Sinteze titularizare invatatori Limba si literatura romana, Metodica, Pedagogie

Tema 1. Documente curriculare - Definitie - Etimologie - Istoric educational - Aparitii editoriale   1. Definitie : Curriculum reprezinta un traseu bine definit de instruire, curs obligatoriu de studiu, oferta educationala, toate documentele cu efect reglator, toate experientele de invatare oferite de scoala 2. Etimologia - curriculum vine de la curriculum/curricula, fie de la currere (substantin latin la singular face curriculum si la plural curricula) - limba romana a preluat acest termen, avand acum curriculum - curricumulurile - forme acceptate de limba romana. 3. Istoric educational -secolul al VI-lea si al VII-lea insemna curs de studiu obligatoriu in scoala; - prima jumatate a secolului al IX-lea in care insemna cunostintele ce se predau intr-o scoala sau universitate; - jumatatea secolului XX care inseamna programa de cunostinte și planul de învățământ - dupa 1950 avem abordari de tip modernism - 1950-1960 apar din perspectiva lui Piller principiile curriculare - 1960-1970 - in prim-plan apare si curriculumul formal si nonformal - dupa 11970 curriculum patrunde in politicile educationale. 4. Aparitii editoriale - 1902 Dewey - „Copilul si curriculum”, unde se precizează importanța informației (ce se învață dar și ce se învață) - 1918-1919 Bobbit - care vine cu ideea preluată pretutindeni, că este foarte important curriculum si nonformalș - 1950 - Tyler - care vine si structurează curriculum din perspectiva obiectivelor curriculare, continutului curricular, metodologiei curriculare și a evaluării curriculare. - apar lucrări Landsherr (Gilbert si Vivienne), Dan potolea, vasile Chiș, M. Ionescu, Musata Botoș, Dorel Ungureanu, Constantin Cucoș, M. Manolescu, Romiță Jucu, Simona Marin.   1. Documente curriculare Dacă tratăm curriculum ca ofertă educațională sau din perspectivă restransă, curriculum trebuie văzut prin documentele curriculare de politică educațională și anume: 1. plan cadru de învățământ 2. programă școlară 3. manuale școlare 4. metodologiile specifice de aplicare a acestora în învățământ În afară de documentele curriculare ce țin de politică educațională (sunt create, redactate și obligatorii) există și documente curriculare realizate de cadru didactic și care devin oficiale după ce sunt aprobate de comisia de curriculum din școală și de directorul aceteia. Din această categorie curriculară enumerăm: 1. planificarea anuală 2. planificarea semestrială 3. proiectarea didcatică 4. proiectul didactic(proiectul de activitate - grădiniță, proiectul de lecție - învățământul primar) La nivelul pedagogiei pentru invățământul preșcolar există un curriculum specific ce cuprinde planul de învățământ și programa specifică La nivelul învățământului primar există plan cadru de învățământ și programă școlară din perspectiva planului cadru de învățământ.   Planul de învățământ - Analiză de detaliu privind documentele curriculare specifice învățământului primar și preșcolar 1. Planul de învățământ - este un document de politică educațională, oficial și obligatoriu, adică gradinițele și școlile primare au obligativitatea implementării in toată integritatea sa. - concretizează și structurează conținutul învățământului pe ni8vele de școlaritate. - construcția lui având o filosofie specifică tipului de școală și vârstei copilului. Caracteristici ale planului de învățământ - exprimă politica educațională stabilită la nivel de țară. - concretizează dimensiunile profilului de formare. - concretizează pertinența conținuturilor. - organizează disciplinele pe arii curriculare. Etape de elaborare 1. etapa de expertiză științifică - se pun de acord specialiștii in TMC 2. etapa de expertiză practică - se pun de acord profesroii practicieni. 3. etapa de expertiză decizională - factorii de decizie, iau hotarârea pertinentă de aplicare Planul de învățământ pentru învățământul primar Este structurat pe 7 arii curriculare având plaje orale pe discipline și numarul de ore minim și maxim pe săptămână, cu respectarea trunchiului comun și a numărului maxim de ore săptămânale Actualmente numărul minim de ore săptămânal corespunde cu numărul de ore pentru trunchiul comun. Planurile de învățământ primar și preșcolar sunt însoțite de metodologii specifice elaborate de MEN sun ordin de ministru, ceea ce oferă obligativitae de aplicare. Programa școlară - reprezintă în fapt curriculum scris/oficial, care se utilizează în pedagogia învățământului primar și preșcolar. - din perspectiva curriculumului preșcolar trebuie sa reținem ca puncte de sprijin ale programei, obiectivele cadru, obiectivele de referință și exemple de comportamente pentru fiecare obiectiv de referință. - aceste comportamente reprezintyă și standarde de performanță în învățământul preșcolar. Programa școlară este structurată din perspectiva notei de prezentare a competențelor generale, a competențelor specifice și a exemplelor de activități de învățare și a continuturilor. Ambele programe ofera flexibilitate și dinamism pentru cadrele didactice din perspectiva formării unei personalități autonome și creative ale copilului. Manualele școlare la învățământul primar există numai începând cu clasa I, întrucât acum se învață cititul si scrisul.   Tipuri de curriculum - creează posibilitatea abordării științifice a procesului didactic - îmbracă o multitudine de forme, dar pentru grădiniță și învățământul primar trebuie sa avem în vedere curriculum național, ce de fapt cuprinde CORE CURRICULUM/CURRICULUM DE BAZĂ sau TRUNCHI COMUN și CURRICULUM LA DECIZIA ȘCOLII (C.D.S.) prin opționale de regulă. Core Curriculum se găsește într-o serie sinonimică cu curriculum de bază și curriculum trunchi comun. El include cunoștințele, abilitațile, atitudinile, competențele considerate indispensabile pentru formarea și dezvoltarea personalității umane din perspectiva învățământului primar și preșcolar. Evaluările de la învățământul primar (clasa a II-a  până la a IV_a) se realizează respectând core curriculum/trunchi comun. Core curriculum poate fi pus sub semn de egalitate cu curriculum de bază, curricumul obligatoriu, comun, general sau curricumul central. Dacă trunchiul comun este obligatoriu din perspectiva curricumului central, curricumul la decizia școluii reprezintă oferta de discipline cuprinse de regulă în curricumul opțional. Aici trebuie sa avem în vedere: - curricumul aprofundat - curricumul extins - curricumul elaborat în școală CDS creează specificitatea unității de învățământ și dă posibilitatea cadrului didactic de a veni în întâmpinarea dorințelor, intereselor, aptitudinilor copiilor. Din perspectiva pedagogiei învățământului primar și preșcolar este necesar să se cunoască următoarele rapoarte: Curriculum obligatoriu - curriculum opțional Curriculum formal - curriculum informal Curriculum național - curriculum local Cadrul didactic trebiie să știe că curiculumul nhațional completează curriculum obligatoriu, adica trunchiul comun, dând posibilittaea cadrului didactic și copiilor să se realizeze o dezvoltare a copiilor prin intervenția personalizată - pertinentă a cadrului didactic

Si o schita pentru memorarea vizuala

                                                 2.Proiectarea curriculumului la decizia şcolii   Tipologia Curriculumului Naţional operant în cadrul sistemului de învăţământ din România: curriculum-nucleu curriculum la decizia şcolii – care este alcătuit din:                  - curriculum extins;                  - curriculum nucleu aprofundat;                  - curriculum elaborat în şcoală (optional):                                                                                          - la nivelul disciplinei;                                                                                          - la nivelul ariei curriculare;                                                                                           -la nivelul mai multor arii curriculare;                 Tip de CDS Caracteristici ale programei Regim orar Notare în catalog Aprofundare Programa pentru trunchiul comun în numărul maxim de ore al plajei orare prevăzute prin planul cadru (în cazuri de recuperare -  respectiv pentru elevi care nu au reuşit să dobândească achiziţiile minimale prevăzute prin programa anilor de studiu anteriori) Ore din plaja orară Aceeaşi rubrică din catalog cu disciplina sursă Extindere Obiective de referinţă (comp specific) notate cu *. Conţinuturi notate cu * (se regăsesc în programa de trunchi comun a disciplinei) Ore din plaja orară Aceeaşi rubrică din catalog cu disciplina sursă Opţionalul la nivelul disciplinei Noi obiective de referinţă (competenţe specifice). Noi conţinuturi (noutatea este definită faţă de programa disciplinei de trunchi comun) Ore de opţional Rubrică nouă în catalog Opţional integrat la nivelul ariei sau opţional cross-curricular Noi obiective/competenţe - complexe. Noi conţinuturi - complexe (noutatea este definită faţă de programele disciplinelor de trunchi comun implicate în integrare) Ore de opţional Rubrică nouă în catalog     Curriculum extins - are la bază întreaga programă şcolară a disciplinei, atât elementele de conţinut obligatorii, cât şi cele facultative. Diferenţa până la numărul maxim de ore prevăzute pentru o anumită disciplină se asigură prin îmbogăţirea ofertei de conţinuturi prevăzute de curriculumul nucleu.   Curriculum nucleu aprofundat - are la bază exclusiv trunchiul comun, respectiv elementele de conţinut obligatorii. Diferenţa până la numărul maxim de ore prevăzute pentru o anumită disciplină se asigură prin reluarea şi aprofundarea curriculumului nucleu, respectiv prin diversificarea experienţelor şi activităţilor de învăţare.   Curriculum elaborat în şcoală - conţine, cu statut opţional, diverse discipline de studiu propuse de instituţia de învăţământ, sau alese de aceasta din lista elaborată la nivel de minister. Fiecare profesor are oportunitatea de a participa în mod direct la elaborarea curriculumului, funcţie de condiţiile concrete în care se va desfăşura activitatea didactică. Disciplinele opţionale se pot proiecta în viziune monodisciplinară, la nivelul unei arii curriculare sau la nivelul mai multor arii curriculare.     Elaborarea unui CDS   Pentru elaborarea programei unui CDS, se urmareste  schema de proiectare care este în acord cu modelul programelor din trunchi comun.   Propunator:  Denumirea CDS:   Tipul: Clasa Durata: Număr de ore pe săptămână: Autori:   Argument Obiective /Competenţe Activităţi de învăţare Lista de conţinuturi Modalităţi de evaluare Bibliografie   Pentru Argument, se va redacta 1/2 - 1 pagină care motivează cursul propus: nevoi ale elevilor, ale comunităţii locale, formarea unor competenţe de transfer etc.   Obiectivele/Competenţele vor fi formulate după modelul celor din programa naţională (al materiilor de trunchi comun), dar nu vor fi reluări ale acestora. Dacă CDS-ul ar repeta obiectivele de referinţă/competenţele specifice  programei şcolare a disciplinei, atunci CDS-ul respectiv nu ar aduce nimic nou din punctul de vedere al formării şi dezvoltării unor capacităţi ale gândirii. Un obiectiv de referinţă/o competenţă specifică este corect formulat/ă dacă, prin enunţul său, răspunde la întrebarea "Ce poate să facă elevul?". Dacă răspunsul la această întrebare nu este clar (ceea ce poate face elevul nu poate fi demonstrat şi evaluat), atunci obiectivul/competenţa este prea general definit. Pentru un CDS  de o oră pe săptămână se vor defini şi urmări 5-6 obiective de referinţă/competenţe specifice - pe care elevii urmează să le atingă până la sfârşitul anului.   Lista de conţinuturi cuprinde informaţiile pe care CDS-ul le propune ca bază de operare pentru formarea capacităţilor vizate de obiective/competenţe. Altfel spus, sunt trecute în listă acele informaţii care vor fi introduse, combinate şi recombinate între ele şi cu altele învăţate anterior, într-un cuvânt, acele informaţii care vor fi vehiculate în cadrul CDS-ului.   Ca modalităţi de evaluare, vor fi menţionate tipurile de probe care se potrivesc opţionalului propus (de ex. probe scrise, probe orale, probe practice, referat, proiect etc.). Nu vor fi incluse probele ca atare.   În cazul în care CDS-ul este prevăzut pentru un nivel de şcolaritate sau un ciclu curricular, este necesar să fie definite şi obiective cadru (competenţe generale) din care se deduc obiectivele de referinţă (competenţe specifice) pentru fiecare an de studiu. Altfel spus, dacă oferta cuprinde un CDS  pentru mai mulţi ani de studiu, se redactează câte o programă pentru fiecare an, având grijă să apară explicit progresia obiectivelor /competenţelor de la un an de studiu la altul.       Abordari  integrate   Niveluri ale integrării curriculare Nivelurile integrării curriculare sunt următoarele: a)  intradisciplinar (monodisciplinar); c)  multidisciplinar (pluridisciplinar); d)  interdisciplinar; e)  transdisciplinar.   (a) Monodisciplinaritatea (sau intradisciplinaritatea) este centrată pe un obiect de studio (independent). Informaţiile şi metodele se limitează la cele ale unei singure discipline. Integrarea la acest nivel presupune conjugarea unor conţinuturi interdependente ale învăţării care aparţin aceluiaşi domeniu de studiu. Este posibilă permeabilitatea frontierelor interne, între teme din aceeaşi disciplină.   (b) Multidisciplinaritatea (pluridisciplinaritatea) este o modalitate de organizare curriculară se centrează pe o temă care aparţine unui domeniu şi care este abordată pe rând din perspectiva mai multor discipline, în mod independent, în raport unele cu altele. Astfel, tema va fi clarificată prin contribuţii specifice fiecărei discipline. La acest nivel, integrarea vizează zona conţinuturilor.         (c) Interdisciplinaritatea este o modalitate de organizare curriculară care depăşeşte zona conţinuturilor şi care vizează zona de metode / atitudini. Procedeul de obţinere a unui modul interdisciplinar: prin intersecţia unor arii disciplinare diferite, fiind ignorate limitele stricte ale disciplinelor. Printr-o abordare interdisciplinară se pot realiza obiective de învăţare / competenţe specifice de ordin mai înalt (capacităţi metacognitive). Principiul organizator nu mai este focalizat pe conţinuturi (ca în situaţia multidisciplinarităţii), ci se trece la centrarea pe competenţe cheie.     (d) Transdisciplinaritatea Transdisciplinaritatea este gradul cel mai elevat de integrare a curriculumului, mergând până la fuziune; conduce spre emergenţa unor noi câmpuri de investigaţie, programe de cercetare; înglobează toate nivelurile anterioare. Transdisciplinaritatea se centrează pe viaţa cotidiană, pe probleme cu adevărat semnificative, aşa cum apar în context cotidian şi care afectează vieţile oamenilor. Atât competenţele, cât şi conţinuturile se integrează în jurul unor probleme de viaţă: dezvoltarea personală armonioasă, responsabilizarea socială a elevilor, integrarea în mediul natural şi sociocultural. Termenul de transdisciplinaritate, deşi este frecvent utilizat, nu pare a avea un sens stabil sau un conţinut acceptat unanim. Utilizat, acest termen, cel mai frecvent, ne duce cu gândul la dizolvarea barierelor disciplinare cu scop de îmbogăţire disciplinară sau de multiplicare a resurselor unei discipline. De cele mai multe ori transdiciplinaritatea preia teorii, metode şi tehnici care există independent în câteva discipline şi le reorganizează păstrând sau dând noi semnificaţii unor domenii de cunoaştere. Comunitatea transdisciplinară (în cazul unui proiect) este o comunitate formată din profesionişti sau experţi din domenii diferite care au cunoştinţe individuale pe care le utilizează cât mai eficient, în comun, cu scopul de a rezolva situaţii problemă sau de a realiza un proiect.

3.Proiecatrea activității didactice   In funcţie de orizontul de timp luat ca referinţă, distingem două tipuri fundamentale de proiectare pedagogică:                                                                                                                                                      - proiectarea globală – are drept referinţă o perioadă mai mare din timpul de instruire: de la un ciclu şcolar la un an de studiu şi se concretizează in elaborarea planurilor de invăţământ şi a programelor şcolare; - proiectarea eşalonată – are drept referinţă perioade mai mici de timp şi se concretizează în:                          • planificarea anuală; • planificarea semestrială; • proiectarea unităţilor de invăţare; • proiectarea lecţiei.                                                                                                                                                 3.1.Proiectarea anuală a activităţii are în vedere o perspectivă mai îndelungată asupra predarii unei discipline. Proiectarea anuală presupune: a) definirea scopului instrucţiei educative urmarite în predarea acestei discipline b) analiza structurilor conţinutului si delimitarea lui în capitole, teme c) stabilirea ritmului de parcurgere a materiei d) distribuirea timpului pe activităţi de predare, de recapitulare şi sinteză, şi de evaluare.  Şcoala .............                                    Profesor: ...............  Disciplina ...........                                Clasa/Nr. ore pe săpt./Anul.......   Semestrul     Nr. Crt.     Unităţi de învăţare   Evaluare   Nr. ore   Observaţii   3.2.Planificarea  semestrială  a activităţii este o continuare si o particularizare a celei anuale, detaliată pe semestre , unde sunt trecute şi conţinuturile de la fiecare unitate    Nr. crt Unitatea  de învatare Competenţe specifice/ Obiective de referinţă Conţinuturi Nr. Ore Data/ săpt Obs. 3.3.Unitatea de invăţare are o structură omogenă din punct de vedere tematic, se desfăşoară continuu pe o perioadă de timp şi se finalizează prin evaluare; stabileşte strategii utilizate în parcurgerea acelor capitole, a metodelor, procedelor, a mijloacelor de învăţare, materiale didactice şi forme de organizare a activităţii                                                                                                                                                                                      Ş coala........                                                                                                                                                                                                                  Disciplina........                                                                                                                                                                                                   Unitatea de învăţare.....                                                                                                                                                                                                                 Nr ore alocate.....                                                                                                                                                                                                         Clasa/nr.ore săptămână......                                                                                                                                                                                                         Anul..... Conţinuturi Obiective de referinţă / Competenţe specifice Activităţi de învăţare Resurse materiale şi procedurale Evaluare Data Obs   În conţinuturi se trec detalieri de conţinut necesare în explicarea modului de parcurgere a materiei.                                                                                                                                                                      În obiective de referinţă/competenţe specifice se trec codurile din programa şcolară.                                                                                                             Activităţile de învăţare pot fi cele din programa şcolară sau  completate, modificate de profesor  pentru atingerea obiectivelor/competenţelor propuse.                                                                                                                                                                                                                       Resurse este rubrica  în care se specifică  mijloacele , formele , metodele  şi timpul                                                                                                                           În Evaluare se menţionează formele de evaluare ale elevilor, aplicate la clasă.                                                                                                                                    În viziunea tradiţională activitatea de proiectare didactică constă în simpla planificare şi eşalonare rigidă a timpului pe unităţi de instruire şi, în paralel, în eşalonarea univocă a materiei de studiat sub forma planului calendaristic, a sistemului de lecţii, a planului tematic, a proiectului de lecţie – în funcţie de aşa – numitele „programe analitice”.             În viziunea modernă, proiectarea didactică reprezintă o activitate complexă, un ansamblu de procese şi operaţii deliberative de anticipare a modului de desfăşurare a activităţii instructiv – educative, de fixare mentală a paşilor ce se vor parcurge şi a relaţiilor dintre aceştia.             Acţiunile de proiectare didactică nu se identifică cu cele de elaborare a planurilor de activitate, ci sunt mult mai complexe. Ele constau în gândirea, anticiparea şi prefigurarea procesului instructiv – educativ, a strategiilor de predare, învăţare şi evaluare, a modului orientativ în care se va desfăşura activitatea.             Sintagma de design instrucţional  presupune: • a defini obiectivele învăţării la unul sau mai multe niveluri; • a sugera teme de activitate susceptibile să provoace învăţarea în sensul dorit; • a oferi posibilitatea de a alegere a metodelor şi mijloacelor de predare şi învăţare; • a presupune instrumente de control ale predării şi învăţării; • a determina condiţiile prelabile necesare unei activităţi de învăţare eficientă.             Unii autori avansează un algoritm procedural ce corelează patru întrebări esenţiale, în următoarea ordine: Ce voi face? Cu ce voi face? Cum voi face? Cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut a fost făcut?             Răspunsurile la cele patru întrebări vor contura astfel etapele proiectării didactice. Prima întrebare vizează obiectivele educaţionale; a doua întrebare trimite către resursele educaţionale de care dispune sau trebuie să dispună învăţătorul/profesorul; ce-a de-a treia întrebare cere un răspuns corect privind stabilirea unei strategii educaţionale coerente şi pertinente pentru atingera obiectivelor. Răspunsul la a patra întrebare pune problema conturării unei metodologii de evaluare a eficienţei activităţii desfăşurate.   4. Tipuri de lecţii. Proiectarea unei lecţii   Lecţia - Formă de bază a organizării activității instructiv-educative din școală, desfășurată cu o clasă de elevi, într-un timp determinat, sub conducerea unui   profesor în conformitate cu programa de învățământ;             Eetapele proiectării lectiei: ♦Etapa identificării şi dimensionării obiectivelor educaţionale ale lecţiei. ♦Etapa care vizează stabilirea resurselor educaţionale. ♦Etapa care vizează conturarea strategiilor didactice optime. ♦Etapa care vizează stabilirea tehnicilor de evaluare a rezultatelor învăţării.             Proiectarea unei activităţi presupune realizarea unei concordanţe între trei puncte cheie: →Obiective – Spre ce tind? →Metode, materiale, mijloace şi experienţe sau exerciţii de învăţare – Cum să ajung acolo? →Evaluarea – Cum voi şti când am ajuns?             Prin corelarea celor trei puncte cheie se proiectează activitatea într-un set de acţiuni realizate în mai multe etape.             Proiectul de activitate cuprinde o articulare ideatică, scriptică a mai multor elemente componente, ce sunt repartizate, de regulă, în două părţi:             Partea introductivă – informaţii din care se deduc coordonatele activităţii: obiectul de învăţământ, subiectul / tema activităţii, data, ora, clasa, propunător, obiectivul fundamental, categoria de lecţie;             Partea ce vizează desfăşurarea propriu – zisă a activităţii – obiectivele operaţionale, conţinuturi, situaţii / activităţi de învăţare, strategii didactice, evaluare.             Nu există un model unic, absolut, pentru derularea activităţii. Se pot structura modele diferite de desfăşurare a activităţilor, în funcţie de obiective, conţinuturi, activităţi, locuri de desfăşurare a activităţii, mod de organizare a elevilor.                 Momentele lecției moment organizatoric captarea atenţiei elevilor prin stârnirea intereselor acestora; informarea cu privire la tema si obiectivele de atins; reactualizarea şi performarea unor capacităţi formate anterior; prezentarea elementelor de conţinut specifice/dirijarea învăţării; fixarea/consolidarea/obţinerea performanţei; asigurarea feedback-ului; evaluarea performanţelor obţinute; tema pentru acasă             Tipuri de lecţie:   ►Lecţia mixtă ►Lecţia de comunicare / însuşire de noi cunoştinţe ►Lecţia de formare de priceperi şi deprinderi ►Lecţia de fixare şi sistematizare ►Lecţia de verificare şi apreciere ale rezultatelor şcolare.   Lecţia mixtă             Lecţia mixtă vizează realizarea, în măsură aproximativ egală, a mai multor scopuri sau sarcini didactice: comunicare, sistematizare, fixare, verificare. Este tipul de lecţie cel mai frecvent întâlnit în practica educativă, îndeosebi la clasele mici, datorită diversităţii activităţilor implicate şi sarcinilor multiple pe care le joacă.             Structura relativă a lecţiei mixte: • moment organizatoric • verificarea conţinuturilor insuşite: verificarea  temei; verificarea cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor dobândite de elev • pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoştinţe (se realizează, de obicei, printr-o conversaţie introductivă, în care sunt actualizate cunoştinţe dobândite anterior de elevi, relevante pentru noua temă, prin prezentarea unor situaţii – problemă, pentru depăşirea cărora sunt necesare cunoştinţe noi, etc.) • precizarea titlului şi a obiectivelor: profesorul trebuie să comunice elevilor, într-o formă accesibilă, ce aşteaptă de la ei la sfârşitul activităţii • comunicarea / însuşirea noilor cunoştinţe, printr-o strategie metodică adaptată obiectivelor, conţinutului temei şi elevilor şi prin utilizarea acelor mijloace de învăţământ care pot facilita şi eficientiza realizarea acestei sarcini didactice • fixarea şi sitematizarea conţinuturilor predate prin repetare şi exerciţii aplicative • explicaţii pentru continuarea învăţării acasă şi pentru realizarea temei.   Lecţia de comunicare / însuşire de noi cunoştinţe             Acest tip de lecţie are un obiectiv didactic fundamental - însuşirea de cunoştinţe (şi, pe baza acestora, dezvoltarea unor capacităţi şi atitudini intelectuale) - dar prezintă o structură mixtă, îndeosebi la clasele mici. Când obiectivul didactic fundamental al lecţiei îl constituie însuşirea unor noi cunoştinţe, celelalte etape corespunzătoare tipului mixt sunt prezente, dar au o pondere mult mai mică; ponderea celorlalte etape este determinată de vârsta elevilor: la clasele mari, lecţia de comunicare tinde chiar către o structură monostadială.               Structura generală a acestui tip de lecţie este următoarea: • momentul organizatoric prezent în orice lecţie şi prin care se asigură condiţiile unei bune desfăşurări a lecţiei • pregătirea pentru tema nouă care constă în actualizarea, de regulă prin conversaţie, a unor cunoştinţe anterioare, necesare noii învăţări • anunţarea subiectului (titlului) şi a obiectivelor lecţiei, acestea din urmă vor fi prezentate într-o formă accesibilă în vederea motivării şi cointeresării lor pe parcursul lecţiei • transmiterea cunoştinţelor, este etapa de bază a lecţiei, care ocupă cea mai mare parte a timpului. Prin strategii specifice, profesorul/învăţătorul prezintă noul conţinut şi dirijează învăţarea elevilor, asigurând o participare activă a acestora până la obţinerea performanţei vizate • fixarea cunoştinţelor, care se poate realiza prin conversaţii sau aplicaţii practice • anunţarea şi explicarea temei pentru acasă   Lecţia de formare de priceperi şi deprinderi, specifice unor domenii de activitate diverse: desen, muzică, abilităţi practice, educaţie fizică, literatură, informatică etc.             Structura orientativă a acestui tip de lecţie: • moment organizatoric, care capătă o importanţă sporită în cazul în care exersarea se bazează pe utilizarea unor mijloace de învăţământ specifice (atelier, laborator) • precizarea temei şi a obiectivelor activităţii • actualizarea / prezentarea, prin explicaţii sau conversaţie, a unor cunoştinţe, ce reprezintă suportul teoretic al exersării • explicarea şi demonstrarea modelului acţiunii de executat, realizate de regulă de cadrul didactic, în vederea formării la elevi a modelului intern al acţiunii respective • exersarea propriu – zisă, care se realizează mai întâi sub îndrumarea cadrului didactic şi apoi independent, sub forma unor exerciţii variate, dozate şi gradate • evaluarea rezultatelor obţinute.             Acest tip de lecţie se întâlneşte la o varietate de obiecte de învăţământ care au ca obiectiv formarea şi exersarea deprinderilor intelectuale (matematică, gramatică, informatică), deprinderilor motorii (educaţie fizică, tehnologică, lucrări de atelier) sau capacităţilor creatoare (muzică, desen, compunere).             Adesea deprinderile nu pot fi formate într-o singură lecţie, exersarea lor realizându-se pe parcursul mai multor ore, care se pot desfăşura chiar succesiv, în aceeaşi zi.             Variante ale sale sunt: lecţia în atelier, lecţia în laborator, lecţia de rezolvare de probleme, lecţia de educaţie fizică, lecţia – excursie, etc.   Lecţia de fixare şi sistematizare (recapitulare)               Lecţia de fixare şi sistematizare vizează consolidarea cunoştinţelor însuşite, dar şi aprofundarea lor şi completarea unor lacune. Se realizează prin recapitulare; recapitularea nu înseamnă reluarea într-o formă identică a unităţilor de conţinut însuşite anterior. Condiţia de bază a eficientizării acestui tip de lecţie o constituie redimensionarea conţinuturilor în jurul unor idei cu valoare cognitivă relevantă, astfel încât elevii să fie capabili de conexiuni care să permită explicaţii din ce în ce mai complete şi de aplicaţii optime şi operative în contexte din ce în ce mai largi ale cunoaşterii.             Structura orientativă a acestui tip de lecţie: • precizarea conţinutului, a obiectivelor şi a unui plan de recapitulare; este de dorit ca această etapă să se realizeze în doi timpi: înaintea desfăşurării propriu – zisă a orei, apoi la începutul orei sau orelor de recapitulare • recapitularea conţinutului de bază a planului stabilit: această etapă e destinată clarificării şi eliminării confuziilor constatate de cadrul didactic, stabilirii unor conexiuni prin lărgirea contextului parcurs şi realizării unor scheme sau sinteze care să pună în relaţie tot ceea ce reprezintă esenţialul la nivelul conţinutului analizat • realizarea de către elevi a unor lucrări pe baza cunoştinţelor recapitulate; în cazul lecţiilor de consolidare de deprinderi, această etapă ocupă ponderea cea mai mare în structura lecţiei şi se concretizează, în funcţie de specificul disciplinei, prin: rezolvare de exerciţii şi probleme, analize gramaticale, analize literare, realizarea unor lucrări având caracter tehnic, etc. • aprecierea activităţii elevilor • precizarea şi explicarea temei             În funcţie de întinderea conţinutului supus recapitulării (o temă, un capitol, materia unui semestru sau a unui an şcolar) se propun câteva dintre variantele posibile ale acestui tip de lecţie: lecţia de repetare curentă; lecţia de recapitulare pe baza unui plan dat sau alcătuit împreună cu elevii, se realizează la sfârşitul unor capitole sau teme mari din programă; lecţia de sinteză.             Pornind de la metodele sau mijloacele utilizate în desfăşurarea lecţiei, variantele menţionate pot conduce la noi variante: lecţie de recapitulare sau de sinteză pe bază de exerciţii aplicative (atunci când se urmăreşte consolidarea unor deprinderi), lecţia de recapitulare cu ajutorul textului programat sau al unor programe recapitulative computerizate; lecţia recapitulativă pe bază de fişe (concepute în funcţie de nivelul dezvoltării intelectuale şi al pregătirii şi de ritmul de lucru al fiecărui elev) etc.   Lecţia de verificare şi apreciere a rezultatelor şcolare               Aceasta urmăreşte constatarea nivelului de pregătire al elevilor, dar şi actualizarea şi încadrarea cunoştinţelor în noi cadre de referinţă şi semnificare, cu consecinţe importante asupra viitoarelor trasee de învăţare.             Structura relativă a acestui tip de lecţie: • precizarea conţinutului ce urmează a fi verificat • verificarea conţinutului (în cazul verificării orale, această etapă poate constitui un bun prilej pentru sistematizarea cunoştinţelor, corectarea de confuzii, etc) • aprecierea rezultatelor – dacă în cazul verificării orale sau practice aprecierea se face la sfârşitul orei, în cazul verificării scrise acest moment se va consuma în următoarea întâlnire a cadrului didactic cu elevii • precizări privind modalităţile de completare a lacunelor şi de corectare a greşelilor şi sugestii în legătură cu valorificarea conţinuturilor actualizate în activitatea viitoare.             Variantele lecţiei de verificare şi apreciere se stabilesc în funcţie de metoda sau modul de realizare a evaluării: lecţia de evaluare orală; lecţia de evaluare prin lucrări scrise; lecţia de evaluare prin lucrări practice; lecţia de evaluare cu ajutorul programelor computerizate.             Cum este firesc, tipologia lecţiei rămâne deschisă şi permisivă la noi ipoteze şi asocieri. Clasificarea, ca şi specificitatea fiecărui tip de lecţie nu constituie un şablon, o reţetă imuabilă, dată o dată pentru totdeauna. Ceea ce s-a reliefat în cursul prezentat nu constituie decât o platformă minimală, un punct de plecare pentru generarea de noi modalităţi de conjugare a unor momente ce nu pot fi totdeauna descrise sau anticipate în explorările de ordin teoretic. Practica educativă însăşi poate sugera sau induce noi modalităţi de structurare a evenimentelor, de prefigurare a priorităţilor unei lecţii.                          

CAPITOLUL II. Strategii didactice utilizate in procesul de predare-învățare-evaluare     Strategia didactică = sistem complex și coerent de mijloace, metode, materiale și alte resurse educaţionale care vizează atingerea unor obiective.   - ocupă un loc central în cadrul activității didactice, deoarece proiectarea și organizarea lecției se realizează în funcție de decizia strategică a profesorului   - este concepută ca un  scenariu didactic complex, în care sunt implicaţi actorii predarii - învăţării, condiţiile realizării, obiectivele   și metodele vizate.   -  prefigurează traseul metodic cel mai potrivit, cel mai logic și mai eficient pentru abordarea unei situaţii concrete de predare și învăţare (astfel se pot preveni erorile, riscurile și evenimentele nedorite din activitatea didactică).   Componente ale strategiei didactice: sistemul formelor de organizare și desfăşurare a activității educaţionale, sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor  și procedeelor didactice, sistemul mijloacelor de învăţământ, respectiv a resurselor utilizate, sistemul obiectivelor operaționale.   Caracteristici ale strategiei didactice: implică pe cel care învaţă în situaţii specifice de învăţare; raţionalizează și aduce conţinutul instruirii la nivelul/după particularităţile psihoindividuale creează premise pentru manifestarea optimă a interacţiunilor dintre celelalte componente ale procesului de instruire presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor procesului instructiv-educativ.   Tipuri de strategii didactice: strategii inductive, al căror demers didactic este de la particular la general; strategii deductive (invers faţă de cele inductive): general -> particular, legi sau  principii-> concretizarea lor în exemple; strategii analogice - predarea şi învăţarea se desfăşoară cu ajutorul modelelor; strategii transductive cum sunt explicaţiile prin metafore; strategii mixte: inductiv-deductive şi deductiv-inductive; strategii algoritmice: explicativ-demonstrative, intuitive, expozitive, imitative, programate şi algoritmice propriu-zise; strategii euristice  - de elaborare a cunoştinţelor prin efort propriu de gândire, folosind problematizarea, descoperirea, modelarea, formularea de ipoteze, dialogul euristic, experimentul de investigare, asaltul de idei, având ca efect stimularea creativităţii.  Strategiile didactice sunt realizate cu ajutorul metodelor de predare şi învăţare (informative şi activ-participative, de studiu individual, de verificare și evaluare). Strategia nu se confundă cu metoda sau cu metodologia didactică. Metoda vizează o activitate de predare-învăţare-evaluare. Strategia vizează procesul de instruire în ansamblu și nu o secvenţă de instruire.   1.Metode de învățare Metoda didactică se referă la drumul sau calea de urmat în activitatea comună a profesorului și elevilor, în vederea realizării obiectivelor instruirii.   Etimologie: methodos (gr.) metha = spre, către         odos = drum, cale Funcțiile metodelor didactice Comunicativă, de transmitere a noi cunostiţte/abilităţi/atitudini. Cognitivă, de dobândire de noi cunoștințe/abilităţi/atitudini. Normativă, de organizare, dirijare și corectare continuă a procesului de instruire. Motivaţională, de a stârni și menţine interesul elevului, curiozitatea, dorinţa de cunoaştere și acţiune. Operațional- instrumentală, ca intermediar între elev și unitatea  de conţinut. PROFESORUL este un reprezentant al ştiintei care  mediază, prin intermediul metodelor, accesul la cunoaştere. Formativ-educativă, de exersare și dezvoltare a proceselor psihice  și motorii, simultan cu însusirea cunoștințelor, formarea deprinderilor, dezvoltarea aptitudinilor, opiniilor, convingerilor, sentimentelor și calităţilor morale.    Clasificarea metodelor de învățământ după criteriul istoric:  metode clasice, tradiționale;  metode moderne sau de data mai recentă; după scopul didactic urmărit: metode de comunicare de cunoștințe; metode de fixare și consolidare; metode de verificare și apreciere a rezultatelor. după gradul de participare a elevilor la activitatea didactică: metode expositive; metode active; Învăţământul de tip tradiţional se focalizează pe aspectele cognitive ale elevului, urmărind pregătirea lui secvenţială pe discipline şcolare. Se ignoră astfel armonizarea laturii cognitive a persoanei cu cea afectivă, atitudinală şi cu cea comportamentală. Într-un astfel de cadru informaţional elevul este tratat ca un recipient şi mai puţin ca o persoană individuală, cu reacţii emoţionale determinate de plurifactorialitatea personalităţii în formare. Şcoala riscă să devină un mediu artificial, rupt de presiunea vieţii reale. Învăţământul modern românesc trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenţii bine pregătiţi, ci formarea de persoane cu resurse adaptative la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii. Este necesară conceperea şcolii ca o instituţie socială cu funcţiuni multiple, aptă să răspundă  eficient nevoilor psihologice şi sociale ale elevului, să asigure cadrul optim pentru starea sa de bine, pentru diminuarea tulburărilor de adaptare specifice vârstei. Ioan Cergit (2006) realizează o analiză comparativă între clasic şi modern având în vedere caracteristicile şi diferenţele esenţiale ale acestora:   Metode tradiționale Expunerea In contextul clasificărilor de mai sus, o regăsim în urmatoarele categorii: metoda tradițională, de comunicare de cunoștințe, expozitivă, verbală; constă in prezentarea de către profesor a unui volum de cunoștințe într-o unitate determinată de timp; principalul avantaj al expunerii este acela că permite transmiterea unui volum mare de cunoștințe, oferind elevilor un model de structurare a discursului, de comunicare a ideilor; eficiența acestei metode constă în faptul că scurtează drumul de acces al elevilor către valorile culturii (Cerghit, 1976, p. 72); este considerată emblematică pentru sistemul de învățământ tradițional, cu toate "păcatele" acestui sistem: întreține verbalismul procesului didactic, limitând contactul direct al elevului cu faptele, experiența directă cu lucrurile, cu realitatea de cunoscut; oferă elevilor cunoștințe "de-a gata", favorizând învațarea mecanică, reproductivă și limitând dezvoltarea gândirii și a creativității; întreține o relație autoritaristă profesor-elev, activitatea didactică fiind centrată pe profesor, care "transmite" elevului cunoștințele ce trebuie insuşite; conferă elevului un rol pasiv în procesul învățării; utilizarea excesivă a expunerii în activitatea didactică duce la oboseală, plictiseală, monotonie, dezinteres etc; în funcție de vârsta și de experiența cognitivă a elevilor, expunerea îmbracă mai multe forme: povestirea, explicația, prelegerea;  Conversația Conversația, ca metodă didactică este întâlnită în unele lucrări de specialitate sub denumirea de convorbire, discuție, dialog didactic sau metoda interogativă. Conversația constă în dialogul dintre cadrul didactic  și elevi, dialog care prin intrebari succesive stimulează gândirea elevilor  în vederea însuşirii de noi cunosținte sau a fixării, sistematizării și verificării acestora. De aceea, în funcție de obiectivele instructiv-educative urmarite, conversația cunoaste mai multe forme: - conversație euristică; - conversație de reactualizare; - conversație de fixare; - conversație de verificare Conversația euristică este cel mai des utilizată pentru că reprezintă o modalitate deosebită de învățare prin descoperire; profesorul  nu doar transmite cunoștințe, ci desfăşoară o activitate de gândire comună cu  elevii, determinându-i pe aceştia să facă un efort personal de căutare, de investigaţie pe baza unor informații deținute deja și de descoperire pe baza valorificării propriei experiențe de cunoaştere. Această metodă se bazează pe o succesiune logică și bine sistematizată de întrebări, puse cu abilitate de către profesor, in alternanţă cu răspunsurile elevilor. Caracteristicile și tipologia întrebărilor specifice conversației euristice Întrebările reprezintă unul din elementele de bază, indispensabile activității de instruire. Întrebările anticipează în planul gândirii operațiile ce trebuie efectuate, facilitând în același timp trecerea de la o operație la alta, stimulând acțiunea și obținerea de noi informații.   Povestirea (specifică învăţământului primar)   Povestirea - predare prin naraţiune şi este pe linia înclinaţiei fireşti a copilului de a fi tentat de miraculos, de poveşti, de fabulatie. Povestirea este una dintre cele mai îndrăgite activităţi dirijate din grădiniţă si ciclul primar care satisface nevoia de cunoaştere şi de afectivitate a copiilor, le stimulează imaginaţia şi le creează cadrul optim de comunicare.   Ca activitate specifică învăţământului preşcolar şi clasei I din şcoli, povestirea dezvoltă următoarele procese psihice:   -Gândirea logică – datorită descoperirii succesiunii logice a evenimentelor din povestire; -Memoria voluntară – prin fixarea desfăşurării evenimentelor şi prin redarea lor în succesiunea lor logică cu ajutorul educatoarei şi al mijloacelor didactice utilizate; -Imaginaţia – prin crearea unor imagini noi în baza prelucrării reprezentărilor şi a experienţei cognitive anterioare; -Limbajul – ca mijloc fundamental de comunicare. Limbajul şi gândirea se interacţionează, se constituie ca unitate între comunicaţional (transmitere de informaţii) şi cognitiv. Gândirea se dezvoltă având ca suport limbajul, iar nivelul de dezvoltare al limbajului reflectă nivelul de dezvoltare al gândirii. -Atenţia – datorită căreia copiii memorează numele personajelor, fragmente ale povestirii, reţin succesiunea evenimentelor, trăsături comportamentale ale personajelor, etc.   În grădiniţă şi în clasele primare se utilizează două tipuri de povestiri:   Povestirile educatoarei (învăţătorului) Povestirile copiilor     Lectura explicativă (specifică învăţământului primar)   Metoda de bază folosită în explorarea textelor narative este lectura explicativă, o formă de analiză literară adaptată la particularităţile de vârstă ale elevilor din învăţământul primar. Lectura explicativă este un complex de metode tradiţionale: lectura, explicaţia, conversaţia, povestirea, demonstraţia, exerciţiul. Prin intermediul lor elevii analizează, compară, sintetizează, antrenându-şi deopotrivă gândirea şi sensibilitatea. Etapele lecturii explicative: a) pregătirea elevilor pentru contactul cu textul literar (conversaţie pe tema noului text, povestire a profesorului, intuirea unor ilustraţii, prezentarea unui film scurt, a unor prezentări power point, audierea unui text cu suport muzical etc.) b) citirea integrală a textului de către profesor sau de către un elev care poate realiza o citire-model; c) conversaţia de orientare d) citirea pe fragmente, cu explicarea cuvintelor noi şi cu analiza conţinutului acestora; e) formularea ideilor principale şi alcătuirea planului simplu de idei (începând cu clasa a III-a); f) povestirea conţinutului textului de către elevi, pe baza planului de idei; g) conversaţia generalizatoare despre conţinutul textului şi despre mesajul său; h) citirea de încheiere. Lectura explicativă urmăreşte în egală măsură analiza fondului de idei şi de sentimente ale unui text, dar şi a formei acestuia.   Metoda fonetică, analitico-sintetică – deprinderea cititului                 Este metoda de bază folosită în învăţarea citit-scrisului, metodă care pune în evidenţă caracterul fonetic al limbii române, corespondenţa între sunet şi literă. Cuvântul care se va folosi pentru predarea unui nou sunet se separă din vorbire după auz – analiza fonetică. Se porneşte de la sunetele cuvintelor la literele corespunzătoare lor, apoi se arată litera corespunzătoare noului sunet, după care se compun silabe şi cuvinte cu noua literă.               Prin folosirea alfabetarului cu alfabet decupat, elevul desprinde fiecare sunet – prin analiza fonetică –, alege litera corespunzătoare şi reconstituie cuvântul citindu-l, unind – sintetizând fonetic – sunetele în silabe şi pe acestea în cuvinte. Deci, drumul spre citire – sinteză a sunetelor la vederea literelor – trece prin analiza, separarea şi cunoaşterea sunetelor desprinse din cuvânt.               În însuşirea deprinderii cititului, elevii trebuie să parcurgă două etape: - etapa însuşirii tehnicii cititului, - etapa însuşirii capacităţii de a se orienta într-un text citit – care să devină un izvor de informaţie şi de formare.               Pentru a deveni deprindere, cititul trebuie să devină o activitate intelectuală conştientă şi automatizată. Unirea literelor în silabe şi realizarea câmpului de citire de o silabă reprezintă o componentă importantă a deprinderii cititului.              Trecerea pragului de la silabe la cuvânt e destul de dificilă pentru elevi, stabilirea locului fiecărui cuvânt în propoziţie sau frază, precum şi înţelegerea sensului acestora este o activitate deosebit de complexă, dar o componentă foarte importantă a actului citirii.              Activitatea de învăţare a cititului se realizează prin efortul personal al elevilor, e foarte importantă motivaţia acestui efort, care îl pune pe şcolarul mic în situaţia de a-şi forma deprinderi de autocontrol şi de autoreglare a acţiunilor pe care le face în învăţarea citit-scrisului.               Algoritmul folosirii metodei fonetice, analitico-sintetice este următorul:   - organizarea unei conversaţii, pornind de la ilustraţii, diapozitive, fotografii, desene animate; - desprinderea unei propoziţii din răspunsurile elevilor; - împărţirea propoziţiei în cuvinte; - separarea cuvântului în care se află sunetul nou; - despărţirea cuvântului în silabe; - separarea silabei în care se află sunetul nou; - împărţirea silabei în sunete; - separarea sunetului nou; - exemple de cuvinte cu sunetul nou în poziţie iniţială, finală, mediană; - observarea literei de tipar care corespunde sunetului; - recunoaşterea litere în abecedar şi alfabetar; - alcătuiri de cuvinte la alfabetar cu litera nouă; - observarea şi organizarea unei conversaţii despre ilustraţia din abecedar; - citirea cuvintelor din coloane – în şoaptă şi cu voce tare; - citirea textului, individual, - în şoaptă şi cu voce tare; - lectura model a coloanelor şi a textului de către profesor; - recitirea textului de către elevi; - convorbire despre conţinutul şi înţelesul textului; - citirea integrală (sau povestirea); - citirea selectivă sau pe roluri (dacă este cazul).   Demonstrația   Demonstrația reprezintă de asemenea o metodă didactică eficientă în instruirea elevilor, oferind exemple sau argumente prin care se dovedesc fapte sau informații. Prin demonstrație, profesorul  indică de fapt un nivel de performanţă care trebuie atins în exercitarea unei acțiuni, asigurând în același timp înţelegerea mecanismului de realizare a acesteia. Tot prin demonstrație pot fi sugerate posibilele greşeli cu scopul evitării acestora în practica curentă. Pentru o demonstrație eficientă, profesorul  trebuie să-și organizeze prezentarea pe etape, cu explicații care să evidenţieze aspectele mai importante, asigurându-se totodată un cadru optim de prezentare, astfel încât toţi participanții să poată observa demonstrația respectivă.  De asemenea este foarte important să se evite prezentarea mai multor informații sau acțiuni simultan pentru că se poate pierde interesul și atenția participanților sau se poate omite tocmai esențialul. Pentru păstrarea contactului și a atenţiei participanţilor este recomandat să fie utilizate materiale și mijloace adecvate temei și demonstrația  să se imbine cu alte metode sau procedee didactice             (experiment, explicație, conversație, etc.).         În funcție de conținuturi, pot fi abordate diverse tehnici de demonstrație: demonstrarea cu obiecte și fenomene reale demonstrarea pe baza experimentului de laborator demonstrarea cu ajutorul reprezentărilor grafice demonstrarea cu ajutorul mijloacelor tehnice.       Exercițiul           Exercițiul  este o metodă de bază   și urmăreşte în principal formarea unor deprinderi corecte și conştiente atât în plan motric cât și mental. De asemenea, prin exercițiu se consolidează deprinderi și cunostințe dobândite anterior, se dezvoltă capacități și aptitudini noi, calităţi morale, trăsături de voință și de caracter. Exercițiul nu trebuie confundat cu tehnica de repetiție și de transfer pentru că prin exercițiu se pot genera noi forme de acțiune, facilitând dezvoltarea capacităților creative, originalității și a spiritului de inițiativă. Fiind o metodă cu o largă aplicaţie la nivelul tuturor disciplinelor de studiu și nivelurilor de instruire, exercițiul cunoaşte o mare varietate de tipuri. Există astfel: - exercițiul de observare - exercițiul de asociație - exercițiul de operaționalizare - exercițiul de exprimare concretă/ abstractă - exercițiul introductiv - exercițiul de consolidare etc. Indiferent de tipul său, orice exercițiu este cu atât mai eficient cu cât se desfăşoară în situații cât mai diversificate, oferind astfel o mai bună posibilitate de transferare a cunoștințelor și deprinderilor dobândite. De asemenea, diversificarea exercițiilor previne monotonia și aparitia plictiselii, menţinând treaz interesul cursanţilor. În desfășurarea exercițiilor trebuie să existe o succesiune progresivă, crescând în mod gradual complexitatea și dificultatea sarcinii de lucru. Orice exercițiu trebuie atent observat și verificat, aceasta constituind o condiţie importantă in reglarea/autoreglarea acțiunii și obținerea unor performanţe superioare. Jocul de rol Este o metodă activă de predare-invațare, bazată pe simularea unor funcții, relații, activitați, fenomene, sisteme etc., care urmarește formarea comportamentului uman pornind de la simularea unei situații reale. Avantaje: - activizează elevii din punct de vedere cognitiv, afectiv, acțional, punâdu-i in situația de a interacționa; - prin dramatizare, asigura problematizarea, sporind gradul de intelegere și participare activă a elevilor; - interacțiunea participanților asigură un autocontrol eficient al conduitelor și achizițiilor; - pune in evidenta modul corect sau incorect de comportare in anumite situatii; -este una din metodele eficiente de formare rapida și corectă a convingerilor, atitudinilor si comportamentelor. Dezavantaje: - este o metoda greu de aplicat (presupune nu numai aptitudini pedagogice, ci și aptitudini regizorale și actoricești la conducatorul jocului); - deși activitatea bazată pe jocul de rol durează relativ putin -aproximativ o ora - proiectarea și pregatirea  cer timp și efort din partea cadrului didactic; - există riscul devalorizării jocului de rol, ca rezultat al considerarii lui ca ceva pueril, facil de catre elevi; - este posibilă apariția blocajelor emoționale in preluarea și interpretarea rolurilor de catre unii elevi.   Etapele pregătirii și folosirii jocului de rol a.  Identificarea situației interumane care se pretează la simulare prin jocul de rol - este foarte important ca situatia ce urmeaza a fi simulata să fie relevantă obiectivului, comportamentelor de insusit de catre elevi in urma interpretării rolurilor. b.  Modelarea situației și proiectarea scenariului – situația de simulat este supusă analizei sub aspectul statusurilor și categoriilor de interacțiuni implicate. Din situația reala sunt reținute pentru scenariu numai aspectele esențiale: status-urile si rolurile cele mai importante care servesc la constituirea unui model interacțional. Urmeazș apoi să se elaboreze scenariul propriu-zis, respectiv noua structură de status-uri și roluri, care, firește este mult simplificată față de situația reală. c.   Alegerea partenerilor și instruirea lor relativ la specificul și exigentele jocului de rol - este vorba de distribuirea rolurilor și familiarizarea participanților cu sarcinile de realizat. Status-urile si rolurile sunt descrise amanunțit pentru fiecare participant in parte pe o fișa; distribuirea poate fi la alegere sau prestabilita de catre conducatorul activitații. d.    Invățarea individuală a rolului de catre fiecare participant prin studierea fișei - este necesar ca participanții sa fie lasați 15-20 de minute sa-și interiorizeze rolul și sa-și conceapă modul propriu de interpretare. e.     Interpretarea rolurilor f.     Dezbaterea cu toți participanții a modului de interpretare și reluarea secvențelor in care nu s-au obținut comportamentele așteptate. La dezbatere participa și observatorii. Este necesar ca interpreților sa li se dea prioritate pentru a comunica ceea ce au simțit .

1.2.Metode de învățare centrate pe elev (moderne)   Brainstorming   Brainstorming-ul (sau asaltul de idei) reprezintă formularea a cât mai multor idei – oricât de fanteziste ar putea părea acestea – ca răspuns la o situaţie enunţată, după principiul „cantitatea generează calitatea“. Conform acestui principiu, pentru a ajunge la idei viabile şi inedite este necesară o productivitate creativă cât mai mare. O asemenea activitate presupune o serie de avantaje: - implicarea activă a tuturor participanţilor; - dezvoltarea capacităţii de a trăi anumite situaţii, de a le analiza, de a lua decizii privind alegerea soluţiei optime; - exprimarea personalităţii; - eliberarea de prejudecăţi; - exersarea creativităţii şi a unor atitudini deschise la nivelul grupului; - dezvoltarea relaţiilor interpersonale, prin valorizarea ideilor fiecăruia (şi, în consecinţă, prin înţelegerea calităţilor celor din jur); - realizarea unei ambianţe pline de prospeţime şi de emulaţie (concurenţa). Pentru derularea optimă a unui brainstorming se pot parcurge următoarele etape: 1. Alegerea temei şi a sarcinii de lucru. 2. Solicitarea exprimării într-un mod cât mai rapid, în fraze scurte şi concrete, fără cenzură, a tuturor ideilor – chiar trăznite, neobişnuite, absurde, fanteziste, aşa cum vin ele în minte legate de rezolvarea unei situaţii–problemă conturate. Se pot face asociaţii în legătură cu afirmaţiile celorlalţi, se pot prelua, completa sau transforma ideile din grup dar, sub nici un motiv, nu se vor admite referiri critice. Nimeni nu are voie să facă observaţii negative. 3. Înregistrarea tuturor ideilor în scris (pe tablă, flipchart). 4. Anunţarea unei pauze pentru aşezarea ideilor (de la 15 min până la o zi). 5. Reluarea ideilor emise pe rând şi gruparea lor pe categorii, simboluri, cuvinte cheie, imagini care reprezintă diferite criterii etc. 6. Analiza critică, evaluarea, argumentarea, contraargumentarea ideilor emise anterior, la nivelul clasei sau al unor grupuri mai mici. 7. Selectarea ideilor originale sau a celor mai apropiate de soluţii fezabile pentru problema supusă atenţiei. În această etapă se discută liber, spontan, riscurile şi contradicţiile care apar. 8. Afişarea ideilor rezultate în forme cât mai variate şi originale: cuvinte, propoziţii, colaje, imagini, desene, cântece, joc de rol etc.       Ciorchinele   Ciorchinele este o metodă de brainstorming neliniară care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei şi care presupune următoarele etape: 1. Se scrie un cuvânt sau o temă (care urmează a fi cercetată) în mijlocul tablei sau a foii de hârtie; 2. Se notează toate ideile, sintagmele sau cunoştinţele care vă vin în minte în legătură cu tema respectivă în jurul acestuia, trăgându-se linii între acestea şi cuvântul iniţial; 3. Pe măsură ce se scriu cuvinte, idei noi, se trag linii între toate ideile care par a fi conectate; 4. Activitatea se opreşte când se epuizează toate ideile sau când s-a atins limita de timp acordată. Etapele pot fi precedate de brainstorming în grupuri mici sau în perechi. În acest fel, se îmbogăţesc şi se sintetizează cunoştinţele. Rezultatele grupurilor se comunică profesorului care le notează la tablă într-un ciorchine fără a le comenta sau judeca. În etapa finală a lecţiei, ciorchinele poate fi reorganizat utilizându-se anumite concepte supraordonate găsite de elevi sau de profesor.     Ştiu – vreau să ştiu – am învăţat   Cu grupuri mici sau cu întreaga clasă, se trece în revistă ceea ce elevii ştiu deja despre o anumită temă şi apoi se formulează întrebări la care se aşteaptă găsirea răspunsului în lecţie. Pentru a folosi această metodă puteţi parcurge următoarele etape: 1.Cereţi-le la început elevilor să formeze perechi şi să facă o listă cu tot ceea ce ştiu despre tema ce urmează a fi discutată. În acest timp, construiţi pe tablă un tabel cu următoarele coloane:       Ştiu/ Vreau să ştiu/ Am învăţat   2. Cereţi apoi câtorva perechi să spună celorlalţi ce au scris pe liste şi notaţi lucrurile cu care toată lumea este de acord în coloana din stânga. Poate fi util să grupaţi informaţiile pe categorii. 3. În continuare, ajutaţi-i pe elevi să formuleze întrebări despre lucrurile de care nu sunt siguri. Aceste întrebări pot apărea în urma dezacordului privind unele detalii sau pot fi produse de curiozitatea elevilor. Notaţi aceste întrebări în coloana din mijloc. 4. Cereţi-le apoi elevilor să citească textul/materialul. 5. După lectura textului, reveniţi asupra întrebărilor pe care le-au formulat înainte de a citi textul şi pe care le-au trecut în coloana „Vreau să ştiu“. Observaţi la care întrebări s-au găsit răspunsuri în text şi treceţi aceste răspunsuri în coloana „Am învăţat“. În continuare, întrebaţi-i pe elevi ce alte informaţii au găsit în text, în legătură cu care nu au pus întrebări la început şi treceţi-le şi pe acestea în ultima coloană. 6. Întoarceţi-vă apoi la întrebările care au rămas fără răspuns şi discutaţi cu elevii unde ar putea căuta ei aceste informaţii. 7. În încheierea lecţiei elevii revin la schema S – V – I şi decid ce au învaţat din lecţie. Unele dintre întrebările lor s-ar putea să rămână fără răspuns şi s-ar putea să apară întrebări noi. În acest caz, întrebările pot fi folosite ca punct de plecare pentru investigaţii ulterioare.   SINELG   „Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii şi Gândirii” (SINELG) este o modalitate de codificare a textului care permite celui care învaţă să citească şi să înţeleagă în mod activ şi pragmatic un anumit conţinut.  SINELG presupune următoarele etape: I. În timpul lecturii, elevii marchează în text (sau notează pe hârtie în timpul prelegerii): • cunoştinţele confirmate de text [√] • cunoştinţele infirmate / contrazise de text [–] • cunoştinţele noi, neîntâlnite până acum [+] • cunoştinţele incerte, confuze, care merită să fie cercetate [?] II. După lectură, informaţiile se trec într-un tabel: √ – + ? III. Informaţiile obţinute individual se discută în perechi/ grupuri etc., apoi se comunică de către perechi/ grupuri profesorului care le centralizează într-un tabel similar la tablă. IV. Cunoştinţele incerte pot rămâne ca temă de cercetare pentru lecţiile următoare.   Turul galeriei   Turul galeriei presupune evaluarea interactivă şi profund formativă a produselor realizate de grupuri de elevi. 1. În grupuri de trei sau patru, elevii lucrează mai întâi la o problemă care se poate materializa într-un produs (o diagramă, de exemplu), pe cât posibil pretându-se la abordări variate. 2. Produsele sunt expuse pe pereţii clasei, ca într-o galerie de artă. 3. La semnalul profesorului, grupurile se rotesc prin clasă, pentru a examina şi a discuta fiecare produs. Elevii îşi iau notiţe şi pot face comentarii pe hârtiile expuse. 4. După turul galeriei, grupurile îşi reexaminează propriile produse prin comparaţie cu celelalte şi citesc comentariile făcute pe produsul lor.   Cubul Metoda presupune explorarea unui subiect, a unei situaţii din mai multe perspective, permiţând abordarea complexă şi integratoare a unei teme. Sunt recomandate următoarele etape: 1. Realizarea unui cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează. 2. Anunţarea temei, a subiectului pus în discuţie. 3. Împărţirea clasei în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva cerinţei de pe una dintre feţele cubului: a. Descrie culorile, formele, mărimile etc. b. Compară ce este asemănător? Ce este diferit? c. Analizează spune din ce este făcut, din ce se compune. d. Asociază la ce te îndeamnă să te gândeşti? e. Aplică ce poţi face cu aceasta? La ce poate fi folosită? f. Argumentează pro sau contra şi enumeră o serie de motive care vin în sprijinul afirmaţiei tale. 4. Redactarea finală şi împărtăşirea ei celorlalte grupe. 5. Afişarea formei finale pe tablă sau pe pereţii clasei.   Mozaicul   Mozaicul presupune învăţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi predarea achiziţiilor dobândite de către fiecare membru al grupului unui alt grup. Ca toate celelalte metode de învăţare prin cooperare, şi aceasta presupune următoarele avantaje: - stimularea încrederii în sine a elevilor, - dezvoltarea abilităţilor de comunicare argumentativă şi de relaţionare în cadrul grupului, - dezvoltarea gândirii logice, critice şi independente, - dezvoltarea răspunderii individuale şi de grup, - optimizarea învăţării prin predarea achiziţiilor altcuiva. Mozaicul presupune următoarele etape: 1. Împărţirea clasei în grupuri eterogene de 4 elevi, fiecare dintre aceştia primind câte o fişă de învăţare numerotată de la 1 la 4. Fişele cuprind părţi ale unei unităţi de cunoaştere. 2. Prezentarea succintă a subiectului tratat. 3. Explicarea sarcinii care constă în înţelegerea întregii unităţi de cunoaştere. 4. Regruparea elevilor, în funcţie de numărul fişei primite, în grupuri de experţi: toţi elevii care au numărul 1 vor forma un grup, cei cu numărul 2 vor forma alt grup ş.a.m.d. 5. Învăţarea prin cooperare a secţiunii care a revenit grupului din unitatea de cunoaştere desemnată pentru oră: elevii citesc, discută, încearcă să înţeleagă cât mai bine, hotărăsc modul în care pot preda ceea ce au înţeles colegilor din grupul lor originar. Strategiile de predare şi materialele folosite rămân la latitudinea grupului de experţi. Este foarte important ca fiecare membru al grupului de experţi să înţeleagă că el este responsabil de predarea secţiunii respective celorlalţi membri ai grupului iniţial. 6. Revenirea în grupul iniţial şi predarea secţiunii pregătite celorlalţi membri. Dacă sunt neclarităţi, se adresează întrebări expertului. Dacă neclarităţile persistă se pot adresa întrebări şi celorlalţi membri din grupul expert pentru secţiunea respectivă. Dacă persistă dubiile, atunci problema trebuie cercetată în continuare. 7. Trecerea în revistă a unităţii de cunoaştere prin prezentare orală cu toată clasa/ cu toţi participanţii   Metoda Schimbă perechea    Metoda Schimbă perechea are la bază munca elevilor în perechi astfel: se împarte clasa în două grupe egale ca număr de participanţi, se formează două cercuri concentrice, elevii fiind faţă în faţă, pe perechi. Profesorul pune o întrebare sau dă o sarcină de lucru în perechi. Fiecare pereche discută şi apoi comunică ideile. Cercul din exterior se roteşte în sensul acelor de ceasornic, realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche. Elevii au posibilitatea de a lucra cu fiecare membru al clasei, fiecare implicându-se în activitate şi aducându-şi contribuţia la rezolvarea sarcinii.   Metoda RAI   Metoda R. A. I. are la bază stimularea şi dezvoltarea capacităţilor elevilor de a comunica (prin întrebări şi răspunsuri) ceea ce tocmai au învăţat. Denumirea provine de la iniţialele cuvintelor Răspunde – Aruncă –Interoghează şi se desfăşoară astfel: la sfârşitul unei lecţii sau a unei secvenţe de lecţie, profesorul, împreună cu elevii săi, investighează rezultatele obţinute în urma predării-învăţării, printr-un joc de aruncare a unui obiect mic şi uşor (minge) de la un elev la altul. Cel care aruncă mingea trebuie să pună o întrebare din lecţia predată celui care o prinde. Cel care prinde mingea răspunde la întrebare şi apoi aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare. Evident interogatorul trebuie să cunoască şi răspunsul întrebării adresate. Elevul care nu cunoaşte răspunsul iese din joc, iar răspunsul va veni din partea celui care a pus întrebarea. Acesta are ocazia de a mai arunca încă o dată mingea, şi, deci, de a mai pune o întrebare. În cazul în care, cel care interoghează este descoperit că nu cunoaşte răspunsul la propria întrebare, este scos din joc, în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea. Eliminarea celor care nu au răspuns corect sau a celor care nu au dat nici un răspuns, conduce treptat la rămânerea în grup a celor mai bine pregătiţi. Metoda R.A.I. poate fi folosită la sfârşitul lecţiei, pe parcursul ei sau la începutul activităţii, când se verifică lecţia anterioară, înaintea începerii noului demers didactic, în scopul descoperirii, de către profesorul ce asistă la joc, a eventualelor lacune în cunoştinţele elevilor şi a reactualizării ideilor- ancoră.   Metoda cadranelor   Este o metodalitate de rezumare şi sistematizare  a  unui   conţinut    informaţional solicitând participarea  şi  implicarea  elevilor  în înţelegerea acestuia. Se trasează pe tablă/caiet două axe perpendiculare , în  aşa  fel  încât  să apară patru cadrane. Elevii citesc/ascultă un text/problemă . Sunt solicitaţi  apoi  să  noteze în cadranul I  imaginile auditive sau vizuale din text/datele problemei, în cadranul II -cuvintele cheie, sentimentele  pe care le-au simţit/întrebarea problemei; în cadranul III - să stabilească o legătură între conţinutul textului şi  experienţa  lor de  viaţă / rezolvarea problemei, iar în cadranul IV - învăţătura  ce  se desprinde din text/punerea problemei într-un exerciţiu .        Activitatea  se  poate  desfăşura atât frontal cât şi pe grupe sau individual.        Conţinutul cadranelor poate suferi  modificări în funcţie  de  obiectivele lecţie (expresii, eseu, ortografie, caracterizare, rezolvări de probleme etc.).

2.Mijloace de învățământ 2.1. Delimitări conceptuale                                                                                                                                                                      Mijloacele de învățământ reprezintă  un ansamblu de instrumente, materiale, produse, adaptate și selecționate in mod intenţional pentru a servi nevoilor organizării și desfăşurării procesului instructiv-educativ din școală ( I. Cerghit);                                                                                                                                                                                       -Mijloacele de învățământ reprezintă  totalitatea materialelor, dispozitivelor și aparatelor, cu ajutorul cărora se realizează transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute' (I. Nicola).   2.2. Funcțiile mijloacelor de învățământ a. Funcția cognitivă: constă în faptul ca mijloacele de învățământ sunt instrumente prin care se comunică date, informații asupra realităţii studiate, facilitând înţelegerea, însuşirea și reţinerea acestora, prin îmbinarea obiectelor reale cu cuvântul, a scrisului cu acţiunea, a cunoaşterii senzoriale cu cunoaşterea raţională.                                                                                                                                                                             b. Funcția formativă: constă în faptul că mijloacele de învățământ permit dezvoltarea gândirii și a operațiilor acesteia, a spiritului de observaţie, atenţiei, formarea atitudinilor și convingerilor ştiinţifice, tehnice, culturale, contribuind și la formarea noţiunilor și a capacităţii de corelare interdisciplinară. Mijloacele de învățământ contribuie și la stimularea motivaţiei învățarii, determinând participarea activă a elevilor in cadrul procesului instructiv-educativ.                                                                                                                                                                              c. Funcția demonstrativă constă în faptul că prin mijloacele de învățământ li se înfăţişeaza elevilor o multitudine de aspecte ale realităţii, care sunt greu accesibile cunoaşterii directe, acest lucru contribuind la formarea corectă a reprezentărilor și dezvoltarea imaginaţiei.                                                                                                                                                                                                                          d. Funcția ergonomică - se referă la contribuţia mijloacelor de învățământ la raţionalizarea eforturilor profesorilor și elevilor, în cadrul activităților didactice. Mijloacele de învățământ vor reduce efortul de predare al cadrului didactic și efortul de învățare al elevilor.                                                                                                                                            e. Funcția de evaluare - se referă la posibilitatea pe care o oferă unele mijloace de învățământ de a obține informații despre rezultatele elevilor, nivelul performanţelor atinse.                                                                                                                                                                              f. Funcția estetică - constă în faptul că mijloacele de învățământ sunt astfel concepute și utilizate, încât să declanşeze trăiri afective, să cultive capacitatea de înţelegere și apreciere a frumosului, simțul echilibrului.   2.3. Clasificarea mijloacelor de învățământ a.  Mijloace de învățământ care cuprind mesaj didactic Sunt mijloace care redau și reproduc anumite trăsături, caracteristici, însuşiri ale obiectelor și fenomenelor realităţii ce constituie mesaj pentru activitatea de învățare. Mesajul didactic include atât informații, cât și acţiuni obiectuale. Sunt mijloace care includ numai informații, altele solicită operarea cu ele, iar altele cuprind și una și alta. În funcție de conţinutul mesajului didactic, în această categorie sunt incluse următoarele mijloace: -materiale didactice care redau în formă naturală obiectele și fenomenele realităţii (colecții de plante, roci, substante, aparate, instrumente autentice);                                                                                                                                                                                                                                                                -mijloace de învățământ sub formă de materiale grafice și figurative (hărţi, scheme, diagrame, grafice, fotografii, tablouri, planşe);                                                                                                                                                                              -mijloace sub formă de modele substitutive, funcționale, acţionale. Ele reproduc, la scară mai mică, anumite obiecte, fenomene, principii de funcționare (machete, mulaje, modelele unor maşini etc.);                                                                                                                                                                          -mijloace tehnice, audiovizuale - reprezintă ansamblul instrumentelor electrice și electromecanice de reproducere a imaginilor și sunetelor (proiecţii, emisiuni radio, înregistrări, filmul TV).   b. Mijloace de învățământ care facilitează transmiterea mesajelor didactice                                                                                                               Sunt mijloace care nu conţin mesaje, dar ajută și mijlocesc transmiterea acestor mesaje. Nu sunt legate de un anumit  tip de mesaj, dar pot fi folosite în vederea transmiterii unei game largi de mesaje. Printre mijloacele de învățământ care favorizează transmiterea mesajelor didactice, se pot enumera: -instrumente, aparate și instalaţii de laborator;                                                                                                                                                                                                         -echipamente tehnice pentru ateliere;                                                                                                                                                                                     -instrumente muzicale și aparate sportive;                                                                                                                                                                                                                   -maşini de instruire și calculatoare electronice;                                                                                                                                                                                                                -jocuri didactice;                                                                                                                                                                                                                                                                         -simulatoare didactice, instalaţii pentru laboratoare fonice. În afară de cele două grupe de mijloace, sunt utilizate și mijloacele de măsurare a rezultatelor învățării, care ajută la evaluarea randamentului școlar în unele circumstanţe educative. De asemenea, calculatorul este un mijloc distinct de învățământ, care nu poate fi încadrat in nici una din cele două categorii. Instruirea asistată de calculator (IAC) Informatizarea societăţii a determinat pătrunderea calculatorului în instituţiile de învăţământ. Calculatorul poate fi folosit în şcoală pentru activităţi de: predare – învăţare - evaluare; activităţi extraşcolare - proiecte; cercetare; administraţie, gestiune. Raportat la procesul de învăţământ, calculatorul constituie mijlocul de învăţământ cel mai nou şi mai complex. El este utilizat: în predarea informaticii, mijlocind învăţarea elevilor în utilizarea unor tehnici de comunicare; în predarea celorlalte discipline şcolare, determinând o nouă formă de concepere şi realizare a învăţării, denumită instruirea asistată de calculator (IAC) . În acest context, calculatorul devine o resursă valoroasă, care generează o serie de avantaje, precum: - posibilitatea furnizării unor informaţii de calitate, în baza unor programe elaborate de echipe multidisciplinare; - posibilitatea de a dirija învăţarea unui număr mare de elevi/studenţi, acordându-le o asistenţă pedagogică de calitate; - posibilitatea individualizării învăţării prin respectarea ritmului de lucru şi a nivelului de pregătire al fiecărui elev; - posibilitatea realizării unui învăţământ „la distanţă” pentru diferite categorii de elevi/studenţi dar şi cadre didactice. Cu ajutorul calculatorului pot fi prezentate: informaţii; aplicaţii, exerciţii, probleme; jocuri didactice; simularea unor procese/fenomene; itemi de evaluare/autoevaluare; Eficienţa instruirii asistată de calculator depinde de: calitatea programelor; competenţele didacto-metodice şi tehnice ale cadrului didactic; competenţele tehnice ale elevilor.   Avantaje ale utilizării mijloacelor audio-vizuale: -suplimentează explicațiile verbale, oferindu-le un suport intuitiv;                                                                                                                                               -îi familiarizeaza pe elevi cu o realitate greu accesibilă pe cale directă;                                                                                                                                               -provoacă și sustin motivaţii și interese cognitive; consolidează cunoștințe și abilităţi;                                                                                                                                   - eficientizează folosirea timpului de instruire. Dezavantaje ale utilizării mijloacelor audio-vizuale: -predispun la o uniformizare a perceperii și interpretării realităţii;                                                                                                                                                       -predispun la receptarea pasivă;                                                                                                                                                                                                             -produc, uneori, exagerări și denaturări ale fenomenelor.   3.Forme de organizare a activităţii didactice   În organizarea procesului de învăţământ se are în vedere îmbinarea optimă, conform obiectivelor urmărite, a trei principale forme de activitate: 3.1.Activitatea frontală, cu întreaga clasă; 3.2.Activitatea pe grupe de elevi; 3.3.Activitatea individuală.   3.1.Activitatea frontală   Formă predominantă de organizare a activităţii în lecţia tradiţională, ponderea acesteia se reduce treptat în învăţământul modern. Concomitent se schimbă şi conţinutul ei. Dacă până nu demult conţinutul activităţii frontale era orientat cu precădere spre transmiterea cunoştinţelor, profesorul şi materialul demonstrat de acesta constituind principalele surse de informaţie pentru elevi, acum, în centrul acestei forme de muncă, prinde din ce în ce mai mult contur funcţia profesorului ca organizator şi îndrumător al activităţii de învăţare pe care o realizează elevul. Astfel, activitatea cu întreaga clasă are pe de o parte menirea să  pregătească activitatea de grup sau individuală, punându-se şi delimitându-se problemele ce trebuie studiate şi clarificate, metodele ce trebuie folosite şi etapele ce trebuie parcurse. Pe de altă parte, cu colectivul întregii clase se dezbat şi rezultatele activităţii de grup şi individuale, se trag concluzii, se fac generalizări, se apreciază calitatea muncii depuse.             Activitatea frontală presupune relaţia profesorului cu întreg colectivul clasei, se lucrează în acelaşi timp cu toţi elevii angajaţi în aceeaşi activitate. Această formă de organizare asigură manifestarea rolului de conducător al profesorului cu toate consecinţele ce decurg de aici. În esenţă, un asemenea context pedagogic impune raportarea la nivelul mediu al clasei – nivel la care se află majoritatea elevilor din colectivul respectiv. Avantajul constă în faptul că, din punct de vedere intelectual, se realizează o omogenitate a colectivului, cu care se lucrează, deci conţinutul şi metodele vor fi adecvate particularităţilor tuturor elevilor din clasa respectivă.             Dezavantaje majore: dificultatea cunoaşterii elevilor posibilitatea redusă de dezvoltare a aptitudinilor individuale şi de motivaţie dificultăţi de realizare a relaţiilor de colaborare între elevii cu posibilităţi/performanţe diferite apariţia tendinţelor de dezvoltare unilateral intelectuală         3.2.Activitatea pe grupe   Superioritatea soluţionării problemelor în condiţii de grup, faţă de rezolvările individuale a fost demult confirmată de cercetările de psihologie socială.             Activitatea de grup se foloseşte în vederea realizării unor observaţii, experienţe, lucrări practice. În funcţie de condiţiile materiale şi de timp, grupele pot executa concomitent aceeaşi lucrare sau lucrări diferite, dar care concură la elucidarea aceleiaşi probleme, deci ale căror rezultate pot fi corelate şi sintetizate.             De regulă, grupele sunt permanente, ele se consituie cel puţin pe durata unui an şcolar. În ceea ce priveşte componenţa grupelor se pare că s-a optat în special pentru organizarea unor grupe eterogene, formate din elevi buni, slabi şi mediocri. Eficienţa grupelor ar creşte dacă prof., la alcătuirea lor, ar avea în vedere în mai mare măsură, particularităţile individuale ale copiilor, aptitudinile, înclinaţiile şi interesele acestora.             Activitatea pe grupe presupune operarea subgrupării în cadrul colectivului clasei, în funcţie de obiectivele didactice.             Avantaje majore: activizează în mai mare măsură stimulează motivaţia învăţării transformă elevul în subiect al educaţiei permite valorificarea aptitudinilor şi capacităţilor individuale formează şi dezvoltă spiritul de cooperare şi deschidere spre interacţiune.   3.3Activitatea individuală               Presupune ca, în funcţie de particularităţile psihoindividuale, elevii să fie angajaţi în realizarea unor sarcini de învăţare pe măsura acestora, adecvate din acest punct de vedere; prezintă marele avantaj de a crea posibilitatea ameliorării şi dezvoltării nivelului de învăţare individual. Aplicată în învăţământul tradiţional, aproape exclusiv în sfera rezolvării temelor pentru acasă, acest tip de activitate tinde să ocupe locul pe care îl merită în procesul lecţiei, pe măsură ce îmbogăţirea bazei materiale de studiu permite acest lucru. De asemenea, elaborarea unor mijloace ajutătoare (fişe de lucru pt elevi) permite desfăşurarea de activităţi individuale.             Activitatea individuală a elevului la lecţie vizează pe lângă însuşirea independentă a unor cunoştinţe şi acomodarea acestuia cu metode de investigaţie larg utilizate în acest domeniu: observaţia, experimentul, descrierea, comparaţia, clasificarea etc. Prin activitatea independentă se verifică şi progresul realizat de elev.

CAPITOLUL III Evaluarea                Evaluarea educaţională este activitatea didactică prin care se măsoară randamentul şcolar; Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra competențelor și aptitudinilor profesorului. Ea este deosebit de importantă, deoarece pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze activitatea didactică; de asemenea, pentru elevi evaluarea este importantă, deoarece în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți rezultatele. Dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile acestora în funcție de posibilitățile lor. Pentru perioada de evaluare, profesorul va întocmi planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă obiective clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și pentru conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica).   Obiectivele evaluării  În cadrul obiectivelor generale ale evaluării, cele mai relevante ar fi: a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare; b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor; c) Să amelioreze rezultatele învăţării; d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată să stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste; e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei școlare.   Funcţiile evaluării Funcţiile evaluării vizează semnificaţii, conotaţii, mecanisme şi consecinţe pe baza a ceea ce considerăm a fi, pe de o parte planuri de analiză (individual, social, de grup) şi, pe de alta, criterii psihopedagogice, sociologice, docimologice.   Evaluarea îndeplineşte următoarele funcţii: - constatativă - de cunoaştere a stării , fenomenului, obiectului evaluat; - diagnostică - de explicare a situaţiei existente; - predictivă, de prognosticare şi orientarea activităţii didactice, atât de predare cât şi de învâţare, concretizată în deciziile de ameliorare sau de reproiectare curriculară; - selectivă - asigură ierarhizarea şi clasificarea elevilor într-un mediu competitiv; - feedback (de reglaj şi autoreglaj); analiza rezultatelor obţinute, cu scopul de reglare şi autoreglare a conduitei ambilor actori; - social - economică: evidenţiază eficienţa învăţământului, în funcţie de calitatea şi valoarea “produsului’’ şcolii; - de certificare – recunoaşterea statutului dobândit de către candidat în urma susţinerii unui examen sau unei evaluări cu caracter normative; - motivaţională - activează şi stimulează autocunoaşterea, autoaprecierea, valenţele metacognitive în raport cu obiectivele procesului educaţional stabilite de la început sau în funcţie de obiectivele de evaluare comunicate anterior; - de consiliere - orientează decizia elevilor şi a părinţilor, în funcţie de nivelul performanţelor obţinute, astfel încât orientarea şcolară şi /sau profesională a elevilor să fie optimă, în echilibru stimulativ între dorinţe şi posibilităţi; - educativă - menită să conştientizeze şi să motiveze, să stimuleze interesul pentru studiu, pentru perfecţionare şi obţinerea unor performanţe cât mai înalte; - socială, prin care se informează comunitatea şi familia asupra rezultatelor obţinute de elevi.   • Scopul evaluarii: - masurarea cantitativã a cunoştinţelor; - controlul rezultatelor cuantificabile ale învăţării; - sancţionarea. Componentele evaluării Elementele apreciate drept componente sau variabile ale evaluării şcolare sunt: 1. obiectul evaluării (ce vom evalua: tipuri de procese/ rezultate / produse de evaluat) 2. criteriile evaluării (în raport de ce se evaluează) 3. operaţiile evaluării (ce paşi trebuie făcuţi) 4. strategiile (proiectarea şi coordonarea acţiunilor) 5. tipurile / formele de evaluare 6. metode, tehnici, instrumente (cum vom evalua) 7. timpul evaluării (momentele oportune pentru evaluare: înainte, în timpul, sau după acţiunea educativă) 8. agenţii evaluării (factori de conducere, cadrele didactice, elevi, experţi externi).    Tipuri de evaluare    Dupa modul de integrare în procesul de învăţământ, distingem următoarele moduri/ tipuri de evaluare (I.T. Radu, C. Cucos, D. Potolea- M. Manolescu): • Evaluarea iniţială, realizată la debutul unui program de instruire; • Evaluarea formativă (continuă), realizată pe parcursul programului şi integrată acestuia; • Evaluarea sumativă, cumulativă, realizată la finalul programului.   1. Evaluarea iniţială Evaluarea iniţială este realizată la începutul unui program de instruire şi vizează, în principal: identificarea condiţiilor în care elevii pot să se pregătească şi să integreze optimal în activitatea de învăţare, în programul de instruire care urmează. Are funcţii diagnostice şi prognostice, de pregătire a noului program de instruire. Avantaje: - oferă profesorului cât și elevului posibilitatea de a avea o reprezentare cât mai exactă a situației existente (potențialul de învățare al elevilor, lacunele ce trebuie completate și remediate) și a formula cerinţele următoare; - pe baza informațiilor evaluării inițiale se planifică demersul pedagogic imediat următor și eventual a unor programe de recuperare.   Dezavantaje: - nu permite o apreciere globală a performanțelor elevului și nici realizarea une ierarhii; - nu-și propune și nici nu poate să determine cauzele existenței lacunelor în sistemul cognitiv al elevului.   2. Evaluarea formativă (continuă) Evaluarea formativă este acel tip de evaluare care se realizează pe tot parcursul unui demers pedagogic,  „este frecventă sub aspect temporal şi are ca finalitate remedierea lacunelor sau erorilor săvârşite de elevi; nu-l judecă şi nu-l clasează pe elev. Compară performanţa acestuia cu un prag de reuşită stabilit dinainte“ (Bloom; G. Meyer ). Caracteristici: este o evaluare criterială, bazată pe obiectivele învăţării; face parte din procesul educativ normal; acceptă „nereuşitele“ elevului, considerându-le momente în rezolvarea unei probleme; intervine în timpul fiecărei sarcini de învăţare; informează elevul şi profesorul asupra gradului de stăpânire a obiectivelor, ajutându-i pe aceştia să determine mai bine achiziţiile necesare pentru a aborda sarcina următoare, într-un ansamblu secvenţial; asigură o reglare a proceselor de formare a elevului; îndrumă elevul în surmontarea dificultăţile de învăţare; este continuă, analitică, centrată mai mult pe cel ce învaţă decât pe produsul finit. - funcție de constatare a rezultatelor și de sprijinire continuă a elevilor” (I.T.Radu); - funcție de feed-back; - funcție de corectare a greșelilor și ameliorare și reglare a procesului; - funcția motivaţională; Avantaje: - creează lumină asupra procesului desfășurat în clasă fiind centrată pe intervenția profesorului către elev (profesorul intervine asupra elevului); - se repercutează pozitiv asupra schimburilor dintre profesor și elev; - permite elevului să-și remedieze erorile și lacunele imediat după apariția lor și înainte de declanșarea unui proces cumulativ; - oferă un feed-back rapid, reglând din mers procesul; - este orientată spre ajutorul pedagogic imediat; - oferă posibilitatea tratării diferențiate (I. Cerghit); - dezvoltă capacitatea de autoevaluare la elevi. Dezavantaje: - nu garantează de la sine că elevul a învățat; - se desfășoară pe tot parcursul programului de instruire în cadrul lecțiilor și la încheierea unui capitol, acoperind întregul conţinut, conform programei, elevii fiind verificați din toată materia, iar asta consumă mult timp cu pregătirea evaluării și evaluarea propriu-zisă a fiecărui elev; - nu permite o apreciere globală a performanțelor elevului și nici realizarea une ierarhii.    3. Evaluarea sumativă sau „certificativă“ Evaluarea sumativă se prezintă în cel puţin două variante/ forme mai importante: • realizată la finalul unui capitol , unităţi de învăţare, sistem de lecţii, teză semestrială; • finală sau de bilanţ, realizată la încheierea unui ciclu şcolar, al unui nivel de studii etc. Caracteristicile esenţiale ale evaluării sumative: • este determinată de contexte specifice; • este construită de profesori şi elevi, în funcţie de criteriile convenite; • acceptă negocierea în temeiul convingerii că evaluarea este în beneficiul învăţării realizate de elev (Belair); • evidenţiază rezultatele învăţării şi nu procesele; • este internă, dar de cele mai multe ori este externă (ex: evaluarea naţională, bacalaureat, diplomă etc.). -funcție de constatare și verificare a rezultatelor;                                                                                                                 -funcție de clasificare;                                                                                                                                                             -funcția de comunicare a rezultatelor;                                                                                                                           -funcție de certificare a nivelului de cunoștințe și abilități;                                                                                                     -funcție de selecție;                                                                                                                                                                                -funcție de orientare școlară și profesională. Avantaje : -rezultatele constatate pot fi folosite pentru preîntâmpinarea greșelilor la alte serii de cursanți; -permite aprecieri cu privire la prestația profesorilor, a calității proceselor de instruire, a programelor de studii; -oferă o recunoaștere socială a meritelor. Dezavantaje: -nu oferă suficiente informații sistematice și complete despre măsura în care elevii și-au însusit conținutul predat și nici dacă un elev stăpânește toate conținuturile esențiale predate; -are efecte reduse pentru ameliorarea/reglerea și remedierea lacunelor, efectele resimțindu-se după o perioadă mai îndelungată, de regulă, pentru seriile viitoare; -deplasează motivația elevilor către obținerea unui rang mai înalt în ierarhia grupului, punând accent pe competiție; -nu favorizează dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi; -nu oferă o radiografie a dificultăților în învățare; -generează stres, teamă, anxietate.

Metode de evaluare : tradiționale, alternative   Tipologia metodelor de evaluare Criteriul cel mai frecvent folosit în clasificarea metodelor de evaluare este cel cronologic/ istoric. În funcţie de acest criteriu, care este însă unul relativ, lucrările de specialitate reprezentative în domeniu clasifică metodele de evaluare în două mari categorii : Metode tradiţionale de evaluare: • Evaluarea orală • Evaluarea scrisă • Evaluarea prin probe practice Metode alternative şi complementare de evaluare: • Observarea sistematică a comportamentului elevului faţă de activitatea şcolară • Portofoliul • Investigaţia • Proiectul • Autoevaluarea Dintr-o perspectivă a evoluţiei evaluării spre procesele de învăţare - „obiecte“ specifice ale educaţiei cognitive, se justifică pe deplin complementaritatea metodelor tradiţionale şi a celor alternative de evaluare, fiecare categorie dovedind virtuţi şi limite.   Metode tradiţionale de evaluare Evaluarea orală Caracteristici Evaluarea orală se realizează printr-o conversaţie pe baza căreia cadrul didactic stabileşte cantitatea informaţiei şi calitatea procesului şi a produsului activităţii de învăţare în care a fost implicat elevul. Din perspectivă modernă, evaluarea trebuie să însoţească procesul de predare-învăţare. Evaluarea orală permite realizarea cu prisosinţă a acestui deziderat. Conversaţia euristică este cea mai importantă metodă folosită în procesul evaluativ de tip oral. Pentru a putea fi utilizată în procesul de învăţare a unor date, aspecte, fapte, întâmplări, elevii trebuie să beneficieze deja de informaţii anterioare.   Avantaje și dezavantaje ale evaluării orale   Avantaje majore • Permite comunicarea deplină între cadrul didactic şi elev, între acesta şi clasă; • Recuperează naturaleţea şi normalitatea unei relaţii specific umane (C. Cucos, A. Stoica); • Favorizează dezvoltarea capacităţii de exprimare orală a elevilor; • Asigura feedback-ul mult mai rapid; • Oferă posibilitatea de a clarifica şi corecta imediat eventualele erori sau neînţelegeri ale elevului în raport cu un conţinut specific; • Permite flexibilizarea şi adecvarea modului de evaluare prin posibilitatea de a alterna tipul întrebărilor şi gradul lor de dificultate în funcţie de calitatea răspunsurilor oferite de elev/ elevi; • Permite observarea, de către evaluator, a punctelor „tari“ şi a „punctelor slabe“ ale elevului, întrucât contactul direct permite o interacţiune reală profesor-elev; • Facilitează evaluarea inclusiv a unor trăsături de personalitate: maniere, toleranţă la stres, raportul dintre aparenţă/prezenţă, vivacitatea ideilor, structura şi calitatea limbajului: vorbit, influenţa altor persoane etc.; • Permite o mai mare flexibilitate în alegerea conţinuturilor şi proceselor de evaluat; • Creează posibilitatea unei profunde cunoaşteri, în timp, a elevilor de către profesor şi invers; • Asigură o relaţionare directă şi o comunicare consistentă între cei doi parteneri etc.; • Verificările orale permit evaluarea mai multor aspecte ale performanţelor şcolare ale elevilor decât alte metode. Se verifică, spre exemplu, modul de exprimare a elevilor, logica expunerii, spontaneitatea dicţiei, fluiditatea exprimării etc.; • Îi deprinde pe elevi cu comunicarea orală, în condiţiile în care trebuie pus mare accent pe acest aspect în zilele noastre.   Dezavantaje majore • Se realizează o „ascultare“ prin sondaj; • Gradul de dificultate a întrebărilor este diferit de la un elev la altul; • Intervine o puternică varietate intraindividuală şi interindividuală; • Performanţa elevului este afectată de starea sa emoţională în momentul răspunsului; • Evaluarea orală oferă/asigură un grad scăzut de validitate şi fidelitate; • Se consumă mult timp în cazul în care se evaluează toţi elevii; • Intervin o multitudine de variabile care afectează obiectivitatea ascultării orale: starea de moment a profesorului/ evaluatorului, gradul diferit de dificultate a întrebărilor formulate, starea psihică a elevilor etc. (I. T. Radu; A. Stoica);   Evaluarea prin probe scrise Caracteristici, modalităţi de realizare Evaluarea scrisă apelează la suporturi concretizate în fişe de muncă independentă, lucrări de control, teze etc. Elevii prezintă achiziţiile lor în absenţa unui contact direct cu cadrul didactic. Funcţia principală a evaluării prin probe scrise în context cotidian (nu în situaţii de examen) este aceea de a oferi cadrului didactic informaţii privind calitatea activităţii realizate şi efectele acesteia exprimate în nivelul de pregătire al elevilor. Ea semnalează situaţiile în care unii elevi nu au dobândit capacităţile, subcapacităţile, abilităţile etc. preconizate la un nivel corespunzător şi, în consecinţă, este necesară aplicarea unor măsuri recuperatorii.   Principalele modalităţi de realizare a evaluărilor prin probe scrise sunt: • Probe scrise de control curent. Acestea cuprind 1-2 întrebări din lecţia de zi şi durează max. 15-20 de minute. Lucrările de acest gen au rol de feed-back atât pentru elev cât şi pentru cadrul didactic. Cerinţele (itemii) pot viza atât reproducerea celor învăţate precum şi exerciţii de muncă independentă; • „Examinările scurte de tip obiectiv“, cu durata de 5 minute: se dau 4-6 întrebări la care elevii răspund în scris succesiv. Corectarea se poate face fie de elevii înşişi prin raportare la model (comparare cu răspunsurile corecte) oferite fie de cadrul didactic, fie de colegi, prin schimbarea lucrărilor; • Lucrări scrise/probe aplicate la sfârşitul unui capitol. Acest tip de probe acoperă prin itemii formulaţi elementele esenţiale, reprezentative ale capitolului respectiv. Ele verifică şi evaluează îndeplinirea tuturor obiectivelor terminale ale capitolului respectiv. Îndeplinesc o funcţie diagnostică; • Lucrări scrise semestriale (teze). Acestea cuprind o arie mai mare de conţinuturi decât cele realizate la sfârşit de capitol (temă, unitate de învăţare). Îndeplinesc funcţie diagnostică şi prognostică. (I. T. Radu,op. cit., pag. 210).   Avantaje majore • Permite raportarea rezultatelor la un criteriu unic de validare; • Oferă posibilitatea elevului de a emite judecăţi de valoare mult mai obiective, întemeiate pe existenţa unor criterii de evaluare clar specificate şi prestabilite; • Oferă elevilor posibilitatea de a-şi elabora independent răspunsul, într-un ritm propriu; • Permite examinarea unui număr mai mare de elevi pe unitatea de timp; • Face posibilă compararea rezultatelor, dată fiind identitatea temei pentru toţi elevii; • Oferă elevilor timizi posibilitatea de a expune nestânjeniţi rezultatele / ceea ce au învăţat; • În funcţie de context se poate asigura anonimatul lucrărilor, şi în consecinţă, realizarea unei aprecieri mai puţin influenţată de părerea pe care profesorul şi-a format-o asupra elevului (fie pozitivă, fie negativă: efectele Halo sau Pygmalion); • Diminuează stările tensionale, de stres, care pot avea un impact negativ asupra performanţei elevilor timizi sau cu anumite probleme emoţionale; • Creşte posibilitatea preocupării pentru aspecte precum stilul, concepţia, estetica lucrării, ţinuta „editorială“, originalitatea, creativitatea etc.; • Protejează elevul de caracterul agresiv şi stresant determinat de prezenţa nemijlocită a evaluatorului.   Dezavantaje majore • Implică un feedback mai slab, eventualele erori sau răspunsuri incomplete neputând fi operativ eliminate/corectate prin intervenţia profesorului; • Momentul corectării şi validării rezultatelor se realizează cu relativă întârziere; • Nu sunt posibile replierile, revenirile, întoarcerile în cazul unor erori nesesizate la timp; • Comparativ cu evaluările orale, verificarea prin probe scrise nu permite ca unele erori ale elevului în formularea răspunsurilor să fie lămurite şi corectate pe loc de către evaluator (cadrul didactic); • Aspectele privind logica discursului, stilul personal, competenţe lingvistice ale elevului ies mai pregnant în evidenţă (în bine sau în rău), fiind taxate de evaluator şi, ca atare, influenţează calificativul general / nota finală acordată; • În general, orice probă scrisă fixează solid şi clar prestaţia autorului ei, în raport cu sarcina dată, ceea ce atrage după sine o responsabilizare a elevului şi o sancţionare în consecinţă etc.; • Nu este posibilă orientarea/ ghidarea elevilor prin întrebări suplimentare către un răspuns corect şi complet.   Evaluarea prin probe practice  Caracteristici Evaluarea prin probe practice vizează identificarea capacităţilor de aplicare practică a cunoştinţelor dobândite de către elevi, a gradului de încorporare a unor priceperi şi deprinderi, concretizate în anumite suporturi obiectivale sau activităţi materiale (C. Cucoş, op. cit.). Probele practice răspund unui deziderat al pedagogiei moderne, şi anume acela de a da curs cerinţei de „a şti să faci“. Evaluarea practică este posibilă şi necesară atât la disciplinele care în mod tradiţional s-au centrat pe o evaluare practică (este cazul educaţiei tehnologice, educaţiei plastice, educaţiei muzicale, educaţiei fizice), dar şi la discipline predominant teoretice, axate până nu demult pe o evaluare teoretică. Caracteristicile de bază ale evaluărilor prin probe practice sunt: • Spre deosebire de evaluarea orală şi cea scrisă, care realizează cu deosebire o evaluare cantitativă şi calitativă a produsului învăţării elevilor, evaluarea practică se exercită şi asupra procesului de învăţare care a condus la acel produs final. • Probele de acest tip sunt folosite, îndeosebi, la obiectele de învăţământ cum sunt matematica, cunoaşterea mediului, educaţia fizică, chimia, biologia, fizica etc. • Evaluarea prin probe practice realizează verificarea modului în care elevii efectuează diferite lucrări specifice unor discipline de învăţământ. Este folosită, îndeosebi, pentru verificarea conţinutului experimental şi practic al instruirii. • Pentru realizarea cu succes a unei activităţi practice, încă de la începutul secvenţei de învăţare elevii trebuie să fie avizaţi asupra următoarelor aspecte: ➥ Tematica lucrărilor practice; ➥ Etapele ce trebuie parcurse până la obţinerea produsului final; ➥ Modul în care acestea vor fi evaluate (baremele de corectare şi de notare sau apreciere – respectiv criteriile de realizare şi criteriile de reuşită); ➥ Condiţiile care sunt oferite elevilor pentru realizarea activităţii respective: aparate, dispozitive, spaţii, scule etc. (I. Neacşu, A. Stoica, 1996, pag. 76).  Variante ale evaluărilor practice Probele practice, în măsura în care sunt bine concepute, relevă în modul cel mai elocvent ceea ce elevii cunosc şi sunt capabili să facă. Pentru cadrul didactic rămâne o cerinţă fundamentală dimensionarea unor probe, care, în mod indirect, dar decisiv, pot să pună în evidenţă ceea ce sunt capabili să realizeze elevii. Probele evaluative de ordin practic se pot gândi în următoarele perspective: • Executarea de către elevi a unor produse pornind de la un model; • Realizarea de către elevi a unor acţiuni pornind de la un proiect de acţiune; • Simularea unor acţiuni în condiţii speciale (pe calculator, în sălile de simulare etc).   Instrumente de evaluare   Principalul instrument de evaluare a rezultatelor elevilor  este testul. Potrivit specialiştilor, un test bun nu urmăreşte doar verificarea informaţiilor acumulate de elevi, ci şi capacitatea acestora de a arăta ce ştiu să facă cu ce au învăţat. Din punct de vedere metodic, testele pot fi: - teste standardizate, proiectate de factorii de decizie sau de cei din instituţii de specialitate; - teste proiectate de profesor. După modul de manifestare a comportamentului elevului, testele pot avea următoarele forme: - orale; - scrise; - practice. După momentul administrării testului: - teste iniţiale, administrate la începutul unei perioade de formare a preşcolarului; - teste de progres, administrate pe parcursul perioadei de formare; - teste finale. Încă din faza de proiectare a unui test, profesorul trebuie să aibă în vedere atât tipul acestuia (criterial, care pune accent pe cunoştinţele însuşite de preşcolari sau test de discriminare sau normativ, care are rolul de a clasifica elevii, test de rapiditate sau test de randament), cât şi tipul de itemi pe care îi foloseşte. Astfel, în elaborarea şi aplicarea testelor există anumiţi paşi de parcurs: - stabilirea conţinuturilor şi obiectivelor, - formularea itemilor, - elaborarea baremului de corectare şi notare, - aplicarea testului la grupă, - evaluarea, - interpretarea rezultatelor.     Calităţi ale instrumentelor de evaluare: 1. validitatea se referă la faptul că testul trebuie să măsoare exact ceea ce şi-a propus; 2. fidelitatea este calitatea unui test de a da rezultate constante în cursul aplicării lui repetate, în condiţii identice; 3. obiectivitatea reprezintă gradul de concordanţă între aprecierile făcute de evaluatori independenţi în ceea ce priveşte un răspuns bun pentru fiecare dintre itemii unui test; foarte important este baremul de corectare şi de notare; 4. aplicabilitatea este calitatea unui test de a fi administrat şi interpretat cu uşurinţă.     Metode alternative şi complementare de evaluare    Tipologia metodelor alternative şi complementare de evaluare • Observarea sistematică a comportamentului elevului faţă de activitatea şcolară • Portofoliul • Proiectul • Investigaţia • Autoevaluarea   Observarea sistematică a comportamentului elevului faţă de activitatea şcolară Caracteristici Observarea comportamentului elevului este o metodă folosită dintotdeauna de cadrele didactice. În prezent însă beneficiază de o atenţie deosebită, odată cu exprimarea dezideratului pedagogic de deplasare a accentului de la rezultatele învăţării la procesele care au condus la acele rezultate. Această metodă practică însoţeşte şi se asociază cu toate celelalte, fie ele tradiţionale sau alternative. Are avantajul că permite cadrului didactic să dobândească informaţii despre elev în diverse ipostaze şi în condiţii fireşti, naturale de manifestare. • Observarea devine utilă, nu numai necesară, când evaluarea scrisă, orală etc. ne furnizează date parţiale sau incomplete. • Observarea se realizează de obicei asupra unor realităţi educaţionale mai complexe, ceea ce presupune că: ➥ Observarea este derulată în timp ➥ Prezintă anumite faze ➥ Este necesar un plan de desfăşurare, cu rol pregătitor dar şi de control. Etapele observării În linii generale, etapele observării sunt următoarele: ➥ Pregătirea cadrului didactic în vederea observării, cu mobilizarea resurselor spirituale şi tehnice de care dispune, pregatire care presupune: • Lansarea unei/ unor ipoteze • Documentarea în problemă • Precizarea obiectivului/ scopului urmărit • Pregătirea unor aparate, instrumente necesare. ➥ Observarea propriu - zisă, care presupune: • Diminuarea subiectivismului, prin observări repetate şi confirmări pe alte căi/ modalităţi; • Păstrarea caracterului natural al fenomenului studiat; • Menţinerea discreţiei; elevul trebuie surprins în modul său natural de manifestare, să nu ştie că este obiect de studiu; • Notarea observaţiilor să se facă imediat, nu amânat, dar nu în faţa elevilor. ➥ Prelucrarea şi interpretarea datelor: • Stabilirea elementelor esenţiale • Stabilirea raporturilor, a relaţiilor cauzale • Desprinderea generalului, a concluziilor. Condiţiile unei bune observări • Stabilirea clară a scopului, a obiectivului urmărit • Selectarea formelor ce vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare • Elaborarea unui plan riguros de observaţie • Consemnarea imediată a celor observate; se întocmeşte un protocol de observare • Efectuarea unui număr optim de observaţii • Desfăşurarea ei în condiţii cât mai variate • Să fie maximal discretă (elevii/elevul să nu-şi dea seama că se află sub observaţie). Avantaje: ➥ Avantajul esenţial constă în surprinderea fenomenelor psihopedagogice în ritmul şi în modul lor natural de manifestare; ➥ Observarea se realizează asupra comportamentelor reale în clasă. Ea este necesară şi eficace în orice situaţie educaţională; ➥ Este însă absolut necesară „în situaţia elevilor cu handicap sau dificultăţi de comunicare. Pentru unii dintre aceştia evaluările scrise sunt chiar contraindicate“ (D. Morissette, pag. 199). Dezavantaje: ➥ Observarea este o metodă de evaluare care cere mult timp; ➥ Dintre toate metodele, se pare că este cea mai subiectivă, fapt ce face absolut necesară completarea datelor obţinute cu ajutorul ei cu date obţinute prin alte metode; ➥ Marea sursă de eroare în informaţiile obţinute prin observare o constituie lipsa obiectivităţii observatorului (D. Morissette, op. cit., pag. 196).    Portofoliul Ca metodă sau ca instrument de evaluare, portofoliul îşi dovedeşte utilitatea furnizând informaţii esenţiale deopotrivă elevului, cadrului didactic şi părinţilor sau altor persoane interesate. El constituie o modalitate eficientă de comunicare a rezultatelor şcolare şi a progreselor înregistrate pe o perioadă mai lungă de timp. Elementele constitutive ale portofoliului trebuie să fie evaluate separat, de către cadrul didactic, pe baza criteriilor comunicate elevilor în prealabil, deci înainte de proiectarea şi realizarea portofoliului. Elevii trebuie să fie îndrumaţi spre folosirea unor tehnici de alcătuire a portofoliului care să-i ajute să-şi organizeze şi să-şi desfăşoare munca independentă: fişe de observaţii, calendarul naturii, jurnalul clasei, colecţia celor mai reuşite compuneri, lucrări individuale sau de grup (afişe, minireviste, programe pentru serbări şcolare, invitaţii, colaje, colecţii etc.). Portofoliul este relevant pentru creativitatea elevilor, iar profesorul trebuie să demonstreze flexibilitate apreciind elementele suplimentare introduse în structura sa. La recomandarea profesorului sau la alegerea elevului, pot deveni componente ale portofoliului elemente care au fost evaluate anterior. Se evidenţiază astfel capacitatea elevului de a realiza o lucrare unitară, de a se racorda temei abordate. Pentru a înregistra succes în demersul de utilizare a portofoliului,trebuie stabilită o tematică menita să-l conducă pe elev la surse de informaţii diferite de cele utilizate la şcoală, precum şi la forme de comunicare mai complexe.   Proiectarea portofoliului Proiectarea, structura şi componenţa unui portofoliu trebuie să fie în concordanţă cu scopurile vizate. Structura, elementele componente obligatorii şi criteriile de evaluare sunt stabilite de profesor, având ca punct de plecare preocupările elevilor. Alegerea elementelor de portofoliu obligatorii se subordonează obiectivelor de referinţă prevăzute în programa şcolară şi obiectivelor suplimentare stabilite de profesor. Proiectarea portofoliului este condiţionată/ determinată de următoarele trei aspecte/ elemente: • Scopul pentru care este proiectat portofoliul. Acesta va determina structura portofoliului. Structura sau elementele componente sunt, în mare parte, definite de cadrul didactic. Elevul are însă libertatea să pună în propriul portofoliu materialele pe care le consideră necesare şi care îl reprezintă mai bine. • Contextul reprezintă un alt element esenţial de care trebuie să se ţină seama în elaborarea portofoliului. Când vorbim despre context ne raportăm la: ➥ Vârsta elevilor ➥ Specificul disciplinei de studiu ➥ Cerinţele, abilităţile şi interesele elevilor etc. • Conţinutul reprezintă cel mai important element în proiectarea portofoliului. În învăţământul obligatoriu îndeosebi, unde predomină evaluarea de tip formativ, portofoliul nu vizează numai valorizarea competenţelor elevilor, ci prezintă o selecţie a produselor elevilor care înfăţişează progresul acestora în învăţare.         Evaluarea portofoliului elevului   Portofoliul poate fi evaluat astfel: • Fiecare material/categorie de materiale/document/lucrare etc.ce trebuie să se regăseasca în portofoliu va obţine o nota de la 10 la 1; • Media pe portofoliu va fi media aritmetică a notelor obţinute pentru fiecare material/ categorie de materiale/ document/ lucrare etc. solicitat; • Criteriile de evaluare a produselor/ materialelor din portofoliu vor fi: ➥ Validitatea (adecvarea la cerinţă, modul de concepere); ➥ Completitudinea/ finalizarea; ➥ Elaborarea şi structura (acurateţea, rigoarea, logica, coerenţa etc.); ➥ Calitatea materialului utilizat; ➥ Creativitatea, originalitatea; ➥ Redactarea (respectarea convenţiilor, capacitatea de sinteză); ➥ Corectitudinea limbii utilizate (exprimare, ortografie, punctuaţie etc).   Mai pot fi luate în considerare: •Motivaţia/ lipsa de motivaţie a elevului pentru activitatea didactică, teoretică şi practică; •Progresul sau regresul înregistrat de elev în propria pregătire profesională, în dobândirea competenţelor generale şi specifice; •Raportul efort/ rezultate; •Implicarea elevului în alte activităţi specifice, complementare celor solicitate în mod explicit etc.   Proiectul Proiectul reprezintă o „ activitate de evaluare mai amplă, care începe în clasă, prin definirea şi înţelegerea sarcinii de lucru, eventual prin începerea rezolvării acesteia, se continuă acasă, pe parcursul a câtorva săptămâni, timp în care elevul are permanente consultări cu profesorul, şi se încheie tot în clasă, prin prezentarea în faţa colegilor a unui raport asupra rezultatelor obţinute şi, dacă este cazul, a produsului realizat“ (A. Stoica, Evaluarea progresului şcolar: de la teorie la practică, Humanitas Educational, Bucureşti, 2003, p. 128-129).  Este un proces în care elevii investighează, descoperă, prelucrează informaţii, sunt actori cu roluri multiple, experimentează, cooperează etc. Este un produs care reflectă efortul individual, de grup, reprezintă expresia performanţei individuale şi de grup, constituie dovada implicării personale şi a interesului pentru împlinirea unui parcurs colectiv (idem). Caracteristicile de bază ale proiectului sunt: • Permite o apreciere complexă şi nuanţată a învăţării. Este o formă de evaluare complexă ce oferă posibilitatea aprecierii unor capacităţi şi cunoştinţe superioare. Permite identificarea unor calităţi individuale ale elevilor. Este o formă de evaluare puternic motivantă pentru elev. • Este recomandat atât în evaluări de tip sumativ cât şi în evaluări formative. Având o desfăşurare pe durate mai mari de timp, în procesul de evaluare şi de autoevaluare pot fi luate în considerare atât produsul final dar şi desfăşurarea, procesul învăţării care a condus la acel produs. • Realizandu-se individual sau în grup, evaluarea se poate raporta la munca unui elev sau a unui grup de elevi.  Etapele realizării unui proiect 1. Alegerea temei 2. Planificarea activităţii 3. Cercetarea propriu-zisă 4. Realizarea materialelor 5. Prezentarea rezultatelor cercetării şi /sau a materialelor create 6. Evaluarea:  • cercetării de ansamblu   • modului de lucru    • produsului realizat    Structura unui proiect   1. Pagina de titlu, pe care, de obicei, se consemnează date sintetice de identificare: tema proiectului, numele autorului, perioada în care s-a elaborat proiectul. 2. Cuprinsul proiectului care prezintă titlul, capitolele, subcapitolele. 3. Introducerea, prezentarea cadrului conceptual. 4. Dezvoltarea elementelor de conţinut. 5. Concluziile care sintetizează elementele de referinţă desprinse în urma studiului temei respective, sugestii, propuneri. 6. Bibliografia 7. Anexe.  Evaluarea proiectului Aprecierea poate fi analitică, bazată pe criterii bine stabilite sau globală/ holistică. Pentru a asigura o evaluare cât mai corectă, cadrul didactic va stabili, în prealabil, împreună cu elevii săi strategia de evaluare Avantaje: • plasează elevul într-o situaţie autentică de cercetare şi acţiune; • cultivă încrederea în forţele proprii; • stimulează creativitatea; • cultivă gândirea proiectivă; • facilitează achiziţionarea unor metode de muncă specifice; • facilitează achiziţionarea unor tehnici de elaborare şi de execuţie a unei lucrări ştiinţifice, practice. Limite: • minimalizează rolul profesorului; • necesită timp special pentru organizare, desfăşurare, evaluare; • pot apărea diminuarea sau lipsa concentrării elevilor, dacă durata proiectului este prea mare sau tema este mai puţin interesantă   Investigaţia             Reprezintă o metodă cu puternice valenţe de învăţare de către elev dar şi un mijloc eficient de evaluare. „Constă în solicitarea de a rezolva o problemă teoretică sau de a realiza o activitate practică pentru care elevul este nevoit să întreprindă o investigaţie (documentare, observarea unor fenomene, experimentare) pe un interval de timp stabilit’’ (I. T. Radu, op. cit, pag. 224). Investigaţia oferă elevului posibilitatea de a rezolva o sarcină de lucru, în mod creator, în situaţii de învăţare noi sau mai puţin asemănătoare cu cele desfăşurate într-un context tradiţional, prin lecţia clasică. Rezolvarea sarcinii de lucru de către elev poate demonstra, în practică, un întreg complex de cunoştinţe şi de capacităţi. Maniera de folosire a investigaţiei trebuie adaptată vârstei elevilor şi experienţelor lor intelectuale.     Caracteristicile de bază ale investigaţiei ca metodă de evaluare sunt: • reprezintă o posibilitate pentru elev de a aplica în mod creator cunoştinţele şi de a explora situaţii noi de învăţare; • este bine delimitată în timp (de regulă la o oră de curs); • solicită elevul în îndeplinirea unei sarcini de lucru precise, prin care îşi poate demonstra, în practică, un întreg complex de cunoştinţe şi de capacităţi; • urmăreşte formarea unor tehnici de lucru în grup şi individual, precum şi a unor atitudini de toleranţă, solidaritate, cooperare, colaborare; • promovează interrelaţiile de grup şi deprinderi de comunicare; • are un pronunţat caracter formativ; • are un profund caracter integrator, atât pentru procesele de învăţare anterioare, cât şi pentru metodologia informării şi a cercetării ştiinţifice, fiind în acest fel o modalitate de evaluare foarte sugestivă, precisă, intuitivă şi predictivă; • are un caracter sumativ, angrenând cunoştinţe, priceperi, abilităţi şi atitudini diverse, constituite pe parcursul unei perioade mai îndelungate de învăţare; • se pot exersa în mod organizat activităţi de cercetare utile în formarea ulterioară şi în educaţia permanentă.  Evaluarea investigaţiei Se realizează holistic, evidenţiind: • strategia de rezolvare; • aplicarea cunoştinţelor; • corectitudinea înregistrării datelor; • abilitarea elevilor şi prezentarea observaţiilor şi a rezultatelor obţinute; • produsele realizate; • atitudinea elevilor în faţa sarcinii; • dezvoltarea unor deprinderi de lucru sau individual/de grup. Avantaje: • este un veritabil instrument de analiză şi apreciere a cunoştinţelor, capacităţilor şi personalităţii elevilor; • contribuie la dezvoltarea capacităţilor de ordin aplicativ al elevilor, mai ales în cazul rezolvării de probleme, al dezvoltării capacităţilor de argumentare, a gândirii logice etc. Dezavantaje: • necesită timp şi resurse materiale pentru realizare etc.   Autoevaluarea Perspectiva autoevaluării în procesul de învăţământ implică/ presupune coresponsabilizarea celui care învaţă, deci a elevului. Autoevaluarea este descrisă sau invocată din ce în ce mai mult în ultimul timp din perspectiva reconsiderării activităţii evaluative şi a raporturilor sale cu strategiile de învăţare. Aşa cum afirmă J. M. Monteil (1997, pag. 58), „oricare ar fi concepţiile pe care le nutrim, nu poate exista învăţare fără evaluare şi autoevaluare“. Autoevaluarea ocupă astăzi un loc important în practica evaluatorilor, care se dovedesc din ce în ce mai sensibilizaţi de implicarea elevului (a celui care învaţă) în reglarea învăţării. Explicaţia acestei evoluţii constă în aceea că societatea actuală este marcată de individualism şi responsabilizare. Aceste două caracteristici conduc la „considerarea elevului care învaţă ca actor şi coresponsabil al învăţării sale“ (B. Noël, Autoévaluation: intéret pour la metacognition, De Boeck Université, 2001, pag. 109). În consecinţă, autoevaluarea devine o componentă a metacogniţiei.  Modalităţi de dezvoltare a capacităţii de autoevaluare a elevilor 1. Autocorectarea sau corectarea reciprocă. Este un prim exerciţiu pe calea dobândirii autonomiei în evaluare. Elevul este solicitat să-şi depisteze operativ unele erori, minusuri, în momentul realizării unor sarcini de învăţare. În acelaşi timp, pot exista momente de corectare a lucrărilor colegilor. Depistarea lacunelor proprii sau pe cele ale colegilor, chiar dacă nu sunt sancţionate prin note, constituie un prim pas pe drumul conştientizării competenţelor în mod independent. 2. Autonotarea controlată. În cadrul unei verificări, elevul este solicitat să-şi acorde o notă sau un calificativ, care se negociază apoi cu profesorul sau împreună cu colegii. Cadrul didactic are datoria să argumenteze şi să evidenţieze corectitudinea sau incorectitudinea aprecierilor avansate (I.T. Radu). 3. Metoda de apreciere obiectivă a personalităţii. Concepută de psihologul Gheorghe Zapan, această metodă constă în antrenarea întregului colectiv al clasei, în vederea evidenţierii rezultatelor obţinute de aceştia prin coroborarea a cât mai multe informaţii şi aprecieri - eventual prin confruntare - în vederea formării unor reprezentări cât mai complete despre posibilităţile fiecărui elev în parte şi ale tuturor la un loc.

Tipologia itemilor               Itemul pedagogic reprezintă cerinţa, întrebarea la care trebuie să răspundă elevul; este un element al unei probe de evaluare sau al unui test pedagogic, deci al instrumentului de evaluare. Se exprimă prin formularea unei întrebări care se integrează în structura unei probe de evaluare.  Clasificarea itemilor de evaluare Literatura de specialitate oferă mai multe clasificări ale itemilor. Criteriul asigurării obiectivităţii în notarea sau aprecierea elevilor este, fără îndoială, cel mai important. După acest criteriu identificăm: Itemi obiectivi Itemi semiobiectivi Itemi subiectivi (I. T. Radu, A. Stoica, Y. Abernot, Andre de Peretti, Dominique Morissette etc.)     Itemii obiectivi a)Itemul cu alegere multiplă (IAM) Caracteristici Itemii cu alegere multiplă se numesc de selecţie, căci elevul trebuie să aleagă unul sau mai multe răspunsuri bune dintre mai mule variante, unde, alături de răspunsul/ răspunsurile corecte se află şi distractori (răspunsuri care au funcţia de a induce în eroare ) Avantaje • Dintre toate tipurile de itemi cu corectare obiectivă, itemul cu alegere multiplă (IAM) este cel mai flexibil. El poate verifica toate tipurile de achiziţii, de unde marea sa răspândire în practica evaluativă. • Acest tip de item este eficient şi practic mai ales în cazul definiţiilor, asemănărilor, diferenţelor, relaţiilor cauză-efect sau invers, de identificare, de evaluare, de generalizare şi de discriminare. • Maniera de prezentare a unei probleme în enunţ tinde să reducă ambiguitatea răspunsului. • Enunţarea problemei este simplificată. Nu este necesară prezentarea unei situaţii şi a unui răspuns ideal, căci este suficient ca un răspuns să fie mai bun decât altul. • Acest item obişnuieşte elevul să discrimineze: el trebuie să aleagă dintre mai multe variante de răspuns. • Din cauza celor trei sau patru variante false/ capcane/ răspunsuri greşite care însoţesc răspunsul corect, itemul cu alegere multiplă, dacă este bine redactat, reduce probabilitatea de a ghici; efectul hazardului este neimportant. • Dacă se analizează răspunsurile greşite alese de elevii care au luat note mici, acest item favorizează diagnosticul erorilor individuale sistematice sau ocazionale. Dezavantaje • Itemul cu alegere multiplă nu permite evaluarea anumitor aspecte ale randamentului şcolar: caligrafia, exprimarea orală, abilitatea de a manipula obiectele etc.; pe scurt, nu permite evaluarea altor abilităţi decât cele cognitive. • Dintre toate tipurile de itemi obiectivi, este cel mai greu de redactat. Trebuie respectate multe reguli. • Capcanele/ distractorii/ variantele false eficiente sunt dificil de găsit în număr suficient. • Adesea, evaluarea bazată pe itemi cu alegere multiplă conţine prea multe cerinţe care se raportează la procese mentale simple: cunoaştere sau înţelegere. Competenţa celui care redactează astfel de itemi poate suplini această lipsă, evitând astfel atomizarea/fărâmiţarea conţinuturilor de evaluat. • Este dificil de prevăzut timpul necesar elevilor pentru terminarea probei care conţine mai mulţi itemi de acest fel.   b) Itemii cu alegere duală (IAD) Caractaristici Principiul de construcţie şi folosire a acestui tip de itemi este acela al alegerii unei variante din două posibile. Elevul este pus în postura de a selecta unul din două răspunsuri construite pe principiul exclusivist (ori/ ori): adevărat/fals; corect/ greşit; da/nu; acord/dezacord; general/particular; varianta 1/varianta 2; mai mare/ mai mic; enunţ de opinie/enunţ factual etc. Itemii cu alegere duală pot fi utilizaţi pentru: • recunoaşterea unor termeni, date factuale, principii; • diferenţiere între enunţuri factuale sau de opinie; • identificarea de relaţii tip cauză-efect.  Şi această categorie de itemi are avantaje şi dezavantaje. Cel mai important dezavantaj este acela că, fiind doar două variante de răspuns, probabilitatea de ghicire a răspunsului corect este de 50%.   c)Itemii tip pereche (ITP) Caracteristici Itemii tip pereche pot solicita diverse tipuri de corespondenţe/ relaţii: termeni/ definiţii; reguli/exemple; simboluri/concepte; principii/clasificări; părţi componente/ întrebuinţări. Se poate utiliza material pictural sau o reprezentare grafică. Se mai numesc şi itemi de asociere. Se cere elevului să stabilească asociaţii/ corespondenţe între cuvinte, propoziţii, fraze, litere sau alte categorii de simboluri dispuse pe două coloane. Elementele din prima coloană se numesc premise, iar cele din a doua coloană reprezintă răspunsurile. Criteriul sau criteriile pe baza cărora se stabileşte răspunsul corect sunt enunţate/explicitate în instrucţiunile care preced cele două coloane. Dezavantajul major al acestui tip de itemi constă în aceea că se limitează, de obicei, la măsurarea informaţiilor factuale, bazându-se pe simple asociaţii, pe abilitatea de a identifica relaţia existentă între două lucruri/noţiuni/simboluri etc.  Avantaje • Itemul obiectiv poate fi folosit pentru a măsura aproape toate comportamentele care vizează domeniul randamentului şcolar, cu o condiţie: elevii să poată să le exprime verbal.  • Datorită unei reprezentativităţi mai mari şi mai diversificate, itemul obiectiv, la timp egal, are o mai mare capacitate de control decât itemul subiectiv. El este mai eficace. • Este mai uşor să sporim fidelitatea evaluarii, căci tehnicile sale de redactare sunt mai bine elaborate şi dezvoltate decât cele ale itemului subiectiv. • Din cauza specificităţii sarcinilor, favorizează claritatea în expunerea problemei de rezolvat şi în prezentarea informaţiilor, permiţând rezolvarea lor. • Dat fiind faptul că elevul nu a scris decât un simbol pentru a indica răspunsul său, elimină posibilitatea ascunderii ignoranţei răspunsului. • Chiar dacă este corectat mecanic sau de personal de birou, îşi păstrează fidelitatea şi validitatea. • Tratamentul / prelucrarea statistică a rezultatelor este mai uşoară. Dezavantaje • Itemul obiectiv vizează de obicei sarcini relative la primele niveluri ale taxonomiei: cunoaştere şi înţelegere. Rar abordează celelalte niveluri ale aplicării, analizei, sintezei sau evaluării. • Din aceste motive, examenul realizat numai cu itemi obiectivi nu înglobează decât parţial manifestările unei competenţe complexe.Pertinenţa riscă să scadă. • Un instrument de evaluare constituit numai din itemi obiectivi este foarte greu şi costisitor de redactat. Sub aspectul redactării cere mult timp, efort şi resurse mai ales umane. • Sunt puţine persoane care sunt familiarizate cu regulile redactării acestui tip de itemi. • Nu permite elevului să se exprime în cuvinte proprii. • Faptul că permite răspunsul la întâmplare scade uneori fidelitatea.   Itemii semiobiectivi a)Itemi cu răspuns scurt Întrebările sunt itemi care permit evaluarea/ examinarea orală sau scrisă.  Întrebarea clasică vizeaza un răspuns aşteptat. Se poate prezenta sub diverse forme: Întrebare directă: „Cine este …?“ sau „Când s-a întâmplat.......Care este....?“ Un enunţ de genul: „Recopiaţi/ transcrieţi următoarea figură, sau următorul text“ O cerinţă de genul: „Treceţi verbele din fraza următoare la forma pasivă“ etc.  Exemplu incorect: „Personajul principal din romanul Pădurea spânzuraţilor este... „ Exemplu corect: „Numiţi personajul principal din romanul Padurea spânzuraţilor“. • Este preferabil să folosim imperativul în formularea cerinţei. Exemplu: Prezentaţi..., identificaţi..., rezolvaţi... etc.  Avantaje ale itemului cu răspuns construit scurt • Favorizeaza apelul la cunoştinţe, contrar itemului cu răspunsuri la alegere, care presupune identificarea cunoştintelor solicitate printre mai multe răspunsuri sugerate. • Este mai uşor de redactat decât majoritatea itemilor cu corectare obiectivă sau subiectivă. • Prin folosirea acestui tip de item, se pot formula mai multe întrebări într-un timp limitat. Acest tip de evaluare este eficace şi are şanse să asigure reprezentativitate. • Este mai fidel decât itemul cu răspuns construit elaborat. • Facilitează pregătirea unei corectări obiective. Corectarea este uşoară şi eficace, poate fi realizată inclusiv de personal de birou. • Nu lasă elevului posibilitatea de a ghici răspunsul şi de a-şi ascunde ignoranţa în spatele cuvintelor. Efectul întâmplării este minimizat. Dezavantaje ale itemului cu răspuns construit scurt • Este inadecvat pentru unele discipline de studiu, mai ales atunci când elevii sunt mai avansaţi. • Solicită o redactare atentă, dacă se doreşte ca răspunsurile să devină unice. • Corectarea sa este dificil de informațizat, în cazul evaluării unui număr mare de subiecţi. Acest tip de item se limitează la primele niveluri taxonomice, la procesele mentale simple.    b)Itemul de completare Caracteristica esenţială a unui asemenea tip de item constă în aceea că elevul trebuie să completeze cuvintele care lipsesc dintr-un enunţ, dintr-o frază etc. Evident, este vorba de cuvinte sau expresii importante, cu încărcătură informaţională maximă. Dacă textul este constituit din propoziţii scurte şi fără structură complexă, avem de-a face cu un text, frază, sau mesaj de completat. Dacă structura textului este sistematică şi se cere elevului să găsească cuvintele care au fost suprimate, este vorba de completarea unui text lacunar (item de completare) (De Ketele, 1982, Fortier, 1982). Avantaje • Are aceleaşi avantaje ca şi itemul cu răspuns construit scurt. • În plus, este mai potrivit când se verifică înţelegerea textului, precizia vocabularului etc. Dezavantaje Faţă de dezavantajele itemului cu răspuns scurt, mai prezintă, în plus, următoarele dezavantaje: • Permite îndeosebi verificarea aptitudinilor lingvistice, mai puţin stăpânirea cunoştintelor din diverse discipline. • Este mai avantajos uneori să înlocuim itemul tip completare de frază printr-un item cu răspuns la alegere, mai ales dacă se urmăreşte informatizarea corectării. • Cere multă atenţie din partea cadrului didactic în redactare pentru a evita ambiguităţile sau multiplicarea răspunsurilor posibile (ex. în cazul sinonimelor). • Pe planul redactării, este mai puţin sugestiv decât itemul cu răspuns scurt cu o întrebare directă.   c) Intrebarea structurată Acest tip de item acoperă distanţa dintre tehnicile de evaluare cu răspuns liber (deschis) impuse de itemii subiectivi şi cele cu răspuns limitat (închis) impuse de itemii de tip obiectiv. O întrebare structurată exprimă o cerinţă generală centrată pe o problematică importantă căreia i se ataşează mai multe subîntrebări de tip obiectiv, semiobiectiv sau minieseu legate între ele printr-un element comun, printr- o idee integratoare. Întrebarea structurată, în forma prezentată mai sus (cu cerinţa generală şi subîntrebările a căror funcţie principală este una analitică, de detaliere a conţinutului vizat) poate fi însoţită de alte elemente de conţinut cu funcţii ajutătoare: • un material cu funcţie de stimul (texte, date, imagini, diagrame, grafice etc); • subîntrebări; • date suplimentare, în relaţie cu subîntrebările, dacă este cazul. În sprijinul elevilor se pot aduce date suplimentare, în strânsă corespondenţă cu subîntrebările formulate şi care reprezintă, de fapt, repere în elaborarea răspunsului fiecărui elev. Subîntrebările pot viza practic toate categoriile taxonomice, pornind de la simpla reproducere (definiţii, enumerări etc.) până la aplicarea cunoştinţelor, analiză, sinteză şi formularea de ipoteze, judecăţi de valoare etc.   Itemii subiectivi   a) Itemul tip rezolvare de problemă Rezolvarea de probleme reprezintă „domeniul performanţial de lucru al gândirii“ (P. P Neveanu, Psihologie, 1995, pag. 62). Psihologic, „problema“ reprezintă un obstacol cognitiv, „un sistem de întrebări asupra unei necunoscute“. ,,...asumarea sarcinii de a depăşi obstacolul, ca şi demersurile cognitive şi tehnice întreprinse în acest scop conturează domeniul rezolvării de probleme“( idem). Elevul se confruntă cu o situaţie inedită. Găsirea soluţiei de rezolvare presupune un demers complex de procesare, construcţie şi reconstrucţie, aplicaţie etc. Rezolvarea de probleme vizează în principal dezvoltarea creativităţii, a gândirii divergente, a imaginaţiei, a capacităţii de a generaliza, de a reformula o problemă etc. O situaţie problemă ce trebuie rezolvată solicită antrenarea elevului într-o activitate nouă, diferită de activităţile curente ale programului de instruire pe care profesorul le propune în clasă (fiecărui elev sau grup).  În domeniul educaţional, ca de altfel şi în alte domenii, ne confruntăm cu două categorii de probleme care solicită strategii specifice de rezolvare: 1. probleme bine definite/ structurate, care solicită strategii algoritmice de rezolvare; 2. probleme slab definite/ structurate care se se rezolvă folosind strategii euristice. În funcţie de tipul de problemă, de domeniul solicitat, în principal cel al gândirii convergente sau divergente, comportamentele care pot fi evaluate sunt cele din categoriile aplicării sau explorării. Este evident faptul că acestea nu pot fi manifestate decât în condiţiile în care comportamentele de nivelul analizei, sintezei, evaluării, transpunerii sunt corespunzător însuşite.   b)Itemul cu răspuns elaborat/ tip eseu Acest tip de item îşi propune să evalueze obiective educaţionale cu grad mare de complexitate, inaccesibile prin folosirea itemilor obiectivi sau semiobiectivi: • abilitatea elevului de organizare şi integrare a ideilor; • de exprimare personală în scris; • abilitatea de a interpreta şi aplica datele. Itemul tip eseu cere elevului să construiască, să producă un răspuns liber în conformitate cu un set de cerinţe date. Eseul permite evaluarea globală a unei sarcini de lucru din perspectiva unui obiectiv care nu poate fi evaluat eficient, valid şi fidel cu ajutorul unor itemi obiectivi sau semiobiectivi. După tipul răspunsului aşteptat itemii tip eseu pot fi: • eseu structurat sau semistructurat, în care, cu ajutorul unor indicii, sugestii, cerinţe, răspunsul aşteptat este ordonat şi orientat; • eseu liber (nestructurat) care valorifică gândirea/scrierea creativă, imaginativă, originalitatea, creativitatea, inventivitatea etc.   Modalităţi de corectare Itemul cu răspuns construit elaborat/dezvoltat poate fi corectat în două moduri: • metoda globală sau holistică sau calitativă; • metoda analitică sau punct cu punct sau cantitativă.   Avantaje şi limite ale itemului subiectiv Avantaje • Itemul subiectiv poate măsura aproape orice tip de rezultat şcolar exprimat oral sau scris. • În raport cu itemul obiectiv, el este mai uşor de redactat, mai ales când este vorba de procese mentale mai complexe precum analize, sinteze şi evaluarea (sau, în ierarhia lui Gagné, rezolvarea de probleme). Nu trebuie să subestimăm însă dificultăţile: un item subiectiv care măsoară o abilitate complexă, care evită aprecierea subiectivă globală, este dificil de redactat. • Permite elevului să se exprime în cuvinte proprii. În aceste cazuri particulare de evaluare, răspunsurile pot include ideile personale, sentimentele sau atitudinile. • Itemul subiectiv exclude posibilitatea ghicirii răspunsului corect, spre deosebire de ceea ce se poate întâmpla în cazul itemului obiectiv. • Caracterul itemilor subiectivi poate modifica, până la un anumit punct, criteriile de corectare, pentru a compensa uşurinţa redactării sau pentru a influenţa rezultatele în sus sau în jos.   Dezavantaje • Un examen compus / conceput / centrat pe itemi subiectivi presupune de obicei un număr redus de itemi, ceea ce riscă să altereze eşantionarea. Acest inconvenient este uneori major. • Itemul subiectiv poate genera imprecizie, mai ales atunci când este prost redactat, printr-o verbalizare fără sens sau pe lângă problemă. Corectura va fi în această situaţie prelungită, mai complexă şi mai puţin fidelă. • Corectarea este mai costisitoare, căci ea cere mult timp din partea specialistului. Această muncă nu poate fi realizată decât de personal calificat. • Se face loc cu multă uşurinţă subiectivităţii în corectare, căci corectorul nu poate realiza această operaţie fără a face o serie de aprecieri care riscă să influenţeze comportamentul măsurat: scrisul, aspectul lucrărilor, ortografia etc. La acest inconvenient se adaugă efectul halo. • Tratarea şi prezentarea statistică sunt mai greu de realizat.     Erorile în evaluarea didactică   Conform lucrării Pedagogie, C- Cucoş, Polirom factorii perturbatori ai aprecierilor generaţi de activitatea şi trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic sunt: 1. Efectul halo constă în supraaprecierea sau subaprecierea rezultatelor unui elev sub influenţa impresiei generale pe care şi-a făcut-o în timp profesorul despre  elevul respectiv. În acest caz, există tendinţa de a trece cu vederea unele greşeli sau rezultate mai slabe la elevii cu bună reputaţie şi de a ignora progresele şcolare sau răspunsurile excelente date de aşa-numiţii „elevi-problemă”. 2. Efectul blând se exprimă în tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele cunoscute, profesorul dovedind o mai mare precizie în notare abia după cunoaşterea mai bine a tuturor elevilor. 3. Efectul de generozitate constă în acordarea unor note excesiv de mari în raport cu nivelul de pregătire a elevilor prin probe deosebit de uşoare şi o exigenţă scăzută. Această atitudine se produce, de regulă, în cazurile în care profesorul este interesat să escamonteze realitatea datorită eşecurilor în demersurile sale instructiv-educative, să prezinte unele rezultate superioare pentru a fi apreciat în calitate de cadru didactic sau când se manifestă o empatie excesivă care în final duce la o demotivare a elevilor.  4. Efectul Pygmalion sau efectul oedipian are ca efect modificarea comportamentului elevului în raport de convingerea profesorului că acel elev nu poate satisface cerinţele şcolare. Acest comportament indus elevului duce, în final, la elev. 5. Efectul de contaminare se referă la situaţia în care cunoaşterea notelor atribuite de ceilalţi profesori influenţează aprecierea unui evaluator. 6. Efectul de contrast sau de ordine constă în mărirea diferenţelor în aprecierea unor răspunsuri succesive. Astfel,  dacă după un elev care a răspuns bine, urmează un răspuns bun, există tendinţa de a-l subevalua pe cel din urmă. Şi reciproca este valabilă, adică un răspuns bun, de regulă, este supraevaluat dacă succede unui răspuns foarte slab. 7. Ecuaţia personală a examinatorului sau eroarea individuală constantă rezultă dintr-o exigenţă specifică fiecărui cadru didactic în aprecierea rezultatelor şcolare. 8. Eroarea de tendinţă centrală se concretizează în renunţarea acordării de note foarte mari sau foarte mici elevilor din precauţia de a nu greşi sau din dorinţa de a mulţumi pe toată lumea. 9. Eroarea logică presupune înlocuirea unor criterii de apreciere a rezultatelor şcolare în raport de obiectivele didactice cu variabile adiacente acestora cum ar fi: forma grafică, acurateţea lucrării, modalitatea inedită de prezentare etc. 10. Efectul curbei lui Gauss rezultă din dorinţa cadrului didactic ca distribuţia rezultatelor şcolare în fiecare clasă să fie cât mai aproape de curba lui Gauss. Aceasta presupune ajustarea exigenţei în notare în raport de nivelul general atins de fiecare clasă, astfel încât distribuţia rezultatelor să reflecte, pe cât posibil, o distribuţie normală. Astfel, la o clasă foarte bună exigenţa creşte, iar la alta cu rezultate în general slabe, exigenţa scade. În acest mod, la cele două clase de niveluri generale diferite există 2-3 elevi foarte buni şi 2-3  elevi foarte slabi. 11. Factorii de personalitate ai cadrului didactic pot influenţa modul de evaluare didactică.    

Sa aveti spor si bafta ! Capitolul I. Proiectarea, organizarea si desfasurarea activitatii didactice                                                                                                     1. Curriculum – definiții, clasificări, componente 2. Proiectarea curriculumului la decizia școlii  3. Proiectarea activității didactice: planificarea calendaristica, proiectarea unei unități de învățare 4. Tipuri de lecții. Proiectarea unei lecții                                                                                                                                                                                                                                             Capitolul II. Strategii didactice utilizate in procesul de predare-invatare-evaluare.                                                                                                                                 1. Metode de învățare (tradiționale si centrate pe elev)                                                                                                                                       2. Mijloace de invațământ (tipuri, caracterizare, funcții didactice)  3. Forme de organizare a activității didactice (frontal, individual, grup)                                                                                              Capitolul III. Evaluarea procesului instructiv-educativ                                                                                                                                      1. Evaluarea: obiective , funcții, tipuri,instrumente, erori  2. Metode de evaluare: tradiționale, alternative    3. Tipologia itemilor        

Capitolul I. Proiectarea, organizarea si desfasurarea activitatii didactice                                                                                                     1. Curriculum – definiții, clasificări, componente 2. Proiectarea curriculumului la decizia școlii   3. Proiectarea activității didactice: planificarea calendaristica, proiectarea unei unități de învățare 4. Tipuri de lecții. Proiectarea unei lecții                                                                                                                                                                                                                                             Capitolul II. Strategii didactice utilizate in procesul de predare-invatare-evaluare.                                                                                                               1. Metode de învățare (tradiționale si centrate pe elev)                                                                                                                                        2. Mijloace de invațământ (tipuri, caracterizare, funcții didactice)   3. Forme de organizare a activității didactice (frontal, individual, grup)                                                                                              Capitolul III. Evaluarea procesului instructiv-educativ                                                                                                                                       1. Evaluarea: obiective , funcții, tipuri,instrumente, erori   2. Metode de evaluare: tradiționale, alternative     3. Tipologia itemilor     

CAPITOLUL I Proiectarea, organizarea și desfășurarea activității didactice     Curriculum – definiții, clasificări, componente           Conţinutul învăţământului preuniversitar este asigurat prin Curriculumul naţional.Curriculumul naţional este ansamblul coerent al planurilor-cadru de învăţământ, al programelor şcolare şi al manualelor şcolare din învăţământul preuniversitar (Legea învăţământului). Curriculumul naţional reprezintă: „ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar; ansamblul documentelor şcolare de tip reglator, în cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului.” (HG nr. 231/ 2007).   Curiculumul Național este alcătuit din două segmente: A – Curriculm nucleu 70% - constituie unicul sistem de referinţă pentru toate tipurile de evaluare externă a şcolii şi care va fi consemnat la nivelul standardelor naţionale de performanţă. Curriculumul nucleu reprezintă trunchiul comun, adică numarul minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzuta in planul de invățământ.  B – Curriculum la decizia şcolii(CDS) 30% - Curriculumul la decizia școlii acoperă diferența de ore dintre curriculum-ul si numărul minim/maxim de ore pe săptămână, pe disciplină si pe an de studiu, prevazute in planurile-cadru de invățământ. CDS reprezintă ansamblul proceselor educative si al experiențelor de învățare pe care fiecare școală le propune în mod direct elevilor săi în cadrul ofertei curriculare proprii. La nivelul planurilor de învățământ, CDS reprezintă numărul de ore alocate şcolii pentru construirea propriului proiect curricular. Cuprinde următoarele categorii:   B1  - Curriculum extins – reprezintă, pentru învățământul general, acea forma de CDS care urmărește extinderea obiectivelor (competențelor) si a conținuturilor din Curriculumul-nucleu prin noi obiective de referință (competențe specifice) și noi unități de conținut, în numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline. Acesta presupune parcurgerea programei în întregime (inclusiv elementele marcate cu asterisc).  B2 – Curriculum nucleu aprofundat –  reprezintă, pentru învățământul general, acea formă de CDS care urmăreşte aprofundarea obiectivelor de referinţă (competențelor specifice) ale Curriculumului-nucleu prin noi obiective de referință (competențe specifice) si unităţi de conţinut, în numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline. Conform Ordinului ministrului nr. 3638/11 aprilie 2001, aprofundarea se aplică numai în cazuri de recuperare pentru acei elevi care nu reuşesc să atingă nivelul minimal al obiectivelor/competențelor  prevăzute de programă în anii anteriori. Școala nu abordează deloc segmentul de 30%, ci aprofundează exclusiv curriculum nucleu. Este recomandat pentru elevii cu ritm lent şi moderat de învăţare.  B3 – Curriculum elaborat de şcoală – "Opţionalul" - reprezintă, pentru învățământul obligatoriu, acea varietate de CDS ce constă într-o nouă disciplină şcolară; aceasta presupune elaborarea în şcoală a unei programe cu obiective (competente) şi conţinuturi noi, diferite de acelea existente în programele de trunchi comun.  CDS se poate realiza prin mai multe tipuri de opţionale, respectiv: Opţional la nivelul unei discipline  Opţional  la nivelul ariei curriculare Opţional la nivelul mai multor arii curriculare    În funcţie de forma educaţiei cu care se corelează, curriculum poate fi clasificat in : Ÿ Curriculum-ul formal/ oficial, este cel prescris oficial, care are un statut formal şi care cuprinde toate documentele şcolare oficiale, ce stau la baza proiectării activităţii instructiv-educative la toate nivelele sistemului şi procesului de învăţământ. El reprezintă rezultatul activităţii unei echipe interdisciplinare de lucru, este validat de factorii educaţionali de decizie şi include următoarele documente oficiale: documente de politică a educaţiei, documente de politică şcolară, planuri de învăţământ, programe şcolare şi universitare, manuale şcolare şi universitare, ghiduri, îndrumătoare şi materiale metodice-suport, instrumente de evaluare. Ÿ Curriculum-ul neformal/ nonformal vizează obiectivele şi conţinuturile activităţilor instructiv-educative neformale/ nonformale, care au caracter opţional, sunt complementare şcolii, structurate şi organizate într-un cadru instituţionalizat extraşcolar (de exemplu, în cluburi, asociaţii artistice şi sportive, case ale elevilor şi studenţilor, tabere ş.a.m.d.). Ÿ Curriculum-ul informal cuprinde ansamblul experienţelor de învăţare şi dezvoltare indirecte, care apar ca urmare a interacţiunilor celui care învaţă cu mijloacele de comunicare în masă (mass-media), a interacţiunilor din mediul social, cultural, economic, familial, al grupului de prieteni, al comunităţii etc. Practic, curriculum-ul informal emerge din ocaziile de învăţare oferite de societăţi şi agenţii educaţionale, mass-media, muzee, instituţii culturale, religioase, organizaţii ale comunităţilor locale, familie.  Asadar, Curriculum, in sens larg, reprezintă ansamblul proceselor educative si al experiențelor de invațare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar. In sens restrâns, curriculumul cuprinde ansamblul acelor documente școlare de tip reglator in cadrul cărora se consemnează datele esențiale privind procesele educative si experiențele de invățare pe care școala le oferă elevului. Acest ansamblu de documente poartă, de regulă, denumirea de curriculum formal sau oficial. Aria curriculara - reprezintă un grupaj de discipline școlare care au în comun anumite obiective si metodologii si care oferă o viziune multi- si/sau interdisciplinară asupra obiectelor de studiu. Curriculumul Național din România este structurat în șapte arii curriculare. Ariile curriculare au fost selectate în conformitate cu finalitațile învățământului, ținând cont de importanța diverselor domenii culturale care structurează personalitatea umană, precum si de conexiunile dintre aceste domenii. Ariile curriculare asupra cărora s-a convenit în învățământul românesc sunt urmatoarele: Limbă si comunicare (limba şi literatura romană, limbile străine) Matematică si Științe ale naturii (matematică, fizică, chimie, biologie) Om si societate (geografie, istorie, religie, discipline socio-umane) Arte (educație plastică, educație muzicală) Educatie fizica si sport ( educatie fizica si sport) Tehnologii (Educatie tehnologica si de specialitate,Informatica) Consiliere si orientare Ciclurile curriculare - reprezinta periodizari ale scolaritatii care au în comun obiective de referinta/ competentespecifice  . Ele grupeaza mai multi ani de studiu, care apartin uneori de niveluri scolare diferite si care se suprapun peste structura formala a sistemului de învatamânt, cu scopul de a focaliza obiectivul major al fiecarei etape scolare si de a regla procesul de învatamânt prin interventii de natura curriculara.                 Cicluri curriculare: Ciclul curricular al achiziţiilor fundamentale (grupa pregătitoare a grădiniţei - acolo unde există, clasa 0, urmată de clasele I şi a II-a) are ca obiective majore acomodarea la cerinţele sistemului şcolar şi alfabetizarea iniţială.  Ciclul curricular de dezvoltare (clasele a III-a - a VI-a) are ca obiectiv major formarea capacităţilor de bază necesare pentru continuarea studiilor.  . Ciclul curricular de observare şi orientare (clasele a VII-a - a IX-a) are ca obiectiv major orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare.  Ciclul curricular de aprofundare are ca obiectiv major adâncirea studiului în profilul şi specializarea aleasă, asigurând, în acelaşi timp, o pregătire generală pe baza opţiunilor din celelalte arii curriculare.  Ciclul curricular de specializare are ca obiectiv major pregătirea în vederea integrării eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii.    Componentele curriculumului national: planuri cadru, programe scolare, manuale         1. Planul-cadru de învăţământ ( elaborat de Centrul National Pentru Curriculum si Evaluare in Invatamnatul Preuniversitar) reprezintă principalul document oficial de tip reglator – componentă a curriculumului naţional, un instrument de bază în promovarea politicii educaţionale la nivel naţional. Planurile-cadru de învăţământ stabilesc, diferenţiat în funcţie de nivelul de şcolarizare, disciplinele studiate de către elevi în şcoală şi numărul de ore alocat fiecăreia dintre acestea. Disciplinele sunt prezentate grupat în cele şapte arii curriculare: Limbă şi comunicare, Matematică şi ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Arte, Educaţie fizică şi sport, Tehnologii, Consiliere şi orientare. Această grupare asigură coerenţa structurală a planurilor-cadru de învăţământ pentru toate nivelurile de şcolaritate.                                                                                                                                                  Planul de învăţământ  stabileşte: - finalităţile şi obiectivele generale ale pregătirii; - competenţele finale şi standardele pregătirii; - structura conţinutului pregătirii, grupate modular, sub formă de discipline, inter sau trans disciplinar, etc. - eşalonarea în timp a pregătirii cu precizarea: succesiunii experienţelor de învăţare (parcurgerii disciplinelor); numărul săptămânal şi anual de ore afectate fiecărui obiect de studiu (disciplină); limitele maxime şi minime ale pregătirii (nr.de ani de studiu, posibilităţi de accelerare a studiului); structura anilor de studiu, cu precizarea succesiunii intervalelor de timp afectate studiilor, vacanţelor; - sistemul de acces şi sistemul de finalizare al pregătirii; - modalităţi de evaluare a competenţelor şi standardelor pregătirii pe parcurs şi finale.     Principii ce stau la baza eleborării planurilor cadru   Principiul egalităţii şanselor – se referă la dreptul fiecărui individ la educaţia comună; Principiul descongestionării – recomandă selectarea, structurarea şi esenţializarea conţinuturilor programelor şcolare şi diminuarea supraîncărcării informaţionale. Principiul selecţiei şi ierarhizării culturale – a condus la integrarea disciplinelor de studiu într-un sistem şi la interrelaţionarea lor, permiţând structurarea Curriculum-ului Naţional în arii curriculare.  Principiul funcţionalităţii – recomandă adaptarea disciplinelor de studiu şi, implicit, a ariilor curriculare la particularităţile de vârstă ale elevilor şi gruparea programelor de studiu preuniversitare pe cicluri optime. Principiul coerenţei, care se referă la asigurarea echilibrului optim între ariile curriculare şi disciplinare de studiu, în plan orizontal şi vertical. Principiul racordării la social – subliniază necesitatea asigurării unor corespondenţe între instituţiile de învăţământ şi cerinţele sociale, a unor legături optime şi a unor colaborări între instituţiile de învăţământ şi comunitate. Principiul compatibilizării cu standardele europene în învăţământ - cu paradigmele educaţionale promovate la nivel european.   Pentru învăţământul primar şi gimnazial, planurile-cadru cuprind două componente:  - trunchi comun, ca ofertă curriculară obligatorie pentru toţi elevii; - curriculum la decizia şcolii, care cuprinde orele alocate pentru dezvoltarea ofertei curriculare proprii fiecărei unităţi de învăţământ; se asigură astfel cadrul pentru susţinerea atât a unor performanţe diferenţiate, cât şi a intereselor specifice de învăţare ale elevilor.    Pentru învăţământul liceal, planurile-cadru cuprind următoarele componente:  - trunchi comun şi curriculum diferenţiat, ca ofertă curriculară obligatorie pentru fiecare filieră, profil, specializare; - curriculum la decizia şcolii, pentru filierele teoretică şi vocaţională;                             - curriculum în dezvoltare locală, pentru filiera tehnologică – componente care cuprind orele alocate pentru dezvoltarea ofertei curriculare proprii fiecărei unităţi de învăţământ. Curriculumul în dezvoltare locală asigură cadrul pentru realizarea instruirii elevilor, în parteneriat cu agenţi economici, conform Standardelor de pregătire profesională.   2. Programa şcolară este parte componentă a curriculumului naţional. Aceasta reprezintă documentul şcolar de tip reglator – instrument de lucru al profesorului – care stabileşte, pentru fiecare disciplină, oferta educaţională care urmează să fie realizată în perioada de timp alocată pentru un parcurs şcolar determinat.   Programele şcolare pentru învăţământul gimnazial si liceal au următoarele componente: • notă de prezentare • competenţe generale • valori şi atitudini • competenţe specifice şi conţinuturi • sugestii metodologice. Programele şcolare pentru învăţământul primar  au următoarele componente: • notă de prezentare • obiective cadru • obiective de referinţă • conţinuturi • exemple de activităţi de invaţare   Nota de prezentare a programei şcolare argumentează structura didactică adoptată şi sintetizează o serie de recomandări considerate semnificative din punct de vedere al finalităţilor studierii disciplinei respective. Competenţele - reprezintă ansambluri structurate de cunoştinţe si deprinderi dobândite prin învăţare; acestea permit identificarea şi rezolvarea în contexte diverse a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu. Competenţele generale - se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata mai multor ani . Ele au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învăţare. Competenţele specifice - se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe parcursul unui an şcolar. Ele sunt derivate din competenţele generale, fiind etape în dobândirea acestora. Competenţelor specifice li se asociază prin programă unităţi de conţinut. Valorile şi atitudinile orientează dimensiunile axiologică şi afectiv-atitudinală aferente formării personalităţii elevului din perspectiva fiecărei discipline. Realizarea lor concretă derivă din activitatea didactică permanentă a profesorului, constituind un element implicit al acesteia. Conţinuturile învăţării sunt mijloace prin care se urmăreşte formarea competenţelor specific/realizarea obietivelor de referinţă  şi, implicit, a competenţelor generale propuse/obiectivelor cadru. Ele sunt organizate tematic, în unităţi de conţinut. Obiectivele cadru - sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate şi complexitate. Ele se referă la formarea unor capacităţi şi atitudini generate de specificul disciplinei şi sunt urmarite de-a lungul mai multor ani de studiu. Obiectivele cadru au o structură comună pentru toate disciplinele, aparţinând unei arii curriculare, şi au rolul de a asigura coerenţă în cadrul acesteia. Obiectivele de referinţă - sunt obiective care specifică rezultatele aşteptate ale învăţării la finalul unui an de studiu şi urmaresc progresia în formarea de capacităţi si achiziţia de cunoştinţe ale elevului de la un an de studiu la altul. Sugestiile metodologice propun modalităţi de organizare a procesului de predare-învăţare-evaluare. Exemplele de activităţi de învăţare sugerează demersuri pe care le poate întreprinde profesorul pentru formarea competenţelor specifice. 3. Manualul Scolar reprezintă un document oficial de politică a educaţiei, care asigură concretizarea programei şcolare intr-o formă care vizează prezentarea cunoştinţelor si capacităţilor la nivel sistemic, prin diferite unităţi didactice, operaţionalizabile, in special din perspectiva elevului : capitole, subcapitole, grupuri de lecţii, lecţii. Funcţiile pedagogice valabile la nivelul manualului şcolar, dar şi in cazul altor materiale de invăţare angajează capacităţile operaţionale ale programelor şcolare de formare – dezvoltare a personalităţii elevilor prin intermediul unor sarcini de instruire din ce in ce mai complexe. In acest context sunt relevante urmatoarele funcţii pedagogice ale manualului şcolar (Nicola Ioan):  -  Funcţia de informare care evidentiază sistemul de cunoştinţe si capacităţi fundamentale in domeniul de studiu respectiv, prezentate prin mijloace didactice adecvate : imagini,  scheme, desene, fotografii, simboluri etc.  - Funcţia de formare - vizează stimularea activităţii individuale, independenţe si autonome a elevilor;                             -  Funcţia de antrenare care stimulează operaţiile de declanşare, activare si susţinere a atenţiei si a motiţiei elevilor in şi pentru invăţare;                                                                 - Funcţia de autoinstruire care stimulează mecanismele de conexiune inversă internă existente la nivelul acţiunilor didactice.                                                                            Structura manualului şcolar reflectă dimensiunile funcţionale evocate, asigurând concretizarea programei prin realizarea in ordine ierarhică a urmatoarelor operaţii pedagogice : identificarea unităţilor de conţinut, specificarea experienţelor de invăţare corespunzatoare,  programarea unităţilor de instruire la nivelul unor secvenţe evaluabile in termeni de performanţă – competenţe, angajarea acţiunilor de predare, invăţare, evaluare la nivelul constiinţei pedagogice a profesorului, indrumarea proiectelor de “invaţare in clasă “ şi de “invăţare acasă”. Elaborarea  unui manual şcolar eficient presupune respectarea urmatoarelor criterii pedagogice : selecţionarea informaţiei cu valoare formativă superioară, accesibilizarea informaţiei selecţionate printr-o formă de prezentare inteligibile si stimulativă (imagini, tabele, indicatori, elemente rezumative…), adaptarea informaţiei la situaţii formative multiple  (deschise in direcţia educaţiei permanente / rolul mediului informal al elevului), asigurarea coerenţei pedagogice interne (ordonarea – corelarea, orientarea formativă a informaţiei) şi externe (in raport cu diferite autorităţi, modele, imperative sociale  exprimate la nivelul comunităţii educative locale si teritoriale), facilitarea surselor de consultaţii didactice la nivelul interacţiunii dintre instruire formală – nonformală – informală (Mialaret, Gaston).       Tipologia manualelor şcolare poate fi sesizată pe baza urmatoarelor linii de demarcare :                                 a)  după “ţinta” vizată din punct de vedere funcţional – structural, manual pentru elev, manual pentru profesor;                                                                                                                                                                               b)  după metoda predominantă, manuale bazate pe instruirea programată, manuale bazate pe instruirea prin cercetare, manuale bazate pe instruirea prin acţiuni practice,, manuale bazate pe instruirea problematizată, manuale bazate pe instruirea asistată de calculator;                                                                                            c)  după modul de structurare si organizare predominant, manuale inchise (care oferă elevului o singură sursă de informare), manuale deschise (care oferă elevului mai multe surse de informare);                                                                                      d)   după sursa principală, manual de autor, manual – culegere (bazat pe texte, probleme, exerciţii ).                            Această clasificare trebuie completată prin evidenţierea cuplului manual unic (aplicabil in exclusivitate la o anumită treaptă, clasă, disciplină şcolară), manuale alternative (aplicabile “in concurenţa” in cadrul aceleeaşi trepte, clase, discipline şcolare). Manualele alternative propun structuri de operaţionalizare a conţinuturilor  echivalente valoric, care stimulează realizarea obiectivelor generale si specifice (competenţelor)    stabilite unitar la nivelul unei programe unice, deschisă pedagogic din perspectiva proiectării si dezvoltării curriculare – Conţinutul procesului de invăţământ.

PEDAGOGIE TITULARIZARE                                                CUPRINS   Finalităţile educaţiei: ideal, scopuri, obiective Definirea şi analiza operaţională a conceptelor: finalitate, ideal, scop, obiectiv. Taxonomia finalităţilor. Criterii şi sisteme de referinţă: macro-micro (finalităţi de sistem – finalităţi de proces); grad de generalitate; obiective-cadru, obiective de referinţă; concrete/ operaţionale); dimensiunea personalităţii (obiective cognitive, afective, psihomotorii); temporalitate; măsurabilitate ş.a. Operaţionalizarea obiectivelor educaţionale. Procesul de învăţământ - sistem şi funcţionalitate Procesul de învăţământ: concept, structură, funcţii, dimensiuni, caracteristici, procesualitate internă, modele explicativ-interpretative; Procesul de învăţământ ca interacţiune dinamică între predare, învăţare şi evaluare; Condiţii şi factori de creştere a eficienţei procesului de învăţământ (pertinenţa curriculumului, coerenţa, calitatea şi armonizarea componentelor structurale, gradul de organizare sistematică a activităţii, calitatea vieţii şcolare, personalitatea profesorului, stilurile educaţionale, elementele de curriculum ascuns). Învăţarea şcolară. Orientări contemporane în teoria şi practica învăţării şcolare Conceptele de învăţare în sens larg şi de învăţare şcolară (forme, tipuri şi niveluri de învăţare). Orientări principale în teoriile contemporane ale învăţării şi relevanţa lor pentru instruirea şcolară. Condiţiile interne şi externe ale învăţării şcolare eficiente. Predarea. Orientări contemporane în teoria şi practica predării Conceptul de predare. Relaţiile între predare, învăţare şi evaluare; Predarea ca activitate de organizare şi conducere a situaţiilor de învăţare; Strategii şi stiluri de predare; Evaluarea/ autoevaluarea comportamentului didactic al învăţătorului/ institutorului/ profesorului pentru învăţământ primar.  

FINALITĂȚILE EDUCAȚIEI   Educaţia, aşa după cum demonstrează inclusiv etimologia acestui concept (lat. educe, educere – a duce, a conduce), nu este o activitate desfăşurată în sine şi pentru sine, ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi. Finalităţile educaţiei reprezintă orientările asumate la nivel de politică a educaţiei în vederea realizării activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane, conform anumitor valori angajate în proiectarea sistemului şi a procesului de învăţământ. Finalităţile educaţiei au suportat o evoluţie calitativă, ca urmare a schimbării de paradigmă din ştiinţele educaţiei, respectiv trecerea de la paradigma tradiţională la cea modernă. Sensul finalist al acţiunii educaţionale se referă la faptul că, în fiecare moment al desfăşurării sale, educaţia este orientată şi dirijată în funcţie de finalităţile (rezultatele) pe care aceasta le urmăreşte. Aceste finalităţi sunt determinate preponderent de contextul social-istoric în care se desfăşoară acţiunea educaţională şi mai puţin de dorinţele proprii ale elevului sau ale celui care organizează, declanşează şi conduce acţiunea educativă. Educaţia reprezintă un sistem de acţiuni informativ-formative, desfăşurate în mod conştient şi sistematic asupra subiectului uman în vederea transformării acestuia în conformitate cu finalităţile educaţionale urmărite. Aceste finalităţi exprimă orientările asumate la nivel de politică educaţională în vederea dezvoltării personalităţii umane în conformitate cu anumite valori.   Finalităţile educaţiei se structurează pe trei niveluri ierarhic organizate: ideal educaţional; scopuri educaţionale; obiective educaţionale;   IDEAL EDUCAȚIONAL Idealul educaţional exprimă cerinţele şi aspiraţiile unei societăţi într-o anumită etapă istorică sub forma unui model dezirabil de personalitate umană. Idealul educaţional are un nivel ridicat de generalitate şi se atinge pe termen lung, la realizarea sa contribuind sistemul educativ în ansamblul său. Prin conţinutul său instructiv-educativ, idealul educaţional este rezultatul unui proces de raţionalizare, generalizare a unor fenomene sociale, psihologice şi pedagogice, specifice unei etape istorice, proces în urma căruia se proiectează apoi trăsăturile fundamentale ale omului pe care educaţia urmează să-l formeze. Idealul educaţional realizează legătura dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să devină omul în procesul educaţiei. Idealul educaţional al şcolii româneşti nu se referă doar la desăvârşirea interioară a personalităţii ci are în vedere şi asigurarea dimensiunii de ordin vocaţional al procesului instructiv-educativ, vizând exercitarea unei profesiuni cu randament optim. Concluzionând, putem spune că oricare ar fi societatea în care funcţionează idealul educaţional, acesta urmăreşte să atingă aspectele definitorii pentru contextul istoric şi socio-economic în care acesta urmează a se realiza. Astfel idealul educaţional are valoare orientativă şi prezintă generalitate descriptivă pentru tot ceea ce se întreprinde în direcţia formării şi educării omului.   SCOP Scopurile educaţionale reprezintă finalităţi educaţionale cu nivel mediu de generalitate, care se realizează în intervale medii de timp. Scopurile educaţionale sunt anticipări mentale ale diverselor acţiuni de formare a personalităţii umane şi se referă la rezultatele ce urmează să se obţină în cadrul unui şir de acţiuni educaţionale. Specificul scopurilor educaţionale constă în faptul că acestea practic detaliază idealul educaţional la nivelul diverselor situaţii instructiv-educative. Astfel, dacă idealul educaţional este unul singur, scopurile educaţionale vizează finalităţi educaţionale particulare, specifice spre exemplu diverselor laturi ale educaţiei, diferitelor nivele şi profile de învăţământ şi diferitelor tipuri de şcoli Geissler distinge existenţa a patru perechi de scopuri, contradictorii dar, în ultimă instanţă, complementare: scopuri materiale (centrate pe asimilarea de informaţii) şi scopuri formale (urmărind modelarea aptitudinilor şi cultivarea personalităţii); scopuri de conţinut (centrate pe achiziţionarea de cunoştinţe punctuale) şi scopuri comportamentale (formarea şi interiorizarea unor acţiuni sau deprinderi); scopuri utilitare (axate pe formarea deprinderilor şi competenţelor cerute de activitatea practică) şi scopuri nepragmatice (vizează formarea unor conduite fără o finalitate practică imediată); scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei materii) şi scopuri supradisciplinare (dezvoltarea inteligenţei, motivaţiei etc.); Prin conţinutul lor, scopurile educaţionale posedă o anumită autonomie în raport cu idealul educaţional şi subordonează mai multe obiective particulare.Trecerea de la idealul educaţional la scopuri educaţionale şi de la acestea la obiective poartă numele generic de derivare pedagogică.   OBIECTIVE Aşa după cum idealului educaţional îi corespund mai multe scopuri educaţionale, unui scop îi corespunde un şir de obiective educaţionale. Idealul şi scopurile educaţionale fiind mai generale şi mai îndepărtate ca timp de realizare, este necesară detalierea acestora printr-un şir de obiective, fiecare anticipând o performanţă ce va putea fi observată şi evaluată la sfârşitul acţiunii educaţionale. Obiectivele sunt finalităţi educaţionale care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în intervale scurte de timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii. Obiectivele educaţionale sunt enunţuri cu caracter anticipativ care descriu în termeni exacţi rezultatele aşteptate a fi obţinute la finele unei secvenţe de instruire. În funcţie de natura şi conţinutul rezultatelor vizate, obiectivele educaţionale se împart în obiective de ordin cognitiv, obiective de ordin afectiv-motivaţional şi obiective de ordin comportamental. În lanţul finalităţilor educaţionale, obiectivul este ultima verigă, cel care va particulariza şi concretiza idealul şi scopurile educaţionale. Obiectivul indică modificarea ce urmează a se produce în mod intenţionat în structura personalităţii celui educat. Modificările pot surveni, aşa după cum precizam anterior, la nivelul proceselor şi însuşirilor psihice, calităţi intelectuale, aptitudini, motivaţii. Asigurarea funcţionalităţilor specifice obiectivelor educaţionale necesită operaţionalizarea acestora. Obiectivul este expresia anticipării unui rezultat aşteptat într-un context concret al instruirii. Obiectivul ne arată “ce se urmăreşte în fiecare secvenţă a procesului educaţional si cum se evaluează performanţele obţinute".   Clasificări ale obiectivelor educaţiei: În funcţie de domeniile vieţii psihice: 1. obiective cognitive: vizează însuşirea de cunoştinţe, deprinderi şi capacităţi intelectuale; 2. obiective afective: se referă la formarea de sentimente, interese, atitudini. 3. obiective psiho-motorii: vizează comportamente de ordin fizic.   În funcţie de gradul de generalitate: 1. obiective generale, cu grade diverse de generalitate, denumite de unii autori şi finalităţi sau scopuri ale educaţiei; obiectivele generale ocupă o arie foarte largă a intenţionalităţii educative, şi pot fi identificate: la nivelul întregului sistem de învăţământ, dând expresie directă idealului educaţional; în funcţie de tipul şi profilul şcolii; în funcţie de ciclul de învăţământ (obiective ale învăţământului primar, ginmazial); în funcţie de dimensiunile formării personalităţii (formarea personalităţii morale, estetice, religioase); pe discipline de învăţământ (obiective ale predării / învăţării matematicii, muzicii), dar şi la nivelul unor sisteme de lecţii şi chiar la nivelul unei singure lecţii (obiectivul fundamental sau scopul lecţiei); 2.obiective concrete ce pot fi exprimate operaţional. Obiectivul operaţional este expresia anticipării de către profesor a unor comportamente ale elevului observabile şi măsurabile într-un timp scurt (timpul desfăşurării unei lecţii). Bloom publică pentru prima dată taxonomia obiectivelor educaţionale pe domenii comportamentale. Taxonomia lui Bloom nu îngrădeşte înţelegerea nivelului de complexitate şi de generalizare a  obiectivelor didactice, ci o completează şi o detaliază în domeniul cognitiv, afectiv şi psihomotor. Taxonomia lui Bloom este realizată având în vedere următoarele principii : didactic (de definire şi descriere) psihologic (implicaţii) logic (raţional) obiectiv (conform unei ierarhizări axiologice) Privite în unitatea lor, se poate spune că idealul vizează finalitatea activităţii educative în ansamblu, la nivelul întregii societăţi, în timp ce scopurile şi obiectivele orientează desfăşurarea unor activităţi educative determinante şi concrete. La nivelul practicii şcolare este necesară cunoaşterea modului în care se poate ajunge la obiectivele operaţionale, adică la obiective ce exprimă comportamente observabile şi măsurabile. Considerând că obiectivele trebuie să descrie ceea ce ne aşteptăm să apară (să se formeze) la elevi ca rezultat al procesului instructiv‑educativ, definirea lor operaţională trebuie să cuprindă: identificarea (denumirea) comportamentului observabil, descrierea condiţiilor în care trebuie să se manifeste comportamentul respectiv, criteriile unei performanţe acceptabile. Întrucât operaţia practică de definire este destul de dificilă – categoriile comportamentale reprezentând un plan abstract, au fost elaborate variate instrumente care îi pot facilita profesorului procesul de operaţionalizare. Operaţionalizarea obiectivelor educaţionale             Conceptul de obiectiv operţionalizat are doua sensuri: unul general, care se referă la transpunerea unui obiectiv în termen de operaţii, acţiuni, manifestări observabile, unul tehnic care constă in enunţarea obiectivului sub forma comportamentelor observabile şi măsurabile. Între prima şi cea de a doua accepţie diferenţa constă în faptul că sensul tehinic necesită introducerea criteriului evaluativ, care indică gradul de reuşită pretins elevilor, nivelul de performanţă aşteptat (Dan Potolea, Curs de pedagogie, 1988, pag. 151).             În sens larg, operaţionalizarea este activitatea de specificare sau identificare a referinţelor sau incidentelor concrete sau practice ale unui concept sau enunţ general şi abstract. Ea se referă la ansamblul operaţiilor succesive de trecere de la abstract la concret, cât şi la specificarea criteriilor sau indicatorilor prin care o acţiune sau un comportament dobândeşte caracteristica de a fi operaţional sau concret.             Sensul pedagogic al operaţionalizării constă în specificarea criteriilor sau indicatorilor pe baza cărora un obiectiv dobândeste caracteristica de a fi operaţional. De regulă, sunt menţionate două criterii de elaborare şi apreciere ale operţionalităţii unui obiectiv: performanţa (criteriul comportamental) – expresia nivelului de realizare a unei sarcini de învăţare capacitatea intelectuală (criteriul competenţei)  - capacitatea intelectuală care dispune de posibilităţi multiple de transfer sau de aplicabilitate şi operarea cu conţinuturi diverse. Modele practice ale operaţionalizării: tehnica lui Mager de operaţionalizare a obiectivelor – orice obiectiv operaţional include un singur comportament final caracterizabil prin trei indicatori: specificarea comportamentului final – în funcţie de conţinutul particular al unei sarcini de învăţare, se descrie rezultatul care se aşteaptă de la elev în finalul realizării acesteia, descrierea condiţiilor de realizare circumscrise cadrului de manifestare a comportamentului final, crieteriul de evaluare sau specificarea nivelului de reuşită minimală. analiza de sarcină – presupune o analiză regresivă aplicată obiectivului terminal prin decompunerea lui într-o suită de subobiective intermediare şi microobiective din ce în ce mai simple.   Cerinţe de conţinut şi de formă ale operaţionalizării             Ca şi obiectivele specifice, obiectivele operaţionale au două dimensiuni: una de conţinut care constituie obiect la învăţării, alta de formă sau operaţională, indicând sarcina de învăţare pentru elev, Dimensiunea conţinutului unui obiectiv se referă la operaţia logică sau/şi abilitatea mentală activataă pentru asimilarea ideii sau rezolvarea unor probleme. De aici rezultă câteva norme pedagogice privitoare la formularea conţinutului obiectivelor instruirii: Într-un obiectiv nu se formulează informţia, ideaa, problema de rezolvat, ci operaţia logică sau / şi abilitatea mentală activată în vederea definirii modului de raportare a elevului / copilului la conţinutul vehiculat. Obiectivele trebuie să corespundă prin conţinutul lor nivelului de dezvoltare a inteligenţei elevilor, experienţelor anteroare de învăţare, vizând o dificultate care poate fi depăşită. Obiectivele să fie reale, adică să descrie operaţii sau acţiuni cărora le sunt asociate experienţe adecvate de învăţare ţn situaţiile instructive programate cu elevii. Operaţiile, abilităţile sau comportamentele mentale specificate în conţinutul obiectivelor trebuie să fie cât mai variate, nelimitându-se la simpla memorare – reproducere de informaţii. Taxonomiile disponibile oferă în acest sens suficiente posibilităţi de variaţie. Dimensiunea referitoare la forma unui obiectiv este elaborată în conformitate cu următoarele norme pedagogice: Un obiectiv nu descrie activitatea profesorului, ci schimbarea care se aşteaptă să se producă, în urma instruirii, în structura sau în informaţiile stocate anteriorde elev / copil. Obiectivul trebuie să fie operaţional, formulat in termeni comportamentali expliciţi, prin utilizarea unor verbe de acţiune de tipul: a diferenţia, a identifica, a rezolva, a construi, a compara, a enumera etc. Fiecare obiectiv concret trebuie să vizeze o operaţie singulară pentru a facilita măsurarea şi evaluarea gradului său de realizare. Un obiectiv să fie elaborat cu cât mai puţine cuvinte, pentru a uşura referirea la conţinutul său specific. Obiectivele să fie integrate şi derivabile logic pentru a fi asociate construcţiei logice a conşinutului informaţional şi a situaţiilor instructive. Operaţionalizarea obiectivelor educaţionale trebuie subordonată scopurilor de natură pedagogică, specifice activităţii de predare – învăţare. Trebuie admis că nu oricând şi oricum obiectivele generale şi specifice sunt operaţionale. De aceea, într-o lecţie pot fi realizate anumite obiective operaţionale definite in termeni de performanţă, urmărindu-se totodatăşi realizarea unor obiective cu referinţe mai generale care sunt specifice mai multor lecţii. Proiectarea didactică este nu numai necesară, dar constituie una dintre premizele esenţiale pentru calitatea prestaţiei didactice din clasă.   Conceptul de taxonomie didactică Conceptul de taxonomie didactică a fost introdus şi dezvoltat de Şcoala din Chicago, care sub conducerea lui B. S. Bloom, şi-a propus să contureze dimensiunile acţiunii instructive pe baza obiectivelor didactice, aceasta permiţând modelarea şi prelucrarea automatizată a datelor caracteristice procesului de învăţământ. Domeniul cognitiv. Taxonomia lui B.S. Bloom (1956)   Taxonomia lui Bloom nu îngrădeşte înţelegerea nivelului de complexitate şi de generalizare a obiectivelor didactice, ci o completează şi o detaliază în domeniul cognitiv, afectiv şi psihomotor. Din acest punct de vedere, B. Blomm distinge 6 clase comportamentale: 1.Cunoaşterea - se referă la situaţiile care îi solicită elevului doar să-şi reamintească şi să expună din memorie anumite informaţii specifice, metode, proceduri, clasificări, teorii s.a. În această clasă sunt incluse, de exemplu, acele obiective care vizează memorarea şi reproducerea de către elevi a dimensiunilor unui obiect tehnic, a anilor în care au avut loc anumite evenimente, a unei metode de a prepara o substanţă, a modului în care pot fi clasificate diferite organe de maşini (etc.), în condiţiile în care, anterior, toate acestea, au fost prezentate de către profesor 2.Înţelegerea - vizează acele obiective care solicită exprimarea unor informaţii, anterior memorate, într-un alt limbaj (“traducerea”), extrapolarea unor informaţii (de exemplu, desprinderea tuturor consecinţelor ale faptelor la care se referă);  interpretarea unei informaţii ( expunerea ei într-o manieră rezumativă, prezentarea ei în cuvinte proprii, comentarea ei prin evidenţierea relaţiilor ei logice cu alte informaţii s.a.). 3.Aplicarea. La acest nivel, obiectivele solicită elevilor să utilizeze abstracţii ( reguli, formule etc.), dincolo de contextul în care au fost dobândite iniţial, pentru a obţine informaţii noi despre fapte sau situaţii particulare. 4.Analiza. Această clasă include obiectivele care implică surprinderea, prin efort personal, de exemplu, a premiselor (neexplicite) de la care s-a pornit în conceperea unui anumit produs, identificarea elementelor unui întreg (“analiza elementelor”); identificarea unor raporturi logice şi cauzale (“analiza relaţiilor”); surprinderea principiilor după care funcţionează sau este construită o categorie de produse (“analiza principiilor”). 5.Sinteza. Vizează obiective ce implică antrenarea capacităţile creatoare ale elevilor. 6.Evaluarea- include obiective care solicită elevilor să emită judecăţi de valoare personale şi argumentate despre o creaţie făcând referire la precizie, logică, consistenţă, coerenţă, rigoare ( “evaluare prin raportare la criterii interne”), precum şi la eficienţă, adecvare la scop sau conformitatea cu un model (“evaluarea prin raportare la criterii externe”). Domeniul afectiv - Taxonomia lui Krathwohl (1964) 1. Receptivitatea. Obiectivele incluse în această clasă vizează simpla conştientizare a existenţei unei valori de către elevi. O primă treaptă (“conştientizarea”) presupune acceptarea de către elev a faptului că o anumită atitudine, convingere, sentiment prezintă valoare pentru alte persoane, deşi pentru propria persoană, este posibil să aibă vreun ecou afectiv. O altă treaptă (“dispoziţia de receptare”) este aceea care presupune tolerarea de către un elev a situaţiilor în care întâlneşte valoarea respectivă, fără ca să le evite în vreun fel, deşi nu-i produc plăcere.  O treaptă superioară (“atenţia selectivă”) presupune acceptarea contactului cu diferitele forme de manifestare ale unui anumit domeniu valoric, chiar şi în condiţiile în care exită posibilitatea de a opta pentru alte situaţii. 2.Reacţia. La acest nivel se plasează acele obiective educative care îşi propun să inducă elevilor “dorinţa de a răspunde”, de a-şi exprima, din proprie iniţiativă, acordul, cel puţin parţial, cu acele comportamente care au la bază preferinţa pentru o anumită valoare.  3.Valorizarea Include acele obiective care îşi propun să-l ajute pe individ să devină participant activ la o activitate de atragere a altor persoane în practicarea unor anumite valori. 4.Organizarea. La acest nivel se urmăreşte inducerea trebuinţei de a-şi ordona într-un sistem valorile la care aderă, de a le ierarhiza, de a stabili pe cele dominante şi stabile în raport cu altele. Aceasta înseamnă studiu sistematic, încercare de aprofundare teoretică, disponibilitate de a depune în acest scop un efort îndelungat.   5.Caracterizarea. Include acele obiective care urmăresc să-l ajute pe individ să ajungă în stare să-si contureze şi să-şi exprime o viziune personală asupra unui anumit univers valoric.       Domeniul psihomotor. Taxonomia lui Harrow (1972) Domeniul psihomotor are importanţa sa în procesul de modelare a personalităţii individului: condiţie necesară de supravieţuire şi de independenţă; permite o explorare a mediului înconjurător; menţine sănătatea fizică şi mintală; are un rol important în activităţile sportive şi artistice; comunicarea nonverbală constituie un instrument important de socializare. Taxonomia domeniului psihomotor, elaborată iniţial de E.J. SIMPSON, cuprinde 5 clase comportamentale, ordonate după criteriul gradului de stăpânire a unei deprinderi motrice. În 1972, a fost formulată o nouă taxonomie a acestui domeniu de către HARROW. Cea mai dezvoltată şi mai riguroasă este cea a lui Harrow. Mişcările reflexe; Mişcările fundamentale de bază; Aptitudinile perceptive; Calităţi fizice; Mişcări de dexteritate; Comunicarea nonverbal.   Finalităţile educaţiei pot fi clasificate pe baza următoarelor criterii: 1. după forma de obiectivare a orientărilor valorice: finalităţi de tip proiect: idealul pedagogic, scopurile pedagogice,obiectivele generale ale sistemului de învăţământ; finalităţi de tip produs: obiectivele specifice procesului de învăţământ, obiectivele operaţionale. 2. după modul de raportare la sistemul de educaţie: finalităţi macrostructurale (raportate la nivelul macrostructural al sistemului de educaţie: idealul pedagogic, scopurile pedagogice, obiectivele generale); finalităţi microstructurale (raportate la nivelul microstructural al sistemului de educaţie: obiectivele specifice procesului de învăţământ, obiectivele operaţionale). 3. după gradul de generalitate reflectat: finalităţi de maximă generalitate: idealul pedagogic, scopurile pedagogice; obiective pedagogice specifice: obiective cognitive, afective, psihomotorii; obiective pedagogice operaţionale, definite în cadrul activităţii didactice. 4. după gradul de generalitate asumat: finalitate pedagogică (de exemplu: “o personalitate dezvoltată”); scop pedagogic (de exemplu: “protejarea mediului”); obiectiv pedagogic operaţional (de exemplu: “să depisteze, în mediul apropiat, semnele concrete ale poluării”). 5. după gradul de raportare la teoria, respectiv la practica pedagogică: finalităţi pedagogice teoretice, de maximă generalitate: idealul pedagogic, scopurile pedagogice; obiective pedagogice teoretice orientative: obiective pedagogice generale ale sistemului de învăţământ; obiective pedagogice aplicative: obiectivele operaţionalizabile pe domenii psihologice, pe domenii cu conţinut specifice; obiective concrete (operaţionale): obiectivele unei activităţi didactice (lecţii, excursii didactice). 6. după gradul de divizare: finalităţi indivizibile: idealul pedagogic, scopurile pedagogice ale sistemului de educaţie; finalităţi divizibile: obiectivele pedagogice specifice (incluse în programele şcolare); obiectivele pedagogice operaţionale (incluse în planul activităţii didactice, elaborate de cadrul didactic)  

PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT   ANALIZĂ CONCEPTUALĂ Procesul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de învăţământ în cadrul căruia se realizează instruirea şi învăţarea elevilor şi studenţilor prin intermediul activităţilor proiectate, organizate şi dirijate de către profesori, în conformitate cu anumite norme şi  principii  didactice,  într-un  context  metodic  adecvat,  apelând  la  resurse materiale şi didactice potrivite, în vederea atingerii dezideratelor educaţiei. Procesul  de  învăţământ  reprezintă  dimensiunea  dinamică  a  sistemului  de învăţământ, deoarece în cadrul lui  are loc activitatea de învăţare, iar elevii  şi studenţii sunt îndrumaţi  de către profesori  cum să înveţe. Funcţiile generale ale sistemului de învăţământ   sunt   realizate   în   cadrul   procesului   de   învăţământ   prin   intermediul programelor de instruire formală (dar şi nonformală) structurate şi ierarhizate pe cicluri şi ani de studii. Procesul  de  învăţământ  este  subordonat  din  punct   de  vedere  structural şi funcţional faţă de sistemul de învăţământ. Dimensiunea operaţională  a procesului de învăţământ, dependentă de decizia profesorului, conferă  acestuia un anumit grad de libertate în  proiectarea, realizarea  şi dezvoltarea curriculară a instruirii, dinamizând  şi actualizând permanent sistemul de învăţământ. Perspectiva dinamică priveşte procesul de învăţământ ca un sistem “deschis unui sistem superior (suprasistem), cu o dinamică proprie (fluxuri de intrare, “input” –  şi fluxuri de ieșire – “output”), cu capacitate de autoreglare.” Procesul de învăţământ este un ansamblu de activităţi organizate şi dirijate care se desfaşoară etapizat, în cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea unor persoane pregătite în acest scop, în vederea îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative. În cadrul procesului de invăţământ se desfăşoară următoarele tipuri de activităţi: a) de predare, învăţare şi evaluare; b) manageriale; c) economico-financiare; d) administrativ-gospodăreşti; e) în afara clasei şi a şcolii. Fiecare dintre acestea are un anumit specific, în funcţie de natura activităţii de tipul de şcoală şi de treapta de şcolarizare. Unele sunt reglementate prin acte normative, în timp ce altele se supun doar normelor pedagogice. Activitatea cu frecvenţa cea mai mare în ceea ce priveşte repetitivitatea este cea de predare, învăţare şi evaluare, care constituie însăşi esenţa procesului de invăţământ, ei fiindu-i subordonate toate celelalte tipuri de activităţi. Activitatea managerială cuprinde, în principal, acţiuni şi operaţii de planificare şi prograrnare, de organizare şi coordonare, control şi îndrumare, atât la nivelul instituţiei de învăţământ, cât şi la nivelul formaţiunilor de studiu. Activitatea economico-financiară se referă, îndeosebi, la gestionarea fondurilor băneşti alocate prin buget. În instituţiile de învăţământ, cea mai mare parte a bugetului se cheltuieşte pentru salarii şi întreţinere. Activitatea administrativ gospodărească are drept principal scop menţinerea funcţionalităţii spaţiilor de învăţământ şi a unui mediu ambiental cât mai stimulator pentru învăţare, cu respectarea normelor igienico-sanitare în vigoare. Activităţile organizate în afara clasei şi a şcolii sunt cele cunoscute: consultaţii şi meditaţii, activitatea cultural-artistică şi sportivă, precum şi cea desfaşurată în cadrul cercurilor pe obiecte de studii, excursiilor şi vizitelor, diverse activităţi cu părinţii, de orientare şcolară şi profesională. Cu alte cuvinte, procesul de învăţământ poate fi definit şi ca un ansamblu de elemente (obiective, conţinuturi, resurse umane — personal didactic şi de conducere, didactic auxiliar şi administrativ, elevi — resurse materiale — spaţii de învăţământ, materiale didactice, terenuri şi baze sportive, poligoane de instruire-strategii de instruire, forme de organizare, tehnici de evaluare), care interacţionează în cadrul unei activităţi complexe, desfăsurate în mod organizat şi sistematic, pentru realizarea unor finalităţi dinainte stabilite. La baza procesului de învăţământ stă activitatea instructiv-educativă, deci o activitate de cunoaştere şi asimilare a unui sistem de valori, stabilit prin documente oficiale cu caracter obligatoriu (planurile de învăţământ şi programele şcolare). PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT reprezintă activitatea intenţionată, conştientă şi organizată de predare-învăţare-evaluare, realizată într-un spaţiu educaţional instituţionalizat, cu o tehnologie didactică determinată, cu anumite rezultate anticipate şi realizate. Laturile procesului de învăţământ sunt : PREDAREA, ÎNVĂŢAREA, EVALUAREA. PREDAREA este latura procesului de învăţământ intenţionată, programată, organizată de transmitere de către profesor a cunoştinţelor teoretice şi practice care stau la baza învăţării. ÎNVĂŢAREA este latura procesului de învăţământ intenţionată, programată şi organizată de dobândire şi asimilare a cunoştinţelor teoretice şi practice de către elev pe baza predării şi a studiului individual. EVALUAREA reprezinta o succesiune de operaţii de apreciere, măsurare şi control a cunoştinţelor teoretice şi practice prin care se raportează obiectivele educaţiei la rezultatele obţinute. Eficienţa procesului de învăţământ este dată de interacţiunea dinamică între predare, învăţare şi evaluare. Fiecare dintre cele trei laturi ale procesului de învăţământ se raportează una la cealalta, pentru a intra într-o interacţiune reală şi eficientă. Profesorul operaţionalizează obiectivele didactice în funcţie de vârsta elevilor, selectează conţinuturile în funcţie de profilul clasei, alege şi îmbină metodele, mijloacele şi formele de organizare a lecţiei în funcţie de particularităţile subiecţilor educaţionali. Elevul se raportează la intenţiile profesorului, îşi reglează posibilităţile de învăţare în funcţie de cerinţele formulate explicit, recepţionează, prelucrează şi redă cunoştinţele predate într-o modalitate personală în funcţie de aptitudinile. capacităţile, interesele şi aspiraţiile sale.Evaluarea tinde sa devină o latură din ce in ce mai integrată a procesului educaţional, fiind prezentă pe întreg parcursul acestuia evaluare initială, continuă şi finală. ÎNVĂŢAREA poate fi privită din următoarele perspective : 1. Ca fenomen al lumii vii, învăţarea este procesul care constă în modificările adaptative ce asigură continuitatea şi evoluţia lumii vii. Aceasta este cea mai largă semnificaţie a conceptului de învăţare care identifică învăţarea cu adaptarea. Dar adaptarea la mediu a plantelor şi animalelor nu poate fi confundată cu învăţarea umană. 2. ÎNVĂŢAREA UMANĂ este procesul care asigură modificări structurale şi funcţionale profunde, selective şi stabile, obiectivate în achiziţii cognitive, afective şi acţionale ca răspunsuri şi anticipări ale fiinţei umane la solicitările variate ale mediului socio-cultural şi educaţional. Învăţarea mersului, a vorbirii, a modului de a gândi, de a reacţiona afectiv şi comportamental reprezintă cele mai bune exemple de învăţare umană. 3. ÎNVĂŢAREA ŞCOLARĂ este activitatea fundamentală a elevului în şcoală având doua componente: a. învăţarea internă care este latura mentală a procesului de învăţământ şi care constă în realizarea actelor de percepţie, înţelegere, abstractizare, generalizare, fixare şi reproducere a cunoştinţelor; b. învăţarea externă sau comportamentală care constă în aplicarea cunoştinţelor, formarea deprinderilor, obişnuinţelor şi priceperilor intelectuale şi practice. Eficienţa procesului de învăţământ este dată de interacţiunea dintre învăţarea internă şi cea externă, dintre cea cognitivă şi cea comportamentală.   CARACTERISTICILE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT sunt considerate urmatoarele: 1. Caracterul bilateral (profesor-elev) – biunivoc (1-1) - inter-activ. Procesul de învăţământ se realizează între partenerii principali care sunt profesorul şi elevul. Concepţia parteneriatului educaţional consideră procesul de învăţământ dependent în egală măsură de profesor şi elev deoarece ei au rol-status-uri complementare. Rolul elevului se reflectă în status-ul profesorului iar status-ul elevului determină rolul profesorului. Relaţia biunivocă în procesul de învăţământ se desfăşoară în ambele sensuri de la profesor la elev şi de la elev la profesor. Atât profesorul cât şi elevul pot deveni emiţători şi receptori de informaţie. Profesorul este prin rolul său specific cel care transmite cunoştinţele teoretice şi practice organizate, planificate, modelate în aşa fel încât acestea să poată fi în condiţii optime recepţionate. Elevul este prin rolul său specific cel care recepţionează cunoştinţele teoretice şi practice transmise de profesor. Dar şi elevul este emiţător de informaţii pentru profesor despre modalitatea în care a recepţionat informaţiile transmise de professor. Aceasta este veriga de feed-back a procesului de învăţământ, care se constituie într-o modalitate de control asupra eficienţei acestuia. Relaţia biunivocă se desfăşoară într-o circularitate permanentă, având o componentă directă de la profesor la elev şi o componentă inversă de la elev la profesor. Inter-activitatea procesului educaţional se referă la participarea profesorului şi elevului la descoperirea cunoştintelor, la modelarea lor, la transformarea obiectivelor anticipate în obiective realizate. 2. Calitatea de obiect şi subiect a elevului. Până la gimnaziu elevul este în mod predominant obiect al procesului de învăţământ deoarece profesorul are rolul determinant în formarea şi modelarea personalităţii acestuia în şcoală. Treptat în perioada preadolescenţei şi adolescenţei creşte rolul elevului în dobândirea cunoştinţelor, acesta devenind din ce în ce mai mult din obiect în subiect al educaţiei. Dar trecerea de la calitatea de obiect al educaţiei la cea de subiect nu depinde doar de vârsta elevilor ci şi de particularităţile lor individuale, de nivelul intelectual, de maturitatea afectivă, de gradul de dezvoltare a intereselor şi aspiraţiilor. Mediul educaţional mai larg, de familie, grup de prieteni, societate se constituie în influenţe externe ale procesului de învăţământ care accentuează sau inhibă auto-educaţia. 3. Caracterul informaţiv şi formativ al procesului de învăţământ. Procesul de învăţământ are ponderea cea mai mare în transmiterea cunoştinţelor generale şi de specialitate din toate domeniile de activitate, dar şi în formarea capacităţilor cognitive, afective şi acţionale ale elevilor. Pe măsura dezvoltării personalităţii elevului se creează un raport optim între caracterul informaţiv şi cel formativ al procesului educaţional, deplasindu-se accentul de pe aspectul cantitativ spre cel calitativ-formativ al predării- învăţării. Eficienţa procesului de învăţământ este condiţionată de descoperirea acestui optim în relaţia informare-formare, în individualizarea ei în funcţie de tipul de scoală, de profilul clasei, de particularităţile de vârstă şi individuale ale subiecţilor educaţionali. 4. Caracterul cognitiv-creativ al procesului de învăţământ. Procesul de învăţământ nu este un proces propriu-zis de descoprire a cunoştintelor, ci unul de redescoperire, de selectare, de transpunere în limbaj psiho-pedagogic, de transmitere, de fixare şi evaluare a acestor cunoştinţe, în modalităţi sistematice, planificate şi organizate.Caracterul cognitiv-creativ al procesului de învăţământ se referă la: -laturile procesului de învăţământ (predare, învaţare, evaluare), - componentele procesului de învăţământ(cunoştinţe, priceperi, deprinderi, abilităţi ), - partenerii educaţionali(profesor, elev), resurse materiale, financiare etc. 5. Caracterul cibernetic al procesului de învăţământ este dat de relaţia biunivocă între profesor şi elev, mediată de interacţiunea dintre repertoriile emiţătorului şi ale receptorului, de totalitatea structurilor cognitive, afective şi acţionale ale partenerilor comunicării şi de gradul lor de întâlnire. 6. Caracterul educaţional al procesului de învăţământ se referă la misiunea şcolii de modelare a subiecţilor educaţionali, la finalităţile de lungă durată ale şcolii, de formare şi dezvoltare a personalităţii complexe, flexibile şi creative ale elevilor.   COMPONENTELE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT Conţinuturile curriculare ale procesului de învăţământ sunt considerate componentele acestuia prin intermediul cărora se realizează principala activitate a procesului de învăţământ, învăţarea. Componentele procesului de învăţământ sunt: 1.CUNOŞTINŢELE reprezinta componenta ideatică, cognitivă a procesului de învăţământ exprimată prin informaţii sub formă de noţiuni, principii, legi, teorii, ipoteze care se predau şi se învaţă la o anumită disciplină de învăţământ sau pe ansamblul acestora. De exemplu, la didactică, cunoştinţele se referă la: procesul de învăţământ, la strategii şi modele ale învăţării, la principii diactice, la tehnologia didactică, la comunicare didactică, la evaluare, etc.Cunoştinţele transmise de profesor trebuie să fie ştiinţifice, organizate sistemic, clare, accesibile particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor. 2.PRICEPERILE reprezintă componenta formativ-acţională a procesului de învăţământ exprimată prin capacitatea de a aplica cunoştinţele în mod conştient, activ, participativ în condiţii variate, schimbate. La didactică se pot forma priceperile de a aplica metodele didactice de predare, de învăţare, de evaluare în mod diferenţiat în funcţie de situaţia de învăţare, de subiecţii educaţionali, de obiectivele propuse. Jocul de rol este una dintre cele mai eficiente metode de formare şi dezvoltare a priceperilor didactice. 3.DEPRINDERILE sunt priceperi transformate în sisteme automatizate. Jocul de rol se poate antrena timp de mai mulţi ani până când laturile procesului de învăţământ predare, învăţare, evaluare se automatizează. Deprinderile didactice au atât aspecte pozitive, de desfăşurare cursivă, eficientă a procesului de învăţământ cât şi aspecte negative care pot duce la rigidizarea acestuia , la repetarea lui necreativă.  4.OBIŞNUINŢELE sunt componente formativ-acţionale , de aplicare a cunoştinţelor în mod curent şi frecvent ca o necesitate vitală, de obicei ca un act reflex total. Învăţarea unei meserii sau profesiuni presupune formarea unor obişnuinţe profesionale care pot fi extinse în anumite limite şi în afara ei. Activitatea educaţională nu se realizează numai în şcoală de către profesor. Un profesor cu vocaţie simte nevoia să-şi manifeste obişnuinţele educaţionale de a explica mai mult, de a influenţa benefic pe cei din jurul său şi în afara şcolii.   DINAMICA PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT Desfăşurarea procesului de învăţământ se realizează în contextul interacţiunii unor etape de natură pedagogigă, psihologică, gnoseologică şi logică. Acestea sunt: perceperea, înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea, fixarea, formarea priceperilor şi deprinderilor şi evaluarea cunoştinţelor. 1.PERCEPEREA este etapa cunoaşterii senzoriale, prin contactul direct cu realitatea (materiale didactice intuitive, experienţe), prin mijlocirea simţurilor şi a îmbinării cu raţionalul - când se formează imaginea globală a realităţii sub formă de percepţii şi reprezentări. Cunoaşterea umană se realizează la cele două nivele ale sale: cunoaşterea senzorială care se reflectă în senzaţii şi percepţii şi cunoaşterea logică care se reflectă în gândire şi limbaj. Dacă senzaţiile se formează prin reflectarea obiectelor, fenomenelor şi proceselor în prezenţa acestora , percepţiile asigură imaginea globală a particularităţilor lor. În absenţa obiectelor, fenomenelor şi proceselor se formează reprezentările care se situează la mijlocul distanţei între cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea logică. În procesul educaţional operaţia intelectuală a percepţiei este baza metodelor didactice intuitive, care asigură elevilor contactul direct cu obiectele de învăţat, formând un ansamblu de reprezentări necesare pentru devoltarea gândirii specifice domeniului respectiv. 2.ÎNŢELEGEREA, ABSTRACTIZAREA ŞI GENERALIZAREA CUNOŞTINŢELOR este etapa cunoaşterii logice, raţionale, abstracte. Pe baza comparaţiilor, analizei şi sintezei se diferenţiază semnificaţiile şi conexiunile esenţiale, tipice şi generale ale realităţii studiate realizându-se înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea acestora sub formă de noţiuni, concepte, idei, teze, principii , legi. Pedagogia şi didactica sunt discipline ştiinţifice cu un grad mare de abstractizare. Noţiunile de educaţie, curriculum, proces de învăţământ, învăţare nu pot fi percepute direct şi concret ci prin intermediul situaţiilor şi faptelor educaţionale. De aceea sunt eficiente metodele didactice de modelare a realităţii, de simulare şi imaginare a situaţiilor educaţionale. Experimentul pedagogic s-a dovedit a fi una dintre cele mai adecvate metode de cunoaştere şi trasformare a realităţii educaţionale. 3. FIXAREA ŞI STOCAREA CUNOŞTINŢELOR este actul de înregistrare şi fixare mentală a cunoştinţelor asigurându-se memorizarea acestora logică, creându-se fondul aperceptiv necesar înaintării cunoaşterii. Fixarea trebuie să fie dinamică în sensul restructurării şi integrării continue a sistemelor de cunoştinte. Fixarea cunoştintelor se face prin întrebări şi răspunsuri, prin exerciţii orale, prin rezolvări de probleme. STUDIUL INDIVIDUAL este deosebit de important în fixarea şi stocarea cunoştinţelor. Acesta este cu atât mai eficient cu cât subiecţii educaţionali au iniţiativa în căutatea informaţiilor, în identificarea surselor de informaţie, în selectarea cunoştinţelor necesare, în organizarea lor în sisteme de cunoştinte. În acest fel cunoştinţele sunt mai bine înţelese, interiorizate, putând fi redate într-o manieră personalizată. 4. FORMAREA PRICEPERILOR ŞI DEPRINDERILOR este etapa de formare a capacităţilor de aplicare a cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice, de proiectare şi investigaţie ştiinţifică. Aceasta este baza formării profesionale a elevilor. Didactica modernă, actuală pune un accent deosebit pe dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor la toate disciplinele de învăţământ ca bază a calificării şi profesionalizării viitoare. Ca urmare obiectivele pedagogice elaborate până în clasa a X-a sunt transformate în competenţe în clasele mari de liceu şi în învăţământul superior. Devine din ce în ce mai important nu ceea ce ştie subiectul educaţional ci ceea ce ştie el să facă.Conţinuturile educaţionale se adaptează în aşa fel încât să fie predominant acţionale. Tehnologia didactică cu rolul de a opera aceste transformări în didactica modernă este cea activ-participativă, care antrenează, stimulează şi dezvoltă capacităţile acţionale ale subiecţilor educaţionali . 5.EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR este actul didactic de control (verificare, apreciere, notare) a cunoştinţelor. Evaluarea evidenţiază valoarea, nivelul, şi eficienţa învăţării. Didactica actuală cu privire la problematica evaluării susţine necesitatea integrării evaluării întregului proces educaţional, în toate etapele sale. Cu cât evaluarea este mai contiuă, mai formativă şi mai acţională cu atât ea devine mai eficientă.   ABORDĂRI STRUCTURAL–SISTEMICE, ABORDĂRI FUNCŢIONALE, ABORDĂRI INTERACŢIONALE Abordarea sistemica a procesului de învăţământ permite “valorificarea: a) raporturilor dintre variabilele independente de cadrul didactic (dependente de finalităţile /funcţiile   şi  de  structura  sistemului  de  învăţământ)   şi  variabilele dependente  exclusiv  de  cadrele  didactice  (calitatea  proiectării  şi  realizării activităţilor didactice/educative concrete); b) principiilor  pedagogice  generale  de   proiectare   şi  de  realizare  a  activităţii didactice /educative (comunicarea–cunoaşterea–creativitatea pedagogică); c) structurilor implicate în proiectarea pedagogică a activităţii didactice/educative (obiectivele -conţinutul-metodologia-evaluarea   procesului   de   învăţământ). Activitatea sistematică şi organizată care se desfăşoară în şcoală, sub indrumarea cadrelor didactice, în vederea educării elevilor se numeşte proces de învăţământ. Analizat din punct de vedere sistemic, procesul de învăţământ poate fi definit ca o entitate cu o structură unitară şi dinamică, constituită din mulţimea componentelor, a relaţiilor cu contextul și a produselor, rezultate din interacţiunea multiplă a componentelor. Analiza sistemică permite cunoaşterea mai completă a componentelor şi a intercondiţionărilor, a funcţionalităţii procesului, a cauzelor care determină anumite distorsiuni, oferind posibilitatea unui management ştiinţific, pedagogic şi metodic al activităţii de predare - învăţare şi evaluare, ca procese fundamentale ale actului didactic. Componentele procesului de învăţământ sunt analizate sub trei aspecte: 1. din punct de vedere funcţional (obiectivele pedagogice); 2. din punct de vedere structural (resurse umane, conţinuturi, forme de organizare, relaţiile profesor-elev şi între elevi, timpul şi spaţiul şcolar unde se desfăşoară lecţia); 3. din punct de vedere operaţional (procesul de predare - învăţare - evaluare şi strategiile didactice)   ABORDĂRI FUNCŢIONALE Dimensiunea funcţională a procesului de învăţământ reflectă legătura acestuia cu sistemul de învăţământ, legătură realizată la nivelul raporturilor existente între finalităţile pedagogice macrostructurale şi finalităţile pedagogice microstructurale Obiectivele exprimă, într-o formă concentrată, finalităţile la care trebuie să se ajungă în procesul de predare-învăţare în funcţie de anumite priorităţi. Aceasta constituie esenţa procesului, stabilind: •          ce să cunoasă elevul din cadrul unui obiect de studiu; •          ce deprinderi, capacităţi intelectuale, convingeri, sentimente şi atitudini să-şi formeze. De precizarea corectă şi completă a obiectivelor pedagogice vor depinde: stabilirea conţinutului, alegerea strategiilor, a formelor de organizare şi evaluarea performanţelor.   ABORDĂRI Dimensiunea structurală a procesului de învăţământ vizează sursele pedagogice angajate de sistem pentru realizarea calitativă a activității didactice şi relaţiile de colaborare instituite de "şcoală" cu societatea civilă în general, cu comunităţile educative, teritoriale şi locale, în mod special. Această dimensiune a procesului de învăţământ reflectă structura materială  şi structura de relaţie a sistemului, care asigură: - repartizarea resurselor pedagogice (materiale, umane, financiare, informaţionale), disponibile la un anumit moment dat; - atragerea resurselor pedagogice suplimentare din direcţia agenţilor sociali (economici, politici, culturali) interesaţi să investească în învăţământ. Resursele umane se referă, în primul rând la profesor, care, pentru a realiza o activitate instructiv-educativă eficientă, are nevoie de anumite calităţi: competenţă profesională şi pedagogică, măiestrie şi tact pedagogic, stil modern de predare - învăţare - evaluare, conştiinţă profesională, aptitudini organizatorice şi tehnici necesare mânuirii mijloacelor de învăţământ. Profesorul proiectează, planifică, organizează, îndrumă,  controlează procesul de învăţământ. Elevul constituie a doua resursă umană şi participă la procesul de învăţământ atât ca obiect, dar mai ales ca subiect al educaţiei, fiind angajat în propria sa formare, pe baza autocunoaşterii sub aspectul capacităţilor de care dispune. Resursele materiale cuprind mijloacele de învăţământ şi pe cele financiare (bugetul învăţământului). Conţinuturile învăţământului cuprind valorile ştiinţifice, tehnice şi umaniste, structurate în programele şi manualele şcolare pe baza unor criterii ştiinţifice, psihologice şi pedagogice. Stabilit în concordanţă cu obiectivele pedagogice, conţinutul orientează întregul proces de predare-învăţare şi evaluare. De aceea, conţinutul trebuie permanent actualizat şi restructurat, în funcţie de progresele realizate în ştiinţă, tehnică şi în cultură. El trebuie să aibă un caracter ştiinţific, experimental, practic şi interdisciplinar, reprezentarea lui fiind activă, iconică (machete, mulaje) şi simbolică, sub formă de formule logice, matematice, chimice. Formele de organizare a activităţii didactice asigură aplicarea şi realizarea obiectivelor precum şi a conţinuturilor prin lecţii desfăşurate în clase, cabinete, laboratoare, ateliere şcolare, terenuri staţiuni experimentale, vizite, excursii didactice, cursuri, seminarii, activităţi în producţie şi de cercetare ştiinţifică. Acestea se desfăşoară într-o unitate de timp (oră de curs, semestru, an şcolar) şi într-un spaţiu şcolar dotat cu mijloacele şi materialele necesare pentru desfăşurarea unor activităţi didactice moderne de predare - învăţare - evaluare, de producţie sau de cercetare ştiinţifică. Strategiile didactice constituie instrumentele de realizare a obiectivelor pedagogice şi a conţinuturilor. Ele sunt dependente, în primul rând, de obiective şi conţinuturi, precum şi de nivelul de dezvoltare a gândirii elevilor, de cunoştinţele lor anterioare. Strategiile didactice pot fi explicativ-demonstrative, algoritmice, euristice, inductive, deductive, prin analogie şi, mai ales, combinate. În cadrul lor, se combină, în forme diferite, metodele, mijloacele de învăţământ, procedeele şi tehnicile de lucru, asigurând un învăţământ activ-participativ, care să dezvolte inteligenţa şi creativitatea elevilor, precum şi procesele afective şi volitive. Analiza relaţiilor. Funcţionalitatea procesului de învăţământ este asigurată de interacţiunile existente între componentele sale, obiectivele şi conţinuturile fiind cele care determină alegerea formelor de organizare, a strategiilor, a metodologiei şi tehnologiei didactice. Dimensiunea structurală a procesului de învăţământ angajează şi raporturile contractuale stabilite de şcoală cu comunitatea educativă teritorială şi locală, reprezentată prin diferiţi agenţi sociali şi prin consiliile părinţilor. La acest nivel pot fi atrase noile resurse pedagogice, necesare pentru optimizarea activităţilor didactice: - resurse materiale: noi spaţii de şcolarizare, noi mijloace de invăţământ; - resurse umane: cadre didactice asociate, specialişti în informaţizarea învăţământului, în proiectarea educaţiei tehnologice, în realizarea acţiunilor de educaţie nonformală; - resurse financiare: iniţiative proiectate în cadrul sistemelor de sponsorizare instituţionalizate la nivel naţional, teritorial local; - resurse informaţionale: manuale alternative, materiale de analiză-sinteză; ABORDĂRI INTERACŢIONALE Dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ vizează activitatea concretă de predare-învăţare-evaluare, realizată de cadrul didactic cu preşcolarii, elevii, studenţii. Această dimensiune operaţională a procesului de învăţământ poate fi analizată ca acţiune cu scop de instruire şi ca acţiune didactică. Ambele sunt subordonate  activităţii/acţiunii educaţionale care vizează formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii umane. Dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ o constituie procesul de predare - învăţare - evaluare, strategiile didactice si metodele de învăţământ. Procesul de învăţământ reprezintă o parte componenta a procesului pedagogic de ansamblu ce se desfăşoară în şcoală, in scopul formării unei personalităţi multilaterale şi armonios dezvoltate. Procesul de învăţământ este o activitate la care participă simultan cadrele didactice şi elevii. Activitatea desfaşurată de cadrele didactice este numită predare, iar cea depusă de elevi este numită învăţare.Procesul de învăţământ include ca elemente componente,  predarea şi învăţarea, aflate în  strânsă legatura. Dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ vizează, acţiunea concretă realizată de cadrul didactic, respectiv "de cel care instruieşte pe cineva" în sala de clasă, cabinet, laborator. Această acţiune concretă, integrată în activitatea de predare-învăţare-evaluare, include următoarele patru operaţii: - definirea obiectivelor pedagogice operaţionale ale activitătii didactice; - stabilirea conţinutului activităţii didactice; - aplicarea metodologiei necesare pentru reuşita activităţii didactice; - asigurarea evaluării rezultatelor activităţii didactice. Componentele de bază ale procesului de învăţământ sunt : - obiectivele învăţământului - agenţii acţiunii (profesori, elevi) - câmpul relaţional (profesor-elev, elev-elev) - principiile procesului de învăţământ - curriculum şcolar (conţinutul învăţământului) - metode de învăţământ - mijloacele de învăţământ - forme de organizare şi proiectare didactică - evaluarea în procesul de învăţământ Principalele sarcini educative, care trebuie să se realizeze în cadrul procesului de învăţământ, concomitent cu formarea elevilor sunt : - formarea bazelor concepţiei ştiinţifice despre lume - dezvoltarea proceselor psihice - educarea simţului moral şi estetic al elevilor Deşi aspectul educativ al procesului de învăţământ este indisolubil legat de cel formativ, deşi atunci când îi formăm pe elevi îi şi educăm, efectele formative şi cele educative ale procesului de învăţământ nu progresează în acelaşi ritm. Cele formative se vad imediat, în timp ce efectele educative ale procesului de învăţământ se observă după un timp mai îndelungat. Dezvoltarea gândirii elevilor, a imaginaţiei lor, formarea sentimentului estetic, formarea deprinderii de a fi disciplinat se realizează după un timp mai îndelungat ca urmare a mai multor influenţe. Pentru ca procesul de predare să-şi atingă obiectivele, profesorul  trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte : - Designul predării să fie conceput de aşa manieră încât să asigure timp şi spaţiu şi pentru activităţi de învăţare individuală, dar să fie descurajate eventualele tendinţe de segregare sau izolare în clasă; - Să se asigure metode specifice şi suporturi de învăţare pentru elevii cu dificultăţi şi pentru cei cu cerinţe speciale, precum şi profesori specializaţi în munca cu aceste categorii de şcolari; - Programele educaţionale să fie însoţite de asistenţă complementară, pentru fiecare caz în parte, ca de exemplu, în domeniul sănătăţii mintale, asistenţei sociale; - Crearea unui mediu de învăţare eficient pentru toţi, ceea ce pretinde satisfacerea opţiunilor elevilor pentru teme de învăţare, tipuri de proiecte practice, modalităţi de muncă independente sau în grup; - Preocuparea constantă pentru un climat de respect şi acceptare a diferenţelor, evitarea practicilor de discreditare şi stigmatizare; - Utilizarea unor modalităţi flexibile de grupare a elevilor pentru activităţile didactice, pe baza nevoilor de învăţare şi în acord cu tipul de sprijin pedagogic de care elevii au nevoie. Referitor la procesul de învăţare, trebuie avute în vedere următoarele : - Implicarea activă a elevilor în procesul de învăţare, în ritm şi la nivele de dificultate accesibile, utilizând cu frecvenţă sporită interacţiunile în perechi şi grupuri mici; - Relevarea cunoştinţelor ancorată în predarea noilor conţinuturi şi exersarea elevilor în elaborarea unor structuri conceptuale şi operaţionale; - Utilizarea simulării, studiilor de caz şi a problematizării, în vederea susţinerii curiozităţii, a reflecţiei şi evaluării situaţiilor, pentru stimularea gândirii înalt structurate şi a strategiilor metacognitive. - Includerea în secvenţa de predare a feedback-ului constructiv şi informaţiv în legătură cu demersul şi achiziţiile învăţării, sporirea aplicaţiilor practice, a exerciţiilor şi diversificarea problemelor supuse spre rezolvare; - Tratarea egală a tuturor elevilor, fără discriminare sau părtinire a unora, în ceea ce priveşte respectul şi valorizarea lor ca indivizi, evaluarea constructivă şi sistematică, oferta de sprijin în învăţare, angajarea în sarcinile de lucru;                                                                                       - Crearea unei atmosfere de colaborare şi lucru în echipă, în locul uneia de concurenţă şi rivalitate; - Utilizarea unor sarcini de lucru autentice, cu relevanţă în viaţa reală şi adecvate diferitelor grupuri culturale, care să solicite elevilor să opereze cu informaţii interdisciplinare şi să valorifice posibilităţile lor de progres;                                                                                                             - Includerea unor experienţe care să promoveze empatia, înţelegerea şi respectul reciproc între elevi.   Ultimul aspect din procesul de învăţământ, respectiv evaluarea , trebuie sa respecte urmatoarele:             - Evaluarea să fie sistematică şi continuă, integrată în actul predării curente, să fie autentică în conţinut şi în performanţele proiectate;                                                                                             - Să fie utilizată în principal evaluarea de progres (achiziţiile individuale) în locul evaluării normative, în care achiziţiile individuale sunt comparate cu norma de grup;                           - Progresia învăţării să fie bine tradusă în standarde şi descriptori de performanţă, iar standardele să fie formulate în aşa fel încât fiecare elev să aibă posibilitatea succesului;                           - Evaluatorii să angajeze elevii în aprecierea prestaţiilor proprii, precum şi ale colegilor.       Structura  sistemului  de  învăţământ  evidenţiază  elementele  componente  ale acestuia  si  relaţiile  de  interdependenţă  dintre  ele,  privite  din  perspectiva  realizării funcţiilor psiho-pedagogice de instruire şi educare a tinerei generaţii. Analiza  structurii  sistemului  de  învăţământ  permite  evideţtierea  următoarelor niveluri funcţionale:                                                                                                                a) nivelul structurii de organizare sau al structurii de bază a sistemului ce defineşte raporturile dintre nivelurile (primar – secundar – superior) – treptele – ciclurile de instruire, dintre acestea şi programele curriculare adoptate;                                                                                                 b) nivelul structurii  materiale  care evidenţiază situaţia cantitativă şi calitativă a resurselor pedagogice: umane, didactice, financiare, informaţionale;                                                         c) nivelul  structurii de conducere  care vizează raporturile stabilite între  decizia managerială (globală – optimă – strategică) şi decizia administrativă/executivă (sectorială-punctuală-reproductivă);          d) nivelul   structurii   de   relaţie   ce   permite   instituţionalizarea   unor   raporturi contractuale între şcoală,  comunitate, agenti sociali, familie.                                                              Sinteza dintre acţiunea de instruire şi acţiunea didactică, este evidentă la nivelul activităţii de predare-învăţare-evaluare, care reflectă unitatea dintre dimensiunea funcţională, dimensiunea structurală şi dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ. Această unitate reflectă raporturile existente între resursele pedagogice angajate la "intrarea" în sistem şi produsele pedagogice, rezultate la "ieşirea" din sistem. Condiţii si factori de crestere a eficienţei procesului de învăţământ (coerenţa, calitatea şi articularea componentelor, gradul de organizare a activităţii, calitatea vietii şcolare, personalitatea profesională, stilurile educaţionale s. a.) Componentele structurale şi funcţionale ale procesului de învăţământ pot fi evidenţiate în propria lor substanţa, dar ele nu dobândesc relevanţa decât în interacţiuni, articulate într-un sistem care are în centru elevii cu nevoile lor şi cu o continuitate dinamică (obiectivele devin criterii de evaluare, iar rezultatele evaluării baza noilor obiective). Pentru ca sistemul să funcţioneze eficient, el trebuie să se caracterizeze cel puţin prin coerenţă şi continuitate.         Condiţiile si factorii de crestere a eficienţei procesului de învăţare Proiectarea pedagogică fiind o acţiune de orientare şi pregătire a activităţii intructiv-educative, este cea dintâi condiţie de creştere a eficienţei procesului de învăţământ. În acest scop, ea trebuie realizată respectând anumite etape şi operaţii integrate în programul de instruire. Realizarea coerenţei componentelor procesului de învăţământ: -legătura strânsă dintre obiective şi conţinut determină tipul lectiei, strategia didactică necesară, formele de predare, învăţarea, evaluare, mijloacele de învăţământ şi locul folosirii lor, precum şi instrumentele de evaluare a rezultatelor. -gradul de organizare a activităţii instructivo-educaţie, concretizarea într-un management şcolar modern, planificări şi programe bine alcătuite, respectând cerinţele pedagogice de alcătuire a programului. -calitatea vietii şcolare se manifestă în lecţii şi activităţi cu caracter creativ, în calitatea performanţelor obţinute de elevi, în ordine, disciplină şi curăţenie şi într-o bază didactică modernă; -calitatea factorilor umani; -competenţele ştiinţifice de specialitate ale profesorilor, aptitudinile lor psihopedagogice şi metodice, conştiinţa profesională, receptivitatea faţă de nou, condiţionează creşterea eficienţei procesului de învăţământ; -  tot în această direcţie au influenţă şi calităţile intelectuale ale elevilor, frecvenţa la cursuri, pregătirea ritmică a lecţiilor, folosirea unor metode raţionale de învăţare.   Personalitatea profesorului Calităţile şi trăsăturile de personalitate necesare profesorului sunt: -umanism: sensibilitate faţă de problemele vieţii, tineretului; -responsabilitatea socială: profesorul să fie convins că în învăţământ se formează toate cadrele necesare în toate sectoarele de activitate; -conştiinciozitate, simţul datoriei, seriozitate în pregătirea activităţilor didactice şi educative, punctualitate; -sociabilitate. Trăsături de voinţă şi de caracter: - fermitate, hotărâre, perseverenţă, respect şi obiectivitate în aprecierea elevilor; - pasiune pentru meseria de profesor şi comportament civilizat; - exigenţa echilibrată, modestia; - cultura generală ca să poată să predea interdisciplinar obiectul de specialitate. Stilul educaţional constituie o sinteză de calităţi, capacităţi şi componente educaţionale, manifestate în modalităţi de proiectare, organizare, desfăşurare şi evaluare a activităţilor instructiv-educative. Tipologia stilurilor în plan vertical: individuale (identitatea fiecărui profesor); grupale (profesorii cu particularităţi stilistice asemănătoare). în plan orizontal: în funcţie de criterii ca orientarea conţinuturilor, structuri de comunicare, procedee motivaţionale. După eficienţa învăţării şi satisfacţie (natura motivaţiei în grup): stil centrat pe profesor (profesorul domină, deţine integral controlul învăţării); stil centrat pe elev (profesorul permite elevilor să participe la deciziile privind organizarea şi conducerea învăţării). După structura de personalitate a profesorului: apropiat sau distant; metodic, sistematic sau neorganizat; stimulativ sau rutinar.         Stilul cel mai eficient este cel optim în raport cu condiţiile date.

ÎNVĂŢAREA   CONCEPT Prin învăţare se înţelege, în limbaj comun, activitatea efectuată în scopul însuşirii anumitor cunoştinţe, al formării anumitor deprinderi sau dezvoltării unor capacităţi. În sens mai larg, social, învăţarea înseamnă dobândire de experienţă şi modificare a comportamentului individual. În domeniul stiintelor educaţiei, învăţarea se defineşte ca fiind munca intelectuală şi fizică desfăşurată în mod sistematic de către elevi, în vederea însuşirii conţinutului ideatic şi formării abilităţilor necesare dezvoltării continue a personalităţii. Învăţarea poate fi definită ca act de elaborare de operaţii şi de strategii mintale/cognitive. Aspectul procesual al învăţării cuprinde momente sau procesele care compun o secvenţă de învăţare. În activitatea procesuală se disting urmatoarele etape: - perceperea materialului - înţelegerea - însuşirea cunoştinţelor - fixarea în memorie - aplicarea - actualizarea cunoştinţelor - transferul cunoştinţelor Aspectul motivaţional al învăţării se referă la gradul de implicare a elevului în actul învăţării şi în rezolvarea sarcinilor de instruire. Motivaţia învăţării reprezintă ansamblul mobilurilor care declanşează, susţin energetic şi direcţionează activitatea de învăţare. Motivul declanşează o anumită acţiune, iar scopul reprezintă rezultatul scontat al acţiunii. În concluzie, putem defini învăţarea şcolară ca procesul de achiziţie mnezică, de asimilare activă de informaţii, de formare de operaţii intelectuale, de priceperi şi deprinderi intelectuale şi motorii, şi de atitudini.   Forme ale învăţării: - învăţare spontana, neorganizată, care se petrece în familie, în grupurile de joacă etc.; -   învăţare sistematică ce se realizează în special în şcoli ori în cadrul diferitelor strategii de instruire.   Învăţarea realizată în şcoală se clasifică în: - învăţare senzo-motorie – constă în formarea de priceperi şi deprinderi motorii (învăţare scris, desen tehnic, a mânuirii unor aparate, instrumente, învăţarea practicării unor sporturi). - învăţare verbală – cuprinde însuşirea de cunoştinţe şi forme de capacităţi, priceperi intelectuale (memorarea unor formule, legi, date).   Învățarea –dincolo de cadrul formal al şcolii Educaţia nonformala se referă la totalitatea activităţilor educative desfăşurate în afara programului instituţionalizat, dar în cadrul sau pe lângă institutia şcolară, activităţi care au un caracter facultativ; în acelaşi sens se folosesc expresiile activităţi extraşcolare sau activităţi extracurriculare; se realizează prin: vizite, excursii, cercuri şcolare, olimpiade, concursuri, reviste, serbări şcolare, spectacole, jocuri, etc; este condusă tot de specialişti, dar care îşi asumă mai mult rolul de animator sau moderator; Avantaje: - varietatea conţinuturilor asimilate; - flexibilitatea programului educativ în funcţie de nevoile elevilor; - vine în întâmpinarea intereselor, nevoilor, pasiunilor, caracteristicilor elevului; - implicarea profundă a elevilor în organizarea şi desfăşurarea actului educativ; - caracterul facultativ; Limite: - existenţa unui timp limitat de realizare a activităţilor nonformale;   Educaţia informală se referă la totalitatea ideilor, deprinderilor, obişnuinţelor pe care elevii le dobândesc în mod spontan, în afara mediului educaţional instituţionalizat; este expresia experienţei de viaţă a elevului; sursele educaţiei informale: familia, biserica, mass-media, instituţiile culturale, cercul de prieteni etc; Avantaj: oferă posibilitatea aplicării în practică a celor învăţate; Limita: influenţele educaţiei informale sunt dificil de controlat, unele dintre ele având caracter nociv asupra dezvoltării copilului. Tipurile de învățare au fost clasificate pe baza mai multor criterii: -în funcție de analizatorul care participă la învățare, distingem: învățare vizuală, auditivă, verbo-motorie, olfactivă, gustativă și kinestezică. Cea mai eficientă este cea combinată; -după eficienţă, învățarea poate fi: receptiv-reproductivă, inteligibilă şi creativă; -după modul de organizare a materialului de învățare, distingem: învățare programată, euristică, algoritmică, prin modelare și rezolvare de probleme, prin descoperirea inductivă, deductivă şi analogică; -dupa operațiile și mecanismele gândirii: învățare prin observare, imitare, prin condiţionare reflexă, condiţionare operantă, prin identificare.   CONDIŢII INTERNE ŞI EXTERNE Pentru ca procesul de învăţare să se desfăţoare în condiţii optime, iar individul să înveţe eficient, este necesară respectarea anumitor condiţii. Aceste condiţii ale învăţării eficiente se pot clasifica astfel: - condiţii interne - condiţiile externe Condiţii interne. În procesul învăţării sunt implicate majoritatea proceselor cognitive, volitive, afective, apoi atentia şi limbajul, motivaţiile, aptitudinile, interesele de cunoaştere şi profesionale, fiecare având un rol bine definit. Percepţiile au un rol important în învăţare, întrucât oferă materialul necesar reprezentărilor, memoriei şi gândirii, diferenţiază un obiect de altul prin reflectarea structurii şi a semnificaţiei. Este necesar ca în procesul  învăţării profesorul să aibă în vedere dezvoltarea la elevi a diferitelor tipuri de percepţie şi mai ales a  celei vizuale, întrucât aproximativ 90% din informaţii ne vin pe această cale. De asemenea, pe baza perceptiei se dezvoltă şi spiritul de observare, ca formă de organizare a acesteia. Perceperea activă a obiectelor şi fenomenelor în procesul de învăţământ va fi insoţită de explicaţiile verbale ale profesorului, pentru a completa prin informaţii suplimentare imaginile elevilor asupra obiectelor şi fenomenelor. Este foarte important ca în timpul observării, profesorul să le ceară elevilor să verbalizeze ceea ce văd şi să mânuiască obiectele respective. Reprezentările sunt importante în procesul învăţării, întrucât oferă materialul necesar gândirii pentru generalizări sub formă de noţiuni, legi, reguli, principii, precum şi memoriei, pentru a fi folosit mai târziu prin actualizare. Memoria, ca proces psihic de întipărire şi stocare a informaţiei, de reactualizare prin recunoaştere sau reproducere a acesteia într-o formă selectivă, constituie baza activităţii de învăţare. Reproducerea prin mecanismul asociaţiilor, repetările concentrate când materialul de învăţat este redus ca volum şi uşor de înţeles, fragmentarea lui, eşalonarea repetărilor când este voluminos, cresc eficienţa procesului de învăţare. Folosind exerciţiile de repetare logică şi creativă, profesorul va avea în vedere dezvoltarea la elevi a memoriei voluntare, a rapidităţii, a volumului, promptitudinii şi a fidelităţii acesteia. În acelaşi timp, va căuta să evite oboseala elevilor pe parcursul lecţiilor, prin crearea de motivaţii, caracterul inteligibil al conţinutului transmis şi înţelegerea semnificaţiei acestuia, prin realizarea corelaţiei senzorial-raţional, folosind materialul didactic şi metodele participative. Deci, condiţiile unei memorări eficiente sunt: - cunoaşterea de către elevi a scopului memorării (motivaţia); - înţelegerea cunoştinţelor; - repetarea perseverentă a materialului pentru fixarea temeinică; - cunoaşterea rezultatelor şi autoreglarea. Gândirea, ca proces psihosocial de reconstituire a ceea ce este unitar, de formare a conceptelor şi structurilor operaţionale, de înţelegere a realităţii şi adaptare prin rezolvare de probleme, are un rol esenţial în procesul învăţării şcolare. Scopul învăţării şcolare trebuie să-1 constituie: - înţelegerea cunoştinţelor şi a relaţiilor dintre acestea; - dezvoltarea operaţiilor gândirii logice şi mai ales a gândirii abstracte; - dezvoltarea gândirii critice, interpretative şi creative; - formarea capacităţii de a reflecta şi de a rezolva probleme. Prin operaţiile gândirii logice de analiză, comparaţie, sinteză, generalizare, concretizare logică şi euristico-algoritmică profesorul îi va ajuta pe elevi să-şi insuşească noţiuni, concepte, legi, reguli, principii, stabilind legături logice, de dependenţă cauzală funcţională între obiectele şi fenomenele studiate, pătrunzând în esenţa lor. Imaginaţia este un proces de construcţie a unor imagini sau idei noi, prin combinarea experienţei anterioare. Ea are un rol deosebit în elaborarea de produse noi, originale, sub diferite forme, materiale sau ideale. Crearea de imagini noi are loc cu ajutorul unor procedee cum sunt: reorganizarea cunoştinţelor, combinarea şi recombinarea lor, disocierea şi fuzionarea în forme noi, metaforizarea, schematizarea, tipizarea, amplificarea, diminuarea, miniaturizarea, substituirea. Atenţia. Prin atenţie se realizează orientarea selectivă, tonificarea scoarţei cerebrale şi concentrarea proceselor psihice în scopul cunoaşterii materialului de învăţat, care este selectat şi filtrat în funcţie de interese şi motivaţii. Eficienţa învăţării depinde în mare măsură de concentrarea şi stabilitatea atenţiei, de distributivitatea şi flexibilitatea ei. La om, capacitatea de prelucrare şi stocare a informaţiilor este mult mai mică decât aceea de receptare şi, ca urmare, apar dificultăţi în procesul de învăţare în cazul supraîncărcării cu material de învăţat. Acest fenomen se manifestă în timpul lecţiilor atunci când tabla este prea încărcată cu date şi idei ce cu greu pot fi înţelese şi sintetizate de elevi. Aceştia nu pot avea o atenţie concentrată mai mult de 15-20 minute. De aceea, la unele lecţii mai grele, sunt necesare sarcini concrete de lucru, metode variate, materiale didactice şi forme distractive. Învăţarea şcolară se desfăşoară pe baza unor condiţii interne, în cadrul cărora acţionează o multitudine de factori, biologici şi psihologici, determinându-i eficienţa sau ineficienţa. Factorii biologici, cu influenţe mai importante asupra procesului învăţării sunt: vârsta, dezvoltarea mecanismelor neurodinamice ale învăţării, funcţiile analitico-sintetice ale creierului, irigarea cu sânge a scoarţei cerebrale, particularităţile anatomo-fiziologice ale analizatorilor, starea sănătăţii organismului, potenţialul genetic, somnul şi bioritmul intelectual. Factorii psihici sunt: stadiul dezvoltării structurilor cognitive, operatorii, psihomotorii, afective şi socio-morale, nivelul de inteligenţă, aptitudinea şcolară, aptitudinile speciale, spiritul de observare etc.  Condiţiile externe includ o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi psihoergonomici. Eficienţa învăţării depinde nu numai de condiţiile interne ale învăţării, adică de procesele cognitive, afective, volitive, de motivaţie, atenţie, interese de cunoaştere, aptitudini şi atitudini, ci şi de anumite condiţii exteme, aproape tot atât de importante. Statusul profesorului. Pregătirea profesorului pentru activităţile didactice condiţionează în cea mai mare măsură succesul şcolar al elevilor. Această pregătire începe cu alcătuirea planificării materiei de predat, unde va preciza la fiecare capitol numărul de lecţii, scopul, obiectivele operaţionale ce urmează a fi realizate, strategiile didactice, materialul didactic şi instrumentele de evaluare a cunoştinţelor sau deprinderilor. Pe baza planificării semestriale îşi va elabora proiectele didactice ţinând seama de prevederile programei şcolare, de manual de nivelul de cunoştinţe al elevilor. După fiecare lecţie, este bine ca profesorul să se autoanalizeze, întrebându-se cât a reuşit sa transmită elevilor, dacă aceştia au înţeles cunoştinţele predate şi cum ar trebui să procedeze la lecţiile următoare. După fiecare capitol, este bine să se testeze elevii pentru a se convinge dacă şi-au însuşit cunoştinţele necesare pentru a trece la capitolul următor. De asemenea, va fi preocupat să folosească cu precădere metodele active, angajând elevii în procesul de elaborare a cunoştinţelor şi formarea deprinderilor. Organizarea activitătii de învăţare este o condiţie externă pentru succesul şcolar, care trebuie să înceapă o dată cu fiecare lecţie pentru a realiza o învăţare deplină a acesteia. În acest scop, în funcţie de conţinutul lecţiei, după ce a realizat predarea unui obiectiv operaţional, profesorul va face fixarea cunoştinţelor prin chestionare orală, aplicaţii practice, rezolvări de exerciţii sau probleme, apoi va trece la obiectivul următor, iar în final va face o fixare generală, după care va urma tema pentru acasă. La anumite lecţii, va elabora fişe de lucru pentru elevi, va organiza învăţarea în grup, stabilind relaţii de colaborare şi ajutor reciproc între elevi. Cunoscând ritmul de muncă al fiecăreia, va organiza activitatea independentă a elevilor, aceştia primind sarcini concrete de lucru pe parcursul lecţiei, iar pentru elevii cu aptitudini va folosi exerciţii creative. Condiţiile externe includ şi o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi psihoergonomici. Factorii socio-organizaţionali din mediul şcolar, familial social se referă la modalităţile de organizare a procesului învăţării de către scoală, profesor, familie, mass-media. Funcţionalitatea spaţiilor şcolare şi diversificarea lor în funcţie de situaţiile de învăţare, schimbarea locurilor de învăţare (cabinete, săli de clasă, laborator), atmosfera de muncă din şcoală şi din clasa de elevi, orarul şcolii (plasând obiectele mai grele miercuri şi joi iar în timpul zilei între orele 9-12 sau 16-19), materialul didactic, tehnicile audiovizuale şi dotarea laboratoarelor şi mobilierul influenţează predarea şi învăţarea şcolară. Cu cât gradul de organizare a materialului de învăţat este mai mare, cu atât eficienţa învăţării creşte. Profesorul trebuie să fie preocupat de modul cum trebuie organizată învăţarea, astfel încât să-i creeze fiecărui elev condiţii să înveţe, în raport cu posibilităţile lui, cu ritmul său de muncă intelectuală. Principiul individualizării învăţării trebuie să servească înţelegerii materialului de către elev, sesizării structurii lui interne, a elementelor esenţiale şi a legăturilor dintre cunoştinţe, întrucât se memorează mai rapid şi se reţine mai mult timp materialul înţeles şi integrat în cunoştinţele anterioare. În predare, profesorul va avea în vedere ca materialul să fie accesibil, adecvat nivelului de gândire şi de cunoştinţe al elevului, să fie structurat logic şi prezentat în mod gradat: de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut. De asemenea, precizarea obiectivelor învăţării la fiecare lecţie şi cunoaşterea lor de către elevi, caracterul sistematizat al predării, relevarea ideilor de bază, integrarea noilor cunoştinţe în cele anterioare, crearea unei motivaţii optime a învăţării, receptarea materialului prin mai mulţi analizatori pentru a se realiza asociaţii mentale complexe, folosirea metodelor activ-participative, a unor întrebări-problemă, a dezbaterilor, a confruntărilor de idei, aplicarea şi transferul cunoştinţelor şi mai ales informarea elevilor asupra rezultatelor învăţării sunt legităţi cu efecte pozitive asupra randamentului şcolar. Elevul învaţă activ atunci când: - materialul predat este inteligibil, corespunde intereselor, atitudinilor, aspiraţiilor, posibilităţilor lui intelectuale; - îşi propune scopuri mai îndepărtate pentru utilizarea cunoştinţelor; - foloseşte metode şi tehnici de învăţare logică. Factorii temporali influenţează şi ei randamentul şcolar: - învăţarea eşalonată în timp este mai eficientă decât învăţarea comasată; - pauzele lungi sunt favorabile învăţării unui material dificil şi deci se recomandă la început pauze mai scurte şi apoi din ce în ce mai lungi. La începutul învăţării randamentul creşte şi după aceea scade treptat. Timpul afectat învăţării creşte într-o măsură mai mare decât volumul materialului. După o invăţare intensă este recomandată o stare de inactivitate, odihnă activă sau somn, iar dacă după o asemenea învăţare urmează o altă activitate, ce prezintă pentru elev un interes putemic, atunci eficienţa învăţării materialului anterior scade. Cercetările au demonstrat că, în situaţiile de frânare retroactivă, este necesar să se succeadă conţinuturi diferite între ele, precum metode diferite de învăţare pentru a se evita confuziile. De această legitate trebuie să ţină seama profesorii în elaborarea planurilor de lecţie, având în vedere succesiunea adecvată a obiectelor de învăţământ. Factorii psihoergonomici decurg din relaţia om-maşină, întrucăt în şcoala modernă se utilizează pe scară tot mai mare tehnici audio-vizuale, calculatoare, maşini de instruire şi evaluare a rezultatelor, aparate, instrumente şi utilaje, folosite în diferite procese de muncă. Aceste resurse materiale oferă un potenţial ridicat de informare, motivare, activizare şi formare a elevilor, contribuind la raţionalizarea eforturilor depuse de cadrele didactice şi de elevi, sprijinindu-i să înveţe în ritmul lor intelectual, înlăturând monotonia, economisind energie uşurând adaptarea la noile tehnici din mediul muncii moderne. Aceşti factori oferă un potenţial psihoergonomic ridicat, cu efecte pozitive asupra procesului de învăţământ. Pe lângă aceşti factori, mai exista o serie de factori dintre care amintim: - factori stresanţi - factori fizici (zgomote puternice, aer poluat) - factori fiziologici (starea sănătăţii, subnutriţia) - factori psihosociali (supraîncărcarea, relaţiile tensionale) care scad randamentul şcolar. Forme de invăţare Învăţarea spontană, neorganizată din cadrul familiei sau al profesiunilor Învăţarea şcolară se caracterizează prin aceea că are un caracter sistematic, organizat, este dirijată de către profesor, se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare respectând principiile didactice şi este supusă feed-back-ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a rezultatelor obţinute de elevi, fiind ameliorată prin corectarea greşelilor. Învăţarea socială constă în însuşirea experienţei social-istorice de către tânăra generaţie, în scopul formării comportamentului social. Există de fapt, două forme mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate mai sus: spontană şi sistematică. În concluzie, nu se fac aprecieri daca un stil de învăţare este mai bun decât altul. Principalul este că fiecare elev tinde să-şi formeze, cu timpul, un stil propriu de învăţare, şi pe care, practicându-1 sistematic, se va gasi într-o situaţie confortabilă. Profesorul trebuie să evalueze corect diferite stiluri de învăţare şi să elaboreze lecţii care să se adreseze acestor stiluri; să permită fiecarui copil să înveţe folosind stilul său specific. De exemplu, „copilul reflexiv nu trebuie făcut să se simtă prost pentru că este mai încet decât colegul său, mai impulsiv”. De asemenea, profesorii trebuie să ştie că stilul de învăţare se întăreşte prin practicarea unor tehnici sau strategii de învăţare specifice fiecărui stil.    Orientări principale în teoriile contemporane ale învăţării şi relevanţa lor pentru instruirea şcolară Fiind un proces complex, oamenii de ştiintă au studiat învăţarea pe animale, rezultând diferite teorii. Teorii asociaţioniste: Teoriile asociaţioniste exagerau mult rolul asociaţiilor, a acelor conexiuni stabilite între două imagini ori idei, dacă se produc simultan şi sunt întărite prin repetare. Pavlov a demonstrat prin coincidenţa repetată a doi stimuli se produc în creier „legături temporare“, pe care Thorndike le-a numit „conexiuni“. Pavlov a descoperit reflexul condiţionat în timp ce studia problema digestiei. A constatat apariţia unei legături între un centru senzorial şi unul motor. Pavlov a reuşit să substituie stimulii astfel încât animalul saliva când auzea un anumit sunet. Stimulul devine un semnal de hrană. Alt exemplu: puiul de vulpe descoperă hrana după cotcodăcitul găinilor. Învăţarea prin semne este importantă pentru om : lumina roşie a semaforului înseamnă oprire. Învăţarea unei limbi străine e o substituţie, de asta, dată de semnale sonore. Experimentul 2 : 2 câini, hrănind numai unul, în timp ce se producea un semnal sonor puternic. Celălalt câine doar priveşte. Şi lui i se formează un reflex salivar. Se demonstrează rolul imitaţiei în învăţare. Vorbirea, mersul, mânuirea unor obiecte casnice sunt învăţate prin imitaţia adulţilor. Pedagogia sublinează rolul fundamental al experienţei profesionale. Pavlov a demonstrat şi existenţa reflexului înnşscut al orientării. Acest reflex de orientare este curiozitatea, trezirea interesului pentru un eveniment. Un elev devine atent când cunoaşte importanţa înţelegerii unui fenomen, pentru a putea fi notat bine. Thorndike a stabilit „legea efectului prin care demonstrează că învăţarea implică o succesiune de încercări şi erori. Tentativele cu succes se reţin, iar cele cu eşec sunt inhibate. Învăţarea are la bază formarea de conexiuni în creier, rezultând doctrina „conexionism”. J.Watson îşi bazează psihologia sa pe răspunsuri (comportament), stimuli şi situaţii rezultând teoria behaviorismului. Învăţarea antrenează întrega viaţă psihică: procesele de cunoaştere, afectivitatea, priceperile motorii, voinţa. Teoria învăţării cumulativ-ierarhice: Gagne a descris opt tipuri de învăţare de complexitate crescândă: - învăţarea de semnale (tip Pavlov), când sugarul începe să-şi recunoască mama dupa imaginea ei vizuală şi nu doar după voce; - învăţarea stimul-răspuns (tip Thorndike), când sugarul învaţă să-şi ţină singur biberonul. La un anume stimul ştim să înlocuim o mişcare cu alta; - înlănţuirea de mişcări, când o mişcare o declanşează pe cea următoare (de exemplu, mersul pe bicicletă, înotul, scrisul); - asociaţiile verbale sunt acelea foarte complexe, implicate în vorbire; - învăţarea prin discriminare, atunci când facem distincţii fine (de exemplu, deosebirea dintre o insectă şi un păianjen); - învăţarea conceptelor; - învăţarea regulilor (gramaticale, a formulelor matematice); - rezolvarea problemelor constituie tipul de învăţare cel mai complicat. R. Gagne pastrează influenţe din gândirea asociaţionistă. Meritul său este de a atrage atenţia că nu putem aborda o anumită temă, dacă elevii nu şi-au format în prealabil asociaţiile, discriminările, conceptele pe care ea le presupune. Profesorul trebuie să gândească analitic un proiect de lecţie, obiectivele propuse. Teoria psihogenezei operaţiilor intelectuale (a lui J. Piaget): Piaget a studiat evoluţia gândirii, formarea gândirii abstracte, demonstrând cum gândirea are loc mai întâi în planul acţiunilor reale, pentru ca treptat acestea să poată fi efectuate mental. Teoria operaţională a învăţării: formarea operaţiunilor mentale parcurge, cel puţin în vârsta şcolară mică, următoarele etape: -faza de orientare (în care copiii asistă cum învăţătorul adună un grup de 3 bile, apoi altul de 4 bile, le reuneşte şi numără din nou, constatând existenţa a 7 bile); -faza acţiunii reale, în care elevii înşişi execută operaţia cu beţişoare sau alte materiale; -faza verbalizării adună cu glas tare, fără să mai folosească materiale; -faza interiorizării adună în minte, la început mai încet, apoi din ce în ce mai rapid. Elevul trebuie să fie activ dacă dorim ca gândirea să se dezvolte, să fie pus în faţa unor probleme, mobilizându-i toate resursele existente pentru formarea şi dezvoltarea de operaţii mintale. Teoria genetic-cognitivă şi structurală (Bruner): copilul descoperă lumea dinafara lui în trei moduri: - modalitatea activă realizată prin acţiunea sa, prin manipulare liberă, prin exersare; - modalitatea iconică, bazată pe imagini; - modalitatea simbolică. Copilul utilizează treptat aceste modalităţi, iar când ajunge la deplina stăpânire a modalităţii verbale înseamnă că a ajuns la maturitate intelectuală. Bruner este printre primii care au subliniat necesitatea problematizării, ca metodă, şi a învăţării prin descoperire. Prin învăţare se obţine o modificare a comportamentului. Limbajul reprezintă principalul cod de însuşire, transmitere a informaţiei ceea ce conferă învăţării un caracter conştient.

PREDAREA   CONCEPT Prin predare se înţelege transmitere de cunoştinţe şi formare de tehnici de "muncă”. Predarea  reprezintă acţiunea  complexă a cadrului didactic, care presupune: - prezentarea unui material concret şi/sau verbal: date, informaţii, evenimente,  modele materiale, modele ideale etc.; - organizarea şi conducerea unor activităţi în care să se valorifice materialul concret şi verbal oferit; - acordarea de sprijin elevilor pentru a putea observa, analiza, compara, aplica, sintetiza, abstractiza şi reflecta; - extragerea esenţialului (împreuna cu elevii) şi fixarea lui în noţiuni, concepte; judecăţi, raţionamente; - operaţionalizarea cunoştinţelor elevilor, prin conceperea şi rezolvarea de exerciţii şi probleme, de sarcini şi instruire teoretice şi practice, prin organizarea activităţilor de muncă independentă.  Ca formă de comunicare didactică, predarea constă într-un sistem de operaţii de selectare, ordonare şi adecvare la nivelul de gândire al elevilor, a unui conţinut informaţional şi de transmitere a lui, folosind anumite strategii didactice, în scopul realizării cu eficienţă maximă a obiectivelor pedagogice. În şcoala contemporană, centrată pe elev, pentru a realiza un învăţământ formativ-educativ, predarea este în strânsă interacţiune cu învăţarea şi evaluarea, constituind un proces unitar. Scopul predării este obţinerea de rezultate, de schimbări comportamentale, care se realizează prin invăţare, rezultatele depinzând şi de modul cum s-a desfăşurat evaluarea. Comunicarea didactică este baza pe care se desfăşoară procesul de predare. Prin comunicarea didactică se realizează interacţiunea profesor -elev, precum şi anumite tipuri de relaţii care influenţează procesul de predare: relaţii de schimb informaţional, de influenţare reciprocă, de cooperare, de preferinţă sau respingere a emiţătorului de mesaj didactic. În acest caz, prin diferitele tipuri de feed-back are loc reglarea şi autoreglarea procesului de predare. Predarea este o activitate de organizare şi conducere a situaţiilor de învăţare, realizându-se prin: precizarea obiectivelor-cadru, a obiectivelor de referinţă, a conţinuturilor, a strategiilor şi a metodelor de învăţare. Eficienţa predării creşte dacă elevii sunt angajaţi în elaborarea cunoştinţelor şi dacă metodele sunt îmbunătăţite, în funcţie de informaţiile primite prin feed-back.   Cel puţin trei elemente definesc, cu deosebire, calitatea predării: metodele, strategiile şi stilul.   Metode de predare. Una dintre caracteristicile fundamentale ale predării în şcoală este de ordin metodologic; a preda înseamnă a face metodic, pe o cale ştiinţifică, elaborată psihopedagogic. Din punctul de vedere al sensului predării, strategiile presupun definirea scopurilor şi a obiectivelor predării cu deschideri pentru a asigura, în orice situaţie a predării, operaţionalizarea obiectivelor. Din punctul de vedere al conţinutului, strategiile predării cer elaborarea conţinuturilor în termeni de categorii ale cunoaşterii, de imagini caracteristice, de principii şi legi, teorii, teoreme, axiome etc. Strategiile predării includ şi optiuni metodologice, alegeri privind formele adecvate ale predării etc. Este preferabil ca la elaborarea strategiilor predării, să fie antrenaţi şi unii elevi. Aceştia trebuie să înţeleagă şi să deprindă că deciziile de ordin strategic ajută la rezolvarea problemelor teoretice şi practice ale instruirii. Strategiile predării impun comutări flexibile între acţiunile profesorului şi cele ale elevului, între modurile de organizare frontală, de grup şi individuală, combinatorică metodelor şi mijloacelor.     STILURI DE PREDARE Ideea de „stil de predare", inclusiv de „stilistică didactică" constituie o cucerire relativ recentă în teoria instruirii. Ea s-a impus, câştigând amploare şi profunzime, în ultimele decenii, datorită multiplelor semnificaţii teoretice şi practice pe care stilurile le prezintă. Şi anume, acestea: - reprezintă o formă de manifestare a originalităţii în activitatea didactică; - au o valoare strategică, inspirând alegerea şi utilizarea preferenţială a unor strategii. În cadrul unui stil se pot pune în acţiune mai multe tipuri de strategii, ceea ce facilitează adaptarea instruirii la stilurile cognitive dominante la elevi. Altfel, pot să apară dezarmonii de natură să creeze dificultaţi în învăţare, perturbări şi chiar unele blocaje; - îmbogăţesc practica şcolară, introduc variaţie, favorizând o activitate mai vie, mai nuanţată în clasă; - induc comportamente variate de învîţare şi cotribuie la modelarea stilurilor  de muncă intelectuală la elevi; - o utilizare preferenţială de stiluri poate să semnaleze schimbări vizibile în sistemul de valori ce ghidează activitatea cu elevii, noi direcţii în practica şcolară capabile să angajeze în mai mare masură gândirea şi imaginaţia, inventivitatea şi creativitatea, să faciliteze depăşirea mai rapidă a unui eventual didacticism arid şi stereotip; - sugerează interpretarea predării drept abilitatea profesorului de a se comporta utilizând diferite stiluri educaţionale în vederea atingerii obiectivelor. Ceea ce ar putea să însemne că stilurile devin o necesitate în susţinerea unei prestaţii didactice de calitate şi eficienţă; - pot scoate la iveală şi supune verificării noi tipuri de competenţe pedagogice ceea ce ar putea să contribuie la lărgirea bazei teoretice a formării profesional iniţiale şi continue a personalului didactic. În general, studiul stilurilor şi al factorilor care le generează îmbogăţeşte percepţia noastră despre procesul de învăţământ, ne ajută să înţelegem mai bine orientările şi direcţiile noi ale dezvoltării calitative a învăţământului. Pornind de la stilurile aplicate se poate ajunge la aprecierea mai justă a valorii actului de predare. În fine, o şcoală care se pretinde a fi modernă nu îşi mai poate permite să perpetueze stiluri anacronice, neperformante. Stilurile de predare nu se identifică, totuşi, cu stilurile de conducere ale clasei de elevi, de relaţionare profesor-elevi. Sunt de reţinut, aşadar, stilurile: - academic sau discursiv (centrat pe transmitere, comunicare)/euristic (axat pe stimularea căutării, experimentării, cercetării, descoperirii, de participare cot la cot cu cei care învaţă); - raţional (bazat pe argumentaţie ştiinţifică şi evaluare sistematică, pe deliberare logică într-o perspectivă temporară aşteptată)/intuitiv (axat pe intuiţie, imaginaţie, pe cunoaşterea de sine, emoţională, pe spontaneitate, măiestrie pedagogică, cu sentimentul prezentului);  - inovator (cu deschidere spre nou, spre invenţie, creaţie, originalitate, ingeniozitate)/rutinier (rigid, cu inclinaţie spre repetiţie, fără altă reflecţie sau punere în chestiune, având ca pretext experienţa proprie); - informaţiv/formativ (centrat pe dezvoltarea personalităţii elevilor, făcând conţinut un instrument de exersare a gândirii specifice domeniului, valorifica maximal potenţialul educativ al conţinutului);  - productiv (bazat pe gândire divergentă, critic, producere de nou)/reproduc(confomist, dogmatic, de imitaţie);  - profund\superficial;  - independent (cu initiativă, întreprinzător, depăşeşte dificultătile, nu simte nevoia de ajutor)/dependent (analiza greoaie a situaţiei);  - expozitiv/socratic (cu preferinţă pentru dialog);  - descriptiv/dialectic;  - analitic/sintetic;  - autoritar (centrat pe dirijare riguroasă)/centrat pe autonomie (independenţa conferită elevilor, pe spontaneitatea lor);  - imperativ (exigent)/indulgent (nivel scăzut de exigenţă);  - afectiv sau empatic (apropiat, cald, atitudine empatică)/distant (rece, rezervat, autoritar);  - autocontrolat sau autocenzurat (calculat întru toate, metodic)/spontan (impulsiv, dezorganizat);  - solitary (preferă munca de unul singur)/de echipă (lucrează în cooperare cu colegii);  - axat pe profesor/axat pe elev;  - elaborat/neelaborat (spontan);  - motivant (compensatoriu, răsplăteşte eforturile, performanţele, lauda)/ nemotivant (nu stimulează curiozitatea, interesul, pasiunea, aspiraţiile);  - vechi (cu inclinaţie spre forme standardizate)/nou (situat în actualitatea pedagogică, dovedeşte flexibilitate, adaptabilitate la schimbări); - previzibiI \imprevizibil Mosston distinge un număr de 11 stiluri didactice frecvent utilizate, ordonate după cum urmează:  -Stilul de comandă sau directiv, bazat pe autoritatea profesorului care comandă succesiunea activitătilor; sau activităţile sunt impuse, în totalitate, prin intermediul programării (a programelor-nucleu); -Stilul practic (bazat pe o explicaţie precisă, apoi pe o execuţie prin imitaţie din partea subiectului); -Stilul de reciprocitate (bazat pe evaluarea reciproca, după criterii pregătite de profesor, ca în cazul activităţii în echipă, a învăţării în perechi); -Stilul de autocontrol (cu accent pe autonomia subiectului şi capacitătile sale de autoevaluare); -Stilul de incluziune (de includere a elevului în îndeplinirea unor sarcini de niveluri diferite, el fiind acela care decide la ce nivel se poate implica);                                                                                -Stilul centrat pe descoperirea dirijată;                                                                                     -Stilul centrat pe descoperirea convergentă (menit să conducă la descoperirea soluţiei unei probleme, la formularea unei concluzii prin raţionament şi gândire critică);                                               -Stilul centrat pe activitate divergentă, ce conduce gândirea pe traiectorii necunoscute, neobişnuite, spre soluţii inedite, spre creativitate;                                                                                   -Stilul bazat pe proiectarea programului individual (personal);                                                      -Stilul iniţiat de cel care învaţă (acesta având posibilitatea să iniţieze experienţe proprii, să le proiecteze, să le execute şi să le evalueze)   FORMARE INIŢIALĂ ŞI CONTINUĂ, EVALUARE ŞI AUTOEVALUARE Formarea iniţială a personalului didactic, indiferent de legislaţia în vigoare, trebuie să cuprindă: - O pregătire psihologică prin care să se creeze condiţiile cunoaşterii şi autocunoaşterii autentice, să se creeze înţelegerea locului şi rolului personalităţii în lume; - O pregătire pedagogică în baza căreia cel care doreşte să îmbrăţişeze cariera didactică să fie în măsură să cunoască, să înţeleagă şi să aplice filozofia educaţiei, să-şi formeze un bagaj de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi pentru a aplica teoriile curriculare, teoriile evaluării, teoriile instruirii, metodologia didactică pentru a-şi forma o competenţă psihopedagogică.   Perfecţionarea prin definitivare şi grade diclactice. După o vechime de doi ani şi în baza unor inspecţii de specialitate, fiecare dascăl este obligat să susţină examenul de definitivare în învăţămănt. Acest examen se poate susţine de maximum trei ori într-o perioadă de 2-5 ani vehime. Examenul de definitivat constă în: - o probă scrisă la specialitate şi metodica predării ei; - o probă orală de specialitate şi metodică; - o probă scrisă de Pedagogie. După patru ani de vechime de la definitivare, orice dascăl poate să susţină examenul pentru obţinerea gradului didactic II. Acest examen, la care are dreptul să se prezinte în baza concluziilor unor inspecţii de specialitate, constă din: -  o probă scrisă la specialitate şi la metodica predării ei; - o probă orală la Pedagogie şi elementele de psihologie (programa analitică mai complexă decat cea pentru definitivat). După alţi patru ani vechime după gradul II, orice dascăl poate participa la examenele pentru obţinerea gradului didactic I. Pentru gradul I, după trei ani vechime şi în baza unor concluzii ale inspecţiilor de specialitate, dascălul participă la un colocviu de admitere la gradul I. Acest colocviu constă dintr-un interviu din: specialitate, metodică, psiho-pedagogie şi mai ales din metodologia cercetării ştiinţifice.   Formarea continuă a personalului didactic implică: Formarea continuă odată la cinci ani, acţiune pe care fiecare dascăl trebuie s-o urmeze până la pensionare. Această activitate se realizează prin parcurgerea mai multor programe oferite mai ales prin departamentele specializate ale universităţilor. Explozia  informaţională deosebită, ca urmare a progresului ştiinţific, tehnic, cultural, urmată de schimbări continue, chiar de mutaţii în cadrul disciplinelor predate, în profesiuni, în activităţile sociale utile, în condiţiile economice, necesită o preocupare şi o capacitate deosebită de a asigura o perfecţionare continuă a pregătirii profesionale, de specialitate şi psihopedagogice, în primul rând, dar şi o perfecţionare în planurile cultural, etic, juridic şi cetăţenesc, deoarece toate domeniile vieţii sociale sunt în dezvoltare, atât sub aspect cantitativ, cât mai ales sub aspect calitativ. Perfecţionarea profesională a profesorului este necesară, ca în toate profesiile, datorită potenţialelor pierderi cognitive. Numai printr-o reactualizare şi perfecţionare sistematică şi constantă a pregătirii profesionale la un nivel înalt de performanţă, printr-o formare continuă se poate evita ceea ce se numeşte plafonare profesională, rutină, pregătire slabă sau mediocră. Perfecţionarea profesională se realizează prin forme organizate care au un caracter formal sau informal: de exemplu prin cursuri de perfecţionare de o anumită durată; cursuri postuniversitare, studii aprofundate, doctorate, sau activităţi în comisii metodice şi ale diriginţilor, cercuri pedagogice, simpozioane ştiinţifice, întâlniri pedagogice, reuniuni. Formarea continuă este coordonată de Ministerul Educaţiei Naţionale şi se realizează prin unităţi de învăţământ, case ale corpului didactic, centre, instituţii şi alte forme instituţionalizate pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului de conducere, îndrumare şi control. Aceste instituţii se pot asocia cu alte instituţii similare din ţară şi din străinătate, conform reglementărilor legale. Întreaga activitate de formare continuă a cadrelor didactice urmăreşte realizarea obiectivelor fundamentale ale educaţiei şi învăţământului: •dezvoltarea identităţii naţionale, în contextul integrării europene şi mondiale; •dezvoltarea culturală, ştiinţifică, tehnică şi profesională; •dezvoltarea capacităţii de anticipare şi de adaptare la schimbare, pentru progres psihosocial şi integrare; •formarea şi dezvoltarea personalităţii umane integrale, armonioase, creatoare, independente şi interdependente; •dezvoltarea caracterului prospectiv şi permanent al educaţiei; •democratizarea educaţiei şi a învăţământului, asigurarea condiţiilor de egalizare relativă şi gradată a şanselor de acces şi parcurgere, pentru dezvoltarea maximă a potenţialului psihofizic al fiecărui individ, pentru realizarea caracterului deschis al învăţământului; •formarea capacităţilor cognitive, afectiv-motivaţionale, volitiv-acţionale, atitudinale şi aptitudinale, a stilului activităţii intelectuale, a conştiinţei de sine şi a celei sociale, a concepţiei despre om şi societate; •dezvoltarea personalităţii capabile de cooperare, comunicare, decizie, inovare şi de adaptare creatoare la mediu şi a mediului la condiţia umană; •educarea in spiritul valorilor democratice, moral-civice şi patriotice, estetice şi culturale ale societăţii contemporane; •realizarea unei noi armonii între cultura generală, de specialitate şi cea profesională, la nivelul exigenţelor formative ale societăţii postindustriale informaţizate, în funcţie de profilul de formare determinat; •formarea tinerei generaţii pentru integrare culturală şi socioprofesională eficientă, pentru dezvoltarea culturii şi civilizaţiei. În scopul realizării acestor obiective, activitatea de formare continuă va fi axată pe obiective specifice dezvoltării competenţelor psihopedagogice şi metodice în specialitate şi psihorelaţionale, teoretico-metodologice, practic-acţionale şi constructiv-creatoare. În acest context, restructurarea formării continue a cadrelor didactice constituie obiectivul prioritar al asigurării calităţii învăţământului, şansa reformei învăţământului.    

Aveti aici o sinteza a subiectelor din programa pentru titularizare invatatori 2020 la Pedagogie. Spor la invatat !                                                                                                       PEDAGOGIE TITULARIZARE                                                                                                                        CUPRINS   Finalităţile educaţiei: ideal, scopuri, obiective Definirea şi analiza operaţională a conceptelor: finalitate, ideal, scop, obiectiv. Taxonomia finalităţilor. Criterii şi sisteme de referinţă: macro-micro (finalităţi de sistem – finalităţi de proces); grad de generalitate; obiective-cadru, obiective de referinţă; concrete/ operaţionale); dimensiunea personalităţii (obiective cognitive, afective, psihomotorii); temporalitate; măsurabilitate ş.a. Operaţionalizarea obiectivelor educaţionale. Procesul de învăţământ - sistem şi funcţionalitate Procesul de învăţământ: concept, structură, funcţii, dimensiuni, caracteristici, procesualitate internă, modele explicativ-interpretative; Procesul de învăţământ ca interacţiune dinamică între predare, învăţare şi evaluare; Condiţii şi factori de creştere a eficienţei procesului de învăţământ (pertinenţa curriculumului, coerenţa, calitatea şi armonizarea componentelor structurale, gradul de organizare sistematică a activităţii, calitatea vieţii şcolare, personalitatea profesorului, stilurile educaţionale, elementele de curriculum ascuns). Învăţarea şcolară. Orientări contemporane în teoria şi practica învăţării şcolare Conceptele de învăţare în sens larg şi de învăţare şcolară (forme, tipuri şi niveluri de învăţare). Orientări principale în teoriile contemporane ale învăţării şi relevanţa lor pentru instruirea şcolară. Condiţiile interne şi externe ale învăţării şcolare eficiente. Predarea. Orientări contemporane în teoria şi practica predării   Conceptul de predare. Relaţiile între predare, învăţare şi evaluare; Predarea ca activitate de organizare şi conducere a situaţiilor de învăţare; Strategii şi stiluri de predare; Evaluarea/ autoevaluarea comportamentului didactic al învăţătorului/ institutorului/ profesorului pentru învăţământ primar.