singurătate, sălb'ăticie.           De câte ori era cât pe ce să-l prindă pe feciorel nişte cavaleri Poloni, îmbrăcaţi în fier, însă el a trecut printre dânşii ca năluca şi s-a întors în duium, cu un pâlc de pământeni cu coase, şi când picioarele cailor au fost cosite, cavalerii s-au prăbuşit sub greutatea fierului de pe ei ca nişte turnuri.           Deşi aflat în anii mânzului, Ştefan căpătase pe obraz brăzdaturi, şi era musculos şi cu palmele asprite de purtătura armelor. Se putea spune că nu avusese copilărie, căci din joaca de-a Tătarii trecuse de-a dreptul în vijeliile adevărate, în experienţa riscului vieţii; se pomenise cu arcul de joacă între îngrozitoarele şi necruţătoarele arme adevărate.           Şi din pricina asta, Bogdan voivod dorea numai ani de linişte, să se poată bucura feciorul său de ce n-a avut el, să se poată bucura de tinereţe, acest plai unic, care o dată pierdut, nu-l mai poţi zări decât cu regret, la alţii…           Acum, Bogdan se ducea la nunta din Reuseni, mânat de două pricini: întâi, să nu-l supere pe Boldur Udeştean, prea-bogatul boier, care avea din partea lui Alexandru cel Bun privileghium^ sau uri<? cu tot venitul, adică era domn şi stăpân pe moşia lui, fără drept de amestec din partea nimănui; şi pricina cealaltă, care-l hotărâse să coboare din jilţul grijilor, era dorinţa de a-l duce pe Ştefan să petreacă împreună cu coconi şi domniţe, căci dacă nu va petrece acum, în anii petrecerilor, ce fel de om tare va fi, când va fi să ia în mâini schiptrul vijeliilor?           Pâlcul de călăreţi rămăsese mai în urmă.           Ştefan a zâmbit spre tatăl său, întrebându-l ce acoperişuri se zăresc înainte, departe…           Bogdan voivod i-a răspuns blând, că se văd sălaşurile robilor tătari din Bosanci şi că acest sat mare e al lui Boldur Udeştean, cel mai cuprins boier miluit cu privileghium, stăpân pe toată valea Sucevii, pân' la confluenţa cu Şiretul.           Şi fiindcă feciorelul a stăruit, punându-i alte întrebări, Bogdan voivod s-a uitat la soare, să vadă cât mai are până la           1 Privileghium (privilegiu) – drept, favoare; act prin care se acordă un drept.           2 Uric – act de proprietate veşnică sau de donaţie acordat cuiva în trecut.           scăpătare; şi prinzând a grăi, perinda prin faţa fiului său imaginea rânduielilor Moldovei.           Aşa erau rânduielile din cel mai îndepărtat veac, ca voivodul să fie stăpân pe tot pământul ţării şi pe toate avuţiile, de la faţă şi de sub pământ; şi era stăpân peste ape şi avuţia lor; şi iată de ce se înghesuiau la vremea aceea de vifor pretendenţii, căci nu veneau la masă goală sărmană, ci la hram1 lung cât ţara şi cât durata domniei! însă voivod Bogdan n-avea să aibă masă întinsă, căci moştenise vremuri strâmte. Gropniţele uriaşe din târgurile domniei erau goale, căci nu se strânsese de mult birul găletăritului; şi acele depozite ale Domnului erau goale, şi ploua în ele, iar pietroaiele de acoperire erau cuprinse încet-încet de rădăcini şi ierburi. De mult, deci, şirurile lungi de care cu coviltir nu mai aduceau grâul cuvenit domniei prin dare; după cum, de mult nu se strânsese vama de pe oi şi nici vinăriciul, adică darea pe vin; nici albinăritul…           Degeaba s-ar fi dus globnicii prin sate, să dea mare strigare cnejilor, să adune birurile către Domn; căci vremurile nu îngăduiseră omului să are şi grâului să se coacă! La fel, nici fânarii n-aveau de ce să ia cnejii satelor de grumaji, căci prin fânul ţării trecuseră cavaleriile străine şi para focului.           Nici cu dările în bani nu stătea bine în vremea aceea, aşa încât haznaua2 domnească era mai mult goală decât plină, şi nici de la vămi nu se putea strânge nimic, căci şi vămile se stricaseră, drumurile de comerţ căzuseră pradă neliniştii, focului şi hoţilor.           iată, de pildă, la un pas, vama de la Tişăuţi… Podul umblător stătea repezit de ape, de partea cealaltă, iar peste casa vămii cârâiau ciorile şi se scuturau frunzele arborilor bătrâni.           Şi aşa erau toate vămile ţării Moldovei; şi de mult nu se arătaseră nici carele Liovenilor dinspre Nord, nici ale Braşovenilor dinspre Soare-Apune, căci nimeni nu putea da încredinţarea neguţătorilor că se vor întoarce cu viaţă şi cu bani.           1 Hram – praznic, masă festivă care se obişnuieşte în ziua de sărbătoare al cărei nume îl poartă o biserică.           2 Hazna – vistierie.           Însă Bogdan voivod avea planuri mari şi îndrăzneţe, să tocmească la loc ce stricaseră anii crânceni, tot ce rânduise cu chibzuinţă şi blândeţe tatăl său, Alexandru cel Bun-bătrânul… Curând, încă înainte de căderea iernii, va rândui ţara, aşa fel ca toţi să fie la locul şi la rostul lor! Va chema pământenii la lucru la cetăţi, cu carele şi cu braţele, şi va statornici legea şi datoria posadelor, adică paza cetăţilor şi fruntariilor. Deocamdată, toate erau paragină, şi Bogdan nu putea şi nu voia să piardă de la sine dragostea pământenilor, cerându-le munci şi biruri peste putere.           Adevărat este că voivodul era stăpânul întregului pământ, dar dacă se socotea bine, prea puţin era al său, şi acest adevăr îl rodea cumplit! La vremea aceea, pământul Moldovei era împărţit în zeci de ţări de sine stătătoare, moşiile celor cu privileghium sau uric cu tot venitul! Fiecare privilegiat era stăpân deplin asupra averii şi oamenilor din cuprinsul zecilor de sate, fiecare îşi avea şi judecători, şi strângători ai dărilor, şi oşti, şi chiar curţi împrejmuite cu zid şi turnuri de apărare. Se putea deci bizui Bogdan pe o putere afiată aproape total în mână străină? Să fi îndrăznit oamenii domniei să intre în hotarele celor cu uric! Să fi îndrăznit să întrebe măcar cum stau oamenii pe-acolo cu împărţirea dreptăţii şi osândelor! Judecătorii domneşti se puteau amesteca doar când era vorba de moarte de om sau răpire de fată fecioară; încolo, privilegiatul hotăra uneori până la luarea capului! Şi chiar când moarte de om se întâmpla, veneau împlinitorii Domnului să ia duşegubina, şi asta se întâmpla doar din an în Paşti, şi atunci oamenii voivodului ieşeau din hotarele privilegiaţilor jigniţi şi uneori fugăriţi cu câinii. Putea creşte bunăstarea Moldovei, aşa împărţită în atâtea puteri de sine stătătoare?           Chiar şi târgurile erau menite căderii în ruină, căci meşteşugurile se opriseră, în nişte vremuri tulburi ca acele! Dar, la drept grăind, privilegiaţii n-aveau nevoie de propăşirea meşteşugurilor de la târguri, căci aveau tot ce le trebuie în cuprinsul curţilor şi moşiilor! Robii le făureau lucrurile mai grele, din aramă şi fier, le durau chiar şi arme, şi unelte, şi care de povară, şi vase de lut, şi era vai şi amar de cel ce ar fi scornit o unealtă nouă şi ar fi vândut taina ei unui privilegiat străin… Se vedeau şi la Ţara Moldovei robi cu mâinile tăiate sau cu ochii scoşi, sau cu limbile smulse, să nu mal” poată trece taina dincolo de zidurile înconjurătoare.           În ce priveşte lucrul pământenilor, ei îşi durau singuri tot ce le trebuia, de la resteie1 până la înaltele şi înfloritele arcade ale porţilor, de la lingura din lemn moale de paltin până la leagănul pruncilor.           Aceasta fiind starea adevărului, neînflorirea târgurilor părea firească, după curn firească părea şi rămânerea Moldovei în urmă, atât de departe de noile descoperiri de tot felul ale timpului. Moşiile privilegiaţilor erau ca nişte inimi pulsând singure, însă Bogdan voivod, ca om al veacului său plin de noutăţi şi frământări, îşi da seama că aşa nu era bine! E drept că în schimbul stării lor, privilegiaţii erau datori să răspundă chemării domneşti, să vină cu satele la vifor, dar, de cele mai multe ori, treceau în oastea vrăjmaşului cu toată puterea lor de arme!           Şi tot ca om luminat al veacului, Bogdan da fiului său seamă despre starea adevărului, ca să ştie, căci zilele omului sunt trecătoare! Fratele său, Petru Aron, se afla în Polonia, cu o ceată de privilegiaţi, şi putea veni oricând cu război, şi asta-l rodea la inimă pe Bogdan şi acum, în timp ce grăia şi frunzele din arbori cădeau în amurgul prelung asupră-le.           Chiar şi Boldur Udeştean, către a cărui aşezare călătoreau, trăgea cu ochiul spre Polonia, aşteptându-l pe Petru Aron în taină. Bogdan voivod ştia acest lucru. A căzut în gânduri şi-n presimţiri negre! S-a uitat cu milă la feciorul său, întrebându-se ce se va face în zilele lui dacă rămâne singur, atât de tânăr…           Şi pentru că feciorul i-a răspuns zâmbetului cu ochii lui albaştri şi limpezi plini de dorul de a asculta mai departe cuvântul de învăţătură, Bogdan voivod a prins iar să grăiască, blând ca amurgul şi picurarea frunzelor.           I-a arătat cum, încă din bătrânii cei vechi, Dragoş şi Bogdan, starea Ţării Moldovei alta era. Tari au fost cândva ostile cu vatamanii2; şi cu lucrul şi împărţeala în devălmăşie3; însă rânduiala asta s-a stricat demult, demult… nimeni nu-şi mai aduce aminte când.           1 Restei – bară în formă de cerc, făcută din fier sau lemn, cu care se închid laturile unui jug, fixând grumazul animalului.           2 Vataman (hatman) – comandant de oşti (în orânduire feudală)           3 Devălmăşie – stăpânirea sau folosirea în comun a pământurilor satului.           Dar la drept vorbind, oare nu tot privilegiaţii au cuprins obştile şi le-au dat nefiinţei? Stând strâmb şi judecind drept, aşa era; căci, dacă fericiţii boieri au primit de la vechii voivozi uric cu tot venitul, pentru o obşte, fericiţii privilegiaţi au distrus-o, călcând în picioare drepturi şi obiceiuri vechi! Pământenii, stăpâni de-a valma, au fost osândiţi încet, încet, să plătească stăpânului biruri grele şi dijme1, încât binefacerile vieţii obşteşti doar cu numele au rămas.           Grelele osânde şi angarale hotărau oamenii să-şi părăsească vatra satului, cu mormintele părinţilor, şi să fugă în locuri cu rânduieli mai blânde sau de-a dreptul la tâlhărit, în codri!           Crăpa inima privilegiaţilor, după cât mai multe braţe omeneşti.           Uneori îşi chemau pâlcurile de oaste în poruncă!           Se repezeau spre obşti libere sau spre câmpiile altor privilegiaţi.           Le răpeau oamenii!           Mai fericiţi erau, cândva, pământenii dăruiţi de domn privilegiaţilor, odată cu pământurile, căci erau totuşi stăpâni şi dădeau numai dajdie2 din rod!           Vai şi-amar era, însă, de cei ce nu puteau plăti! Trebuiau să se vândă!           În ani grei, ca cei ce-i parcurgem, Moldova cunoscuse foametea.           Şi nouri de lăcuste se arătaseră! Mâncaseră până şi spinii! Şi, totuşi, la vremea războiului, dajdiile trebuiau plătite!           Cum nu se poate scoate apă din pulberea fierbinte a drumului, tot aşa nu se puteau stoarce bani din punga pământenilor moldoveni! Şi, atunci era vai şi amar de pielea bietului om sărman!           Dacă nu se arunca spre libertatea codrilor, trebuia să se înfăţişeze plecat, la treptele privilegiatului, împreună cu ai săi, arătând că de bună voie se vând!           Câteodată, când se trezeau privilegiaţii, dimineaţa, sameşii3 le aduceau ştire că satele sunt pustii de oameni; şi dacă se uită bine, departe în zare, măriile lor mai pot desluşi pulberile exodurilor…           1 Dijmă – dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, zeciuială.           2 Dajdie – dare, bir.           3 Sameş – administrator sau logofăt de moşie; strângător de biruri.           Încet-încet, plaiurile libere au fost călcate de laba neîndurătoare; încât, mândrul om liber pe ogorul său; mândrul om liber, săvârşitor de fapte de arme cu vitejia paraleului, plătea până şi zeciuială din găini!           Primăvara, când ciocârlia se ridica şi-şi rotea prâsnelul de aur pe firmamentul Moldovei, mândrul om liber o privea din pridvorul său; şi după ce o saluta şi-i mulţumea, înşfăca plugul şi ieşea la câmp, însetat de soare şi zile bune! Şi deodată, cum se apropia de glia aburindă, se freca pe la ochi şi stupea1 de mirare, ca într-o vrajă drăcească! Oare cine îndrăznise să-i cuprindă glia şi să i-o are? Până să se dumirească, veneau credincioşii privilegiatului şi-i porunceau să-şi vadă de drum, să se supună şi să se socotească dijmaş, căci altfel rău fi-va!           Cuvântul înţelept, că „până la dumnezeu, sfinţii îţi scot ochii”, şi pe vremea aceea s-a născut, căci cine putea ajunge la treptele Domnului, să se plângă? Domnul era departe, şi atât de sus, iar privilegiaţii, la un pas; şi vrând-nevrând omul trebuia să pună pace cu ei şi dijmaş să fie!           Bogdan voivod nu putea suferi nedreptatea. Ştia că dedesubtul liniştii aparente, dedesubtul frumoaselor privelişti de toamnă, poporul moldovean gemea sub laba nemilostivă!           În ce priveşte uneltele ţării, erau în urma timpului şi ele; şi văzuse Bogdan cu ochii lui, în Ţara Românească de peste munţi, fiare de plug noi şi mari, care scurmă glia până-n măduvă; însă Ţara Moldovei n-avea parte de ele! Să cheme neguţătorii sau fierarii de-acolo, să aducă unelte noi, peste putinţă îi era, în starea de sărăcie şi nelinişte! Dacă va fi să fie, dacă va putea da ţării pacea lungă, lungă, va” încheia cu Braşovenii şi cu Liovenii înţelegeri în regulă, ca pe timpul tatălui său, şi altele vor fi brăzdarele Moldovei… Deocamdată, oamenii folosesc scurmătura de lemn, care abia zgârie ogorul, şi mulţi s-au întors la metoda şi mai rudimentară, a plugului de foc!           Încă de cu primăvară, cum crivăţul prindea a se alina, pământenii urcau în codri, şi-i aprindeau, şi-i ardeau, şi-i           1 A stupi – a scuipa.           curăţau, astfel dobândind câte-o palmă de loc pentru semănătură! Şi cum strângeau holda, toamna, lăsau locul părăginirii; iar în primăvara următoare, intrau iar în codri cu plugul focului, dobândind altă palmă de pământ; cea veche fiind lăsată navalei spinilor şi lăstarilor.           Cunoască oricine că aşa nu putea fi pâine bună şi destulă pe masa nimănui! De aceea, dacă va fi să fie, şi-n latura asta va fi făcută rânduială deplină; şi bogăţiile vor creşte; omul pământean va avea cât îi trebuie; şi va avea de unde da şi domniei; şi privilegiaţilor; şi egumenilor, dijma din secara cu spic cât vrabia…           Altă binefacere, întreruptă de vifor şi de chiorârile şi sugrumările dintre domni, era rânduială atât de bună a sloboziilor! Slobod să fie omul pământean să se ducă în ţinutul marilor păduri, şi dacă vrea să aibă glie multă, să asude la desţelenire, să descopere în faţa soarelui întinderi, să fure codrului şi pustiei vetre de sate noi, eleştee şi păşuni şi tot ce aduce folos omului şi vitelor sale!           Deocamdată, vechile slobozii, întemeiate încă înainte de Alexandru şi întărite de el cu documente de scuteală, zac sub laba privilegiaţilor, pământenii fiind supuşi cu sila… Şi dacă acesta era adevărul, cărui om îi mai ardea să urce la codru, să se ia la trântă cu sălbăticia semeaţă a stejarului?           Cum bine se vedea, totul era vraişte, ca după trecerea unui vânt năprasnic!           Uneltele, care au mânat omenirea înainte, de Moldova nu se puteau apropia! Lipsa îndelungată a unei mâini bune de gospodar, pretutindeni îşi vădea prezenţa, şi ar fi destul dacă s-ar aminti şi de starea vămilor!           iată, de pildă, sărmanul dijmaş! După ce şi-a dat partea privilegiatului sau egumenului, i-a rămas şi lui atât cât să-şi ducă zilele până la anul! O parte din grâu o va duce la târg, să ia în schimb pălării braşoveneşti pentru băieţi, atât de rare şi scumpe de la stricarea rânduielilor… Va cumpăra şi un opaiţ1, poate şi câteva cuie… Apoi, se va întoarce acasă, în carul tras de           1 Opaiţ – lampă mică, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus în seu, untură sau ulei.           vituţele plăvane, şi femeia va face gură, că ei nu i-a cumpărat nimic; dar, lasă… oare nu ştie ea lucra totul, cu mâna ei, în casă? Va toarce lâna, tunsă de pe cele câteva mioare, şi în loc să ţese bărbatului cioareci1 de pănură2, îşi va face ei o catrinţă3 frumoasă! Va colora lâna în fel şi chip, şi cu zeamă de arin, şi cu zeamă de laptele câinelui, şi cu alte buruieni numai de ea ştiute, încât catrinţă ei va avea toate nuanţele curcubeului… Ce-i trebuie gospodinei noutăţi, când vătalele şi suveica abia aşteaptă?           Toate ca toate, dar de sărbători trebuie pe masa omului o pâine albă, şi deci grâul rămas pentru gură trebuie măcinat!           Şi astfel, pământeanul pune în car trei-patru saci şi, hăis-bouleni, spre moara privilegiatului sau mănăstirii! înainte de a porni, trage o suduitură zdravănă, căci o grijă întunecată nu-i dă pace: câtă vamă i se va lua la moară? Vameş va fi fiind oare tot tâlharul de călugăr bărbos, sau tot lacomul acela cu bot ascuţit de vulpe, credinciosul privilegiatului?           Însă, până să ajungă la târguiala cu tâlharii de la moară, are de trecut prin alte vămi!           Credem că pe-atunci au scornit oamenii chinurile cu cele şapte vămi ale văzduhului!           Cei trei saci vor fi vămuiţi până la moară de câ'eva ori, întâi, la podul umblător de peste râu! Cu toate că încărcătura e uşoară şi carul poate trece prin vad, vameşul de la pod va lua vamă, încât prea puţin va rămâne pentru bietul om, după ce-l vor vămui şi credinciosul privilegiatului şi bărbosul cu comanac4.           Aceste amănunte le ştia prea bine Bogdan voivod; şi le mărturisea feciorelului său, să ştie… Vama trebuia să se dea, însă pe cinste şi dreptate; şi nu să fie omul de şapte ori jupuit! Şi-n această privinţă trebuie făcută regulă, căci numai frumos nu-i sade cuiva să poată îndrepta un rău şi totuşi să stea cu mâinile cruciş!           Feciorelul îşi întipărea totul în memoria proaspătă ca fagurul, pentru o zi când va fi să ia în mâini schiptrul vânturilor.           O, câte greutăţi avea înaintea sa Bogdan, părintele feciorelului! l-ar fi trebuit ani o mie să îndrepte tot ce stricaseră răii şi lăcomii, tot ce încurcaseră vânturile într-un sfert de veac de zbucium!           1 Cioareci – pantaloni ţărăneşti, strânşi pe picior.           2 Pănură – aba, ţesătură groasă.           3 Catrinţă – îmbrăcăminte tradiţională, specifică portului femeilor românce, bogat împodobită, care serveşte ca fustă sau ca şorţ.           4 Comanac – acoperământ al capului, de formă cilindrică, din lâna sau pâslă, purtat odinioară de bărbaţi.           Cu silă s-a uitat calmul voivod, şi la apus, şi în urmă la miazănoapte, căci şi Ungurul şi Leahul cereau să le fie vasal! Ca mijloc de ameninţare, Leahul îl ţinea pe Petru Aron, rivalul şi fratele său, gata oricând să-l repeadă la Suceava! Iar înainte, departe, se zărea tot mai bine, la geana Mării şi Dunării, iataganul curbat al Turcului.           Pentru Bogdan, învăţătura era lămurită bine, iar feciorelul abia o desluşea; să nu ai a face cu doi duşmani deodată! Fă ce poţi, şi pe unul încurcă-l şi ţine-l cu botul pe labe, până ce pe celălalt îl stropşeşti1 şi-l amesteci cu ţărâna!           Iar de va fi să fie vrun rău în ţară, feciorelul să treacă în Ţara Românească de peste munţi, la domnul loan de la Hunedoara; sau în cealaltă Ţară Românească, la Vlad Ţepeş…           Asta, numai dacă Bogdan voivod va pieri, în luptă dreaptă sau de sabie hicleană2!           Dedesubtul pământenilor, în şi mai adânc întuneric, vieţuiau robii, mai cu seamă Tătarii şi Ţiganii, şi-şi treceau starea din tată-n fiu şi din neam în neam. Unii Tătari erau prinşi în războaie şi aduşi spre” a munci gliile Domnului şi privilegiaţilor, dacă nu erau trecuţi prin ascuţişul săbiei încă pe câmpiile înfrângerii.           Însă, din timp în timp, domnii porneau şi singuri războaie împotriva vecinilor, aducând pe moşii mulţimi în funii, aşa cum în veacuri mai apropiate se furau cârduri de vite!           Dar, întorcându-ne la robi, trebuie să mărturisim că dacă un rob lua de soaţă o femeie liberă, îi punea şi ei pe tâmple cununa robiei, o dată cu cununa de nuntă! Dacă roaba lua de soţ un bărbat liber, prin însurătoare devenea rob şi el.           Voivozii erau stăpâni peste toţi robii din întinsul ţării; se aflau la cămările diecilor3 catastife anume, unde toţi erau scrişi cu numele lor, cu îndeletnicirea şi locul unde se află. Din vreme-n vreme, voivozii miluiau privilegiaţii, dăruindu-le robi şi roabe, iar dacă cumva globnicii prindeau robi fără stăpân, îndatoraţi erau să-i aducă la cămările domniei, să fie scrişi la catastif! Şi dacă, ferească cerul! un privilegiat sau un om al său, sau un călugăr, ucidea vreun rob de la vro curte străină, era osândit nu să ispăşească pentru moarte de om, ci rob în loc să dea!           1 A stropşi – a zdrobi, a sfărâma în picioare, a strivi.           2 Hiclean – viclean, trădător.           3 Diec (diac) – scriitor şi slujbaş al vistieriei în ţările române, grămătic.           Când a ajuns cu istorisirea aici, Bogdan voivod s-a oprit, căci tocmai se auzeau între acoperişurile Bosancilor izbituri de baros.           Peste câteva clipe, Ştefan, feciorelul Domnului, vedea în făurăriile lui Boldur Udeştean robi dezbrăcaţi pân' la jumătate, bătând fierul şi trasformându-l în lacăte şi cleşti, în cuţite, în căldări şi tingiri; şi băteau ciocanele în ritm sacadat; scânteile roiau ca bondarii în lumina din ce în ce mai scăzută a amurgului. Dar straşnic avea să se minuneze feciorelul, desluşind în alte făurarii meşteri subţiind fierul şi modelându-l în săbii şi halebarde, în scări pentru săi, în zăbale, topoare şi buzdugane… înainte, departe, departe, deasupra pădurilor, la răsărit, scânteia în soarele scăpătând o turlă, şi atât Bogdan cât şi feciorelul său şi-au întors privirile într-acolo. Cum era pace desăvârşită, ei au stat să asculte freamătul liniştii înserării. Oştenii din pâlc s-au oprit şi ei.           Stins s-a auzit, undeva în codri, tocmai sub dealul Udeştilor, mugetul zimbrului. Era ca un oftat ori ca o picurare de frunză. Şi când mugetul s-a auzit iar, ceva mai tare, poate ca un foşnet de undă, Bogdan a oftat; feciorelul s-a semeţit spre tăcerile dominate de păduri.           Au pornit mai departe, privind turla mănăstirii de la Vorona.           Aşa a aflat Ştefan că mănăstirile erau o putere negrăit de mare, căci stăpâneau moşii nesfârşite, din daniile domneşti sau luate cu hapca; aşa a aflat de nesfârşitul număr de robi mănăstireşti, de morile mănăstirilor, de iazurile întinse; şi de dreptul egumenilor de a judeca uneori chiar şi moartea de om şi de a da osânde pân' la tăierea capului… Pământenii erau dăruiţi mănăstirilor, o dată cu pământurile şi satele; şi deseori se întâmplau certuri şi sfadă mare când cereau dreptul de strămutare spre tărâmuri mai libere…           Averi uriaşe strângeau egumenii şi din rodul câmpiilor; şi din albinărit; şi din iazurile cu peşte; încât şi mănăstirile erau ca nişte ţări de sine stătătoare… şi mai aveau mănăstirile mori multe pe ape; şi pământenii erau îndatoraţi să macine numai la morile lor, dând legiuită vamă.           Ascultând feciorelul cuvântul părintelui său, se întreba de mult în sine un lucru grozav şi chinuitor – se întreba, şi pe sfânta dreptate! dacă averea Moldovei era împărţită în atâtea părţi, în ce sta puterea voivodului? Cum putea face faţă întreţinerii oştilor, cumpărării de arme şi mai ales vrăjmaşilor dinafară, dacă nu ţinea sub schiptrul său tot ce alcătuia puterea?           Întrebarea prindea forme nelămurite în mintea lui ageră, dar atât de tânără; însă n-a avut nevoie să-şi chinuiască fruntea, căci Bogdan voivod şi-a reînceput cuvântul, după ce s-a uitat în urmă, la pâlcul de oaste…           A mărturisit fiului său, ca o împărtăşanie supremă a acelor ceasuri, că ţinta cea mare a vieţii sale va fi tocmai lupta pentru strângerea puterii sub schiptru unic!           Cel mai mare vrăjmaş al lumii şi-a arătat turbanul în zarea Moldovei! Şi, apoi, unele curţi şi cetăţi dăruite cu uric cu tot venitul, au fost cuiburi de şerpi unde s-a clocit veninul urâciunii şi hicleniei, unde s-au hotărât ivirea pretendenţilor veniţi cu sânge şi lacrimi peste ţară… La astfel de privilegiaţi au stat pe rând domnişorii care s-au sugrumat şi şi-au scos ochii, un sfert de veac în capăt, iar Petru Aron stă la pândă în Pocuţia, înconjurat de privilegiaţi hicleniţi!           O ură neagră ca întunericul a încruntat faţa voivodului; dar s-a stăpânit, să nu-strice inima feciorelului şi să nu bage de seamă pâlcui. în afară de asta, trebuia stăpânire de sine şi răbdare îndelungă, după exemplul morilor încet ale timpului, care macină munţii şi întind pe aria trufiei lor aria mărilor; şi usucă tot cu aceeaşi încetineală mările, cum ar usca lacrimile sau rouă câmpului.           Destul că feciorelul a înregistrat bine în adâncul memoriei tinere spusele părintelui, şi a văzut în adâncul vorbelor tot ce trebuia! A mai înţeles că puterea Moldovei stă jos de tot, unde freamătă mulţimile; adevăr văzut la Crasna, când au venit în ajutorul Domnului ostile pământului, dărâmând ca pe nişte turnuri fala cavaleriei polone! A înţeles că tatăl său este om drept şi nefericit; şi în candoarea vârstei lui, feciorelul credea că-i poate şterge nourul de pe frunte cu o sărutare! Aflase cât de cât din rânduielile ţării Moldovei, şi multe din cele auzite l-au mişcat, i-au pus inima în ritm mai repede, mai ales auzind despre nedreptăţi. Multe l-au revoltat pe feciorelul Domnului; şi inima lui proaspătă ca dimineaţa se înnoura, dându-şi seama că tatăl său domneşte pe-un puhoi adormit.           Cum trecuseră de satul Bosancilor, şi cum au urcat dealul la Luncuşoara, amândoi s-au uitat în urmă, şi printre culorile toamnei se zăreau turnurile cetăţii luminate ca de-un pojar. Se distingeau clopotele Sucevii, ca suspinele. Sau, poate, erau numai zimbrii în adâncul pădurilor udeştene, boncăluind la apele singurătăţilor; şi le răspundeau alţi zimbri, din pădurile veacurilor.           Destul că, privind pojarul de pe turnuri şi ascultând, Bogdan voivod a oftat.           Feciorelul s-a îngălbenit.           Şi unul şi altul simţeau nelămurit că fac un drum primejdios!           De ce oare?           Niciunul, nici altul n-ar fi putut spune, însă teribilul simţământ le-a crescut când au zărit Reusenii, cu cetăţuia lui Boldur.           Zidul împrejmuitor avea creneluri, iar în turnul de deasupra porţii se vedea straja în zale şi cu halebardă.           A răsunat un corn.           Înlăuntrul s-a auzit freamăt scurt.           Abia când a văzut că poarta nu se deschide îndată, şi că e lăsat să aştepte, Bogdan voivod a simţit fulgerul jignirii; dar s-a stăpânit.           Feciorelu! şi-a dus mâna la jungher.           Însă poarta s-a deschis.           Se auzeau glasuri de oşteni, grăind şi dând porunci, pe nemţie.           Înalt, pietros, bărbos şi trufaş, boier Boldur s-a înfăţişat cu pas calm.           S-a descoperit încet.           N-a îngenuncheat.           Numai s-a înclinat puţin, poftind oaspeţilor bună venire şi făgăduindu-le, după legea vasalităţii, consilium et auxilium1…           Apoi, după ce pâlcul de oaste a intrat, porţile s-au închis.           Lăutarii au prins a cânta.           Bogdan şi feciorelul s-au aşezat la masa mare, între boierii bătrâni.           Erau şi coconi la masă.           Şi domniţe.           S-au sculat şi au închinat, boier Boldur numai prefă-cându; se că repede oala cu vin spre gură!           Însă şi Bogdan aşijderea făcea, deşi boier Boldur luase băutura de credinţă, jurând pentru a zecea oară că-i gata oricând să dea Domnului cuvenitul consilium et auxilium!           — Tătuţă, nu-i da încredere! îi venea feciorelului să ţipe, dar ochii lui Bogdan zâmbeau spre el:           — N-ai teamă, feciorel!           Deodată un vânt mare a izbit ferestrele! Peste o clipă, răpăia furtuna de toamnă. Lumânările au clipit speriate în sfeşnice şi-n ulcioare. Una câte una, s-au stins.           Afară se petrecea un vălmăşag!           Pumni grei băteau în uşi!           Într-o clipită, s-a arătat un oştean de-al voivodului!           Horcăia, arătând cu mâna afară.           A izbutit să geamă:           — A venit Petru Aron…           S-a auzit hohotul de râs al lui Boldur.           Uşile s-au năruit.           Petru Aron s-a arătat în prag.           S-a repezit spre Bogdan.           L-a lovit cu sabia în grumaz.           A ţâşnit sângele, stropind bucatele, coconii şi domniţele.           — Pe fratele tău! a răcnit careva.           — Da, chiar pe fratele meu! Unde se află Ştefan, fiul fratelui?           Totul s-a petrecut într-o clipă. Săbii şi scuturi l-au apărat pe Ştefan, la furişarea afară.           Cu capiul gol, prin ploaia repede, el urca Dealul Crame|, spre codru, îl urma doar un om, un pământean necunoscut, îl apucase de mână.           ' Consilium et auxilium (lat.) – sfat şi ajutor.           — Spre Transilvania, domnişorule! a spus o singură dată şi în urmă răsunau cornurile şi nechezau caii vrăjmaşilor.           Nu s-au îndepărtat prea mult.           S-au oprit într-o singurătate neagră, la câteva bătăi de arbaletă.           S-au zărit facle, dar s-au pierdut toate şi repede, în alte direcţii.           Ştefan sta în coliba de crengi a pământeanului. Se uita în umbrele codrului. Cum ploaia contenise şi lumina luna, desluşea exodul fiarelor speriate. Ţâşneau cârdurile de căprioare, sărind peste pârâu în salturi arcuite. Le împingeau din urmă cerbii cu coarnele rămuroase.           Pământul s-a hurducat uşor, când au prins a năvăli spre râpi zimbrii în cârd compact. Mugeau, şi parcă-şi urmăreau rostogolirea hohotitoare a boncăluiturilor.           Apoi, pământeanul a râs spre fugar, încredinţându-l că oricât va fi în seama stihiilor, să n-aibă teamă! l-a pus pe umăr sumanul său mirosind a fum; şi l-a petrecut spre apa Moldovei şi spre Bistriţa; iar când s-au zărit străji la brazda Ţării Româneşti de peste munţi, a urat copilului orfan şi nefericit drum bun!           Aşa a început feciorelul Ştefan pribegia lungă de şapte ani.           A trecut brazda Ţării Româneşti de peste munţii, ducând cu sine imaginea îngrozitoare a morţii tatălui şi hotărârea de a se răzbuna, oricum şi oricâtă vreme ar trebui să treacă!           Ştia însă din învăţăturile proaspete ale tătâne-su că nimic nu se înfăptuieşte din senin şi vânt, ci prin răbdare, cumpăt şi organizare. Trebuia să se înfrângă, să muncească din răsputeri, să se pregătească răbdător şi tăcut pentru ceasul cel bun al viitorului, îl învăţase părintele său că răbdarea macină munţii şi usucă mările, şi cu acest exemplu feciorelul a trecut brazda, către castelul de la Hunedoara, unde mai fusese odată împreună cu tatăl său.           Dacă n-ar fi fost şi alţi eroi împotrivitori puhoiului otoman, loan de la Hunedoara, Domnul Ţării Româneşti de peste munţi, ar fi putut să umple cu umerii lui acel timp, tot!           După cum ştiut este, tatăl său, Voiaj Românul, fost-a şi el viteaz mare al vremurilor sale; şi pentru faptele de vitejie săvârşite răsplătit fost-a, dăruindu-i-se domeniul Hunedoarei.           loan, marele viteaz de mai târziu, a fost întâi luptător în armatele ducelui de Milano. Intrând în slujba Ungariei, i s-au dat şi lui multe stăpâniri în Banat. A fost şi ban de Severin, şi voivod al Transilvaniei, şi regent al Ungariei. Armata lui, atât de vestită prin vitejii, era alcătuită în primul rând din ţărani şi mici nobili.           Însă, înainte de a trece la faptele lui de arme, se cuvine să ascultăm şi o legendă, căci mare încântare şi mare bucurie sunt ele! Le-am putea numi, grăind pe sfânta dreptate, sare a bucatelor şi izvor în pustie!           iată, deci, ce se spune despre sămânţa Corvinilor: Pe când era mic, loan se juca odată cu un inel! Şi pe când se juca el aşa, se spune că s-ar fi repezit un corb şi i-ar fi luat inelul, urcându-se în văzduh. Şi se spune că aşa s-a născut numele „Corvin”, dat marii familii a viteazului, adică după corbul acela. Şi se spune că cei ce au văzut cum a răpit fiara văzduhului inelul au citit în întâmplare un semn că fiul lui Voicu va fi în zilele lui om mare şi vestit, spre norocul pământenilor transilvani!           Într-o zi, demult, demult, au sunat la creneluri cornurile de la Hunedoara, vestind un alai din miazănoapte, loan voivod a binevoit să-şi arate faţa la soare şi să surâdă. îi veneau de departe, de la Moldova, în ospeţie, un crai şi-un crăişor.           Când a sunat din cornuri pâlcul Moldovei, portalul s-a deschis cu solemnitate. S-au rânduit pe două rânduri oşteni întru onoarea clipei. Erau oşteni bătrâni ascunzând, sub scuturi grele, braţe rănite în înfricoşate încleştări cu Turcii. Ba, unii, din straja de onoare, aveau pe câte-un ochi bandaj, semn că orbiseră în flăcările cetăţilor sau în grindina suliţelor. Craiul oaspete era destul de alb la tâmple. Crăişorul era iute în gesturi şi ochii îi umblau repede, de la oştean la oştean, minunându-se de greimea1 făpturilor, de mulţimea rănilor şi, mai cu seamă, de greimea armelor. Abia-l stăpânea bătrânul crai, ghiontindu-l uşor cu cotul, să se astâmpere…           Deodată, după ce au descălecat, s-au văzut faţă în faţă cu eroul legendar, cel ce stropşise duiumuri de Turci la Varna, la burgul Sibiului şi la Belgrad… S-au închinat unii spre alţii, în 1 Greime – mulţime, grosul unei armate.           timp ce rânduitorul ţeremoniilor striga numele, rangurile şi numele ţării oaspeţilor.           Măria sa Bogdan voivod, Domnul Moldovei!           Măria sa Ştefan, fiul măriei sale Bogdan, urmaş în jilţul voivozilor Moldovei…           După ce voivod loan şi voivod Bogdan şi Ştefan fecior de voivod s-au închinat unii spre alţii iar, şi-au spus cuvinte de bungăsit şi de bunvenit, grăind toţi în graiul străbun românesc.           Crăişorul Ştefan nu-şi mai putea lua ochii de la viteazul între viteji. Răspundea la întrebări anapoda. Ducea bucăturile la ureche, după ce s-au aşezat la masă; toată închipuirea lui fiind ţintită spre faţa viteazului, căci parcă se afla în faţa unei făpturi coborâtă din legendă.           Nimeni dintre cei de faţă n-a bănuit însemnătatea clipei, nimeni nu şi-a dat seama atunci nici pe departe că feciorelul cu ochi albaştri şi cu trup parcă tras prin inel avea să preia în mâinile sale spada Corvinului mai târziu, întru apărarea tărâmului natal.           Noi nu ştim cât vor fi stat cei doi Moldoveni în ospeţie la loan Corvin, însă ni-l închipuim pe Ştefan părăsind repede de tot regulile ţeremoniilor şi coborând la ogrăzi, să pipăie armele bătrânilor oşteni, să le pipăie rănile, şi poate să asculte înfricoşate istorii asupra bătăliilor prin care i-a purtat loan.           Cea mai înfricoşată bătălie a vieţii sale, cu Turcii, a dat-o loan Corvin, în 1448, pe Câmpia Mierlei, şi a ieşit biruit. Dar sabia voivodului trebuia să se ridice, iar, spre răzbunare cumplită! Un an după ce a cucerit Constantinopolul şi i-a zis Stambul, adică la anii de durere 1453, Mahomed al ll-lea a pornit hotărât, cu oşti 150.000, întâi să stropşească cetatea Belgrad. Bine înţelegând tâlcul acestei furtuni înspăimântătoare, loan i-a luat-o cu ostile înainte şi s-a ascuns în cetate. Şi cum au ajuns oştenii lui Mahomed, au văzut că n-au de ce scoate iataganele, nici măcar pentru ce-şi ridica gurile tunurile spre porţi şi metereze. La cele dintâi strigăte ale lor, cetatea Belgrad a ridicat basma albă.           Cuceritorul Constantinopolului şi-a strunit calul.           Şi-a făcut vânt prin poartă înăuntru!           II urmau ienicerii şi călărimile, gata să dea iuruş asupra averilor sârbeşti, femeilor şi copiilor!           Şi pe când Mahomed trecea cu fajă pe uliţe, deştepta-tu-s-au trâmbiţele celor ascunşi!           A urmat măcel neînchipuit!           Cel ce se credea biruitor, abia a scăpat cu zile, în cetatea pomenită, Belgrad, în anii amintiţi 1454, spre gloria oştilor crăişorului loan!           În preajma acestui stejar alb de promoroacă a stat Ştefan, feciorelul pribeag, un timp, şi a deprins multe din ştiinţa organizării oştilor. Băgase de seamă că puterea acestui leu, tot în mulţimea cea mare stă… Chiar şi traiul şi pâinea mulţimii era mai bună, pe întinsele lui domenii, loan înţelegând că trebuie să dea scuteală şi păsuire celor ce alcătuiau tăria avânturilor în lupte, înţelegând că nu trebuie să acopere fântânile şi izvoarele nemuritoare cu lacrimi.           Drumurile de după aceea ale lui Ştefan au rămas problematice, dar el vedea înainte în timp un ochi rău în negură, ochiul ucigaşului Petru Aron, acum stăpân pe Moldova.           Într-o zi, cum mergea, a zărit turnul cel mare de la Târgovişte; şi astfel, după ce a cerut bunului şi asprului Vlad Ţepeş casă şi masă; şi după ce le-a primit cu prisosinţă, degeaba n-a stat; ci, după obiceiul timpului şi după învăţătura tătâne-su, a început şcoala călirii. Nu între perne moi şedea şi nu în încăperi, ci afară în zloate şi geruri aspre sau la cămările oştenilor, luând parte la muştrul1 zilnic.           Bătrânii oşteni, care mai apucaseră vremea cea mare a lui Mircea, istoriseau despre marşul nemaipomenit care a ţinut doi ani, prin ţara Dobrogei, prin pădurile fremătătoare şi-n vecinătatea orcanului2… Aminteau Rovinele, şi ascultătorii auzeau parcă răcnete de asalt!           Dar cruciada de la Nicopole, când au venit cavaleri tocmai de la Burgundia?           Aşa învăţa Ştefan istoria; şi trăgea învăţăminte de la aceşti dascăli bătrâni, care apucaseră vremuri de vitejie şi între fulgerele lor se amestecaseră, determinând cu spada cursul timpului.           1 Mustru – instrucţie. Orcan – uragan.           Se afla ca într-o înaltă academie, unde învăţaţi bătrâni se arătau mai ales la ceasul cel mare al amurgului, să-şi predea învăţăceilor ştiinţa, încăperea mirosea nu a flori de câmp, ci a fum de lumânare de seu şi sudoare; şi încălţările înţelepţilor cât şi ale învăţăceilor răspândeau şi ele miros tare, amintind pielea de cal dubită1… în ce priveşte taxa pe învăţătură, era nespus de uşoară şi simplă: o bărdacă de vin bun pe seară! Iar pe pereţi, armele vechi stăteau mărturii practice, stăteau halebarde, lănci şi arbalete, talismane de care nu se putea atinge nici un învăţăcel fără să se facă de ocară!           În scurt timp, Ştefan a poftit să se ia la întrecere cu cei mai iscusiţi trăgători şi ochitori cu arbaleta, spre mirarea şi încremenirea înţelepţilor! Când a spus că pofteşte una ca asta, învăţăceii au râs de acest pui de moldovean pripăşit între ei şi despre care se ştia vag că e fiu de voivod şi râvneşte jilţul ţării de baştină.           Când a apucat Ştefan arcul cu vârtej, şi când a ochit, şi când a tras, înţelepţii l-au îmbrăţişat, mai cerându-i o bărdacă, în timp ce restul academiei, ieşită la câmp la prubă1, se uita cu pizmă la feciorul scurt de stat şi atât de destoinic la braţ!           Dar nu numai în mijlocul acestor înţelepţi petrecea Ştefan, căci toate laturile vieţii trebuiau binecunoscute, pentru lucrul ce avea să-l înceapă, la coacerea deplină a unui anumit ceas al timpului! Academia aceea avea înţelepţi predători de lecţii practice, şi la vama domnească din poarta cetăţii unde se vămuiau străinii şi pământenii; avea înţelepţi învăţători la hanurile simple, unde poposeau neguţători tocmai din Genua şi Florenţa.           Aici, după cât se vede, Ştefan deprindea ştiinţa geograficească, odată cu ţinerea în rânduială a drumurilor celor mari şi bătrâne, care veneau tocmai din veacul lui Basarab.           E drept că, adesea, îl cuprindea boala arzătoare a nostalgiei; zărea turnurile Sucevii în pojar, şi parcă auzea boncăluitul zimbrului, ca un suspin sau ca o picurare; însă şi boala nostalgiei are leac! Când îl cuprindea, ieşea repede la muştrul aspru, în viforul câmpiilor dunărene; îşi strângea vârtejul arcului până la plesnire; şi săgeata aruncată parcă ţintea drept în ochiul ucigaşului din negură…           1 Dubit – argăsit, tăbăcit.           2 Prubă – probă, dovedire.           După munca muştrului, adormea ca-pământul în preajma apelor liniştite, şi dormea somn fără visuri! Se trezea râzând şi însetat de viaţă!           Aşa îşi apăra el şi sănătatea trupului şi a sufletului, să fie tare în ziua când va porni la izbitura decisivă!           În ce priveşte vederile lui cu Domnul Vlad, erau scurte şi rare, căci asprul şi dreptul gospodar n-avea când întinde taifasuri! Din timp în timp, îl poftea şi-i vorbea despre Moldova, împărtăşindu-i ştiri aduse de neguţători şi iscoade trimise anume.           0 ură neagră întuneca obrazul voivodului târgoviştean, când grăia despre ticălosul Petru Aron! Nici nu-i venea a crede că într-adevăr se închinase Turcului… Ce silă şi ruşine! Astfel de capete, care se pleacă fără să încerce să înfrunte vânturile, sunt demne de pus în par, să fie stupite de trecători o mie de ani în şir!           Iar bucilor, care poftesc să stea pe pernă moale, când ţara geme în osândă, li se cuvine întâi să fie mângâiate cu ciomagul, apoi înfipte în ţeapă, fără judecată!           Într-adevăr, în vremea asta, Moldova crâşca1 şi răbda cum nu mai răbdase din partea nici unui nelegiuit! Rânduielile puse de Bogdan, în domnia lui scurtă ca suspinul, s-au prăbuşit; încât sărmana ţară era arie de măceluri între taberile de boieri adverse; şi credem că vorba „peştele cel mare înghite pe cel mic” tot atunci a luat naştere! Peştele cel mare din înţeleptul cuvânt era tagma privilegiaţilor; şi după ce au înghiţit ogoarele cele mărunte ale oamenilor necăjiţi şi buni, au prins să strice şi hotarele boierilor mai mici, înghiţindu-le stăpânirile şi lor, aşa încât peste toţi şi toate umbla freamătul cel mare al nemulţumirii. Şi-n stăpânirile mănăstireşti se amesteca laba voivodului întunecos ucigaş de frate, încât şi egumenii crâscau în bărbi şi se ascundeau peste noapte în altare, de frică să nu vină să-i gâtuie oamenii întunecosului!           Toţi cei ce nu iubeau furtul, jaful şi aventura, toţi cei ce nu făceau parte din tabăra Ucigaşului se pribegeau peste munţi, la Bistriţa, iar pământenii stăteau îngenuncheaţi sub şuvoaiele           1 A crâşca – a scrâşni dn dinţi de mânie.           vremii, cu îndărătnicia pietrei şi spinului! Uliţele neguţătorilor din Suceava, din Baia, din laşi, din Bacău şi Roman erau de mult pustii; încât pasul străjerilor răsuna sinistru, ca-n cetăţile pe vecie adormite.           Şi oare se mai putea grăi despre hanuri şi despre popasul de seară al carelor cu mărfuri? Hanurile erau locuri doar ale crimei şi creştea iarba părăsirii sub umbra arborilor bătrâni, plantaţi pe vremea lui Dragoş voivod… Dacă un copac se prăvălea de trăsnet, de-a latul drumului, aşa rămânea, căci drumurile mari nu mai erau de trebuinţă nimănui; toţi cei ce aveau de mers de la un târg la altul sau de la un sat la altul, foloseau drumurile ascunse, prin lunci şi păduri, pe urmele căpriorilor şi zimbrilor.           O boală mai cumplită ca ciuma şi o cumpănă mai cumplită ca roirea înspăimântătoare a lăcustelor bântuia pământul Ţării Moldovei, o dată cu înscăunarea lui Petru Ucigaşul! Oamenii Ţării Moldovei, cu de toate erau deprinşi; şi cu răpirea ogorului; şi cu darea dijmelor; şi cu birurile la vremea crestării pe răboj; erau deprinşi şi cu năvala deasă şi succesivă de oşti; şi cu lucrul greu la cetăţi; şi cu paza lor; şi cu cositul fânului domnesc; şi cu căratul lui; erau deprinşi şi cu judecăţi nedrepte; însă oamenii Ţării Moldovei nu erau deprinşi cu plecarea capului cu bunăvoie şi nici de nevoie; căci zicala „capul plecat sabia nu-l taie” nu poporului aparţine, după cum o dovedesc luptele dinainte şi de mai târziu!           Oamenii Ţării Moldovei s-au cutremurat de ticăloşia Ucigaşului, când au aflat că vor avea de plătit tribut sultanilor! Una ca asta, Moldova n-o putea răbda, întâi pentru mândria şi neîncovoierea legendară, pe urmă pentru suma colosală care însemna gâtuire adevărată!           Vestea a cutremurat şi pământeni, şi neguţători, şi meşteşugari, şi deopotrivă s-au cutremurat boieraşii; căci Aron Petru deopotrivă avea să-i tundă! Fesul Turcului s-a arătat prima dată la Suceava atunci; şi tot atunci s-a instaurat şi temeneaua1, semn al căderii mândriei în pulberea odinioară generatoare numai de stejari.           1 Temenea – plecăciune, reverenţă.           Că Moldova nu putea suferi jignirea, s-a dovedit repede de tot! în numele scuturărn jugului, s-a ridicat un pământean simplu, cu nume neînfricat, îl chema sau i se spunea Leul; când a dat Leul strigare, cetele au înşfăcat uneltele şi parii! N-a fost răzmeriţa Leului numai spulberare de fulgi, sau vânturare de pleavă; ci s-au adăugat armelor simple de lemn şi armele de fier ale meseriaşilor, şi scuturile şi halebardele boieraşilor; şi când întâiul puhoi de foc a izbucnit pe zare, ochiul Ucigaşului s-a holbat de spaimă. Au ars atunci curţi de-ale privilegiaţilor, şi s-au dat focului catastifele dărilor; şi s-au legănat în crengi mulţi dintre stropşitorii sărmanilor! Petru Aron spumega, în timp ce răscoala Leului bântuia spre Pocuţia de la Suceava-n sus.           Ştafete sucevene au alergat la şleahticii Poloniei, vestindu-i că se apropie Leul; şi să ia măsuri, domnii şleahtici, căci pe unde trece coama de foc a Leului, pământenii fug de pe moşii şi se alătură furtunii de primenire!           Şleahticii au prins să ia măsuri, însă şi ei şi-au dat seama că nu se pot păzi cârdurile de iepuri… Focul a cuprins şi brazda Pocuţiei; şi a bântuit şi dincolo de ea, încât era vai şi amar de cei ce stăteau pe pernele moi!           Răzmeriţa Leului învederează două adevăruri: că puterea mulţimilor nu s-a lăsat supusă de bunăvoie umilinţei tributului; şi că şederea Ucigaşului la Moldova era mai scurtă ca şederea cioarei în par.           Dealtfel, după ce a repezit ştafeta la Poloni, Petru Aron a primit cuvenita dojana, repezită prin alte ştafete înapoi:           — Ce fel de stăpân era, că nu putea ţine în frâu mulţimile? Dacă ştiau domnii Poleci1 că e om de paie, nu-l sprijineau cu spadele, nici la uciderea lui Bogdan, nici la aburcarea în jilţul Muşatinilor!           Aşa să ştie Petru Aron; şi altădată să pună şaua mai zdravăn pe poporul Moldovei, cal binecunoscut ca nărăvaş!           Petru Aron a înghiţit în sec, repezind răspuns dulceag, că până la moarte va da domnilor suzerani2 poloni consilium et auxilium; şi că răzmeriţe nu se vor mai întâmpla…           1 Polec – polonez.           2 Suzeran – mare senior (în evul mediu) de care depindeau alţi seniori în urma relaţiilor de suzeranitate.           — Altfel te stropşim! au repezit suzeranii răspuns.           Destul că Leul a fost şi biruit şi prins; iar coama lui, care a trecut ca flacăra prin întunericul veacului, s-a alinat poate sub toporul gâdelui.           Însă Ucigaşul n-avea să aibă zilişoare bune, nici după aceea şi nici în vecii vecilor; căci tot mai des i se aducea ştire că nepotul său, Ştefan, trăieşte şi se află la Târgovişte…           Deseori, întunecatul vărsător de sânge rămânea cu îmbucătura în gât când iscoadele, trimise anume în cetatea ţepilor, îi spuneau la întoarcere că Ştefan a crescut mare, că e desăvârşit oştean; şi că ocrotitorul său, Vlad, îl ţine ca pe copilul său…           — Cu ce scop? întreba întunecosul, dar răspunsul aveau să i-l dea vremurile.           A aflat repede că pământeni şi boieraşi fug în Sud, la brazda Ţării Româneşti, şi se alcătuiesc în tabără!           A aflat că fugarii şi mustru fac, ca-n pregătirea furtunilor cu spada! Ştirile de acest soi erau tot mai dese; şi întunecosul se uita tot mai strâmb la aieşii săi; iar aieşii îi răspundeau mai linguşitor cu vorbe şi mai pompoase de închinăciune, parcă spre a-şi ascunde nişte planuri… Lăudau virtuţi inexistente în firea Ucigaşului şi pe care el însuşi ştia că nu le are! îi lăudau până şi calul; şi până şi câinele de vânătoare; ca spre a intra în graţiile cailor şi câinilor; într-un cuvânt, practicau faţă de omorâtorul fratelui ceea ce în toate vremurile se chema slugărnicie, care din veac sună hodorogit, ca un poloboc spart… îi sărutau mâna stropită de sânge frăţesc; dar nici întunecosul nu era prost; ştia bine că la o adică toţi îi întorc spatele, toţi fug la duşmanul său, jurându-i consilium et auxilium… Aşa că pâinea lui numai dulce nu era; iar despre somn, putea spune că era noapte numai de fulgere brăzdată.           Afla că deseori pământeni străini, de dincolo de brazda Sudului, urcă la satele Moldovei şi tăinuiesc cu supuşii săi! Ce tăinuiau, era limpede ca lumina: Ştefan, nepoţelul, îşi pregătea izbitura de întoarcere… Degeaba trimitea Petru Aron oşti repezi de pedeapsă şi de stricare a taberelor, căci mărul primejdiei se cocea necontenit; şi trebuia să-i pice drept în moalele capului!           Şapte ani trecuseră de la pribegirea feciorelului, şi acum, în primăvara lui 1457, după ce s-a alinat spulberul alb al iernii definitiv, şi pe când ogoarele se zbiceau, la brazda Sudului s-a zvârcolit alt spulber, ridicat de sub copitele cailor.           Înfruntarea dintre unchi şi nepot a fost pe cât de scurtă, pe atât de înspăimântătoare; malurile Şiretului la Doljeşti s-au încruntat; s-au spurcat cu sângele şi cu balele vânzătorilor; şi s-au sfinţit cu sângele eroilor lui Ştefan.           Lângă ajutorul de oaste dat de Vlad Ţepeş s-au aliniat repede pâlcurile ţării, pământenii şi boieraşii năpăstuiţi; şi aşa, cu acel număr de oameni şase mii, Ştefan a măsurat puterea unchiului.           l-a întins capcană, amăgindu-l când într-o parte a câmpului de luptă, când în alta, dar Ucigaşul scăpa ca prin urechile acului, înconjurat de cetele de credinţă. La urmă, văzând că puterea săbiilor scade, Ucigaşul a dat ceea ce de-atunci se cheamă „bir cu fugiţii”, apucând spre munţi, dar ca nălucile îl urmăreau armiile feciorelului! Şi-l urmărea toată Ţara Moldovei, câtă nu fugise la adăpost, ca pe-un ticălos ce era; şi numai cu puţini oameni a apucat spre miazănoapte, să plângă la porţile suzeranilor.           Aşa începea acea epocă nouă în istoria noastră, luminoasă şi plină de eroism; şi parcă şi firea îşi da partea ei cu toate florile primăverii!           Într-adevăr, fumegările pământului păreau uriaşe altare antice, sub seninul cerului ca lacrima, şi unghiurile de cocoare evoluau încet, năzuind către Suceava pe deasupra armiilor biruitoare. Bubuia arama clopotelor Moldovei, pe tot întinsul, şi la porţile satelor ieşeau pământeni cu pâine şi sare.           Ştefan era nespus de tânăr încă, dar înfăţişarea şi statura vădeau că trecuse prin aspră selecţie şi că se dovedise vrednic să poarte spada răspunderilor. Moldova ieşea la marginea drumurilor şi-i zâmbea, prin ochii fetelor, prin binecuvântarea mamelor şi prin lacrimile ochilor bătrâni.           Tot ce era viu în Moldova, spre Suceava mărşăluia, la soborul obştesc de elecţiune1, după cum vesteau pristavii2 feciorelului! O, de când nu se mai ţinuse acel sobor obştesc! De când? Tocmai de la anii de demult, una mie şi patru sute…           Ştefan a observat totul dintr-o ochire, şi nu şi-a putut stăpâni pe deplin sabia când a zărit boieri de-ai Ucigaşului amestecaţi în pâlcuri. S-a stăpânit, căci nu voia şi nu era bine să pună sânge la temelia domniei! Dac-ar fi fost numai privilegiaţii, s-ar fi putut socoti pierdut, ca iedul între haitele de lupi şi ca hulubul între ulii! Dar, dintr-o ochire, Ştefan a văzut cum se înghesuie mulţimile cele mari; plăieşi3 cu plete albe şi în îmbrăcăminte albă ca neaua iernii abia topite; flăcăi cu căciuli împodobite cu pană smulsă din vulturii vânători ai cerului; neguţătorii, meşteşugarii, boieraşii…           După ce feciorelul a întrebat spre numărul mare dacă-l vor sau nu să le fie Domn, glasurile au bubuit straşnic şi ca un vânt a trecut peste Câmpta Direptăţii. Bubuiau la crenelurile cetăţii săcăluşurile4 şi bombardele5; iar în vale, cântau clopotele Mitropoliei, pe şapte glasuri, înfloriseră mălinii şi liliecii; şi toată firea înverzise şi înfrunzise. Cerul părea un blid de cristal, încă umed de ploile abia contenite ale desprimăvărării. Pe sub blidul gigantic şi translucid vâsleau berzele şi unghiurile cocoarelor.           Aşa arăta ziua aceea de Florii 1457; iar feciorelul, după ce a lăsat numărul mare să petreacă în preajma zidurilor, a intrat în cetate şi a sărutat drept în frunte bourul de pe pânza moale a flamurei Moldovei. A şi lăcrămat; dar şi-a şters ochii repede; şi s-a întors zâmbind spre cei ce-l urmau aşteptând pedepse sau miluiri, după vrednicia şi purtarea fiecăruia între valurile evenimentelor vremii.           l-a văzut pe unii boieri mari tremurând, pe alţii plângând de bucurie: dar i-a privit pe toţi deopotrivă de binevoitor, încât pentru toţi firea lui şi gândurile şi planurile lui erau o taină. Mulţi îl vor socoti scăzut în virtuţi şi nedestoinic, însă Ştefan ştia bine că ceasul cerea tăcere; cerea să-i lase pe alţii să vorbească.           1 Elecţiune – alegere.           2 Pristav – crainic.           3 Plăieş – grănicer, străjer.           4 Săcăluş – tun mic, primitiv, cu tragere directă.           5 Bombardă – maşină de război cu care, în evul mediu, se aruncau bolovani sau alte proiectile grele asupra fortificaţiilor.           Veneau boieri mari şi îngenuncheata-pe rând; şi-i sărutau poala veşmântului, jurându-i credinţă; iar Ştefan îi întărea în stările lor vechi, făgăduindu-le ocrotire şi pavăză, ca suprem suzeran al lor. Ştia bine că întăreşte în putere mulţi farisei1, părtaşi cu ucigaşii tătâne-su; dar ceasul începutului cerea cumpăt, căci altfel nu putea înfăptui marea şi înţeleaptă organizare.           Era asemeni înţeleptului pescar, care prinde în pânza slobozită în adânc şi broaşte, şi coromâsle2, şi pietre, dar şi peşti de cei buni; şi când va trage pânza la mal, va săvârşi în amestec actul selecţiei.           Până atunci, pân' la tragerea pânzei afară, era vreme înainte!           După ce a întărit privilegii, a poftit să vadă şi alte secţiuni ale piramidei, nu numai vârful! Deci, a dat poftire boieraşilor, primind şi de la ei cuvinte de jurământ; şi când au venit starostii3 neguţătorilor, bărboşi şi cu documente de la Alexandru, a schimbat cu ei cuvinte de prietenie; şi despre starea negoţului; şi despre preţul lucrurilor; încât la aşa pricepere, starostii s-au mirat întorcându-şi bărbile unii spre alţii… Iar Ştefan zâmbea, perindându-i-se prin faţă amintiri şi ani de la academia liberă târgovişteană…           Tare au binevoit a se mira toţi cei de faţă, când şi starostii meseriaşilor au primit poftire! Se întrebau: de unde şi cum de se pricepe acest feciorel la unelte, ca şi când ar fi fost semănător de mei? A şi oftat feciorelul, arătându-le că plugurile Moldovei sunt simple şi înapoiate, faţă de plugurile Ţării Româneşti, importate de la Braşov! Şi pământurile Moldovei erau în urmă, căci anii tulburi lăsaseră pădurile să năvălească! Ţara va avea nevoie de pluguri europene, cu brăzdare puternice, să pătrundă ţelina până-n măduvă, să zvârlă la cer spic cât vrabia!           Meseriaşii au zâmbit, şi-şi frecau mâinile, de bucurie, dându-şi seama că vor avea de lucru, că vor putea să mlădieze în voie fierul şi arama.           Erau de faţă şi croitori; şi ciubotari; şi armurieri; şi fauri de clopote; toţi se bucurau deschis în faţa acestui fecior care încă nu-şi schimbase veşmintele de drum şi sta sprijinit în arbaletă…           1 Fariseu – ipocrit, făţarnic.           2 Coromâslă – cobiliţă.           3 Staroste – conducător, şef, fruntaş., în mare cinste i-a ţinut câteva clipe pe meşterii făurari de bani, care i se tânguiau că de-atâta timp tiparele lor cu bour nu mai simţiseră arsura metalului topit.           Şi aşa, rând pe rând, unul câte unul sau în cete, părăseau încăperea, şi-l părăseau pe voivod tot sprijinit în arbaletă, deşi se însera, afară şi în cetate.           S-a purces apoi la alegerea Sfatului Moldovei. Şi a fost ales în Sfat mitropolitul Teoctist; şi Duma; şi Stanciul; şi Vlaicul; şi Toma Chindie; şi Petre Ponici; şi Albul; şi Pitic; şi Isaiia Neamţul; şi Hodcu; şi Buhtea; şi Juga; şi Paşcu; şi Sbira; şi Toader; fiecare cu rostul său.           Apoi, dând slobod Sfatului, I-a oprit numai pe Manoil-logofăt, împreună grăind despre starea cancelariilor şi caligrafilor. Se aflau scriitori pricepuţi de slavonie? Dar în latinie se pricepea vreunul? Căci trebuiau întemeiate legături cu ţările vecine şi cu Europa, cu regi şi crai, cu neguţători şi cu tot felul de învăţaţi!           Râdea inima lui Manoil, ascultându-l pe acest preaînţelept tânăr… Tânăr era şi el, încât grăiau de la o inimă tânără la alta; în timp ce ferestruicile se întunecau şi umbrele se ghemuiau în colţurile încăperii; parcă înviau sau coborau din zugrăveli şi picturi umbrele voivozilor şi domniţelor.           Dar Ştefan avea griji grele care cereau dezlegări repezi! Care era starea oştirii Moldovei, pavăza faptelor şi viitorului?           Bucuria ceasului era deplin justificată, căci o dată cu stropşirea întunecosului la Doljeşti, Ţara Moldovei va lepăda jugul tributului apăsător aproape pentru toţi deopotrivă; şi mai ales ţărănimea se va îndrepta din vremelnica încovoiere, cum se îndreaptă ramurile codrului după ce vântul primăverii scutură zăpada. Au răsuflat toţi oamenii, truditori fie cu plugul, fie cu acul, fie cu ciocanul, fie cu gândirea; şi toţi visau ani lungi de pace.           Când au văzut că Domnul înconjoară cu ziduri noi cetatea Sucevii; şi săpătorii sapă şanţ mai adânc; şi că a chemat alţi meşteri să aducă apă în cetate prin conductele de olane tocmai de la lazul Ipoteştilor – s-a crezut că tânărul domnişor vrea să se pună pe trai, să-şi scoată pârleala anilor de pribegie.           O, înşelătoarelor aparenţe! Toţi privitorii vremii au trebuit să înţeleagă numaidecât tâlcul primenirilor şi să audă înainte în timp armele zăngănind!           Înainte de a trece la marile isprăvi gospodăreşti, tânărul Domn a purces la întocmirea oştilor, şi pe Câmpia Direptăţii şi între ziduri muştrul aspru nu mai avea alin!           Odinioară, în anii de linişte relativă, Moldova putea ridica la semnul focului abia câteva mii de oameni, mulţimea cea mare a pământenilor fiind rar întrebuinţată pe câmpiile isprăvilor, însă, înainte de a purcede la selecţia virtuţilor, Ştefan a hotărât, sfătuindu-se cu aieşii săi, împărţirea gospodărească a Ţării Moldovei; şi au împărţit Ţara Moldovei în ţinuturi, după cum mărturisesc amintirile rămase: Suceava, ţinând de cetatea Sucevii şi de pârcălabul1 ei; ţinutul Neamţului, ţinând de cetatea şi pârcălabul ei; ţinutul Romanului, ţinând de cetatea şi pârcălabul ei; ţinutul Câmpulungului; ţinutul Herţei; ţinutul Hârlăului; ţinutul Cârligătura, toate cu pârcălabii lor, ţinutul Hotinului, cu pârcălabul său; ţinutul Bălţilor, cu pârcălabul său; ţinutul Orheiului, cu pârcălabul său; ţinutul Soroca, cu pârcălabul său; ţinutul Tighinei sau Benderului, cel mai mare ţinut dintre Prut şi Nistru.           Şi a hotărât Domnul Ştefan Voivod şi alte ţinuturi, întărind peste ele pârcălabi.           După ce s-au hotărât ţinuturile şi după ce pârcălabii au bătut deasupra porţilor de cetăţi peceţi cu bour, s-a purces la sus-amintita selecţie a vrednicilor. Aşa au fost aieşi curtenii, dintre fiii boieraşilor: şi ei fiind împărţiţi în viteji, oamenii cei mai de credinţă; şi voinici, paznici ai cetăţilor. Privilegiaţilor li s-a hotărât să nu uite că sunt datori să vină cu cetele de prin sate, dacă, ferească cerul, furtunile vor începe! Cea mai tare putere de sprijin rămânea însă tot ţara, cu numărul!           Grijă deosebită au avut Domnul şi pârcălabii săi, la întocmirea călărimilor. Astfel, călărimea uşoară, înarmată cu arc, lance, spadă şi scut, trebuia să aibă mişcări iuţi ca ale vântului, şi la cercetare, şi la harţ2; iar la urmărirea vrăjmaşului trebuia să aibă sprinteneală şi rânduială! Călărimea grea, alcătuită din feciori de boieraşi şi din viteji, era înarmată cu arbalete, cu spade, suliţe şi scuturi şi era îmbrăcată în za.           1 Pârcălab – titlu dat în Moldova, în evul mediu, persoanelor care conduceau un judeţ, un ţinut, o cetate.           2 Harţ (harţă) – încăierare, neînţelegere.           Uneltele breslaşilor1 din târgurile Moldovei au stat din mişcare, când s-a văzut că noul şi tânărul voivod aduce artilerie, şi nu puţini breslaşi şi neguţători au simţit fiori reci la inimă, când au fost poftiţi să-şi trimită feciorii să deprindă lupta de apărare a zidurilor, şi să deprindă de la vrednicii şi pietroşii hauptmani nemţi taina cea nouă şi înfricoşată a mânuirii tunurilor.           S-a trecut îndată la împărţirea pe „sectoare” a zidurilor şi turnurilor, fiecare om şi breaslă să ştie unde să sară dacă va fi să sune cornul cel rău vestitor. Toţi, deopotrivă, oricine ar fi fost, erau sculaţi în zori, încă pe inima goală, la mustru; şi aşa, înainte de a-şi deschide atelierele sau casele de negoţ, pârgarii2 Moldovei se supuneau mişcărilor înviorătoare.           În genere, meseriaşul stă ghemuit pe scaunul său, iar neguţătorul stă din veac în umbra încăperilor de negoţ; şi o dată cu scoaterea lor să respire fără voie aer curat, s-au trezit şi murmure, şi se întâmplau încontrări prin sladniţele3 sau berăriile târgurilor, unde meseriaşii şi neguţătorii intrau să bea bere rece, după ce li se scotea untul la mustru, însă cârtirile erau de scurtă durată, căci încet-încet toţi îşi dădeau seama că Ştefan vrea parcă să-i oblige să fie toţi tineri ca el, încorporând vigoare din mişcare, aer şi lumină.           Se putea vedea în târg la Suceava armeni oacheşi şi pântecoşi, de mult iertaţi de toate vânturile zburdăciunii tinereţii, dar înşfăcând dimineaţa armele de mustru, arcuri şi arbalete, spade şi scuturi, şi alergând la ziduri, fiecare la locul său, închipuind lupte de apărare… E drept că fetele şi soaţele lor râdeau de ei când îi vedeau împiedicându-se în lănci, dar timpul avea să dovedească bunătatea şi înţelepciunea rostului pregătirii. Ba, ceva din rost şi bunătate simţiseră încă de la început, când n-au mai fost nevoiţi să se scotocească în pungi să-şi dea partea de bir pentru tribut.           Această bunătate a viitorului o simţea toată Ţara Moldovei, dar în acelaşi timp îşi da seama că trebuie să se pregătească bine şi necontenit de răfuială! Aşa se lămureşte bucuria şi acceptarea cu largă inimă a tuturor măsurilor domneşti, vestite prin pristavi.           1 Breslaş – meseriaş, membru al unei bresle.           2 Pârgar – membru în sfatul administraţiei al unui oraş sau al unui târg în Moldova feudală.           3 Sladniţă – pivniţă unde se usucă sladul (malţul).           În ce priveşte muştrul pământeniloc, e destul să ne aducem aminte că toată viaţa lor era mustru, începând cu mânuirea coaselor şi sfârşind cu vânătoarea de fiare când se luau la trântă cu ursul! Tot pământeanul îşi_avea deasupra patului, în cui, armele sale, arcul şi cucura1! în ce priveşte lăncile, în vreme de pace, moldovencele scotoceau cu ele tăciunii din vatră, întindeau pe ele rufe la uscat, însă, când venea vestea sculării la arme, lăncile moldoveneşti deveneau unelte înfricoşătoare. Arcul şi arbaleta, praştia şi lancea, măciuca şi toporul, sabia şi coasa -- iată armele vremii, dominate de trăsnetele tunurilor. Cămăşile de zale ale călărimilor, coifurile, halebardele, toate trebuiau să fie din vreme pregătite, pentru un ceas încă de nimeni ştiut.          

VREMEA LUI ION VODĂ în ziua aceea de iulie 1574, arşiţa pleoştise ierburile şi frunzele. Pământul pustiei din Buceag cerea din toate pulberile şi crăpăturile apă şi răcoare, însă nici un nour nu păta văzduhul adânc, nici o boare nu clătina firea încremenită.           Pe-un deal s-au oprit trei călăreţi. Cel din mijloc avea ceva din puterea cremenii. Ochii lui aminteau semeţia vulturului. Cum s-a descoperit şi şi-a pus dinainte pe şa cuşma cu ţintă de smaragd, i s-a văzut fruntea largă, cu brăzdaturi mari.           Cel din dreapta avea faţa prelungă, ochii plini necontenit de un zâmbet slugarnic. De sub cuşmă îi ieşeau inelele pletelor roşcate.           Cel din stânga, după ochii albaştri şi după pletele de culoarea paiului de ovăz, arăta a fi cazac. Dealtfel, acest lucru îl dovedeau şi straiele lui, şi sabia curbată.           Tustrei au tăcut îndelung, cu privirile pierdute în depărtări.           La spatele lor, în vale, călărimile stârneau pulberile. Mulţimi de oşteni pe jos se buluceau în umbra săracă a ierburilor şi pomilor, împrejurul ochiurilor de apă, pe la fântâni şi bălţi, se aprindeau focuri şi îndată prindeau a aburi ceaunele. Nechezau caii. S-auzeau glasuri răstite. Mugeau bivolii la tunuri. Suliţele călărimilor arătau ca pâlcurile de trestii. Iar departe, pe deluşoare, se zăreau coborând alte călărimi, alte oşti pe jos, încât larma taberelor creştea neîncetat.           Aşa venea să se hodinească, în valea aceea, oastea lui Ion Vodă, după un şir de bătălii pe la cetăţile Mării. Bântuiseră ca un uragan, şi Bucureştii şi Brăila, stropşind şi stârpind fără cruţare pe cutropitorii turci.           După ce au cercetat bine locurile cu privirea, călăreţii s-au întors unul spre altul:           Aş îndrăzni… a început cel cu pâr roşcat, plecându-şi fruntea şi umplându-şi faţa de umilinţă.           Pofteşte, Irimie!           Eşti ostenit, Ion Vodă! Ar trebui să-ţi pui sabia sub cap, măcar o zi, să te hodineşti…           Grija ta, Irimie, dovedeşte încă o dată cât ţi-i lipită inima de mine! Lasă, ne-om hodini după ce-om mântui isprăvile direptăţii.           Totuşi… a îndrăznit Irimie, viaţa ta, Ion Vodă, e atât de scumpă pentru noi toţi! Lasă pentru azi grijile în seama mea şi a hatmanului Sverciovski…           Cazacul i-a întărit spusele, printr-o clătinare a capului, apoi a grăit:           — De bunăseamă, Ion Vodă! Eşti nedormit de-atâtea nopţi!           Du-te în cort şi te hodineşte! Vom trimite noi pândele înainte şi vom aşeza tunurile cum trebuie…           Ion Vodă a râs uşor, privindu-i pe amândoi cu prietenie:           — Vă sunt recunoscător amânduror! Mă rog de iertare, însă nu închid ochii până nu fac tot lucrul cu mâna mea!           O umbră îi întuneca zâmbetul:           — Mă gândesc că tot ce am lucrat cu sabia până azi sunt doar isprăvi întru stârnirea vântului. Trebuie să ne aşteptăm la furtuna cea mare, căci Selim Sultan nu doarme la Ţarigrad! Azi, mâine, trebuie să se arate ostile răzbunării lui! Mă îngrijorează că nu primim cuvânt de la iscoadele Dunării!           Abia şi-a sfârşit vorba. Pe dealul dimpotrivă s-a zărit un pâlc de călăreţi, învârtejindu-se în colbul stârnit de iuţeala galopului.           — Iscoadele! a rostit Ion Vodă.           — Iscoadele! a spus şi Irimie. După graba lor arată că Turcii vin…           Sverciovski s-a ridicat în scări. A adăugat şi el:           — Da, după grabă, arată că Turcii vin!           Pâlcul a urcat dealul.           Măria ta! a început un călăreţ, acoperit tot de pulbere, iată veştile de la Dunăre: după porunca măriei tale, am trecut dincolo şi am mers cale de două zile! Deodată, m-am întâlnit cu avangărzile Semilunii! Am fugit înapoi, cât am putut, să te vestesc!           Vă spuneam eu că furtuna vine! Cât de mari sunt la număr ostile lui Selim?           — Asta n-am putut-o afla, Măria ta! Ştiu numai că peste două zile ajung la fluviu!           Nu şi-a sfârşit vorba iscoada Dunării, că alt pâlc de călăreţi urca dealul, galopând dinspre Nistru.           — Vin Tătarii! i-am văzut învârtejindu-se prin ierburile stepelor, către Moldova!           — între două focuri… a spus Irimie. Ce vom face?           Ion Vodă tăcea. Numai încreţiturile de pe fruntea largă i se mişcau.           — Câtă călărime ai, Irimie?           — Treisprezece mii…           — Prea bine! Vei porni la Dunăre, s-o aperi, încurcă ordiile1 la trecere, până ce eu împreună cu Sverciovski vom stropşi Tătarii. Du-te, Irimie, şi adună-ţi călărimile! Află cât de mare e oastea Turcilor şi trimite-mi cuvânt!           — Prea bine!           Irimie a coborât dealul în galop, îndată a pornit să-şi întemeieze pentru drum călărimile. Sclipeau suliţele în soarele puternic.           Sverciovski-hatman s-a întors spre Ion Vodă:           Nu ştiu dacă-i bine aşa! Eu, Măria ta, nu pot pune nici un temei pe credinţa acestui om! Dacă se dă cu Turcii, cum ajunge la Dunăre? îi încredinţezi călărimea, fala şi puterea noastră! Doamne! Toţi cei treisprezece mii sunt boieri, feciori de boieri şi slugi de boieri! încredinţat sunt că ei te urăsc, din pricina dragostei Măriei tale pentru ţărănime. Dacă greşesc, taie-mă cu sabia ori alungă-mă de lângă Măria ta, dar grăiesc ce-mi spune inima, după firea mea de cazac!           Nu cred, hatman Sverciovski! Oare Irimie a săvârşit până acum vreo strâmbătate? Prin lupte grele ne-am vânturat şi I-am apărat uneori cu pieptul meu împotriva suliţelor vrăjmaşe! Cu moşii şi ranguri I-am dăruit! Dintr-un pahar cu mine a băut!           Măria ta! Dacă Irimie nu s-a arătat până acum hiclean, nu-i o dovadă că nu se va hicleni. Cum te pot ierta boierii tăi că ai încurajat ţăranii să-şi ridice nasul în faţa lor şi ai spârcuit călugării? Eu, Ion Vodă, îţi vorbesc cum îmi spune inima…           Ion Vodă a rămas mult pe gânduri. Au coborât dealul.           Călărimile se rânduiseră în şiruri, cu suliţele ridicate, gata de drum.           Ordie – hoardă, oaste.           Ion Vodă mergea cu calul la pas prth faţa lor.           Se uita la chipurile boierilor.           Vedea numai guri mute şi ochi nemişcaţi. Pe mulţi dintre ei îi ghiontise cu vorbe grele, pe mulţi îi ameninţase cu sabia la venirea la domnie. Nu zâmbeau nici cei dăruiţi cu moşii şi ranguri.           Altădată, ar fi pus muţenia lor pe seama tulburării sufleteşti, căci doar plecau la moarte. Acum însă, vorbele Cazacului îi puseseră toată făptura la pândă. într-adevăr, dacă l-ar trăda ei, ar rămâne doar cu Cazacii şi cu ostile prost înarmate ale pământenilor. Şi totuşi, călăreţii trebuiau repeziţi neîntârziat la Dunăre, să oprească sau cel puţin să întârzie trecerea Turcilor! Nu l-ar putea trimite pe Sverciovski cu cazacii lui, pentru că ei erau meşteri neîntrecuţi în bătăliile cu Tătarii!           Şi astfel, Ion Vodă a stat destul de mult la cumpănă; el, ale cărui hotărâri întreceau vânturile în iuţime.           Irimie se descoperise înaintea lui. îşi strângea bărbia în piept, umilit, aşteptând un cuvânt, o binecuvântare pentru drumul gloriei sau morţii…           — Irimie… a rostit Ion Vodă. Nicicând nu m-am îndoit de credinţa ta şi nici azi nu mă îndoiesc! împreună am hălăduit pe căile isprăvilor cu sabia! însă, pentru mai temeinică linişte a sufletului meu, jură pe evanghelie…           Irimie a tresărit puternic. Şi-a şters o lacrimă.           Clătina din cap, în timp ce rostea cu glas sfâşietor, încărcat de plâns:           — Se poate una ca asta, Doamne? Ce gânduri ţi-au tulburat sufletul? Oare poate fi vorba de hiclenie? M-ar răbda oare pământul dacă măcar prin gând mi-ar trece vreo mârşăvie?           Oare se poate uita vreodată binele ce mi l-ai făcut, când ţi-ai pus pieptul în dreptul meu, să mă aperi de suliţa vrăjmaşă? Pot uita rangurile tale date mie, pot uita moşiile dăruite? Măria ta!           Dacă ai asupra mea vreo îndoială, iată… eu îmi bag sabia în inimă, căci nu pot răbda asemenea ruşine! Mai degrabă zdrobeşte-mă cu toporul ori sfarmă-mă sub copitele calului, dar nu mă bănui!           Apoi a tăcut.           Îşi ştergea ochii cu mâneca.           Încet-încet se strângeau la spatele lui Ion Vodă ţăranii.           Printre ei se afla un moşneag cu plete albe, peste măsură de voinic. Era Toader Mujdei, tunarul. Se uita lung şi încruntat la Irimie, ascultându-l cum se tânguia:           . Dacă-i pe-atâta, Doamne, adă evanghelia să jur! Dacă te-aş vinde, să fiu blestemat în vecii vecilor, ca luda din Iscariot!           Ştii prea bine câtă ură am împotriva Turcilor, care au cuprins moşia lui Ştefan voivod!           Să jure! a rostit Toader Mujdei-tunarul şi a scos din traistă evanghelia. Poftim, Măria ta, cartea!           Şarpe! a spus destul de tare Irimie. Ţăran ticălos şi răpănos!           Abia se stăpânea să nu scrâşnească. Şi-a potrivit o faţă umilită.           A făcut semnul crucii, de trei ori.           S-a plecat.           A sărutat cartea…           Spune după mine… îl îndemna Ion Vodă. Eu, boier Irimie, pârcălabul…           Eu, boier Irimie, pârcălabul…           . să fiu blestemat…           . să f iu blestemat…           —… să nu am somn şi pace… să mă frigă pe tălpi pulberea pământului… bucatele să se prefacă pe buzele mele în otravă…           —… să-mi lingă câinii bubele… lepra să mă cuprindă şi toţi să mă ocolească, până şi păsările văzduhului…           . să mă izgonească neamurile de la pragul lor, ca pe-un nelegiuit, iar odraslele mele să nu mă cunoască de părinte…           . să nu mă cunoască de părinte… a gemut Irimie şi ochii îi jucau în lacrimi.           Apoi Ion Vodă a început din nou cuvântul de afurisenie. Se descoperiseră pământenii.           Cazacii lui Sverciovski se descoperiseră şi ei, adunaţi într-o latură.           Boierii stăteau cu capetele în pământ.           Toader Mujdei îi privea semeţ, în ti'rfip ce Irimie spunea jurământul pentru a şaptea oară şi i se zguduiau umerii din pricina suspinelor.           Apoi a sărutat iar cartea.           Şi-a pus cuşma pe cap.           Â râs spre Ion Vodă:           Acum te-ai liniştit?           M-am liniştit! la-ţi ostile şi du-te! Fii demn de vitejii cei de demult!           Irimie s-a întors spre şirurile de călăreţi. Şi-a ridicat sabia:           — Viteji, pornim pentru apărarea pământului strămoşesc!           Să nu ne precupeţim sângele! înainte!           — înainte! înainte! au bubuit glasurile călăreţilor.           Căii au prins a necheza.           Vârtejuri de colb s-au stârnit deodată.           Câmpia duduia sub miile de copite.           Luceau în soare suliţele şi săbiile, ca fulgerile, prin nourii de pulbere. Cornuri şi buciume răsunau.           Cu cât se-ndepărtau spre Dunăre în jos, rămânea pe cer un nour tulbure, acoperind strălucirea soarelui de iulie.           Ion Vodă sta alături de Sverciovski şi se uita în urma lor. Uneori, îi vedea cum acopăr dealurile ca un furnicar, îi vedea cum se subţiază în şiruri, printre dâmburi. Apoi, după ce nu s-au mai zărit deloc, trecuţi dincolo de zare, Ion Vodă a auzit în spatele lui glasul tunarului Mujdei:           . Mde! Ştiu eu, Doamne? Se poate întâmpla…           Ce vrei să spui, bătrâne tunar?           — Mde, Doamne! Eu am învăţat de la cei vechi că sita de mătase nu poate ieşi din coadă de câine! Dacă-şi iau zborul peste Dunăre boieraşii noştri? Dar mă iartă că am îndrăznit…           Pe faţa lui Ion Vodă a trecut o umbră de mânie. Mujdei-tunarul şi-a plecat gâtul:           — Taie-mi-l, Doamne, dar nu pot crede în ei! Jurământ? Ce-i jurământul pentru un boier?           Ion Vodă râdea blând:           Lasă, tunar bătrân! Poţi urni tunul din loc singur?           Mde… pe încercate, Măria ta! Atunci, în bătălia aceea, mi-au fost pierit tunarii toţi! Pe mine mă pălise un Tătar cu sabia în cap şi eram ameţit. E drept, dacă nu veneai Măria ta să tragi tunul singur la deal, ni-l luau vrăjmaşii! Abia atunci am văzut eu câtă putere ai în braţ… Dar, cu toate că m-au bătut de-atunci multe vijelii, mă bizui la o încercare cu Măria ta! Să-ţi dovedesc că pot trage şi eu tunul la deal!           Ion Vodă a descălecat.           L-a bătut pe umăr.           — Vrednicule tunar bătrân!           Toader Mujdei sta cu căciula în mână, plecat.           — la, bătrân tunar, salba asta cu bani de aur, pentru pomenirea zilei de azi!           — Ce să fac cu ea, Doamne? Nu mai sunt tânăr, să amăgesc codanele! Au, pentru salbe bat eu război? Nu, Doamne! Eu îmi apăr sărăcia asta de Moldovă şi mormintele neamurilor pierite în bătălii! Pentru salbă, bogdaproste! Voi pune-o la vreo icoană, după ce s-or îndulci timpurile, ca să aibă Maica Domnului spre ce zâmbi!           Nu s-a îndepărtat nici după ce şi-a pus salba în sân.           — Mde… Vezi? lac-aşa-i! Nu-mi mai pot lua gândul de la Irimie! Pe la Fălcii, Doamne, umblă o vorbă: „Nici din salcie lemn de bute, nici din boier om de frunte…” Dar… mde! Pe care dealuri să urcăm tunurile?           Cu cât se apropia de Dunăre, Irimie încetinea trapul calului. Soarele îl pârlise straşnic, îl acoperise colbul.           Cum a sărit oglinda imensă a fluviului, s-a oprit să aştepte căpeteniile de călăreţi.           Au durat sfat, bărbi la bărbi.           Grăiau repezit, scurt:           Ne-a batjocorit faţă de ţărani!           Şi-a râs de tagma boierească!           A umilit sfinţii călugări, tunzându-i de bărbi şi bani!           A, spus că ţăranii sunt ţara!           Irimie şi-a strâns mânerul săbiei:           S-a isprăvit cu domnia ticălosului!           iată Turcii!           — Turcii!           Turcii!           Ce facem?           — N-aveţi grijă, boieri! Mă duc eu la~ malul fluviului, cu cuşma în vârful suliţei! iată-i: prind a face pod de şăici1!           Malul dimpotrivă se înnegrise de oştire. Tunurile erau îndreptate spre Moldova. Se vedeau călărimile spahiilor.           Mulţimi de cămile îşi mişcau gâturile lungi pe deasupra pedestrimilor în mers.           Ca un puhoi se revărsau oamenii, vitele de povară, carele, artileria. Pe deasupra lor se vedeau steagurile verzi cu semiluna de aur.           0 săgeată a vâjâit pe lângă urechea lui Irimie.           Un tun a dat trăsnet.           Şăicile se rânduiau mai repede în întinsul apei.           Apoi, când Irimie a pus în suliţă ştergar alb, de la celălalt mal s-a desprins o barcă. „Oare ce preţ să le cer? Zece mii? Nu, nu, e prea puţin! Douăzeci! Tot e puţin! E doar vorba de vândut viaţa unui voivod şi o ţară! Treizeci!” îşi căuta cuvinte potrivite pentru întâlnirea cu Turcii. Trebuia să-i laude, că vin ca nişte eliberatori de sub robia lui Ion Vodă, care stricase rânduielile; că şi boierii abia aşteaptă să plătească haraciuri, numai să-i scape de cumplitul Ion, care de doi ani de când s-a urcat domn, umblă din vijelie în vijelie şi nu mai ţine seamă de tagma boierească! S-a dat cu ţăranii, făţiş, încât ţi-i şi scârbă să trăieşti într-o astfel de ţară! E drept, călărimea boierilor luptase şi ea cu Turcii, la Bucureşti şi pe la cetăţile Mării; dar ce era să facă? Nu le-ar fi tăiat nasurile cumplitul Ion, dacă n-ar fi voit să sară la chemarea buciumului?           Între timp, barca trecuse de jumătatea fluviului. O înconjurau alte bărci, încărcate cu oşti. Fulgerau iataganele. Podul de şăici se întindea cu mare iuţeală.           Larma oştilor creştea, cu cât se îngrămădeau la mal.           „Ce-ar fi să pun călărimile în linie de bătălie? s-a gândit deodată Irimie. Cel ce vine în barcă trebuie să fie vreun vestit beglerbeg2! Ce-ar fi să dau poruncă de bătălie?”           Un regret puternic l-a cuprins. O gheară a remuşcării îi zgâria în inimă. Cum să-l vândă pe viteazul Ion Vodă, care-l cinstise cu ranguri şi cu moşii, şi-l scăpase de la moarte punându-şi pieptul în dreptul lui? Şi-a amintit însă cum stârpise boierii şi cum îi batjocorise faţă de ticăloşii ţărani. Dacă nu i se           1 Şăică – luntre făcută dintr-un copac scobit.           2 Beglerbeg – guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman.           face capătul, acum, pe viitor va fi vai şi-amar de toată boierimea moldovenească!           Irimie a ridicat mai sus suliţa cu ştergar alb, arătându-şi bucuria cu cât s-apropiau bărcile.           La spatele lui, departe, călărimile se descoperiseră, aşteptând în linişte.           Când barca s-a lovit la mal, Irimie a sărit din şa.           A căzut în genunchi. Din pletele roşcate îi picurau stropi de sudoare. Nici nu îndrăznea să-şi ridice capul, să vadă faţa Turcului, îi vedea doar papucii de mătase prinşi în şiret de aur. A rostit:           — Am fost trimişi la Dunăre, să vă împiedicăm la trecere, dar noi, boierii moldoveni, nu vrem una ca asta, căci abia vă aşteptăm să ne scăpaţi de ticăloşiile lui Ion Vodă!           Astfel spunând, s-a ridicat şi l-a privit în ochi pe acel Turc înalt, cu faţa tuciurie sub turbanul de mătase:           — Cât îmi dai?           Turcul şi-a şuierat cuvintele răspunsului:           — Cum îndrăzneşti să te negoţezi cu mine, câine? Atâta oaste avem, încât am putea acoperi pământul de la un capăt la altul! Dar vrem să sfârşim o dată cu Ion Vodă! Ni-l poţi da prins fără vărsare de sânge?           — Da!           — Cum?           — Prea bine şi prea uşor! îmi iau călărimea şi mă întorc în tabără. Voi să veniţi neîncetat. Şi dacă nu v-o place cum vi l-om aduce plocon, atunci lasă! Dar vrem pentru asta treizeci mii…           Beglerbegul a poruncit spre ceilalţi Turci:           — Număraţi-i în cuşmă treizeci mii…           Ochii lui Irimie sclipeau. După aceea, el s-a aplecat la picioarele beglerbegului. Acesta a făcut un pas înapoi, ca la apropierea şarpelui.           Irimie i-a văzut gestul.           Gheara amarnică a remuşcării îl zgâria iar.           În vremea asta, malul vuia de ostile trecute cu luntrile şi pe podul întins. Mugeau bivolii trăgând tunurile şi harabalele cu poveri. Pâlcuri uriaşe de spahii pe cai albi se desfăşurau prin lunci.           Lui Irimie îi era destul o ochire bună, spre a-şi da seama că sunt peste o sută mii.           S-a întors la călărimile boierilor.           A văzut cum spahiii îi stupeau şi ei stăteau cu capetele plecate.           Apoi, s-au învârtejit într-un iuruş nemaipomenit. Au făcut cale-ntoarsă, spre Cahul, la tabere.           Au ţinut-o într-un galop înfricoşător, până la pândele cele mai înaintate.           Vin Turcii?           — Vin! Vin!           Sunt mulţi? Mulţi?           Cam la treizeci mii! îi putem bea într-o lingură de apă!           Irimie s-a dus întins la Ion Vodă.           L-a găsit rânduind tunurile, împreună cu Toader Mujdei.           Te-ai întors, Irimie?           Precum vezi, Ion Vodă! O dusă, o venită, şi vreme prăpădită! Când am ajuns în apropierea Dunării, Turcii erau trecuţi dincoace, aşa că ar fi fost nefolositor să mă încaier şi să te las singur! Dar n-ai grijă, căci sunt prea puţini faţă de oastea noastră, abia vreo treizeci mii! E destul să punem cele o sută optzeci de tunuri în bătaie, şi-i facem una cu pământul! Sunt la depărtare de o zi, şi trebuie să ne rânduim de luptă!           Prea bine, Irimie! Chemaţi-l pe hatman Sverciovski, să întemeiem sfat!           Cazacul a venit repede.           L-a privit pe Irimie ponciş1.           Ion Vodă se întreba: cine să atace întâi? Călărimea lui Irimie sau a lui Sverciovski? Tătarii încă nu se arătau, aşa că amândoi aveau mână liberă la Turci…           — Ion Vodă! Dă-mi mie cinstea de a-i ataca! Oştenii mei abia aşteaptă să se încaiere cu o oaste mare. Auzi-i cum îşi ascut suliţele şi săbiile!           Într-adevăr, tabăra Cazacilor vuia de ţipetele fierului.           Sverciovski îşi apucase mânerul săbiei. Şi-l strângea cu putere, de setea bătăliei. Venise doar sub steagul lui Ion Vodă, să facă treabă! La Bucureşti, la Brăila, pe la întăriturile mării, luptase ca un paraleu, dar de când jinduia o luptă mare, cu           1 Ponciş – saşiu, cruciş.           desfăşurări de pedestrime şi călărime! Să treacă pe sub trăsnetele artileriei tot înainte, asemeni şoimului!           Ion Vodă era gata să-i dea lui cinstea atacului, însă Irimie a râs cu răutate:           Cred că nu e bine aşa! Cinstea de a ataca întâi ţi se cuvine Măriei tale! Vei pofti în fruntea călărimii mele, lângă mine! După un foc zdravăn de artilerie, pornim în frunte cu Ion Vodă!           Mde… ştiu eu? s-a auzit glasul lui Toader Mujdei. Ştiu eu dacă-i bine aşa?           Nu te amesteca, ţopârlane! a scrâşnit Irimie.           Şi astfel, toată noaptea au vuit taberele de pregătire. Apoi, a doua zi în zori, când s-au arătat capetele oştii năvălitoare şi când s-au rânduit de bătălie, din aripa stângă a frontului a pornit la atac cavaleria lui Sverciovski. Se cutremura lumea de chiotele Cazacilor. Fulgerau săbiile. Luceau lăncile. Ion Vodă a sărit pe cal, dând semn din sabie călărimii să se desfăşoare în galop, dar atunci au năzuit spre el pâlcuri de ţărani, în frunte cu Mujdei-tunarul:           — Treci peste noi, Măria ta, dar nu te lăsăm între boieri!           Taie-ne pe toţi, spânzură-ne, dar treci în rândurile noastre, căci boierii te pot vinde!           Ion Vodă a dat pinteni calului, dar Mujdei-tunarul i l-a apucat de zăbale!           — Nu, nu te lăsăm între ei, Ion Vodă! Taie-mi mâinile, că altfel nu las zăbalele!           Irimie l-a ameninţat cu sabia.           — Plecaţi! înainte! Pentru Moldova! a strigat Ion Vodă, şi a rămas în rândurile ţărănimii.           Trăsniţi din tunuri! a poruncit Măria sa spre tunari, dar atunci un chiot de groază a trecut prin rândurile ţăranilor: călărimea boierilor îşi scosese cuşmele şi le pusese în suliţe, gata să se predea Turcilor!           iată vânzătorii noştri! a strigat Ion Vodă. Trăsniţi-i cu tunurile!           Cele o sută optzeci de tunuri au şi început a vărsa foc năprasnic: ghiulele trăsneau drept în mijlocul trădătorilor şi zburau pe sus capetele omeneşti, mâini, jumătăţi de trupuri. Caii se prăbuşeau în vălmăşag, îşi lepădau măruntaiele în nechezaturi groaznice.           De la tunul lui, Mujdei îl urmărea prin nourii de colb pe Irimie şi lungea tragerea, o îndrepta când la dreapta, când la stânga, după fuga nelegiuitului. Deodată, când pilcurile trădătorilor erau în faţa Turcilor la o bătaie de săgeată, au pornit să latre spre ei şi tunurile turceşti, întorcându-i înapoi.           — Nici Turcii n-au în ei credinţă! a strigat Ion Vodă.           Trăsniţi-i cu tunurile!           Prinsă între două focuri, călărimea boierilor se învârtejea, pe câmp, îngrozitor, şi în spatele ei, ca după un zid mişcător de apărare, Turcii înaintau încet.           Apoi, Mujdei nu l-a mai văzut decât pe Irimie, într-un galop năprasnic, spre asfinţit.           Călărimea boierilor pierise în întregime.           — Am să te ucid, câine! scrâşnea tunarul, agitându-şi pumnul puternic spre fugar.           Când cele două artilerii au tăcut o clipă, Ion Vodă a văzut că fusese înşelat asupra puterii Turcilor, căci veneau spre întărituri ca roiurile de lăcuste.           Trăsniţi din artilerie… Trăsniţi! poruncea el, avântându-se înainte.           Cât de mulţi sunt vrăjmaşii, Ion Vodă? l-a întrebat un ţăran, înspăimântat de mulţimea Turcilor.           Îi vom socoti în luptă!           Uneori, când tunurile încetau, nu s-auzea decât o poruncă:           — Daţi! Daţi! Daţi!           Sabia lui Ion Vodă deschidea uliţe printre vrăjmaşi, tot înainte, înainte. L-a zărit Sverciovski, fulgerând capetele cu sabia lui curbată, l-a auzit chiuind cumplit. Vrăjmaşii prindeau să dea înapoi, sub apăsarea călăreţilor cazaci. Spahii pe mândri cai albi se prăbuşeau în fugă. Copitele zdrobeau piepturile răniţilor, răcnetele şi vaietele se înteţeau.           — Daţi! Daţi! Daţi! se auzea glasul sacadat al lui Ion Vodă şi turcimea se repezea îngrozită în toate părţile.           Tunurile mugeau neîntrerupt, vărsând foc şi fier.           Deodată, soarele nu s-a mai văzut, acoperit de pulberile negre!           Printre mugetele tunarilor s-au auzit bubuiturile de tunet! O ploaie repede a prins să se verse, şi lupta continua, năprasnică, prin şuvoaiele văzduhului.           Ion Vodă n-a mai auzit la o vreme artileria lui!           Se întreba dacă nu cumva se udase pulberea!           Când Turcii s-au tras după tunurile lor şi când bătălia a contenit, Ion Vodă a văzut adevărul crunt; după pierderea prin trădare a călărimilor, a văzut şi pulberea udată de ploaie! Cum va mai lupta de-acum? Ostile Turcilor veneau neîntrerupt, proaspete. Veniseră şi Tătarii, în duiumuri înfricoşate.           Scapă-ţi zilele, Ion Vodă! îl ruga Toader Mujdei.           Lasă-ne pe noi să pierim, dar scapă-ţi zilele!           Nu, bătrâne tunar! Ion Vodă nu cunoaşte fuga! Să-mi cadă capul lângă capetele voastre!           Cum s-a lăsat noaptea, oastea lui s-a tras spre satul Roşcanilor. înainte de a se apuca de săpat şanţuri, Ion Vodă a intrat în rândurile Cazacilor. Le-a vorbit astfel:           Fraţi şi prieteni! Cu credinţă aţi slujit Ţara Moldovei!           Acum, a venit vremea să ne luăm rămas bun! Duceţi-vă în pământul vostru! Vă mulţumesc pentru credinţa voastră nestrămutată! Ai mei m-au vândut!           Nu, Doamne! a dat răspuns Sverciovski. Boierii nu erau ai Măriei tale! Ei sunt ai nimănui, n-au ţară! în ce ne priveşte, rămânem cu tine până la capăt!           — Câtă credinţă! a rostit Ion Vodă, şi a izbucnit în lacrimi.           Apoi, toată noaptea au săpat şanţuri împrejurul satului.           S-au întărit acolo, încât în zori, când vrăjmaşii i-au înconjurat din toate părţile şi au pornit să-i bată cu tunurile, puţin le păsa vitejilor! Dar arşiţa se înteţea cu fiecare ceas. O grijă mare a trecut prin rândurile lor, când şi-au dat seama că toate fântânile satului sunt secate. A prins să-i ardă setea nemiloasă, încet-încet, ochii prindeau să le sticlească, li se uscau gurile, le secau glasurile; şi să iasă din cleştele vrăjmaşilor le era cu neputinţă. ^ Săpau adânc pământul, în căutarea apei, dar degeaba! în puterea nopţii, când licăreau scânteietorii luceferi de vară, ei îşi lipeau buzele arse de buruienile cu rouă. Nu mai puteau vorbi decât stins, ca pe patul morţii, îşi puneau ştergarele pe şanţuri, să le umezească rouă şi le lingeau după aceea, şi şi le înfăşurau pe după cap, să se răcorească. Gemeau prin somn, visând că beau din ciuturi şi cofe pline, se visau la râuri răcoroase, la izvoare de munte… Şi arşiţa creştea, creştea cu fiecare ceas, cu fiecare zi. Potopuri de foc pleoşteau frunzele, iarba şi trupurile însetaţilor, iar oastea vrăjmaşilor se tot îngroşa, cu bulucuri proaspete.           Când a simţit că oştenii lui Ion Vodă prind a pieri de sete, Turcii se arătau în faţa lor, cu ulcioare pline, bându-le până la fund. îi trăsneau Moldovenii şi Cazacii cu ce apucau, dar alţii se arătau cu ulcioarele pline, să le facă în ciudă.           Într-o zi, când din rândul Turcilor s-a auzit un glas, cerând întemeierea păcii, Moldovenii şi Cazacii au răspuns cu armele.           Şi a doua zi s-a auzit acel strigăt.           Şi a treia zi.           Nu, nu! striga Sverciovski.           Nici pomeneală! a adăugat Ion Vodă.           Însă setea a prins să-i secere cu duiumul şi inima lui Ion Vodă se usca de jalea oamenilor. Uneori izbucnea în lacrimi.           — Viteji! a spus el într-o zi oştenilor săi. Decât să pieriţi voi, toţi, mai bine punem pace, vremelnic, până trece valul…           Un geamăt a trecut prin oşti:           — Nu, Ion Vodă, nu! Pierim împreună!           Însă de mila lor, Ion Vodă a primit solia duşmanilor, care îi aduceau cuvânt scris pe hârtie că dacă pune pace nu i se va întâmpla nimic.           Ion Vodă a pus şi el întrebarea: dar ostile lui vor fi lăsate să se întoarcă în pace pe la sate? Slobozi vor fi vitejii lui Sverciovski să se întoarcă la pragurile Niprului?           — Aferim! au dat Turcii răspuns. Spre încredinţare că aşa fi-va, să vină solie de la voi: beglerbegul nostru va jura de şapte ori, pe cartea Coranului, că nu vi se va întâmpla nimic!           Ion Vodă a trimis solie. Beglerbegul a jurat de şapte ori.           — Nu te încrede, Ion Vodă! îl rugă Sverciovski.           Moldovenii îl rugau cu lacrimi, să nu se potrivească făgăduinţelor şi jurămintelor beglerbegului! însă Ion Vodă a rămas neînduplecat de mila lor!           Înainte de a porni, a trecut în rândurile Cazacilor, să-şi ia rămas bun. Le-a împărţit bani şi pjetre scumpe. Pentru toţi avea cuvinte fierbinţi de recunoştinţă, îi curgeau lacrimile şi abia îşi ţinea firea. L-a îmbrăţişat pe Sverciovski, mult, puternic, ca pe un frate la bine şi la rău.           — Cui laşi Moldova, dacă vei pieri? îl întrebau pământenii, sărutându-i mâna şi plângând.           — Lăsaţi! Lăsaţi, căci sămânţa dreaptă n-are moarte! Punem pace deocamdată, şi vom mai vedea după aceea…           Apoi, toate gurile au amuţit, când Ion Vodă a trecut întăritura!           L-au văzut intrând în cortul beglerbegului!           Însă, în scurt timp, au scos un răcnet îngrozitor, când l-au văzut aruncat afară din cort, fără viaţă. Au mai văzut cum Turcii îl leagă de cozile cămilelor şi cum e rupt în bucăţi!           l-au mai văzut capul,. ridicat într-o suliţă, şi cum beglerbegul însuşi iese din cort şi-şi înmoaie vârful iataganului în inima lui Ion Vodă, rugându-se Dumnezeului său crud să-i dea tot atâta vitejie cât fusese în sângele viteazului!           Apoi, deodată, ienicerii şi spahiii au năvălit peste întărituri, în răcnete, cu steagurile desfăşurate.           — Ne apărăm… pierim până la unul! striga Sverciovski.           — Până la unul! Până la unul! au răspuns Cazacii şi Moldovenii.           — Ba, eu, unul, nu vreau să mor! a strigat Toader Mujdeitunarul. Eu am o răfuială cu Irimie! Hai, feciori, să ne ascundem până trece cumpăna1!           S-au coborât într-o fântână!           S-au acoperit acolo. Auzeau cum deasupra lor se desfăşoară măcelul.           Morţi şi muribunzi se prăbuşiseră peste ei, acoperindu-i mai bine.           Apoi, după ce măcelul a luat sfârşit şi Turcii au despresurat satul, Mujdei a ieşit la lumina soarelui.           Se stăpânea să nu geamă de jalea morţilor!           L-au văzut şi pe hatmanul Sverciovski, cu vinele gâtului tăiate. Murise cu ochii deschişi spre cristalul văzduhului nemărginit.           Tunarul Mujdei a rupt o frunză mare de brustur, l-a acoperit obrazul, să fie apărat de muşte.           Zările erau pline de pulberile oştilor turceşti.           Tunarul plângea de se scutura cămaşa pe dânsul.           Plângeau şi soţii lui.           Apoi, ura nemaipomenită le-a urcat din inimi, în ochi, umplându-i de foc necruţător.           O să vă răzbunăm, vitejilor! a gemut tunarul. Haidem, feciori! ^ încotro, bătrâne?           — Şi-n fundul pământului, să-l aflăm pe Irimie…           Au sărit în şa. Au dat vânt cailor!           Şi cum se pierdeau în zări, parcă duceau în vârful lăncilor, mai departe şi mai departe, s-o predea altor generaţii, facla nestinsă a eroismului neamului românesc!  1 Cumpănă – pericol.

Dreptatea lui Vlad Țepeș Vlad -vodă Țepeș aflase că un călugăr grec umblă prin țară în prostit, că e limbut și cîrtitor. Și dorind ca să-l cunoască, merse într-o duminecă la biserică. Acolo obicinuia și călugărul a merge.   Acesta, văzînd pe vodă, vru să-și arate procopseala. Se urcă în anvon și începu să învețe pe poporeni cu cuvinte din Evangelie că nu este bine să hrăpească ceea ce este al altuia; că nu este bine să se bucure cineva la averea aproapelui.   Vodă, carele auzise din zvon, ce poamă de om este, cum că unele zice și altele face, îl pofti la masă la dînsul.   Nu este hîrtie și cerneală ca să se scrie bucuria ce avu călugărul. Socotea că a apucat pe Dumnezeu de un picior și se îngîmfa; căci socotea că procopseala Iui l-a făcut să dobîndească un asemenea har.   Vodă se așeză alături cu dînsul. Îl întrebă fel de fel de lucruri din Scriptură. Pe cînd însă vorbea călugărul, vodă făcea mereu la dumicați și și-i punea dinainte. Călugărul, cu umilința lui cea prefăcută, se silea să răspunză la întrebările lui vodă, cum să-i placă, cu gînd ca doar de va putea apuca și de la dînsul ceva. Nu băga însă de seamă ce face vodă.   Începînd să mănînce, îl împinse păcatele de luă un dumicat de al lui vodă și-l băgă în gură.   N-apucă să-l amestece bine și vodă îl apuci de mînă, zicîndu-i răstit:   — Tîlharule, te-a.m prins! În biserică povățuiești pe poporeni să nu se bucure la averea altuia, să nu apuce lucrul străin și tu faci mai rău decît un lotru. Tu-mi iei de dinainte, la masa mea chiar, dumicații făcuți de mine; nu ești vrednic să trăiești în țara mea.   Și, uitîndu-se crunt la slujitori, adăogă:   — Să se dea pierzării această vită îmbăierată!   Se rugă bietul călugăr de iertare, dete în genuchi, dară unde fură urechi ca să-l auză, sau ochi ca să-l vază! Toate fură în deșert, rugăciunile lui nu se ascultară.   Doi slujitori îl înhățară și-l ridicară de la masa domnească. Peste o jumătate de ceas bănănăia în vîrful unei țepe.

    I     Părinţii mei se trag dintr‑un sat din partea de din jos a Gorjului, a început mătuşa Maria, învăţătoarea pen­sionară. Taica îşi cîştiga viaţa cu cărăuşia. Pămînt nu stăpînea. Avea doi cai pirpirii şi o căruţă cu coviltir. Casa lui, alcătuită dintr‑o odaie, era făcută din chirpici şi lipită de grajdul în care se aflau caii. Rămăsese orfan de mic; abia împlinise doisprezece ani cînd murise bu­nicul şi‑i lăsase moştenire, pe lîngă colibă, doar o căruţă şi doi cai. Cînd l‑au văzut singur, fără nici un fel de rudă nici mai de aproape, nici mai de departe, unii l‑au sfă­tuit să vîndă caii şi căruţa şi să se bage slugă la boierul Stîrcea, care‑şi avea conacul chiar lîngă sat. Însă el s‑a apucat de cărăuşie cît era de mic; fiindcă de îndată ce se făcuse mai măricel, bunicul îl luase cu el oriunde se dusese, îl deprinsese de cînd era de‑o şchioapă cu şose­lele nesfîrşite, pline de praf şi de hîrtoape, bătute fără milă de arşiţa soarelui, cu potecile umbroase ale pădu­rilor şi cu nopţile petrecute sub coviltirul de rogojină, în scîrţîitul molcom al roţilor unse cu economie. Nu‑l speriau nici ţipetele cucuvaielor, nici umbrele pomilor clătinîndu‑se cu chipuri de balauri în lumina lunii, ori furtunile ce‑l prindeau uneori pe cîmp sau prin păduri, nici zăpada, nici lupii care urlau iarna a spaimă, chinuiţi de foame, alergând în haite pe drumuri de pradă. Vreo doi‑trei ani, pînă a mai crescut, a dus‑o mai greu, dar se învăţase cu toate nevoile şi nu se plîngea. Se mulţumea cu cîte un boţ de mămăligă şi cu cîte o ceapă, iar din vară pînă toamna tîrziu se hrănea mai mult cu poamele de prin grădini, că de poame, slavă Domnului, era plin pămîntul, de nu mai ştiau oamenii ce să facă cu ele. Aşa a crescut tata de capul său şi, răbdător, mai punea cînd şi cînd şi cîte un ban deoparte. Cînd s‑a pornit războiul contra turcului s‑a dus   voluntar şi s‑a întors acasă cu o decoraţie, pe care stăpînirea i‑o dăduse ca dovadă a vitejiei lui. La douăzeci şi şapte de ani s‑a îndrăgostit de‑o fată de‑i zicea Zam­fira. Acum trebuie să spun că şi maica se născuse în bor­deiul unuia dintre cei ce se culcă seara şi se scoală di­mineaţa cu gîndul la o bucată de pămînt a lor, ca să‑şi hrănească plozii pe săturate. Cînd mama a împlinit zece ani, tată‑său, de nevoie, a dat‑o la curte să‑i fie de ajutor fetii‑n casă de acolo. Dînsa a rămas la coana Stîrcea vreo patru ani, în care vreme, tot luînd seama la vorbele boierilor, a învăţat şi ea să vorbească mai altfel decît ceilalţi ţărani, fără a se desprinde însă nici cu sufletul, nici cu mintea de cei în mijlocul cărora se născuse. Cam pe la vîrsta de paisprezece ani n‑a mai putut răbda viaţa de la curte şi s‑a întors la taică‑său, hotărîtă să‑ndure mai bine foamea, decît să mai stea la porunca stăpînilor. Că la ei o slugă era ca o păpuşă fără simţire, pe care o joacă păpuşarul după voie şi plac. Nicicînd Mihai Vizantea, tatăl meu, nu ar fi ajuns ceea ce a ajuns, dacă boierul Stîrcea nu ar fi avut o crescă­torie de tauri de rasă. Să spun cum era boierul ăsta, ca să se înţeleagă mai bine ce se va mai petrece. Dacă‑i dădeai ce credea el că i se cuvine, apoi nu era rău. De la dînsu' luai pămîntu‑n dijmă, îl munceai cu ce puteai şi‑i plăteai jumă­tate din roadele strînse. Te chinuiai cu plugul de lemn, iar dacă nu‑l aveai, săpai ţarina cu hîrleţul, apoi îmblăceai pînă ce ieşea sufletu' din tine. Pe lîngă asta, tre­buia să duci la curte plocoanele cuvenite, că dacă nu le duceai, odată se umfla boierul, şi cînd se umfla el te dezumflai tu, de ziceai c‑acuşi‑acuşi ajungi în faţa Celui Preaînalt înainte de soroc. Încolo era bine, că ce să aibă el împotrivă‑ţi, dacă te plecai pînă la pămînt de se nemerea să treci pe lîngă dînsul, şi te făceai că nu vezi cînd îi plăcea vreo fată şi‑o lua ca pe‑o poamă din gră­dina lui, chiar dacă‑ţi fusese juruită ţie, ori era chiar odrasla ta? Cu el te‑aveai bine dacă‑i recunoşteai drep­turile şi nu încercai să le clinteşti cît de cît. Era om glumeţ, vesel şi de petrecere, ba, după credinţa soaţei sale, cucoana Ruxandra, chiar prea de petrecere. Ciocoiul avea o crescătorie de tauri. Într‑o zi, pe cînd Zamfira se întorcea de la puţ pe drumul satului, pe umeri cu o cofă de apă, unul din tauri s‑a repezit la ea, a trîntit‑o la pămînt şi‑a dat s‑o piseze cu picioarele. Spre norocul ei, taica tocmai se îndrepta cu coasa pe umeri către livada unui om din sat să‑şi cosească oleacă de fîn. Văzînd ce se petrece, nu a pregetat o clipă, a spintecat burta vitei, a luat fata în braţe şi‑a dus‑o la baba Docana s‑o doftoricească, fiindcă animalul îi sfîşiase şoldul cu cornul. De aici i s‑a tras toată nenorocirea. Stîrcea îşi iubea taurii cum şi‑ar fi iubit copiii, dacă i‑ar fi avut, şi ar fi fost în stare să răstignească şapte suflete de creştin chiar şi numai pentru un picior scrîntit al unui necuvîntător de ăsta, darămite pentru moartea lui! Tata n‑a apucat bine să iasă din bordeiul babei Docana, că l‑a întîmpinat stăpînul. — Mi‑ai ucis taurul, tîlharule! a răcnit el. — Nu am avut încotro, cucoane. De n‑aş fi venit la vreme, ar fi omorît‑o el pe Zamfira. — Şi dacă?! De tîrîturi ca ea e satul plin, dar taur ca ăsta nu mai găseşti în toată Ţara Muntenească, mîrlan puturos! a strigat boierul, nebun de furie, pornind să‑l lovească peste faţă cu vîna de bou. De nu l‑ar fi oprit slugile venite o dată cu stăpînul lor, cred că tata‑l răpunea, fiindcă era un om înalt şi puternic, iar boierul abia‑i ajungea pînă la umăr şi se sfrijise de petreceri. Cînd s‑a văzut în primejdie, Stîrcea a început a urla ca apucat şi a‑l lovi şi mai aprig, în timp ce oamenii săi îl ţineau pe taica de mîini. După ce ciocoiul a obosit, a şuierat, gîfîind : — O să‑mi plăteşti taurul cu tot ce ai şi‑o să te bag şi la puşcărie, lepădătură! Mihai Vizantea a pornit clătinîndu‑se spre bordeiul lui şi a zăcut acolo pînă seara, cu capul gol de gînduri. Apoi, după ce şi‑a mai venit în fire, a început a cugeta. Nu pricepea cum poţi să pui în cumpănă viaţa unui om pentru o vită. Şi pe măsură ce mintea i se limpezea, îl cuprindea o neînchipuită furie împotriva celui ce‑o fă­cuse pe Zamfira tîrîtură. Toate celelalte sudălmî, chiar şi bătaia, dacă nu le‑ar fi uitat, poate că le‑ar fi împins undeva, într‑un ascunziş întunecos al sufletului său, dar ocara asta îl ardea ca un fier înroşit în foc. „Pentru ce tîrîtură, boierule?” îngîna el, umblînd prin odaie ca o fiară în cuşcă. De cum s‑a lăsat noaptea, s‑a dus la baba Docana. Zamfira se mai dezmeticise. Mătuşa o oblojise după pri­ceperea ei şi se părea că fata se va alege numai cu urma unei răni destul de adînci şi cu spaima. — Hai! a spus tata, întunecat. Poţi să te mişti? Ea a încercat să se ridice, însă a căzut îndărăt cu un geamăt. Atunci el i‑a poruncit Docanei să iasă afară din odaie, s‑a aşezat pe marginea patului şi a început a vorbi, iar ochii îi luceau ca la rîşi. În noaptea aceea, hambarele de la curte au ars toate ca o claie de fîn, şi erau multe, că Stîrcea adunase în ele recolta de grîu şi porumb pe timp de trei ani. Să fi fost peste cincizeci de vagoane de bucate. Vîlvătăile se ridicau pînă la cer, luminînd drumul cărăuşului, care pornise cu căruţa, împreună cu Zamfira, pe căile neum­blate ale pădurilor, dar numai după ce dăduse foc şi grajdului, şi colibei lui, pentru ca boierul să nu se aleagă nici măcar cu atîta, iar pe el să nu‑l mai atragă nimic către locurile pe care‑şi petrecuse copilăria şi tinereţea. Şi‑au pornit în sus, către pădurile dinspre munte. Se hrăneau cu ce vînau prin codri şi pescuiau prin rîuri. Pentru că‑şi agonisise viaţa de mic, Vizantea se deprin­sese să întindă laţuri, să prindă felurite vietăţi şi să pescuiască. Zamfira, după ce bolise vreo trei şăptămîni, de‑o ducea taica numai în braţe cînd trebuia să coboare din căruţă, pînă la urmă se tămăduise şi‑i stătea alături băr­batului său cu mare folos. Că se dovedise de la început a fi din aluatul cel bun şi nu‑i era mai prejos părintelui meu nici în curaj şi nici în dîrzenie. Însă omul e făcut să nu poată trăi singur; el are nevoi pe care nu şi le poate îndeplini decît dacă ţine legătura cu semenii săi. Mihai şi Zamfira aveau trebuinţă de mălai şi făină, de cîte‑o bucată de slănină, de sare şi de atîtea alte lu­cruri. Aşa că‑şi găsiră gazde prin cîteva aşezări de ţă­rani, şi cu ajutorul lor îşi mai astîmpărau nevoile. Dar acestea se cuveneau mulţumite, bucatele plătite, şi Vizantea s‑a văzut curînd cu chimirul gol. Bruma de ago­niseală pusă deoparte cu mare greu din cărăuşia lui se topise ca un grunz de sare uitat în ploaie, şi la lipsa asta se mai adăugase într‑o zi şi pierderea unui cal, mort de bătrîneţe. Atunci şi‑a amintit Mihai pentru prima oară că Stîrcea nu avea numai tauri, ci şi vreo opt cai de rasă, şi gîndul nu a mers decît cu un pas înaintea faptei. Într‑un miez de noapte, cei doi fugari s‑au apropiat de sat, au intrat pe nesimţite în grajdul boierului, au legat cu meşteşug boturile cailor să nu necheze şi s‑au stre­curat cu ei afară, mistuindu‑se în adîncul pădurii. Umblaseră poterele şi mai înainte după ei, dar după furtul cailor parcă le ardeiase boierul dosul cu boiaua cea mai iute, că se ţineau de urmele lor ca scaiul de lîna oii. Numai că pădurea era deasă şi adîncă, de nu‑i dădeai de capăt, iar cărările ei tăinuite nu le cunoşteau decît fugarii. Ca totdeauna, greu a fost doar începutul, că ce‑a mai venit pe urmă s‑a aşternut pe drum bătut. Şase din caii boierului tata i‑a vîndut unui geambaş din Turnu Severin, care i‑a vopsit şi i‑a trecut munţii în Transil­vania. Doi i‑a păstrat pentru el şi soaţă, de căruţă şi călărie. Că Zamfira se dovedise şi în treaba asta plină de rîvnă, ca şi în altele, şi în scurtă vreme ajunsese a se lua la întrecere în fuga calului cu bărbatul ei. Sărăcia era mare în satele presărate prin văi şi prin cîmpii; boierii socoteau ţăranul mai prejos decît o vită şi‑l ţineau ca pe un cîine legat în lanţ, lăsîndu‑l a îm­buca doar atît cît să‑şi păstreze zilele. Aşa că cei doi îşi găseau uşor gazde credincioase, care le‑ar fi stat ală­turi numai din răzvrătire, darămite cînd le mai puneai în palmă şi cîte un gologan, ca să‑şi mai cîrpească ne­voile. Într‑o zi, pe cînd tata şi mama se aflau într‑un han din Turnu Severin, au cunoscut un neamţ care se întor­cea dintr‑o călătorie în ţara turcească. Acesta avea de vînzare două flinte din cele bune, făcute la Viena, şi l‑a îmbiat pe tata să le cumpere, zicind că nu mai are ce face cu ele. Taica s‑a‑nvoit, că de la vînzarea cailor nu trecuseră nici trei săptămîni, şi chimirul îi era plin de galbeni.