Theodor Constantin

La miezul noptii va cadea o stea de Theodor Constantin O CONFERINŢĂ LA COMANDANTUL „PAJUREI”     Maşina gonea pe şoseaua asfaltată. Din cînd în cînd, şoferul încetinea, ocolind cu dibăcie gropile scurmate de proiectile sau muşcăturile făcute de şenilele tancurilor. Generalul Popincariu Marius privea gînditor panglica şoselei care se pierdea, şerpuind, în depărtare. Nu trecuse nici o săptămînă de cînd divizia pe care o comanda dăduse lupte grele în acest sector. Hitleriştii se apăraseră cu înverşunare, măcinîndu-şi rezervele. Fiecare kilometru de şosea cucerit costase mult sînge. Pînă la urmă însă, inamicul fusese dat peste cap şi obligat să se retragă în mare grabă. Îşi aminti de toate acestea privind şoseaua desfundată, cîmpul scurmat de proiectile. Un copac singuratic de pe marginea şoselei, cu crengile zburătăcite de schije, apăru şi dispăru în urmă, ca o nălucă. Fusese un stejar falnic. Acum, în loc de crengi - cioturi ca nişte braţe retezate de la încheieturi. De una din ele văzuse atîmînd, în ziua atacului, un băietan de vreo şaisprezece ani, îmbrăcat cu iţari şi bondiţă, spînzurat de hitlerişti. În ciuda faptului că o astfel de moarte desfigurează oribil, chipul băietanului se păstrase neobişnuit de frumos. Generalul îşi aminti cît de furios fusese atunci. Şi fusese furios pentru că, la început, crezuse că spectacolul acela tragic ar putea avea un efect demoralizant asupra trupei. Împreună cu soldaţii mărşăluiau ofiţeri, subofiţeri, gradaţi, şi generalul se întrebase, înciudat, cum nu-i trecea vreunuia prin minte să dea ordin ca spînzuratul să fie coborît din copac. Dar în clipa următoare, se convinsese că temerea sa era nejustificată. Pentru că, pe măsură ce ostaşii ajungeau în dreptul stejarului şi descopereau cadavrul băietanului, dintr-o dată, parcă odihniţi, începeau să calce mai apăsat, să-şi aşeze mai bine armele sau puştile mitraliere pe umeri, scrutînd depărtările, acolo unde se auzea tunul bubuind. Şi ura cumplită care li se aprindea în priviri atunci cînd descopereau cadavrul băietanului spînzurat nu prevestea nimic bun pentru hitlerişti, cum nu prevesteau nimic bun nici cuvintele cîntecului, care izbucnise apoi de pe buzele lor crăpate de arşiţă şi vînturi:   Sus, pifane, pasul sus, Hitler încă nu-i răpus, Oastea lui întunecată N-a fost toată spulberată, Fiara cu spinarea ruptă Nu se lasă şi mai luptă.   Măi tunare, în rafală Dă-le ort de cheltuială, Dă-le-obuze drept răsplată Pentru suferinţa toată, Cît de mult am îndurat Multe-avem de răzbunat.   Generalul n-a mai dat atunci ordin să fie coborît cadavrul băietanului spînzurat de hitlerişti. Şi cuprins de un fel de mîndrie, care, de fapt, era încrederea mîndră în capacitatea de luptă a soldaţilor săi, ceruse şoferului să se grăbească.   Cîteva minute, amintirea acestei întîmplări avu darul să-i abată gîndurile de la ceea ce îl preocupase tot timpul, încă de cînd se suise în maşină: cu o jumătate de oră mai devreme, îl chemase, personal, la telefon, generalul Voinescu, comandantul „Pajurei”, cerîndu-i să se prezinte de urgenţă la postul de comandă, împreună cu şeful de stat-major, locotenent-colonelul Barbat Gheorghe. Convocarea neobişnuită şi urgentă îl intriga şi, într-o oarecare măsură, îl neliniştea. Tot timpul, în maşină, nu făcuse altceva decît să se gîndească, încercînd să ghicească motivul convocării. „S-a hotărît, oare, reluarea ofensivei?” se întreba şi acum cu nelinişte. Explicaţia aceasta însă nu-l mulţumea. De obicei, în cazuri similare, ordinul îl primea pe altă cale, şi pînă acum nu se întîmplase niciodată ca generalul Voinescu, personal, să-l cheme la telefon. E drept că de data asta situaţia era ceva mai dificilă. Hitleriştii ocupau, acum, poziţii puternice şi fortificate. Pe de altă parte, prin ofiţerul de legătură sovietic fusese informat că în ultimele zile, pe întreg sectorul, trupele maghiare hortiste fuseseră înlocuite cu trupe hitleriste. Deci, dacă ofensiva urma să fie reluată şi dacă divizia pe care o comanda fusese destinată de către Comandamentul Frontului să străpungă dispozitivul de apărare al inamicului, misiunea aceasta fiind una dintre cele mai grele, - necesitînd, fără îndoială, pregătiri deosebite - convocarea la postul de comandă al „Pajurei” îşi găsea justificarea. În alte împrejurări, explicaţia l-ar fi mulţumit. Acum, însă, eventualitatea unei apropiate reluări a ofensivei nu i se părea un motiv suficient. „Nu cumva mă cheamă în legătură cu cele întîmplate ieri?” îşi spuse, strivind ţigara în scrumieră. Generalul avea motiv să fie neliniştit şi mîniat din cauza celor întîmplate în ajun. Ziua se scursese într-o acalmie perfectă. Spre seară, însă, artileria inamică se dezlănţui în sectorul ocupat de regimentul de infanterie „Siretul”. La început s-a crezut că nemţii pregătesc un contraatac. Dar proiectilele trecură pe deasupra, căutînd amplasamentele artileriei. De fapt, nici vorbă de o căutare, pentru că numai în cinci minute - atît durase tirul artileriei inamice - o baterie de obuziere fusese distrusă. Cu o precizie suspectă, tunarii hitlerişti, după cîteva proiectile de reglare, trimiseseră pe toate celelalte, snop, pe obiectiv. Aceasta nu putea însemna altceva decît că ei avuseseră informaţii precise cu privire la amplasamentul artileriei divizionare româneşti. Întrebarea care îl frămîntase, şi care continua să-l frămînte, era: pe ce cale izbutise inamicul să se informeze atît de precis? Şi fiindcă presupuneri se puteau face multe, ordonase o anchetă minuţioasă. Ancheta, care fusese condusă personal de locotenent-colonelul Barbat, şeful său de stat-major, nu putuse stabili nimic precis. Prefirînd în minte întîmplarea, generalul Popincariu îşi aminti concluziile la care ajunsese Barbat, după terminarea anchetei: — Domnule general, am cercetat temeinic, împreună cu căpitanul Gheorghiu. Bateriile au intrat în dispozitiv în cursul nopţii. Camuflarea pieselor a fost terminată în aceeaşi noapte. Pe căpitanul Bratu, comandantul divizionului, îl cunoaşteţi. Un ofiţer bun, care ştie să-şi ţină trupa în mînă. În timpul zilei a interzis oamenilor să circule, deşi sectorul ocupat de divizionul său este ferit de orice observaţie terestră datorită fîşiei de pădure, care se întinde pe o lungime de trei kilometri. Ţin să mai adaug, că nici înainte şi nici după ce divizionul s-a instalat în obiectiv nu s-a semnalat vreo recunoaştere aeriană din partea inamicului. De altfel, chiar dacă aceasta s-ar fi întîmplat, camuflajul perfect al bateriilor făcea imposibilă identificarea lor... — Bine, dar atunci cum îţi explici precizia tirului? E greu de presupus că distrugerea bateriei se datoreşte doar întîmplării. — Evident că nu, răspunsese şeful de stat-major fără să se tulbure. Inamicul a avut informaţii precise. Cei de la Biroul 2 au operat cîteva arestări, dar, pînă în prezent, nu au aflat nimic. Părerea mea este că nu vor izbuti nici de acum încolo. Ar însemna să ne facem iluzii dacă ne-am închipui că printre cei arestaţi se găseşte acela care a transmis informaţia dincolo, la hitlerişti. Personal, înclin să cred că oamenii cercetaţi nu au vorbit, şi nici nu vor vorbi, tocmai pentru că nu ştiu nimic. — Şi dumneata ce propui? S-ar putea întîmpla ca mîine-poimîine să ne trezim cu o nouă surpriză. — Deşi nu exclud din capul locului această posibilitate, părerea mea este că nu se va mai repeta. De altfel, am şi luat unele măsuri. Am recunoscut personal terenul şi am dat dispoziţii ca amplasamentele tunurilor să fie schimbate. Poftiţi, aveţi aici schiţa noului dispozitiv. De asemenea, am dat ordin ca cei de la staţia de radio să stea mereu pe recepţie, spre a intercepta o eventuală nouă comunicare. Dacă există în sat un agent hitlerist, şi fără îndoială că există, e greu de presupus că poate comunica pe altă cale decît prin radio. Or, în acest caz, dacă va încerca s-o facă, îl vom dibui. Sau, în cel mai rău caz, ştiind ce a transmis, vom putea lua măsurile dictate de noua împrejurare creată. Consideraţi că am procedat bine? Şi de data aceasta, de altfel, ca în multe alte împrejurări, generalul Popincariu fusese nevoit să recunoască justeţea măsurilor luate de şeful său de stat-major. Răspunse, totuşi, fără entuziasm: — Da, desigur. Informează şi „Pajura” prin Cifru. Amintindu-şi acum de această discuţie, generalul se uită la el cu coada ochiului. Şeful de stat-major fuma în tăcere, privind distrat peisajul, care devenea din ce în ce mai cenuşiu, pe măsură ce se lăsa întunericul. Hotărît, omul pe care îl avea la stînga sa nu-i prea era simpatic, în ciuda calităţilor sale incontestabile. Locotenent-colonelul Barbat Gheorghe era un om la treizeci şi cinci de ani, înalt, uscăţiv, negricios, cu fruntea înaltă, care părea şi mai înaltă datorită începutului de chelie, cu ochii de o culoare greu de definit, parcă cenuşii, cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Din această cauză, obrajii păreau scofîlciţi, fără să fie şi în realitate. Impresia era accentuată şi de bărbia, de asemenea proeminentă, prelungită exagerat la nivelul nasului. Din cauza înfăţişării sale, ofiţerii din statul-major îl porecliseră „Fachirul”. Porecla fusese însuşită cu entuziasm de subofiţerii, furierii, plantoanele şi ordonanţele postului de comandă al diviziei. Comandantul „Pajurei” îl aprecia ca pe cel mai bun şef de stat-major pe întreaga armată. Aprecierea nu era de fel exagerată. De calităţile acestuia în primul rînd generalul Popincariu îşi putea da cel mai bine seama, avîndu-l direct în subordine. În elaborarea planurilor de operaţii dovedea competenţă, îndrăzneală şi, s-ar putea spune, fantezie. E drept, ceea ce părea la prima vedere fantezie, ulterior se dovedea a nu fi altceva decît o surprinzătoare şi elastică apreciere a situaţiei de fapt, chiar şi atunci cînd informaţiile cu privire la dispozitivul şi capacitatea de luptă a duşmanului lipseau aproape total. Dar, cu toate aceste incontestabile calităţi, ca om, generalul Popincariu nu-l simpatiza. E drept, nu putea spune nici că-l antipatiza. Era la el, mai curînd, un fel de reţinere pe care nu şi-o putea învinge. Din acest motiv, raporturile dintre ei erau, sub un anumit aspect, nefireşti. Greutăţile campaniei şi colaborarea perma-nentă în mod normal ar fi trebuit să-i apropie, stabilind între ei legături sufleteşti mai calde, mai durabile. În realitate, relaţiile erau strict protocolare, de serviciu. Şi aceasta părea cu atît mai nefiresc cu cît generalul nu era un om lipsit de căldură sufletească. „Naiba să-l ia de «Fachir»! îşi spuse, privindu-l cu coada ochiului. Ar putea să creadă că am ceva cu el, că-l invidiez. Dar, oricît mă străduiesc să mă arăt prietenos, nu izbutesc, şi pace”. Ceea ce îl caracteriza pe locotenent-colonelul Barbat era tocmai firea sa închisă, mohorîtă, un fel de închistare a sufletului care excludea spontaneitatea, comunicativitatea, entuziasmul. Parcă în mod deliberat evita ca altcineva să-i cunoască gîndurile şi simţă-mintele adevărate. Şi abia acum - ciudat, dar abia acum - îşi dădu seama generalul că adevărata cauză a prăpastiei dintre ei doi - peste care, cu toate eforturile făcute, niciodată nu izbutise să întindă o punte - se datora tocmai acestui fel de a fi al colonelului. O asemenea structură sufletească i se părea stranie şi diametral opusă propriei sale firi. Despre locotenent-colonelul Barbat, închis în el, niciodată şi în nici un fel exprimîndu-şi părerile, de parcă ar fi ignorat cu desăvîrşire tot ceea ce depăşea sfera tacticii şi strategiei, foarte bine ai fi putut crede că, în ceea ce îl privea, războiul era un scop în sine şi că tactica şi strategia constituiau însăşi raţiunea existenţei sale. Dacă pentru locotenent-colonelul Barbat Gheorghe războiul părea un scop în sine, pentru Popincariu, înfrîngerea fascismului constituia o necesitate. Trăgîndu-se dintr-o familie de cărturari oneşti, cu concepţii avansate, fusese învăţat să preţuiască libertăţile democratice şi să urască opresiunea. Datorită educaţiei primite în familie - care îl ajută să înţeleagă încă foarte de tînăr multe din tarele iremediabile ale societăţii în care trăia şi, în consecinţă, să aibă o comportare care să dea de gîndit şefilor săi - dacă ar fi fost un ofiţer mediocru, sigur că nu ar fi putut rămîne în armată. Dar, înzestrat cu excepţionale calităţi militare, fu tolerat şi, de voie, de nevoie, avansat pînă la gradul de general. Fascismul i-a repugnat şi l-a urît, neascunzînd acest lucru, din care cauză începuse să i se spună „generalul incendiar”. Calificativul acesta a căpătat o consfinţire oficială în următoarea împrejurare petrecută curînd după invadarea ţării de către hitlerişti: Popincariu primise abia de cîteva luni gradul de general şi i se încredinţase comanda unei brigăzi de infanterie. Într-o zi, un maior din „S.S.”, ataşat pe lîngă brigadă, întors dintr-o inspecţie făcută la o unitate de infanterie, dădu buzna în biroul lui exprimîndu-şi, în termeni ireverenţioşi şi bătînd cu pumnul în masă, nemulţumirea în legătură cu cele constatate. Neobrăzarea maiorului hitlerist îl înfurie în aşa măsură, încît îi ceru să părăsească imediat biroul. Cum însă acesta continua încă să peroreze insulte şi ameninţări, se văzu obligat să-l ia de guler şi să-l scoată pe uşă afară. Gestul fu însoţit de o înjurătură neaoşă, pe care hitleristul, care deşi abia ştia să îndruge cîteva cuvinte româneşti, o pricepu totuşi fără nici un fel de efort. Incidentul făcu vîlvă şi puţin a lipsit să fie arestat. Dacă după această întîmplare nu s-a mers totuşi pînă la arestare, acesta fu doar rezultatul calculului şi nicidecum al clemenţei dictatorului. Acesta se temea ca nu cumva arestarea să irite corpul ofiţerilor superiori, ceea ce nu era de loc recomandabil tocmai în împrejurările acelea cînd se pregătea atacul împotriva Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, nici nu se putea lăsa nepedepsită o insultă - considerată gravă - adusă unui ofiţer hitlerist. Din încurcătură i-a scos chiar generalul Popincariu, care şi-a prezentat demisia. Imediat după 23 August 1944, generalul Popincariu ceru să fie reintegrat în cadrele active ale armatei şi să fie trimis pe frontul antihitlerist. Cererea îi fu imediat satisfăcută, încredinţîndu-i-se comanda unei brigăzi de infanterie, care lupta în Ardeal. După luptele sîngeroase de la Oarba, unde trupele de sub comanda sa se acoperiri de glorie, fu avansat, primind comanda diviziei „Moldova”[1]. Sever, dar drept, cerînd eforturi de la toţi, fără să se menajeze pe sine însuşi, curajos şi entuziast, era admirat şi iubit atît de statul său major, cît şi de ostaşii din linia întîi, care nu o dată avuseseră prilejul să-l vadă în mijlocul lor. În nenumăratele bătălii, din Ardeal şi pînă în inima pustei maghiare, unităţile de sub comanda sa se comportaseră vitejeşte.   * *     *   De toate acestea îşi aminti în timp ce şoferul manevra cu dibăcie „Mercedes”-ul pe şoseaua desfundată de proiectile, ca un pilot o corabie pe o mare presărată cu stînci submarine. Privi pe furiş la şeful său de stat-major. Acesta sta ţeapăn pe banchetă, fără să se rezeme de speteaza capitonată, şi părea imaginea vie a unui faraon de altădată. „Stă de parcă ar fi tras în ţeapă!” îşi spuse, schiţînd fără voie un zîmbet, pe care locotenent-colonelul Barbat în nici un caz nu putea să-l observe din cauza întunericului care, pe nesimţite, biruise, revărsîndu-se peste întinsul pustei, parcă fără capăt. Imediat, însă, părîndu-i-se că-l nedreptăţeşte, adăugă sincer: „Şi, totuşi, e cel mai capabil şef de stat-major. Cine ştie dacă înapoia acestei voite cuirase nu se ascunde o inimă caldă şi simţitoare”. Postul de comandă al „Pajurei” se instalase în clădirea unei foste şcoli de agricultură. O clădire în formă de potcoavă, cu un singur etaj şi cu o grădină imensă, care servea drept teren experimental pentru diverse culturi. Generalul Popincariu şi locotenent-colonelul Barbat fură introduşi imediat la generalul Voinescu. După ce strînse mîna fiecăruia, acesta îi invită să ia loc. Generalul Voinescu era un bărbat de vreo cincizeci şi cinci de ani, de statură mijlocie, dar bine legat. Greu i-ai fi putut da vîrsta pe care o avea în realitate. Umerii largi, pieptul puternic, obrajii rumeni radiind sănătate, părul des şi rebel, abia puţin încărunţit pe la tîmple, toate acestea te făceau să crezi că ai în faţă un om care n-a depăşit vîrsta de patruzeci de ani. Dar, ceea ce contribuia, în măsura cea mai mare, să nu-i bănuieşti vîrsta adevărată erau ochii, de un albastru serafic, mari, vioi, parcă ochi de adolescent. De altfel, generalului Voinescu, în momentele de bună dispoziţie, îi plăcea să se laude că, în afară de guturai, nu-şi amintea să fi suferit de vreo altă boală. Ofiţerii din statul său major erau în stare să se facă luntre şi punte numai să-i îndeplinească ordinele. Şi aceasta nu pentru că ar fi fost un comandant care izbutea să se facă temut printr-o excesivă severitate. Dimpotrivă, chiar atunci cînd un lucru nu-i plăcea, îşi exprima nemulţumirea în termeni extrem de politicoşi. Cel în culpă simţea în tonul cu care era rostită mustrarea o asemenea răceală şi muşcătoare ironie, încît ar fi preferat, în schimb, pedeapsa cea mai aspră. De altfel, era suficient să-l auzi vorbind, ca să-ţi dai imediat seama că înapoia vocii lui, totdeauna amabilă şi melodioasă, înapoia surîsului cald, se ascunde o voinţă de fier, voinţa unui om învăţat să comande şi să fie ascultat. Generalul Popincariu, remarcînd încă din prima clipă excesiva amabilitate cu care fusese primit, înţelese că urma să asculte fie lucruri neplăcute, fie vreo comunicare de o deosebită importanţă. Generalul Voinescu aprinse o ţigară şi, după ce trase cîteva fumuri, întrebă cu ton indiferent, parcă numai din simplă politeţe: — Ei, ce se mai aude pe la voi, dragă Popincariule? — Nimic deosebit, domnule general. Linişte. Ieri a fost puţină animaţie în sectorul ocupat de regimentul lui Hrubaru. Aşa cum v-am raportat, batalionul 2 a atacat prin surprindere şi i-a împins pe hitlerişti puţin înapoi, ocupînd o poziţie mai avantajoasă. Datorită acestei acţiuni, am stabilit la flancul drept o legătură mai bună cu regimentul sovietic comandat de colonelul Iuşilov. Inamicul a încercat de două ori să contraatace, dar a fost oprit cu baraj de artilerie. — Mi se pare că sectorul acela este cel mai dificil, nu-i aşa? — Exact, domnule general. Pentru orice eventualitate, l-am întărit cu un batalion din regimentul lui Panaitescu, pe care îl ţin în rezervă. — Da! Da! încuviinţă generalul Voinescu, parcă fără să acorde importanţă celor aflate. Îmi dau seama că ai o misiune grea, Popincariule. — Mai ales dacă aveţi în vedere efectivele actuale. — Locotenent-colonel Barbat, dumneata ce părere ai? În cazul unui atac din partea inamicului, pe un front mai larg, poziţiile vor putea fi apărate? — Domnule general, părerea mea este că, la ora actuală, cu forţele de care dispune, inamicul nu e în stare să pornească o acţiune serioasă. Dacă ar încerca totuşi, cu toate că linia frontului e foarte subţire, ne vom putea menţine poziţiile. Pînă acum, artileria noastră s-a dovedit extrem de eficace în acţiunile ei de baraj. — Dar dacă aduc trupe proaspete? continuă să întrebe comandantul armatei. După toate probabilităţile, hitleriştii chiar asta fac. La voi nu se simte nimic? — E greu de presupus că hitleriştii au putut să aducă trupe proaspete pe poziţii în timpul nopţii fără ca posturile noastre de ascultare să prindă de veste, oricîte măsuri de precauţie şi-ar fi luat. Generalul Voinescu îl întrerupse: — Totuşi, aduc întăriri. — Mă scuzaţi, domnule general - interveni locotenent-colonelul Barbat, cu o voce care trăda mult scepticism - aceste rezerve au fost observate în sectorul ocupat de divizia noastră? Vă mărturisesc, nu le văd rostul. — Da? Va să zică dumneata, colonele, nu vezi rostul unor concentrări de trupe hitleriste în sectorul ocupat de unităţile diviziei voastre? întrebă generalul Voinescu, cu un zîmbet pe care nu căută să şi-l ascundă. Ei bine, ele au fost semnalate chiar la voi. — Îmi permiteţi să vă expun punctul meu de vedere? — Te rog chiar, colonele! Locotenent-colonelul Barbat se ridică şi se apropie de harta mare care acoperea un întreg perete. Nenumărate steguleţe indicau linia frontului. — Priviţi cum arată linia frontului. În flancul nostru drept şi în flancul stîng al diviziei de cavalerie, trupele sovietice deţin cîte un pinten. Linia frontului ocupată de noi şi de divizia de cavalerie formează o adîncitură. Pentru inamic, nu noi constituim cea mai mare ameninţare, ci unul din cei doi pinteni dacă nu amîndoi în aceeaşi măsură, deţinuţi de trupele sovietice. Normal ar fi ca inamicul, prin acţiuni ofensive puternice, să încerce să reteze aceşti pinteni, sau, cel puţin, pe acesta de la nord, care prezintă cel mai mare pericol. O ofensivă a trupelor sovietice în direcţia nord-vest l-ar pune pe inamic în situaţia de a se trezi cu toate trupele din faţa noastră încercuite. Acesta este motivul - continuă colonelul Barbat -pentru care nu văd raţiunea unor acţiuni ofensive împotriva noastră, sau a diviziei de cavalerie, cu alte cuvinte, raţiunea concentrării de rezerve în sectorul nostru. Numai într-un singur caz s-ar putea justifica aducerea rezervelor. Anume, atunci cînd nemţii ar intenţiona să pornească o ofensivă generală pe întreg frontul. Doar într-un asemenea caz ar avea nevoie să păstreze acest intrînd, pentru a preîntîmpina, înainte să fi terminat pregătirile în vederea ofensivei, un eventual atac din partea noastră. E îndoielnic însă că ei dispun de rezervele necesare unei ofensive generale. Or, dacă presupunerea aceasta corespunde realităţii - şi eu cred că da - înseamnă că inamicul nu are nici un interes să îngrămădească trupe în acest intrînd, atîta vreme cît nu a înlăturat primejdia pe care o reprezintă cei doi pinteni sovietici, înfipţi în dispozitivul său de apărare. Eu, personal, m-aş retrage din acest intrînd pînă la nivelul pintenilor. În clipa aceea sună telefonul. Generalul Voinescu ridică receptorul. Avu loc următoarea convorbire telefonică: — Alo! Domnul general? — Da, eu sînt! — Am onoarea să vă salut. Colonelul Paulopol la aparat. Domnule general, am primit chiar acum, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. — Aşteaptă un sfert de oră şi te chem. Sînt la mine generalul Popincariu şi colonelul Barbat. — Mă iertaţi că insist, dar comunicarea priveşte tocmai pe domnul general Popincariu. E ceva extrem de important şi de grav. Îmi permit să insist să mă primiţi imediat. — Colonelul Barbat poate să fie de faţă? — Evident. — Atunci vino imediat! Punînd receptorul în furcă, generalul Voinescu se adresă celor doi: — Domnilor, la aparat a fost colonelul Paulopol. A primit o comunicare importantă care vă priveşte. După cum aţi auzit, i-am spus să vină. Vom continua mai tîrziu discuţia începută. Generalul Popincariu se întrebă cu nelinişte, ce ar putea conţine comunicarea aceea urgentă care îl privea. Nu avu însă timp să găsească răspunsul, pentru că în clipa următoare intră pe uşă colonelul Paulopol Traian, şeful Biroului 2 al comandamentului „Pajura”. — Despre ce-i vorba, Paulopol? — Aşa cum am avut onoarea să vă raportez la telefon, acum zece minute am primit de la Marele Stat-Major, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. Sîntem avertizaţi că un agent al Abwehrului[2] se ascunde printre cei care lucrează la postul de comandă al diviziei comandate de domnul general Popincariu. Agentul are însărcinarea să descopere noul sistem de funcţionare al maşinii de cifrat cu care lucrează cei de la serviciul cifrului. Marele Stat-Major ordonă ca, deocamdată, pînă va lua măsuri speciale, să se asigure o securitate sporită întregului material de cifru. În rezumat, aceasta este comunicarea pe care ne-o face Marele Stat-Major. — După părerea dumitale, ce ar trebui să facă agentul Abwehrului ca să-şi poată îndeplini misiunea? întrebă generalul Voinescu. — Dacă ar şti care anume, să fotografieze o anumită rozetă din corpul maşinii. Operaţia, în sine, după cum vă puteţi da seama, este destul de simplă. Numai că e mult mai greu să ajungă pînă la maşina de cifrat. În acest caz... Dar nu mai avu timp să-şi termine fraza, pentru că generalul Voinescu îl întrerupse, adresîndu-se generalului Popincariu: — Cine conduce serviciul vostru de Cifru, generale? — Căpitanul Smeu Paraschiv. — Smeu Paraschiv! Nu-l cunosc. Ce părere ai despre el? — Excelentă, domnule general. Un ofiţer foarte capabil. Răspund pentru el. — Dar dumneata, Paulopol? Îl cunoşti, desigur... — Aceeaşi părere ca a domnului general Popincariu. — Atunci e bine. Dar cifratorii? În ei putem avea deplină încredere? Generalul Popincariu ridică din umeri: — Asta nu mai ştiu! — Ca cifratori, sînt cu toţii foarte buni - adăugă colonelul Paulopol. După cîte ştiu, radiogramele primite de la „Moldova” nu ne-au dat niciodată bătaie de cap. Sînt totdeauna impecabil cifrate. Dar în ce măsură putem avea încredere în ei, bineînţeles că va trebui să mai verificăm. — Fără îndoială - interveni în discuţie locotenent-colonelul Barbat. Dar îmi permit să-mi exprim îndoiala că agentul Abwehrului ar putea fi unul dintre cifratori. Cu toţii lucrează la Cifru încă de la începutul campaniei. Or, dacă unul dintre ei ar fi agentul Abwehrului, de mult Comandamentul german s-ar fi aflat în posesia secretului maşinii noastre de cifrat. Generalul Voinescu replică însă: — S-ar putea să ai dreptate, colonele. Raţionamentul dumitale e de altfel, destul de ispititor. Dar în materie de spionaj, dacă te bazezi numai pe logică, fără să verifici faptele, uşor poţi să greşeşti. Întrebîndu-ne dacă putem, sau nu, avea încredere în cifratori, asta nu înseamnă că trebuie să căutăm agentul Abwehrului doar printre ei. Dacă am înţeles bine cele ce ne-a explicat Paulopol, am impresia că, pentru a-şi atinge scopul, agentul nu poate recurge la furt. Aşa-i, Paulopol? — Exact, domnule general! Dacă, prin absurd, am presupune că i s-ar ivi agentului prilejul să fure rozeta, aceasta nu i-ar folosi la nimic. Furtul s-ar descoperi chiar în aceeaşi zi, iar Marele Stat-Major, anunţat imediat, ar interzice folosirea maşinilor de cifrat. — Va să zică, ipoteza furtului trebuie exclusă. Ei bine, în cazul acesta, dumneata, Popincariu, va trebui să dai ordin Biroului 2 să pună sub observaţie pe cifratori şi pe toţi aceia care au vreo legătură, directă sau indirectă, cu acest serviciu. În afară de aceasta, va trebui asigurată o pază mai bună Cifrului, mai ales în timpul deplasărilor. La încartiruire, serviciului de Cifru să i se asigure încăperea care prezintă maximum de securitate. Cheile de la lada de fier în care sînt ţinute codurile şi maşina de cifrat vor trebui păstrate de către căpitanul Smeu. De altfel, presupun că aşa şi procedaţi. Nu se va lucra cu materialul de cifrare decît în prezenţa sa. Deocamdată, pînă la noi ordine, cam acestea ar fi măsurile pe care va trebui să le iei, Popincariule. Îmi vei raporta de executare şi mă vei ţine la curent cu mersul cercetărilor. Şi acum, dumneata, Paulopol, te poţi retrage. Noi mai avem de pus la punct unele lucruri. Bună seara! După plecarea şefului Secţiei a II-a, generalul Voinescu se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe cu mîinile la spate, îngîndurat. După cîtva timp, oprindu-se în faţa hărţii agăţată de perete, vorbi: — Domnilor, să revenim la discuţia noastră anterioară: Comandamentul hitlerist deţine informaţia falsă că, în scurt timp, din sectorul vostru vom porni o mare ofensivă. Pentru a putea face faţă loviturii, el şi-a retras în mare grabă trupe din alte sectoare, masîndu-le, deocamdată, în imediata apropiere a frontului. De ce ţine să menţină această poziţie înaintată, chiar cu riscul de a fi învăluit pe la flancuri? Se pot formula două ipoteze ori el însuşi intenţionează să pornească o contraofensivă, ori, ceea ce e mai probabil, ţine să-şi menţină cu orice preţ actuala poziţie, deoarece îşi dă seama că, din cauza configuraţiei terenului, o retragere numai pînă la linia propriilor sale flancuri nu este posibilă. Priviţi harta. Flancul său drept are în faţă acest rîu. Cu alte cuvinte, un obstacol natural. Flancul stîng stă bine pe acest deal. Dar, în linie dreaptă, între aceste două extreme, terenul nu oferă nici un punct de reazem natural. Asta înseamnă că, dacă se retrage din faţa noastră, nu-şi va putea consolida o poziţie de apărare decît la douăzeci sau treizeci de kilometri mai înspre vest, adică la douăzeci sau treizeci de kilometri înapoia poziţiilor ocupate în prezent de flancurile sale. În acest caz, situaţia ar fi inversată. Acum formează el un intrînd în dispozitivul nostru, iar mîine am forma noi o pană în dispozitivul său. Se pare că hitleriştii - ignorînd ameninţarea care îi paşte din flancuri, sau, chiar dacă nu o ignoră, bazîndu-se pe avantajul pe care li-l oferă terenul - preferă situaţia prezentă şi sînt hotărîţi să-şi menţină poziţiile. Abstracţie făcînd de motivul adevărat care îi determină să păstreze acest intrînd, un lucru are importanţă: că am reuşit să-i inducem în eroare. Şi pentru ca eroarea să fie deplină, voi veţi servi drept momeală. Cu alte cuvinte, va trebui să atacaţi. Ziua atacului nu a fost încă fixată, dar vi se va comunica la timp. — Numai noi? întrebă generalul Popincariu. — Va ataca şi divizia de cavalerie. — Aţi amintit de o divizie care va fi în rezervă. Dacă, singuri, n-o vom putea scoate la capăt, ne va da o mînă de ajutor? — Nu! Divizia aceea are altă misiune. Ea a primit ordinul să facă o mică plimbare. Începînd din noaptea aceasta se va deplasa încoace. Şi o va face în aşa fel, încît hitleriştii să ia neapărat cunoştinţă de aceasta. Deplasarea va continua şi în cursul zilei. Probabil că în ziua următoare veţi ataca voi. Un motiv în plus ca hitleriştii să creadă că este vorba de o adevărată ofensivă în sectorul diviziei voastre. — La început, da! Curînd însă, dîndu-şi seama că au fost păcăliţi, şi, aruncînd în foc trupe proaspete din rezervă, s-ar putea să ne dea peste cap - observă generalul Popincariu. Ştiţi că unităţile diviziei pe care o comand au avut pierderi importante. — Da, ştiu!... Dar pot să te asigur că temerea dumitale e nejustificată. Hitleriştii nu vor avea timp să contraatace, folosind rezervele, deoarece, aproape concomitent, adevărata ofensivă va fi dezlănţuită la flancul lor drept. Şi atunci hitleriştilor nu le va rămîne altceva de făcut decît să se retragă cît mai repede din faţa noastră, ca să scape din încercuire. Ei, acum, după ce cunoaşteţi planul de ansamblu al acţiunii, continui să fii sceptic? Generalul Popincariu răspunse surîzînd: — Nicidecum! — Şi încă ceva, Popincariule. Îmi trebuie, neapărat, o limbă. Din pămînt, din iarbă verde să-mi faceţi rost de ea! — Vom mai încerca, domnule general. — Neapărat. Revenind la cele ce am discutat, cum ajungi acasă, cheamă-ţi comandanţii de regimente şi pune-i la curent cu situaţia. Ia toate măsurile care se impun. Atrage-le atenţia ca, în următoarele două nopţi, să fie oleacă animaţie pe poziţie. Hitleriştii să aibă impresia că sînt aduse trupe proaspete. Şi spunînd acestea, comandantul „Pajurei” se ridică în picioare, semn că întrevederea luase sfîrşit. Generalul Popincariu şi şeful său de stat-major făcură la fel. — Domnilor, nu vă spun noapte bună, pentru că în noaptea aceasta veţi mai avea mult de lucru, ci succes! Se aflau amîndoi la uşă, cînd vocea generalului Voinescu îi făcu să se întoarcă. — Am uitat să-ţi spun, generale, că am citit cu multă atenţie raportul în legătură cu pierderea bateriei. Fără îndoială că inamicul a avut informaţii precise. Ar trebui să reflectaţi dacă nu cumva informaţia a fost furnizată chiar de agentul asupra căruia ne atrage atenţia Comandamentul sovietic. — E foarte probabil. M-am gîndit şi eu la acelaşi lucru. Va trebui ca Biroul 2 să reia cercetările. Voi da dispoziţii în acest sens. Generalul Voinescu aprobă din cap, fără să răspundă, apoi sună după aghiotant.     [1] Autorului acestei cărţi i se pare aproape de prisos să atragă atenţia cititorilor săi că, pe front, atît marile unităţi (diviziile, armatele), cît şi unităţile (regimentele) nu purtau denumiri codificate, aşa cum apar ele în carte: „Pajura“, „Moldova“, „Siretul“ etc. Denumirile codificate erau folosite numai în convorbiri telefonice sau în radiograme. [2] Abwehr — serviciul de spionaj al armatei hitleriste (n.a.).  

Johnny Boamba de Theodor Constantin Capitolul I     Nu, nu ningea. Cerul împroşca, bogat, cu floricele. Îi era foame. Cu floricele, cînd ţi-e tare foame, ţi-o poţi astîmpăra. Cu orice îţi poţi astîmpăra foamea. Pînă şi cu apă, dacă bei pînă nu mai poţi, darmite cu floricele... Ce de-a floricele! Şi mari, şi albe... Niciodată nu mai văzuse altele asemenea. Mari şi albe, ca nişte toporaşi. Tare mai mirosea frumos a floricele! Mai frumos chiar decît a porumb copt. Dar parcă floricelele nu sînt, la o adică, tot porumb copt? Trebuie că mirosul plutea peste tot oraşul, aşa cum pluteşte parfumul de tei în luna mai. Trebuie că pătrunsese şi în case, dar mai ales, prin răsuflători, în toate bucătăriile blocurilor unde gospodinele găteau. Oare ce mîncăruri se găteau în bucătăriile blocului în care locuiau? Exclus, da, exclus ca măcar într-o singură gospodărie să nu se gătească ţelină cu came de porc. Teribil îi mai place lui mîncare de ţelină cu carne de porc! În fiecare zi dacă ar mînca şi tot nu s-ar sătura. „Am să-i spun mamei să gătească...” Dar îşi aduce aminte că „unchiului” Mitru nu-i place mîncarea de ţelină. Şi dacă lui nu-i place, oricît ar ruga-o, ea tot nu va găti. Frumos mai miroase a ţelină cînd feliile se prăjesc în tigaie! Dar acum, chiar acolo, în bucătăria unde eventual se găteşte mîncare de ţelină, mai puternică este aroma floricelelor. Uite, a trecut un camion încărcat cu lăzi pline cu portocale. Trec turisme, camioane curg într-un şuvoi continuu pe strada de curînd asfaltată, şi cu toate acestea în loc să miroasă a portocale, a benzină şi a praf miroase doar a floricele. Păi cum să nu miroasă dacă norii împroaşcă pămîntul cu floricele?   „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!... O chema Micşunica. „Baba” Micşunica. De ce îi plăcea să i se spună babă nu s-a putut dumeri niciodată. „Baba” Micşu­nica era tînără. Să fi avut cel mult treizeci de ani. Parcă o auzea: „Ia vin’ să-ţi dea baba Micşunica nişte floricele faine! Uite ce cană barosană numai cu un leu”. Cînd avea bani cumpăra. O cană, două, pînă îşi burduşea buzunarele. Dar de cele mai multe ori nu avea. „Cumperi, aligantule?” „N-am astăzi bani, babă Micşunica!” „Lasă că o să ai mîine.” „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicele!...” Prost mai este! Plouă cu floricele calde, tare îi mai este foame, şi totuşi nu se poate hotărî să întindă palmele, să strîngă în ele atîtea floricele cîte i-ar fi de ajuns să se sature. Pînă la urmă învinge însă lenea şi întinde palmele. Fulgii de zăpadă se topesc imediat. Nu, nu-s floricele. Ninge! Ninge şi fulgii de zăpadă nu ţin de foame. Acum strada nu-i mai miroase a floricele, ci a benzină arsă şi a praf. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Tare îi mai este foame! Mama ştia doar că soseşte cu tre­nul în cursul dimineţii, cînd ea este la birou şi totuşi nu a lăsat cheia la cineva, la madam Urseanu, de pildă. Nu are nici un ban la el, îi este foame. Şi acum, colac peste pupăză, trebuie să se plimbe pînă cînd avea să se reîntoarcă ea de la serviciu. Prea tare frig nu este. Ninge. E o zăpadă ce prevesteşte primăvara. Peste o oră s-ar putea să iasă şi soarele. Dar acum ninge şi lui îi este foame. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Sînt trei ani de cînd n-a mai văzut-o pe „baba” Micşunica. N-a mai văzut-o, fiindcă de trei ani lipseşte de acasă. Prima dată „baba” a apărut pe strada lor cînd el era de zece ani. Pe atunci avea totdeauna bani pentru floricele. Îi dădea mama, tata. Pe atunci mama îi spunea tatii „dragule”, iar tata mamei „mica mea păsăruică”. Ce bine era atunci acasă! Mama îi spunea Ionuţ, tata de asemenea. La şcoală profesorii, colegii tot Ionuţ îi spuneau. Pe atunci încă nu fusese poreclit „Johnny”, sau „Johnny Boambă”. În decurs de numai cîteva luni numele Ionuţ s-a transformat în Johnny Boambă. Şi toate acestea s-au întîmplat fiindcă mama nu i-a mai spus tatii „dragule”, iar tata mamei ,,mica mea păsăruică”. Ei, din cauza asta! Prostii! Cauza a fost alta, altele. În orice caz, una din cauzele principale era şi „unchiul” Mitru. Mai înainte habar nu avusese că exista un om căruia, într-o zi, avea să fie obligat să-i spună „unchiu” Mitru, atunci cînd acesta se mutase la ei, luînd locul tatălui. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Pînă atunci, „dragule” fusese un tată cum altul credea că nu există, iar „mica mea păsăruică” o mamă frumoasă şi bună pe care el o iubea chiar mai mult decît pe tatăl său. Doamne, ce bine fusese atunci acasă la ei! Pe urmă, într-o zi, totul a început să se schimbe. Tata nu i-a mai spus mamei în glumă „mica mea păsăruică” şi nici mama lui „dragule”. Cînd el era de faţă nu se certau niciodată. Dar aveau în schimb discuţii aprinse în dormitor, mai ales noaptea, cînd îl credeau pe el adormit. Discuţii aprinse, dar fără ca vreunul dintre ei să ridice glasul. Se certau cu o voce potolită, amabilă, spunî-ndu-şi cuvinte grele, fără să ridice tonul, de parcă ar fi flecărit în aşteptarea somnului. Într-una din acele certuri tata adresă mamei un cuvînt urît, a cărui semnificaţie n-o cunoştea şi pe care a aflat-o întrebînd la şcoală un coleg. După ce-a aflat, cînd a ajuns acasă a plîns. A plîns fiindcă tata a putut spune mamei un asemenea cuvînt de ocară, a plîns fiindcă a fost în stare s-o jignească în aşa măsură — asta însemna că nu era chiar atît de bun cum crezuse el — dar mai ales a plîns fiindcă acum, din cauza acelui cuvînt urît, nu-l mai iubea chiar atît de mult. Dîndu-şi seama că îl iubeşte mai puţin, a revărsat prisosul de dragoste asupra mamei. Nu simţi însă acelaşi lucru din partea ei. Dimpotrivă. Cu toate că deveni mai tandru, mai săritor şi mai ascultător, ea nu părea că bagă de seamă. Era distrată, mereu cu gîndul în altă parte, tristă. De el îşi amintea numai din cînd în cînd, şi pentru scurt timp. Înainte, mama cînta mai tot timpul cînd făcea treabă. Dar după ce tata i-a spus cuvîntul acela n-a mai cîntat. Văzînd-o atît de tristă, într-o zi a îndrăznit să-i spună: — Mamă dragă, te rog să nu mai fi tristă din cauza tatii. Dacă el nu te mai iubeşte, te iubesc eu şi pentru el. Dar mama l-a repezit imediat: — Ia mai bine să-ţi vezi tu de lecţiile tale şi să nu te amesteci în treburi care nu privesc de fel copiii! — Bine, mamă, iartă-mă! Dacă încerca s-o mîngîie, ea îl îndepărta: — Acum n-am timp. Haide, du-te şi te joacă! Nici tata nu mai era cel dinainte. De cînd nu se mai înţelegea cu mama, îi acorda mai mult timp ca înainte. Îl ajuta la lecţii, jucau împreună şah, îl lua la cinematograf sau la plimbare. E drept, plecau să se distreze la cinematograf, la teatru, sau pur şi simplu să se plimbe doar atunci cînd mama nu era acasă. Acum mama lipsea mult. Odată a întrebat: — Tată, unde tot pleacă mama? — Are mult de lucru la birou. — Da? — Da! Şi evitînd să se uite la el, tata privise în altă parte cu ochii deveniţi dintr-o dată atît de trişti, încît simţi că iarăşi îl iubeşte ca mai înainte, pînă a nu-i fi spus mamei cuvîntul acela urît. „Ia floricelele! Ia albiţelele, căldicelele!...” Ce foame îi era! Mama nu se gîndise că are să vină flămînd de la drum? Nu se gîndise, desigur! „Să ştii că te-am smuls din sufletul meu!” îi spusese ea într-o zi. Şi cînd îi spu­sese cuvintele acestea, el o şi văzuse smulgîndu-şi din suflet un omuleţ de o şchioapă, care era el. Încercă să şi-o închipuie şi acum smulgîndu-şi din suflet omuleţul, dar nu izbuti. Dar nu izbuti în general să şi-o închipuie cum arată, de parcă n-ar fi văzut-o niciodată. În schimb îl văzu pe „unchiul” Mitru. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Barem de-ar trece de-adevăratelea baba Micşunica! Poate l-ar recunoaşte şi i-ar da pe datorie o cană, două de floricele. — Ionuţ! O clipă nu-l recunoscu pe băiatul care îl strigase cu nu­mele lui, şi nu după poreclă. Era Ştefăniţă. Pe Ştefăniţă nu-l mai văzuse de trei ani. Ce mult se schimbase! Se lungise, de parcă l-ar fi tras unul de cap şi altul de picioare. Dar de slab tot slab rămăsese, ca un ţăndărică. — Ce mai faci? întrebă stînjenit, ruşinat. — Vin de la profesoara de engleză. Stă în bloc cu voi. — Iei lecţii la tovarăşa Codruţ? — La ea. E o profesoară straşnică. De la ea ai ce învăţa. Tu ce faci? — Amestecat. — Îmi pare bine că te văd. Ionuţ înţelese că, de fapt, Ştefăniţă voise să spună: „Îmi pare bine că te-ai întors de acolo”. — Pe la şcoală ce se mai aude? Tot tu eşti premiantul clasei? — Mda! — Ei bravo! Te ţii bine. Şi în gînd: „Cît timp am vrut, n-ai fost în stare să-mi sufli premiul întîi.” Pînă a nu se muta Ionuţ la şcoala din cartier, Ştefăniţă fusese premiantul clasei. După aceea i-a luat-o înainte. Doi ani, consecutiv, premiul întîi el l-a luat. În cel de-al treilea, însă, premiul a revenit lui Ştefăniţă. Dar asta s-a întîmplat nu fiindcă Ştefăniţă l-a întrecut la învăţătură, ci fiindcă el n-a mai vrut să înveţe. — Acuma ce faci? întrebă Ştefăniţă. — Nimic. Mă gîndeam să mă plimb puţin. — Păi dacă nu ai nimic de făcut atunci vino la mine! El ezită. Întrebă cu oarecare stînjeneală: — Să vin? Ai tăi ce au să spună? — N-au să spună nimic. — N-au să te certe că umbli cu mine? — Nici gînd. — Atunci vin. Cînd el, Ionuţ, devenise Johnny Boambă, Ştefăniţă fusese singurul din clasă care continuase să se poarte cu el de parcă mai era premiantul clasei şi „fala şcolii”, cum spusese o dată despre el dirigintele. Pe de altă parte, părinţii lui Ştefăniţă  nu-i interziseseră să aibă de-a face cu el, aşa cum făcuseră părinţii celorlalţi colegi. — Să nu te prind cumva cu maidanagiul lui Istrate, că e vai de tine! Ameninţarea aceasta, formulată astfel sau chiar ceva mai drastic, devenise, de fapt, un fel de cuvînt de ordine la care subscriseseră, în mod tacit, părinţii tuturor băieţilor şi fetelor din cartier. Cu excepţia părinţilor lui Ştefăniţă. Odată, cînd  se dusese să-l caute acasă pe Ştefăniţă, părinţii acestuia îl primiră ca pe vremea cînd fusese premiantul clasei, de parcă ei, singurii din tot cartierul, încă nu aflaseră că devenise Jonny Boambă. Da, aşa se purtaseră părinţii lui Ştefăniţă mai înainte, pînă a nu ajunge acolo. Dar acum, după ce i se dăduse drumul de acolo, oare tot aşa aveau să-l primească? Probabil că da, de vreme ce Ştefăniţă îl invitase acasă. În nici un caz n-ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut că atitudinea părinţilor săi s-a schimbat. — Sărut mîna, doamnă Cursaru. — Bună ziua, Ionuţ. Ei, dar ce te-ai mai lungit şi tu! Ca şi Ştefăniţă, de altminteri. Voi creşteţi şi noi îmbătrînim. Mama lui Ştefăniţă era o femeie ca la treizeci de ani, nu prea frumoasă, dar cu nişte ochi albaştri, mari, plini de viaţă şi cu un chip care radia o asemenea bunătate, încît cîştiga imediat unanime simpatii. Era mărunţică, slăbuţă, însă plină de energie, şi atît de îndemînatică, încît Ştefăniţă spunea că mama lui are mîini de aur. — Noi, mamă, ne ducem dincolo. Vreau să-i arăt lui Ionuţ biblioteca mea. — Foarte bine! Cît mai staţi voi de vorbă are să fie gata şi masa. Camera cea mică era a lui Ştefăniţă. O canapea extensi­bilă, un birouaş, o etajeră cu cărţi, cu o despărţitură specială pentru discuri, pe o mică măsuţă, un picup şi un aparat de radio cu transistori. Pe pereţi, două tablouri lucrate de mama lui Ştefăniţă care, în timpul liber, picta. — Ce de-a cărţi ţi-ai mai cumpărat! se minună Ionuţ. — Asta-i mania mea. Cum fac rost de ceva bani, cumpăr cărţi. Multe mi le-a dăruit tata. El îmi cunoaşte pasiunea şi, ca să-mi facă mie plăcere, în fiecare lună, cînd primeşte primă, cumpără cîteva cărţi şi pentru mine. Aşa că, încet-încet, s-au adunat. — Au trecut doar trei ani, observă Ionuţ oftînd. Trei ani nu-s de colo! — Mda!... Cred!... Ionuţ îşi dădea seama că Ştefăniţă nu ştia ce să spună, ca nu cumva să-l jignească fără voia sa. — Pentru mine au trecut al naibii de greu, Ştefăniţă. — Înţeleg. Şi mai mult nu spuse, deşi ar fi vrut să întrebe cum era acolo. Dar nu din curiozitate, ci numai ca să înţeleagă cît de greu trecuseră cei trei ani pentru Ionuţ. Nu îndrăzni însă, ca nu cumva prietenul său să creadă că întreabă din pură cu­riozitate. — Dacă te interesează unele cărţi ţi le împrumut, se oferi Ştefăniţă, mai mult ca să spună ceva, fiindcă vedea că Ionuţ tace. — Altă dată. Acum ce mai ochi ar face „unchiu” Mitru dacă m-ar vedea că mă întorc acasă cu nişte cărţi la sub­suoară! Sau mama. Ar crede că le-am primit drept premiu acolo. — Vrei să spui că ai tăi încă nu ştiu că te-ai întors? — I-am anunţat că mă întorc astăzi. Cunoşteau şi ora.   Dar mama a plecat la birou fără să lase cheia la vreo vecină. Pesemne că n-a avut încredere. — În vecină? — Nu, în mine. Să nu-i fur ceva din casă. Şi Ionuţ schiţă un zîmbet pe care îl voia ironic, dar care nu izbuti să fie decît trist. — Poate o fi uitat... — Da, poate o fi uitat. Şi adăugă imediat, parcă numai   din dorinţa de a schimba discuţia: Ce bine e aici la tine, Ştefăniţă! Dar imediat se miră de ceea ce spusese. În definitiv, ce era aici altfel decît la el? Fiindcă şi el, acasă, avea camera lui. E drept, lecţiile nu şi le făcuse la un birouaş, ci la o masă. Cărţi avea şi el într-o mică etajeră. Un radio cu transistori exista şi la el în cameră, de asemenea două tablouri pe pereţi. Ba, dintr-un anumit punct de vedere, camera lui era chiar mai frumoasă decît a lui Ştefăniţă. Era mai luminoasă şi parcă un pic mai spaţioasă. Şi totuşi, camera lui Ştefăniţă era altfel, ba chiar şi altfel frumoasă. Se uită de jur împrejur să înţeleagă. Da, era altfel. Era altfel  fiindcă.... Dumnezeu ştia din ce motiv era altfel!  Şi fiindcă era altfel, cu toate că odaia lui, în mod obiectiv, era mai luminoasă, în camera lui Ştefăniţă lumina părea totuşi mai puternică, inexplicabil cum. Pe cînd camera lui nu era altfel, sau cel puţin nu fusese altfel cu trei ani în urmă, pînă a nu fi trimis acolo. Deşi, cu excepţia picupului, a discurilor şi tablourilor nu se deosebea prin nimic de a lui Ştefăniţă. — Da, e plăcut aici la mine, recunoscu Ştefăniţă. Dar şi la tine e la fel, ţinu imediat să adauge, ca să nu-l jignească. — Nu, aici e altfel. Dar nu numai aici; în toată casa voastră e altfel decît la noi. Lasă că ştiu eu ce spun!   — Mda! Cred că înţeleg la ce te referi, Ionuţ. — Parcă e greu să înţelegi! Vreau să spun că pentru tine nu e greu, fiindcă tu nu eşti ca ceilalţi, foştii mei colegi. Şi pe urmă, imediat, ca să schimbe discuţia: Văd că ai şi o mulţime de discuri. — Ei, o mulţime. N-am decît treizeci. Dar tot unul şi unul. Abia am început să-mi încropesc discoteca. Ştii, la început nu prea mă dădeam în vînt după muzică simfonică. Adică, ce mai, nu-mi plăcea de doc. Primele discuri pe care mi le-am cumpărat au fost de muzică uşoară. Tata a adus acasă, într-o zi, „Simfonia a cincea” a lui Beethoven. „Ia să ascultăm puţin discul ăsta!” m-a îndemnat el. Îmi plăcu şi nu prea. De fapt, nu pot spune că nu-mi plăcu. Dar cam obosisem, concentrîn­du-mă să înţeleg. A doua zi, tata a pus din nou discul. De data asta am ascultat cu mai multă plăcere, şi n-a mai trebuit să fac eforturi să pot rămîne atent. Pe scurt, după ce am ascultat-o de cîteva ori, în aşa măsură m-a cucerit, încît l-am întrebat pe tata dacă şi celelalte simfonii ale lui sînt la fel de frumoase. Seara mi-a adus „Eroica”. După aceea nu mi-a mai trebuit muzică uşoară. — Tu, Ştefăniţă, ai fost totdeauna cel mai bun la muzică. — Ţie îţi place muzica simfonică, Ionuţ? — Nu ştiu dacă îmi place sau nu, fiindcă nu prea am avut prilejul să ascult asemenea muzică. — Ai vrea totuşi să asculţi un disc? — Sigur că da. — Îţi pun „Concertul nr. l” de Chopin. Sînt convins că are să-ţi placă. Şi Ştefăniţă, din cale-afară de bucuros că Ionuţ nu era refractar muzicii simfonice — în entuziasmul său juvenil am­biţiona să recruteze prozeliţi pentru genul acesta de muzică — se grăbi să pornească picupul. La început, cît timp dură expunerea orchestrală, Ionuţ ascultă atent, dar fără ca figura lui să exprime în vreun fel impresiile pe care concertul le producea asupra sa. Dar cînd pianul, solist, reluă tema princi­pală din expunerea orchestrală, Ştefăniţă observă, nu fără uimire, cum Ionuţ mai întîi tresare, cum se înroşeşte brusc, pentru ca imediat să pălească, şi cum ochii i se umplu de lacrimi. El crezu că emoţiile puternice prin care trecea prietenul său se datorau exclusiv muzicii lui Chopin. Dar Ştefăniţă se înşela. Ionuţ, ascultînd muzica aceea, trăia, prin amintire extraordinara întîmplare din vara trecută, cînd fugise de acolo. Aducerea-aminte a acelei întîmplări extraordinare îl tulbură în aşa măsură, încît în momentul cînd pianul, în cea de-a doua parte a concertului, îşi începu cantilena duioasă, Ionuţ aproape se răsti la el: — Nu mai pot!... Opreşte-l, te rog! Ştefăniţă opri picupul. Îl cunoştea pe Ionuţ măcar atît cît să-şi dea seama că nu din cauza emoţiei nu mai era în stare să asculte tocmai partea cea mai frumoasă a concertului. Trebuie că din cu totul alte motive lăcrimase Ionuţ. Dar dintr-un      fel de delicateţe, mai mult instinctivă, nu îndrăznea să-l întrebe. Tocmai atunci intră pe uşă tatăl lui Ştefăniţă. — Ce faci, Ionuţ? Îmi pare bine că te văd. Ai mai crescut, ai mai slăbit... Sănătos? — Sănătos, domnule Cursaru. Mulţumesc! Tatăl lui Ştefăniţă era înalt, cu umeri largi, cu un cap mare şi chică leonină. Avea o voce puternică de bas, şi cînd vorbea i se vedeau dinţii puternici şi albi, ca de fildeş. Era inginer, un inginer bine apreciat la uzină, iar în timpul liber cînta la flaut pentru propria sa plăcere. În ciuda staturii sale atletice şi a vocii tunătoare, avea o fire blajină şi veselă. — Spălaţi-vă pe mîini şi haideţi la masă! veni să-i pof­tească mama lui Ştefăniţă. — Bine, mamă, venim îndată, îi răspunse tatăl lui Ştefă­niţă, mîngîindu-şi în treacăt soţia pe obraz. Astăzi ce ne dai de mîncare? — Eu trebuie să mă duc acasă, îi anunţă Ionuţ. — De ce? Mănînci cu noi. Ca să nu te aştepte acasă cu masa, pot să dau un telefon mamei tale. — Nu e nevoie. Mama nu mă aşteaptă niciodată cu masa. Mă gîndeam însă să nu vă deranjez. — Ce vorbă e asta? Haide, duceţi-vă să vă spălaţi pe mîini, copii! le ceru mama lui Ştefăniţă. Se aşezară la masă. Cînd mama lui Ştefăniţă aduse castro­nul cu borş, anunţă: — Tată, azi ţi-am pregătit borşul care îţi place ţie. — Miroase grozav, mamă! îl lăudă el, după ce aspiră aroma borşului dres cu smîntînă.   Aşa erau soţii Cursaru. Ei între ei îşi spuneau „mamă” şi „tată”. A fost un prînz care îi aminti de prînzurile cînd mama lui fusese „mica mea păsăruică”, iar tatăl său „dragule”. S-a sim­ţit foarte bine, dar în cîteva rînduri a simţit nevoia să plîngă, aşa cum plînsese de vreo două ori acolo. Ştefăniţă l-a condus pînă aproape de casă. La despărţire îl întrebă: — Cînd mai vii, Ionuţ? — Am să mai vin. Neapărat am să mai vin. Şi în vestibul, înainte de a pleca, după ce i-a sărutat mîna, mama lui Ştefăniţă i-a pus aceeaşi întrebare: — Cînd mai vii să-l vezi pe Ştefăniţă? — Am să mai vin, doamnă Cursaru. Neapărat am să mai vin. Şi în gînd: „Aici la dumneavoastră mă simt aşa de bine, încît n-aş mai pleca niciodată.” A privit după Ştefăniţă pînă nu l-a mai văzut. Nu mai ningea. Zăpada se topise. Era, în schimb, umezeală şi începuse să bată vîntul. Umezeala îl pătrunsese bine pe dedesubt, cu toate că mersul pe jos nu durase mai mult de zece minute. „Acum va trebui să dau ochi cu «unchiu» Mitru”, îşi spuse şi oftă. Dar nu avea încotro. În loc să folosească liftul, urcă pe scări. Înainte de a apăsa pe butonul soneriei, ezită cîteva clipe. Îi deschise „unchiu” Mitru. — Bună ziua! — Tu erai? Se dădu deoparte să-i facă loc, pe urmă strigă către mama lui: Marta, vino, că s-a întors... Mama veni destul de repede. — Spune-i, Marta, să se descalţe în vestibul! — Te-ai întors?! — Da, mamă! Îţi mulţumesc că m-ai cerut înapoi. — Aş vrea să cred că n-ai să mă faci să regret. — Crede, mamă. Te rog să crezi!

CAPITOLUL I   În definitiv, ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul pe care îl ucisesem era tatăl meu? Ce se întâmplase şi câte zile trecuseră de atunci? Zile? Nu cumva luni? Şi mă găseam… unde? Am deschis ochii… Şi în acelaşi timp am rostit tare:  — Eu l-am omorât pe tata! De fapt nu sunt sigur că mărturisirea a ţâşnit în acelaşi timp. Dacă mă gândesc bine, cred că ea a precedat clipa când ochii mei au perceput din nou lumina zilei. Fiindcă, aşa cum stăteam culcat pe partea dreaptă, mi-aş fi descoperit vecinul de pat şi poate că aş fi găsit în mine tăria să nu rostesc înspăimântătoarele cuvinte. — Ce-ai spus tu, măi băiete? În patul din dreapta mea sta culcat un bătrân. El mă întrebase. Şi ca să audă răspunsul, îşi dusese palma mâinii stângi la ureche în chip de pâlnie. — Nimic, moşule! N-am spus nimic! — Nu?! se miră el. Mi s-a părut atunci. Ei, bătrâneţea, băiete! În ultimul timp, mai ales, mi se năzare adesea că-mi vorbesc oamenii. Ei, dar asta încă n-ar fi nimic. Dar mai adesea mi se întâmplă să aud voci care nu mai există pe pământ. Voci de rude, de prieteni care de mulţi ani au plecat de pe pământul ăsta. Tu ştii ce poate să însemne asta, măi băiete? Nu i-am răspuns. Nu i-am răspuns fiindcă nu-l ascultam. Fiindcă – aşa mi se părea – cuvintele lui nu ajungeau până la mine. Mai precis, până la înţelegerea mea. Şi cu toate acestea, mă înşelam. Iată, după atâţia ani sunt în stare să reproduc cuvintele lui. Fără nici o omisiune. Şi doar atunci, prăbuşit în mlaştina deznădejdii mele, nu auzeam cuvintele, nu ajungeau până la înţelegerea mea. — …De unde să ştii tu! Tu eşti un copil. Şi ai fost pe deasupra tare bolnav. Dar acu’, dacă ţi-ai revenit, gata! Ai biruit moartea. Tu, o fărâmă de om! Amarnic te-ai mai luptat cu ea. Şi ai biruit-o. Pe când eu!… Dar nu tu ai biruit-o, măi copile. Viaţa din tine. Tu eşti mic. Un plod de o şchioapă. Dar viaţa din tine e cât Goliat. Pe când eu sunt lung cât o prăjină, dar viaţa din mine e puţină şi nevolnică tot atâta cât un prunc de ţâţă. Doctorii spun că au să mă pună pe picioare. O zic aşa, ca să-mi dea coraj. Dar nu mă pot amăgi ei. Aşa mi-a vorbit atunci bătrânul, acolo, dar eu nu-l auzeam, nu eram conştient că-l aud, că înţeleg ce spune. Proiectat în mine însumi, mă torturam punându-mi întrebări la care nu puteam răspunde. Ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul de lângă mine era tatăl meu? Ce făcusem după aceea? Avusesem puterea să mă reîntorc acasă? Şi la spital – eram doar la spital – cum ajunsesem? Mă ridicase Salvarea de acasă sau mă găsiseră, dimineaţa, trecătorii zăcând acolo în „Hanul lui Agop”? — Moşule, aici suntem la spital? am întrebat cu neîncredere. — La spital, măi copile! Unde ai vrea să fim? — La spital! Şi am răsuflat uşurat. Fiindcă mai înainte mă străfulgerase teama: dacă nu mă aflam la spital, ci la infirmeria penitenciarului? Întrebarea aceasta fusese precedată de o alta: dacă între timp vorbisem şi fusesem arestat? Răspunsul bătrânului mă linişti. De fapt, e un fel de a spune. Fiindcă, pe măsură ce minutele treceau, nu frica de consecinţe era lucrul cel mai grav, ci fapta în sine. — Moşule – l-am întrebat – cât timp mi-a fost rău, dumneata erai acela care îmi tot umezeai buzele cu o cârpă udă? — Eu, măi copile! Va să zică ţii minte. Ţineam minte. Mai mult, deşi stăteam cu ochii închişi, vedeam – de fapt îmi aminteam – cum arăta încăperea în care mă aflam. O sală lungă, cu multe paturi, în care zăceau bolnavi de toate vârstele, ce se tânguiau continuu şi lugubru pe diferite voci, ca într-o stranie şi tulburătoare simfonie a durerii. Şi în sală stăruia un miros de doctorii, un miros amar – de ce neapărat amar nu ştiu, dar aşa credeam atunci. Prin ferestrele mari pătrundea, fără nici un fel de oprelişte, lumina zilei, câteodată mohorâtă, de cele mai multe ori strălucitoare, care contrasta izbitor cu albul îndoielnic al cearşafurilor şi al feţelor de pernă. Îndoielnic era şi albul halatelor surorilor. Stăteam cu ochii închişi şi vedeam toate acestea. De fapt, mi le reaminteam numai. Dar dacă ele erau aşa şi într-aievea, atunci zâna în halat alb, de un alb îndoielnic, trebuie că exista şi ea în realitate. Şi parcă dinadins, ca să nu mai am nici un fel de dubiu că zâna blondă exista şi în realitate, i-am auzit vocea, care atunci mi se păru melodioasă ca o alăută. — Scoală, băiete, că a venit cineva să te ia acasă. Am deschis ochii şi în clipa următoare nu mai m-a durut capul. Parcă şi cealaltă durere, aceea a sufletului, dispăruse. Mă năpădise dintr-o dată bucuria că aveam s-o văd pe mama, de care abia acum îmi dădeam seama cât de dor îmi fusese. Am sărit din pat sprinten şi vesel şi am alergat în calea ei. Dumnezeule, ce lung mi se părea coridorul pe care grăbeam în urma sorei Anişoara! Dar când am ajuns la celălalt capăt al coridorului, m-am oprit. Picioarele refuzau să mă ducă mai departe. Mi se părea peste putinţă s-o pot privi în ochi, să-i primesc îmbrăţişarea fără a-i mărturisi adevărul. Sora Anişoara se întoarse spre mine: — Ce-i, băiete? Ce s-a întâmplat? Şi îmi pipăi fruntea, să vadă dacă nu a revenit febra. — Nu vreau s-o văd!… Nu pot s-o văd! — Pe cine nu poţi s-o vezi? — Pe mama! — Pe maică-ta? Asta-i bună! Auzi, un băiat care nu vrea s-o vadă pe maică-sa. Măi, măi, ciudat mai eşti! Dar dacă din această pricină boceşti, atunci linişteşte-te! Nu ea a venit după tine. — N-a venit mama?! m-am întristat dintr-o dată. — Ei, drăcie! Adineauri spuneai că nu vrei s-o vezi, şi acum îţi pare rău că n-a venit! Ciudată e firea omenească. Numai o clipă m-am bucurat că nu aveam să dau ochii cu ea, pentru ca în clipa următoare să-mi pară rău că n-am s-o pot îmbrăţişa. — Dacă nu e mama – am întrebat – atunci cine a venit după mine? — Pesemne vreo rudă. Ei, haide, lasă nazurile, că nu am timp de pierdut. Şi luându-mă pe după umeri, mă sili s-o urmez. Era – aşa cum mă aşteptam – unchiul Iancu. Cum am dat cu ochii de el, am ţipat de bucurie şi am alergat să-l îmbrăţişez. Şi cu braţele pe după gâtul lui am plâns mult, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci. — Măi Ducule! Măi flăcăiaşule! Ian să nu mai dăm apă la şoricei! Ce, noi suntem fete? Dar eu am continuat să plâng mult timp încă la pieptul bunului, minunatului meu unchi Iancu. Mergeam alături de unchiul Iancu. Pe Calea Călăraşi – pe această stradă se afla Spitalul Comunal – era destulă lume, sau poate mi se părea mie, dezobişnuit cu forfota străzilor. Era o după-amiază cu soare, cu zăpuşeală şi praf. Mirosea a bragă, a seminţe, a pepeni verzi şi a pământ ud, mirosul acela caracteristic de caldarâm proaspăt stropit. Din când în când treceau vagoanele de tramvai, anacronicele, bătrânele şi dezarticulatele vagoane de tramvai din oraşul nostru. Vatmanii, poate din plictiseală sau numai din obişnuinţă, sunau în mod inutil clopotele dogite. De o parte şi de alta a străzii se înşirau prăvălii. Cele mai multe, cârciumi, unele cu „grădini”, altele cu mesele scoase în stradă. În stradă scoseseră mese, de asemeni cofetăriile şi bragageriile. Bragageriile şi simigeriile, ca număr, concurau cu cârciumile. Simigeriile vindeau, în afară de covrigi de tot felul – inclusiv din cei cu susan – seminţe prăjite de floarea-soarelui şi de bostan, dovleac copt, imense felii de dovleac copt. Nu erau puţine nici frizeriile cu perdele din mărgele la intrare, cizmăriile şi croitoriile. Dintre toate străzile oraşului meu natal, Calea Călăraşi şi strada Galaţi mi se pare că oglindeau cel mai veridic şi în acelaşi timp cel mai deprimant mizeria, care era de fapt trăsătura specifică a oraşului nostru de port, în ciuda faptului că în el se aflau adunate nu puţine averi. Pe stradă erau mulţi copii care se jucau aşa cum se joacă toţi copiii pe stradă şi cum se jucau şi cei din mahalaua Mascaralei. Am observat de la început şi m-a intrigat faptul că toţi se uitau la mine de parcă aş fi fost o arătare. Am observat lucrul acesta, m-am mirat, dar scurt timp după aceea nu i-am mai dat importanţă, preocupat de cu totul altceva. În cel mult un sfert de oră aveam să mă găsesc în faţa mamei, care avea să se bucure că m-am însănătoşit, că mă va avea din nou lângă ea. „Dumnezeule, cum voi îndrăzni să dau ochii cu ea?!” Aş fi rupt-o la fugă înapoi, la spital, dacă unchiul Iancu nu m-ar fi ţinut de mână. Mâna lui caldă îmi făcea bine, nici eu nu ştiu în ce fel. Dragul, bunul şi curajosul meu unchi Iancu! Au trecut ani şi ani de atunci. Dar chipul lui mi-a rămas viu întipărit în minte. Al tatei, aşa cum a arătat el în realitate, în decursul anilor, s-a estompat cu desăvârşire. Imaginea mamei, de asemenea, s-a întunecat. La fel, imaginile colegilor, ale profesorilor, sau ale unor prieteni pe care nu i-am văzut de mulţi ani. În schimb, chipul unchiului Iancu s-a păstrat la fel de viu şi de strălucitor, de parcă n-ar fi trecut atâţia ani de când s-a călătorit în lumea umbrelor. Îl văd cum arăta în după-amiaza aceea când a venit să mă ia de la spital. Înalt, cu o faţă mare, aproape pătrată, pe care o evidenţiau ochii, doi ochi verzi şi atât de strălucitori, încât păreau luminaţi pe dinăuntru. Pe deasupra frunţii boltite pornea hălăciuga de păr blond. O mustaţă, de asemenea blondă, acoperea buza superioară. Părul blond, bogat, mustaţa blondă şi ochii verzi şi neobişnuit de luminoşi dădeau chipului său nu ştiu ce frumuseţe stranie. Pentru mine, unchiul Iancu întruchipa perfecţiunea. Mi se părea că nu poate exista un om mai frumos, mai bun, mai desăvârşit decât el. Mi se părea, de asemenea, că nu există un alt om mai elegant. Dar ochii băiatului de cincisprezece ani – atâţia aveam – nu vedeau că celebra lui pălărie, deşi de curând spălată şi călcată de pălărier, era, totuşi, un pic uzată, că hainele bine periate şi, de asemenea, călcate erau cam lustruite şi că pantofii strălucitori se deformaseră de atâta purtat. De asemenea nu observam nici că puţinele lui cravate erau vechi şi că începuseră să se decoloreze din cauza soarelui. (Nici nu se putea să fie altfel, fiindcă unchiul Iancu nu era decât un modest slujbaş la Oficiul Stării Civile.) Privindu-l pe furiş, am observat cele două cute paralele între sprâncenele sale stufoase. Asta însemna că pe unchiul Iancu îl preocupa ceva. — Unchiule, cât timp am zăcut la spital? l-am întrebat, aproape fără voie. — Două săptămâni, Ducule! îmi răspunse, dintr-o dată înviorat. — Şi ce boală am avut? — Ei, boală! Propriu-zis, o boală n-a fost. Sau poate nu ştiu eu cum s-o fi numind. Te-ai speriat însă rău de tot, măi Ducule! M-am speriat!… A fost însă îngrozitor! Va să zică ştii, unchiule, ce mi s-a întâmplat!Convins că ştie, parcă acum nu-mi mai era chiar atât de greu. — De bună seamă! A fost însă o furtună!… Un adevărat uragan, cum nu-şi mai aminteşte nimeni să se mai fi abătut vreodată pe meleagurile noastre. Dar şi tu, măi Ducule! Spuneai doar că vrei să te faci marinar. — Ce tot spui, unchiule? Nu înţeleg! — Da, măi băiatule! Te-ai speriat de furtună. Cine a mai pomenit marinar căruia să-i fie frică de un fleac de furtună! — …Şi m-am speriat atât de tare, încât a trebuit să mă duceţi la spital? — Cam aşa, băiete. Trebuie să ştii că de nu-i venea în minte unei vecine gândul ăsta bun, cine ştie dacă biata maică-ta nu ar fi avut de plâns doi morţi dintr-o dată. Fiindcă, află, măi Ducule băiatule, taică-tu a murit! — Ştiu, unchiule! Şi în gând: „Am ştiut-o înaintea dumitale”. — Cum a murit însă nu ştii. A fost omorât, măi băiete. De cine, şi pentru ce, asta nu mai ştiu! Deşi doream atâta, mărturisirea nu s-a lăsat rostită cu glas tare. Dar pesemne arătam rău, fiindcă unchiul Iancu se nelinişti imediat: — Ei, ei, măi băiete, nu-mi place de fel cum arăţi. Asta înseamnă că încă nu te-ai vindecat. Atunci de ce ţi-au dat drumul de la spital? — Ba mi-e bine, unchiule. A fost numai aşa, un fel de ameţeală. — De fapt, e vina mea! se mustră el. Ar fi trebuit să luăm o trăsură. După atâtea zile de stat în pat e firesc să fii tare slăbit. Dar, măi Ducule, zău că nu am un sfanţ în buzunar. Dacă m-aş fi gândit înainte, poate găseam să împrumut de la cineva câţiva lei. — Lasă, unchiule! Nu trebuie să-ţi faci reproşuri pentru atâta lucru. Până acasă, mult nu mai avem de mers. — Atunci, să ne grăbim. Maică-ta e nerăbdătoare să te vadă. M-a luat de mână şi ne-am continuat drumul. Unchiul Iancu se întunecase la faţă. Parcă nici ochii nu-i mai străluceau ca mai înainte. După cât îmi puteam da seama, ceva îl preocupa, de ceva era necăjit. — Ducule, băiete, băiete! începu el vorba ceva mai târziu. Cam de timpuriu va trebui să înveţi a privi lucrurile ca un bărbat. Şi nu va fi de loc uşor. Dar altfel nu se poate, măi băiete, Ducule! De acum încolo, mama nu te mai are decât pe tine. De aceea va trebui să te strădui ca ea să-l uite cât mai curând pe taică-tu. Altfel, se prăpădeşte, sărmana! — Nu, unchiule! Eu n-am să pot s-o fac să-l uite. — Ba ai să poţi. Te asigur că ai să poţi! Desigur, nu va fi uşor, fiindcă maică-ta tare mult l-a mai iubit. Năprasnică a fost nenorocirea asta. Cine s-ar fi gândit că bietul taică-tu va avea un astfel de sfârşit!… Nimeni nu ştie de ce a fost omorât. Nici măcar poliţia. Ea cercetează, cercetează, dar până în prezent nu a descoperit nimic. Şi nu e de mirare, măi Ducule, băiete. Ascultă-mă pe mine: asta nu-i o crimă obişnuită. De aceea, tare mi-e teamă că are să tot bâjbâie, fără să poată da de firul ei. După cât se pare, ei presupun că este vorba de o răzbunare. S-ar putea, nu zic nu! Totuşi… Totuşi… Taică-tu n-a fost un om prost, ca să se lase momit tocmai acolo, în cazul când mobilul a fost răzbunarea. Nu!… Trebuie că e vorba de cu totul altceva. Ei, dar ce stau eu să discut lucrurile astea cu tine, măi Ducule, băiatule! Astea ne privesc numai pe noi, oamenii mari… Şi îndreptându-se de umeri, grăbi pasul. — Nu-i o crimă neobişnuită, unchiule! i-am replicat, începând să alerg, ca să nu rămân în urmă. — Ce spui tu, Ducule? — Că nu-i o crimă neobişnuită. E o crimă… O întâmplare nenorocită, unchiule Iancu! Unchiul Iancu se uită la mine lung, compătimitor. Era convins că mai eram încă bolnav, că, poate, nu mai sunt în toate minţile. — Mda! În definitiv, s-ar putea să fie şi aşa cum spui tu, fu de acord, dar numai ca să nu mă contrazică. Ne aflam pe strada principală a oraşului. Pe aici nu prea se întâmpla deseori să mă aventurez Dar când o făceam, vitrinele mari, încărcate cu tot ce vrei şi ce nu vrei – multe din obiectele expuse nici nu ştiam ce întrebuinţare au – mă încântau până aproape de ameţeală. Acuma, fiindcă unchiul Iancu nu se grăbea – mergea de parcă s-ar fi plimbat – fără să vreau m-am lăsat furat de acelaşi miraj. Dar iată că se întâmplă ceva care readuse în sufletul meu durerea. Treceam tocmai prin faţa unui mare magazin de încălţăminte. Mi se pare, cel mai mare. Magazinul „La balon” avea o vitrină uriaşă de cristal, iar pe cele două laturi verticale, oglinzi tot atât de înalte. Când am ajuns în dreptul uneia şi când chipul meu s-a reflectat în ea, am văzut un băiat care semăna cu mine, dar care în nici un caz nu puteam fi eu. Şi mi se părea lucrul acesta peste putinţă, pentru că băiatul din oglindă avea părul alb, pe când al meu, după cât ştiam, era castaniu. Instinctiv, m-am oprit. Şi abia atunci am avut certitudinea că băiatul cu părul cărunt din oglindă sunt eu însumi. — Unchiule… — Nu te necăji, Ducule, băiete, că ai un păr de moşneguţ. Creşte el din nou cum a fost, să n-ai nici o grijă. — …Şi crezi, unchiule, că mi-a albit de frică? — Da, băiatule! Altfel nu se albea el. M-am smuls cu greu din faţa oglinzii. Unchiul Iancu iarăşi şi-a petrecut braţul pe după umerii mei. Şi aşa, amândoi tăcuţi, ne-am continuat drumul spre casă. Pe măsură ce ne apropiam, pe măsură ce se apropia clipa când aveam să dau ochii cu mama, mi se părea că devin mai hotărât. Eram încredinţat că va fi suficient s-o văd ca să-i cad imediat în genunchi şi să-i mărturisesc adevărul. Stăpânit de acest gând, nici nu mi-am dat seama când am ajuns în mahalaua noastră. Unchiul Iancu a deschis uşa şi a păşit primul pragul. L-am urmat, ţinându-mă ca un prunc de surtucul lui. — Bună ziua, Ana! Iaca, l-am adus pe Ducu. Cum îţi mai este? Abia acum am zărit-o pe mama. Era culcată în pat, palidă, cu cearcăne la ochi, cu fruntea brăzdată de cute pe care înainte nu le avusese. — Ducule!… Ducule!… Băiatul meu! Mama întinse braţele. Am alergat şi m-am cuibărit la pieptul ei. „Iartă-mă, mamă! Iartă-mă!”Cuvintele de iertare le-am rostit doar în gând. Cuibărit la pieptul ei, am plâns, am plâns amar, dar am izbutit să închid în mine mărturisirea. Nu din laşitate, ci din cu totul alt motiv: o iubeam mult pe mama. O iubeam nespus de mult. Dar de ea mi-a fost totdeauna puţină teamă. Dacă în clipa în care am păşit pragul casei aş fi citit în privirea ei unda aceea de asprime, atât de bine cunoscută mie, i-aş fi mărturisit din prima clipă adevărul. Dar marea încercare prin care trecuse o schimbase. Asprimea din priviri, din voce dispăruse. Era acum parcă o altă mamă: bună, duioasă, o mamă în sufletul căreia nu mai era loc decât pentru o dragoste neprisosită faţă de mine. Şi fiindcă mi-am dat seama de aceasta, poate mai mult instinctiv, am tăcut, am închis în mine mărturisirea…   Îmi amintesc de zilele care au urmat… Mama era tot timpul bolnavă. O doborâse durerea, emoţiile. Ciudată fiinţă a mai fost mama! Cât timp a trăit tata nu mi-aş fi putut închipui, văzând-o mereu încruntată şi cu voce repezită, că îl iubea atât de mult. E drept, nu aveam nici vârsta potrivită. Dar mare mirare a fost şi pentru oamenii în toată firea, vecinii şi vecinele noastre. „Ce zici, soro, de Ana? Ai fi crezut, auzind-o cum îl cicălea pe răposatu’ de bărbatu-su, că l-a iubit atâta?” În ziua reîntoarcerii mele de la spital, după plecarea unchiului Iancu, strângându-mă la piept şi suspinând, mi-a spus: — Acum, Ducule, când tăticu’ nu mai este, nu te mai am decât pe tine. Puţintică la trup şi firavă fusese ea totdeauna. Dar o voinţă, pe care n-ai fi bănuit-o în trupul acela mic, o făcea să fie mereu activă şi iute în mişcări ca un prâsnel. Acuma însă durerea o doborâse. Am aflat mai târziu că, în timp ce eu mă zbăteam în ghearele morţii la spital, acasă mama fusese şi ea la un prag de moarte. Dar mai mult decât toate doctoriile a vindecat-o teama de a nu rămâne singur, să cresc din mila vecinilor. Trei zile nu m-am dezlipit de lângă ea. Dar în a patra zi – atunci când s-a putut da jos din pat – m-a trimis să mă joc. Cum am ieşit în stradă, am dat cu ochii de Fane. Fane, rivalul şi prietenul meu. — Te făcuşi, mă, bine? Lumea zicea pe aici că ai dat ortul popii. — Nu l-am dat! Ce fac băieţii? — N-oi fi crezând că ţi-au dus dorul. — Mie mi-a fost dor de voi. Fane nu se aşteptase la o replică atât de împăciuitoare. Se încruntă, îşi scărpină vârful nasului şi rămase câtva timp cu ochii pe un hulub care dădea târcoale unei hulubiţe. Dar până la urmă, tot nu se dădu bătut: — Ce are să mai râdă banda de tine! — Şi, mă rog, de ce să râdă? — Te-ai uitat, mă, în oglindă? Bunicu’ are părul mai puţin alb ca al tău. — Să văd eu cine are să aibă curajul. Îi arăt eu lui! — Nu te mai grozăvi, mă! Crezi că nu ştiu din ce-ţi veni boala? — Din ce? — Din frică! Toţi ţâncii au să râdă de tine. — Unul să îndrăznească numai!… Fane ridică din umeri, mă mai măsură o dată din cap până în picioare cu un dispreţ suveran, apoi, întorcându-mi spatele, îmi strigă peste umăr: — Haide, nu vii? M-am luat după el. Am coborât dealul în goană pe partea cea mai abruptă. Jos, în port, i-am găsit pe ceilalţi. Băieţii mă primiră cu strigăte de bucurie. Bineînţeles, părul meu alb produse o impresie deosebită asupra tuturora. Şi fiindcă am simţit că cel puţin la doi, trei poreclele le stăteau pe buze, i-am avertizat că dacă vreunul va avea proasta inspiraţie să-şi râdă de părul meu alb, îi voi face „mutra chiseliţă”. Ameninţarea îşi produse imediat efectul, pentru că pornea de la cineva care în nenumărate rânduri îl înfruntase pe „şef”, respectiv pe Fane. Am început să ne jucăm. Nu-mi aduc aminte ce joc. Ştiu doar că a fost unul din acelea pe care, mai înainte, jucându-le, scorneam de fiecare dată peripeţii inedite şi palpitante, spre uimirea şi satisfacţia celorlalţi băieţi. De data asta, însă, izvoarele imaginaţiei mele secaseră cu totul parcă. Dar nu acesta a fost lucrul cel mai grav. Mai grav a fost că, după numai câteva minute, m-am tras deoparte, pur şi simplu fiindcă mă plictiseam. N-a fost un capriciu trecător. În zilele următoare s-a întâmplat la fel. Aşa am ajuns să descopăr că nu-mi mai făcea plăcere să mă joc. Explicaţia, deşi am căutat-o, nu am găsit-o atunci. Ca şi cu alte prilejuri, ea mi s-a relevat mult mai târziu. Din cauza aceasta, mai ales, eram şi nu mai eram acelaşi. Voioşia îmi dispăruse cu desăvârşire. — Ce se întâmplă cu tine, Ducule? mă întreba adesea, neliniştită, mama. Credea, pesemne, că spaima prin care trecusem, în ciuda îngrijirilor medicale pe care le primisem, nu rămăsese fără urmări. — Nimic, mamă! — Cum nimic, dragul meu?! Ce, aşa erai tu înainte? Nu te-am mai auzit râzând, nu te-am mai văzut zburdând, nu te mai joci. Stai tot timpul şi te gândeşti. La ce te gândeşti, Ducule? — La nimic, mamă! — La nimic! repeta oftând, învăluindu-mă în lumina ochilor ei, care de fiecare dată se umezeau. Ce i-aş fi putut răspunde? Puteam oare să-i spun: „Mamă, mă gândesc la noaptea aceea, când, fără voia mea…”

CAPITOLUL I OMUL CU OCHII FOARTE ALBAŞTRI ŞI FOARTE CANDIZI „Am crezut nimerit să fac această lungă introducere de teamă că povestirea de necrezut pe care am să v-o spun ar putea fi socotită mai degrabă rod al unei închipuiri greoaie decât al experienţei pozitive a unui spirit pentru care plăsmuirile închipuirii erau literă moartă şi deşertăciune”. EDGAR ALLAN POE: Manuscris găsit într-o sticlă. Era înalt, cu umerii largi şi puţin aduşi. Văzut din spate şi de la o oarecare distanţă părea un om trecut de cincizeci de ani. În realitate nu avea mai mult de patruzeci şi cinci. Când însă îl priveai din faţă, datorită ochilor săi foarte albaştri şi foarte candizi, nu mai puţin a părului în conflict permanent cu pieptenele, părea mult mai tânăr; poate numai cu puţin sărit peste treizeci de ani. S-ar fi putut spune despre el că e un bărbat foarte frumos, dacă fruntea ar fi fost ceva mai puţin boltită, dacă ochii foarte albaştri ar fi fost ceva mai mari iar nasul nu chiar atât de borcănat. Dar, cu toate aceste defecte, era un ins care trezea interes în aceeaşi măsură în care plăcea. (Bineînţeles femeilor.) Ar mai trebui adăugat că trezea constant şi unanim simpatie, probabil din cauza candorii ochilor săi foarte albaştri. Pe stradă – pe aceeaşi stradă – se găsea de aproape o oră. O stradă largă, asfaltată, ca un bulevard plantat cu trandafiri, cu clădiri variate ca stil, dar toate arătoase, unele la stradă, altele trase mai înăuntru, acestea din urmă cu grădini îngrijite, cu bucşii şi straturi de flori, şi ca o caracteristică a acelei străzi, cu câte un chioşc circular din şipci, vopsite, fără excepţie, în verde. Pe unul din trotuarele acestei străzi, pustii la ora aceea, se plimba bărbatul cu ochi foarte albaştri şi foarte naivi. Se plimba de la un capăt la celălalt şi plimbarea aceasta, pentru cineva cât de cât bun observator, avea ceva ciudat. Iată-l ajuns la capătul străzii. Aici se opreşte. Se opreşte şi se saltă pe vârfurile picioarelor sale lungi. Oftează, îşi trece pieptenele prin păr – gest inutil fiindcă părul rămâne la fel de rebel –, vâră pieptenele în buzunarul de la piept, după un minut îl ia de acolo şi îl ascunde în buzunarul de la spate al pantalonului, oftează din nou şi priveşte dezamăgit antena de televiziune a unei clădiri de pe strada perpendiculară cu bulevardul. Mai ales în clipa când priveşte antena pare foarte tânăr, asemenea unui băiat dezamăgit şi necăjit pentru te miri ce flecuşteţ. După câteva minute tresare, face stânga împrejur şi o porneşte înapoi cu paşi mari, grăbiţi. Se grăbeşte pe o distanţă de vreo douăzeci de metri, mai precis cam un sfert din lungimea străzii. Pe urmă micşorează paşii din ce în ce mai mult. Ei devin adevăraţi paşi de melc abia când se mai află la o depărtare de numai cinci metri de o poartă de zid, ce se continuă cu un gard tot de zid. Deasupra porţii spânzură o firmă care vesteşte pe cei interesaţi că acolo se află sediul unei secţii de miliţie. Pe măsură ce se apropie de această poartă, ochii cei foarte albaştri oglindesc acuma nu numai candoare, dar şi spaimă. Pe chip i se aşterne brusc paloarea, încât ai putea crede că omul stă să leşine, buzele încep să-i tremure iar nodul lui Adam, proeminent, prinde să se mişte într-un neastâmpăr isteric. Când, în sfârşit, ajunge în dreptul porţii, insul acesta cu ochi foarte albaştri şi foarte candizi se opreşte pentru o clipă, aruncă o privire speriată în direcţia clădirii retrase înspre fundul curţii, pe urmă brusc porneşte mai departe, grăbit, şi nu se mai opreşte decât la celălalt colţ al străzii. La acest capăt al străzii nu există o antenă de televizor pe care s-o contemple. Contemplă în schimb un plop tânăr care, cu trunchiul său subţire şi înalt şi cu ramurile puţine tocmai înspre vârf, pare ireal de fragil. Se uită la el un minut, două – ochii oglindesc o încântare naivă –, pe urmă face stânga împrejur, şi totul se repetă aidoma. …Şi acest du-te-vino durează de aproape o oră. Din când în când trec oameni pe stradă. Nimeni însă nu-l bagă în seamă. Nimeni nu-l observă de la vreuna din multele ferestre ale frumoaselor case de pe strada aceasta frumoasă. Nimeni pentru că din întâmplare nimeni nu priveşte pe fereastră la o asemenea oră. Dar chiar dacă i-ar fi venit cuiva chef să facă aşa ceva, şi l-ar fi observat, în niciun caz nu i-ar fi putut trece prin minte motivul adevărat pentru care insul acela, în mod evident agitat, făcea naveta de la un capăt la celălalt al străzii. Când, în sfârşit, mai erau doar cinci minute până când să se împlinească o oră de la începutul plimbării sale, se întâmplă ceea ce ar fi trebuit să se întâmple exact cu cincizeci şi şapte de minute mai înainte. Ajungând din nou în faţa secţiei de miliţie, fără să se oprească şi fără să se codească o clipă măcar, intră în curte. Şi în clipa când făcu pasul hotărâtor scoase pur şi simplu un geamăt, de parcă în clipa aceea ar fi primit în creştetul capului o izbitură năprasnică. O alee asfaltată ducea spre clădire. O alee nu mai lungă de şapte-opt metri pe care o parcurse cu paşi de melc şi aproape clătinându-se, ca un om căruia beţia a început să i se urce la cap. Sui apoi cele cinci trepte de marmură. În holul clădirii, dinapoia unui birou un sublocotenent de miliţie – ofiţerul de serviciu – cu o banderolă roşie pe braţul stâng scria ceva într-un registru. — Bună ziua! Vocea noului venit era spartă şi cu un abia perceptibil tremolo. — Bună ziua! Ce doreşti dumneata? îl întrebă amabil ofiţerul. — Eu… Şi se opri, agăţându-se cu amândouă mâinile de brâul de lemn al grilajului ce-l despărţea de ofiţerul de miliţie. Sublocotenentul abia acuma observă paloarea de pe chipul vizitatorului, panica din privirea lui. — Ţi s-a întâmplat ceva? întrebă cu interes. — Eu… Şi din nou nu mai putu continua. — Te simţi cumva rău? — Nu!… Mulţumesc. Pe urmă, revenindu-şi întrucâtva: Nu vă supăraţi… Ştiţi… eu… pentru prima dată mă găsesc într-o asemenea situaţie… Nu prea ştiu rostul pe aici… Dumneavoastră ce funcţie aveţi? Vă rog să nu vă supăraţi că vă întreb. — Sunt ofiţer de serviciu. — Da!… Ofiţer de serviciu… Da!… Da!… Posibil. Ştiţi, aş vrea să… Aş vrea să… Şi privi spre uşă, ca şi când ar fi vrut s-o rupă la fugă înapoi. — Poţi să-mi spui mie, tovarăşe, ce doreşti… — Da, desigur!… Probabil că aşa e şi regula… De vreme ce sunteţi ofiţer de serviciu, sunt desigur chiar obligat să mă adresez dumneavoastră. Nu-i aşa? Solicitat direct să răspundă şi întrucâtva impresionat de paloarea ciudată a solicitantului, sublocotenentul răspunse cam în doi peri: — Mda! Cam aşa… Vrei poate să faci reclamaţii? Dar vizitatorul, ca şi când nu l-ar fi auzit, continuă: — Desigur!… Desigur!… Teoretic sunt obligat să vă informez pe dumneavoastră… Teoretic… Dar, vă rog să mă credeţi, nu pot. Dumneavoastră nu vă pot spune însă nimic… Nu vreau să vă jignesc. Nu fiindcă v-aş contesta competenţa… Sau posibilitatea de înţelegere a… cazului. Nu pot fiindcă sunteţi… aici. Înţelegeţi? — Nu! mărturisi ofiţerul şi îi păru rău fiindcă imediat se întrebă dacă omul din faţa sa era în toate minţile. Solicitantul păru că se bucură: — Evident! Ar fi şi imposibil să înţelegeţi. Când veţi afla de ce am venit, atunci veţi înţelege. E, de altfel, atât de simplu. Da, da, nu pot fiindcă sunteţi… aici… — Bine, dar unde aş putea să fiu dacă nu aici? — De pildă în cealaltă încăpere. Nu e vorba de persoana dumneavoastră. Oricare altul ar fi aici în locul dumneavoastră, tot nu i-aş putea spune, pentru motivul foarte important că ar fi aici… Aici înseamnă acum… Acolo înseamnă mai târziu sau ceva mai târziu… Pricepeţi acuma? — În definitiv, tovarăşe, dumneata ce doreşti? — Să vorbesc cu cineva care nu-i acuma aici, în clipa asta. Cu cineva care se află în oricare altă încăpere, în afară de aceasta. — Ascultă, îşi pierdu răbdarea ofiţerul. Dumneata îţi închipui că noi stăm de pomană? Aici, fiecare îndeplineşte o anumită funcţie, are anumite sarcini precise şi nu poate fi deranjat după pofta fiecăruia. Mai ales că încă nu mi-ai spus ce te aduce la noi. Precizează-ţi scopul vizitei şi am să ştiu cu cine anume trebuie să stai de vorbă. Pe urmă, fiindcă citi pe faţa celuilalt decepţia, întrebă: Pe sectoristul dumitale îl cunoşti sau nu? — Din vedere numai. V-am spus că n-am mai avut de-a face cu miliţia. — Vrei să ţi-l trimit să stai de vorbă cu el? — În niciun caz!… Are nişte sprâncene care nu-mi inspiră deloc încredere. De fapt, nu numai sprâncenele. În general trăsăturile chipului dumisale nu-mi inspiră încredere. Ele trădează pe omul plin de sine. — Tovarăşe, nu mă interesează părerile dumitale despre sectorist. Spune-mi ce vrei. — Pardon!… Pardon!… N-am spus-o în sens peiorativ. Vă rog să mă credeţi… Ştiţi, după trăsăturile chipului său pare un om care are mare încredere în propriile sale forţe… Şi asta nu e bine pentru un miliţian. — Serios? îl ironiză sublocotenentul. Uite, asta n-o ştiam. Ca să vezi! Omul cât trăieşte învaţă. — Daţi-mi voie să vă explic. Pe urmă, poate că-mi veţi da dreptate. Când cineva, cu meseria dumneavoastră, anchetează un caz, prin firea lucrurilor trebuie să emită ipoteze. Ei bine, pe miliţianul care are prea mare încredere în forţele sale îl paşte cel mai mult primejdia de a greşi. Şi ştiţi de ce? De pildă, nu va depune suficiente eforturi ca să depisteze toate ipotezele posibile. El se va mulţumi să opteze pentru una din cele câteva care îi vor veni în minte şi pe urmă, în loc s-o verifice în raport cu faptele, va căuta să le interpreteze pe acestea în aşa fel ca ele să nu-i infirme ipoteza. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nici prin cap nu-mi trece să afirm că tovarăşul sectorist procedează aşa. Eu numai am vrut să vă argumentez ce pericol paşte pe un miliţian care are prea mare încredere în forţele sale. Pe măsură ce vorbise, solicitantul se liniştise întrucâtva. În schimb sublocotenentul îşi pierduse cu totul răbdarea. — Ai terminat? — Da!… Desigur. — Foarte bine. Tocmai voiam să-ţi atrag atenţia că sunt foarte ocupat şi, în consecinţă, să te întreb pentru ultima dată: în definitiv, ce doreşti de la noi? — Eu? se miră vizitatorul privindu-l pe sublocotenent cu ochii săi foarte albaştri şi foarte candizi. Eu nu doresc nimic, absolut nimic. Nu acelaşi lucru aş putea spune despre demnitatea mea. Ea, în schimb, doreşte! — Şi ce anume doreşte… demnitatea dumneavoastră? persifla ofiţerul. — Doreşte ca eu să fac o declaraţie. — Poftim… — Bine, dar v-am spus că nu vă pot face dumneavoastră această declaraţie fiindcă sunteţi… aici. Duceţi-mă la altcineva. Apoi, după o pauză, ca şi când abia acuma i-ar fi venit în minte: în definitiv, declaraţia n-o pot face decât în faţa şefului dumneavoastră. — În faţa tovarăşului comandant? — Exact! Şi e de mirare că lucrul acesta nu mi-a venit până acuma în minte. E clar, nu? Dânsul nu-i aici, ci într-una din celelalte încăperi. Perfect!… Vă rog să mă introduceţi la tovarăşul comandant.. — Tovarăşul comandant e foarte ocupat şi… — Se poate, îl întrerupse vizitatorul. Dar şi declaraţia pe care vreau eu s-o fac este foarte importantă. Extrem de importantă. Şi, vă rog să reţineţi, foarte gravă!… Sublocotenentul rămase câteva secunde nehotărât. Avea îndoieli că omul din faţa lui era în toate minţile. Cu toate acestea nu-şi putea lua nici răspunderea să-l dea pe uşă afară. — Aşteaptă puţin. Mă duc să raportez tovarăşului comandant. Ofiţerul se ridică, închise dosarul dar, tocmai în clipa în care se pregătea să deschidă o uşă, se auzi strigat: — Tovarăşe sublocotenent! — Ce mai doreşti, măi tovarăşe? — Va să zică, mă veţi introduce la tovarăşul comandant. — Să vedem dacă are timp. Nu-ţi pot promite cu siguranţă. — Când aveţi să-i spuneţi că am a-i face o declaraţie foarte importantă sigur că mă va primi. Din păcate nu ăsta e lucrul cel mai important pentru mine. — Atunci ce? — Faptul că v-am convins. Şi oftă. — O spui de parcă ţi-ar părea rău. — Îmi pare rău, desigur. Chiar foarte rău. — Dar ce-ai fi dorit, omule? — Dumneavoastră să mă fi considerat nebun şi să mă fi dat pe uşă afară. Da, da, asta aş fi dorit. Dar acuma, sorţii au fost aruncaţi… Acuma nimic nu mai e de făcut!… Vă rog, aş putea să stau jos puţin? Mă simt tare obosit. Şi fără să mai aştepte încuviinţarea ofiţerului, împinse uşiţa, trecu de partea cealaltă a grilajului şi se aşeză pe scaunul pe care până mai adineaori stătuse sublocotenentul. Îşi prinse tâmplele între palme, îşi rezemă coatele de birou şi închise ochii. Ofiţerul privi la el câteva clipe, pe urmă, ridicând din umeri, dispăru înapoia unei uşi. Solicitantul rămase singur. Acuma părea tălăzuit de o mare durere. Acuma era din nou livid ca un cadavru şi, din când în când, gemea. Oii de câte ori gemea, îşi legăna capul la dreapta şi la stânga. „De acuma încolo nu mai e de făcut nimic!“ murmură la un moment dat. Pe urmă din nou gemu, de data asta tare, ca o vită înjunghiată. — Tovarăşul comandant te aşteaptă! auzi el ca prin vis. Tresări şi se uită la ofiţer de parcă n-ar fi auzit ceea ce-i spusese. — Ce-aţi spus? — Am spus că tovarăşul comandant te aşteaptă. — Sunteţi absolut sigur că mă aşteaptă? — Ascultă, cetăţene! Te sfătuiesc să nu-ţi baţi joc de răbdarea şi de timpul meu. — Tovarăşe sublocotenent, e sigur că nu-mi bat joc de dumneavoastră. Dar e tot atât de sigur că am abuzat de timpul dumneavoastră. Dar aş vrea să vă întreb: Ştiţi oare că un mare bărbat de stat a spus: „Arta de a guverna constă în a tergiversa lucrurile atâta cât este nevoie ca timpul să rezolve toate problemele”. — Tovarăşul comandant vă aşteaptă! — Da, bineînţeles!… Da, bineînţeles!… Solicitantul se hotărî sau poate numai izbuti să se ridice de pe scaun. În picioare, se săltă de câteva ori pe vârfuri, apoi îşi trecu palmele peste faţă într-un gest care mima spălatul. Parcă îşi răcorea faţa cu o apă nevăzută. Cu aceeaşi apă nevăzută îşi dădu şi pe păr. Se pieptănă – fără folos fiindcă hălăciuga de păr rămase la fel de rebelă – şi se privi într-o oglindă pe care o scoase din buzunarul de la spate, acolo unde ţinea şi pieptenele, un pieptene de metal ca al frizerilor. Acuma metamorfoza era perfectă, uluitoare. Chipul îşi recăpătase culoarea naturală, spaima din privire dispăruse, nu-i mai tremurau nici buzele şi nici mâinile. Omul părea perfect stăpân pe sine. — Cred că acuma putem merge la tovarăşul comandant. Şi păşi în încăperea alăturată, care de fapt era un coridor, cu capul sus, cu pasul demn. Străbătură coridorul umăr lângă umăr, până ajunseră în dreptul unei uşi în care ofiţerul de serviciu bătu uşor. Când dinăuntru se auzi invitaţia de a intra, apăsă pe clanţă şi făcu semn ciudatului solicitant să-i treacă pragul. — Mulţumesc! Sunteţi foarte amabil. Solicitantul trecu pragul şi se apropie degajat de biroul dinapoia căruia se afla comandantul secţiei de miliţie. — Poftim! Ia loc! — Mulţumesc!… Sunteţi foarte amabil. — Ai insistat să te primesc… — Exact, tovarăşe comandant, şi vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. — Bine, ascult!, — Mă numesc Emilian Rebegea. — (!) — Şi sunt profesor. Profesor de istorie. Am studiat însă filosofia. Bănuiesc, tovarăşe comandant, că tot ceea ce spun, dumneavoastră consemnaţi pe o bandă de magnetofon? — Am fost informat că vrei să faci o declaraţie importantă. — Evident!… Evident!… N-am nimic împotrivă. Din contra, procedeul mi se pare avantajos şi din punctul meu de vedere. Am oroare de condei şi hârtie. Vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. Fu rândul comandantului să se întrebe dacă omul din faţa sa este în toate minţile. — Continuă, te rog. — Spuneam că sunt profesor de istorie, deşi am studiat filosofia. Să ştiţi, nu există prea mari deosebiri între ele. Amândouă fabulează. Una pe marginea evenimentelor, consemnându-le, cealaltă – filosofia – utilizând, în general, ceea ce se înţelege prin „postulatele raţiunii”. Dar ce vreţi!… Raţiunea este în aşa măsură îndrăgostită de fantezie, încât nu opune niciun fel de rezistenţă când aceasta din urmă îi încalcă domeniul. Raţiunea are conştiinţa mărginirii sale şi totodată a maşinităţii sale. Cuvântul să nu vă supere. Eu l-am inventat. Vreau să spun prin aceasta că raţiunea ştie că ea funcţionează întocmai ca o maşină, să zicem electronică, doar ceva mai perfecţionată. Fantezia, în schimb, nu are conştiinţa limitelor sale. Crezându-se nemărginită, mimează nemărginirea şi se dăruie cui o solicită, de pildă raţiunii, fecundând-o. Fiindcă trebuie să ştiţi – probabil că nu sunteţi în cunoştinţă de cauză – ceea ce farmecă cel mai mult într-un sistem filosofic este tocmai acea parte în care fantezia s-a împrumutat, dăruindu-se frenetic, raţiunii. Ei, dar mi se pare că am cam divagat. — Aşa mi se pare şi mie. — Vă rog să mă iertaţi! Aşa!… Va să zică v-am spus: numele, prenumele, profesiunea. Orice declaraţie aşa trebuie să înceapă. Acuma ar urma adresa. Ei bine, locuiesc pe strada Lămâiţei. Cunoaşteţi strada? — Strada Lămâiţei? Strada asta nu face parte din raza secţiei mele. — Ei şi? Are vreo importanţă? — În principiu, da! Dar îmi voi putea da mai bine seama dacă este sau nu important abia când voi cunoaşte natura reclamaţiei dumitale. — În orice caz sper că nu mă veţi sili să o repet şi în faţa comandantului secţiei de miliţie de care aparţin. — Asta rămâne de văzut. În cazul când va fi nevoie, vinovat vei fi tot dumneata. Frumos! Să nu ştii de ce secţie de miliţie aparţii! Şi doar scrie şi pe buletin. — Cine vă spune că nu ştiu? — Atunci ce cauţi la mine? De ce nu te-ai dus la secţia de care aparţii? — Fiindcă n-am vrut. Şi n-am vrut, fiindcă nu-mi place comandantul. Scuzaţi – e doar colegul dumneavoastră – dar după părerea mea este un tip profund antipatic. — Ai avut deseori de-a face cu dânsul? — Niciodată! Pe de altă parte nici nu ştiu cum arată la faţă. — Atunci cum poţi afirma că e profund antipatic? — Dacă nu iubeşte florile, nu-mi poate fi decât antipatic. Profund antipatic. — … Şi de unde ştii că nu-i plac florile? — La secţia colegului dumneavoastră nu există măcar o singură floare. Pe când aici curtea e plină. Lalele, regina nopţii, crini… — E normal ca noi să avem flori fiindcă avem grădină. Sediul celălalt, după cât ştiu eu, n-are nici curte, nici grădină. — Totuşi, dacă i-ar fi plăcut florile tovarăşului comandant ar fi găsit o soluţie. De pildă, putea să-şi fi procurat ghivece cu flori. Comandantul secţiei, oarecum înciudat pe sine că se lăsase antrenat într-o discuţie absolut fără rost, ţinu să reamintească solicitantului că se afla la el cu un anumit scop. — Nu crezi că ar fi timpul să-ţi faci declaraţia? — Acuma şi dumneavoastră vă grăbiţi. Dar, vă rog să mă credeţi că nu este în avantajul dumneavoastră să vă grăbiţi. În prezent ce faceţi? Mă ascultaţi. După cât îmi pot da seama din privirea şi calmul dumneavoastră, până la venirea mea aici nu păreaţi a fi avut de rezolvat treburi deosebit de… de… da, da, ăsta-i termenul: interesante. Nu vreau să insinuez că nu aveaţi ce face. Presupun că unele dintre treburile ce urmează a fi rezolvate de dumneavoastră sunt chiar presante. Dar sunt sigur că niciuna nu-i interesantă. Interesantă în sensul că v-ar da multă bătaie de cap. Fiindcă nici o problemă, în curs de rezolvare, nu poate fi interesantă dacă nu dă bătaie de cap. În schimb, cele ce urmează să aflaţi de la mine vă vor da multă bătaie de cap. Or, dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, cazul meu este deosebit de interesant. — Aştept să iau cunoştinţă de el. — Vă avertizez că e preferabil pentru dumneavoastră să-l aflaţi cât mai târziu. De ce să vă doară acuma capul când lucrul acesta este posibil să se întâmple ceva mai târziu? De altfel – cu unele mici digresiuni – îmi fac de fapt declaraţia. Unde am rămas? Va să zică: subsemnatul cutare şi cutare, de profesiune – v-am spus-o –, cu domiciliul – l-aţi aflat – acuma urmează starea civilă. Necăsătorit, tovarăşe comandant. Mai precis văduv fiindcă am fost o dată căsătorit. Soţia mi-a murit în timpul bombardamentului. Fără copii. Acuma declaraţia trebuie continuată astfel:…din proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni declar următoarele: După această formulă, arhicunoscută şi îndeobşte uzitată, ar trebui să urmeze declaraţia propriu-zisă. Da? — Mă rog! — Staţi puţin, că uitam ceva. Nu v-am spus câţi ani am. Patruzeci şi cinci. Nu sunt deci nici tânăr, nici bătrân. …Şi cu aceasta cred că am răspuns la toate întrebările din preambulul unei declaraţii-tip. Solicitantul tăcu. Se uită la comandantul secţiei – până acuma evitase să-l privească altfel decât fugitiv – şi ochii săi foarte albaştri şi foarte candizi exprimau iarăşi panica. După câteva clipe, întinse mâinile pe deasupra biroului, cu palmele deschise, întorcându-le pe faţă şi pe dos, aşa cum fac puştii de la grădiniţă, când educatoarea vrea să se convingă dacă ele sunt sau nu curate. — Tovarăşe comandant, vă rog să priviţi cu multă atenţie aceste mâini. Apoi după o pauză. Nu-i aşa că am mâini frumoase? Observaţi ce fine sunt. Înguste, cu degete lungi, cu noiţe pe fiecare unghie. Degetele mai ales nu-i aşa că par delicate? Cred că mulţi violonişti sau pianişti mi le-ar invidia. Nu credeţi? — (!) — Deşi nu vreţi s-o recunoaşteţi, asta nu înseamnă că sunteţi de altă părere. Degetele, de pildă, par a fi destinate să mângâie clapele unui pian sau să alunece pe coardele unei violine, să mânuiască un penel sau poate un stilou. În realitate ele nu se pricep să facă nimic din toate acestea. Există pe de altă parte degete scurte, groase, cu unghii tari şi curbate, predestinate parcă să ucidă. Ei bine, în ciuda urâţeniei lor hâde, asemenea degete rămân pure. În schimb, nişte degete frumoase ca ale mele, predestinate parcă să creeze în felurite chipuri frumosul, au fost în stare să se pună în slujba… în slujba… morţii. Ei, da, tovarăşe comandant, abia acuma zarurile au fost cu adevărat aruncate. Am pronunţat în sfârşit cuvântul; ca să nu-l rostesc, am încercat să mă păcălesc până în clipa aceasta în fel şi chip. Priviţi-mi mâinile, tovarăşe comandant! Priviţi-le şi luaţi cunoştinţă că eu, cu degetele acestea frumoase de pianist sau de violonist, am curmat o viaţă. Am ucis!… Am sugrumat cu degetele acestea frumoase… Comandantul secţiei de miliţie, la cuvintele acestea, se foi pe scaun şi făcu un semn abia perceptibil ofiţerului de serviciu care rămăsese lângă uşă. Acesta înţelese semnul şi ieşi pe uşă, fără ca acela ce se declarase asasin să prindă de veste. — Spuneţi-mi! Nu-i aşa că nu vă vine să credeţi că nişte mâini atât de frumoase, nişte degete atât de delicate, au putut curma o viaţă? Comandantul nu-i răspunse. Ştia, din experienţă, că atunci când un infractor se decide să mărturisească nu trebuie întrerupt. Se mulţumi doar să încline din cap în semn de aprobare. — O viaţă tânără am curmat, tovarăşe comandant… Nu cred că avea mai mult de douăzeci de ani… Şi era frumoasă… Chiar foarte frumoasă… Aţi înţeles deci că este vorba de o femeie… Am ucis o femeie, tovarăşe comandant… Am sugrumat-o cu mâinile acestea ale mele. Totul a decurs foarte repede… şi foarte simplu. Iată, aceasta e declaraţia pe care am ţinut s-o fac în faţa dumneavoastră… Şi acuma dumneavoastră faceţi cu mine tot ceea ce veţi crede de cuviinţă. Adică, procedaţi aşa cum procedaţi în asemenea împrejurări. Şi ucigaşul acesta cu ochi foarte albaştri şi foarte candizi, după ce îşi privi încă o dată mâinile şi le înfundă în buzunarele pantalonului, încredinţat că spusese absolut tot ceea ce trebuia spus, deveni absent, nepăsător. Făcea impresia că în niciun caz gândurile ce-i treceau acum prin minte nu aveau vreo legătură cu crima mărturisită. — Va să zică, pretinzi că ai ucis o femeie. — Cum aţi spus? întrebă Rebegea tresărind. — Pretinzi că ai ucis o femeie, repetă întrebarea comandantul. Rebegea se supără: — Cum… pretind? Afirm… Declar! … Şi asta e cu totul altceva. Sau poate puneţi la îndoială cele afirmate de mine? — Deocamdată, pentru mine, pretinzi numai. Orice vinovăţie trebuie dovedită, chiar şi într-un caz ca al dumitale. — Bineînţeles!… Bineînţeles!… Totuşi sunt dezamăgit. Nu-mi închipuiam că persoana mea nu inspiră măcar atâta încredere încât să fiu crezut atunci când vin să fac, de bunăvoie, o asemenea declaraţie gravă. — Mai ai de adăugat ceva la cele declarate? — Nu! Cred că v-am spus esenţialul. Amănuntele… Detaliile… Ştiţi, totdeauna am avut oroare de ele. Prefer să-mi puneţi dumneavoastră întrebări şi aveţi cuvântul meu de onoare că vă voi răspunde cu toată sinceritatea. — Bine!… Atunci să trecem la întrebări. — Vă rog! — Mi-ai spus că nu eşti însurat. — Exact!… — Atunci trebuie să înţeleg că victima a fost… prietena dumitale? — Prietenă? În niciun caz prietenă. — Să zicem atunci amantă. — Ştiţi, cuvintele sunt ca şi femeile! Au mai multe accepţii. Ca să nu te înşeli, trebuie să cunoşti toate aceste accepţii. De aceea, personal sunt foarte atent la nuanţe. Sau, dacă vreţi, ţin foarte mult – întrucât cele mai multe cuvinte nu au un singur sens – să folosesc sau să mi se precizeze în care anume accepţie trebuie înţeles un anumit cuvânt într-o anumită frază. De pildă, cuvântul pe care l-aţi pronunţat: amantă. Eu nu ştiu exact ce înţeles i-aţi dat. De pildă, dacă te culci o dată cu o femeie se poate spune că ţi-a fost amantă? După mine, cuvântul amantă presupune legătură în timp. La care din aceste două accepţii v-aţi gândit când m-aţi întrebat dacă mi-a fost amantă? — La cea de-a doua. — În acest caz – şi vă rog să remarcaţi ce bine ne-a prins la amândoi mania mea pentru nuanţe – vă declar categoric: femeia pe care am ucis-o nu mi-a fost amantă. — De cât timp o cunoşti? Rebegea se gândi puţin. — Cred că sunt opt luni. — … Şi ce te-a determinat s-o ucizi? — S-o sugrum vreţi să spuneţi! — Ce motiv ai avut s-o sugrumi? — Niciunul!… — Bine, dar atunci de ce ai ucis-o? — Am ucis-o din nebăgare de seamă, dar şi datorită unei regretabile confuzii. — Cum? — Vreau să spun că am ucis-o fără să fiu conştient că o omor… Mi-am dat seama că am omorât-o abia în clipa când nu mai trăia… Murise, când mi-am dat seama că am ucis-o… Căpitanul Stolnicu se întunecă la faţă şi numai cu greu îşi înăbuşi un oftat. Deşi era în miliţie de cincisprezece ani, şi cu toate că avusese de-a face cu fel şi fel de oameni, nu se rutinase. Fără a fi un sentimental, nu era lipsit de o anumită sensibilitate care îl făcea să sufere, să se indigneze sau să se revolte, de fiecare dată când se găsea în situaţia de a constata de câtă ticăloşie este capabil un om, sau să se bucure atunci când îşi dădea seama că în cele mai multe cazuri, oricât de mare şi iremediabilă părea a fi decăderea cuiva, totuşi exista o zonă, aşa ca o oază, unde umanitatea, adică tocmai ceea ce este mai bun în orice fiinţă umană, se refugiază ca să reziste. Din acest motiv, asculta mărturisirea omului din faţa sa crispat într-un fel de aşteptare aproape dureroasă, tocmai fiindcă înţelegea că se găsea în faţa unui caz mult mai complicat decât părea la prima vedere. Ceea ce îl făcea să bănuiască acest lucru era faptul că omul care venise să se denunţe era un intelectual, şi el ştia că un intelectual nu ucide cu uşurinţă, fiindcă raţiunea, mai disciplinată la el decât la un altul, izbuteşte în cele mai multe cazuri să cenzureze pornirile instinctive. Dar în acelaşi timp mai ştia că, dacă un intelectual ucide în mod spontan numai în puţine cazuri, în schimb, atunci când e vorba de o crimă premeditată, el se pricepe s-o regizeze cu meticulozitate şi fantezie. De aceea, îşi propuse să fie foarte atent. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât „cazul“ ieşea întrucâtva din comun prin faptul că asasinul venise să se denunţe. — Ai cunoscut-o acum opt luni şi ai ucis-o abia astăzi. Astăzi ai ucis-o? Rebegea se uită la ceas. — Nu cred să fi trecut mai mult de o oră şi un sfert de când am ucis-o. — … Şi pretinzi că ai ucis-o fără să-ţi dai seama ce faci? — Iarăşi folosiţi cuvântul care nu-mi place. E vorba de cuvântul pretind. Eu nu pretind, nu pot să pretind, de vreme ce mă găsesc aici de bunăvoie. Eu am venit aici să declar, să afirm, să explic dacă este nevoie, să precizez. De aceea vă repet: Nu pretind ci afirm că am sugrumat-o fără să fiu conştient de ceea ce fac. — Despre aceasta vom mai discuta. Spune-mi, în ce împrejurare ai cunoscut-o? — Mi-a prezentat-o o prietenă de-a ei. — Acum opt luni? — Exact! — Şi ţi-a devenit amantă când? (Mi-ai spus că termenul nu este cel mai potrivit, dar altul mai bun nu găsesc.) — E absolut necesar să răspund la întrebare? — De vreme ce ţi-am pus-o, înseamnă că da. — Abia aseară, pentru prima dată. — De ce atât de târziu? — Nu obişnuiesc să pretind femeilor să fie drăguţe cu mine. Las totdeauna la latitudinea lor. Ştiu că, până la urmă, aşa se va întâmpla. — Nu vreau să fiu ironic, nici să te jignesc, dar a durat cam mult aşteptarea. Presupun că victima nu era o fată „modernă”. — Presupunerea dumneavoastră, tovarăşe căpitan, este greşită. Ea a fost exact o fată modernă în accepţia peiorativă pe care aţi dat-o acestui cuvânt. Am cunoscut-o într-un bar – barurile le frecventa des – şi o puteai întâlni, zilnic, la „Katanga“ sau la vreo altă cafenea. Îi plăcea să tragă la măsea, în special whisky şi în privinţa relaţiilor dintre sexe avea păreri foarte liberaliste. Tocmai de aceea n-a fost drăguţă cu mine decât atunci când i-a plăcut sau când a avut fantezia s-o facă. — Cum o cheamă? — Refuz să răspund. — De ce? — Fiindcă nu pot să-i pronunţ numele. După ce am omorât-o, mi se pare un sacrilegiu să-i mai pronunţ numele. Îl veţi afla când veţi veni acasă la mine. În poşeta ei veţi găsi buletinul de identitate. Căpitanul Stolnicu se uită la Rebegea aşa cum se uită cineva la interlocutorul său când începe să fie convins că acela nu este în toate minţile. În clipa aceea, uşa se deschise şi în pragul ei se arătă un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum gri. Se salută din priviri cu Stolnicu, pe urmă se aşeză pe un scaun, după ce şi-l trase în faţa ferestrei. Îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze privind distrat afară, în grădina foarte îngrijită a secţiei de miliţie. Ai fi putut crede că venise pentru cu totul altă treabă şi că, văzând că nimerise prost, se hotărâse să aştepte până când căpitanul Stolnicu avea să termine ancheta. Rebegea îi aruncă o privire distrată, pe urmă nu-l mai slăbi din ochi. După ce-l văzu instalat la fereastră se adresă căpitanului Stolnicu: — Nu e rău că l-aţi chemat în ajutor. Cazul meu e destul de complicat. Apoi către civilul în haine gri: Ştiţi, aveţi un cap foarte interesant. Dar mai interesanţi la dumneavoastră decât orice sunt ochii. Mai precis felul cum ei privesc. Ochii dumneavoastră nu privesc orizontal ci vertical. Adică o privire care se pricepe să vadă, să observe. După părerea mea, există două categorii de orbi. Orbi în accepţia adevărata a cuvântului şi orbi care deşi au ochi sănătoşi sunt mai orbi decât orbii, fiindcă văd numai aparenta şi nu esenţa. Mai orbi decât orbii, fiindcă orbii adevăraţi, deşi n-au vedere, de fapt, tocmai de aceea s-au obişnuit să vadă cu ochii minţii. Şi acesta e un fel de a vedea mult superior. Numărul orbilor în comparaţie cu al văzătorilor este mic. Al văzătorilor care însă nu văd este enorm. Dumneavoastră faceţi parte din categoria acelora care au şi ochi şi ştiu să şi vadă. Sunteţi interesant, dar nu numai din acest punct de vedere. Dumneavoastră, prelucrând datele pe care vi le furnizează vederea dumneavoastră verticală, stabiliţi relaţii, sinteze, trageţi concluzii. Sunteţi, cu alte cuvinte, un om inteligent. Un infractor are motive serioase să se teamă de dumneavoastră, în cazul când nu este dispus să-şi recunoască vina. Omul în gri se miră că Rebegea îi ghicise adevărata identitate. Era o dovadă că aveau de-a face cu un criminal deosebit de inteligent. Îi replică, aşa cum îi era obiceiul, cu vădită bunăvoinţă: — Cred că exagerezi. Dar asta n-are nicio importanţă. De altfel, mă simt obligat să-ţi dau un sfat. Cred că nu este cazul să te preocupe persoana mea. Ai declarat, de bunăvoie, că ai comis un asasinat. Deocamdată ţi se cere să răspunzi la unele întrebări. Preocuparea dumitale trebuie să fie una singură: să răspunzi cât mai exact şi fără a ocoli adevărul. Înainte de a răspunde, Rebegea se uită amuzat la omul în gri. — Mi-aţi dat o replică foarte oficială şi, trebuie s-o recunoaşteţi, exasperant de banală. Cu toate acestea, rămân la părerea mea că natura v-a dotat cu o inteligenţă superioară. În legătură cu sfatul pe care mi l-aţi dat, aflaţi că: a. Precizia a devenit pentru mine aproape o manie. b. De vreme ce singur m-am denunţat, nu văd ce interes aş avea să ocolesc adevărul. c. Vă rog să luaţi notă că sunt un om… logic. (îmi place să cred că şi dumneavoastră sunteţi la fel.) Cuvintele fură rostite cu foarte multă demnitate. Pe urmă, ochii îşi recăpătară expresia obişnuită de multă candoare şi puţină buimăceală. Pentru ca omul în gri să fie întrucâtva pus la curent cu cele declarate de Rebegea, căpitanul Stolnicu rezumă: — Va să zică, ai ucis o femeie pe care o cunoşti de opt luni, fără ca să fii conştient de ceea ce faci. — Exact, tovarăşe căpitan. — Acuma te-aş invita să ne povesteşti, fără să neglijezi amănuntele, tot ceea ce s-a întâmplat între dumneata şi femeia aceea în ultimele douăzeci şi patru de ore. — Vă voi povesti. De fapt, prea multe nu am a vă spune. A venit la mine ieri după-amiază. Şi a rămas. Cred că nu vă interesează detaliile. Probabil că acuma aveţi să fiţi curios să aflaţi ce am discutat amândoi. Ei bine, vă răspund categoric. Nu am discutat nimic. Cu o femeie nu discuţi. Cu o femeie flecăreşti. — Ai nişte idei foarte retrograde despre femei, observă căpitanul Stolnicu. — Idei!… Noţiunea despre idei cred că ar trebui revizuită. Până la ora actuală, omenirea a gândit şi a exprimat toate ideile posibile. Dar totodată, şi în număr infinit mai mare, există şi pseudoidei. Ideile, amestecate cu pseudoideile se călătoresc prin secole şi, din când în când, asemenea unor taifunuri sau uragane, provoacă în anumite epoci adevărate calamităţi. — Ţi-am pus o întrebare foarte precisă şi văd că dumneata divaghezi, îi atrase atenţia căpitanul Stolnicu. — Nicidecum! Mă menţin strict în limitele întrebării dumneavoastră. Mi-aţi cerut să vă povestesc tot ce s-a întâmplat între mine şi ea în ultimele douăzeci şi patru de ore. În câteva cuvinte v-am povestit totul, afară de crima propriu-zisă. Desigur nu v-a satisfăcut. Pe urmă am anticipat o întrebare, care, sigur ar fi urmat: Ce am discutat noi doi? Şi mi-aţi fi pus, sigur, această întrebare fiindcă aţi fi vrut să aflaţi din răspunsul meu dacă nu am atins în discuţia noastră niscai subiecte delicate, care, eventual, au putut trezi în mine sentimente vindicative de pildă, şi din pricina cărora, ulterior, am omorât-o. Anticipând această întrebare, v-am răspuns că nu am discutat cu ea de loc. Dar că, în schimb, am flecărit. Şi tocmai voiam să vă explic de ce eu personal nu discut cu femeile ci flecăresc, bineînţeles atunci când izbutesc. Fiindcă este enorm de greu să flecăreşti atunci când nu ai niciun fel de aptitudini pentru o asemenea treabă. Dar m-aţi întrerupt ca să-mi atrageţi atenţia că am nişte păreri retrograde despre femei. Îmi daţi voie să continui? E foarte necesar, dacă vreţi să vă faceţi o idee cât mai exactă despre crimă. Căpitanul Stolnicu se uită la omul în gri şi acesta îi făcu semn să-l lase să continue. — Bine!… Explică. — Tocmai voiam să spun că femeia este instrumentul prin care specia se apără de moarte, de distrugere. Aşa se explică surplusul de determinism al femeii. Prin acest surplus de determinism se compensează tendinţa către indeterminism a bărbatului, care a apărut atunci când acesta a început să recreeze un univers raţional. Creându-şi un univers al lui raţional, bărbatul a început să se desprindă din determinismul său natural. De fapt, „desprindere” nu este cuvântul cel mai potrivit. Mai aproape de adevăr aş îi dacă aş spune că într-o oarecare măsură acest determinism natural a slăbit. Şi atunci femeii, ca aliată de nădejde a naturii, tocmai datorită determinismului ei riguros i-a revenit sarcina să corecteze şi să adauge un spor de atracţie acelor atribute naturale cu care fusese înzestrată ca să asigure perpetuarea speciei. Acesta este motivul pentru care femeia îşi vopseşte părul în diferite nuanţe; îşi corectează sprâncenele; nu e mulţumită de sprâncene şi gene şi atunci şi le smulge – sprâncenele – sau le înlocuieşte cu totul – genele; pudra, cremele, rujul, oja, parfumurile, sutienele, corsetele, sânii falşi din material plastic, varietatea podoabelor, a veşmintelor – culori şi modele – iată numai câteva din mijloacele folosite de femeie spre a corecta atributele ei naturale. Datorită acestei enorme cantităţi de artificial prin care femeia îşi sporeşte farmecul ei nativ, echilibrul se restabileşte, echilibru tulburat de tendinţa spre indeterminism natural a bărbatului mai ales în epoca modernă. Determinismul ei – din acest punct de vedere – este atât de riguros, încât ea subordonează totul acestui scop, foarte nobil din punctul de vedere al imperativelor speciei. Acesta este motivul pentru care bărbaţii, în marea lor majoritate – raţional sau instinctiv – nu prea iau în serios femeile. Din acelaşi motiv vă spuneam că n-am discutat cu ea. Cu femeile nu poţi discuta, ci numai flecări. Iată, aceasta este explicaţia. Poate puţin cam lungă… — Foarte lungă. Eu te solicit ca răspunsurile să fie cât mai la obiect. — Şi eu îmi permit să vă atrag atenţia că, de vreme ce m-am predat de bunăvoie, sunteţi obligaţi să nu vă precupeţiţi timpul şi să acceptaţi ca răspunsurile mele să fie cât mai complete, din punctul meu de vedere. Nu fiindcă aş urmări vreun avantaj – nu pretind circumstanţe atenuante – ci fiindcă sunt un intelectual. Unii, când pronunţă cuvântul „intelectual”, strâmbă din nas. Alţii se ruşinează să se numească astfel. Ca şi când ar fi un cuvânt de ocară. Eu sunt mândru de acest titlu. Fiindcă e un titlu. Un titlu de adevărată nobleţe. Declaraţia mea e înregistrată pe bandă de magnetofon. Vreau ca această declaraţie să se vadă că este făcută de un intelectual. Dacă mă siliţi să răspund cu da şi nu sau cu fraze telegrafice, refuz să mai vorbesc şi ţin să vă previn că sunt suficient de încăpăţânat ca să nu cedez, oricât de mari ar fi presiunile. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât dumneavoastră, neavând dovada materială a vinovăţiei mele, sunt numai prezumtiv – pe baza propriei mele declaraţii – criminal. — Nu-ţi cer răspunsuri telegrafice. Dar nici nu abuza de răbdarea noastră. Consideraţiile dumitale care se vor originale nu sunt deloc interesante, le aprecie căpitanul Stolnicu. — Credeţi? Vă veţi convinge de contrariu mai târziu, când le veţi asculta, de la început până la sfârşit, reproduse pe banda de magnetofon. Veţi avea posibilitatea să exclamaţi: Ecce homo! Homo nu în general, ci un om, eu! Sau dacă nu dumneavoastră, atunci sigur că dumnealui aşa va exclama. E prea inteligent ca să n-o facă. Pe urmă, dacă aş da ascultare îndemnului – sau poate ordinului dumneavoastră – de a fi cât mai concis şi cât mai la obiect, nu veţi putea înţelege cum de a fost posibil, fără să-mi dau seama, să curm viaţa unei fete neavând absolut nici un motiv. Vă spuneam mai adineaori că n-am discutat cu ea. Aş vrea să mai adaug că nici măcar n-am flecărit. N-am flecărit, pur şi simplu pentru că nu mă pricep. Flecăreala este liantul care face posibile relaţiile de amiciţie. Oamenii care nu ştiu să flecărească sunt nesociabili, duc o viaţă singulară. Dacă sunt obligaţi să participe la diferite reuniuni, sindrofii şi aşa mai departe se simt stingheri iar ceilalţi îi consideră ursuzi, morocănoşi, pur şi simplu fiindcă nu ştiu să flecărească. Da, există şi asemenea oameni, deşi aptitudinea de a flecări este o însuşire comună marii majorităţi a oamenilor. Milioane şi milioane de oameni se nasc şi mor fără să fi fost capabili să poarte o singură discuţie în viaţa lor, dar având părerea contrarie tocmai fiindcă ei confundă flecăreala cu discuţia. Mă refer la acele milioane şi milioane de oameni care nu gândesc niciodată, care se mulţumesc a reproduce idei sau pseudoidei prinse din zbor. Jonglând cu ele şi convinşi că discută, de fapt nu fac decât să flecărească. A flecări, credeţi-mă, este o artă şi nouăzeci şi nouă dintr-o sută din cei care izbutesc în viaţă sunt maeştri în arta flecărelii. În ceea ce mă priveşte eu mă consider – mă consideră şi alţii – nesociabil. Acest defect se datoreşte incapacităţii mele totale de a flecări. Iată, dar, de ce nu am flecărit cu biata fată. Fiindcă, pur şi simplu, nu m-am priceput s-o fac. Pe de altă parte, nici ea nu a fost prea vorbăreaţă cu mine. Probabil din teama de a nu fi obligată să audă debitându-i-se lucruri adormitor de plicticoase. Trebuie s-o spun deschis că, din punctul ei de vedere, temerea era perfect justificată. Acuma cred că am izbutit să fiu suficient de clar. Va să zică, încă o dată şi pentru ultima oară: N-am discutat cu ea, deoarece era femeie, şi n-am flecărit, natura neînzestrându-mă cu acest de invidiat talent. — Spune-ne, cum ai ucis-o? Cu cât mai multe detalii. De data asta întrebarea o puse omul în gri care continua să contemple grădina, de unde pătrundea, prin fereastra deschisă, mirosul îmbătător al „reginei nopţii“. — Avea un gât alb… Nefiresc de frumos şi de alb… Am simţit nevoia să-l mângâi. Am întins mâna… mâinile. Am prins să-l mângâi. Şi deodată totul s-a învălmăşit… Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar la un moment dat ea n-a mai fost ea… Am fost convins că e şi de frică, de groază, în loc să mângâi am început să strâng… să strâng. Când m-am dezmeticit era prea târziu… Prea târziu… Făptuisem grozăvia. De data asta fără voia mea. — De ce ai spus: de data asta? întrebă cel în haine gri. — Fiindcă s-a mai întâmplat o dată să sugrum pe cineva. Numai că atunci asta am vrut. Să omor. — Tot o femeie? — Nu! Un bărbat!… Un inamic. Pe front eram atunci. Căzusem prizonier, cu prilejul unei incursiuni. Nemţii ne-au dus în sat şi ne-au închis într-o magazie. Erau mereu în retragere şi întrucât prizonierii îi încurcau, pur şi simplu îi împuşcau. Eram în magazie trei. Ne-am hotărât să evadăm. Am izbutit să desprindem o scândură şi unul dintre noi, cel mai subţirel, s-a furişat afară şi a înjunghiat santinela. După aceea ne-a eliberat şi pe noi. Satul era plin de nemţi. Am sărit în grădina casei vecine, dar, ghinion, acolo erau încartiruiţi nemţi. Unul ne-a văzut şi a început să tragă după noi cu automatul. Ne-am risipit care încotro. Ceilalţi doi au fost omorâţi. Eu am avut noroc. Câteva gloanţe mi-au fluierat pe la ureche dar niciunul nu m-a găsit. Nici nu ştiu cum am ajuns în podul unui grajd. Nemţii au început să mă caute prin case, majoritatea pustii. Satul fiind în zona frontului, oamenii în majoritate se băjeniseră. Dar tocmai atunci ai noştri au atacat prin surprindere satul. Eu însă habar n-aveam ce se petrece. Auzeam împuşcăturile şi credeam că trag nemţii aşa la întâmplare ca să mă sperie. De altfel mă consideram pierdut. Eram convins că, până la urmă, mă vor descoperi. Nu aveam nicio armă la mine. Până şi briceagul mi-l luaseră. La un moment dat, aud jos în curte tropăituri. Mă uit printr-o crăpătură şi văd un neamţ că străbate în pas alergător ograda, după care începe să urce grăbit scara ce ducea în pod. Resemnarea nu este un sentiment care te încearcă atunci când te paşte pericolul morţii decât în foarte rare cazuri. Nu voiam să mor. Ştiam că dacă pun mâna pe mine mă împuşcă pe loc. Şi atunci m-am hotărât să nu mă dau prins. M-am ascuns în fân şi când neamţul a intrat în pod, am sărit asupra lui, apucându-l de gât. Luat prin surprindere, aproape că nu a opus rezistenţă. Când mi-am descleştat degetele era mort. Era primul om pe care îl omoram, pe care ştiam că l-am omorât. Era la un pas de mine şi descopeream, abia acum descopeream, că un mort începe să miroasă chiar înainte de a se descompune. Mi se făcu greaţă şi-mi venea să vomit. Îl priveam şi ascultam lătrăturile furioase ale armelor automate întrebându-mă prosteşte cumva de era posibil ca nemţii să dezlănţuie un foc atât de îndârjit numai pentru că evadaseră trei prizonieri români, dintre care numai unul mai era în viaţă. Focul a ţinut vreo jumătate de oră. Abia când am auzit vorbindu-se româneşte pe uliţă, am înţeles că ai noştri atacaseră prin surprindere satul şi îl ocupaseră. Dar am mai înţeles ceva – din păcate abia apoi – fiindcă abia pe urmă băgasem de seamă că era neînarmat. Am înţeles ce căutase neamţul în pod. Am înţeles că se urcase nu ca să mă caute pe mine, ci ca să se ascundă acolo cu intenţia de a se preda românilor atunci când satul avea să fie cucerit de ei. Şi eu care crezusem cu totul altceva îl omorâsem. A fost prima mea crimă. Au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Dar eu n-am uitat. Am retrăit în vis groaznica întâmplare de zeci şi zeci de ori. De zeci şi zeci de ori m-am trezit îngrozit şi cu ochii plini de lacrimi – plânsesem în vis – că omorâsem un om care, la fel ca şi mine, voise să trăiască. Nu mi-am găsit niciodată niciun fel de scuză. Nici măcar faptul că eram atunci pe front şi mă consideram în legitimă apărare – nu ştiusem cu ce intenţie se urcase neamţul în pod – n-a constituit pentru mine, ulterior, o scuză. Nu putea exista nicio scuză. Omorâsem un om cu mâinile astea ale mele. Eu, intelectualul, profesorul de filosofie, eu, civilizatul, omul de cultură, estetul într-o anumită măsură. Îl omorâsem pe Hermann. Aşa se numea neamţul: Hermann Hurweber. Era o namilă de om de peste un metru şaptezeci înălţime. O femeie care semna Wilma îşi începea astfel scrisoarea: „Mein liebes Häschen“[1] Iepuraşul Wilmei de peste un metru şaptezeci înălţime avea părul alb pe la tâmple şi albeaţă pe ochiul drept. Făcea parte din categoria reformaţilor nenorocoşi trimişi pe front în ultimele luni ale războiului. Am luat scrisoarea pe care o găsisem într-un buzunar al vestonului – îi scotocisem prin buzunare fiindcă voisem să aflu cum se numea neamţul pe care îl sugrumasem – cu gândul ca, mai târziu dacă aveam să scap cu viaţă, să-i scriu nevestei sale în ce împrejurări murise Häschen-ul ei. Dar nici până astăzi n-am avut curajul să scriu o asemenea scrisoare. Ea, după atâţia ani, probabil că l-a uitat şi dacă vrea să-şi aducă aminte cum arăta, trebuie să se uite la o fotografie de-a răposatului ei iepuraş. Eu însă mi-l amintesc precis pe acest iepuraş de peste un metru şaptezeci înălţime, cu părul cărunt şi albeaţă pe ochiul drept, pe care l-am ucis de două ori. O dată acum douăzeci de ani şi încă o dată astăzi când, ucigând-o pe ea, am fost convins că pe el îl ucid. Cum a fost posibil să se împletească prezentul cu trecutul nu ştiu, nu-mi pot explica. Dar adevărul acesta este. N-o spun în chip de scuză. Rebegea conteni. Cu o batistă albă, imaculată, îşi tamponă fruntea perlată de transpiraţie. După aceea îşi vârî mâinile adânc în buzunarele pantalonilor, iar capul între umeri, după care începu să observe cu o atenţie concentrată o muscă mare şi verde ce se plimba pe vârful pantofului său. Şi fiindcă părea a fi terminat tot ceea ce avea de spus, căpitanul Stolnicu întrebă: — Şi pe urmă? — Când pe urmă? întrebă Rebegea parcă de pe altă lume. — După ce ţi-ai dat seama că ai omorât-o. — După aceea, m-am îmbrăcat şi am venit încoace, ca să mă denunţ. Numai că nu m-am putut hotărî chiar imediat să intru aici. Până la urmă a învins însă demnitatea. Asta e tot. — Cred că deocamdată nici noi nu mai avem de pus întrebări, nu-i aşa, tovarăşe căpitan? întrebă pe Stolnicu omul în gri. — Deocamdată nu! — Atunci să mergem la locul crimei. Dumneata ne vei însoţi. Omul în gri trecu în camera alăturată. Căută la telefon şi găsi pe procurorul de serviciu pe care îl informă.   Maşina care aducea pe procurorul de serviciu se opri în faţa casei cam în acelaşi timp când soseau şi alte două maşini. Într-una se aflau căpitanul Ovezea – el fusese bărbatul în gri –, comandantul secţiei de miliţie în raza căreia se afla strada Lămâiţei, căpitanul Velicu, căpitanul Stolnicu, comandantul secţiei de miliţie în faţa căruia dăduse Rebegea declaraţia, de asemenea criminalul, profesorul Emilian Rebegea. Din cealaltă maşină coborâră experţii din grupa operativă condusă de căpitanul Ovezea[2]. Maşinile opriră în faţa unei porţi masive din fier forjat. În dreapta şi în stânga, zidul de cărămidă foarte lat, şi înalt tot atât cât poarta, avea pe creasta lui, zidite, cioburi de sticlă multicolore. Dacă te luai după poarta impunătoare şi după grosimea zidului, asemenea unuia de mănăstire fortificată, te aşteptai să vezi dincolo, în incinta curţii, dacă nu un „palat“ cum erau denumite pe nedrept multe din casele vechiului Bucureşti, în orice caz o casă mai acătării. În realitate, în fundul curţii – mai curând un fel de minusculă tindă – se vedea o căsuţă scundă, cu acoperiş în formă de piramidă, din şindrilă neagră de veche ce era. O casă veritabilă de ţară de la munte cu prispă şi parmac, cu pereţii coşcoviţi care cândva fuseseră vopsiţi în albastru. O particularitate a casei deloc potrivită o constituiau ferestrele disproporţionat de mari în raport cu înălţimea casei, ale căror transperante decolorate şi stricate scoteau şi mai mult în evidenţă contrastul inestetic dintre ele şi ansamblul clădirii. Cândva de la poartă şi până la casa din fundul curţii, ducea o alee. Acuma aleea nu mai exista. Iarba crescuse otova pe toată suprafaţa curţii, şi înaltă până ceva mai sus de glezne. Câţiva cireşi bătrâni se părea a fi fost semănaţi la întâmplare, dar nu era adevărat. Curtea fusese, cu mulţi ani în urmă, o mică livadă. Asta pe vremea când încă trăia şi era tânăr bunicul profesorului Emilian Rebegea. În decursul anilor, mulţi dintre pomii livezii minuscule se uscaseră. Unii fuseseră tăiaţi, alţii nu. Bătrâni, dar în stare să rodească, mai rămăseseră cireşii, patru la număr, şi doi caişi. În clipa când coborî din maşină, Rebegea se clătină pe picioare şi era palid, la fel de palid cum fusese până a nu se hotărî să treacă pragul secţiei de miliţie. Se îndreptă spre poartă cu paşi mici, precauţi, de parcă voia să se convingă, înainte de a mai face un pas, dacă pământul pe care călca poate să-i susţină greutatea corpului. În realitate, mergea aşa fiindcă făcea sforţări să păşească drept, să nu se bălăbăne ca un om beat. Cu mâna care îi tremura apăsă clanţa, şi poarta de fier se deschise scârţâind prelung şi jalnic, din cauza balamalelor neunse. — Îmi permiteţi s-o iau înainte, ca să vă conduc. Şi păşi, primul, dincolo, în curte. Aproape se înserase. Făcu vreo câţiva paşi şi fiindcă îl ajunsese din urmă căpitanul Ovezea, se agăţă de braţul lui. — Vă rog să-mi permiteţi să mă sprijin de dumneavoastră. Altfel mă voi prăbuşi. E îngrozitor ce simt. Căpitanul Ovezea făcu semn unuia dintre subordonaţii săi şi acesta se grăbi să-i ofere lui Rebegea braţul. Mergeau cu toţii prin iarbă în evantai şi nimeni nu scotea o vorbă. În grădina părăginită a lui Rebegea mirosea a vegetale şi într-unul din cireşii bătrâni o vrăbiuţă ciripea neliniştită. Când ajunseră în faţa uşii de la intrare, Rebegea vârî mâna într-un burlan şi scoase de acolo o cheie de-a dreptul anacronică. Din cauză că-i tremura mâna izbuti să descuie uşa nu fără dificultate. Dar n-o deschise imediat. Mai întâi îşi şterse faţa palidă ca de mort, pe care şiroia transpiraţia, cu o batistă mare şi albă, cât o basma. — Îmi permiteţi şi de data asta să trec tot eu înainte. Vocea îi tremura şi suna dogită, fără timbru. Un vestibul minuscul. În stânga, o nişă căptuşită cu lemn de stejar – cuierul. În dreapta, o uşă care ducea în sufragerie. Tavanul scund, de lemn, pereţii căptuşiţi cu lambriuri de stejar. Sufrageria era mobilată în stil românesc. Deasupra unei policioare înguste, farfurii şi vase cu motive decorative. Două uşi. Una spre bucătărie, larg deschisă, cealaltă spre dormitor. Aceasta din urmă era închisă. Către această uşă se îndreptă Rebegea. Transpirase în aşa hal, încât părul îi era ud de parcă ar fi ieşit din baie fără să se şteargă. Întinse mâna spre clanţă, dar şi-o retrase mai înainte de a o atinge. Se răsuci încet pe călcâie şi atunci când se găsi cu spatele la uşă se adresă tuturora, dar privind, cu un aer rătăcit, numai pe căpitanul Ovezea: — Acolo este! Ca să poată intra, trebuiră să-l dea deoparte. El rămase în prag, în sufragerie, şi, ca să nu se prăbuşească, trebui să se sprijine de zid. Dar numai după câteva clipe, unul dintre lucrătorii din grupa operativă a căpitanului Ovezea reveni din dormitor, şi, apucându-l de braţ, se răsti la el. — Ia vino încoace, musiule! Şi îl sili să treacă pragul dincolo, în dormitor. — Vrei să ne spui ce-ai făcut cu cadavrul? întreba căpitanul Stolnicu. — Cum ce-am făcut? E acolo! Rebegea privea tot timpul în pământ. — Unde? — Acolo, în pat! — Îţi baţi joc de noi? Nu-i niciun cadavru în pat. — Nu-i? Abia acuma îndrăzni Rebegea să deschidă ochii. Ei exprimară mai întâi groază. Pe urmă uimire, uluială. Pe urmă nedumerire. Pe urmă, începură să se lumineze, să clipească des, a veselie, să se bucure. Şi, în fine, să râdă. Şi în aceeaşi clipă când ochii începură să-i râdă, izbucni şi el într-un hohot de râs dement. Şi râse şi râse, fără să se mai poată opri, ţinându-se cu mâinile de pântece. Lucrătorii miliţiei îl priveau întunecaţi, aşteptând să contenească râsul acela dement, isteric. În sfârşit, după ce râse vreo zece minute, se potoli încet, încet. Dar acuma părea un alt om. Chipul îi era radios, iar ochii oglindeau o mare mulţumire lăuntrică. — Ce ai făcut cu cadavrul? întrebă cu severitate căpitanul Ovezea. Unde l-ai ascuns? Se părea că pe Rebegea întrebarea căpitanului îl amuza nespus de mult. — Unde am ascuns cadavrul?… Nu există niciun cadavru!… Vedeţi vreun cadavru?… Nu vedeţi!… Nu există niciun cadavru!… Şi de vreme ce nu există, înseamnă că nu s-a comis nicio crimă… Înseamnă că n-am comis nicio crimă… Înseamnă că nu sunt criminal… Auziţi?… Nu sunt criminal!… — Vrei să spui că ai făcut o farsă? întrebă căpitanul Velicu abia stăpânindu-se. — Exact… o farsă! Domnilor, după cum puteţi constata deci, nu a fost decât o farsă. Spre regretul dumneavoastră doar o farsă reuşită. Trebuie să fiţi de acord că a fost o foarte reuşită farsă. — Îl auziţi? Îşi mai şi bate joc de noi, îi şopti căpitanul Velicu lui Ovezea. — Greşiţi profund. Nu mi-e deloc aceasta intenţia. Dar n-aveţi încotro. Trebuie să recunoaşteţi că a fost o farsă magistrală. Pe urmă, adresându-se căpitanului Ovezea: Am izbutit să vă păcălesc până şi pe dumneavoastră, cu toate că sunteţi foarte inteligent, tovarăşe căpitan. Acum îmi pare rău, v-o spun sincer. Dumneavoastră însă, zău că nu ar trebui să vă pară rău. Câtă lume pusă pe drumuri în mod inutil. Până şi pe dumneavoastră, tovarăşe procuror. Dar nici dumneavoastră să nu vă pară rău. Dacă aveţi măcar un pic de umor, farsa mea ar trebui să vă amuze. Şi pe dumneavoastră, tovarăşe căpitan, şi pe dumneavoastră tovarăşi. Şi îşi muta privirea de la unul la celălalt. Pe urmă, după o clipă, constatând că toţi rămăseseră gravi. Desigur, cer prea mult de la dumneavoastră. Desigur vă simţiţi lezaţi în amorul dumneavoastră propriu, deoarece vă identificaţi cu autoritatea de stat pe care o reprezentaţi. Îmi pare rău. Dar acum nimic nu mai poate fi schimbat. Am făcut-o! Şi dacă exista un paragraf în vreo lege care prevede pedeapsă pentru o asemenea vină, sunt gata să ispăşesc. Băgaţi însă de seamă: Nu sunt un criminal!     [1] Dragul meu iepuraş [2] Pentru cei ce au citit romanul Urmărirea abia începe, căpitanul Ovezea nu este un personaj cu care ei urmează a face cunoştinţă abia din paginile acestei cărţi (N. A.).

Capitolul I O PRIMĂVARĂ CARE SE ANUNŢĂ NEOBIŞNUITĂ     Peste întreg cimitirul se aşternuse o linişte de vată, acuma, după ce rudele şi cunoscuţii răposatului pleca­seră. Mai rămăseseră la groapa pe trei sferturi astu­pată cei doi gropari. Aceştia, obosiţi şi gîrboviţi, aruncau ultimele lopeţi de pămînt clisos şi greu. Unul dintre ei, cel mai bătrîn, invariabil, după două lopeţi de pămînt aruncate în groapă, se oprea să se odih­nească poate un minut. Pe urmă, înainte de a apuca lopata, scuipa. Scuipa în groapă, prin colţul stîng al gurii, cîte un bănuţ de salivă albă şi spumoasă. N-o făcea cu gînd rău. Aşa se obişnuise în anii nu puţini de cînd se făcuse gropar. Şi dacă atîta timp cît fuse­seră de faţă rudele şi prietenii mortului se abţinuse, acuma, cînd nu-l mai vedea nimeni, cînd nimeni nu se putea indigna de atîta necuviinţă, scuipa în voie şi cu o îndemînare pentru care l-ar fi invidiat orice ştrengar din Grant. Celălalt gropar, care era cu mult mai tînăr, lucra cu spor. Lucra şi fluiera încet, atît de încet, încît abia dacă se auzea el însuşi. — Moşule, sugem după aia cîte o beşică? — Sugem, de ce să nu sugem? Fac eu cinste. Tînărul începu să lucreze mai cu spor, grăbit să termine, ca să se vadă mai curînd la bufetul „Greaca”, dinainte cu o „beşică” de ţuică. Bine dispus, începu să cînte cu voce tare şi pe nas ca ţîrcovnicii:                         Luna ştie, dar nu spune,                         Multe taine de amor.   — Bre, ăsta-i cîntec de pe vremea cînd eram eu tînăr, se bucură groparul cel bătrîn. — Îl ştiu de la moş Dric. Sucit om mai e şi moş Dric ăsta, nu-i aşa? — O fi el şi om sucit, dar e mai întîi omu' dracului, aşa cum te văd şi mă vezi, măi Nichita, băiete. — Se poate. Dar mie îmi place. Bătrînul vru să mai spună ceva, dar se răzgîndi. Scuipă încă o dată peste moviliţa de pămînt, pe urmă începu s-o netezească, bătînd-o uşurel, cu latul lopeţii. Scena aceasta se petrecea într-o după-amiază de primăvară, în acea parte a cimitirului unde nu prea se aflau monumente funerare. Acolo, pe o suprafaţă mare, nu existau decît cruci mărunte din lemn de brad sau stejar, şi numai ici-colo cîte una din piatră. Dar înspre sud, la o depărtare nu mai mare de cinci­zeci de metri, începea o alee frumos pietruită şi lată. De-a dreapta şi de-a stînga, unul după altul şi care mai de care mai arătos, numai monumente fune­rare, unele mari cît un apartament de două camere, altele mai mici, doar cît o garsonieră. Pe această alee, cam pe la mijloc, în mijlocul unui dreptunghi de circa cincisprezece metri pătraţi, încercuit de un grilaj din fier forjat, se înălţa o cruce înaltă din marmură nea­gră. Crucea aceasta se impunea atenţiei fiindcă părea disproporţionată în comparaţie cu celelalte trei cruci, toate înăuntru aceluiaşi grilaj: două la dreapta, cea de-a treia, la stînga. Pe crucea mare, două mari foto­grafii emailate reprezentau cea din stînga un bărbat, cea din dreapta o femeie. După felul îmbrăcămintei era uşor să-ţi dai seama, fără să mai fie nevoie să citeşti datele săpate în marmură şi aurite, că cei doi, soţ şi soţie, repauzaseră întru Domnul cam spre în­ceputul secolului. Cele două cruci laterale, tot din marmură neagră, tot cu cîte o fotografie emailată fie­care, reprezentau de asemenea nişte oameni în vîrstă. Sub fiecare fotografie, la fel, cu cifre şi cu litere au­rite, erau scrise următoarele date: prenumele, numele, data naşterii. În locul unde ar fi trebuit să fie con­semnat anul, luna şi ziua decesului nu era trecut nimic. Asta însemna că bărbatul şi femeia din cele două fotografii se mai aflau în viaţă, dar că, aseme­nea unor buni gospodari, îşi pregătiseră din timp lăcaşul cel de pe urmă. Fotografia bărbatului reprezenta un bătrîn de aproape şaptezeci de ani. Barba albă, care îi ajungea pînă la jumătatea pieptului, ochelarii cu ramă meta­lică, nasul coroiat, dar, mai ales, tichiuţa de catifea brodată de pe cap te ispiteau să-l asemuieşti cu un bătrîn şi hrăpăreţ cămătar din Evul Mediu. Sub fotografie, cu litere mari, aurite, scria:   ARAM ŞIMANDAN;    1895 —   Fotografia de pe celălalt monument înfăţişa o femeie aproape tot atît de bătrînă. O faţă prelungă, un nas mare, probabil roşu, bărbia ascuţită şi înco­voiată ca un cioc de condor, nişte ochi mari, străluci­tori, dar absenţi ca ai unui medium în transă. Pe obrazul stîng, un neg cît o măslină, de culoare staco­jie, iar sub nasul de condor, o mustăcioară ca de adolescent. Sub această fotografie erau săpate următoarele date:   SONIA ŞIMANDAN 1900 —   În dreapta crucii celei mari, se înălţa o altă cruce, din marmură albă, la aceeaşi înălţime cu a viitoare­lor lăcaşuri de veşnică odihnă ale lui Aram şi Soniei. Fotografia de pe această cruce înfăţişa un tînăr de o frumuseţe uluitoare. Păr negru, ondulat, barbă nea­gră numai vălurele, ochi întunecaţi, strălucitori, dar în acelaşi timp haotici, ten de culoarea ciocolatei cu lapte, buze frumoase, arcuite şi senzuale. Pe marmura albă, sub fotografie, cu litere gotice şi aurite, fusese săpată următoarea inscripţie: [1]   NICOLAE ŞIMANDAN 1943—1965   Toate cele patru morminte erau bine îngrijite, dar mai ales acesta din urmă. Flori de sezon, gazon între morminte, o alee cu pietriş alb. Într-un lampadar de un model original, din fier forjat, poate mai curînd într-un fel de felinar sui-generis, ardea o candelă, ziua şi noaptea. O băncuţă, din marmură, albă şi ea, foarte joasă şi fără spetează. Un copăcel cu o coroană ca o umbrelă. Pe această bancă, în după-amiaza unei zile de pri­măvară, mai exact spre sfîrşitul unei zile de primă­vară, fiindcă soarele aluneca spre asfinţit, stătea o femeie şi privea, privea într-una fotografia lui Nic Şimandan de pe crucea din marmură albă. Era îmbrăcată într-un pardesiu de culoare vernil şi pe cap era acoperită cu un fel de fişiu de culoare albă. Nici un semn distinctiv de doliu. În ciuda îmbrăcămintei, jignitor contrastantă decorului, chipul femeii oglindea o sinceră durere. Nu plîngea. Dar ochii umeziţi încă vorbeau de la sine. Din cînd în cînd suspina. Şi numai atunci îţi puteai da seama că este o fiinţă vie. Altfel ai fi putut-o crede o statuie integrată, nu prea armonios, acelui complex funerar. La un moment dat, buzele i se mişcară şi, dacă cineva ar fi fost alături sau aproape, ar fi putut-o auzi murmurînd: „Dragul meu Nic, oare cînd n-am să te mai iubesc? Cînd am să încetez de a mai suferi?” Rosti cuvintele cu disperare, dar în acelaşi timp implorator, de parcă era convinsă că acela căruia i se adresase nu se putea să nu-i răspundă. Dar de sub lespedea de marmură nu răzbi nici o şoaptă. Foşni doar copăcelul cu coroana ca o umbrelă, iar ceva mai tîrziu se auzi vocea groparului Nichita, care, urmat de bătrînul lui tovarăş, se grăbea să ajungă la circiumă ca să dea pe gît cîte o „beşică” de ţuică.                         Luna ştie, dar nu spune,                         Multe taine de amor. Dar femeia cu pardesiul de culoare vernil nici nu tresări măcar. Şi nu tresări, fiindcă nu auzi cîntecul. Aştepta încă, atentă, să-i răspundă tînărul, de acolo de sub lespedea de marmură. Pe urmă, cînd se con­vinge că aşteaptă zadarnic, lacrimă din nou. Lacrimile alunecară de-a lungul obrazului fără ca ei să-i treacă prin minte să şi le şteargă. De altfel, durerea o înşfăcase şi o ţinea strîns atît de tare, încît era cu totul absentă la ceea ce se întîmpla în jurul ei. E drept, în­tr-un cimitir, evenimentul cel mai important, dar şi cel mai banal, se întîmpla atunci cînd are loc o înmormîntare. Dar la ora aceea, cînd soarele se resem­nase să moară şi cînd ultimul mort adus în aceeaşi zi odihnea acum sub pămîntul reavăn, cîte ceva tot se întîmpla în cimitir. De pildă, la o depărtare nu mai mare de zece, cincisprezece metri, un bărbat, sub patruzeci de ani, îşi făcea de lucru la un alt mormînt, mult mai modest decît acela unde se afla femeia cu pardesiul de culoare vernil. Stătea şi el pe o bancă, de lemn însă, şi privea de asemenea o fotografie. Fotografia era a unei tinere fete, de cel mult şaptes­prezece ani. O privea şi, judecînd după aparenţă, se părea că nici el nu prea avea habar de ceea ce se în­tîmpla în jurul său. În realitate, era foarte atent la ceea ce se petrecea la mormintul lui Nic Şimandan. Apăruse la mormîntul unde se afla acuma cinci minute după ce femeia în pardesiu vernil se instalase la celă­lalt mormînt. Trecuseră de atunci cincisprezece minute, şi el continua să para naufragiat în marea fără de ţărmuri a deznădejdii. Ceva mai tîrziu se ridică de pe băncuţa de lemn şi porni spre mormîntul celălalt, mormîntul lui Nic Şi­mandan, ţinînd în mînă o lumînare. Pe măsură ce se apropia de amintitul mormînt, umerii i se gîrboveau, iar chipul începu să oglindească, fără nici un dubiu, marea durere a sufletului. Cînd ajunse, deschise por­tiţa grilajului şi păşi solemn pe aleea pietruită. Abia acum, cînd pietrişul scrîşni sub paşii bărbatului, femeia cu pardesiu vernil îl simţi şi întoarse capul în direcţia lui. — Doamnă, vă rog, îngăduiţi-mi să aprind lumîna­rea de la candelă. Am uitat să iau cu mine chibrituri. Femeia îi îngădui înclinînd capul. — Vă mulţumesc, doamnă. Bărbatul se apropie de lampadarul înăuntrul căruia ardea candela. Dar, în mod deliberat, nu izbuti să deschidă uşiţa. Atunci ea se ridică de pe bancă şi veni să-l ajute. Din întîmplare, mîinile lor se atinseră. Faţă în faţă fiind, ar fi fost peste putinţă ca privi­rile lor să nu se întîlnească. — Sînt tare neîndemînatic. Vă rog să mă iertaţi că v-am tulburat meditaţia, stimată doamnă. — Nu face nimic, domnule. Se îndepărtă încet, cu lumînarea aprinsă în căuşul palmelor, ca să nu se stingă. Şi în timp ce făcea aceasta, simţi o clipă, în spate, privirea femeii. Să fi avut ceva mai mult de treizeci de ani. Nu era din cale afară de frumoasă. Totuşi, era imposibil să nu-ţi atragă atenţia. Ochii, mai ales, se impuneau atenţiei. Ochii, de culoarea cetinei. Mari, strălucitori şi inteligenţi. Fruntea, de asemenea. Bărbia, volun­tară şi, în general, felul cum te priveau ochii, erau indici siguri că aveai de-a face cu o femeie care ştie ce vrea. În schimb, buzele şi felul, greu de precizat, cum îi fremătau nările trădau senzualitate. Reîntors la mormînt, bărbatul înfipse în pămînt mai întîi o lumînare, pe urmă îşi făcu de lucru procedînd la fel şi cu celelalte, vreo zece la număr, pe care le cumpărare de la administraţia cimitirului. Din anul una mie nouă sute şaizeci şi trei, luna iulie, data la care murise Cecilia Enăchescu — aşa se numea tînăra fată la al cărei mormînt priveghea bărbatul — nici­odată nu se intîmplase să-i aprindă părinţii sau rudele, dintr-o dată, atîtea lumînări. Şi doar acela care îi aducea un asemenea prinos de pioasă aducere aminte nici măcar nu îi era rudă. Era un străin care abia cu o săptămînă în urmă luase cunoştinţă că, acolo, sub pămînt, fusese îngropată o fată frumoasă, călătorită din această vale a plîngerii la vîrsta de numai şais­prezece ani. Dincolo, la celălalt mormînt, femeia cu pardesiul de culoare vernil se pregăti de plecare. Se ridică de pe băncuţă şi se apropie de cruce ca să privească pen­tru ultima dată şi de aproape fotografia lui Nic Şimandan. Pe urmă, întorcînd spatele crucii, porni către portiţa rămasă deschisă. Ieşi, o închise după ea, pe urmă, făcînd cu mîna un semn de rămas bun foto­grafiei, plecă. După ce o văzu plecînd, celălalt, bărba­tul care aprinsese zece lumînări la mormîntul unei necunoscute, porni şi el grăbit spre ieşire, dar nu pe aceeaşi alee, ci pe una paralelă. Manevră în aşa fel ca să se întîlnească sub bolta de la poarta cimitirului. Afară, o salută ceremonios. Ea îi răspunse cu vădită bunăvoinţă. El se îndreptă spre staţia de autobuze. Ea, spre maşina ei personală. Urcă la volan, porni motorul. „Drum bun, frumoaso, îi ură el în gînd. Să ştii că a treia oară am să arunc plasa”. Maşina ţîşni şi cîteva secunde mai tîrziu stopa lîngă trotuar în faţa lui. Femeia de la volan îi făcu semn să urce lîngă ea. Dădu imediat curs invitaţiei. Şi în timp ce deschidea portiera din nou îşi vorbi: „Bine că n-a mai fost nevoie de o «a treia oară». Asta mai zic şi eu şansă”. — Vă las în oraş. Să-mi spuneţi unde. Cuvintele sunară reci, distante. Ea însăşi părea retranşată într-un fel de încremenire, care aproape intimida. Făcea impresia că îl culesese din drum, aşa cum ar fi făcut cu oricare altul. — Vă mulţumesc. Aţi fost prea amabilă cu mine, domnişoară. În autobuz totdeauna e aglomeraţie. Ea schiţă un zîmbet care nu putea fi altfel inter­pretat decît ca trist. — Nu domnişoară, ci doamnă. Sînt doamna Robescu. — Vă rog să mă iertaţi... — De ce să te iert. Dimpotrivă, îmi face plăcere să aflu că mai pot fi luată drept domnişoară. Înseamnă că nu sînt încă bătrînă. — Dumneavoastră bătrînă? Glumiţi bineînţeles! Dar vă rog să-mi îngăduiţi să mă prezint. Mă numesc Dan Văleanu şi sînt ziarist. — Dacă eşti ziarist, atunci probabil că de soţul meu ai auzit. El făcu mai întîi o mină nedumerită, pe urmă, luminîndu-se dintr-o dată: — Vă referiţi desigur la tovarăşul academician Alcibiade Robescu? — Este soţul meu. — Dacă nu mi-aţi fi spus, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că... Şi nu mai continuă, parcă ruşinat că fusese gata-gata să comită o gafă. — Că un om de vîrsta lui are o soţie atît de tînără. La asta te-ai gîndit, nu-i aşa? — O soţie atît de frumoasă, rectifică el, înroşindu-se ca un adolescent. Era un mare artist şi putea să roşească atunci cînd era necesar. Or, acum era absolut necesar. Femeia de lîngă el trebuia să-l considere un pic naiv, un pic ti­mid, îndrăgostit de ea gen „coup de foudre”. — Nu trebuie să-ţi fie teamă că am să mă supăr. Ai gîndit exact ca toţi aceia ce îl cunosc pe soţul meu. Şi nici nu e de mirare. Deosebirea de vîrstă dintre noi nu este neînsemnată. Ultimele cuvinte le rosti cu un fel de amărăciune, pe care nici nu se strădui să şi-o ascundă, schiţînd un zîmbet aproape dureros. Acuma ochii ei ca cetina erau strălucitori. Dar cînd pronunţă ultimele cuvinte, strălucirea lor deveni mată. Era frumoasă. Într-un fel, puţin obişnuit frumoasă. O frumuseţe, dacă s-ar putea spune, demodată. Sau poate mai curînd o frumuseţe apolinică. Totul era la ea armonios, proporţionat. O privea şi cu cît o privea mai mult, cu atît i se întărea convingerea că frumu­seţea ei era aidoma cu aceea a vechilor statui de zeiţe elene. La un moment dat, i se părea chiar că seamănă cu Venus din Milo. (Nu fusese la Paris, nu vizitase Luvrul, dar văzuse numeroase reproduceri.) Da, da, soţia academicianului semăna mult cu celebra capodoperă a lui Praxiteles. — Doamnă, vi-a spus cineva că semănaţi cu Venus din Milo? — Nu, nu mi-a spus nimeni. Dar cred că sînteţi un linguşitor. — Vă jur, doamnă, că semănaţi. — Dar chiar dacă semăn, nu ar fi trebuit să mi-o spui. — Iertaţi-mă, dar nu înţeleg de ce n-ar fi trebuit să v-o spun? — Nu-mi închipui că ai de gînd să-mi faci curte. Ar fi grotesc! — Da. — N-ai uitat, sper, de unde venim acum? — Desigur că n-am uitat. — Parcă ne-am mai întîlnit o dată acolo. — Da, vinerea trecută. — La cine te duci? El nu răspunse imediat. Cumpăni bine răspunsul. — La... ea. Am iubit-o mult. Şi oftă făţarnic. — Cînd a murit? — S-au împlinit luna asta doi ani. —...Şi te duci des s-o vezi? — În fiecare vineri, doamnă. — Înseamnă că o mai iubeşti, dacă de doi ani con­tinui s-o vezi în fiecare vineri. — Cred că o mai iubesc... Cred că am s-o iubesc încă mulţi ani. Şi din nou oftă. — Cum o chema? — Cecilia! — Frumos nume. — Altul mai frumos nici nu cred că mai există. Dar dumneavoastră, doamnă, cum vă numiţi? — Doina! — E foarte frumos şi numele acesta. Dar Cecilia e mult mai frumos. Ştiţi, avea şaisprezece ani cînd a murit. — Aşa de tînără! Dar ce s-a întîmplat? Cum de a murit? — S-a sinucis, doamnă, spuse el fără să clipească. — Ce coincidenţă! Şi păli puţin, dar totuşi vizibil, fiindcă Doina Ro­bescu nu era de loc fardată. Nu era fardată şi nici nu purta vreo podoabă. Verigheta doar. Nu purta po­doabe şi era pieptănată exact ca zeiţa lui Praxiteles. — La ce fel de coincidenţă vă referiţi, doamnă? — El de asemenea s-a sinucis. — Într-adevăr, ce coincidenţă! — Ea de ce s-a omorît? Ridică din umeri şi oftă îndurerat. — Numai Dumnezeu ştie, doamnă! Eu n-am pu­tut afla. Dacă aş avea cea mai mică bănuială că din cauza mea a murit, n-aş ezita o clipă să-mi zbor creierii. Apoi, după o pauză: Aveţi să mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă întreb, el de ce s-a sinucis? — Aceasta e cea de-a doua coincidenţă, domnul meu. Nici eu nu ştiu de ce s-a împuşcat. Mă întreb şi mă întreb cum a putut face una ca asta. Lacrimile îi umeziră ochii. — Vă rog să-mi îngăduiţi, doamnă, să vă şterg ochii. Şi fără a mai aştepta consimţămîntul ei, îi şterse ochii cu propria sa batistă. Gestul, ca şi cuvintele i se părură groteşti şi numai cu greu îşi putu ascunde zîmbetul. Era bine dispus şi mai-mai că avea chef să fluiere. — Mulţumesc! — Fratele dumneavoastră? — Nu! Amantul meu. Sper că nu te scandalizează sinceritatea mea? — Nu!... De loc!... — Din păcate, nu totdeauna izbuteşti să pui de acord inima cu raţiunea. — E şi firesc, doamnă. Pe scara evoluţiei noastre, raţiunea a apărut mult mai tîrziu. Inima a existat, însă, încă de cînd umblam în patru labe. — Ştii, cîteodată mă întreb dacă nu cumva faptul că l-am pierdut înseamnă pedeapsă. — Pedeapsă?  Cine să vă fi pedepsit, doamnă? — Cine, nu ştiu. Nu m-am gîndit neapărat la o persoană anume care împarte pedepse. Dar am crezut totdeauna că aici, în viaţă, totul se plăteşte. — Destinul? — Ţi-am spus că nu ştiu. În orice caz eu am plătit. L-am pierdut. Oftă şi nu mai spuse nimic. — Ce coincidenţă! se prefăcu el că se miră, ca să reia discuţia. — Coincidenţă? La ce anume vă referiţi? — S-a sinucis şi el fără nici un cuvînt de ex­plicaţie. — Fără, domnule. — Întocmai ca Cecilia. Şi nu bănuiţi motivul acestei hotărîri disperate? — Disperată, dar mai ales neaşteptată. În ajun, se bucurase atîta cînd i-am spus că soţul meu accep­tase să-l angajeze la institut. — Era fizician? — Din păcate nu. Dar soţul meu urma să-l uti­lizeze ca secretar-stenograf. Bietul Nichi. Cel puţin dacă aş şti de ce a făcut asta!... — Ideea de a-l angaja ca stenograf a cui a fost? — A noastră. — Cum vine asta? — Să vezi: Nichi mi-a spus că ar vrea să fie cît mai mult timp în preajma mea şi m-a întrebat dacă nu ar exista o cale ca să poată veni şi pleca de la noi fără să fie nevoie să se ascundă şi fără să tre­zească bănuieli. Şi atunci mi-a venit ideea de a-i sugera soţului meu să-l angajeze ca secretar-particular. Dar n-am avut noroc. Am fost pedepsită. — L-aţi iubit mult!... — Încă îl mai iubesc... Nu mă pot obişnui cu gîndul că l-am pierdut. Pentru totdeauna! Dacă ai şti ce fel de om a fost!... „Păi tocmai asta aş vrea să aflu, cucoană!” o apos­trofă în gînd. Pe urmă, tare: — Îmi închipui că dumneavoastră nu v-aţi fi pu­tut îndrăgosti decît de un om excepţional. — Excepţional? Depinde ce înţelegi dumneata prin cuvîntul excepţional. — Un om superior, călcă el dinadins în străchini. — Am oroare de oamenii superiori. În primul rînd, nu cred că există oameni superiori, ci oameni care trec drept oameni superiori. De pildă, soţul meu este considerat de toată lumea un om superior. Şi din punct de vedere al profesiunii sale chiar este. Dar o femeie, cînd, la rîndul ei, nu este o fiinţă supe­rioară, nu simte nevoia de a avea lîngă ea un astfel de om. În casa noastră vin adesea oameni superiori, colegi de-ai soţului meu. Din păcate, nici unul nu ar putea interesa pe o femeie care nu are pretenţia să fie altceva decît o femeie. — Şi ce fel ar trebui să fie omul care ar putea interesa o astfel de femeie? — Un bărbat care să ştie ce este o femeie. Sau, dacă nu ştie, să aibă măcar o vagă intuiţie a ceea ce este ea în realitate. — Mi se pare că cereţi un lucru imposibil, glumi el. Dar ea crezu că vorbeşte serios. — Imposibil, nu. În orice caz, recunosc, nu-i un lucru uşor. — Doamnă, mărturisindu-mi cinstit ignoranţa, vă rog să-mi spuneţi: Ce este o femeie? — Este exact contrariul bărbatului. — Tot nu ştiu, doamnă. — Femeia este tot ceea ce în mod obişnuit se în­ţelege prin dionisiac. — Şi bărbatul? — Ceea ce se înţelege prin apolinic. Greşeala mul­tora este că pretind femeilor să fie ceea ce nu pot fi decît numai femeile erudite, în accepţia adevărată a cuvîntului şi nu peiorativă. — În cazul acesta v-aş putea răspunde că greşeala femeilor este că pretind de la bărbaţi să fie ceea ce nu pot fi. — Pretenţia femeilor ca bărbaţii să fie dionisiaci nu constituie o greşeală. Bărbaţii pot fi fără excepţii şi dionisiaci. În schimb, femeile nu pot fi decît numai în rare ocazii apolinice. Greşesc însă acele femei care pretind bărbatului să fie numai dionisiac. El poate fi şi dionisiac, în anumite împrejurări; dar struc­tural el este şi rămîne apolinic. — Iertaţi-mi curiozitatea. Dumneavoastră n-aţi căzut într-o asemenea greşeală? — Te referi la relaţiile dintre mine şi Nichi? — Da! Dar vă rog să nu vă supăraţi. — De ce să mă supăr? îţi răspund, cu toată se­riozitatea, că nu. Eu am ştiut să păstrez măsura. Mi-am dat de fiecare dată seama cînd obosea să fie dionisiac şi îl lăsam să redevină apolinic. —... Şi în ce consta apolinicul la el? Cum se manifesta? — În faptul că îşi relua cealaltă viaţă a sa, aş zice cea adevărată, care îl pasiona. Cred că trăia pentru un scop, pentru un ideal. — În definitiv, ce profesiune avea? Lui i se păru că ei întrebarea nu-i face de loc plăcere. — Foarte modestă. Era instructor artistic la o în­treprindere oarecare. Pari cumva dezamăgit, aşa-i? — Nu dezamăgit, ci, mai curînd, nedumerit. Încerc să-mi explic, doamnă, despre ce ideal poate fi vorba atîta vreme cît munca sa de fiecare zi era atît de, vă rog să-mi iertaţi sinceritatea, măruntă. Nu l-aţi întrebat niciodată? — Niciodată. — Şi nici nu bănuiţi? — Nu! De altfel, ca să fiu sinceră cu dumneata, nici n-am dorit să ştiu. — Iarăşi nu înţeleg, doamnă. — Nichi a fost un om plin de tăceri, şi de taine. — Taine? Ce taine putea oare avea un instructor artistic? — Dacă era instructor artistic şi în realitate. — Ce altceva ar fi putut fi? — Nu ştiu. — De vreme ce bănuiaţi că putea fi altceva decît pretindea, nu v-a fost teamă că v-aţi putea com­promite? — Domnule, îl iubeam. Nu era un răspuns logic, dar era unul femeiesc. —... Şi îl mai iubiţi şi astăzi! — Îl mai iubesc! exclamă ea cu multă căldură. — Am să vă pun o întrebare, care, de fapt, este un sfat: cînd vă este dor de el, ce faceţi? — Mă duc la mormîntul lui. — Dar dacă vă este dor şi după ce v-aţi întors de acolo? — Îmi petrec tot timpul într-o încăpere unde sînt multe fotografii de-ale lui şi unde păstrez unele mici obiecte care i-au aparţinut sau de care s-a fo­losit. O prietenă de-a mea a numit încăperea „ca­mera memorială Nichi”. — Eu nu am aşa ceva. Nu mi-a rămas nimic de la ea. — Cu atît mai rău pentru dumneata. — Într-adevăr, e foarte rău. Nimic nu mi-a rămas de la ea. Un obiect oarecare, ceva care să conserve şi să perpetueze amintirea ei. Doina Robescu făcu ochii mari. — Ai exprimat exact ceea ce am simţit, dar nu am putut preciza prin cuvinte. Vrei să-mi explici şi mai clar? — Pe Cecilia am iubit-o mult. Şi o mai iubesc. Mereu îmi spun că niciodată nu voi mai fi în stare să iubesc o altă femeie. Îmi spun, dar nu sînt chiar aşa de sigur, cum am fost, să spunem, acum două luni. Cu toată opunerea mea, amintirea ei a început să pălească pe nesimţite. Mi-e tare teamă că, într-o zi, se va şterge cu desăvîrşire. Şi eu nu vreau. Vreau să rămînă mereu vie, fiindcă vreau ca pe Cecilia s-o iubesc pînă la capătul vieţii mele. Vreau să-i rămîn credincios pînă la capătul vieţii mele. De multe ori, în ultimul timp, mi-am dat seama că amintirea ei nu ar fi pălit dacă mi-ar fi rămas de la ea ceva ma­terial, nici eu nu ştiu ce anume. De pildă, dacă mi-ar fi rămas nişte scrisori. Recitindu-le, prezenţa ei vie, perpetuată prin slovele scrisorii, cred că ar putea constitui un fel de transfuzie de memorie, care m-ar ajuta să n-o uit. Fiindcă, v-am spus, nu vreau s-o uit. — Ce multă dreptate ai, domnule! se entuziasma Doina Robescu. Şi în timp ce pronunţa cuvintele, ochii îi străluciră ca la o mistică şi prea cuvioasă că­lugăriţă. Ştii, nici eu nu vreau să-l uit pe Nichi. Şi eu aş vrea să-l iubesc pînă la capătul vieţii mele. Dar, domnule, mi-e teamă că nu se va putea. — Nu v-au rămas scrisori de la el? — Nici una! — Aveţi, totuşi, „camera memorîală”. — Nu e suficient, domnule. Oare ce am putea face noi, ca eu să nu-l uit pe Nichi, iar dumneata pe Cecilia? El ridică din umeri neputincios şi oftă. — O soluţie valabilă pentru amîndoi nu mă simt în stare să găsesc, doamnă. În ceea ce mă priveşte.. Şi se opri, prefăcîndu-se că numai o mare sfială îl împiedică să continue. — În ceea ce te priveşte? insistă ea. — Mi-e teamă să nu fiu înţeles greşit, doamnă. — Să nu-ţi fie teamă. Pot fi foarte înţelegătoare, în ciuda faptului că sînt femeie. — Am observat, doamnă, că de cînd am început să vă vorbesc despre Cecilia, o simt mai vie ca oricînd. Dacă nu cumva mă înşel, acest fapt, cu totul întîmplător, acela de a fi stat de vorbă despre ea cu dumneavoastră, a însemnat pentru mine tocmai acea transfuzie de memorie de care vă vorbeam mai adineaori. — Mi se pare că ai drepate, se bucură ea. Cred că s-a întîmplat şi cu mine la fel. Acuma, după ce ţi-am vorbit de Nichi, mă simt parcă şi eu altfel. Parcă nu mai mi-e teamă că am să-l uit prea repede. Bietul Nichi! Aş fi o ticăloasă dacă l-aş uita, de vreme ce îl iubesc încă. Ei, dar iată-ne pe bulevard. Unde să te las? — La cinematograful „Patria”. — Ajungem imediat. Sper că ne vom întîlni acolo vinerea viitoare. — Bineînţeles, doamnă. La ora trei voi fi prezent. — Vom vorbi despre morţii noştri... — Şi pe urmă ne va fi mult mai uşor să nu-i uităm. Doina Robescu stopa lîngă bordura trotuarului. El coborî. — Atunci pe vineri, doamnă? — Pe vineri. Maşina porni. El privi după ea. Cînd n-o mai văzu, zîmbi vag şi murmură pentru sine: „Bătrîne, vrei, nu vrei, are să trebuiască să-ţi scoţi pălăria!” Cititorii au înţeles desigur că presupusul Dan Văleanu era, în realitate, căpitanul Bogdan Tudoraşcu, prietenul şi colaboratorul imediat al maiorului Radu Mănăilă. Al lui Ducu. O oră mai tîrziu, Bogdan intra în biroul lui Ducu. — Bătrîne, îţi scoţi pălăria? — Nu mi-o scot pînă cînd nu mă conving că este absolut necesar. — Ai salutări de la Doina Robescu. — În cazul acesta mi se pare că va trebui să mi-o scot. Haide, dă-i bătaie. Sînt numai ochi şi urechi. Bogdan povesti pe larg cum decursese prima întîlnire cu Doina Robescu, soţia academicianului Alcibiade Robescu. Ducu îl ascultă pînă sfîrşi, fără să-l întrerupă măcar o singur dată. — Ei, acum ce mai zici? Fură ultimele cuvinte cu care Bogdan termină re­latarea celor întîmplate. — Eşti un mare vulpoi, băiete. — Cum? Sînt doar un mare vulpoi? — Şi un veritabil Casanova. Ai dat-o gata cu vor­băria ta. — Am dat-o gata, cum spui tu. Dar meritul meu este mic. E o pramatie madam academician asta!... Să mă ferească Dumnezeu şi cei patruzeci de muce­nici de o asemenea nevastă! — Aşa pramatie cum o crezi tu, l-a iubit totuşi pe Nic. Sau nu crezi? — Ba da. Sînt convins că l-a iubit. Nic Şimandan, frumos atîta încît pe Alain Delon să-l aduni pe fă­raş, cred că i-a zdrobit inima chiar din prima zi. — De ce n-ai întrebat-o cît timp a durat legă­tura lor? — Nu mi-a dat prin minte. E foarte important? — Foarte important, nu. Dar important este. — Adică? — Dacă, legătura lor a durat mai mult timp, mă întreb: nu cumva Nic s-a priceput s-o tragă de limbă şi a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei? Figura lui Bogdan exprima scepticism. — Parcă nu-mi vine să cred. Dar, în definitiv, ce înseamnă „...a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei”? Pe noi ne interesează mai puţin activitatea, în general, a academicianului. Ne interesează numai un anume aspect din activitatea lui. Deci, presupui că Nic a aflat de la Doina ceva privind invenţia la care lucrează bărbatu-său? — Naiba să te ia, măi băiete! îmi pui sula în coastă şi îmi ceri să-ţi răspund da sau ba. Or noi deocamdată sîntem în faza cînd încercăm să ne răs­pundem la întrebări tot prin întrebări. — Noi? Tu. Asta-i afurisita ta de manie. — Care însă, trebuie să recunoşti, pînă acuma a dat rezultate, de vreme ce a trebuit să-ţi scoţi de atîtea ori pălăria. Bogdan se scarpină în cap. — Eu tot nu te slăbesc, bătrîne: Crezi că Nic ştia cu ce anume problemă se ocupă academicianul? — Oare Nic a ţinut să aibă „Ausweis” în casa academicianului fiindcă îl interesa în general acti­vitatea de cercetător a acestuia, sau fiindcă îl rodea curiozitatea de a afla amănunte în legătură cu in­venţia la care lucrează în prezent? — Dacă pui aşa problema, eu zic: n-ar fi exclus. Numai că mă întreb: cum naiba a putut afla? — Spune, mai curînd: cum naiba au putut afla? — Bătrîne, dacă mai continuăm cu întrebările, mă arunc pe fereastră, cu capul în jos. — În cazul acesta, fiindcă mai am nevoie de tine, haide să nu ne mai punem întrebări, ci să analizăm puţin cum a decurs prima ta întrevedere cu Doina Robescu. — Vrei să spui, cu ce cîştig ne-am ales. — Fie şi aşa. Mai întîi, felicitări. Ideea ta a fost excelentă. Eu, trebuie s-o recunosc, am fost cam sceptic, că tocmai din cimitir va sări iepurele. Nu m-am gîndit, dar iată că a sărit. S-ar putea ca după el să sară şi alţii. — Ei, ei, asta zic şi eu că ar fi şansă! — Va să zică, un prim cîştig: iepurele a sărit. — Madam Doina Robescu, adică. — Ea. După părerea mea, lucrurile s-au întîmplat astfel: Nic Şimandan a primit ordin s-o cunoască pe Doina Robescu. De ce? Fiindcă acela sau aceia de care asculta au prins de veste că academicianul Robescu lucrează la o invenţie importantă. Despre ce anume invenţie este vorba nu cred că a putut afla. Şi nu cred, deoarece numai un număr foarte restrîns de persoane este la curent cu natura cerce­tărilor lui Robescu. Din păcate, nu ştim în ce îm­prejurare a cunoscut-o Nic pe Doina Robescu. Ţie nu ţi-a venit în minte să întrebi? — Cîteodată mă mir singur cît de găgăuţă pot fi. Acuma abia îmi dau seama cît de necesar era s-o fi întrebat. — Foarte necesar, băiete. Gîndeşte-te că Nic şi ea făceau parte din lumi cu totul diferite. E greu de pre­supus că Doina Robescu l-a întîlnit în societatea pe care ea o frecventează în mod obişnuit. Dar e tot atît de greu de presupus — sau aproape tot atît de greu — că s-au întîlnit în societatea pe care o frec­venta Nic. Este foarte probabil că întîlnirea lor a fost facilitată de o terţă persoană. Dacă aflăm cum s-au cunoscut, vom şti dacă a existat o terţă per­soană care a pus la cale treaba aceasta. — Vinerea viitoare o întreb sigur, bătrîne! — Pînă vineri mai este exact o săptămînă. Şi în­tr-o săptămînă se pot întîmpla multe. În orice caz, dacă presupunerea mea nu este greşită, vreau să spun dacă există o terţă persoană, atunci înseamnă că da­torită ţie, au sărit nu un iepure, ci doi. — Îmi tai mustaţa, dacă nu sar! — Să mergem mai departe. Să presupunem că cei doi s-au cunoscut datorită unei terţe persoane, care avea interesul ca ei să se cunoască. Şi, cum era de aşteptat. Doina Robescu se îndrăgosteşte da fru­mosul Nic. Nic, la rîndul său, mimează că s-a în­drăgostit de Doina Robescu, fiindcă urmăreşte un scop bine definit. Urmăreşte să ajungă un obişnuit al casei. Face probabil aluzii, bineînţeles foarte vagi, ca să nu trezească bănuieli. Cu alte cuvinte, o ajută pe Doina Robescu să „găsească” ea soluţia. Şi o gă­seşte. Nic să fie angajat de academician ca secretar particular. Bătrînul se prinde. Dar în ajunul zilei cînd Nic trebuia să-şi ia postul în primire, se sinu­cide. Pînă aici totul este clar. — Dar mai departe încep întrebările. Aşa-i? — Cam aşa-i. Într-adevăr, dacă putem emite o ipoteză, după părerea mea plauzibilă, în legătură cu relaţiile dintre Nic şi Doina Robescu anterioare sinuciderii, nu avem în schimb elemente care să ne explice sinuciderea tocmai într-un moment cînd Nic ajunsese la un pas de reuşită. Sinuciderea lui Nic a fost şi rămîne încă pentru noi un mare, un desăvîrşit mister. — Nu crezi că, totuşi madam academician ştie sau eventual bănuieşte, dar ţine să fie mormînt? — Pe ce te bazezi? — Păi nu mi-a spus ea că Nichi era plin de tă­ceri şi taine? Mi-a spus! Şi la nedumerirea mea, cam ce fel de taine ar putea avea un instructor ar­tistic, nu mi-a explicat: „Dacă era instructor artis­tic şi în realitate”? — Mă rog! Nu este exclus să aibă vreo bănuială. Dar că ştie, mă îndoiesc serios. — Această bănuială a ei nu crezi că ar putea să ne fie totuşi de vreun folos? — Mai întîi, nu cred că bănuiala ei are vreo le­gătură cu adevărata cauză a sinuciderii lui Nic. Alt­ceva poate că ne-ar putea fi de un mare folos. De pildă, dacă am şti cum a ajuns ea la concluzia că Nichi era „plin de tăceri şi taine”. Constatarea asta a ei este foarte deşteaptă, trebuie să recunoşti. Dacă ţi-ar fi spus doar că era plin de tăceri, asta nu m-ar fi intrigat. Un om plin de tăceri poate să însemne un om tăcut, un om mai puţin sociabil. Dar ea a afir­mat că era „plin de taine”. Nu poţi să afirmi despre cineva că e „plin de taine” decît numai dacă acela ţi-a dat prilejul să constaţi lucrul acesta. Pe urmă, tu ai întrebat-o dacă nu i-a fost teamă că un om plin de taine ar putea-o compromite şi ea ţi-a dat un răspuns — e drept tipic femeiesc — dar foarte sem­nificativ: „Domnule, îl iubeam!”. În ce fel trebuie înţeles acest „îl iubeam”? După părerea mea, numai într-un singur fel: că îl iubea atîta, încît de dragul lui era dispusă să-şi sacrifice reputaţia ei, a so­ţului ei. — Ce-ar fi — îl întrerupse Bogdan — să stăm de vorbă cu „academiceoaica”? — Nu mi-aş lua răspunderea să discut acuma cu ea. — De ce? — Din două motive. E nu numai prematur, dar şi riscant. — De ce naiba-i riscant, bătrîne? — Dacă află cine sîntem, riscăm să nu ne spună nimic, în cazul cînd Nic a apucat s-o „jumulească” de niscai informaţii. De teamă să nu fie şi ea impli­cată, ori va lua în braţe pe „n-aude, n-a vede”, ori ne va îndruga niscai baliverne credibile care să ne facă să rătăcim cine ştie pe ce piste false. — Bine. Atunci să nu stăm de vorbă cu ea. Dar, în acest caz, ce propui? — Ce propun? Neapărat va trebui să te duci vi­nerea viitoare la cimitir ca să aprinzi lumînări la mormîntul Ceciliei Enăchescu. — Am să mă duc. Mă întreb însă ce ar gîndi ru­dele fetei dacă ar veni în lipsa mea şi ar vedea ce frumos am aranjat mormîntul. Am plivit buruie­nile, am semănat gazon, am plantat stînjenei. Zău, bătrîne, că mi-am descoperit aptitudini de îngriji­tor de morminte. — Lasă gluma. Va să zică, va trebui să te duci vineri la cimitir. Vei aprinde cîte lumînări doreşti pe mormîntul Ceciliei Enăchescu, dar grija mare să n-o scapi pe Doina Robescu. — Numai să vină. — Cred că va veni. În orice caz, dacă va veni, va trebui să vă inoculaţi reciproc cîte o porţie serioasă de memorie. Sper că vei fi în stare s-o faci să vor­bească despre Nichi al ei. Ce ne interesează să ştim a reieşit din cele discutate pînă acuma. Dar proba­bil că mai sînt şi alte întrebări la care ea este în măsură să ne răspundă. În faţa noastră avem o săptămînă întreagă. Deci timp suficient ca să le for­mulăm. — Într-o săptămînă alcătuim un chestionar pe cinste. Am să-i pun întrebările în ordine alfabetică, pînă le epuizez pe toate. Numai să nu uit să iau un creion cu mine, ca să le şterg pe măsură ce îmi răs­punde la ele. — Măi, tu nu poţi vorbi o dată serios? — Gata, bătrîne, sînt serios. — Atunci să mergem mai departe. Dacă nu-ţi displace să petreci o oră pe săptămînă în liniştea unui cimitir, atunci poţi să continui să te vezi cu Doina Robescu la Belu. Dacă însă îţi displace, atunci convinge-o ca şedinţele de transfuzie reciprocă de memorie să aibă loc în altă parte. Preferabil la ea acasă. — E clar, bătrîne. Trebuie musai să cultiv prie­tenia Doinei Robescu. — Şi cu şarmul tău, sînt sigur că vei izbuti. Nu­mai că va trebui să fii foarte atent... — Ca să nu mi se aprindă călcîiele după doamna academician? — Asta ştiu că nu ţi se va întîmpla. Mă gîndesc la o primejdie reală, Bogdane, băiete!   [1] Amănunte în legătură cu moartea lui Nic Şimandan ci­titorii pot găsi în romanul „Enigma «profesor Rebegea»” (n.a.).