Povestiri istorice

  ALEXANDRU MITRU DOMNUL DIN VLADIMIRI   SPRE CASĂ   În noaptea aceea înmiresmată de august, un călăreț, cu pletele curgându-i pe umeri, ajungând pe un drum ocolit la hotarul vestic al țării, se ridică în scări, încercând să scruteze zarea.. Se aplecă apoi, ușor, pe grumazul calului murg – din soiul odinioară vestit al hergheliilor mehedințene – și porni în galop. Pulberi scânteietoare se împrăștiau în jur. Noaptea era pe sfârșite. O lumină cețoasă, turbure – ca o pânză de aburi – se ridica din spatele pădurii. Goni neostenit. Și iată-l pe drumul ce iese din sihla întunecoasă și se deșiră lung, răsfățat și vesel, către șesul unduios al Gilortului. Și-a oprit puțin calul și cată peste dealuri. Acolo, sus, s-a întâlnit, în copilărie, cu lupul, pe când păștea oile tatălui său, pandurul Constantin Ursu, și ale altor oameni din sat. Lupul era uriaș sau cel puțin așa i s-a părut în clipa când a dat ochii cu el. Dar nu s-a înfricoșat. Și, când dihania, rânjindu-și colții, s-a repezit, a izbit-o cu bâta. De două sau trei ori. Fiara s-a prăbușit. Ce s-au mirat sătenii când l-au văzut sosind, cu lupul târâș, în satul Vladimiri. Dincolo, la Măgura Turcului, au găsit oamenii, o dată, într-o scorbură, o mulțime de vipere. S-au dus să le stârpească. I-a însoțit și el. Tată-său, la plecare, i-a poruncit să stea, undeva, la o parte, cât timp le-or nimici dar șerpii au început să se strecoare din scorbură și să curgă spre plai. Era ceva nemaivăzut. Gheme întregi de șerpi curgeau ca un pârâu. N-a mai putut răbda. Și, apucând în mâini un cârlig ciobănesc, s-a repezit și el. Duminică, la predică, popa Ciuhoiul l-a lăudat, spunând că el fusese acela care stârpise cei mai mulți șerpi. Călărețul zâmbește. „Uite și grohotișul!” De-aici, în dimineața când plecase împreună cu văru-său, Ștefan, să caute un lăutar – ca să cânte la nunta Mariei, sora mai mare a lui Ștefan – au zărit, peste râu, o ceată de ieniceri răzvrătiți ai pașii din Vidin furișându-se prin pădure, spre vad. Oricine și-ar fi dat seama ce trebuia să urmeze. Turcii ar fi urcat spre plaiul Vladimiri. Ar fi dat foc satului, ar fi luat robi flăcăii cei mai buni de muncă și fetele cele mai frumoase, ar fi răpit bucatele și vitele. Ce era de făcut? — Ștefane, fugi în sat și vestește-i pe oameni că vin turcii! i-a spus lui văru-său. Băiatul s-a înfiorat. — Și tu? Ce faci? — Eu mai rămân oleacă, să-ncerc să-i opresc locului pe cârjalii. — Cum ai să poți tu ține locului o ceată atât de mare de otomani? s-a mirat văru-său. — Eh, o să-ncerc și eu! Rămas acolo, singur, i-a așteptat, liniștit, pe osmalâi să sosească la vad. Când i-a văzut călcând apa, a luat un bolovan cât a putut mai mare și l-a zvârlit, așa, cam de-a latul, peste un vraf de pietre. Grohotișul a început să se dărâme, vuind, prinzând aproape jumătate din cârjalii sub năruirea lui. Au mai încercat, pe urmă, otomanii să urce dealul încă de două ori, pățind însă, de fiecare dată, la fel. Câți mai trăiau au tras în sus cu puștile. Un glonte l-a izbit în umăr. Dar el, deși rănit, a rămas acolo de strajă, până ce au venit oamenii chemați de văru-său, Ștefan. Niciunul dintre otomanii care n-au înțeles că trebuiau să fugă cât mai repede nu s-a mai întors teafăr la pașa din Vidin. Lăutarul Niță Băloi, pe vremea aceea tânăr, a alcătuit, peste câteva săptămâni, un cântec despre isprava feciorului lui Constantin Ursu. Și, tot pe drumul acesta, s-a întors într-o duminică din război. Venea încărcat de onoruri, având rangul de ofițer și de comandir al pandurilor. Pe piept purta crucea Sfântului Vladimir și, în deget, inelul gros de aur, cu un rubin mare și semnătura țarului rușilor, drept răsplată a vitejiei lui, în luptele date de-a lungul Dunării cu oastea otomană, pentru păstrarea libertății țării. Sătenii îl aclamau și azvârleau flori înaintea pașilor calului său. Astăzi, când se întoarce din nou la casa părintească, strigătele de bucurie ale mulțimii nu-l mai întâmpină. Sosește chemat în taină de frații lui de luptă, pandurii. Știri rele, întunecate ca țărâna mormintelor, a tot primit în țara unde a fost silit de urgia domniei fanariote și urmărirea turcilor, să rămână fugar. Satele pandurești au fost mereu lovite, arse și jefuite, fiindcă oltenii lui, care i-au înfruntat pe turci, n-au vrut să-și plece frunțile sub talpa domnitorului și a marii boierimi. Se apropie de casă. Gonește ca o nălucă. Și inima îi cântă: „Tărâm sfânt, strămoșesc. M-am întors, cu toate că știu bine ce m-așteaptă. Ura vrăjmașilor. Dar nu mă înspăimânt. Sufletul mi-e împăcat. Și sunt gata de luptă!”…   BRADUL CIOBANILOR   Casa, aflată pe deal, coboară parcă de-a dreptul din pădure, semeață, abia refăcută după pârjolul turcesc din primăvară, cu pridvorul sprijinit pe patru stâlpi și cu acoperișul din șiță. Soarele, revărsându-se cald de peste dealul înverzit al Desului, inundă întreg satul într-o ploaie de aur. Tudor, trezit din somn, încă din zori, cată înviorat pe fereastră. Iese apoi în pridvor, plecându-se să nu se lovească de pragul de sus, și își întinde brațele mușchiuloase, răsuflând din adânc. Pe fața lui frumoasă și în ochii căprui, în timp ce privește dealul, pădurea și pârâul, vechii săi prieteni, se răspândește o lumină vie. — Te sculași, Tudore? Vocea duioasă a mamei îi sună, ca în copilărie, plăcută la ureche. Se întoarce și o cuprinde cu dragoste în brațe. — Ehei, muică, muică dacă eram la arat, aram până acum o postață bună. — Și eu, care nu mă mișcăm, ca să nu te trezesc. Râd amândoi cu poftă. — Taica se sculă? — Se sculă și plecă. Se duse la târlă cu caprele. — Și Pavel, Dina, Ioana? Fieștecare cu treburile lui. Rămăsei singură. Stăi să-ți aduc laptele, că îl pusei la fiert. Mama se repede în cuhnie și se întoarce cu laptele, o bucată de mămăliguță caldă și un dărab de brânză. Întinde un ștergar alb pe masa din pridvor. Laptele aburește în oală. Tudor mănâncă lacom. — De mult, nu-mi mai fu dat să mănânc bucate așa de bune! Îmbujorându-se ca o copilă, când un flăcău îi spune că este cea mai frumoasă, mama îi toarnă în strachină feciorului întors acasă după atâta vreme încă puțin lapte. — Ia și-mbucă, Tudorine, ăi fi flămânzit adesea prin străini. — Am flămânzit, muică, da’ nu de lapte și mămăligă. — Da’ de ce, Tudorine? — Păi știi dumneata de ce. Știe și taica. Știu și toți oamenii din sat. Mi-a fost și-mi este sete și foame… Tudor aruncă lingura de lemn la o parte și se ridică în picioare. — Mănâncă, Tudorine… Glasul mamei s-a stins. Își privește feciorul, înalt, puternic, dârz, fără teamă de nimeni. Și totuși, încă de mic, pentru el a tremurat inima ei cel mai mult. Pentru că n-a fost rău în satul lor, în satele pandurești, pe urmă în întreaga țară, ca el să nu se ridice și să nu lupte pentru stârpirea lui. — Mi-e foame și sete de dreptate pentru neamul acesta călcat de toți în picioare! — Mănâncă, Tudorine!… — Nu mai poci! săru’mâna, muică. Cât mâncai îmi ajunse. Mănânc și mai târziu. În mijlocul satului, în fața casei popii Ciuhoiu, acela care l-a învătat carte când era mic, s-a ridicat un brad. Este bradul ciobanilor. Douăsprezece fete îi împodobesc ramurile, după datină, cu ghirlande de flori. Una dintre ele cântă:   — Măi stai, badeo… nu pleca, Că zahar dulce ți-oi da, Și-n brațe te-oi legăna, Și-n brațe te-oi legăna!…   Tudor ascultă atent. Surâde pe sub mustață. Glasul este, neîndoios, al Florichii. A aflat că el a venit în sat și, în acest fel, încearcă să-i atragă luarea-aminte. Dar adevărul este că feciorul pandurului Constantin Ursu a iubit-o pe Florica doar ca pe o soră. Și i-a spus fetei acest lucru. Numai pentru Ancuța, sora lui Iancu Jianu, a știut să bată, cu altfel de dragoste, inima lui. Însă nici pe Ancuța încercările vieții nu i-au dat pas s-o vadă prea des. Mama îi înțelege fiecare gând. — Atâta aș mai fi vrut să trăiesc și eu, și să văd, zice ea, pe feciorul meu cel mai drag însurat. Să aibă o nevastă frumoasă și bună, așa cum sunt Florica sau Ancuța. Să aibă și copii. Să am ce legăna… — Crezi că eu n-aș fi vrut? îi răspunde feciorul. Dar dacă n-am putut să privesc nepăsător cum fiarele și șerpii veninoși tot mușcă norodul! Ce să fac, muică? Așa mi-o fi dat mie!… Să tot mă-nfrunt cu fiarele și șerpii… Fața smeadă a lui Tudor se încruntă și ochii i se fac de gheață. — Și azi-noapte visai șerpi… Din susul satului, în șir, flăcăii au coborât și au încercuit bradul adus anume pentru sărbătoarea de azi a ciobanilor. Unul poartă în brațe Va vila, momâia făcută din fân, despre care se crede că ocrotește vitele, oile și caprele de molimi. Flăcăii s-au prins de mână cu fetele și joacă.   Leagănă-te vârf de bradu, C-aseară mai pe-nseratu Și jipu[1] s-o legănatu. Că jipu-i în vârf la boare, Nu-i ca mine, la răcoare. Că jipu-i în vârf la bire, Nu-i ca mine, la băltire.   — Și cum îi visași șerpii, azi-noapte, Tudorine? Ia povestește lui muica… — Păi se făcea, începe el să spună – în timp ce cată să vadă mai bine cum, dinspre stogul Ursului, vin oamenii, care cu un șiștar cu lapte, care cu o bucată de caș, o strachină de urdă sau un burduf de brânză, pentru praznicul Bradului —că mă găseam pe laviță. Și, iată, pe neașteptate, un șarpe, așa cam de cinci coți, se ițește în ușă. Pun mâna pe cârligul din grindă, când numai șarpele începe să-mi vorbească… — Șarpele să vorbească?… — Păi da, fiindcă uitasem să-ți spun că șarpele acela avea un cap de om. Și nu numai că avea căpățână de om, da’ mai purta încă și-un fel de chivără. Și la chivără pene… Mama își face cruce: — Șarpe cu pene, Tudorine? Șerpii cu cap de om, și chivără, și pene, după mintea mea, n-ar putea fi decât ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari. Tudor râde cu poftă, astăzi, pentru a treia oară. — Ce te socotești, mamă?… — Ascultă-mă pe mine. Ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari… Glasul dulce al Florichii se aude acuma mai deslușit ca adineauri:   — Când treci, badeo, pi la noi, Pune clopote la oi. Di la Vaideeni la vale, Să-ți pui un clopot mai mare, Să te-aud din scăldătoare. Di la măru’roșu-n jos, Du-te, bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   — Și ce ziceai că ți-a spus șarpele acela cu pene? Hai, povestește-mi, fiule! Hai, povestește-mi!… Ochii albaștri, până adineauri senini, ai mamei, s-au înnorat. — Tudore! Sâsâia el. Tudore!… Vină-n culcușul meu. — Și tu te-ai dus? Mâinile aspre, bătucite de muncă, ale Ioanei lui Ursu tremură. — Asta, zău că nu mai știu, muică. Parcă-mi venea să mă duc… și parcă nu. Și-atuncea mă trezii. Începuseră să cânte cocoșii. Mama, măruntă, negricioasă, subțire, venindu-i lui Tu dor nici până la umăr, se apropie de fecior și încearcă să-l cuprindă pe după umeri, dorind parcă să-l ocrotească, întocmai ca atunci când era mic și năvăleau în sat turcii sau slujbașii domniei. — Da’ ce-i cu dumneata? Tremuri? Ți-i frig, ori ți-i frică?… Pentru mine să n-ai teamă, muică. Nu poate fi șarpe pe lumea asta să mă poată mușca. — Ba poate fi, dragul meu, Tudorin al meu, poate fi… Ferește-te de ei!… Ferește-te!… — Oho!… Muica mea bună… Și feciorul își strânge la piept mama. Nu te înfricoșa! Că știe Tudorin al dumitale să le vină tuturor șerpilor de hac… Din vale vine, alergând cât îl țin picioarele, un băietan scundac. Este Petrică al Surului. Și-l fratele Florichii. Se azvârle pe poartă. — Bădie Tudore, gâfâie el. Jos, pe Gilort, sunt oamenii domniei. Vin să te ia legat. Mama își pune palma la inimă. — Tudorine, băiatul meu… Tudorine… — Adu-mi din grajd Zmeoaica, îi dă el o poruncă scurtă băiatului.   — Di la măru’ roșu-a jos, Du-te bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   Răsună, de la sărbătoarea Bradului, glasul pătimaș al Florichii. Băiatul se repede ca un vârtej în grajd și, peste câteva clipe, se întoarce cu calul înșeuat. Tu dor își umple coburii și traista cu cele de trebuință la drum; își ia pistoalele și iataganul; și își îmbrățișează mama. — Unde pleci, Tudorine? Nici nu te-ai hodinit. — Hodina vântului, hodina mea, râde Tudor. Așa mi-i dat mie, pesemne, muică. Spune-le lui Taica și lui alde Zoican, că plecai la Craiova. Pe urmă m-oi duce, poate, și la București. Să-l caut pe egumenul Ilarion. Să cerc un sfat cu el. Călugărul știe multe. Da’ ei să pună la cale toate, așa cum vorbirăm noi împreună azi-noapte. S-adune caprele. Auzi? S-adune caprele. Că eu am să mă-ntorc… Și dă-le încolo de vise. Nu fac un firfiric. Sare pe cal, după obiceiul lui, fără să atingă scara, și trage de frâu. Zmeoaica, subțire, înaltă, tropăie, întâi puțin, pe loc. Se ridică în două picioare. Nechează. Și, dintr-odată, încă nechezând, își face vânt. Trece, parcă zburând, peste pârleaz. — Rămâi cu bine, muică! — Du-te cu bine, feciorul meu!… Nici nu se potolește bine colbul stârnit de galopul sălbatic al Zmeoaicei, și, dinspre vale, năvălesc oamenii domniei în sat. Sunt cel puțin treizeci. — Unde este casa pandurului Constantin Ursu? întreabă căpetenia lor, un bărbat gros, cu mustața pe oală. Dar nimeni nu-i răspunde. — Ce-aveți cu el?… Ce-aveți? se îngrozește Florica. — Las’ c-o găsim noi și singuri! În pridvorul casei, unde până în urmă cu câteva minute Tudor se răsfățase fericit, n-a mai rămas decât mama. Stă pe scăunel și împletește ciorapi. — Cheamă-ți feciorul, bătrâno, să stea cu noi de vorbă! îi poruncește mamei căpitanul neferilor domnești. Mama ridică fruntea. Așa cum ține capul în soare, bătrâna seamănă cu Tudor neînchipuit. La fel ca fiul său, are o dungă adâncă pe frunte, lângă sprânceana stingă. — Fiul meu, căpitane de neferi, spune ea, e urgisit de voi. Și nu l-am mai văzut de nu știu câtă vreme. Așa că nu ai de ce să-l cauți în ograda mea. — Dați-o de-o parte pe bătrână, răcnește căpitanul. Și căutați peste tot. Trebuie să fie ascuns, pe-aici, pe undeva. Nu avea când fugi În jurul gardului de nuiele ai casei s-a adunat o mulțime de oameni. Și alții vin mereu. — Tudor o să vi le plătească pe toate, într-o bună zi, mormăie un bătrân. — Temeți-vă de el… adaugă altul. — Nu vă atingeți de mătușa Ioana!… protestează mulțimea. Tudor nu este aici. Căpitanul neferilor s-a învinețit la chip. — Dacă nu spuneți unde e Tudor, vă aprind casele. În mâinile sătenilor au apărut bâte, coase și seceri. Privirile acestora sunt tot mai arzătoare.   MĂRĂCINI PĂGUBITORI   Cei doi bărbați călări gonesc pe ulițele înguste ale orașului. Din spate îi urmărește o ceată de arnăuți. Întraga zi, Bucureștiul a fost vânzolit de neferi domnești. S-au tras focuri de puști și pistoale. Casele – prin multe din mahalalele unde se știe că locuiesc olteni – au fost răscolite. Prevăzători și pățiți, neguțătorii și meseriașii și-au-tras obloanele. Locuitorii orașului s-au zăvorât în dosul ușilor și porților, astup în du-ai ferestrele, și am rămas. Ascunși, mulțumindu-se numai să tragă cu urechea, încercând să-și dea seama ce se petrece afară, fiind gata totuși, firește, la nevoie, să-și apere familiile, cu ce bruma de arme aveau, sau, în cel. Mai rău caz, să fugă, să ceară adăpost prin mânăstiri și hanuri. În cele din urmă s-a aflat. În București se găsesc Tudor și unul dintre pandurii lui. Dar nu se știe bine dacă – din ordinul turcesc sau numai din dorința boierilor și domnului— urma ca Vladimirescu, după ce va fi prins, să fie zvârlit în temniță sau trimis turcilor plocon (ceea ce, oarecum, înseamnă același lucru). — Pe unde o luăm? întrebă unul dintre cei doi bărbați fugari. Drumul însă s-a închis. Un zid înalt cu un acoperiș de olane le-a răsărit în cale. Ceata de arnăuți i-a ajuns. — Să încercăm să ne croim o potecă prin mijlocul lor! — Bine, să încercăm. — Înconjurați-i și luați-i prinși! ordonă același căpitan de neferi, care fusese și în satul Vladimiri. Sau, la nevoie, omorâți-i. Nu-i nicio pagubă, dacă s-or duce în iad. Scrâșnind din dinți, Tudor, ca un cosaș vrednic, trântește din șa pe toți câți încearcă să se apropie de el. Între aceia pe care i-a răsturnat se găsește și căpitanul. Acesta nu e ucis, dar zace într-un șanț văietându-se de șale. În zăpăceala ce se produce, fugarii izbutesc să scape. Căpitanul observă: — Luați-vă după ei!… Numai doi arnăuți să rămână cu mine. Drumul cotește prin vii. O gârlă micuță, dar zgomotoasă, le taie drumul. Trec dintr-un salt peste ea. Răzbat într-o grădină, apoi din nou într-o uliță. Sub bolta masivă a unei case, o poartă de fier a rămas, nu se știe cum, deschisă. — Hai să intrăm aici! Din vii răsună focurile pistoalelor arnăuțești. Urmăriții descalecă. Își ascund caii în umbra zidului și pășesc pe sub boltă. Nimeni nu îi împiedică j casa pare pustie. Doar, într-o odăiță din fundul curții, lângă încăperile slugilor, pâlpâie o lumină. Fereastra odăiții nu e astupată ca toate celelalte. Și, privind înăuntru, cei doi oșteni zăresc pe un bărbat, încă destul de tânăr, șezând la o masă de brad. Bărbatul poartă plete, mustăți și o barbă scurtă, bălaie. Masa de brad, asupra căreia stă aplecat este încărcată de cărți. Cel mai înalt dintre cei doi fugari privește îndelung pe bărbatul acesta încă destul de tânăr cufundat în lectură. Lui însuși îi plăcuse nespus demult să studieze. De altfel, pe vremea când fusese în slujba unui condicar la Craiova, visase să se ducă la Viena, la o școală înaltă; dar viața zbuciumată pe care o trăise nu îi îngăduise să-și împlinească visul. — Un cărturari șoptește, cu îngăduință, al doilea fugar. Încet, primul deschide ușa. Cărturarul nu îl aude. Cu pana înseamnă pe hârtie ceva. Al doilea, din nebăgare de seamă, a doborât o carte, care se afla pe pervazul ferestrei. Și cartea, în căzătura ei, a pocnit. — Cine este? Ridică, în sfârșit, capul bărbatul de la masă. — Mă cheamă Tudor Vladimirescu și acesta este prietenul meu, Zoican, îngaimă cel dintâi cu sfială. Și te rugăm, cărturarule, să ne dai adăpost. Bărbatul se saltă de la masă. Pe fața lui palidă, s-a zugrăvit o imensă mirare. — Tudor Vladimirescu? exclamă, bucuros. Chipul încordat al fugarului s-a luminat. — Ai auzit de numele meu? — Cum puteam, slugere, să n-aud, căci doar nomele domniei tale sună, de la un timp, pe toate buzele, fie că sunt acestea ale prietenilor, fie că sunt ale dușmanilor… Ba mă gândisem, dacă vrei să știi, că vara aceasta să vin eu însumi în Oltenia și să te caut. Mi s-a spus însă că ești plecat… Dincolo de zidurile casei, se aude ropotul amenințător al cailor arnăuțești. Cărturarul se repede afară și închide porțile. Trage ivărul gros, tocmai în clipa când tropotul unui cal se oprește la poartă. Și o voce guturală întreabă, cu năduf: — A cui este casa aceasta? — A marii boieroaice Bărcănescu. — Și tu cine ești? — Eu sunt dascălul Gheorghe Lazăr, învățătorul copiilor cucoanei Bărcănescu. — Boierii nu-s acasă? — Nu, au plecat cu slugile la moșie. — Cine păzește casa? — Eu singur. Și n-ai văzut sau n-ai auzit cumva doi călăreți pe cale? — N-a trecut nicio umbră de om, de peste două ceasuri. — Nu minți? — Dă-mi pace, arnăutule! Nu-mi arde mie de călăreți, bombăne Lazăr. — Dascăl năuc… adaugă glasul. Ce te-ași plezni cu biciul, de nu ai fi în slujba Bărcăneștii… Trage apoi un blestem și o înjurătură. Și trapul se îndepărtează. — Îți mulțumim, dascăle Gheorghe Lazăr, îi strânge Tudor mâna cărturarului, când acesta se întoarce în odaie. — Luați loc! Ne-om odihni la noapte tustrei, care pe laviță, care pe jos, cum om putea. Vedeți bine că nu mai puteți pleca. Iar domnia ta nu ai pentru ce să-mi mulțumești, slugere Tudor. Ba, mai degrabă, aș îndrăzni să-ți spun că este datoria mea să-ți mulțumesc, fiindcă mi-ai călcat pragul… — Nu-nțeleg, dascăle, prin ce-aș putea să merit atâta cinste din partea dumitale. După ce își îndeasă cu tutun o lulea de lemn încovoiată, dascălul Lazăr se așază pe laviță, lângă oaspeții săi. — Am venit aici, în Țara Românească, începe el să spună, fiindcă aveam o datorie… O mare datorie… slugere Tudor. — Ce datorie, dascăle? întrebă, curios, Tudor. Flacăra lumânării care înfiptă într-un sfeșnic sărac de piatră, arde între cărți, pe masă, aruncă pe chipul dascălului niște sclipiri ciudate. — Neamul acesta al nostru pare a fi uitat că are o origină-naltă. Că dacii cei viteji și romanii cei înțelepți și puternici îi sunt vrednici strămoși. Și că menirea lui este de-a viețui aici, lângă Dunăre, în toată libertatea. Tudor s-a ridicat în picioare, și după obiceiul lui, se plimbă cu pași mari, prin odaie. — Așa e, ai deplină dreptate, dascăle. — Într-o epocă de înaintare, cum e acesta pe care o trăim, continuă dascălul, limba română este disprețuită de boierii cei mari. — Și nu numai de fanarioți, ci și de cei români! — Boierii, în sindrofii, nu se maimuțăresc decât pe grecește, și, chiar când vorbesc românește, stâlcesc sărmana limbă de n-o mai înțelegi. În casă se făcuse prea cald. Tudor deschide fereastra. Aerul rece, proaspăt, al nopții, pătrunde în odaie, umflând perdelele. — Neamul acesta al nostru, ca toate celelalte, trebuie să aibă și el dreptul să meargă pe calea progresului. Pentru aceasta are însă nevoie de o conștiință puternică, urmează dascălul. Conștiința se luminează prin cultură. Dar numai prin cultură în limba strămoșească, înțelegi slugere? — Înțeleg, dascăle. — De altfel, visul cel mai drag al tuturor românilor a fost, din totdeauna, în afară de libertate și dreptate, înflorirea graiului curat și fără neghină al limbii românești… înflorirea gândirii noastre proprii… — În ce ogor, cărturarule Lazăr? — În ogorul său cel mai spornic, slugere, școala… — Adevărat, câți dintre fiii poporului, din care mulți s-ar fi ales în frunte la-nvățătură prin râvna și însușirile lor – nefiind o școală în limba românească – nu sunt siliți și osândiți să orbecăie veșnic prin negura neștiinței? Grăiește tare Tudor. Numai că eu știu încă una mai mult, dascăle Lazăr. Cartea este bună, nu spun. Și limba la fel. Dar ceea ce apasă pe cei de jos, în primul rând, e asuprirea boierilor români, greci și de toate neamurile, și a domniei fanariote, în slujba turcilor. Eu cred că numai azvârlindu-i pe toți aceștia de pe umeri, vom răsufla noi liberi… — Una fără de alta nu este cu putință, slugere Tudor, oftează dascălul. Tudor se plimbă prin odaie neliniștit, cu mâinile la spate. Se apropie de fereastră și trage cu nesaț aerul rece în piept. — Dascăle Lazăr, urmează el, cred că lupta domniei tale o deschide pe-a noastră… Sau, oricum, o ajută! Gheorghe Lazăr își aprinde tutunul din lulea. Este emoționat. — Pământul acesta a fost năpădit de buruieni netrebnice și mărăcini păgubitori, iar noi, amândoi, fiecare, cu uneltele lui, va trebui să-l curățăm! glăsuiește rar Lazăr. Tudor îl ațintește pe cărturarul firav, dar plin de însuflețire, cu încredere, în ochi. — De cum te întâlnii, mărturisește el, simții că-mi vei fi frate, învățătorule!… Un fluture de noapte de forma unei inimi pătrunde în odaie și se rotește în jurul lumânării. Peste cam două ceasuri o să se facă ziuă. În depărtare, arnăuții și-au reînceput goana. Trag cu pistoalele. — Și eu mi-am dat seama că-mi vei fi ca un frate, chiar înainte de-a te-ntâlni. De-aceea și doream să-ți mulțumesc domniei tale și să-i mulțumesc sorții că, pe neașteptate, mi-ai călcat pragul… Și să știi, pe toți câți te ascultă și te urmează îi voi socoti, de astăzi înainte, ca pe niște frați ai mei!… — Îți mulțumim din inimă, dascăle, însă acuma va trebui sa plecam! Piua nu se face ziuă. — Nu înainte de a vă da niște veșminte și două pelerine dintr-ale mele. Cam ponosite și peticite, ce e drept. Dar învălindu-vă în ele, vă veți putea strecura, nebănuiți de străji, prin târg și veți putea ieși pe porți. Tudor începe să râdă. — Nu te supăra dascăle. Ești foarte bun. Dar mi-ar fi nu știu cum să-mi îmbrac, în locul pantalonilor mei albi, oltenești, și a minteanului acesta cu găitane, niște straie nemțești. Și, afară de asta, continuă el, văzându-l pe dascăl ca s-a mâhnit, nu de straie am eu nevoie, ci de fierbintea inimă a domniei tale, s-o țin lângă a mea. Gheorghe Lazăr s-a înseninat din nou. — Ia-o, ți-o dăruiesc. Să bată împreună. Deoarece pentru sărmanul nostru neam urgisit bat ele amândouă. — Tare aș dori să te mai întâlnesc, dascăle, și să mai stăm de vorbă. — Aceeași dorință o am și eu, slugere. Zoican a hrănit, între timp, caii și i-a înșeuat. Lazăr deschide poarta. Cei doi fugari încalecă. — Pornim! Rostește Tudor. Rămâi cu bine, dascăle. — Mergi sănătos și cu izbândă, slugere. Caii pleacă în galop, răscolind pietrele și praful drumului. În zare, către palatul domnesc, cerul s-a împurpurat.   DOUĂ DRUMURI   Lopețile plescăie surd și se aude scrâșnitura lemnului bărcii frecându-se de pietrele din mal. Oltul curge, tăcut, dar frământat, la vale. Miroase puternic a nămol și a plante de apă putrezite. În stânga, se zărește moara domnească, iar către dreapta se întind livezi nesfârșite de cireși și de vișini. Cerul este verzui și presărat cu stele, care se oglindesc, se sfărâmă și se orânduiesc la loc, în apa neliniștită a râului. — Cine-i acolo? Slugerul Tudor? Întreabă o voce. — Eu, îi răspunde alta. Tudor sare din barcă și împreună cu cei doi haiduci care îl așteptaseră la mal începe să urce coasta. De dimineață a plouat și pământul alunecă. — Șăt rarul a sosit? — Nu încă. Și ne mirăm și noi că-ntârzie. Nu are obiceiul acesta, rostește un haiduc. — Eh! a veni îndată! Glăsuiește al doilea. Pesemne mai avu căpitanul fo treabă cu boierii. Da’ nu tăcurăți calea degeaba, vă-ncredintăm!… — Căpitanul nostru când spune o vorbă-i vorbă. Încă nu se văzu să și-o calce fodată! zice din nou întâiul. O umbră li se ivește în față. Este un alt haiduc. Acesta aduce cu sine patru cai. Fără să scoată vreo vorbă, îi încredințează fiecăruia dintre cei sosiți dârlogul câte unui cal. Bărbații încalecă. Tropotul cailor turbură liniștea, altminteri, neclintită, a nopții adânci de toamnă. Departe, la marginea livezilor, se văd niște movile vinete tivind zarea și semănând cu mușuroaiele de cârtiță. Acestea sunt bordeiele în care locuiesc clăcașii de pe moșiile de dincoace de Olt ale marelui boier din Divanul domnesc Brâncoveanu. La cotitura drumului, acolo unde începe pădurea de stejar, care se întinde deasă ca peria până la Slatina, se vede o butcă înconjurată de călăreți. Dintre călăreți se desprinde unul și le iese înainte. — Tudore! — Iancule! Cei doi bărbați, așa călări cum sunt, își strâng mâinile. — Ce se-ntâmplă aici? întreabă Tudor. — Ce să se-ntâmple? râde tăios haiducul. Medelnicerul Pangal, egumenul Filotie, logofătul Păun și sameșul Grigorie se puseră în sara ce trecu pe petrecere. Au petrecut ce-au petrecut și le-a venit chef de plimbare, la aer curat, noaptea. Și, fiindcă nenorociții de țărani nu le găsiră îndată niște cai mai de soi, au poruncit să fie puși ei în hamuri. Știi și tu prea bine cine sunt egumenul și boierii aceștia!… Unul îi jefuiește pe țărani, sporind, cu de la sine putere, birul. Ceilalți nu sunt   mai vrednici. Se băjenește lumea de groaza lor. Fiare, fiare turbate. Asta sunt, Tudore! Căpitanul haiducilor s-a aprins. Vorbind, își înfipsese unghiile în carne. Sângele picura. „Ce ochi!… Ce ochi arzători are, gândește Tu dor. Și cum îl doare suferința țăranilor, mai rău decât a lui”. — Noroc că, dintr-o întâmplare, venind să te găsesc pe tine, întâlnii butca, continuă Iancu. Și, dacă văzui asta, poruncii să coboare preacinstitele fețe. Să-i fi văzut pe făloși ce se mai jeleau și cum cereau iertare. Slobozii pe țărani. Îi șuii în caleașcă. Și înhămai în loc fețele boierești. Acum cam osteniră… Ajunseseră lângă butcă. Boierii și egumenul se prăbușiseră în hamuri, aproape leșinați. — Am să-i stârpesc fără nicio milă! Și, chiar în noaptea asta le voi da foc conacelor și caselor în care locuiesc. — Îndură-te și miluiește-te de noi, cade în genunchi în fața haiducului egumenul Filotie. Și domnul o să te binecuvânteze. — Îndură-te de noi, urlă și Pangal, smucindu-se în hamuri, boierule șătrar!… — Eu nu mai sunt boier șătrar. Sunt căpitan de haiduci! îi taie vorba Jianu. Hai, ridicați-vă! — Și voi – se adresează țăranilor aflați pe jilțul căptușit cu perne de mătase al butcii – puteți trage de hățuri. Unul dintre aceștia apucă în mâini hățurile și izbește cu biciul. Boierii se ridică. Se încordează în hamuri, gemând, și butca se urnește. — Fiare!… Fiare turbate!… Lupi sângeroși! Asta sunt! Pământul să-i înghită!… blestemă Iancu Jianu. — Înainte!… înainte, tâlharilor!… poruncește moșneagul. Și butca se Urăște mai departe, legănându-se însoțită de gemetele boierilor, de pleznetele de bici ale țăranului și haiducilor. — Drumul acesta pe care mergi tu, Iancule – îi spune Tudor, cam cu o jumătate de ceas mai târziu, pe când se găseau amândoi într-o colibă de crengi, clădită de haiduci în pădure – are, desigur, rostul lui. — Iau înapoi boierilor ceea ce ei au răpit și le-mpart sătenilor și, mai ales, clăcașilor. Altă cale nu văd să împlinesc dreptatea. — Și, totuși, Iancule, drumul acesta al tău mi se pare prea-ngust. — Nu te-nțeleg ce spui. Lupta mea pentru cei necăjiți e sfântă, oriunde și oricum. Nu-m i doresc altceva decât să lecuiesc arsura nedreptății și-a suferințelor pe care le îndură bietul nostru norod. Și asta o voi face, orice preț aș plăti. — Nu ar fi bine să ne unim cu toții, să chibzuim mai adânc, să ne pregătim?… — Oh, numai chibzuință și chibzuință, se necăjește Iancu. N-am inima cu zări atât de largi ca tine, pandurule. Și buba este coaptă! Trebuie să lovim!… — Mi-a fost dat, cu puțină vreme în urmă, să cunosc un adevărat om, mai glăsuiește Tudor. Un mare cărturar transilvănean. Numele acestuia e Gheorghe Lazăr, un dascăl din Avrig, cu înaltă învățătură, nu numai teologhicească, ci încă și matematicească, inginerească și filozoficească, și nu știu de mai care. Am stat cu el de vorbă. Și de la el am învățat că, pentru a învinge, este neapărată nevoie ca să trezim poporul. — Norodul suferă și eu îi fac dreptate, cum îmi stă în putință. Așa cum ai văzut! Dreptate haiducească!… N-am vreme să aștept! — Iancule!… Iancule!… îmi pare rău că nu ne înțelegem și că nu crezi îndeajuns în puterea de fier a unirii… Haiducul sprinten, cu mișcări iuți, dă la o parte perdelele de crengi ce acoperă intrarea bordeiului, și, la lumina lunii, desface o lădiță. Din lădiță scoate o fâșioară albă de pânză și un capăt de brâu. — Iată. Atât mi-a mai rămas! îi spune el lui Tudor. Tu mă-ndemni la răbdare. Și să aștept să se lumineze norodul, așa cum te-a învățat pe tine Gheorghe Lazăr. Și să se unească? Dar cum să am răbdare? strigă haiducul, mușcându-și buzele. Cum? Atât mi-a mai rămas!… Pandurul se apropie de Iancu și, în lumina lunii, privește fâșioara de pânză. Inima i se strânge. — Dar bine, aceasta este o bucată din narama pe care eu i-am adus-o în dar, Ancuței, surorii tale, în ziua de Crăciun, mărturisește Tu dor. Ce s-a-ntâmplat cu ea? — Ce s-a-ntâmplat? Ancuța, curata mea surioară, pe care ți-o hărăzisem ție de soață, mi-a fost furată, acum trei luni, de cârcsărdarul Stoica. Și tot cu acel prilej, mi-a fost ucisă mama. Capătul acesta de brâu, găsit în scrumul casei din Drăgășani, este din brâul ei… Pandurului îi zvâcnesc tâmplele. — Și unde se găsește Ancuța? O voi scăpa… — Ei, vezi? Șoptește cu lacrimi în ochi haiducul. Într-o împrejurare ca aceasta nici tu, care ești stăpânirea întruchipată, nu te poți stăpâni. Atâta că Ancuța, dragă Tudore, nu știu, de scârbă, ori durere, pieri. Și am jurat să-l ucid, cu mâna mea, pe ticălosul Stoica, chiar pe mormântul ei. Al ei și-al mamei noastre, fiindcă le-ngropai în același mormânt. Așa că, vezi și tu de ce nu pot avea răbdare, nici vreme. De ce nu pot privi, ca tine, înainte, ci numai înapoi. Și nu mă mângâie decât pelinul faptei. Mă înțelegi sau nu? Tudor oftează greu. — Te înțeleg. Și știu ce-i sânt dator Ancuței… Și ție, că mă scăpași o dată de niște arnăuți. Cu două vieți îți rămân dator, Iancule… însă mă bucuram dacă mă-nțelegeai și tu, și, înfrângându-ți durerea, mă ajutai în ce mă străduiesc… — Și eu mă bucuram să vii cu mine-n codru. Așa nădăjduiam. — Drumurile noastre, oricum, duc spre același țel… — Duc spre același țel, și, poate, mai devreme sau mai târziu, se vor încrucișa…     [1] Jip — copac tânăr, înalt.

            Pământul Dacilor era de mult râvnit de Romani! La fiecare încercare de pătrundere, legiunile aflau însă o teribilă împotrivire! Se tot întorceau în Cetatea Eternă de pe Cele Şapte Coline1, cu grumajii plecaţi. Vestiţii cuceritori îşi lăsaseră scuturile pe pământul Daciei! Stoluri de steaguri latine erau prinse şi ţinute în corturile regilor, ca semn de neîntreruptă veghe. Prin vrednicia lor şi prin opunerea lor necontenită, Dacii spulberau faima încă neştirbită a legiunilor. Mândra şi îngâmfata Romă se uita cu tot mai multă grijă spre miazănoaptea imperiului, unde se înălţa Sarmizegetusa în faţă.           Către anul VII al acestei ere s-a ridicat în fruntea Dacilor Cotiso, şi ca un zid a stat în faţa legiunilor cutropitoare!           August a trimis asupra Daciei legiunile lui Lentulus, care a dobândit o vremelnică biruinţă, însă Dacii nu s-au lăsat! Alt comandant roman, Cato, a venit şi el! A trecut cu pajurile peste Istru. l-a învins pe Daci, însă tot vremelnic.           Astfel, iscusiţilor cititori, Dacii, împreună cu Sarmaţii de pe râul Pyrethus şi cu lasigii, şi-au unit puterile, în nenumărate rânduri, apărându-se împotriva oştilor romane cutropitoare.           Decebal, fiul al lui Scoryllo, cel mai mare comandant şi organizator, a luat conducerea Dacilor în vremuri negre. Era deosebit de dibaci în lupte! îl ardea de viu setea de a-şi ridica ţara la bunăstare şi civilizaţie! însă, din nefericire şi pentru el şi pentru poporul dac, se născuse într-o epocă a vânturilor. Mintea lui cu extraordinare orizonturi l-a sfătuit să-şi facă ochii roată,           1 Cetatea Eternă de pe Cele Şapte Coline – Roma.           să-şi vadă întâi duşmanii, pe urmă prietenii. Aşa ni-l închipuim, stând pe treptele palatului din Sarmizeofetusa, îngândurat şi crunt. Aproape, peste apa Istrului, începeau puhoaiele romane zborşite asupră-i.           Împreună cu poporul său, n-aveau de înfruntat o oaste oarecare, strânsă vremelnic sub steag, la alarma cornurilor, ci scuturile întregului Univers! Porneau asupra lor şi multe puteri ale popoarelor înrobite de Romani, de la nisipurile Numidiei, de la fluviile fabuloase ale Asiei, până-n Hispania şi până la umbrele nordului, în ce priveşte armele, dacă s-ar fi strâns lăncile legiunilor la un loc şi ar fi fost ridicate deasupra coifurilor, soarele s-ar fi întunecat de-a binelea!           Ochii lui Decebal întârziau în stihia de peste Istru. Şi cu cât ţinteau mai încolo, vedeau flote pe mări, caravane în fierbinţi deserturi, mii şi mii de fierării şi ateliere unde barosurile băteau necontenit, transformând fierul în lănci şi spade, pregătindu-se numai împotriva Dacilor!           Făcându-şi iar ochii roată, să se uite câţi prieteni are, Decebal s-a încruntat mai tare. A oftat. A repezit ştafetă la poporul Roxalanilor. Pe urmă la Bastarni, Quazi şi Marcomani. Pe urmă, cu multă iubire şi-a adus aminte de Părţii îndepărtaţi şi de regele lor Pacorus! Şi pentru că la un prieten atât de bun nu trebuia să se meargă cu mâna goală, a dat poruncă solilor să se încarce cu toate bunătăţile pământului dac, de la aur şi miere până la chiupuri cu vin şi pită… Aşa a pornit solia, tocmai la bunul şi sălbatecul Pacorus.           Stejarul stătea încremenit, gata să înfrunte cu coama uraganul Universului, dar sub liniştea aparenţei, trunchiul şi rădăcinile munceau necontenit, trăgând seva tocmai din inima puterii triburilor! Şi Decebal îşi va fi adus poate aminte de străbunii părăsiţi în ceasul greului, nevoiţi a înfrunta o oaste venind tocmai de dincolo de Vavilonia! Va fi zâmbit stins către umbra celor de pe timpul lui Darius, mulţumindu-le că-i dau sprijin tocmai din adâncul pulberii.           E drept că Dacii au ieşit biruitori în bătălia înfricoşătoare, iar Imperiul roman trebuia acum să le plătească tribut, pungi cu sesterţi, ingineri să le construiască cetăţi şi să le întindă şosele.           Dar biruind, Decebal nu s-a îngâmfat în fală, căci astfel de porniri în firea Dacului nu se aflau! A trimis cuvenitele mulţumiri Quazilor şi Marcomanilor, că au venit şi l-au ajutat cu călărimile. Zâmbea Decebal către vitejii lui soldaţi, amintindu-şi cum, într-o clipă grea, au retezat coamele pădurilor din faţa Sarmi-zegetusei! Au îmbrăcat pe urmă trunchiurile în cojoace, băgând astfel groază în legiunile lui Tetius lulianus… însă Decebal ştia să-şi fugărească bucuriile la vreme, cunoscând cât preţ şi câtă durată au, în nestatornicia unor vremuri ca acelea… Căci numai nebunii dorm liniştiţi în faţa puhoaielor, şi adevărul acesta îl ştia bine înţeleptul fiu al lui Scoryllo!           După înfrângerea împăratului slăbănog Domitianus, s-a ridicat în Cetatea Lupoaicei1 un om tare în braţ. Era tare şi-n hotărâri. Era şi cutezător, îl chema Traian.           Cum a aflat despre urcarea lui în jâlţul cezarilor, Decebal s-a uitat iar în timp, cu şi mai mare grijă. Scuturile Universului veneau din nou asupra-i, dar mai dese. Totuşi, şi-a păstrat cumpătul, sprijinit în spada sa şi pe pământenii cu puteri fără secare.           A trimis legiunilor nu cuvinte de îngâmfare sau umilinţă! Solia sa a dus în faţa Romanilor o ciupercă uriaşă, cu caligrafie deasă şi măruntă, pesemne în scriere şi grai latin. Au citit caligrafii Romei, dar n-au îndrăznit jsă-i spună lui Traian ce poftire şi ce ironie conţine scrierea, însă, Traian a înţeles din sfiala şi teama cititorilor că Dacii îl poftesc să-şi ia şi el tălpăşiţa cât mai repede!           Decebal a dat sfară în ţară, adică pretutindeni a buhnit spre văzduh pălălaia focurilor de alarmă! De la apele Danubiului2 unde-şi arătaseră coamele cavaleria mauretană3 şi cavaleria germană, munţii s-au cutremurat de ecourile cornurilor. Triburile s-au stârnit! Tăcutele sate risipite prin văi, în lungul drumurilor şi cărărilor, şi-au ţinut auzul spre margini. Când au aflat că iar avea să fie năvală, faurii bronzului şi fierului au repezit de sub baros sapele, furcile şi coasele! Au prins a curba săbii şi cuţite!           1 Cetatea Lupoaicei – Roma.           2 Danubiu – numele latinesc al Dunării.           3 Cavaleria mauretană – din Mauritania, în nordul Africii.           Trimişi călări străbăteau Dacia, să stârnească oamenii din liniştea muncii şi să se alcătuiască repede sub steagurile căpeteniilor! Sate după sate se rânduiau pe tăpşanele cunoscute şi aşteptau. Pe deasupra lor steagurile, înfăţişând balauri cu cap de lup, şuierau cumplit.           Trimişii întârziau îndeosebi la prisăcari. Abia după ce sfârşeau şi aceştia de pus la adăpost mana florilor, se rânduiau, ridicând armele şi steagurile din cotloane! Cum prisăcăriţele prindeau a plânge, după obiceiul tuturor femeilor la zbucium, bărbaţii scrâşneau, hotărându-le ca nu cumva să le ispitească şarpele să fugă la munte! Ci acasă să stea, lângă focul din vatră! Puhoaie de foc de s-ar revărsa, ele să nu-şi părăsească satele, căci altfel, la întoarcerea bărbaţilor, va fi vai şi-amar! Iar dacă cumva o să ajungă valul şi pe-acolo, ele să ia pildă de la albine: să lase, adică, duşmanul să se apropie bine, şi abia după aceea să-l înconjoare ca roiurile, şi să-l înţepe cu ascuţişurile furcilor de tors..-           Porneau prisăcarii. Se aliniau sub steagurile căpeteniilor de trib.           Trimişii urcau la stânile platourilor. îi întâmpina marea alarmă a cornurilor.           — Turmele, da! porunceau bacii triburilor libere, turmele să fie ascunse, şi-n stâncă dacă se poate, căci şi înfometarea vrăjmaşului e o armă!           — Dacă se abat cotropitorii pe la târle, şi dacă vor caş dulce, ucenicii oierilor să se poarte frumos, mai ales cu căpeteniile romane: să le dea caş, însă îmbibat bine cu venin de viperă!           Coborau pâlcurile ciobanilor la drumul mare, ameste-cându-se în volbura mulţimilor pletoase, pe deasupra cărora treceau şi hârâiau balauri cu cap de lup!' Prin unele locuri se urneau greu de tot plugarii, căci era o primăvară lină, şi dulce, şi pământul spre a primi sămânţa, era numai bun de despicat! Insă, cum zăreau peste noapte atâta sfară în ţară, şi plugarii porneau, luând cu ei şi furca, şi oticul, şi toporul, să le ascută mai bine în ciocnirea cu vrăjmaşul!           Iar tocmai sus, la minele din preajma Abruttusl-ului, se pregăteau nepoţii Agatârşilqr. La zărirea focului, aurarii au fost strigaţi din adâncul minelor, înţelepţi bătrâni, cunoscători avani ai ' Abruttus – Abrudul de azi.           legilor şi obiceiurilor, după ce adunau roată mulţimile, le îndemnau să cânte legea străveche a apărării patriei, întâi sunau cornurile, cântând începutul melodiei. Şi bătrânii rosteau întâiul verset din lege. Şi după aceea mulţimea toată cânta, după obiceiul rămas din vechea vreme a pribegiei. Cântau şi bătrânii iertaţi până şi de cioturile de măsele! Cântau şi femeile agatârse! Şi mamele cântau, la urechea pruncilor din scutece, să le transmită, chiar de la vârsta aceea, cea mai frumoasă dintre melodii, cântecul fără stingere al apărării pământului strămoşesc! Şi taţii cântau, înalt şi solemn, însă cu un ochi la băieţii lor, ca nu cumva în loc să cânte, ei să se uite la fluturii abia ieşiţi parcă din razele de soare!           „Muri-vom, până la unul… f sunau cuvintele fierbinţi ca focul!           Într-un târziu, s-au aliniat în pâlcuri, gata de drum la zbuciumul nemaiauzit!           Decebal sta între tarabostesprivind de pe terasa palatului adunarea triburilor. Văzduhul era numai pulbere. Zeci de mii de glasuri aminteau apropierea uraganului nemilos. Venea puterea Daciei, stârnită până şi din cotloanele cele mai nordice, venea tot poporul dac, şi căpetenia lui a zâmbit, de o mândrie mare şi de siguranţa că totdeauna va învinge, dacă va şti cârmui forţa aceea bine!           Bătălia cea mare avea să se dea la Tapae2. Dacii şi aliaţii lor s-au întrecut în spiritul de sacrificiu, însă ostile Latinului îşi deschideau cale tot înainte, necontenit, prin marile şi desele păduri sălbatice. Călăreţii Mauretani îşi duceau caii de căpestre, în urma pedestraşilor care deschideau drumuri cu topoarele.           Şi năvăleau acvilele Romei, puhoaie-puhoaie, înzestrate cu cea mai desăvârşită tehnică militară! însă nici Dacii nu se lăsau, încât năvălitorii s-au ales cu mult sânge curs.           Câmpia de la Tapae a fost frământată de multe mii de oameni, cu cel mai îngrozitor dintre pluguri, şi s-a şters iarba, şi fărâme s-a făcut, iar ţărâna amestecată cu sânge s-a prefăcut mocirlă. Ca un balaur gigantic cu mii de capete şi cu mii de cozi           1 Tarabostes – nobilii daci.           2 Tapae – Tapia, lângă Caransebeş.           de foc răspândite pe întregul pământ, armata romană se muncea să înăbuşe în verigile trupului său un popor iute ca flacăra şi ca spiriduşul! Şi când credea că l-a strâns bine, alte oşti se iveau ca din pământ, îmblătind-o cu armele. Geniul strategic al lui Decebal îi dictase locul acesta numai bun, căci în faţă avea apa Tibiscum1, iar din spate îl apărau munţii ca nişte coloşi neguroşi.           Însă forţa năvălitorului a fost să fie mai tare decât desperarea pământenilor.           Rost hotărâtor în pierderea bătăliei l-au avut şi credinţele deşarte ale Dacilor: pe când se lăsa amurgul peste câmpul îngrozit de sânge, s-a stârnit o furtună, şi ei au crezut că Gebeleizis, zeul cerului, nu le mai ţinea partea… Aşa încât Decebal s-a gândit la pace, să nu-şi piardă patria!           Deci, trimis-au înaintea lui Traian nişte călăreţi simpli, oameni de jos, sau comaţi, dar Traian i-a respins de la sine! Ultima grozavă lovitură avea s-o primească Decebal de la cavaleria Mauretană, condusă de Lucius Quintus. Astfel văzând, Dacul s-a uitat o clipă înlăuntrul inimii sale şi a înţeles că numai viclenia l-ar putea salva! A îngenuncheat în faţa năvălitorului, l-a primit şi condiţiile de pace. Adică, îi va înapoia armele şi constructorii şi îşi va risipi cetăţile, şi de-atunci înainte va fi prieten al prietenilor Romei şi vrăjmaş al mulţilor ei vrăjmaşi.           Nepricepând că Dacul a primit pacea numai spre a câştiga timp, Traian a poruncit cavaleriilor întoarcerea la Roma. S-a supranumit „dacicul” şi s-a bucurat de un nemaipomenit triumf, însă, când îi era lumea mai dragă, a auzit că iar a ieşit din astâmpăr „vulpea scită”!           Dacii nu înţelegeau să-şi plece fruntea! Şi nici Latinul nu s-a lăsat! în capul unei armate colosale, Traian se apropie iar de apa Danubiului.           Inginerul din Damasc, Apollodor, zvârle pod peste fluviu, la Drubetis2, în anii de lacrimi 106.           Încleştarea avea să fie crâncenă şi hotărâtoare.           1 Tibiscum – Timişul de azi.           2 Drubetis – Turnu Severin.           Decebal s-a întristat când l-au părăsit triburile prietene iasige1, dar s-a bucurat nespus, şi până la urmă, de sprijinul Sarmaţilor2. Aceşti pribegi au răspuns chemării şi au sărit pe cai, dând strigăte de spaimă. Se vor fi înfăţişat la locul marii stropşiri, îmbrăcaţi şi ei şi caii lor în plăci de fier! Şi pribegi fiind, deci fără casă şi fără masă, vor fi pornit spre locul stropşirii sau la Sarmizegetusa, urmaţi de carele lor cu coviltir. Câmpul şi cetatea se vor fi cutremurat de mugetele miilor de vite, de nechezatul cailor, de lătrăturile câinilor, de strigătele copiilor… Seara, în timp ce regele lor va fi urcat treptele albe ale palatului şi va fi stat la sfat cu feciorul lui Scoryllo, sub ziduri se vor fi aprins miile de focuri ale marelui şi îndrăzneţului popor pribeag! Ce va fi văzut acel fabulos Sarmaticus? Spre a răspunde, va trebui să ni-l închipuim, împreună cu cititorii, pe Decebal, un bărbat voinic, de la munte, cu ochi albaştri, cu plete abia ieşind de sub cuşma îndesată bine! Cămaşa de fir ales îi va fi fost până la genunchi, peste un fel de iţari, şi încinsă cu un brâu… Cam aşa arăta feciorul lui Scoryllo. Ochii lui erau într-adevăr senini, dar în clipele acelea trebuie să fi avut în adânc întuneric mare!           Să ni-l închipuim venind la sfatul războinic şi pe Vezinas, marele polisteu! Va fi venit sprijinit în cârja înaltă de sihastru. Se va fi uitat cu silă la luxul palatului, la obiectele ce înfăţişau civilizaţia nouă, durată de fiul lui Scoryllo! Cu silă şi cu spaimă se va fi uitat în pocalele cu vin, aşteptând parcă să ţâşnească din ele flacăra de pedeapsă, să ardă măruntaiele Sarmatului sălbatic care repezea pocalele peste cap, râzând în hohote! Destul că acest aspru preot al lui Zamolxis îşi va fi dat seama că nu-i timpul pildelor usturătoare; cu pilde umblase până atunci degeaba! Aurul agatârs de la Abruttus lucea în palat ca învelişul viperelor. Pietrele scumpe luceau în penumbre ca ochii viperei.           Vezinas singuratecul avea în faţă altă lume…           Afară, îl aşteptau sihaştrii lui, coborâţi înarmaţi din peşterile de la Cogaion şi din tot locul unde se aflau oamenii în tăceri, însuşi Vezinas, după ce a săvârşit plecăciunile de           1 lasigii – trib locuind prin Moldova, mai ales prin preajma laşului de azi.           2 Sarmaţi – popor locuind şi prin sudul Basarabiei de azi.           cuviinţă, spre Decebal şi spre Sarmatul îmbrăcat în fier, şi-a lepădat cârja, unealta pustniciei, şi a cerut'un scut şi o spadă, şi a sărutat steagul bătrânilor eroi alcătuit din balaur cu cap de lup.           Adusese Vezinas, din stânca aspră de la Cogaion, o armată de vulturi, aşa de bine dresată, încât zburau de pe umerii asceţilor drept la grumajii duşmanilor, şi-i apucau cu ghearele, şi le scoteau ochii.           Decebal s-a întors iar către mintea sa, şi s-a răsfrânt ca soarele într-o bulboacă în fierbere, gândul salvator cel puţin pentru o clipă: ce-ar fi să-l ademenească la sine pe comandantul roman Longinus, cel mai bun prieten al imperatorului? Şi l-a ademenit, pe Longinus, cu cuvinte dulci, până a pus mâna pe el! Apoi a trimis năvălitorului cuvânt, că dacă nu-şi ia tălpăşiţa, Longinus va fi omorât prin cazne! Aflat între prietenie şi datorie, Traian^a trirjiis un răspuns nu tocmai limpede, neştiind ce să facă. însă, între acestea, Longinus trimite lui Traian cuvânt, din hruba de la Sarmizegetusa, să-şi facă datoria, căci în clipa când va primi solul cu epistola, el nu va mai fi printre vii! Şi astfel, Longinus şi-a pus capăt zilelor, iar armatele romane au dat năvală!           Armamentul lor era mai greu acum. Câte trei mii de oameni împingeau pe roţi bârnele cu berbeci de fier la capete, spre spargerea zidurilor. Cavaleria mauretană şi cea germană veneau cu cai mai repezi. Veneau legiunile a Xlll-a Gemina şi a V-a Macedonica. Şi altele, toate hotărâte să prindă „lupul scitic” şi să-l ducă viu la Roma, ferecat în urma carului de triumf.           După un asalt cumplit, Romanii au cucerit o pădure, apoi s-au revărsat într-o golişte! Legiunile în plin puhoi au rămas o clipă înmărmuite, văzând la câteva bătăi de săgeată Sarmizegetusa! Până la ziduri au trebuit să cucerească pământul pas cu pas, căci înspăimântătoare era opunerea Dacilor! Grupuri bine strânse de luptători hotărâţi să-şi dea viaţa scump luptau cu desperare de tigri, şi ca tigrii săreau în grumajii lor, după ce li se rupeau spadele, şi cuţitele, şi rămâneau numai cu pumnul gol! Vor fi stat dârze, până la supremul ceas, femeile dace, hotărâte să lupte până la capăt, căci le aştepta legarea în funii şi robia! Şi teătrânii meşteşugari vor fi venit să se împotrivească în faţa cetăţii, căci şi pe ei îi aştepta ascuţişul spadelor… Şi cu cât uriaşul pumn roman îi izbea să-i dea mai înapoi, Dacii Sarmizgetusei erau mai îndârjiţi, mai hotărâţi să stea locului, ca un zid, în care zvâcneau mii de inimi fără teamă de moarte! Şi puhoiul mercenarilor venea şi se îngroşa necontenit, şi săgeţile, şi lăncile aruncate întunecau soarele, şi răcnetele de luptă înfricoşau pădurile şi munţii.           Rar mai întâlniseră mercenarii lui Traian atâta îndârjire şi neînfricare, încât, cu toate ordinele ofiţerilor de a merge înainte, cohortele şi cetele cavaleriei băteau în loc, la un pas de victorie, însă, încet, încet, apărătorii picau sub armele tot mai dese, picau sub bufnituri de scuturi şi sub picioarele cailor, picau în sângele lor amestecat cu al năvălitorilor, şi pe culmile din preajmă răsunau trâmbiţele şi trâmbiţe răsunau la crenelurile Sarmizegetusei.           Cu cât Dacii picau, soarele cobora spre amurg, şi cetatea şi lumea se întunecau, şi doar zările, jur-împrejurul munţilor, erau roşii ca o mare de flăcări.           Bărbaţii în lege, bătrânii şi femeile nu se dădeau însă, ci, la chemarea cornurilor şi la urletul lupilor cu trup de balaur, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât, să moară şi să nu predea cetatea! Vestita legiune a Xlll-a Gemina, care intrase de-atâtea ori biruitoare în cetatea cezarilor, care cunoscuse apoteoza triumfurilor, şi văzuse temple de aur orientale, şi înfruntase oşti colosale pe elefanţi, şi îşi tăiase de-atâtea ori cale prin întunecimile pădurilor Europei, şi cucerise cetăţi mai puternice şi mai îndârjite decât Ilionul1 homeric, şi-şi purtase vulturii steagurilor pe sub toate văzduhurile lumii – legiunea a Xlll-a Gemina s-a cutremurat şi a stat locului, deşi o împingeau înainte, la asalt, ordinele vestitului împărat Traian… Bătrânii mercenari, care trăiau de o jumătate de secol în castre şi-n bătălii purtate pe toate laturile Universului, stăteau uimiţi în faţa neînfricării acestor oameni! Mercenari în floarea vârstei, care se puteau mândri că au răpit prinţese din burguri germane, scrâşneau de ciudă că nici după atâta timp de război în Dacia n-au izbutit să răpească măcar o fată!           Ilion -Troia.           Oamenii aceştia, care făceau un serviciu militar lung şi de câte patruzeci de ani, şi pentru care războiul era o îndeletnicire ca oricare alta, au şovăit timp scurt, dar au pornit straşnic, la sunetul stăruitor al trâmbiţelor şi la auzul comenzilor.           De la marii comandanţi până la centurioni, toţi şi-au potrivit armele de atac, simţind că după aceea vor ajunge sub ziduri.           Aşa s-a şi întâmplat; într-un avânt cumplit, cohortele şi centuriile au făcut pâlcurile dace una cu pământul! însă au stat din nou miraţi, când au ajuns sub ziduri! Zeci de mii de săgeţi, lănci aruncate, pietroaie şi bolovani, furci şi bâte, toate au căzut asupra lor ca o ploaie deasă! Degeaba băteau în porţile cetăţii berbecii cu cap de fier! Izbiturilor surde şi necontenite le răspundeau, ca ecourile, răcnetele celor de la creneluri. Turnuri de lemn se ridicau în grabă, ticsite de luptători, însă Dacii le apucau cu căngile şi le răsturnau.           La o vreme, au apărut pe ziduri uriaşe ceaune cu apă clocotită.           S-au deschis şi cuştile cu vipere, sus pe ziduri, şi groaza a pătruns mai adânc în rândurile dese!           Cornurile sunau, ca la o amurgire a întregului pământ!           Huiau munţii şi pădurile. Noaptea se tot lăsa!           Des se vedea, apărând la zid, un bărbat iute, cu spada ridicată. Dar părăsea repede zidul şi alerga la porţi, dând în toate părţile ordine scurte.           — Murim împreună, Decebal! îl încredinţară apărătorii, în timp ce în porţi băteau berbecii de asalt, tot mai des şi mai îndesat!           Apoi, când şi-au dat seama că totul era pierdut, că opunerea lor va slăbi curând, Dacii s-au hotărât să piară împreună cu cetatea! Câteva facle, aprinse repede, au fost aruncate în temple şi ghemuite la baza construcţiilor de lemn.           A urmat o noapte gigantică prin dramatism, ca noaptea din urmă a Ilionului. Romanii au stat ce-au stat, în faţa gestului desperării, apoi au năruit porţile şi au văzut străzile în flăcări! Pe sub flăcări au văzut o mulţime îngrozită. Romanii, se repezeau la femei şi le apucau în braţe şi fugeau cu ele pe sub flăcări, întocmai ca-n noaptea ultimă de la Ilion. Şi tot ca-n noaptea aceea ultimă, femeile înşfăcau cu dinţii beregatele răpitorilor, ori le înfigeau între coaste, adânc, adânc, cuţite din vreme pregătite! Iar prin spărturile mai ferite din zid ieşeau locuitorii din Sarmizegetusa, fugind mai la munţi, să-şi scape viaţa. Bătălia se da pe sub flăcări, înainte!           Numai la stăruinţa căpeteniilor, Decebal a pornit spre apus, să adune altă oaste, din rândurile triburilor. Aşa a ajuns la un râuşor, Sargentias. Se spune că a mutat cursul râuşorului. Şi după ce şi-a îngropat comorile fără număr, a dat drumul apei la loc, în albia ei şi-n veacul-veacului!           Dorinţa lui Traian de a-l duce pe Decebal viu la Roma, să-l poarte legat în urma carului de triumf, nu s-a îndeplinit!           Decebal s-a sinucis înfingându-şi spada în piept! învingătorul a poruncit să i se despartă capul de trup, cu spada, şi să fie pus într-un sac…           Şi omorâtu-s-au cu mâna lor şi comandanţii ceilalţi ai Dacilor, încât Traian a avut prea puţină fală la întoarcerea în marea Cetate a Lupoaicei!           Aşa s-a opintit Dacia, împotriva celei mai teribile puteri, spre fala ei şi spre apărarea pământului strămoşesc!

            Când a venit la domnie Vlad, Ţara Românească se afla în vraişte. Tâlhari şi ucigaşi păleau trecătorii la drum. îndrăzneală era trecerea prin codri! Cete de hoţi intrau ziua mare în ograda omului şi-l despoiau de tot ce are! Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, încât neguţătorii nu ţi-ar fi venit cu mărfuri, chiar dacă i-ar fi adus pe sus sau pe pod de aur!           Vlad voivod şi-a dat seama că fără asprime nu va putea pune rânduială. în tot timpul domniilor lui, s-a ciondănit bine şi cu marii boieri, slăbindu-i, căci avea nevoie de o putere bine legată în faţa puhoaielor! Şi-a organizat oastea, încercând să pună rânduială într-o ţară afiată pe mâna tâlharilor şi la un pas de căderea în robie.           A poruncit îndată prinderea şi cârduirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare şi spre hrubele închisorii din Târgovişte!           Aşa, într-o bună zi, s-au îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de tâlhari prinşi. Niciunul nu-şi da seama de ce oştenii Domnului bat pe-un deal din apropiere o pădurice de pari ascuţiţi la vârf! După ce lucrul s-a sfârşit, Vlad a poruncit să se repeadă tâlharii într-acolo şi în pari să fie înfipţi!           Răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi!           Au stat tâlharii aşa, pe acel deal, traşi în ţeapă, până au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările!           Spaimă grozavă s-a abătut asupra tuturor tâlharilor din ţară! Aşa de frică le era de cazna parului, încât înfundau pădurile sau treceau hotarele, numai să nu-i prindă Vlad!           În scurt timp în Ţara Românească era curat ca-n palmă.           Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica.           Odată, a ajuns la Târgovişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la han, şi-a arătat grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A şi spus, către stăpânul hanului, că are la el bani grei şi că straşnic de frică îi era!           Hangiul l-a încredinţat că de când a venit Vlad Ţepeş domn fărădelegi nu se mai întâmplă!           iată, a continuat hangiul, mă prind faţă de martori, la un rămăşag… la-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde-ai lăsat-o şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!           Cred că glumeşti… a dat florentinul răspuns. Unde se poate una ca asta?           În Ţara Românească! Facem rămăşag temeinic?           Ai să pierzi averea!           Nu, nu mi-i frică! Să chem martorii?           Hangiul a făcut semn altor neguţători din han. Au bătut palma, după năravul la rămăşaguri. Era pe la căderea nopţii. Florentinul şi-a pus punga la răscruce. Nici o clipă n-a închis ochii. S-a tot frământat sub cergă. Hangiul, după ce a dat peste cap o bărdacă de vin, s-a culcat şi a dormit liniştit.           Să vedem acum! a spus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!           Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o! La noi în ţară stau banii pe drumuri şi nu-i ridică nimeni!           Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese!           A povestit întâmplarea şi prin alte ţări, şi ascultătorii clătinau din capete ca la auzirea unui lucru de necrezut!           Aşa, faima lui Vlad a ajuns să fie cântată şi de marii poeţi ai lumii!           Făcuse Vlad curăţenie ca-n palmă, în apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici somn, căci trebuia să plătească tribut Turcilor!           Cum putea răbda o ruşine ca aceşa? îşi da seama că dacă nu plăteşte, îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis Turcilor cuvânt:           — Mă, căpcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle-n borş, să n-aibă linişte în mormânt! Eu, pe astfel de strămoşi îi blestem! Şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, căpcâni! Aflaţi că nu vă dau nici sfanţ!           Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor:           Cum îndrăzneşti, Ţepeş? Nu ştii oare că te putem strivi ca pe-un vierme? Să ne dai tribut, că altfel Unde-ţi stau picioarele îţi va sta capul! Ai auzit?           De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: tribut nu vă mai dau.           Pe-atunci era sultan Mahomed al ll-lea, cel ce cucerise cetatea Constantinopol, la 1453. l se spunea Mahomed Cuceritorul, după cum ştiut este. Avea cea mai puternică oaste, cu spahii viteji, şi cu viteze bulucuri1 pe jos. Flote vestite avea pe mări şi fluvii.           Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge oameni, treizeci de mii!           Înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte solie, cu vorbe domoale – că, adică, să dea Vlad Ţepeş tribut, şi în pace să domnească!           Solia a venit cu Hamza-Paşa.           Vlad i-a ieşit înainte la porţile Târgoviştei.           l s-a plecat.           L-a poftit la masă.           — Nu-i aşa, Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi, şi bună pace!           — Prea bine! Hodineşte-te după truda drumului, după aceea totul va fi cum e bine!           — Primeşte să dea bir?! se mirau oştenii şi slujitorii curţii, în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în afara cetăţii se auzea o bătaie repede de maluri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchiile la trunchiuri, pesemne din nişte pari.           — Ce se aude aşa? se întrebau în tabăra lor oştenii turci.           Parcă se ascut pari…           1 Buluc – unitate militară formată din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii.           Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ, pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.           Aşa ne place! au răspuns Turcii, şi s-au culcat, şi au dormit, cu gândul la ospăţul de a doua zi.           Ce pădure albă e aceea? a întrebat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul dinafară zidurilor.           Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.           La care masă?           N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate.           Aşa mai vii de-acasă! a dat răspuns solul Cuceritorului.           Va să zică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?           — Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!           Hamza-Paşa a ieşit din cetate, cu bulucurile.           Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o spaimă îl răcea din cap până-n picioare, văzând pădurea albă de pari ascuţiţi la vârf…           În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…           — Pentru cine ai pregătit această pădure înfricoşată?           — Pentru nişte hoţi! i-a răspuns Ţepeş, şi la un semn al său gărzile s-au şi repezit!           l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iar Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!           — Poftim la masă, oşteni! şi-a chemat Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prânzi în umbra acestui codru viu! E bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? iată răspunsul meu la cererea umilinţei!           Deoparte, prăbuşit în ţărână, sta singurul Turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors către oşteni:           — Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit?           Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!           După ce un oştean a cenătuit1 bine Turcul, de nas şi urechi, yiad Ţepeş i-a poruncit:           — încalecă şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii măriei mele!           Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii. A început a se tângui şi a striga „aman”, încă de pe la porţile seraiului.           1 A cenătui (a cinătui) – a tăia în bucăţi, a curăţa de…           După un astfel de răspuns, Mahomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap! A răcnit.           Îndată s-a strâns cavaleria spahiilor!           Apoi ienicerii!           Caravanele au fost încărcate cu poveri!           Bivolii mugeau în juguri!           Seminţii negre, din Arabia şi Africa, seminţii galbene, din Asia, s-au adunat în tabere, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul, pe cal alb!           Mahomed s-a arătat, în noaptea mâniei.           S-a rânduit în fruntea oştilor, în număr de două sute cincizeci de mii!           A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană, şi să o tot aducă în sus, pe fluviul Dunării!           Vlad a ieşit şi el din cetatea Târgoviştei!           A poruncit peste ţară chemarea buciumului!           Ţara a apucat armele!           A prins să coboare spre tabăra voivodului!           S-au adunat cam la treizeci de mii!           Au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia să întindă Cuceritorul pod!           Dar oricât i-au săgetat din arcuri, Turcii se buluceau neîntrerupt, spre malul pământului românesc!           Văzând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi, ca odinioară fiii vânturilor!           Tot ca ei, a pustiit ţara în urma lui!           A otrăvit fântânile!           A dat foc semănăturilor şi fânaţurilor!           Mahomed îl urmărea cu îndărătnicie! Repezea mereu pâlcuri de spahii!           Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii… în tinereţea Măriei Sale, Vlad stătuse printre Turci mult! Le ştia limba, portul şi obiceiurile. Ştia că ostile lor nu fac nici o mişcare în timp de noapte! De-aceea pândea când Mahomed îşi făcea tabăra de popas, şi da năvală, şi neîncetat îi spârcuia1!           1 A spârcui – a rupe în bucăţi; a sfârteca, a ciopârţi.           — Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul. Parcă-i titirez: acum îl vezi, acum nu-l mai vezi!           Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slăbirea vitelor, la sleirea oştilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă, cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor. Dar domnul român şi ostile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pădurile şi râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pâlcuri de oaste. Turcii porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă, în frunte!           Avangărzile Cuceritorului zăreau printre brazii pădurilor fuioare de fum, şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Ţării Româneşti. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac răcnind „aman”, aflau doar focuri încă arzând şi bălegar de cal, proaspăt…           Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larmă: Vlad le şi ataca ariergărzile!           Mahomed Cuceritorul turba!           Poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece.           Începea să vadă năluci! Slăbiseră bivolii. Caii prindeau să. şchiopăteze. Comandanţii prindeau^să murmure…           Ce fel de război era acela? îl stropşesc odată pe Vlad Ţepeş, ori nu?           Ei, care biruiseră împărăţiile pământului, stăteau de-atâta vreme fără să-şi poată spăla iataganele de rugină, în sânge…           Parcă venise în Ţara Românească să bată război cu umbrele, nu cu oamenii!           Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul?           Într-o noapte neguroasă a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile. Jur-împrejur au pus carele, ca un zid. Şi şanţ au săpat.           Străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului.           Ostenit şi descurajat, Cuceritorul s-a tras singur în cortul de mătase, ridicat drept în mijlocul acelei întărituri, să doarmă şi el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert.           Străjile mereu veneau şi dădeau seamă căpeteniilor, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi! Atâta linişte era, încât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum caii ronţăie vreascuri şi buruiene arse!           Undeva în pustia nopţii s-a auzit un strigăt, ori poate un ţipăt tânguios de pasăre. Străjile au desluşit umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut.           De fapt, oastea lui Vlad venea pe sub streşinile pădurii, în număr de cincisprezece mii, toţi unul şi unul cutezători! Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită.           La un semn al voivodului, oastea a sărit pe cai, a dat chiote înspăimântătoare, pân-au ajuns la corturi! Săbiile lor lucrau în draci!           Groaza a trezit turcimea din somn!           Nu se vedea nici la un lat de mână, încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap.           Vlad, cu o ceată, îşi deschidea cale spre cortul cel mare al Cuceritorului! Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, şi striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul…           Nişte care s-au aprins!           Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort!           l-a sfâşiat pânza!           Când a auzit geamăt, a crezut că l-a ucis pe Mahomed! Şi-a dat seama însă că pălise doar cortul unui vizir!           S-a repezit înainte, însă n-a mai apucat să ajungă la cortul Cuceritorului. Oştenii Ţării Româneşti băteau în retragere, săreau peste movilele de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.           Turcii s-au repezit înapoi spre Dunăre, lăsând armamentul, proviziile şi morţi câteva zeci de mii. însuşi Mahomed, spaima lumii, fugea mâncând pământul, urmărit de pâlcuri de călărime românească!           Cum a ajuns peste Dunăre, şi-a făcut rânduiala în barbă şi-n ostile rămase. Le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să fie vesele, să cânte flautele şi toate tobele tubulhanalei, ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi, să se afle că i-a stropşit1 Vlad!           1 A stropşi – a zdrobi, a sfărâma, a strivi.           În timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor, puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri.           Acel Radu a primit să dea tribut, spre ruşinea pământului!           Cu toată cumpăna, însă, naţiile vecine şi depărtate au avut de luat de la Domnul Vlad o preţioasă învăţătură, că însuşi Mahomed al ll-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor timpuri, a putut fi bătut şi fugărit.

 În anii 1514, primăvara, pe sub un văzduh nemilostiv, mii de oameni mărşuiau spre cetatea Budei, stârnind colburile şi fâlfâind flamurile, în toate punctele cardinale. Se rupseseră din podişul transilvan ca grămezile de stânci şi se rostogoleau spre puhoaie umane mergând pe drumul mare, necontenit, şi necontenit colburile urcau şi întunecau soarele, şi creşteau şi învolburau văzduhul cu cât se adăugau pâlcuri de călăreţi, pâlcuri pe jos. Se auzeau chemări, strigăte, şi puhoiul năboia1 mai repede şi mai tare răsunau chemările de trâmbiţe.           Cum ajungeau la marginea satelor, îi întâmpinau alte cete înarmate, şi boceau femei şi ţipau copii, astfel luându-şi rămas bun de la cei ce se duceau la cetatea Budei şi de acolo în cruciadă, poate tocmai la cetatea Ierusalim. Bărbaţii se rupeau cu greu de lângă ai lor de pe glie şi rosteau scuipând cu obidă:           — Nu plângeţi, căci poate vom găsi cuiburi mai calde… înainte de a porni să se amestece cu puhoiul, ridicau coasele şi furcile asupra castelelor de pe culmi şi dâmburi, urându-le să se prăbuşească peste stăpânii lor, în mormane de pulbere… Le venea să-şi lepede inima, de scârbă! iată unde ajunseseră: spre a-şi putea răscumpăra libertatea, porneau în drumul viforului, dar era mai bine aşa decât să nu mai aibă în veci nici o nădejde de mântuire! Clopotele bubuiau, ca la o întunecare a cerului şi pământului. Şi omenirile năboiau către drumul mare, spre fluviul şi în pulberea fără început şi fără sfârşit, năboiau de zile şi nopţi şi se îndesau deasupra lor furcile, coasele, lăncile şi halebardele, ca o altă năboire, de făpturi stranii ale mâniei. Câteodată se revărsau în fluviul uman şiruri de călăreţi înarmaţi cu spade grele, îmbrăcaţi în platoşe şi pe scuturile lor şi pe mantii se vedeau cruci roşii.           1 A năboi – a năvăli, a se năpusti.           Deodată, când s-au vărsat în marea mulţime nişte care grele cu tunuri, s-au auzit strigăte de mirare, în fruntea carelor venea călare voivodul din Şoimuş, Ciuci, şi în urmă se îndesa mulţimea pământenilor.           — Mai repede, Timişane, mai repede! strigau şoimuşenii către unul de-al lor, însă acesta nu se putea desprinde din braţele unei femei care plângea în hohote, rugându-l să nu se ducă.           Pe urmă, văzând că nu-l poate îndupleca prin lacrimi, ea se lăsase în genunchi şi-l întreba cu amară dojana:           — Ştii bine că nu ne-am luat decât de-o săptămână! De ce mă laşi şi pe mâna cui?           Cum plângea aşa în faţa lui, părea mai frumoasă. Arăta ca o sfântă rugându-se la picioarele unui zeu de piatră, colţuros şi neînduplecat.           — Astâmpără-te, Ilina! încerca s-o domolească Timişan.           Nu vezi? O lume se duce, să scape de şerbie, să nu mai fim legaţi de glie, să putem căuta, când vrem, cuiburi mai calde…           Dacă te cuminţeşti şi te întorci acasă, am să-ţi aduc un şal tocmaj din Ierusalim şi o creangă de pe Muntele Măslinilor… însă, văzând că Mina nu se înduplecă, Timişan s-a smucit. Ea l-a ajuns:           Văd că nu-i chip, dar de nu mă vei mai găsi, eu nu sunt de vină!           Cum să nu te mai găsesc? a râs Timişan, cu gura uscată de spaimă.           Hai, Ilina! Lasă-l în vânturile şi-n drumurile lui! au spus alte femei şi au apucat-o de subsuori să nu se prăbuşească.           Să nu uiţi, striga mai apoi Ilina; vino tu sănătos, nu vreau nici şal, nici creangă… Mă voi duce la bunica, în Zarand, şi te voi aştepta acolo…           Timişan a şovăit mult înainte de a intra între şoimuşeni. Unii strigau:           — Las-o, bade, căci şi noi ne-am lăsat femeile şi odraslele.           El întârzia ameninţând cu halebarda castelul şi aşezătorile Şoimuşului.           Deodată, voivodul Ciuci s-a înălţat în scări şi, înăbu-şindu-şi un strigăt, a poruncit oamenilor să se desfăşoare în linie de bătaie. Prin lungul mulţimilor în mers a trecut un cutremur ca prin trupul unui şarpe gigant. S-au strâns ghem, când cei din cap s-au oprit şi cei din coadă s-au îndesit. Peste o clipă s-a văzut îndepărtându-se de aşezările Şoimuşului un pâlc de călăreţi, în frunte unul venea galopând înspăimântător de repede.           — Prantner castelanul!           — Episcopul Csaky! s-au auzit strigătele, în vreme ce călăreţii se apropiau în volbură de colb.           Cum s-a oprit, Prantner a tunat din glas: în numele înălţimii sale Ion Zapolia! în numele markgrafului Georg Brandenburg, poruncesc şerbilor să se întoarcă! înapoi la muncă! Vor cruciadă şerbii din Şoimuş? Dacă până număr la trei nu-mi îndepliniţi porunca, vă vom întoarce cu puterea!           Călăreţii s-au repezit în mulţime. Cârduiau oamenii împungându-i în piepturile cailor. Dar Timişan a apucat o piatră. A izbit-o drept în coiful castelanului. Acesta s-a cumpănit în şa.           — Tot tu, Timişane? a sunat din glas Prantner, stăpânindu-şi durerea, îţi voi scoate ochii sau te voi răstigni… Şi-apoi nu uitaţi, şerbi, că familiile voastre au rămas acasă… a adăugat râzând îngrozitor de rău.           — Aţi uitat tocmai acest lucru… a adăugat episcopul Csaky, cu glas blând, plin de milă şi adâncă bunăvoinţă. Au binevoit să rămână acasă mamele, soţiile, copiii şi bunicii voştri! Iar unora dintre voi le-au rămas nevestele tinere cu lacrimi în gene… a adăugat episcopul, uitându-se ţintă la Timişan. Şi, după cum ştiut este, sfânta biserică îi poate purifica prin flacără…           Un murmur de groază a trecut printre şoimuşeni. Castelanul râdea ştergându-şi şuviţa de sânge ce-i luneca de sub coif. Episcopul ridica smerit crucea de aur bătută cu rubine.           Unde-i voivodul Ciuci? a întrebat castelanul deodată.           Aici! a răspuns voivodul, cu un zâmbet de răutate. Fă calea-ntoarsă, castelan Prantner, te sfătuiesc cu binele! Altfel…           Altfel… l-a întrerupt episcopul, cu umilinţă.           Altfel se vor alege din voi oale şi ulcele! Pământenii au plecat sub puterea mea. Nimeni nu-i poate opri! Nu-ţi convine, înalte prelat Csaky? Doar plecăm să despresurăm Cetatea Mântuitorului…           Episcopul Csaky n-a mai avut când răspunde, căci bătălia se încinsese. Castelanul Prantner îşi deschidea drum cu spada către voivodul Ciuci. Totul a durat însă nespus de puţin.           Castelanul şi episcopul galopau înapoi spre Şoimuş, părăsiţi de mercenarii lor adăugaţi mulţimii.           Timişan gemea cu capul crăpat de spada castelanului, în auz îi vâjâia, parcă, focul înspăimântător al rugului şi dintre flăcări Mina îi făcea semn. De bună seamă, Csaky la ea se gândise pomenind de sfânta biserică şi de purificare prin flacără. Timişan a căzut în pulbere. Mulţimile porniseră, şi-l striveau de bună seamă, dacă nu-l aruncau şoimuşenii într-un car.           Hăis, bouleni! a rostit moşneagul Vasile Şoimuşan.           Îndată, dacă nu ne rămân ciolanele pe drumuri, veţi paşte pe Muntele Măslinilor sau veţi roade fân la ieslea din Bethleem…           Aţi văzut, fraţi creştini? De ce să nu ne lase să ne răscumpărăm?           Să ne răscumpărăm? a răspuns moşul Ion, de la carul al doilea. Ne răscumpărăm numai prin moarte! De ce crezi că ne pofteau înapoi, Prantner şi episcopul? De grija că vom pieri?           Vezi bine! Fără braţele noastre, le rămân câmpiile nemuncite!           Eu, a continuat bătrânul, am fost răpit în anii trecuţi, 1509, cu toată gloata mea, şi dus să muncesc împreună cu toţi ai mei, pe domeniile din Lipova…           Ca pe vite ne fură! a oftat moşul Vasile, scuipând cu scârbă.           — Oh, vremuri apuse! a oftat moşul Ion, în timp ce pulberile se ridicau mai dese. Unde sunteţi vremuri mari ale voivodului loan?           S-au dus vremurile mari! a oftat moşul Ion. S-au dus, o dată cu loan de la Hunedoara! Eu am pornit la acest drum, socotindu-mă: „Tot atâta!” loan de la Hunedoara nu mai învie şi nici Mateiaş crai n-are să-şi mai ridice spada! Pe drept oftezi după vremurile mari! După cum ştii, eu şi-ai mei am fost răpiţi de pe ogoarele slăvitei doamne Beatrice Frangepan…           Ba bine că nu! îmi aduc aminte: cum a venit Georg Brandenburg din Germania şi şi-a pus genunchiul pe grumazul nostru, mai îngrozitor gemem! Am auzit că pe pământurile doamnei Beatrice era mai bine…           Era, într-adevăr! Soţul ei, Ion fiul lui Mateiaş, moştenise bunătatea de la ai săi. însă, cum a venit câinele din Brandenburg…           Dar moşul Vasile nu şi-a sfârşit cuvântul. Mulţimile s-au oprit în faţa unei oşti mari ivită pe zare.           — în linie de bătălie! La bătălie! veneau porunci din faţă, şi volbura mulţimii s-a strâns, apoi s-a desfăcut, s-a răvăşit, întinzându-se într-o linie de lănci, halebarde şi furci, în tot largul şesului potopit de asfinţitul soarelui.           S-a oprit zidul omenesc, şi aştepta într-o tăcere mare, să iasă o căpetenie, să dea cuvenitele porunci de luptă, însă nimeni nu se desprindea din şir şi oamenii s-au învârtejit dându-şi seama că merg ca stihia, şi ca stihia vor pieri dacă nu le iese în faţă o flamură, în vremea asta, oastea din faţă venea încet şi se vedeau mulţimi de lănci întinse şi mulţimi de spade. Halbardele îşi plecau capetele cu cât oastea îşi întindea pasul, în faţă venea un călăreţ pietros, cu calul la pas, îmbrăcat în zale şi cu chivără.           — Brandenburg! s-au auzit strigătele şi mulţimea era gata să se întoarcă s-o ia la fugă.           Şerbi şi meşteşugari! a tunat din^glas voivodul Ciuci.           Înapoi? Dar aţi uitat ce vă aşteaptă? înainte sub porunca mea… înainte! înainte! au bubuit glasurile şi voivodul Ciuci a fulgerat^din spadă, pornind în galopul calului.           Înapoi pe ogoare! răcnea Brandenburg, dar nu s-a mai auzit ce spune, căci bătălia începuse. Cumplit fulgerau armele în soarele gata să apună! însă totul a durat doar cât ropotul unei ploi de vară. Mercenarii lui Georg Brandenburg răcneau cerând iertare, în timp ce markgraful fugea în galop de nălucă, peste mlaştinile câmpiei, urmărit de pâlcurile voivodului. Apoi, mulţimile s-au adunat şi s-au rânduit. Pulberea se ridica iar.           Venea noaptea.           Hăis, bouleni, spre Muntele Măslinilor! a rostit după aceea Ion Şoimuşan, îndemnându-şi boii.           Vezi, frate? Şi lui Brandenburg îi era grijă ca nu cumva să ne căsăpească Turcii…           Eu unul, a spus moşul Vasile, l-am zărit în pâlcurile lui Brandenburg pe morarul Terţiapars…           Pe cine? Cum?           Pe Terţiapars, cum îi spun sameşii, pe latinie, celui ce ia a treia parte din făină, la moara cetăţii… l-am croit un par în cap! Şi cum îţi spuneam mai înainte, bine le-a fost celor vechi, la voivozii loan şi Mateiaş, căci aceştia aveau nevoie de braţul lor, pe câmpiile isprăvilor cu sabia… Cum a venit însă Brandenburg din Germania, s-a însurat cu doamna Beatrice, şi nu atât de dragul ei, cât de dragul celor 252 de comune ale Corvineştilor! Aşa au încăput pământenii sub laba câinelui. într-o noapte, stăpâna noastră, doamna Beatrice, a fost omorâtă de Brandenburg. După aceea au început să curgă angaralele. Cum auzea Brandenburg că vor trece noaptea oameni cu vite, ieşea cu călăreţii şi-i jefuia. A îndrăcit şi rânduiala păşunatului, nelăsând vitele oamenilor pe izlazuri. A înmulţit vămile, încât până la urmă ajungeai la ţintă cu sacul sau cu carul gol! Greu slujeam pe la cetăţi până atunci, dar acum şi asta s-a îndrăcit. Ni se cere să cărăm de zece ori mai multe lemne, de zece ori mai mult pietriş, bolovani şi tot ce trebuie la cetăţi. Mai mult, a continuat moşneagul. Dacă mai demult femeile noastre erau nevoite să urce sus, la cetăţi, numai vara, să muncească din noapte până-n noapte, acum sunt nevoite să urce la cuiburile satanei în timp de iarnă, desculţe şi cu pruncii în braţe… Treabă-i asta? Şi apoi, oh, Doamne… ceea ce mă sperie până-n unghii, e furtul de oameni… Stai ziua mare şi ari pe câmp, şi deodată vin călăreţii! Te leagă în lanţuri şi te duc între caii în galop, pe alt domeniu, mai rău ca pe vite, căci ele cel puţin nu ştiu vorbi!           Taman ca la noi la Lipova! a intrat în vorbă altul. Eu, unul, fraţilor, din breasla fierarilor sunt şi vă spun că şi peste bresle bântuie acelaşi vânt cu suflet de gheaţă. De asta ne-am urnit, să mergem la Buda, şi breasla fierarilor, şi căruţaşii, căci nu mai putem răbda! Dacă se poate răscumpăra libertatea şi prin sânge, cu plăcere… Eu, unul, a reluat fierarul, am de gând să mân caii până la Ierusalim, cum mi i-am mânat la anii 1488, până în Zarand, când s-a sculat Zarandul împotriva domnilor! Aţi auzit de asta? Mai ţineţi minte?           Oh, vremuri! a spus Ion Şoimuşan. Nu mi-i că voi pieri pe cine ştie ce câmp străin. M-am sculat la chemarea clopotului şi mă duc, însă mereu mă gândesc la ai noştri cei rămaşi! Oare ce-o să li se întâmple?           Au tăcut toţi. Pulbere le intra în guri şi-i orbea, şi mare era tăcerea. Numai din când în când se auzea departe, înainte, un cântec de jale. Toţi şi-au cunoscut în cântecul acela singuratic sufletele încărcate de durere. De fapt, melodia nu existase, nimeni n-o alcătuise până la acel exod. Acum izvorâse firesc, ca glas al marilor mulţimi de amanţi revărsfrâdu-se spre Buda ca un puhoi. Mergând necontenit, oamenii îşi ascultau sufletul lor şi mergeau urmându-şi sufletul ce prinsese viaţă şi se înălţase în cântarea plină de deznădejde. Gândurile se furişau înapoi spre satele părăsite, spre căsuţele sărmane, unde rămăseseră ai lor să-i stoarcă de sânge căpcăunii. Parcă vedeau în ogrăzi strâmte vite flămânde, mugind spre iarba imaşurilor interzise. Unii îşi vedeau femeile şi copiii arând pe marile domenii, mânaţi cu biciul sameşului. Spre a macină o poală de grâu, trebuiau să urce la cetate, unde blestematul sameş Terţiapars le lua aproape tot, încât se întorceau acasă şi mai săraci.           Ion Şoimuşan se gândea la episcopul Csaky şi parcă-l vedea ridicând crucea de aur şi grăind blând, în timg ce petrecea spre rugul înălţat pe deal femei albe de groază, îl auzea cum citeşte cu glas înalt şi cutremurător versete din evanghelie, în timp ce trupurile omeneşti trosneau în flăcări şi călăii scormoneau vreascurile, întărindu-le puterea.           Dar moşneagul şi-a fugărit vedenia de la sine, căci puhoiul omenesc grăbea acum printr-o vale largă, jgrăbea necontenit şi cântecul singuratic nu mai contenea, înainte, departe, departe, unii abia desluşeau flamura voivodului Ciuci. Fluviului omenesc în năboire necontenit i se adăugau pâlcuri înarmate cu coase, furci şi halebarde; se adăugau mercenari stând în aşteptare la hanuri singuratice. Se adăugau şiruri de care, şiruri de căruţe, mulţimi pe jos cu totul neînarmate, decât cu setea de a se răscumpăra din angarale. La Buda aveau să li se dea arme potrivite, încălţări şi veşminte, după cum se vestise la chemarea clopotelor. Deocamdată, mai cu seamă setea îi usca, şi drept este că treceau pe lângă fântâni, pe lângă ochiuri de ape, dar se stăpâneau, căci setea de a fi liberi era mai puternică decât setea vremelnică trupească.           Au mărşăluit şi în ziua a noua şi în noaptea a noua. Acum, drumurile nu-i mai încăpeau şi pretutindeni la apropierea lor bubuiau clopotele. Pe turnuri şi pe clopotniţe fâlfâiau steaguri cu cruci roşii, semnul extraordinarei transhumante1.           Se vedeau pe maidanele satelor predicatori, grăind înflăcăraţi, îndemnând mulţimile să se alăture puhoiului. Când şi când, se vedeau lupte între pământeni şi pâlcurile de mercenari           1 Transhumantă – migraţie, deplasare masivă.           ai nobililor, încercând să-i oprească din exod, dar încercau degeaba, căci pământenii coborau dealurile în fugă, înarmaţi numai cu ura şi cu setea de a fi liberi. Se vedeau, când şi când, femei încleştate de bărbaţii lor; se vedeau copii plângând după părinţi şi fraţi porniţi în nemaipomenita aventură.           Cel ce se uita cu băgare de seamă la cei ce veneau de departe îi vedeau traşi la faţă ca de o istovitoare sete, însă crispaţi în ură şi-n hotărâre. Flamura voivodului Ciuci se plecase, însuşi el arăta mai bătrân, aşa ostenit şi acoperit de pulbere, însă ca un fluid înviorător a străbătut mulţimile, în apropierea Aradului, când au auzit clopotele şi când au sosit voivozii în opinci, dfn Maramureş. Aveau plete inelate şi erau în straie de ciobani, însă bine întemeiaţi în pâlcuri călări şi bine înarmaţi. Apoi le-au ieşit înainte cete de călugări cu cruci roşii pe sutane, studenţi tocmai din Boemia, adepţi ai lui Jan Hus, cel ars pe rug. înspăimântător vuiau clopotele Aradului când mulţimea a copieşit uliţele ca un fluviu de capete, de lănci, de halebarde şi furci, de suliţe, de ţăpoaie şi de drugi nestrunjiţi. Ferestrele deschise erau pline de privitori, pline erau de mii de privitori acoperişurile, arborii, turnurile. Fluviul uman trecea într-o tăcere adâncă, înainte, pe sub bubuiturile clopotelor. Se închideau repede atelierele. Meşterii săreau pe cai. Se amestecau în puhoi şi nu se mai vedeau. Se amestecau în puhoi tot felul de pârgari, neguţători, cojocari, fierari.           Pe steagurile lor luceau semnele breslelor.           Îi apucase de-a binelea ziua a douăsprezecea. Erau de mult departe de cetatea Aradului, când i-au ajuns câţiva pământeni din Şoimuş, călări. Ochii lor răspândeau groază. Unul spunea:           — Castelanul şi episcopul au început pedepsele!           Timişan a stat o clipă. Şi-a pierdut cunoştinţa. Şoimuşanul istorisea mai departe:           Când s-au încredinţat că v-aţi îndepărtat destul, castelanul şi episcopul ne-au adunat în curtea cetăţii, pe toţi cei rămaşi. Au zăvorât repede porţile. Şi, în timp ce episcopul citea versete despre nesupunere, rugul se înălţa.           Timişan s-a zvârcolit, s-a apucat de gura tunului din car. A întrebat cu o linişte înspăimântătoare:           Dar Ilina?           Nu ştim, frate, nu ştim!           Timişan sărise din car, reînviat parcă de izbitura ştirii. O clipă a stat locului: încotro să apuce? înainte, spre Buda, sau să se întoarcă la Şoimuş? Fata parcă-i făcea semne deznădăjduite, şi parcă-i auzea plânsul, în timp ce urca dealul spre rug. Episcopul Csaky parcă rostea versete despre mântuirea sufletului. Timişan şi-a adus aminte cum Ilina i-a făgăduit că va sta ascunsă la bunică-sa în Zarand. S-a mai liniştit. Şi-a ridicat halebarda din car. S-a amestecat în frământ. Oamenii tocmai se descopereau cu bună cuviinţă căci se arătaseră doi călugări. Unul dintre ei, pe nume Avacum, era înalt şi pietros şi parcă-şi tuna ruga de binecuvântare. Celălalt, pe nume Barnabas, era mic şi slab, şi arunca spre frunţile descoperite stropii de apă dintr-o creangă înmuiată rar într-o strachină de lut.           — înainte! tuna din glas Avacum, în timp ce flamurile şi frunţile se ridicau, parcă reînviate de tunetul glasului şi de apa din creanga lui Barnabas.           Dar s-au bulucit deodată, când cei din frunte s-au oprit. Voivodul Ciuci s-a întors în galopul calului. S-a descoperit în faţa cuvântătorului:           V-am pofti, înalţi cuvântători, să vă rânduiţi în fruntea noastră…           De ce în frunte? a bubuit din glas Avacum, dar a pornit, şi a pornit şi Barnabas, cu paşi mărunţei, fluturând creanga plină de stropi. Strachina cu apă i-o ducea un băiat în sutană, pesemne învăţăcel.           Şi au mers zile şi nopţi. Li s-au tot adăugat mulţimi. Acum erau acoperite de pulberi toate punctele cardinale, îi întâmpinau sate de pe Tisa. Veneau alte sate, din sud. Se istoriseau întâmplări despre luptele cu nobilii, despre aşezări omeneşti trecute prin foc. însă pământenii biruiau împotrivirile, fugind spre puterea exodului, urmăriţi de mercenarii cetăţilor şi de vedeniile răului de-acasă.           Deodată, trei călăreţi au spart zarea dinspre miazăzi. Avacum s-a plecat spre Barnabas:           Cine-or mai fi şi aceste satane ale veacului?           Într-adevăr… a cârâit din glas Barnabas.           — Asta ce-o mai fi? a întrebat voivodul Ciuci, strunindu-şi calul.           Omenirile s-au îndesat strâns. Apoi s-au răvăşit ca apa dintr-un hârdău prea plin. Călăreţii au oprit scurt. Şi-au luat coifurile de pe cap. S-au plecat cuviincioşi în săi:           — Vă poftesc bun ajuns! a rostit cel din mijloc. Sunt diacul Ion Sanislău, din Lipova, şi vă aduc ştire…           Mulţimile se strânseseră mai tare. Cuprinseseră în mijloc călăreţii şi pe voivodul Ciuci…           Ce-i? Ce-i? Ce-i?           Să fie tăcere! a tunat Avacum din glas, în timp ce Ion Sanislău scotea de la piept un sul şi-l desfăşura în faţa voivodului. Cu cât citea, voivodul Ciuci se făcea mai alb.           Vânzare? a întrebat deodată.           Precum se vede! Brandenburg a adunat toţi castelanii şi au întocmit această plângere. Mi-au dat-o s-o duc drept la Buda…           Nemaipomenit!           Fraţi ai mei! După cum vedeţi, în loc să duc jalba la maimarii Coroanei, v-am adus-o, iar noi ne adăugăm vouă…           Vă mulţumim! a răspuns voivodul Ciuci şi citea pentru a treia oară jalba castelanilor… Osebit de aceasta, aducem veste că domniile se vor paragini, din lipsa şerbilor noştri duşi în vânarea vânatului! Rugăm ded, să se trimită grabnic oşti bine întemeiate, spre a împrăştia şerbii înapoi pe la cetăţi şi la câmpiile nelucrate… O grijă mare a încreţit fruntea voivodului: ce s-ar alege din toată această omenire, dacă i-ar ataca o oaste bine întemeiată? A poruncit repede oprirea, într-un bivuac nesfârşit. A chemat în poruncă studenţii husiţi din Praga, încercaţi în lupte; a chemat la sine alţi bărbaţi care-şi arătaseră vrednicia în bătăliile cu Turcii. Le-a poruncit rânduirea în pâlcuri strânse, după ştiinţa vărsărilor de sânge. Şoimuşenii au trecut sub flamura lui Timişan, după ce au coborât tunurile din care şi le-au şters gurile de pulberi. Din carele fierarilor din Lipova au fost coborâte grămezi de lănci, grămezi de securi. Au fost scoase, din alte care, halebarde grele lucrate de făurarii arădani. Mii de spade au fost scoase de sub fânul din alte care.           Curând, tabăra vuia de poruncile muştrului. Mulţimea informă de ieri se desfăcuse în pâlcuri aliniate şi strânse compact. Au întârziat trei zile şi trei nopţi în bivuac, săvârşind necontenit prube de atac şi apărare, prube grele de luptă cu spada şi corp la corp.           Apoi, într-un răsărit de soare, au sărit Tisa. S-au uitat în urmă, departe, spre câmpiile natale, dominate de vedeniile ciclopice ale cetăţilor.           Cel dintâi a oprit, drept la mal, voivodul Ciuci. Şi-a scos coiful spre mulţimile de dincolo. Curând, larma trecerii amintea ostile lui Caesar trecând fluvii prin marile păduri ale Germaniei.           Cu cât treceau dincolo, din murmurul nedesluşit şi din larma în creştere, se desluşea un nume binecunoscut la acel veac frământat:           Gheorghe Doja…           Cine?           Gheorghe Doja!           Gheorghe Doja? s-a mirat Timişan, întrebându-l încă o dată pe pustnicul Barnabas: chiar Gheorghe Doja?           Şi ce te miri? s-a întors mânios pustnicul. Spui poate că nu i se cuvine rang de căpetenie a cruciadei?           Timişan i-a pus alte întrebări, însă Barnabas l-a plesnit cu creanga peste faţă şi binecuvânta înainte oamenii, în timp ce Timişan sta pironit locului şi-i reveneau tot mai vii în amintire întâmplări de la cetatea Belgrad. Parcă-l vedea pe Doja, luptând cu un turc buzat şi înarmat cu iatagan! încremenite stăteau ostile crucii la metereze, înlemnite stăteau în jur, câtă frunză şi iarbă, ostile Proorocului! Spada lui Doja s-a încrucişat cu iataganul! L-a rupt drept în două! Apoi, după ce s-au potolit gemetele de îndemn de la meterez, şi după ce prin ostile Proorocului a trecut ca un vânt, Doja şi-a desfăcut braţele! Arapul şi-a desfăcut braţele! S-au strâns deodată! Au încremenit aşa! Apoi Doja a înşfăcat duşmanul! L-a săltat în sus! Când l-a izbit de pământ, la meterez au izbucnit răcnete de bucurie! Prin ostile Proorocului a trecut mai repede şi mai puternic vântul spaimei. Şi trecea viteazul Doja prin amintirile lui Timişan, ridicat pe scuturi şi purtat prin faţa oştilor! Deşi abia ieşit din copilărie, Timişan urmase flamura eroului şi prin alte locuri rămase de neuitat. Pe urmă, Gheorghe Doja s-a dus întru ale sale, fiind dăruit cu domenii şi rang de nobil, iar Timişan s-a întors la ale sale, punând halebarda la ruginit şi înşfăcând sapa serbiei. Acum, degeaba îl împingeau puhoaiele de oameni, degeaba-l strigau şoimuşenii, căci el sta pierdut în amintiri. A pornit parcă într-un vânt. Dorinţa de a-l revedea pe Doja îl luminase şi-şi amintise un vechi cântec de mercenar. Cânta mergând pe sub flamurile pâlcului:           A pătruns Mahomed în Belgrad, Pe calul alb şi focos…           Şi au continuat pilcurile din faţă:           Dar curând fugea Mahomed, Căutându-şi dinţii pe jos…           După aceea, cântecul războinic a cuprins încet miile de oameni; numai asprii cuvântători Avacum şi Barnabas ameninţau în urmă cu pumnii, să se stingă cântecul, să se stingă râsul şi veselia, căci doar plecau într-un drum fără întoarcere! Cânta până şi bătrânul voivod Ciuci; şi cânta Ion Sanislău; şi cântau studenţii din Boemia, lăsând cucernicia fariseilor şi celor ce nu mai au inimă într-înşii… Străjile călări trimise înainte şi ariergărzile aduceau veşti dese, însă le spuneau numai voivodului, şi chiar când veştile erau îngrijorătoare, acesta zâmbea înainte, spre a nu răspândi spaimă, într-adevăr, înainte, în urmă, şi-n amândouă laturile, străjile vedeau pâlcuri de oşti în zale, mergând paralel sau numai pândindu-i şi retrăgându-se în fuga cailor. Unii au desluşit pe scuturi semnele castelanului Prantner, însă puţin le mai păsa oamenilor, căci într-o dimineaţă au zărit Dunărea şi muntele Sfântului Gellert, şi mai apoi turnurile şi meterezele cetăţii Buda. Clopotele bubuiau şi mii de flamuri fâlfâiau pe turnuri. Dar câmpia era acoperită de alte mulţimi, scurse din alte puncte cardinale şi venea dinspre ele un vuiet ca o ploaie de vară cu grindină.           Pâlcuri de călărimi săvârşeau întreceri din galop şi din lupta cu lancea. Fulgerau spadele în mijlocul altor pâlcuri călări. Roiau cete de şerbi, cu coase şi furci. Chemările şi râsetele puternice copleşeau totul, în mijlocul anahoreţilor1, ridicaţi pe uriaşe boloboace, cuvânta unul, Laurentie, cu glas cântător şi înalt. Pulberea stârnită de cei peste şaizeci de mii de oameni se ridica asemeni nourilor. Din toate şi din tot răbufnea nerăbdarea de a porni. Acest ghem gigantic amintea adunarea furtunilor la marginea orizontului.           S-a deschis poarta cetăţii. S-a arătat pe cal alb Gheorghe Doja. Trâmbiţele au retezat frământarea formidabilă, în ghemul inform s-a ivit conştiinţa unităţii. Porunci repezi făceau rânduială în ghem. Curând, locul a rămas gol, încadrat în patru coloane de oşti aliniate.           Urmat de Grigore, fratele domniei-sale, de Hosu, sfetnic de mână dreaptă, şi de anahoretul Laurentie, Gheorghe Doja şi-a scos coiful. După ce şi-a făcut scurtă rânduială în plete, a pornit să-şi vadă ostile în linii.           Uralele erau mai tari ca bubuiturile clopotelor. Un şir de călugări îl urmau binecuvântând.           După ce s-a uitat zâmbind în miile de ochi ai primei linii; şi în ochii celei de a doua, Gheorghe Doja nu şi-a stăpânit defel bucuria, deosebind ostile transilvane! Ba, a trebuit să-şi fugărească din ochi o ceaţă sărată, când a cunoscut pământenii din Secuime. Abia şi-a stăpânit un strigăt de bucurie, când l-a văzut pe Timişan… îl cuprinsese un dor aprig după locurile natale, dar şi l-a stăpânit. S-a apropiat de Timişan. îl înăbuşeau amintirile, iată, în faţa lui se aflau prietenii vechi de luptă, se afla ţara lui de baştină, dusă sub flamuri în atâtea rânduri, la nemaipomenite isprăvi cu spada! Omul simplu din fiinţa lui îl îndemna să sară din şa, să mângâie grumajii şi coamele cailor, şi mirosul iute de sudoare să-i aducă aminte de vremuri vechi, de o căsuţă bătrânească şi de caii aprigi din copilăria lui.           Transilvănenii noştri… spunea Hosu, potopit şi el de dorul locurilor părinteşti.           Cât de mulţi sunt! a adăugat Grigore.           Gheorghe Doja se apropiase de-a binelea de Timişan. Acesta i-a înşfăcat mâna. l-a scuturat-o puternic. Degeaba căuta şi el nişte cuvinte fierbinţi, căci amintirile îl înăbuşeau.           — La fapte de vitejie! spunea Doja, în timp ce Timişan abia îngăima, roşu de bucurie:           — La fapte de vitejie, bineînţeles!           1 Anahoret – pustnic.           — Altfel nici nu se poate!           Oricât voia să treacă înainte, Gheorghe Doja îşi strunea calul să mai întârzie, să-şi mai vadă o dată, în coloanele transilvănene, patria şi sufletul de odinioară.           Pe la noi bate vânt înspăimântător! spunea Timişan, cu toate băierile inimii deschise. Ne usucă tirania, Gheorghe Doja!           Dar… a reluat după o clipă, oare acum nu eşti şi domnia-ta nobil?           Ce vorbă-i asta? s-a mâniat Grigore.           — întreabă doar din amărăciune, i-a răspuns Hosu.           Gheorghe Doja a stat o clipă pe gânduri. Se simţea pălit în inimă. A răspuns râzând larg, ţărăneşte, cu toată gura:           — Nobili? Putem fi nobili numai din născare! Averea, frate Timişan şi fraţilor, ne poate da ranguri, dar nu ne poate da nobleţe! Iar dacă rangurile ucid omenia din sufletele noastre, le vom lepăda!           Gheorghe Doja s-a oprit din râs. A stat câteva clipe, grav. Mai apoi s-a uitat lung la pământenii din Transilvania; şi văzându-i în zdrenţele umilinţii şi cu ochii duşi în fundul capului, glasul i s-a înmuiat mai tare:           — Pune-ţi coiful pe cap, Timişane! Descăleca şi pe inima ta strânge-mă!           A sărit din şa. A sărit şi Timişan. Uralele au cutremurat liniile de oşti, când Doja şi-a îmbrăţişat, prin prietenul său, pământul patriei, însă la spatele lor se oprise pâlcul de călugări. Avacum tuna din glasul puternic:           — Nu-i vreme de duioşie, fraţilor! Lăsaţi duioşiile şi lacrimile bucuriei femeilor proaste şi pruncilor neştiutori!           Amin! a cârâit Barnabas, stropindu-l pe Doja cu apă din creangă^.           În vecii vecilor! a adăugat Laurentie.           Îţi aduci aminte? Sunt voivodul Ciuci! spunea după aceea bătrânul oştean, înduioşat, în timp ce Doja îl îmbrăţişa.           Timişan ar fi vrut să-i mai spună multe, să-l întrebe multe, căci grozav îi stăruia în minte Ilina! Ce va fi făcând, oare, Mina? Acum nu-i mai era aşa de teamă de soarta ei, căci văzuse cu ochii lui că înşişi regii cei mari au stârnit exodul sărmanilor spre moarte sau răscumpărare. Castelanul Prantner şi episcopul nu mai au încotro şi se vor supune şi ei poruncilor de sus şi voinţei şerbilor!           Gheorghe Doja, Grigore şi Hosu se îndepărtau în trapul cailor, către linia oştilor din faţă, bine strânse şi îmbrăcate în zale. Erau vechi cavaleri germani, croaţi, italieni, şi o mulţime de studenţi husiţi tineri. Apoi, după ce a stăruit mult la artilerie, descălecând şi cercetând tunurile, Gheorghe Doja a sărit în şa şi mai apoi tuna din glas în mijlocul careului:           — Oşteni din toate seminţiile! Şerbi! Mâine în zori vom porni să înfruntăm cea mai tare putere a lumii!           Adânc ascultau ostile, în timp ce Gheorghe Doja arăta că-i aşteaptă glorie şi moarte, însă şi una şi alta cer eroism. Iar eroismul nu vine din stihie, ci din rânduiala aspră! Şi, întrucât nedisciplina unui singur om poate aduce întregii obşti pierdere şi moarte, pedeapsa va fi dată de toată obştea! Totodată, eroismul fiind şi el izvorât din puterea obştească, laurii îi va împărţi obştea, căci aşa e frumos să fie…           — E adevărat, oşteni, că ura noastră asupra Turcilor nu cunoaşte margini, dar trebuie să-i luăm pildă cum cuceresc şi înving datorită disciplinei! Aveţi încredere că şi gloria şi pedeapsa vor fi împărţite numai pe sfânta dreptate…           Sfârşind, Doja a făcut semn să fie date de-a dura, în mijlocul careului, poloboace uriaşe! Să fie aduşi boii fripţi! însă prin oşti a trecut ca un vânt! Liniile s-au cutremurat! S-au rupt! Un strigăt străbătea tot mai stăruitor:           — Neomenie…           Gheorghe Doja a rămas înmărmurit. Se uita cum se apropie de el o ceată de şerbi. Erau cu ochii scoşi! îi conduceau alţi şerbi, cu urechile tăiate.           — Ce-i, fraţi? a tunat el din glas.           — Voi staţi şi petreceţi! a răspuns un şerb, cu înspăimântătoare dojana. Şi iată ce fac în vremea asta nobilii, prin satele Ungariei… Porniserăm şi noi încoace, dar am fost opriţi şi pedepsiţi precum vezi…           Cine? Cine a îndrăznit! tuna din glas Avacum.           Cine? cârâia glasul înalt al lui Laurentie.           Nobilii…           A urmat o tăcere de piatră!           Apoi, din şaizeci de mii de piepturi, a izbucnit strigăt:           — Moarte nobililor!.           Avaoum se urcase pe primul poloboc. Ridicase cârja înaltă, răcnind şi cerând domnilor afurisenie şi piefdere prin moarte! Pe polobocul următor, Barnabas în zadar se muncea să scoată din pieptul lui mic un cuvânt ca tunetul! Şerbi veneau, istorisind despre trageri în ţeapă şi arderi pe rug. Cu cât veneau ostile şi cu cât glasul oştilor creştea, clopotele Budei tăceau pe rând, arătând ruperea nobililor de exod şi de plecarea în cruciadă.           — Ce facem, Gheorghe? l-a întrebat pe Doja fratele său.           iată, pâlcurile de nobili părăsesc tabăra. Vom trece de partea şerbilor?           Asta se va vedea! a răspuns Gheorghe Doja.           Era pământiu la faţă. Ochii i se întunecaseră!           Ar trebui, poate, un consilium… a adăugat Grigore.           Hm! consilium… a spus Hosu, uitându-se la plecarea şi mai grăbită a nobililor.           Un consilium?! s-a mirat Gheorghe Doja, tresărind din nişte gânduri, parcă întorcându-se dintr-o furtună. Consilium? Cu cine?           Cu nobilii! Un consilium… să…           — iată, se răzvrătesc ostile! l-a întrerupt Hosu. Ce facem?           Într-adevăr, liniile se desfăcuseră mai tare. Mai tare se învolburaseră. Cete pe jos se îndepărtau înghesuindu-se, strigând. Alte cete, călări, se îndesau şi-i striveau:           — Acasă! Acasă! Acasă!.           Ce facem? a întrebat, apropiindu-se repede, un pârgar din Pesta.           Dar tu ce crezi, Ambrosius? i-a întors cuvânt Grigore.           — Eu? Cred ce spune căpetenia. Gheorghe Doja ce spune?           Însă acesta tăcea înainte. S-a uitat la Ambrosius cu ură stăpânită:           Ce cred eu, va fi înspăimântător…           Acasă! Acasă! Acasă!.           Nobilii ne ucid femeile şi copiii…           Acasă! Acasă!           Însă puţini s-au îndepărtat prea mult de locul de adunare. Se întorceau. Se îngrămădeau în jurul capăteniei, răcnind şi împingându-se să-şi facă loc mai în faţă. Simţeau că, fugind, nu vor ajunge cu zile, ci vor fi măcelăriţi! Unica mântuire şi unicul adăpost era omul acesta care tăcea, însă, ca mormântul. El însuşi parcă murise. Semăna cu un străvechi rege scit, mort şi aşezat pe cal, înainte de a fi dus şi înmormântat într-un gorgan…           — Mântuitorul nostru! Mântuitorule! strigau şi şerbii, şi studenţii lui Jan Hus, şi Ion Sanislău, şi voivodul Ciuci.           Deodată, când s-au îngrămădit asupra tuturor, Secuii, să-şi facă loc, Gheorghe Doja a tresărit puternic. A clipit des din gene, ca revenit dintr-o noapte înfricoşătoare.           — Moarte! Moarte nobililor! a strigat ridicându-şi securea.           Auzindu-l, mulţimile s-au învolburat mai straşnic.           Au tăcut când Gheorghe Doja a ridicat securea a doua oară, spre turnurile şi clopotniţele Budei:           — Fugiţi la clopote…           Cel dintâi val a potopit ostile nobilimii şi s-a întins până departe de cetate, trecând prin para focului castele şi cetăţui. Totul s-a petrecut în răsunetele clopotelor. Poate noaptea aceea a fost unică, prin fulgerele spadelor, prin repeziturile securilor şi prin sângele scurs. Tot ce se afla cu un ceas mai înainte ocrotit de blazon, de la castelani bătrâni până la prunci, a fost trecut prin ascuţişul îngrozitoarelor arme ale şerbilor, încât după trecerea nopţii soarele lumina stârvuri de castele încă fumegânde şi sate întregi în flăcări. Pe marginea drumurilor şi-n porţile palatelor, sub arcade de blazon, oameni atârnau în funii sau în cingători. Unii dintre împilători au fost ciopârţiţi până la fărâmă, cu securi grele de pădurari sau cu sape mari încă cu gust amar de buruiană.           După această scurtă noapte a patimilor, şerbii s-au adunat din nou, cum se adună valurile mării în simetrie, după alinarea uraganului. S-au adunat mai ştergându-şi de sânge spadele şi securile, şi mai având în ochi para focului din noaptea până atunci unică.           Hramul răzbunării fiind încheiat la Buda, Gheorghe Doja şi-a amintit cuvintele rostite peste zi, despre rânduială, adevăratul temei al izbânzilor prin sabie. Deci, a poruncit cu glas aspru alinierea în cinci coloane bine legate, lăsându-le într-o scurtă aşteptare. A întemeiat în pripă sfat de război, cu Hosu, cu Grigore şi cu Timişan. Când s-a înfăţişat Ambrosius, Gheorghe Doja l-a privit cu bănuială. Fapt este că Ambrosius avea în fire ceva de vulpe, începând cu glas mieros şi cu mişcările slugarnice, încât, deşi Gheorghe Doja îl cunoştea destul, acum îl îndemna inima să nu-şi arate planurile viitoare în faţa lui. Unde fusese Ambrosius peste noapte? Oricum, nu fusese nici printre clopotarii răzbunării, nici printre cei ce lucraseră cu spadele. Grigore îl zărise trecând Dunărea, dincolo, şi acum Ambrosius arăta că se furişase acasă, de grija copiilor. Oricum, din lipsa altui om de credinţă, cunoscător al locurilor, Gheorghe Doja l-a împuternicit în rang de căpetenie a coloanei ce trebuia să ţină cetatea Buda sub pază. Apoi, ţinând seama de voinţa miilor de oameni, a rânduit aşa fel coloanele, încât toate să pornească spre ţinuturile natale, unde aveau de răzbunat dureri şi unde nu-şi vor cruţa nici duşmanii, nici sângele.           După încă o privire asupra oştilor, după încă o privire plină de grijă asupra hranei şi tunurilor, Gheorghe Doja a stat înlemnit pe calul său, chemând dintr-o profundă noapte lăuntrică spiritul răzbunării. Când a ridicat spada şi când şi-a făcut vânt înainte, coloanele s-au urnit în tăcere.           Hăis, bouleni, înapoi spre muntele Golgotei! şi-a îndemnat boii Ion Şoimuşan, la coada coloanei transilvănene, şi a trebuit să-şi şteargă ochii, căci plângea, poate de bucuria întoarcerii acasă.           Hăis, cea! a strigat moşul Vasile. într-adevăr, înapoi la muntele Golgotei…           N-ai făcut bine, Gheorghe! a rostit Grigore către Doja, uitându-se în urmă la coloana lăsată în seama lui Ambrosius.           Îmi dau şi eu seama, căci n-am încredere în el! Plecăm la drum lung şi lăsăm foc mocnit sub cenuşă…           Hosu a intrat şi el în vorbă:           — Ce-ar fi dacă ar rămâne lângă dânsul unul dintre noi?           — Numaidecât! a adăugat Barnabas, călărind pe-un armăsar, însă blând ca mielul din Galileea.           Va rămâne Grigore, fratele meu! le-a răspuns Doja, şi când fratele i s-a închinat de rămas bun, el'abia şi-a stăpânit un oftat.           Poate nu ne mai vedem…           Cine ştie!           Dacă pier eu şi tu trăieşti, ai grijă să saluţi o dată din partea mea munţii Secuilor! Sădeşte pe mormântul părinţilor un măr…           Să lăsăm duioşia! a tunat din glas Avacum, şi Gheorghe Doja şi-a întors capul în urmă, să se mai uite o dată la fratele său.           Ochii tuturor jucau într-o ceaţă sărată, în urma lor venea coloana mercenarilor în zale, şi mai în urmă studenţii din Boemia, şi alte pilcuri, şi altele, mii de oameni, mii de lănci, de spade şi halebarde.           O coloană a Transilvănenilor urca un deal, drept către răsărit, spre pământurile natale. Cumplit se mai bucura Timişan, că lucrurile luaseră această întorsătură neaşteptată! Curând va ajunge la Ilina, şi dacă stelele vor fi de partea lui, şi după răfuiala cu nobilii, şi după trecerea lor prin foc şi spadă, el îşi va ridica o căsuţă, şi nici o mie de ani de-ar trăi nu i-ar fi fost de ajuns…           — Văd că te bucuri de întorsătură! i-a spus voivodul Ciuci.           Nu te dojenesc, ci te înţeleg şi te cred, căci şi eu am trecut prin focul iubirilor şi prin focul bătăliilor… Dar, Timişane…           Bătrânul oştean ar fi vrut să-l sfătuiască să-şi ţină inima, să se înveţe de pe acum cu răul, căci drumul lor poate duce la rug sau la Dealul Curcilor! Dar cum să strice bucuria omului, când omul are bucurii aşa puţine?!           Nu fac bine să mă bucur, voivoade? Cum să nu mă bucur, când abia de o săptămână mă cununasem cu Ilina? în locul meu, ce-ai face?           M-aş bucura şi eu, prietene/..           Oh, Doamne! a oftat Timişan, şi asudase, nu atât de dogoarea cerului, cât de prea marea bucurie. Cum ajung, mă reped în Zarand la bunica ei…           L-a mai întrebat pe bătrânul voivod dacă, la o adică, va binevoi să-i boteze primul prunc.           Cu bucurie! a 2âmbit voivodul Ciuci. Numai să ai vin bun şi mult, şi taraf de lăutari…           N-ai grijă despre asta, prea cinstite naş!           Timişan nu şi-a putut stăpâni un chiot, încât din coloană s-au auzit alte chiote şi altele…           Dar bătrânul voivod se întunecase în gânduri, după ce se uitase lung, în urmă, la coloana lui Gheorghe Doja. Acesta arătase cu spada spre Seghedin, după ce dase poruncă lui Laurentie să pornească să treacă prin foc şi sabie Oradea.           Mai apoi, pe Gheorghe Doja îl întâmpinau satele marei puste, şi coloana se îngroşa zi cu zi. Când mărşuiau noaptea, izbucneau înaintea lor puhoaie de foc şi abia se desluşeau în lumină oamenii mărunţi cât gâzele, şi abia se auzeau strigăte. Uneori, cete de şerbi îi întâmpinau, târând în urma lor nobili legaţi în funii. Topoarele fulgerau în sus şi-n jos şi capetele se dădeau de-a dura în şanţuri sau se amestecau pe sub miile de picioare ale coloanei, repezite necontenit până se făceau fărâme şi pulbere, ca într-un măciniş înspăimântător.           Puhoaiele de foc se îndesau din ce în ce, în tot lungul drumului spre Seghedin.           Însă, când s-a desfăşurat la atac, coloana lui Doja nu a avut sorţi buni. Nu destul de pregătită şi nu destul de legată prin rânduială, oastea şi-a pierdut cumpătul când a trecut la iuruş cavaleria nobililor. Galopând cu securea ridicată, Gheorghe Doja a simţit deodată că prea puţini îl urmează. S-a întors scurt, şi coloana lui făcuse cale-ntoarsă, în timp ce artileria nobililor trăsnea, însă, comandantul nu şi-a pierdut cumpătul. Ştia, din bătăliile vieţii lui, că aşa se întâmplă la botezul primului iuruş, că abia atunci, în lovire cu primul foc, se săvârşeşte călirea firii omeneşti. După ce a făcut rânduială în coloanele răvăşite, toţi l-au văzut schimbat: era de o neînchipuită şi neîndurătoare asprime. A făcut semn din sabie spre răsărit. A pornit între Avacum şi Barnabas. Acum îi părea rău că îl trimisese pe Hosu cu altă coloană, către nordul Transilvaniei. Avacum tuna din glas. Barnabas tăcea, pe armăsarul lui uriaş şi blând, şi numai din când în când cânta frânturi de psalmi, ai mâniei împotriva unui Ierusalim pierdut, îi întâmpinau alte sate. Clopotele răsunau. Puhoaie de foc şi ruine arătau că vrajba lucrase cu mânie înmiită.           Însă, curând avea să se învedereze că o nenorocire nu vine niciodată singură. Pe când iscoadele trimise de mult la cetatea Cenadului dădeau seamă, arătând că vor avea de luptat cu oşti puternice, conduse de Bathory; pe când Gheorghe Doja stătea pe gânduri, doi călăreţi au spart zarea dinspre apus. încă de departe s-a văzut pe unul din cai, la spatele călăreţului, o legătură cu un trup omenesc. Când s-aoprit, legătura se cutremura când şi când.           Grigore! a strigat careva, când Grigore şi-a ridicat coiful să-şi şteargă sudoarea.           Unde e fratele meu? a strigat acesta, arătând legătura de la spatele lui. Vi l-am adus pe Ambrosius, să dea seamă!           Ce s-a întâmplat, pe toţi dumnezeii? s-a cutremurat Gheorghe Doja.           Mai bine lumea pierea din prima zi a zidirii ei! Ce fiară a putut da chip de fiinţă omenească şerpilor Gheenei? iată: îndată ce voi v-aţi îndepărtat spre Seghedin, nobilii l-au chemat în ajutor pe Ion Zapolia…           Ion Zapolia… Zapolia…           — Şi când s-a sunat atacul, Ambrosius, împreună cu pârgarii, au trecut în rândurile duşmanilor… Coloana rămasă pe câmpia Racoş a fost înfrântă, până la ultimul om înfrântă… a sfârşit Grigore, şi i se cutremurau umerii de plâns.           Şi? Şi? Mai departe? a stăruit Gheorghe Doja, galben ca ceara.           Prinşilor li s-au tăiat capetele. Numai după ce nobilimea s-a săturat de răzbunare, puţini au scăpat doar cu ochii scoşi…           Oh, frate Gheorghe, frate… a gemut Grigore, însă şi-a revenit repede. Nu ne-am lăsat însă! Am stat ascunşi, prefăcuţi în cerşetori, împreună cu acest frate husit din Praga. Vino mai la faţă, Jan…           Husitul şi-a plecat capul, să nu i se vadă lacrimile.           — După ce au rămas doar străjile pe câmpul măcelului, după ce numai câinii scormoneau printre stârvurile omeneşti, împreună cu fratele Jan, ne-am furişat până în apropierea casei acestei fiare…           Zeci de spade se repeziră asupra legăturii de pe cal, însă Grigore Je-a oprit printr-un semn:           — încă nu! Şi cum, pe la miezul nopţii, fiara venea către cuibul său, clătinându-se de beţie, între alte fiare, ne-am repezit, şi după o bătălie scurtă, fiara a fost răpusă şi v-am adus-o la judecată…           — Aşa a fost, deci… a spus Gheorghe Doja, în sfârşit. Prea bine!           Şi dintr-o dată, i-a venit în minte Ion Zapolia, voivodul Transilvaniei. Nici când nu se gândise că va trebui să-l înfrunte în bătălie. Şi iată cum sunt cărările acestei lumi! Gheorghe Doja simţea bine că într-o bună zi va sta faţă în faţă cu Zapolia, poatejntr-o cumplită luptă cu securile… în vremea asta, Ambrosius fusese coborât de pe cal şi vârfuri de lănci desfăcuseră sacul.           Unde mă aflu? a întrebat el, alb de groază.           În mâini de prieteni… a răspuns Grigore şi spadele s-au îngrămădit asupra vânzătorului, însă Gheorghe Doja şi-a repezit braţul.           Opriţi! Ambrosius, te afli în mâinile lui Gheorghe Doja!           Gheorghe Doja? Tu? Gheorghe Doja, în numele mântuirii, iartă-mă…           Ambrosius se zvârcolea spre picioarele lui, să i le cuprindă, însă Gheorghe Doja s-a ferit repede…           Dar ţi-am făcut vreun rău, Ambrosius? Pentru ce să te iert în numele mântuirii? Ascultaţi, oşteni: dacă vă atingeţi de acest om, plătiţi cu capul…           Ce ai de gând? s-a mirat Grigore.           Blestemat fie vânzătorul… tuna din glas Avacum.           Să poarte crucea chinurilor! a cârâit din glas Barnabas.           Iertare! bolborosea Ambrosius.           Oşteni! a strigat Gheorghe Doja. Ce pedeapsă i se cuvine, pentru vânzare?           Funie!           Răstignire!           — Ars pe rug!           Prea uşor, oşteni!           Fraţilor! a cârâit din glas Barnabas, din înălţimea armăsarului. Ce-ar fi să-mi daţi porcul acesta mie?           Însă Gheorghe Doja nu s-a mai putut stăpâni. S-a repezit spre vânzător. S-a oprit, scrâşnind:           — Scoateţi-i un ochi!           Aşa! a icnit, după răcnetul lui Ambrosius. Mâine, pe vremea asta, să-i scoateţi şi ochiul celălalt. Pe urmă, tăiaţi-i o ureche! Pe urmă cealaltă! Apoi un braţ… Apoi…           Sfinte Dumnezeule! Omorâţi-mă!           Însă Gheorghe Doja s-a avântat în şa, strigând şi galopând ca-ntr-o vântoasă:           — La Cenad! La Cenad!.           Văzduhul s-a umplut de pulbere. în vremea asta, coloana cu Şoimuşenii înainta într-o grabă abia reţinută de poruncile aspre ale voivodului Ciuci. Pretutindeni aflau sate arse. Răsculaţii ieşeau din rânduri, cu toată opreala căpeteniei şi scormoneau cu vârful lăncilor şi cu furcile scrumul căsuţelor natale. Se întorceau în rânduri, la loc, tăcuţi şi albi la faţă. îşi muşcau buzele, să nu verse lacrimi.           Uneori se arătau înaintea lor pâlcuri de călăreţi în zale, dar se îndepărtau în galop, înainte, spre Şoimuş. Cărăuşii îşi îndemnau mai departe boii din juguri…           — Hăis, cea! înapoi la muntele Golgotei…           Timişan se înnegrise la faţă. Slăbise înspăimântător. Degeaba îi spuneau cuvinte de îmbărbătare, şi voivodul Ciuci, şi Ion Sanislau. Cu cât vremea trecea şi cu cât înaintau, Timişan se încredinţa că n-o va mai găsi pe Mina, încât mergea cu ochii în pământ şi nu-l puteau trezi din noaptea inimii sale nici strigătele de bătălie, nici veştile.           Într-o noapte, după un popas, nimeni nu l-a mai văzut. L-au căutat crezând că poate picase de osteneală, însă nimeni nu i-a mai dat de urmă. Au oftat după el şi voivodul Ciuci, şi Ion Sanislau, şi cărăuşii din Şoimuş, şi meşteşugarii din Lipova, şi toţi tunarii. Apoi, amintirea lui a început a păli, căci aveau de luat pieptiş oşti din ce în ce mai mari şi mai bine întemeiate.           Într-o dimineaţă, când străjile înainte mergătoare s-au suit pe zare, au văzut valea plină de pulberi şi l-au zărit pe castelanul Prantner. L-au zărit şi pe episcopul Csaky. Pe înălţimi se aşezau tunurile, în sfârşit, răsculaţii simţeau că ceasul se apropie. Strigau de nerăbdare. Grăiau răstit. Unii, însă, tăceau, strângând puternic mânerele spadelor şi uitându-se drept înainte, ţintă.           Abia a ridicat braţul voivodul Ciuci, şi coloanele s-au urnit, în pas apăsat şi repede. Au urcat zarea, dar s-au izbit la pământ când au lătrat tunurile vrăjmaşilor. Şoimuşanii au pornit la vale, dând soarelui mii de strigăte, şi peste puţin oastea în zale a vrăjmaşului forfotea în ceaunul văii, ca o uriaşă broască cu solzi: forfotea, repezea în toate părţile tentacule şi labe, însă nimic nu o mai putea mântui. Degeaba răcnea castelanul, izbind cu spada în coifurile mercenarilor, să-i repeadă înainte, să deschidă o cale de mântuire! în nişte urale îngrozitoare, mercenarii au aruncat armele la pământ, ridicând flamurile albe ale predării. Prantner şi episcopul Csaky, scăpaţi ca prin minune, galopau în vremea asta spre Şoimuş, urmaţi doar de câţiva oameni de credinţă.           Şi astfel, adăugată cu puterea mercenarilor, coloana s-a odihnit după cumplita zbatere, şi valea vuia de glasuri, de nechezaturile cailor şi de ţipetele fierului în ascuţire.           — Să nu avem credinţă în mercenari, voivod Ciuci, spunea întruna Ion Sanislău. Ce le pasă de amarul acestui pământ celor ce umblă în calea vânturării? Voivod Ciuci, nu uita: căinţa vine totdeauna prea târziu… însă voivodul Ciuci îl încredinţa zâmbind stins, că-l cunoaşte bine pe hauptmanul Lang, căpetenia lor, şi să nu aibă nici o grijă. Şi coloana înainta, ca la ducerea spre Buda, cu balaurul de colb galben deasupra. Cine se uita bine înainte, departe, departe, desluşea în apa morţilor aşezările de la Şoimuş. Până acum trecuseră prin ostile nobililor ca prin pleavă şi puţini căzuseră în acele vânturători vremelnice. Cum vor cuceri însă cetăţi şi castele întărite? Aveau oare destule tunuri pentru străpungerea sau năruirea zidurilor? Bătrânul voivod Ciuci aflase de la mercenari că aveau puţini sorţi de izbândă fără o artilerie bună. în ce priveşte o împresurare a Şoimuşului, ar însemna pierdere de vreme şi măcinare înceată de vieţi, căci cei din Şoimuş aveau fântâni adânci şi hrană pentru un an! însă nimic nu mai putea opri oamenii îngroziţi de veştile aflate despre ai lor! Şi ca o umplere deplină a paharului, într-o dimineaţă străjile au adus în faţa voivodului Ciuci un pământean pe care l-au recunoscut cu greu.           Timişan? s-a mirat voivodul, însă Timişan nu mai putea grăi. l-au turnat vin în gură, spre înviorare, însă Timişan a căzut într-un somn greu ca moartea. Straiele sfâşiate, zgârieturile de pe braţe şi de pe obraji arătau că se întorsese târâş, spre a nu fi văzut şi prins. Când a putut grăi, plângeau şi pietrele:           Ilina a fost arsă pe rug… însă oamenii aveau să afle mai mult de la mercenari, aveau să afle cum, îndată după urnirea lor spre Buda, Prantner şi Csaky au prins femeile şi copiii…           — O femeie, pe nume Ilina, istorisea hauptmanul Lang, către voivodul Ciuci şi Sanislău, a fost adusă din Zarand. Am avut neplăcerea să îndeplinesc porunca aceasta chiar eu, însă m-am spălat pe mâini de o astfel de faptă! Ş-au găsit însă alţii, căci mercenarii nu trebuie să asculte de inima lor! Aşa o fi, bătrâne voivod, a surâs cu amărăciune hauptmanul, spre voivodul Ciuci.           — Cum crezi şi domnia-ta, hauptmane… a răspuns bătrânul voivod, şi nu s-a putut stăpâni să nu-l îmbrăţişeze, cu vechea prietenie născută în toiul unor lupte de demult. Amândoi aveau ceaţă în ochi, de duioşie şi de năvala aducerilor aminte.           Totuşi… a rostit Ion Sanislău, înduioşat şi el.           Nici nu gândi la una ca asta! i-a întors cuvânt voivodul, spre a curma o dată bănuiala asupra cinstii inimii lui Lang, însă Ion Sanislău a adăugat:           Nu-i vorba numai de bătrânul Lang! iată…           A arătat printr-un semn din mână cum pâlcuri de mercenari râdeau de armele şi îmbrăcămintea şerbilor.           Două lumi! a oftat diacul Sanislău, şi asculta mai apoi istoria uciderii Ilinei. Se cutremura des şi-şi muşca buzele.           . judecata s-a făcut sub zidul cetăţii. Episcopul Csaky a deschis Sfânta Evanghelie, aflând îndată temei pentru osândirea ei la rug, ca vrăjitoare, într-o clipă, prieteni ai mei scumpi, ea urca dealul. O urmau cete de şerbe, sluţite îngrozitor. Pe o parte şi pe alta a alaiului mergeau mercenari cu suliţele. Şi când Ilina ostenea urcând, episcopul o îndemna: „Hai, hai, vrăjitoareo!” însă se vede că până la urmă s-a clătinat şi inima, episcopului, căci a apucat-o de braţ când era să cadă şi şi-a scăpat evanghelia jos. Mulţi au văzut în asta semn rău, o prevestire. Apoi, după ce osândita s-a prefăcut într-o mână de cenuşă, episcopul Csaky s-a uitat îngrozitor la oameni. A ridicat braţele la cer şi a strigat:           Pentru ce mă pedepseşti, Mântuitorule?           Se spune că de-atunci episcopul Csaky nu mai are stare: se deşteaptă în puterea nopţii, visându-se pe drumul rugului şi porunceşte servilor săi să caute prin colţurile încăperilor un şerb, pe nume Timişan!           — Eu, unul, a reluat hauptmanul Lang, după ce şi-a biruit tulburarea, pe şerbul acela l-am văzut acum câteva zile, scormonind cenuşa Minei, pe dealul din Şoimuş…           — Eu sunt omul acela! a răspuns Timişan, sfruntându-l.           Hauptmanul Lang s-a dat un pas înapoi.           Eu sunt, şi jur pe oasele Mântuitorului, că pe episcopul Csaky am să-l ard pe rug, iar pe castelan îl voi răstigni! Când pornim, voivod Ciuci?           Chiar în clipa asta! Ridicaţi flamurile!           Scurtele sunete de trâmbiţe au urnit coloana. Pulberea se ridica iar. Timişan mergea cu capul în pământ, tot mai repede, până-l domolea cuvântul blând al voivodului:           Cu răbdare, prietene! în război biruie judecata, nu numai patima!           Cu mâna mea voi aprinde rugul!           Timişan se şi vedea înşfăcându-l pe Csaky de grumaz, legându-l în funie. Şi-l va lega de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, şi-l va mâna spre locul osândei, izbindu-l cu bâta şi cântându-i psalmi… Pe Prantner îl vor ţine strâns cetele1 de şerbi, să se uite până la capăt, să se cutremure auzind grăsimile episcopului sfârâind! Şi în vreme ce preotul satanei va arde, alături, lemnarii vor ciopli crucea, şi Prantner în zadar va vrea să-şi astupe urechile, să nu audă bufniturile securilor…           Mina! – a gemut Timişan, şi a izbucnit în hohote de plâns, în faţa soarelui urcat bine deasupra zării.           Să nu-l lăsăm singur! a spus voivodul Ciuci şi mai apoi îl mângâia cu nişte cuvinte nespus de fierbinţi: Prietenul meu! Nu simţi cât de iubim, cât de aproape suntem de nefericirea ta? iată un cal, Timişane! încalecă şi vino printre prieteni…           Apoi, când se afla între voivodul Ciuci şi hauptmanul Lang, Timişan plângea în linişte.           Lacrimile şi somnul… a oftat bătrânul voivod.           Da! a adăugat hauptmanul. Numai ele alină sufletul şi aduc uitarea. Când mă gândesc câţi prieteni am lăsat pe sub brazde, pe toate câmpiile Europei, şi câte iubiri prin atâtea burguri… Oare din ce-o fi fiind alcătuită inima omenească?           Uneori ne-o închipuim ca pe-o creangă, bătută de vânt, încărcată de lacrimi, apăsată spre pământ de regrete şi de amintiri…           Aşa e, bătrâne Lang! ofta voivodul Ciuci. Creangă a lacrimilor şi suspinelor…           — Eh, Jesus Măria! a reluat bătrânul german. Eram în Boemia, sub flamura husiţilor. Odată, după o bătălie, rănit aproape de moarte, gemeam cu ochii la albastrul cerului. S-a apropiat un tânăr. Mi-a spus, dându-mi să beau apă: „Bagă de seamă, mercenare! Nu-ţi întina spada în nedreptăţi! Fă măcar spre sfârşitul vieţii tale o faptă bună…” Şi cum m-am vindecat, iar am pornit, sub flamurile împăraţilor şi castelanilor, şi aşa am ajuns la Prantner! Ascultă-mă, Timişane, a reluat bătrânul, după un oftat: fapta bună, poruncită mie de omul acela, am săvârşit-o pe jumătate, când te-am văzut scormonind scrumul rugului şi nu te-am prins, ci te-am lăsat în pace! Cealaltă parte o voi îndeplini foarte curând, ajutându-te să te răzbuni! Rogu-te, deci, să mă socoteşti frate mai bătrân…           Cu toate acestea… mormăia diacul Ion Sanislău, cu neîncredere…           Nici acum nu crezi? l-a întrebat voivodul Ciuci.           Nici… a răspuns diacul şi s-a întunecat într-o muţenie adâncă.           Chiar şi Timişan a ascultat cu neîncredere cuvintele fierbinţi ale hauptmanului. l-a întins, totuşi, mâna, mulţumindu-i, însă cum să creadă în cuvântul celui ce-şi vinde spada şi curajul pentru arginţi?           — Simt că nu mă credeţi… a oftat deodată hauptmanul Lang, dar mă veţi vedea la fapte!           A căzut în muţenie şi el, jignit profund şi degeaba îi grăia blând voivodul Ciuci! Dar nu mai era vreme de cuvinte, căci aşezarea Şoimuşului se arătase. Coloana s-a oprit, când străjile înaintemergătoare au adus de ştire că nu se vede nici ţipenie de om.           S-au rânduit în trei linii puternice, înaintând, şi abia când au ajuns la întărituri, o ploaie de lănci şi de săgeţi şi trăsnetele tunurilor i-au risipit ca pe-un stol de vrăbii.           — Tunurile în bătaie! a poruncit voivodul Ciuci şi tunurile s-au rânduit şi au prins a hui, pe când pedestrimea şi călărimile porneau a doua oară. Loviţi drept în porţi! striga voivodul Ciuci, însă bătrânii tunari se uitau parcă anapoda, la nişte cruci ridicate pe-un deal. Grăiau unul cu altul, printre trăsnete:           Vezi muntele Golgotei? Am ajuns…           Da, îl văd! într-adevăr muntele Golgotei!           Şi ne lăsăm? Ne lăsăm?           Cum ne-o fi scris… Şi aşa sunt prea obosit…           Bătrânii tunari degeaba ţinteau spre porţi, degeaba răcnea la ei voivodul Ciuci! Deodată însă, porţile s-au deschis şi ca un întuneric a acoperit dealul, când a răbufnit afară călărimea mercenarilor în zale! Coloana voivodului a dat înapoi, înspăimântată, şi în timp ce din faţă îi fulgerau spadele şi halebardele, din spate au prins a-i ucide mercenarii hauptmanului Lang!           Vânzare! Vânzare! răcneau şerbii.           Vânzare? Nu! a răspuns Lang. Eu nu-mi vând prietenii!           Voivod Ciuci, vom lupta şi vom pieri alături…           Spada grea a hauptmanului Lang reteza capetele în căşti ale vânzătorilor şi deschidea cale largă, înainte, spre porţile cetăţii.           — Timişane, vino la răzbunare! răcnea amarnic hauptmanul, fulgerând din spadă, însă deodată şi-a dat seama că totul e prea târziu, că totul era pierdut…           Episcopul Csaky! a strigat Timişan şi galopa cumplit, şi-şi aruncase spada, şi învârtea o funie cu juvăţ pe deasupra capului!           Opreşte, nebunule! a strigat hauptmanul Lang. Fugi, caută-ţi scăparea!           La o parte, lăsaţi-mă! a răcnit Timişan, îngrozitor, şi în clipa ce a urmat se afla în faţa lui Prantner şi a episcopului. Zeci de lănci stăteau îndreptate spre pieptul lui şi-al voivodului Ciuci.           Mai apoi, cercuri de lănci s-au desfăcut şi s-au închis la loc, cuprinzând bătrânii tunari care veneau liniştiţi, îndemnându-şi boii:           Hăis, spre muntele Golgotei…           Cea, boală, spre Dealul Crucilor…           Alaiul morţii a pornit. Cu cât urcau, se auzeau de sus izbiturile securilor.           — Pornisem cu carele spre Muntele Măslinilor şi spre ieslea din Bethleem! ofta bătrânul tunar Ion Şoimuşan.           — Şi, iată… i-a luat cuvântul moşul Vasile. Acum, urcăm pe muntele Golgotei… însă în faţă s-a petrecut un vălmăşag scurt.           Ce-i? Ce-i?           Văd că-l iau pe Timişan! Şi pe voivodul Ciuci… Oare unde-i duc?           Vor fi judecaţi la Timişoara, în faţa markgrafului Georg Brandenburg von Hohenzollern… a răspuns un mercenar.           Dar văd că pornim! Pornim? a întrebat moşul Vasile.           De ce nu? a răspuns moşul Ion. Hăis, bouleni, sus, pe muntele Golgotei… Dar de ce dracul ne-am oprit iarăşi? Hai mai repede! Nici la Golgota nu poate ajunge omul când vrea?           Însă alaiul s-a învălmăşit îngrozitor, când a fost repezit între prinşi diacul Ion Sanislău, încă luptând alături de hauptmanul Lang. Şi când mercenarii au vrut să-l prindă între lănci şi pe Lang, acesta a dat un răcnet înfiorător, zburând capete în căşti dintr-o fulgerătură de spadă.           Adio, prieteni! a gemut în a doua clipă. Sanislău, Sanislău! N-ai avut credinţă în cinstea mea! Acum ai?           Deplină credinţă, hauptmane Lang! Păzeşte epistola!           Du-o drept la Gheorghe Doja!           Adio, prieteni! a mai strigat bătrânul mercenar, şi calul lui parcă se rostogolea la vale, urmărit de lănci, spade şi răcnete.           Hăis, spre Golgota… a rostit moşul Ion, văzând iar mulţimile de cruci tipărite de amurgul roşu.           S-a sprijinit de grumazul boului din dreptul său, căci picioarele nu-l mai ţineau. Apoi, când mercenarii le-au poruncit să lase carele la jumătatea dealului, tunarii şi-au cuprins de-a binelea boii de grumaji. Şi, mai apoi, cu cât ei urcau, neînchipuit de încet, boii mugeau. Sus, se zăreau mantiile roşii ale episcopului, care sta sub cruci, descoperit şi cu evanghelia deschisă. Când s-a culcat pe lemn Ion Sanislău şi şi-a desfăcut braţele, şi când s-au culcat tunarii, boii au mugit mai tare, acoperind glasul episcopului care se ruga cutremurător cu faţa îndreptată către amurg:           — Mântuieşte, Doamne, sufletul robilor tăi…           Ştirile străjerilor se îndesau, însă niciunul nu putea jura dacă în faţa lor se află oastea lui Bathory sau a voivodului Ion Zapolia. Departe, departe se vedeau corturile bivuacului duşman. Gheorghe Doja sta singur în câmp, departe de oastea sa şi scruta depărtarea cu mâna streşină. Coiful de fier greu, cămaşa de zale, lancea cu flamură îl asemănau cu un vechi cruciat, poate cu Richard Inimă de Leu, scrutând depărtarea spre turnurile Ierusalimului. Primise cuvântul duşmanului necunoscut şi venise la întâlnire, neînsoţit de nimeni. Când dintre corturile vrăjmaşe s-a desprins un călăreţ, Gheorghe Doja nici n-a tresărit. Curând însă a spus:           — Solul lui Ion Zapolia…           Mai apoi, stăteau faţă în faţă la un pas, şi caii lor nechezau adânc unul spre altul, într-o chemare de prietenie.           Salut ţie, şi pace peste cetăţi! s-a închinat în şa solul.           Pace! Pace în vecii vecilor! a răspuns Gheorghe Doja, închinându-se uşor. Pentru ce m-ai chemat?           Nu-i mai bine să vorbească întâi oamenii, pe urmă armele? Gheorghe Doja, va trebui să te astâmperi. Trebuie să punem pace!           Asta e şi voia mea! Pace să punem, dar pe sfânta dreptate! E cu putinţă acest lucru?           Să lăsăm aceste cuvinte, Gheorghe Doja! Dă drumul şerbilor pe la vetre, şi în numele lui Ion Zapolia îţi făgăduiesc libertate şi iertare… Ştii, Gheorghe Doja, că au rămas câmpiile nelucrate…           De bună seamă! Să spunem că ţi-aş primi cuvântul: care ar fi însă soarta şerbilor? Se va desfiinţa serbia?           Solul a zâmbit cu adâncă silă:           De ce te-aş amăgi? Noi doi suntem soldaţi vechi şi n-are rost să ne spunem cuvinte mari! Dacă ţii numaidecât la desfiinţarea serbiei, nimic nu ne poate împăca! în loc să ne batem între noi, ar fi fost mult mai bine dacă porneam alături împotriva Turcilor! Căci în curând pământul strămoşesc va cădea în robie…           Asta e şi durerea mea! Ştii doar că împotriva Turcilor pornisem, însă voi, nobilii, aţi voit să fie altfel, şi veţi plăti-o scump. Chiar Ion Zapolia, în loc să-şi spele spada în sânge de cutropitor, a folosit-o spre căsăpirea şerbilor, la Buda, pe câmpia Racoş…           Gheorghe Doja a reluat:           Facem pace, însă nu oricum! Să vină şi Zapolia alături de mine, în apărarea celor ce sufăr…           El? s-a mirat solul. Ştii bine că-şi apără nobilimea, căci nobilimea l-a ales voivod al Transilvaniei! Tu, Gheorghe Doja, ai pornit pe drumul primejdiei şi nu-i bine! Răzmeriţa voastră se va spulbera!           — Asta o crezi cu adevărat? Uiţi că suntem mulţi cât pulberea?           Dar cât durează zbuciumul pulberii, Gheorghe Doja? Te astâmperi?           Oare nu m-ai dispreţul chiar tu, dacă aş pune pace nedreaptă cu preţul vieţii şerbilor?           Deci, nu e nimic de făcut?           Nimic!           Eşti încă tânăr, Gheorghe Doja, şi ai avea când trăi bine!           Ţi-aş putea făgădui averi şi ranguri, însă te cunosc şi ştiu că n-ai primi şi ştiu că nu-ţi calci cuvântul niciodată. Oare ce e de făcut?           — Nimic, nimic… Ne vom bate, şi vor hotărî armele…           Solul lui Ion Zapolia a tăcut mult. A întrebat plecându-şi capul în pământ:           — Poate chiar eu voi porunci arderea ta pe rug!           — Poate chiar eu îl voi răstigni pe Ion Zapolia! a răspuns Gheorghe Doja, cu nemăsurată ură. Acesta e cuvântul meu ultim, şi du-i-l repede…           Apoi, amândoi s-au privit lung, de sub coifuri. Caii se apropiaseră de-a binelea. Boturile lor se atingeau, păscând alături iarba proaspătă, stropită de rouă răsăritului de ziuă. Gheorghe Doja şi solul s-au îndepărtat mai apoi, cu caii la pas. Mereu se opreau şi se tot uitau în urmă.           Cum a ajuns la taberile sale, Gheorghe Doja a intrat în cort şi nimeni n-a mai putut grăi cu dânsul. l s-a dat seamă, pe la prânz, că oastea lui Ion Zapolia şi-a strâns corturile şi s-a pierdut în zare. Se mai vedea pulberea, dacă Gheorghe Doja binevoia să se uite. însă Gheorghe Doja nu binevoia. Apoi, când s-a arătat altă oaste lângă Cenad, el a înţeles că venise Bathory. Străjile veneau mereu, dându-i seamă ce număr şi ce putere are oastea nouă. Când i s-a dat seamă că a mai venit o oaste, dinspre Şoimuş, sub căpetenia episcopului Csaky, Gheorghe Doja a poruncit pornirea spre împresurarea întăriturilor şi spre nimicirea vrăjmaşului. A mai înţeles că dacă Şoimuşul poate trimite oşti, înseamnă că coloana voivodului Ciuci a fost făcută una cu pulberea. Trâmbiţele au sunat tocmai pe când soarele răsărea, punând flori de aur în scuturi şi în miile de lănci şi halebarde. Vălmăşagul a fost scurt şi înspăimântător.           Bathory şi Csaky au scăpat cu fuga, în timp ce porţile se prăbuşeau şi ostile intrau în Cenad, în cântecul clopotelor. S-au înfăţişat nobilii în solie, cu pâine şi sare pe blid, şi descoperiţi, însă Gheorghe Doja i-a împins în pieptul calului, rostind doar câteva vorbe:           — Nu cruţaţi nimic! Răzbunaţi morţii de pe câmpia Racoş…           Tot atunci, clopotarii au fost fulgeraţi din turnuri! S-au suit răsculaţi să tragă clopotele de moarte! Uliţele pline de mulţimi au prins a arde! Spadele lucrau fără hodină! Lăncile străpungeau! Halebardele se repezeau ca stolurile de ulii şi vulturi! Nimic, nimic nu trebuia să rămână viu, din tot ce purtase cândva blazon şi umilise mii şi răsmii de oameni la adăpostul lui! Şi în timp ce răzbunarea lucra, Gheorghe Doja sta sub zid, între Avacum şi Barnabas.           — Piatră pe piatră! tuna din glas Avacum.           — Ca la Sodoma şi Gomora! cârâia glasul lui Barnabas, însă deodată anahoretul şi-a pus mâna la inimă, aproape mort de spaimă: încetaţi! Să înceteze! încetaţi odată!           Trâmbiţele au răsunat încetarea, însă nimic nu mai putea opri mânia. Lângă trunchiuri fulgerau securi. Săbii şi cuţite lucrau repede. Pomii se scuturau, se scuturau de zbaterile celor agăţaţi în funii. Soarele se făcuse roşu. Oamenii, caii şi armele parcă înotau prin sânge. Clopotele bubuiau adânc şi larg, ca la un amurg colosal al Universului. Degeaba sunau trâmbiţele a zecea oară, şi a douăsprezecea oară! Mânia alerga cu mii de capete, cu mii şi mii de braţe, cu mii şi mii de spade. Pătrundea până şi în adâncul beciurilor şi suia pe turnuri, şi în podurile caselor, scormonind şi dând nefiinţei tot ce era domnesc…           Destul! răcnea pustnicul Barnabas, şi pentru că trâmbiţele sunau zadarnic, el a ridicat arcul. A potrivit săgeata, ţintind drept într-un clopotar. Apoi a ţintit în altul, însă mânia a crescut, răsculaţii crezând că-i ucid nobilii ascunşi prin case.           Noaptea târziu, la lumina faclelor, pâlcurile s-au rânduit în sfârşit în linie. Gheorghe Doja sta sus pe trepte. Era din cale afară de ostenit, îşi da seama că dacă nu se gândeşte mai departe, izbânda clipei nici un preţ n-avea. îl obseda chipul lui Ion Zapolia. De bună seamă, încrucişarea săbiilor era de neînlăturat. Trebuia să coboare neîntârziat la Timişoara, cetatea cea puternică a nobilimii, s-o împresoare şi s-o spulbere. Şi abia după ce va nimici nobilii din Timişoara şi întâi pe Georg Brandenburg, se va uita mai departe în noaptea viitorului.           — Căpetenii ale mele!. a glăsuit Gheorghe Doja, liniştit.           Să sune trâmbiţele tăcere…           După ce trâmbiţele au sunat tăcere, el s-a ridicat din jâlţ. A întins braţul:           — Şerbi şi meşteşugari! Oameni de toate neamurile! Aflaţi: din voinţa voastră a tuturor, de azi înainte dăm nefiinţei serbia!           Dăm nefiinţei umilinţa! Bogaţi să nu se mai afle! Toţi ne naştem la fel, să trăim la fel! Aţi înţeles, şerbi şi meşteşugari? E sau nu voinţa voastră aceasta?           Glasurile au bubuit ca tunetele. Clopotele au prins a bate iar. Liniile pâlcurilor s-au amestecat. Chiotele şi trâmbiţele acopereau vaierele aramei. Ţimbaluri şi lăute cântau. Oştenii se cuprinseseră într-un danţ repede, la lumina faclelor.           Veselie? a tunat din glas Avacum.           Veselie, pe stârvuri? a cârâit din glas Barnabas.           Să-i lăsăm să-şi trăiască bucuria! l-a întrerupt Grigore.           Anahoreţii au dreptate! i-a retezat cuvântul Gheorghe Doja, când poloboacele au prins a fi date de-a dura şi vinul ţâşnea. Opriţi! Adunaţi pilcurile în linii… Cine-i? Ce vrea călăreţul ce se apropie?           Sunt hauptmanul Lang! striga mai apoi călăreţul, sărind din şa şi urcând treptele în fugă. Vin de la Şoimuş! Ostile tale au fost nimicite şi căpitanii ucişi! iată epistola diacului Sanislău!           Ucişi? Cum?           Răstigniţi!           Răstigniţi? s-a înfiorat Barnabas.           Răstigniţi? Cine? Şi de cine? a întrebat Avacum, şi un cutremur i-a zguduit trupul puternic.           Lang a reluat:           — Răstigniţi de către castelanul Prantner şi episcopul Csaky! Şerbilor prinşi li s-au scos ochii! Dar citeşte epistola lui Sanislău… însă Gheorghe Doja citise de mult cuvântul diacului: „Mântuirea e în braţul vostru, veniţi!”           Ostile stăteau înmărmurite. Faclele se stingeau pe rând. Gheorghe Doja şi-a păstrat cumpătul.           — Cu linişte, căpetenii! Poruncesc fratelui meu să rămână la Cenad, cu pâlcuri de oameni, să păzească legea nouă!           Apoi Gheorghe Doja şi-a ridicat securea, l-a privit gura ştirbă. A oftat…           — Iar noi, la Şoimuş, să pedepsim moartea cu moarte…           Şi nimic, nici piatra, nici apa, nici focul, n-ar fi putut opri ostile trecute o dată pe la praznicul răzbunării. Pe când părăseau Cenadul, clopotele bubuiau şi ei se revărsau pe sub ultimele flăcări.           Rămas în capul treptelor, Grigore a strigat:           — Gheorghe, păzeşte-te de Ion Zapolia…           Gheorghe Doja s-a oprit. S-a întors la fratele său:           La Zapolia mă şi gândeam! însă valul mă duce drept spre dânsul! Ce va fi, oare?           Ce va fi? Dacă încapi pe mâna lui, va fi cumplit…           Cumplit… a şoptit Gheorghe Doja. Ştiu acest lucru. N-ai uitat, frate? Să te duci la noi în Ţara Secuilor…           Sărind în şa, Gheorghe Doja galopa cumplit, strigând:           — Să te fereşti de mine, Ion Zapolia…           Ion Zapolia parcă răspundea, dintr-o ceaţă:           — Vii în mâna mea, Gheorghe Doja, vii drept în mâna mea!           Zvârle securea şi astâmpără-te!           Hruba era zidită din stânci masive şi nişte trepte întortocheate şi umede duceau până sus la uşă. Rareori, când venea un temnicer cu facla, prin firide se vedeau fiare ruginite, cranii omeneşti din cine ştie ce adânc de vremuri, şi în toate părţile se mistuiau1 şobolanii. Voivodul Ciuci murise de câteva zile şi-l scoseseră afară călugări în sutane negre. Timişan îşi aştepta ceasul sfârşitului, cu o sete arzătoare, ştiind că îl vor scoate afară şi va mai putea vedea o dată soarele, măcar cât ar urca până la rug sau mai sus, până la Dealul Crucilor. Visa adesea că soarele coboară treptele, întrupat într-o fată plină de zâmbet, şi-l cuprindea cu braţe fierbinţi şi-l acoperea cu plete de raze. L-a cuprins o nemărginită deznădejde când şi-a dat seama că nu mai poate dormi şi Ilina nu i se mai poate arăta în vis. îşi retrăia cu închipuirea copilăria şi tinereţea, şi se vedea luându-şi rămas bun de la ea, înainte de a sări în şa pe urma pâlcului de oaste pornit tocmai la cetatea Belgrad. De ce-l cruţau oare castelanul şi episcopul? La o vreme, pe când era aproape mort de foame, a coborât la el magister Melhior, medicul preasfinţiei sale, şi l-a cercetat mult, şi după ce a poruncit temnicerului să-i dea de mâncare, a părăsit temniţa rostind:           1 A (se) mistui – a dispare, a pieri.           — Madona să te aibă în pază…           Apoi, Timişan a băgat de seamă că temnicerii vorbeau cuviincios şi-l tot întrebau de sănătate, dându-i nădejde într-o scăpare de năpraznă, căci mare şi nemărginită e puterea ceruluj!           Într-o zi a coborât la el chiar mercenarul Bruder, căpetenia temniţei, şi i-a dat să bea vin, sub jurământ că nu va spune nimănui. Timişan avea să afle taina acestor schimbări în purtare, în altă zi, când a coborât alt mercenar, destul de speriat:           — De bună seamă, nu ştii ce se întâmplă afară, la lumina soarelui… însă nu şi-a mai continuat cuvântul, căci temniţa s-a cutremurat. Mercenarul s-a făcut alb:           — Au şi sosit coloanele lui Doja…           Timişan s-a clătinat, l-au zornăit lanţurile.           Să fim oameni! a continuat mercenarul. M-am purtat rău cu tine? Dacă cumva coboară aici castelanul sau episcopul, să te ucidă, te voi apăra eu, însă şi tu să mă aperi în faţa răsculaţilor…           Prea bine! a răspuns Timişan, în timp ce mercenarul îi dezlega lanţurile şi-i da o spadă.           Hauptmanul nostru, Bruder e hotărât să deschidă porţile, căci I-a zărit între răsculaţi pe bătrânul hauptman Lang… Aşa stau lucrurile, şi roagă-te cerului să scăpăm cu bine…           Mercenarul a urcat treptele, repede, dar s-a întors aproape rostogolindu-se, după ce s-a uitat afară:           Porţile au fost deschise! Răsculaţii l-au prins pe Prantner!           Şi astfel, Timişan urca în sfârşit spre soare, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, l se părea^că Ilina îl aşteaptă sus la uşă, să-şi lase capul pe pieptul lui. însă, în auz au prins a vui ca un vânt flăcările rugului. S-a împleticit, încât a trebuit să se sprijine de mercenar. După câteva clipe I-a văzut pe Gheorghe Doja. L-a auzit strigând:           Aţi deschis temniţa? Deschideţi temniţa!           Gheorghe Doja! Mântuitorul meu! striga Timişan, vrând să se lase în genunchi, însă Gheorghe Doja i-a răspuns aspru:           Apucă o spadă! iată… a adăugat repezindu-şi coiful pe spate. Episcopul Csaky?           — Oh, Dumnezeule, în sfârşit!. a gemut Timişan şi-şi deschidea cale spre episcop. S-a oprit drept în faţa lui şi abia atunci a văzut că Barnabas îl legase cu. funia de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, şi-l plesnea cu un bici îndemnându-l:           Mână, spre flacăra Gheenei…           Timişan! a gemut deodată episcopul. Ţi-am făcut vreun rău? Mărturiseşte în faţa oamenilor…           Vreun rău? s-a cutremurat Timişan, gata să-i fulgere grumazul. Dar Ilina? Cine a ucis-o?           Prantner! a strigat episcopul. Eu mi-am făcut doar datoria, cântându-i veşnica pomenire!           Prea multă vorbă! a strigat Gheorghe Doja. Ce spun şerbii din Şoimuş?           Spre rug! Hai, spre rug! cârâia din glas Barnabas, plesnindu-l pe episcop cu biciul şi smucindu-l de funie. Avacum, deschide evanghelia şi cântă-i veşnica pomenire…           Apoi, după ce Prantner a fost ridicat pe cruce, şi după ce din trupul lui Csaky a rămas doar o mână de pulbere, Gheorghe Doja a poruncit alinierea pâlcurilor. Era neînchipuit de mânios. A coborât dealul în galop, lovind calul cumplit, încât hauptmanul Lang a întrebat:           Oare ce-l roade pe Gheorghe Doja?           Cine să ştie? a oftat Avacum.           — Prea mult sânge… Prea multe flăcări… a adăugat Barnabas. Călărimile galopau ca nălucile. Abia zăreau şerbii îngenunchind la marginile satelor. Abia auzeau alarma clopotelor.           — Spre Timişoara! înainte!. striga Gheorghe Doja în răstimpuri, şi galopul creştea, înaintea lui stăruia chipul lui Ion Zapolia:           — Vii drept în mâinile mele, Gheorghe Doja…           Gheorghe Doja plesnea calul mai tare, şi mai tare, să mănânce întinderile. Apoi, a oprit scurt. S-a uitat zâmbind spre hauptmanul Lang şi spre Avacum. Barnabas rămăsese în urmă, pe armăsarul lui uriaş şi blând.           Ce ne porunceşti Gheorghe Doja? a întrebat hauptmanul.           — Deocamdată, nimic! a răspuns Gheorghe Doja, neînchipuit de blând. A continuat, după ce a ajuns lângă el: La Timişoara va fi greu. Trebuie linişte şi cumpăt! Şerbii adăugaţi nouă trebuiesc supuşi rânduielii şi muştrului! Unde-i Timişan?           Aici, Gheorghe Doja!           Sunt fericit, prietene, că n-au apucat a te ucide! Te păstrau, să te ducă la Timişoara, să te judece markgraful sau ciuma ştie pentru ce te păstrau! Dar bine că te văd viu! Ai fi în stare să îndeplineşti o poruncă?           Şi cu preţul vieţii mele!           Prea bine! Apucă spre miazănoapte şi caută coloanele lui Hosu! îl rog să coboare neîntârziat spre Timişoara…           Timişan i s-a închinat. Curând se învolbura în pulberi.           E încă prea slab şi nu trebuie să-l lăsăm singur! a spus deodată Barnabas. îmi îngădui, Gheorghe Doja, să-l însoţesc?           Nu, prietene! Tu ai alt drum, ceva mai greu!           Prea bine!           Deci, lasă armăsarul acesta greoi şi porneşte pe jos, înainte, la Timişoara! Strecoară-te în cetate! Vei putea?           Nici nu mai încape vorbă!           Află numărul tunurilor şi numărul oştirilor…           Şi astfel, după o clipă, Barnabas alerga pe drumul Timişoarei, cântând psalmi despre cetatea Ierihonului.           După aceea au desfăşurat corturile, în apropierea unei ape. Au tipărit1 străji cu lănci pe tuspatru zările şi oastea a trecut îndată la rânduiala muştrului. Stihia îşi arătase colţii, unii crâcneau în faţa căpeteniilor, încât răul trebuia nimicit repede şi din rădăcină. Alte iscoade, repezite spre Timişoara mai înainte, arătau că acolo e linişte, că cetatea putea fi luată repede, dacă n-ar ploua să se umfle apa Timişului. Gheorghe Doja cunoştea puterea cetăţii. Ce împotriviri avea de biruit, au arătat-o faptele, după ce s-a poruncit strângerea corturilor şi înaintarea.           Încercatul oştean Gheorghe Doja îşi aşezase bine cumpenele sufletului şi se uita în viitor. Dar oare ce va fi după ce va supune şi Timişoara? Pretutindeni, pe o mare întindere de ţară, nimicise serbia, dăduse legi drepte breslelor, împrăştiase ostile vrăjmaşe, iar nobilimea fusese trecută prin flăcări şi prin ascuţişul spadelor, însă vechiul oştean îşi da seama limpede că şi împotrivirile sunt din ce în ce mai puternice, îşi da seama că domnii vor zdrobi repede stăpânirea sărmanilor, dacă această stăpânire nu va fi apărată de o putere           1 A tipări – a lăsa, a fixa.           de oşti formidabilă. Şi ostile trebuiau strânse şi bine muştruluite şi bine înarmate, căci furca stihiei nu^poate înfrunta mult timp artileria şi călărimile îmbrăcate în fier. în mintea strategului totul era bine rânduit: după ce va izbi cu securea în cap ultima aşezaje, va începe strângerea de oşti şi arme potrivite.           Într-o dimineaţă, au început ploile mari de vară. Gheorghe Doja şi-a dat seama că nu-i a bine. în zadar glasul lui Avacum se întrecea cu tunetele, blestemându-le şi poruncindu-le să se oprească! Auzindu-l pe anahoret bubuindu-şi rugăciunile în faţa oştilor descoperite, Gheorghe Doja a surâs cu îngăduinţă şi cu destulă amărăciune ca-n faţa copiilor ce zidesc cetăţi de pulbere. Prevederile lui s-au dovedit, din nefericire, drepte. Într-o zi s-au zărit turnurile Timişoarei şi ^centura de zid înconjurată de ape până la o mare depărtare, însuşi Barnabas, întors peste noapte, îi spunea că era să se înece în mlaştini, în toată cetatea era linişte, mai ales după întinderea apelor. Gheorghe Doja îşi mânca unghia, gândind adânc, în faţa puhoaielor. Deodată, l-a fulgerat un gând: ce-ar fi dacă ar abate apa Timişului? Gândul era neînchipuit de îndrăzneţ, dar o căpetenie nu are a se gândi decât la biruinţă. Abaterea Timişului ar fi însemnat deschiderea drumului spre ziduri şi slăbirea cetăţii prin sete! Totuşi, o încercare de ajungere la ziduri, şi aşa, n-ar fi stricat! Deci, a dat poruncă să se facă rost numaidecât de poloboace! Şerbii şi mercenarii şi-au lepădat armele. Aşezau poloboace în lungul mlaştinilor, unul după altul, şi deasupra aşezau repede bârne, butuci şi scânduri. Podul se întindea necontenit, însă ce lucrau peste noapte, zdrobeau tunurile cetăţii într-o clipă… Au ajuns de câteva ori până la ziduri, însă pâlcurile s-au întors, rănite, şi abia izbutind să se smulgă din smârcuri!           După aceste încercări costisitoare de vieţi, toţi, de la căpetenia cea mare până la şerbi, au văzut limpede că mântuirea sta numai în lupta cu puhoaiele! îndrăzneala lor amintea tragediile războiului peloponeziac, curajul Dacilor lui Decebalus! însuşi Doja a dat semnalul luptei cu stihia, înfingând hârleţul!           Unde se aflau însă ostile vrăjmaşului? Ce se socotea Bathory, că sta nevăzut? La o vreme, au venit şi coloanele lui Hosu, din nord, şi cleştele lor se strângea zi cu zi împrejurul cetăţii.           Timişan săvârşea neînchipuite fapte, însoţit doar de Barnabas, se strecurau până la porţi şi, într-o noapte, au adus prins un mercenar de-al lui Georg Brandenburg, răpit chiar din locul de strajă. Fapta a înmiit curajul oamenilor, însă, într-o zi, pe când se aflau răspândiţi în lungul râului, departe, au auzit câmpiile duduind! Au zărit ca un nour cumplit apropiindu-se…           Bătălia s-a încins într-o clipă. Ostile călări treceau ca prin pleava în vânturare. Gheorghe Doja şi-a înşfăcat securea. S-a avântat în şa! însă deodată a văzut în jurul lui un gol. Călăreţi străini îl strângeau într-un cerc de lănci. Degeaba striga, chemându-şi oastea risipită!           Peste o clipă, Ion Zapolia s-a oprit în faţa lui. După ce a făcut semn călăreţilor să se îndepărteze, a strigat:           Gheorghe Doja, cuvântul meu s-a îndeplinit…           Şi acum? a întrebat Gheorghe Doja, alb ca varul. Crezi că acesta e sfârşitul?           Da, Gheorghe Doja! Laurentie a fost ars pe rug, la Cluj!           Zdrobiţi au fost şi voivozii Maramureşului! Zvârle securea, Gheorghe Doja, şi supune-te…           Cum? Asta, nu! Ne vom bate, Ion Zapolia!           Ne vom bate! a răspuns voivodul, şi lupta s-a încins repede.           Amarnic îşi învârtea securea pe deasupra capului nefericitul Doja! Amarnic se rotea securea lui Ion Zapolia! Insă, au dat năvală călărimile! Totul s-a sfârşit înspăimântător de repede.           Voivodul s-a îndepărtat în galopul calului.           În vremea asta, Gheorghe Doja era dus spre cetate. Abia auzea în urmă răcnetele măcelului săvârşit asupra răsculaţilor.           Nu târzie vreme după aceea, Gheorghe Doja urca spre osândă.           — Şi tu, Timişane? a tresărit el, desluşindu-l ca printr-o ceaţă pe Timişan, în lanţurile zornăind.           — Da, Gheorghe Doja, da: şi acum sunt alăturea de tine…           — Şi tu, Barnabas? Şi tu? s-a mirat Doja, apoi. Dar Avacum, unde-i?           — Aici, Gheorghe Doja, aici sunt! Oare ce ne vor face?           Să vă păstraţi cumpătul, fraţii mei, să fim mândri!           N-ai grijă, n-ai grijă! a suspinat Barnabas şi se clătina îngrozitor.           Gheorghe Doja l-a îndemnat:           Ţine-te de mine, Barnabas, că-s lunecoase bârnele…           M-aş ţine de tine, frate, dar mâinile mele sunt ferecate în lanţuri.           Apoi, Georg Brandenburg von Hohenzollern îi aştepta, între două rânduri de lăncieri cu scuturi. Doja s-a oprit. L-a privit drept în ochi:           — Şi totuşi, nu voi sunteţi biruitorii!           Georg Brandenburg i-a acoperit cuvintele cu hohotele de râs:           — Aşa? Priviţi…           Cum s-a ferit, osândiţii au văzut o podişcă şi nişte oameni în straie roşii aprinzând focul. S-a văzut un jâlţ de fier, o coroană de fier şi un sceptru de fier.           — Pentru cine sunt toate acestea? a întrebat Barnabas, cutremurat din creştet până-n tălpi.           Apoi, în vaierul clopotelor, jâlţul de fier, coroana de fier şi sceptrul de fier au fost lăsate în foc până la înroşire. Doja s-a aşezat pe jâlţ. Şi doar o clipă, cât i s-a pus coroana pe cap şi sceptrul în mâna dreaptă, el a stat drept şi demn, şi miile de privitori au văzut în fumul ce se ridica un colos al fierului, un împărat al munţilor de fier şi subpământului.           Apoi, totul a fost acoperit într-o ploaie înaltă şi repede. Călăii rupeau cu cleştele bucăţi din carnea martirului, aruncându-le răsculaţilor să le înfulece, dar nimeni nu le voia. Securile fulgerau.           Numai Barnabas n-a avut tărie.           Tu, Barnabas? l-a dojenit Avacum.           Mi-i frică! Dacă muşc din carnea omului, scap numai cu ochii scoşi…           Cum ai primi să muşti din carnea omului? l-a întrebat Timişan.           Dealtfel, a reluat Avacum, şi pe noi ne duc! Vedeţi cum se apropie?           Da! a răspuns Timişan, şi a izbucnit în hohote de plâns.           S-aud securile…           Au pornit tustrei. N-au mers prea departe, l-au doborât călăii, l-au întins pe bârne. Le-au făcut trupurile cruce.           Apoi i-au ridicat în văzduh, ţintuiţi pe bârne. Zăreau pumni ridicaţi, guri strâmbe de ură.           Dormiţi, fraţilor? a întrebat la o vreme Avacum, de pe bârna din dreapta.           Nu! încă nu! a răspuns Timişan, din mijloc. S-apropie o fată, cu o creangă de măslin…           Dar Barnabas? a stăruit Avacum.           Barnabas doarme! Şi-a scăpat capul pe umeri…           — Spuneai de-o fată? a continuat Avacum, cutremurându-se. Mântuiţi-vă de ispitele pământului!           — Dar vine cu o creangă de măslin…           Şi Timişan se uita drept înainte, departe, departe, şi vedea cum vin spre el şi satele, şi cetăţile, şi munţii, şi câmpiile; urca spre el tot pământul Transilvaniei; şi când s-a arătat soarele din ceţuri, Timişan a văzut chipul Ilinei în soare, surâzând, încălzindu-l în frigul îngrozitor. El a gemut:           — Mi-i sete! înmoaie creanga de măslin în apă… suie-mi-o spre buze…      Apoi şi-a lăsat capul pe umăr. Zâmbea, zâmbea, căci Mina suise la el şi-i răcorea fruntea cu creanga.

Daniil Sihastrul În vremile vechi, se zice că mai mulți călugări evlavioși, care se strânseseră într-un loc singuratic și înconjurat cu păduri străvechi, clădiseră o mănăstire. Ei își durară mănăstirea din bârne groase din stejar trainic în apropierea și spre asfințit de satul Vicovul de Sus, pe locurile lui și o închinară Sfântului Laurențiu. Călugării se rugau lui Dumnezeu Sfântul pentru iertarea păcatelor lor și ale oamenilor. Ca să-și agonisească cele puține, însă cu totul trebuincioase pentru nevoile vieții, lucrau fel de fel de meșteșuguri. Dintre acești vrednici părinți era ieromonahul Daniil, cel mai evlavios și iscusit. Și el se îndeletnicea cu cioplirea de linguri din lemn de paltin. Lingurile le vindea prin satele învecinate și așa își agonisea el puțina pâine cea de toate zilele. Cele ce-i mai rămâneau de prisos de la vânzarea lucrului mâinilor lui și din cele ce-i aduceau bunii creștini ca răsplată pentru sviștănii, dezlegări, cărțile lui Lazăr, cetanii ș.a. împărțea săracilor, văduvelor și orfanilor. Era un adevărat părinte duhovnicesc! Auzise cuviosul Daniil, care de obicei petrecea numai în post și rugăciune, că în Siret, care era al treilea sat de la Vicovul de Sus, s-ar strânge oamenii într-o zi anumită din săptămână, ca să se desfacă de cele ce au de prisos și-și cumpără cele ce au de trebuință. Și având și Daniil o mulțime de linguri gata, pe care nu le putea desface prin satele din apropiere, se hotărî să-și cerce norocul cu marfa lui în Siret. Se duse, deci, pustnicul la stareț să-și ceară binecuvântarea și poslovenia pentru călătorie, fără de care n-ar fi îndrăznit el să facă, Doamne ferește, nici un pas afară de mănăstire. Ajungând Daniil în Siret, își vându îndată marfa ce-o lucrase și pe care o adusese într-o pereche de desagi în spate. Dar, cu toate că-și vându îndată lingurile, el de aici nu scăpă cu una cu două. Creștinii din partea locului și cei de primprejur, auzind că Daniil se află în mijlocul lor, nu-l lăsară. Ei îl rugară, unul pentru o molitvă a Sfântului Vasile, altul sviștanie pentru bolnav, celălalt pentru dezlegarea și măsluirea unei femei ce trăgea de moarte ș.a. Vestea că rugăciunile lui Daniil sunt primite înaintea lui Dumnezeu și că-i de folos celor bolnavi se duse în toată Țara Moldovei, de aceea îl și îmbulzeau creștinii. Și, adică, ce avea să facă bietul călugăr, trebuia să le facă tuturor după dorință. Știa el că astfel se prea întârzie și trece sorocul vremii pentru care îl învoise starețul să fie înapoi dar el nădăjduia în Dumnezeu și în bunătatea proistosului său. El se gândi că este dator să ajute celor ce suferă de boli, să le aline durerile trupești și sufletești și apoi că din prisosul darurilor creștinilor va avea de unde ajutora pe cei săraci, așa că rămase pe la creștini și zăbovi o zi peste vadea. Întorcându-se Daniil a patra zi acasă și ducându-se înaintea starețului, el, fără să asculte dezvinuirea lui, îl mustră aspru pentru întârziere și-l opri de-a ieși din mănăstire un timp îndelungat. Bietul Daniil, deși se știa fără de vină mare, primi cu supunere mustrarea aspră a starețului și pedeapsa cea grea, dar se hotărî în sine, ca pedeapsă pentru că a încălcat porunca starețului și a întârziat cu o zi, ceea ce nu i se întâmplase niciodată înainte, să se tragă până la sfârșitul vieții în fundul munților, într-un loc cu totul neumblat și pustiu și să se facă sihastru. Și așa și făcu. Se trase, adică, într-un codru necălcat de picior de om, care era între munții de la asfințit-miazănoapte de la mănăstirea Sfântului Laurențiu și într-o depărtare ca de un ceas și mai bine. Aici află Daniil un locșor ce-i venea la îndemână, fiindcă una: locul era pustiu; al doilea: lângă el curgea în vale un pârâu cu o lingură de apă, și al treilea: că aici codrul era plin de stânci uriașe. Și mai ales această de pe urmă însușire a locului se lovea cu dorința lui ca să se facă sihastru. El, adică, se hotărî să-și scobească într-o stâncă de aici o chilie, unde să se poată adăposti de greul iernii, de ploi și de fiarele cele răpitoare. Ani întregi petrecu bietul sihastru în genunchi cu dalta-n mână, cioplind necontenit și din greu în vârtoasa stâncă. După o muncă strașnic de grea, ostenitoare și îndelungată își văzu și el sfârșită chilia cu ajutorul lui Dumnezeu, la care nădăjduia mereu. Această chilie se poate vedea și astăzi în Putna. Pe când petrecea Daniil într-o seară întunecoasă în fundul stâncii sale în genunchi și se ruga lui Dumnezeu, iar afară se auzea fiorosul urlet al lupilor și urșilor, zice că bătea cineva la ușa chiliei. Daniil, că cine-i, iar de afară răspunse un glas, că este Ștefan Vodă, domnul Țării Moldovei, care de la vânătoare prin munți a rătăcit de soții lui. Și fiind afară grozav de întuneric, nu poate afla cărarea, deci se roagă să-l primească la masă. Sihastrul deschise ușa chiliei și-l primi bucuros pe Vodă să rămâie. În acea noapte, zice-se, Daniil l-a înduplecat pe Ștefan Vodă să ridice în acele locuri lui Dumnezeu locaș și Dumnezeu îi va ajuta la toate treburile lui. Și Ștefan Vodă primi voios sfatul sihastrului. Era doar un om evlavios și cu frica lui Dumnezeu, cum rar este altul și zidise și mai înainte încă multe locașuri dumnezeiești. Începu, deci, să zidească și aici o mănăstire falnică, pe care, sfârșind-o, o numi a „Putnei”, după pârâul ce curge alături spre vale. Cum se isprăvi mănăstirea Putna, curseră la ea și o mulțime de călugări de prin toate mănăstirile și schiturile din țară, așa și din cea a Sfântului Laurențiu din Vicovul de Sus. Aceasta de acum înainte rămase pustie și cu vremea clădirile ei începură să se risipească. Biserica cea de stejar a mănăstirii zice să se fi mutat mai târziu în alt sat, al cărui nume s-a uitat cu vremea cu totul. Așa că nu a rămas nimic din această mănăstire și nimeni n-ar ști că ea cândva, în timpuri, a fost, dacă poporul nostru nu ne-ar fi păstrat istoria și pentru aceea poartă locul numele „Laura”, scurtat din Laurențiu. Daniil zice că să fi proorocit că în satul Vicovul de Sus poporul astfel se va înmulți, că va fi nevoie ca biserica sătească mereu să se adauge și să se mărească de trei ori de cum era, ba că va veni vremea când se va zidi chiar pe acel loc, pe care a fost mănăstirea Sfântului Laurențiu, o biserică sătească. Sihastrul Daniil, după ce s-a zidit mănăstirea Putna și s-a urzit acolo un sătișor de 12 familii, a părăsit chilia lui din stânci și s-a făcut nevăzut. Se povestește că s-a așezat într-o pustietate mai mare, precum își pusese el canonul, când cu probozania starețului, ca până la sfârșitul vieții să petreacă în adâncă singurătate. Zice că el s-a statornicit pe un loc pustiu și sălbatic, pe pârâul Voronețului sau pe apa Corbului. Aici petrecea ca și în chilia lui de stâncă de pe Putna, în post, rugăciune, învățarea celor ce veneau la el. Aici s-a mai întâlnit Daniil cu Ștefan Vodă după bătălia cu turcii de la Valea-Albă sau Războieni. Ștefan, în nevoia lui, l-a rugat pe Daniil să-l sfătuiască; Daniil i-a zis să-și strângă oastea, să se lupte cu dușmanul, că va învinge, dacă va făgădui să zidească pe acele locuri un locaș lui Dumnezeu. Ștefan Vodă ascultă sfatul sihastrului, învinse pe turci și zidi pe apa Corbului (Voronețului) o mănăstire frumoasă, numită a Voronețului, ca mulțumită pentru izbânda câștigată cu ajutorul lui Dumnezeu. pentru piese de teatru si legende populare romanesti da-ti click aici...........https://latimp.eu/?s=stefan+