Walter Scott

Mireasa din Lammermoor de Walter Scott „Să scoţi o pîine din băiţuit şi călfătat Sau din trăsnăile venite unora în zbor Asta e bună meserie, – adevărat, Pentru un vrednic cerşetor.” (Cîntec din străbuni)[1] Puţini au avut cunoştinţă de aceste istorisiri la vremea cînd le aşterneam pe hîrtie şi pe semne că soarta lor e să rămînă neştiute, neavînd nici eu dorinţa să le încredinţez tiparniţei cît voi trăi. Şi chiar de s-ar întîmpla una ca asta, nu cat la cinstea de a fi însemnat în ochii tuturor, adică digito monstrarier[2]. Mărturisesc însă că, dacă mi-aş îngădui asemenea visuri deşarte, mai tare mi-ar plăcea să rămîn ascuns în spatele perdelei, precum iscusitul mînuitor al lui Punch şi al soaţei sale Joan, bucurîndu-mă doar de uimi­rea şi presupunerile iscoditoare ale privitorilor. Poate nu­mai aşa aş putea auzi cum mîzgălelile lui Peter Pattieson cel neştiut de nimeni sînt preţuite de cei înţelepţi şi îndră­gite de cei cu simţire, fermecîndu-i pe tineri şi atrăgîndu-i pînă şi pe cei mai în vîrstă, în vreme ce criticii s-ar trudi să le urmeze izvorul doar-doar or ajunge la cine ştie ce cărtu­rar de seamă, iar felurimi de grupuri şi grupuleţe de prin saloane şi-ar umple golurile conversaţiei tot întrebînd cum şi cine şi cînd a putut scorni asemenea istorii. Nu cred însă că-mi va fi dată o atît de mare bucurie cît trăiesc, iar mai departe decît atît, zău că nu îngădui deşertăciunii mele s-o ia razna. Prea m-am deprins cu tabieturile şi prea nu-s lustruit într-ale lumii ca să rîvnesc, ori să ţintesc spre măririle de care se bucură azi confraţii mei întru ale scrisului. Să vă spun drept, chiar dacă preţ de-o iarnă aş fi socotit vrednic să mă preumblu „prin soţietatea din capitală” ca un „lion” preţuirea mea faţă de subsemnatul n-ar creşte nici atîtica. N-aş putea să sar în picioare, să mă răsucesc ca un titirez să-mi arăt graţiile, coama scărmănată, coada pieptănată, „răcnind pasămite ca o privighetoare” şi aşezîndu-mă la loc ca o vită binecrescută scoasă la tîrg şi toate astea pentru o biată ceaşcă de cafea şi o feliuţă de pîine cu unt, subţire cît să te uiţi prin ea. Nu mă văd picîndu-mi bine la stomac lipicioasele lingu­şiri cu care cucoana îşi răsfaţă de obicei monştrii sacri în astfel de ocazii aşa cum îşi îndoapă papagalii cu zaharicale ca să facă frumos la musafiri. Nu, nu sînt cîtuşi de puţin ispitit „să-mi dau drumul” pentru aceste semne de mărire, ci, mai degrabă, voi să rămîn asemenea lui Samson – dacă asta-mi este de ales – toată viaţa măcinînd la moară ca să‑mi cîştig pîinea decît să mă zbengui în faţa domnilor şi cucoanelor filistine. Nu că aş avea ceva – adevărat sau pre­făcut – împotriva aristocraţilor acelor locuri. Doar că ei îşi au locul lor şi eu pe al meu, şi cum spune povestea cu mă­ciuca şi cu carul cu oale, nu se poate să ne încontrăm fără ca eu să am de tras ponoasele oricum ai lua-o. Poate însă paginile pe care le scriu acum să aibă vreo altă soartă. Acestea pot fi deschise şi lăsate de o parte după bunăvoia fiecăruia; oamenii de seamă îşi pot petrece vre­mea răsfoindu-le fără a trezi speranţe zadarnice sau arun­cîndu-le în scîrbă mare, fără ca nimeni să ştie şi să sufere. Şi Doamne, ce rar se întîmplă ca cei pomeniţi mai sus să ceară sfatul celor ce au lucrat spre desfătarea lor fără a face ori una ori alta! Cu blîndeţe-n suflet şi înţeleaptă simţire, asemeni lui Ovidiu care o spune într-un vers ca să şi-o ia înapoi în celălalt, pot deci să adresez aceste file de manuscris: „Parve, nec invideo, sine mc, liber, ibis in urbem”[3]. Departe de mine e şi regretul ilustrului surghiunit care nu-şi putea întovărăşi volumul în călătoria sa spre cetatea literelor, a desfătărilor şi luxului. Chiar dacă n-ar fi şi alte sute de exemple, soarta bietului meu prieten şi tovarăş de şcoală Dick Tinto, mi-ar ajunge drept pildă că nu e bine să cauţi fericirea în măririle ce-l întovărăşesc întotdeauna pe slujitorul credincios artelor frumoase. De cum s-a făcut artist, Dick Tinto a şi descoperit că se trage din vechiul neam Tinto, din Lanarkshire şi de atunci, cînd îşi aducea aminte, lăsa să se înţeleagă că întrucîtva şi‑a necinstit nobilul său sînge, servindu-se de penel ca să‑şi cîştige pîinea. Dacă însă Dick nu se înşela în ce pri­veşte aleasa-i obîrşie, pesemne că strămoşii săi trebuie să‑şi fi feştelit rău blazonul, dacă preacinstitul său părinte se îndeletnicea cu necesarul şi, nu mă îndoiesc, respectabi­lul, dar vai, prea puţin distinsul meşteşug de simplu croitor în satul Langdirdum din apus. Sub umilul său acoperiş văzu Richard lumina zilei, şi tot umilului meşteşug al părintelui său îi fu sortit, din fragedă pruncie, în ciuda înclinărilor sale. Dar bătrînul Tinto avea să se căiască amar pentru încercarea de a abate geniul timpuriu ai feciorului său de pe făgaşul pe care i-l croise soarta, făcînd întocmai ca acel şcolar care a astupat cu degetul cepul unui butoi cu apă, iar şuvoiul năbădăios la stăvilire a ţîşnit prin mii de crăpături neştiute pînă atunci, udîndu-l leoarcă drept răs­plată. Tocmai aşa a păţit-o şi Tinto cel bătrîn cînd ciracul în care-şi pusese toate nădejdile nu numai că a isprăvit toată creta făcînd schiţe pe scîndura, de croit, ba chiar s-a apucat să mîzgălească tot soiul de caricaturi ale clienţilor celor mai de soi pînă ce aceştia au început să, mîrîie că le e de ajuns foarfeca tatălui care le poceşte trupurile ca să nu mai aibă nevoie şi de creionul fiului spre a le smîngăli chi­purile. Şi aşa muşteriii se răreau şi ponegririle se îndeseau pînă ce bătrînul croitor, plecîndu-se în faţa sorţii şi a rugă­ciunilor fiului, îi îngădui să meargă să-şi caute norocul acolo unde îl trăgea aţa. Pe vremea aceea trăia în satul Langdirdum un rătăcitor mînuitor al pensulei ce-şi vedea de meserie sub jove frigi­do[4], spre încîntarea ţîncilor din sat şi mai ales a lui Dick Tinto. În anii de care vă spun eu nu se auzise încă, printre alte nevrednice înnoiri, de acea neluminată măsură econo­micoasă, prin care chipurile şi pozele sînt înlocuite cu litere şi cuvinte, închizînd astfel un rodnic şi nu prea greu făgaş de instrucţiune şi îndemn la propăşirea celor ce se înde­let­nicesc cu artele frumoase. Nu se pomenea atunci să scrii pe uşa unei crîşme secile cuvinte „La bătrîna coţofană” ori „La capul sarazinului” în loc să zugrăveşti podoaba mîndră a guralivei zburătoare sau fioroasa încrîncenare de sub tur­banul temutului sultan. Acele timpuri mai vechi şi mai simple se gîndeau la nevo­ile tuturor rangurilor şi înfăţişau imaginea veseliei aşa încît să priceapă oricine, judecînd pe bună dreptate că şi un om care nu ştie să silabisească boabă, ştie să guste o halbă de bere bună la fel de destoinic ca şi vecinii săi mai învăţaţi, ba poate mai abitir ca însuşi preotul. Călăuziţi de acest luminat gînd, birtaşii toţi îşi atîrnau emblemele meseriei la uşă, iar zugravii de firme dacă n-o duceau ca-n sînul lui Avram, nici nu mureau de foame. Şi cum cred că v-am dat de înţeles, Dick Tinto se băgă ucenic la un vrednic meşter al acestei arte în decădere şi, cum se întîmplă adesea cu cei la care darul e picat cu hîr­zobul din cer, se apucă să picteze fără să aibă habar de desen.   [1] Traducerea versurilor: Andrei Bantaş. [2] Arătat cu degetul (lat.). [3] Nu te invidiez cîtuşi de puţin, carte, că vei merge fără mine spre oraş (lat.). [4] Sub cerul liber (lat.).

Kenilworth de Walter Scott   CAPITOLUL I   Sunt un hangiu şi-mi cunosc meseria, Cu toate c-o învăţ şi acum, zău aşa! Vreau oameni veseli plugul să-mi tină Şi să-mi aducă recolta cântând. Altfel mi-e silă s-aud îmblăciul.   Ben Johnson „Hanul cel nou”   Este privilegiul povestitorilor să-şi înceapă istorisirile într-un han, locul de întâlnire al tuturor drumeţilor, unde oricare dintre ei îşi poate da frâu liber simţămintelor, fără nicio constrângere sau ceremonie. Un asemenea început este cu osebire potrivit unei povestiri ce se petrece în zilele Angliei vesele de odinioară, când oaspeţii unui han nu erau nişte simpli muşterii, ci întrucâtva comeseni şi tovarăşi vremelnici ai hangiului – personaj îndeobşte plăcut la vedere, bine dispus şi foarte slobod în purtările sale. Sub oblăduirea lui, cele-lalte personaje nu întârziau să se pună în legă-tură şi pierdeau rareori prilejul, în timp ce goleau câte o cofă de şase ocale, să intre fără sfiiciune în vorbă unii cu alţii, şi toţi, cu gazda lor, cia cum ar fi fost vechi cunoştinţe. Satul Cumnor, aşezat la trei-patru mile de-părtare de Oxford, se mândrea, în cel de-al 18-lea leat al domniei reginei Elisabeta, cu un straşnic han în stil vechi, ţinut de un anume Giles Gosling, un bărbat trecut de cincizeci de ani, chipeş la înfăţişare şi cam pântecos, care nu încărca peste măsură socoteala, fiind el însuşi bun platnic; avea o pivniţă burduşită cu băuturi tari, o minte isteaţă şi o fată nurlie. De pe vre-mea bătrânului Harry Baillie, stăpânul rateşului „La cămaşa de zale” din Southwark, nu se po-menise hangiu mai priceput ca Giles Gosling în meşteşugul de a face pe plac tuturor muşteriilor; iar faima lui era atât de mare, încât un drumeţ care ar fi trecut prin Cumnor fără să golească o ulcică la „Ursul negru” s-ar fi dovedit cu totul nepăsător faţă de propria lui faimă. Un flăcău de la ţară, care s-ar fi întors din capitala regatului fără a o fi văzut pe regină, nu ar fi fost mai vrednic de plâns. Locuitorii satului Cumnor erau mândri de han-giul lor, după cum acesta era mândru de hanul său, de vinurile sale, de fiică-sa şi de sine însuşi. în bătătura hanului acestui om de ispravă poposi într-o seară un călăreţ şi, după ce-şi lăsă în grija unui rândaş calul, ce părea ostenit de drum lung, puse o întrebare care stârni urmă-torul dialog între slugile veselului han „La ursul negru”: — Mă, ăla, John „Dă-Cep”! — Iată-mă-s, Wi’ll „Rândaşu”! răspunse omul de la cep, arătându-şi în gârliciul pivniţei trupul îmbrăcat într-o jiletcă largă şi nişte nădragi de pânza, peste care purta un şorţ verde. — E aici un domn care întreabă dacă ai bere bună – zise rândaşul. — Cum să nu fie bună, când între noi şi Ox-ford sunt doar vreo patru mile? Păi dacă berea mea n-ar fi destul de tare ca să li se urce la cap domnilor studenţi, mi-ar ciocăni ei mie căpăţână cu cănile lor de cositor! — Vorbeşti de logica domnilor de la Oxford? întrebă străinul, care lăsase din mină căpăstrul calului şi se îndrepta tocmai spre uşa hanului, când se pomeni nas în nas cu însuşi Giles Gos-ling. — Despre logică vorbeai, cinstite oaspete? i se adresă hangiul. Dacă-i aşa, ascultă o jude cată adevărată: „Calul du-l în grajd să stea, Dă-i drumeţului să bea", — Amin, jupâne hangiu, ţi-o spun din toată inima – grăi străinul. Mi-aş dori o ocă de vin din ăl mai bun, de Canare, şi ajutorul dumitale ca s-o dau de duşcă. — Păi, domnule drumeţ, se cheamă că eşti încă la az-buche dacă-i ceri hangiului să te-ajute să dai de duşcă o ocă de vin. De-ar fi un galon \ aş mai zice. — Fii pe pace, omule, îmi voi face datoria, cum se cuvine unui drumeţ aflat la numai patru mile depărtare de Oxford. Căci n-am descins de pe câmpul lui Marte spre a mă face de râs printre slujitorii Minervei. în timp ce vorbeau astfel, hangiul îl petrecu pe oaspete într-o încăpere largă şi joasă, ticsită de muşterii strânşi în jurul meselor; unii dintre ei beau, alţii jucau cărţi, alţii stăteau la taifas, iar vreo câţiva îşi sfârşeau tocmai cina şi se pre-găteau să meargă la culcare – semn că trebu-rile îi sileau să se scoale devreme a doua zi de dimineaţă. Apariţia străinului atrase asupră-i acel soi de atenţie indiferentă, care-i întâmpina de obicei pe noii veniţi şi iată care fură concluziile acestui examen: străinul era unul dintre acei oameni care, deşi bine făcuţi şi înzestraţi cu o înfăţişare plăcută, sunt totuşi departe de a fi simpatici, ba 1 Măsură de capacitate, egală cu 4,54 litri (n.t.)., chiar – din pricina trăsăturilor, a tonului vocii sau a ţinutei şi purtărilor lor – stârnesc antipatia celor din jur. Străinul părea îndrăzneţ, dar lipsit de. Sinceritate, şi dădea celorlalţi impresia că e dornic să se impună, cât mai grabnic, atenţiei lor respectuoase, ca şi cum s-ar fi temut că ei i-o vor refuza, dacă nu le-o va cere din prima clipă ca pe un drept al său. Era îmbrăcat într-o man-ţie de călăreţ, sub care purta o haină frumoasă, împodobită cu fireturi, şi strânsă la mijloc cu o cingătoare de piele, de care atârnau o sabie şi o pereche de pistoale. — Umbli bine dichisit, domnule – zise han-giul privindu-i armele, în timp ce aşeza pe masă vinul aromat pe care i-l ceruse drumeţul. — Aşa-i, jupâne. Aceste arme s-au dovedit a fi de folos în clipele de primejdie, iar eu nu-s ca boierii de astăzi, să-mi las pe drumuri slugile când nu le mai pot folosi. — Aşa, vasăzică?! se minună Giles Gos-ling. Te pomeneşti că vii din Ţările de Jos, pa-tria archebuzei şi a suliţei? — Am fost şi-n Ţările de Jos, şi-n cele de Sus, am cutreierat lumea toată, în lung şi-n lat, dar vreau să beau, jupâne, o cană cu vin în cinstea dumitale; bea şi dumneata una în sănătatea mea, chiar de n-o fi vinul prea grozav. — Prea grozav, spui? făcu Giles Gosling, dând pe gât cană şi lingându-şi buzele cu negrăită plă-cere. N-o să găseşti vin mai grozav nici măcar la crama „Trei cocori”. Iar dacă dumneata vei găsi vin mai bun ca acesta la Xeres, sau în Ca-nare, mă învoiesc să nu mă mai ating în viaţa mea nici de cană, nici de bani. Ridică, rogu-te, cana în lumină, şi vei vedea cum dănţuie stropii în licoarea aurie, aidoma firelor de praf într-o rază de soare. Dar mai bine-aş scoate vin pentru zece mocârţani, decât pentru un drumeţ. Nă-dăjduiesc că-ţi place vinul, cinstite oaspe? — Da, e curat şi plăcut la gust, jupâne, dar ca să ştii ce-nseamnă un vin bun, trebuie să-l bei la obârşia lui. Spaniolul dumitale este, cre-de-mă, un om prea deştept ca să-ţi trimită mă-duva strugurelui. Vinul ăsta, pe care-l socoţi atât de ales, trecea drept poşircă la Coruna sau în portul Santa Maria. Trebuie să călătoreşti, jupâne, dacă vrei să pătrunzi tainele polobocului şi ale cofăielului. — La drept vorbind, cinstite oaspe, aş fi un neghiob dacă aş călători numai şi numai pentru a mă scârbi de ceea ce pot vedea şi acasă. Şi-apoi, te încredinţez că sunt pe la noi destui nerozi care strâmba din nas la o băutură bună, deşi nu l-au scos niciodată din negurile bătrânei Anglii. Astfel încât, eu, unul, mă mulţumesc cu căldura căminului meu. — Nu-i frumos din partea dumitale, jupâne, să gândeşti astfel – spuse străinul. Sunt sigur că nu toţi concetăţenii dumitale îţi împărtăşesc părerea. Pun rămăşag că şi printre voi se află niscaiva viteji care s-au încumetat până-n Vir-ginia sau măcar până-n Ţările de Jos. Hai, adu-ţi aminte! N-ai niciun prieten în străinătate, despre care ai fi bucuros să afli vreo veste? — Nu, domnule, n-am pe nimeni, de când zur-bagiul ăla de Robin din Drysandford a fost omo-rit la asediul Brill-ului. Înghiţi-l-ar iadul pe ar-chebuzierul care-a tras asupră-i, fiindcă nu s-a pomenit flăcău mai voios la beţie ca dânsul! Dar a murit, sireacul, iar pentru mine, niciun oştean, sau drumeţ, căci drumeţul e perechea oşteanului, nu face nici cât o ceapă degerată. — Curios lucru, pe sfânta liturghie! Când atî-tia dintre vitejii noştri compatrioţi se află peste hotare, dumneata, care pari să fii un om ales, să n-ai printre ei niciun prieten, niciun neam?! — Ba, dacă-i vorba de neamuri —* răspunse Gosling – am un fel de nepot afurisit, care ne-a părăsit în anul morţii reginei Mary. Dar bine că ne-a părăsit! — Nu se cade să vorbeşti aşa, prietene; decât doar dacă ai auzit lucruri urâte despre dânsul în ultima vreme. Mulţi mânji răi ajung armăsari straşnici. Dar cum îl cheamă, rogu-te? — Îl cheamă Michael Lambourne şi-i feciorul surorii mele, dar nu-mi face de loc plăcere să-mi amintesc de numele său şi de rudenia noastră.

Ivanhoe de Walter Scott  CAPITOLUL I "Ei astfel flecăreau in drum spre casă. Mănîndu-şi porcii-n turmă zgomotoasă Spre cocini. Cu de-a sila îi duceau. Căci ghiftuiţii tot mai grohăiau." Din Odiseea în tălmăcirea lui Alexander Pope[1]   Î n fermecătorul ţinut scăldat în apele rîului Don se întindea, în zilele An­gliei vesele de odinioară, o pădure uriaşă, care acoperea aproape în întregime frumoasele dealuri şi văi dintre Sheffield şi plăcutul oraş Doncaster. Rămăşi­ţele acestei păduri întinse pot fi văzute şi astăzi în împrejurimile castelelor din Wentworth şi din Warncliffe Park, precum şi în apropiere de Rotherham. Prin locurile acestea hălăduia, zice-se, în vechime, balaurul din Wantley; pe aici s-au dat multe dintre cele mai înverşunate bătălii de pe vremea Războiului civil al ce­lor două roze[2] şi tot aici au propăşit, în timpuri străvechi, acele cete de haiduci neînfricaţi ale căror isprăvi au fost slăvite în baladele populare englezeşti. Iată scena unde se desfăşoară mai toate întîmplările despre care vom povesti şi care au avut loc către sfîrşitul domniei lui Richard I[3], cam pe vremea cînd întoarcerea sa din îndelungata-i captivitate începuse să fie mai de­grabă o dorinţă decît un eveniment aşteptat de către deznădăjduiţii săi supuşi. Aceştia fuseseră între timp împilaţi de tot felul de despoţi locali. Nobilii, a căror putere crescuse peste măsură sub domnia lui Ştefan[4] şi pe care chibzu­inţa lui Henric al II-lea[5] abia-abia îi făcuse să se supună întrucîtva coroanei, îşi recăpătaseră acum pe deplin vechile privilegii, bătîndu-şi joc de slabul amestec al Consiliului de Stat al Angliei, întărindu-şi castelele, sporind numă­rul acelora care atîrnau nemijlocit de ei, prefăcîndu-i pe toţi cei din jurul lor în vasali şi străduindu-se prin toate mijloacele ce le stăteau la îndemînă să se pună fiecare în parte în fruntea unor forţe menite să le asigure un rol hotărîtor în frămîntările naţionale ce păreau să se apropie. Starea micii nobilimi, sau a franklin-ilor, cum li se mai zicea acestor oameni care, în virtutea legilor şi a spiritului constituţiei engleze, aveau dreptul să se socoată neatîrnaţi faţă de despoţii feudali, ajunsese neobişnuit de jalnică pe vremea aceea. Dacă, aşa cum se întîmpla îndeobşte, se puneau cumva sub ocrotirea vreunuia dintre regii mărunţi din împrejurimi, dacă se învoiau să-i slujească în vreun fel palatul, sau dacă se legaju prin tratate de alianţă şi apă­rare mutuală să-l sprijine în acţiunile sale, atunci se puteau într-adevăr bucu­ra de o linişte vremelnică, jertfindu-i însă acea neatîrnare care era atît de scumpă fiecărei inimi engleze şi expunîndu-se primejdiei sigure de a fi siliţi să ia parte la orice aventură, fie ea cît de îndrăzneaţă, pe care ambiţia i-ar fi dictat-o ocrotitorului lor. Pe de altă parte, atît de puternice şi de numeroase erau mijloacele de prigoană şi asuprire aflate la îndemîna marilor baroni, încît aceştia nu duceau niciodată lipsă de pretextul şi rareori de voinţa de a hărţui şi prigoni, uneori pînă la nimicire, pe oricare din vecinii lor mai puţini puternici care ar fi încercat să se smulgă de sub oblăduirea lor, bizuindu-se, pentru a se apăra la vreme de primejdii, pe propria lor purtare paşnică şi pe le­giuirile ţării. O împrejurare care tindea în mare măsură să sporească tirania nobilimii şi suferinţele claselor de jos îşi avea obîrşia în urmările cuceririi ţării de către ducele William de Normandia[6] . Patru generaţii nu fuseseră de ajuns pentru a amesteca sîngele învrăjbit al normanzilor şi al anglo-saxonilor şi nici pentru a uni, printr-un grai comun şi prin aceleaşi interese, două seminţii duşmane, dintre care una mai încerca şi acum mîndria triumfului, în vreme ce cealaltă gemea sub umilinţele înfrîngerii. În urma bătăliei de la Hastings puterea în­căpuse întreagă pe mîinile nobilimii normande şi precum ne încredinţează hrisoavele, mîinile acestea n-au fost cîtuşi de puţin cumpătate în folosirea ei. Întreaga seminţie a principilor şi a nobililor saxoni — fără excepţii, sau cu prea puţine — a fost stîrpită sau dezmoştenită, iar numărul celor cărora li s-a mai îngăduit să aibă pămînt în ţara strămoşilor lor, fie chiar ca proprietari de rangul al doilea sau de un rang şi mai mic, era de asemenea foarte neînsem­nat. Politica regilor a urmărit vreme îndelungată să slăbească, prin toate mij­loacele, legale sau ilegale, puterea acelei părţi a populaţiei care era socotită, pe bună dreptate, purtătoarea celor mai înverşunate simţăminte de ură împotriva învingătorului. Toţi monarhii de viţă normandă arătau cea mai făţişă păr­tinire supuşilor normanzi; legile asupra vînatului şi multe altele, deopotrivă de străine de spiritul mult mai blînd şi mai liber al legiuirilor saxone, fuseseră atîrnate de grumajii locuitorilor înrobiţi, anume parcă pentru a spori greutatea lanţurilor feudale ce-i împovărau. Singura limbă folosită la curte, ca şi în cas­telele marilor seniori, unde erau maimuţărite pompa şi ceremonialul curţii, era franco-normanda. La judecăţi, dezbaterile şi hotărîrile erau rostite în aceeaşi limbă. Pe scurt, franceza era graiul onoarei, al cavalerismului şi chiar al jus­tiţiei, în vreme ce anglo-saxona, mult mai bărbătească şi mai grăitoare, era lăsată pe seama ţăranilor şi a slugilor, care nu cunoşteau altă limbă. Cu toate acestea, relaţiile pe care cei ce stăpîneau pămîntul erau nevoiţi să le aibă cu fiinţele de rînd şi asuprite care-l lucrau au dus, treptat, la formarea unui dia­lect, amestec de franceză şi anglo-saxonă, în care se puteau înţelege unii pe alţii. Din această nevoie s-a născut cu încetul limba engleză de astăzi, în ţesă­tura căreia graiul învingătorilor şi cel al învinşilor s-au împletit atît de armo­nios şi care, de atunci încoace, s-a îmbogăţit atît de mult prin împrumuturile făcute din limbile clasice şi din cele vorbite de popoarele din sudul Europei. Am socotit de cuviinţă să aduc această stare de lucruri la cunoştinţa citito­rului, care ar putea să uite că, deşi existenţa anglo-saxonilor ca un popor aparte după domnia lui William al II-lea[7] nu a fost vădită de nici un mare eveniment istoric — fie el război sau răscoală — adîncile deosebiri naţionale dintre ei şi învingătorii lor s-au menţinut şi laolaltă cu amintirea măreţiei lor de odinioară şi a umilinţei lor prezente, au făcut ca pînă în vremea domniei lui Eduard al III-lea[8] rănile pricinuite de cucerirea normandă să rămînă des­chise şi ca între coborîtorii normanzilor victorioşi şi cei ai saxonilor înfrînţi să dăinuie un hotar despărţitor. Soarele scăpata deasupra unuia din luminişurile înverzite ale pădurii des­pre care am pomenit la începutul acestui capitol. Sute de stejari rămuroşi, cu coroane mari şi trunchiuri îndesate, care fuseseră, poate, martori ai marşului triumfal al legiunilor romane, îşi întindeau braţele noduroase deasupra covo­rului gros al unei încîntătoare pajişti; ici-colo ei îşi împleteau atît de strîns ramurile cu cele ale fagilor şi ale altor copaci, încît nu lăsau să treacă prin ele razele piezişe ale asfinţitului; în alte părţi creşteau răzleţiţi, alcătuind acele cărări lungi în păienjenişul cărora ochiului îi place să rătăcească, în vreme ce închipuirea vede în ele un drum către privelişti şi mai sălbatice de singurătate silhuie. Ici-colo, razele purpurii ale soarelui aruncau o lumină zdrenţuită şi pa­lidă, ce se agăţa de crengile ciuntite şi de trunchiurile năpădite de muşchi ale copacilor, sau smulgeau fîşii strălucitoare pajiştilor către care-şi croiau drum.   [1] Alexander Pope (1688-l744). unul dintre cei mai de seamă iluminişti englezi, exponent al esteticii clasicismului care caracterizează prima perioadă a iluminismului în Anglia. [2] Războiul celor două roze (1455-l485), război civil din Anglia, care, cu timpul, s-a transformat într-o luptă pentru tron, dus între casa de York, reprezentată de un trandafir alb şi casa de Lancaster, reprezentată printr-un trandafir roşu. [3] Richard I, supranumit Inimă-de-Leu (1157-l199). Rege al Angliei între 1189 şi 1199. A, par­ticipat la cruciada care a cucerit cetatea Sf. Ioan din Acra (1191) şi oraşul Jaffa. La întoarcerea în Anglia a fost arestat din ordinul ducelui Austriei, Leopold I şi predat împăratului Germa­niei, Henric al VI-lea, timp în care tronul englez a fost uzurpat de fratele său Ioan sprijinit de regele Franţei Philip August.   [4] Ştefan(1097-l154) rege al Angliei, nepot al lui William I Cuceritorul. La moartea lui Henric I s-a impus drept rege învingîndu-i pe baronii care o sprijineau pe Matilda. Ulterior, în 1152 el l-a recunoscut ca urmaş al său pe Henric fiul Matildei. [5] Henric al II-lea (1 IM-1189). rege al Angliei între 1154 şi 1189, primul rege din dinastia Plantageneţilor. [6] . William. ducele normanzilor (locuitorii Normandiei. ramură a triburilor scandinave, care în secolul al X-lea sau instalat în partea de nord a teritoriului Franţei de astăzi, amestecîndu-se cu populaţiile aflate aici); în anul 1066. după bătălia de la Hastings, normanzii au cucerit Anglia, iar William a devenit William I al Angliei (1066-1087) cunoscut sub denumirea de William Cuceritorul. [7] William al II-lea (1056-l100). supranumii William Rufus (cel roşcovan); rege al Angliei între 1087 şi 1100. [8] Eduard al III-lea (1302  1377)-rege al Angliei între 1327 şi 1377.  

Guy Mannering de Walter Scott S-a zis că vrăji şi semne multe pot, Şi-n noapte duhuri le supun de tot; Dar nu pot lăuda În al lor rol Pe cei ce dau primejdiei ocol. Balada ultimului menestrel     INTRODUCERE LA GVY MANNERING Romanul, sau oeea ce poate fi numită povestirea, cu titlul Waverley, a câştigat încet aprecierea publicului citi- tor, dar după aceea a atins o popularitate atât de mare, Încât a încurajat pe autor să facă o a doua încercare. El s-a interesat astfel de un nume şi de un subiect, iar mo- dul în care se compun romanele nu poate, fi ilustrat mai bine decât povestind simpla istorioară, oare la început a stat la baza lui Guy Mannering, dar care, pe măsură ce opera înainta, s-a transformat de o aşa manieră, încât nu mai păstrează nici chiar cea mai îndepărtată asemănare. Această istorioară mi-a fost povestită prima dată de un slujitor credincios al tatălui meu, un bătrân Ilighlander plin de virtuţi şi fără ousur, dacă nu ar fi avut şi o încli- nare spre „mountain-dew“, pe care îl prefera tuturor eelorlalte băuturi mai puţin tari. El credea la fel de ferm în istorioara sa, precum credea în orice ouvânt al crezului creştin. După povestirea ciredinciosuluL John Mac Kinlay, o persoană în vârstă şi gravă a fost prinsă de noapte pe drum pe când călătorea odată prin pustietăţile din Gallo- way. Anevoie şi-a croit, drum până la o locuinţă, unde a fost găzduit pe dată, cu ospitalitatea de la ţară din acele vremuri Proprietarul casei,. Un gentleman înstărit, a fost adânc impresionat de înfăţişarea venerabilă a oaspetelui său şi s-a rugat să fie iertat pentru o anumită neorându- ială ce domnea în casă şi care, neputând fi înlăturată la sosirea musafirului, desigur că nu scăpase ochiului scru- tător al acestuia El se scuză arătând că sfăpâna casei era constrânsă să rămână în iatacul ei, unde era pe punctul  de a dărui soţului un prunc, făcându-l pentru prima oară tată, deşi erau căsătoriţi de zece ani într-o astfel de împrejurare, zise stăpânul casei, ei se temea că nu cumva oaspetele să considere ceva drept o neglijenţă voită, când, de fapt, aceasta se datora doar împrejurării din clipa aceea. — Nicidecum, sir – îl linişti străinul – nevoile mele sunt puţine şi lesne de îndeplinit şi sunt încredinţat că întâmplările de acum îmi vor da prilejul de a vă arăta recunoştinţa mea pentru ospitalitatea domniei voastre. Porunciţi numai să fiu încunoştiinţat de minutul precis al naşterii copilului şi sper că voi fi în stare să vă spun anumite amănunte capabile să înrâurească într-un chip însemnat soarta viitoare a pruncului care este pe punctul de a veni în această lume schimbătoare şi plină de ne- cazuri. Nu voi a vă tăinui că sunt îndemânatic în citirea şi tălmăcirea mişcărilor acelor astre numite planete şi care îşi aruncă influenţele lor asupra destinului celor muritori Este o ştiinţă pe care nu o practic, asemenea celorlalţi care se numesc astrologi, pentru bani sau răs- plată, fiindcă am o avere îndestulătoare, ci folosesc cu- noştinţele pe care le-am căpătat numai spre binefacerea acelora la care ţin. Gazda se înclină în semn de preţuire şi recunoştinţă, şi străinul primi o odaie din care putea privi în voie tă- râmurile astrale. Oaspetele îşi petrecu apoi o parte din noapte, calculând poziţia corpurilor cereşti şi cumpănind orobabila lor înrâurire. Până când. În cele din urmă. Re- zultatul observaţiilor sale îl făcu să trimită pe cineva ca să-l cheme pe tată, pe care îl conjură în chipul cel mai solemn, cerându-i să poruncească moaşei, dacă lucru] i-ar fi stat în putinţă, să întârzie naşterea copilului, fie numai şi cu cinci minute. Tatăl îi răspunse că aşa ceva era peste firea lucrurilor şi, într-adevăr, în clipa când trimisul se întoarse, părintele şi oaspetele său fură încunoştiinţaţi de naşterea unui băieţel A doua zi de dimineaţă, când toţi ai casei se aduna- seră la micul dejun, astrologul îi întâmpină cu o înfăţi- şare aşa de gravă şi de răuprevestitoare, încât frica se şi strecură în sufletul tatălui, până atunci aşa de fericit că viitorul străvechii sale moşii era asigurat prin naşterea unui moştenitor, moşie care, altminteri, ar fi trecut în stăpânirea unor rude îndepărtate ale familiei. De aceea se grăbi să-l poftească pe oaspete într-o odaie unde nu se mai afla nimeni şi-i zise:   Mi-e teamă, ţinând seamă de căutătura domniei voastre, că aveţi a-mi da veşti rele cu privire la mică mea odraslă; poate Dumnezeu va vroi să-mi ia înainte de vârsta bărbăţiei binecuvântarea pe care mi-a dăruit-o, sau poate pruncul este sortit a fi nevrednic de iubirea pe care eu şi soţia mea suntem gata în chip firesc să o revărsăm cu devoţiune asupra vlăstarului nostru? — Niciuna, nici alta – îi răspunse străinul – afară numai dacă nu mă înşel pe de-a-ntregul. Băiatul va trece de anii copilăriei şi va trăi, iar ca fire şi înclinaţii se va arăta demn de tot ceea ce îşi pot dori părinţii. Dar, deşi se află destule în horoscopul lui care făgăduiesc multe binecuvântări, există însă şi o puternică influenţă rea, predominantă, care ameninţă să-l supună la încercări şi ispite nefericite şi păcătoase în preajma clipei când va atinge vârsta de douăzeci şi unu de ani. Care perioadă, aşa cum arată zodiile, va fi un punct de răscruce al vieţii sale. În ce formă sau cu ce putere deosebită îl va asalta ispita aceasta, ştiinţa mea nu e în stare că descopere. — Cunoştinţele domniei voastre nu ar putea deci să ne împărtăşească niciun leac împotriva acelui rău care îl ameninţă? spuse atunci îngrijoratul tată. — Să-mi fie cu iertare – îi replică străinul – ba pot. Influenţa zodiilor este puternică, dar el, cel care a făcut cerurile, este mai puternic decât toate, dacă ajutorul lui este implorat într-adevăr cu sinceritate. Ar trebui să-l făgăduiţi pe acest băiat, de îndată, slujirii făcătorului său, cu aceeaşi bună credinţă cu care Samuel a fost juruit de părinţii săi pentru a sluji în templu. Trebuie să-l pri- viţi ca pe unul care va fi ţinut departe de restul lumii, în copilărie şi în adolescenţă va trebui să-l înconjuraţi nu- mai cu oameni pioşi şi virtuoşi şi să-l feriţi, cu toată puterea voastră, de a vedea sau auzi despre orice fel de nelegiuire, fie în vorbă, fie cu fapta. Trebuie crescut în principiile morale şi religioase cele mai severe cu putin- ta Să nu aibă de-a face cu lumea că nu cumva să se facă părtaş la nebuniile ei sau, poate, la viciile ei. Pe scurt, feriţi-l pe cât vă va sta în putinţă de orice păcat, în afară de ceea ce, într-o măsură aşa de mare. Aparţine întregii stirpe decăzute a lui Adam Când se va apropia cea de a douăzeci şi una aniversare a zilei de naştere, să ştiţi că va fi şi sorocul răscrucii vieţii sale Dacă va trăi după aceasta, el va fi fericit şi îndestulat pe pământ Şi o corahie aleasă printre cele hărăzite raiului Iar dacă va fi altminteri… Aici astrologul se opri şi suspină adânc.  — Sir – vorbi părintele, încă şi mai îngrijorat decât înainte – cuvintele domniei voastre sunt aşa de binevoitoare, iar sfatul vă este aşa de înţelept, încât voi fi cu cea mai mare luare-aminte la poveţele date; dar nu aţi fi aşa de bun oa să mă ajutaţi şi pe mai departe în această treabă de cea mai mare însemnătate? Credeţi-mă, nu vă voi fi nerecunoscător. — Nu cer şi nu merit nicio recunoştinţă în schimbul unei faceri de bine – îi răspunse străinul – şi, mai ales, pentru faptul de a încerca tot ce-mi va sta în putinţă pentru a salva de la o soartă funestă pe nevinovatul prună care s-a născut noaptea trecută sub o aşa de rar întâlnită conjuncţie a planetelor. Iată adresa mea; puteţi să-mi scrieţi din când în când cu privire la felul în care băia- tul va propăşi în câştigarea cunoştinţelor religioase. Dacă el va fi crescut după cum v-am sfătuit, cred că lucrul cel mai nimerit ar fi să-l trimiteţi la mine când se va apropia sorocul fatal şi hotărâtor, adică mai înainte de a împlini douăzeci şi unu de ani. Dacă mi-l veţi trimite, aşa cum doresc eu, cred cu smerenie că cerul va ocroti pe cel oare este al lui, oricât de mari vor fi fiind încercările la care îl va supune soarta. Apoi dădu gazdei adresa lui, într-o localitate de ţară din apropierea unui oraş cu staţie de poştă din sudul An- gliei, după care îşi luă un călduros rămas bun. Străinul cel tainic plecase, dar cuvintele lui rămăseseră întipărite în mintea îngrijoratului părinte. El îşi pierdu soţia pe când băiatul lui era încă un copil. Mi se pare că şi această nenorocire îi fusese prezisă de astrolog, şi astfel încrederea lui, pe care, asemenea multor oameni din vremea aceea, o acordase de bună voie astrologiei, i-a fost întărită şi confirmată. Prin urmare, avea cea mat mare grijă ca să aducă la îndeplinire planul sever şi aproape ascetic de educaţie, pe oare înţeleptul îl preco- nizase. Un tutore având cele mai stricte principii a fost pus să supravegheze educaţia tânărului; era înconjurat numai de slujitori cu 0 fire cât se poate de cinstită şi păzit şi îngrijit apoi chiar de neliniştitul tată.

Frumoasa din Perth de Walter Scott   În vreme ce se continua tipărirea reveriilor lui Chrys- tal Croftangry, s-a observat că dacă în ultimii ani presa dăduse la iveală diferite lucrări despre neamurile gaelice din Scoţia, totuşi nu se făcuse încă nicio încercare de descriere a moravurilor acelor neamuri, aşa cum putem presupune că ar fi existat în vremea când Statute-Book-ui, ca şi însemnările cronicarilor, încep să prezinte dovezi vădite despre greutăţile în care se afla tronul când trufaşa casă a lui Douglas era atotputernică pe graniţele din sud, iar Nordul era răvăşit atât de sălbăticia, încă neîmblânzită, a neamurilor muntenilor, cât şi de pretenţiile îndrăzneţe ale şefilor celor mai îndepărtate clanuri. Faptul destul de autentic că două clanuri puternice au delegat fiecare din ele câte treizeci de luptători ca să pună capăt, cu ajutorul armelor, unei vechi duşmănii, în prezenţa regelui Robert al lll-lea, a fratelui său ducele de Albany şi a întregii curţi a Scoţiei, întrunită la Pertli, în anul de graţie 1396, pare să dovedească atât durata duşmăniilor acelor popoare din munţi, cât şi slăbiciunea de care dă dovadă stăpânirea; de aceea a fost ales acest moment ca punct nodal al principalelor episoade ale unei povestiri imaginare. Caracterul lui Robert, ambiţia fra- ţelui şi purtările destrăbălate ale fiului său, par să ofere posibilitatea unui contrast interesant, iar soarta tragică a moştenitorului coroanei, cu consecinţele ei imediate, în- tregeşte tabloul unei epoci de cruzime şi desfrâu. Două din împrejurările petrecute pe acel câmp închis de pe insuliţa din Perth şi anume fuga unuia din luptă- tori şi nesăbuitul eroism al cetăţeanului care s-a oferit de bună voie să-l înlocuiască pe fugar în acea luptă pe viaţă şi pe moarte numai pentru o mică sumă de bani, au suge- rât ideea personajelor imaginare în jurul cărora se des- făşoară cea mai mare parte a acţiunii romanului. Celtul fugar nu ar fi prezentat niciun interes dacă romanul său ar fi fost acoperit cu mantia ridicolului; dar autorul s-a gândit că ar atrage mai mult atenţia dacă ar izbuti să obţină pentru el o fărâmă din acea simpatie care nu este lipsită cu totul de stimă. Miss Baillie a zugrăvit un fricos care, fiind, laş din fire, găseşte curajul să se poarte ca un erou sub puternicul imbold al iubirii filiale. S-ar părea că un ins slab de înger, însufleţit însă de simţământul onoarei şi de gelozia, care îl ridică până la înălţimea unei anumite situaţii şi apoi îl fac să cadă brusc, într-un chip demn de milă, nu este de neconceput. Discuţia asupra clanurilor care au participat în realitate la încăierarea sălbatică de la Inch s-a înteţit de când cu publicarea romanului Frumoasa din Perth şi a fost tratată îndeosebi, cu destule amănunte, de către Robert Mackay de Thurso în curioasa lui Istorie despre casa şi clanul Mackay. Fără a pretinde să spunem că partea afir- mativă a problemei ar fi fost lămurită, pare sigur că acest scriitor a reuşit să dovedească faptul că onorabilii stră- moşi din care se trage nu au luat parte în niciun fel la această acţiune. Neamul Macka-y-lor se stabilise pe atunci în partea de nord a insulei, unde a continuat să se afle şi după aceea, iar şeful lor era în secolul acela un personaj prea important pentru ca numele lui să fi fost trecut cu vederea în relaţiile contemporană. El a venit odată cu 4 000 de oameni din clanul lui să lupte sub stindardul regal, împotriva lordului din Insule. Părerea acestui isto- ric este că numitul clan Quhele din Wyntoun era format din Cameroni, care par să fi fost pe vremea aceea numiţi adesea Mac Ewans şi să nu fi purtat decât mult mai recent numele de C-ameron. Adică Wrynose (pată), nume datorat fără îndoială unui mic defect de pe faţa vreunuia dintre eroicii şefi din neamul Lochiel. Douglas este de acord cv, acest fel de a vedea, în lucrarea sa Baronage, unde vorbeşte adesea despre cruntele duşmănii care învrăjbeau clanurile Chattan şi Kay, şi îl identifică pe acesta din urmă, făcând legătură cu evenimentele de la 1396, cu Cameronii. Este poate cu neputinţă să se lămurească în întregime această neînţelegere, puţin interesantă prin ea însăşi, cel puţin pentru cititorii de dincoace de Invemess; numele lor, aşa cum le-am citit în Wyntoun, sunt Clanwheyl şi Clachinya; se prea poate că acesta din urmă să nu fie corect tran- scris. Mai găsim Clanquhele şi Clankay în Scoti-Chronicon. Hector Boece scrie Clanchattan şi Clankay; Leslie i-a urmat exemplul; în vreme ce Buchanan, fer induse să-şi desfigureze paginile cu asemenea nume gaelice, îi pome- neşte pur şi simplu ca două triburi puternice care locuiesc ţinutul sălbatic aflat dincolo de Grampiani. Care saxon ar putea face lumină într-un asemenea labirint? Numele de Clanwheyll mai apare încă în 1594 într-un act al lui James al Vl-lea. Nu s-ar putea, la urma urmelor, să fie o simplă denaturare a clanului Lochiel?