Emilia Plugaru

Puiul de vrăbiuţă Puiul de vrăbiuţă stă singur în cuib. Îi este urât. Până se întoarce mama, mişcă intens din aripioare. Vrea să-şi ia cât mai repede zborul. Arde de nerăbdare să vadă cerul şi soarele. De aici, din arbore, nu zăreşte decât un mic petic azuriu. În fiecare dimineaţă vin să-l salute câteva raze şi aceasta e tot ce ştie el despre soare şi cer. Frunzele îi şoptesc ceva, puiul nu înţelege nimic, dar şoapta lor îl face să uite de singurătate. Uneori până la cuib zboară o buburuză mică, pântecoasă, îmbrăcată în haină roşie cu picăţele negre, care de fiecare dată îi ţine de urât, îi povesteşte o mulţime de lucruri hazlii. Astăzi e ziua când va veni buburuza. Trebuie să facă ordine, nu e corect să-ţi întâmpini prietenii într-o locuinţă neprimenită. Şi iată că cineva bate la uşă: ― Bună dimineaţa, îl salută prietena sa. Cum ai dormit? Aripioarele îţi sunt pregătite de zbor? ― Încă nu, răspunde mica vrăbiuţă. De dormit, însă, am dormit bine. Doar că am visat un vis ciudat… Se făcea că zburam împreună cu un frate, hăt până-n bolta cerească. Brusc aripioarele mi-au cedat, am ameţit, era cât pe ce să cad. Noroc că în vis m-a sprijinit frăţiorul… Eh, oftează puiul, de ce toată lumea are fraţi, doar eu sunt singur-singurel pe lume? ― Ai fi avut, zice buburuza, dacă nu erau atunci acei copii atât de lipsiţi de inimă… ― Care copii? nu pricepe puiul. ― E o istorie tristă… Mai bine să nu o cunoşti. Să vorbim despre altceva. ― Spune-mi! insistă micul ghemuleţ cenuşiu. Te rog! ― Dacă ţii cu tot dinadinsul… Dar te avertizez, e posibil că de acu încolo vei fi şi mai trist… ― Se nimerise o zi caldă, minunată, îşi începe povestea buburuza. Stând pe o floare m-am gândit că ar trebui să mă înalţ, să-i mulţumesc soarelui pentru căldura şi dragostea ce mi-o arată. Am fâlfâit din aripioare, m-am înălţat, dar am simţit ca nu-mi ajung puteri, soarele totuşi e prea departe. I-am strigat mulţumesc şi fiindcă obosisem – m-am aşezat pe crenguţa unui arbore. Crenguţa se dovedi a fi chiar cuibul în care te găseşti acum. Am văzut cinci ouşoare rotunde, strălucitoare, foarte drăgălaşe. Le priveam şi mă minunam cât de rotunde sunt. Deodată am observat doi copii ce se furişează spre cuib. Tocmai sosise pasărea-mamă. Începuse să strige, să ceară ajutor, dar ce poate face o mică păsărică în faţa puiului de om? ― Taci, nu ţipa! a zis unul din copii. Nu ţi le luăm pe toate. Un ou îţi rămâne! Şi-au băgat iute în sân patru din cele cinci ouşoare, au coborât, apoi i-am văzut urlând de bucurie în timp ce izbeau cu putere ouăle de pământ… Cel care a fost lăsat în cuib… eşti tu. ― Doamne, de ce au făcut un lucru atât de oribil? plânge puiul de vrăbiuţă. Mi-e frică de puiul de om… ― Nu trebuie să-ţi fie frică. În curând vei deveni o adevărată pasăre. Pe o păsărică ce zboară nu e uşor să o prinzi. Mai rău e de noi, gâzuliţele. Ne prind, ne rup aripioarele şi ne aruncă. Însă vreau să ştii – nu toţi copii sunt la fel. Unii dintre ei sunt foarte cumsecade… Regret cele întâmplate. Dar nu am fost în stare să ajut cu nimic… Eu plec, încheie cu tristeţe buburuza, îşi ia la revedere şi coboară în lumea florilor şi a gâzelor sale. A doua zi, buburuza roşie cu picăţele negre nu mai vine la cuib. Nici a treia, nici a patra zi. Puiul nu-şi găseşte locul. ― O fi păţit ceva? se îngrijorează el. Neapărat voi merge să văd ce s-a întâmplat! Puişorul fâlfâie din aripi, acestea îl înalţă, după care lin, uşor îl aşează pe iarbă. ― Ruză-buburuză! strigă mica vrăbiuţă. Unde eşti?! ― Sunt aici, o aude vorbind şi o vede pe o frunză de romaniţă. Mi s-a răsucit o aripioară. Pot zbura, însă doar pe deasupra florilor. Totul e bine. În curând o să-mi treacă. ― Ce frumoase sunt florile, se bucură puişorul şi ţopăie prin iarbă. Dacă nu te superi o să mai rămân, lumea de jos îmi place. ― Cum să mă supăr? Din contra. Sunt foarte bucuroasă, zice buburuza, apoi îi arată oaspetelui o floare de trandafir unde de obicei îşi are culcuşul. O mulţime de furnicuţe aleargă să-l vadă, câţiva bondari îl privesc miraţi, un fluture alb îl salută de parcă l-ar cunoaşte de când lumea şi doar o muscă pântecoasă, cu spatele verde bâzâie enervată, dar buburuza îi explică că musca e mereu enervată, mereu bâzâie nemulţumită. ― E minunat la voi, constată puişorul, dar nu rămân prea mult. Mămica ar putea să-şi facă griji. Trebuie să plec! şi puiul de vrabie mişcă din aripioare, însă, vai, aripioarele nu-l ascultă. Micul ghemuleţ ţopăie, ţipă, cere ajutor şi moare de frică la gândul că în orice clipă ar putea să apară copiii cei răi. ― Priviţi! se opresc două fetiţe. Un puişor de vrabie… ― E atât de drăgălaş, îl ia în palmă cea mai mică dintre fetiţe. ― Sărmănelul… Probabil o fi căzut din cuib, şopteşte cealaltă. Încă nu a învăţat să zboare. ― Să-l luăm acasă, propune fetiţa mai mică. ― Te gândeşti ce spui? Va muri de tristeţe. ― Îl ţinem la balcon, îi dăm semincioare, ne jucăm, îl sărutăm, îl încălzim, dacă îl lăsăm va fi mâncat de vreo pisică, nu ţi-e milă? ― Vorbeşti nerozii, se supără fetiţa mai mare. Îţi dai seama cum ar fi să ne ia cineva, să ne ţină închise, să ne dea bomboane, dar să n-o vedem pe mămica? Şi el are o mămică. ― Atunci? Ce facem? începe să plângă micuţa. Nu vreau să-l mănânce pisoii! ― Nu te întrista, o linişteşte surioara mai mare. Hai să-i găsim repede cuibul! Bietul pui tremură din tot corpul. Inima îi revine abia după ce îşi dă seama că se află iarăşi în cuib. ― Adevărat, nu toţi puii de om sunt la fel, se gândeşte el. Două fetiţe cu inimă bună. Când voi creşte – numaidecât le voi căuta să le zic mulţumesc… Obosit, puişorul adoarme. Visează că împreună cu fluturaşii, cu buburuzele zboară, pluteşte pe deasupra florilor, apoi se înalţă sus, sus – până la Soare! Soarele e cel ce-i iubeşte, îi încălzeşte întotdeauna pe toţi…

Răţuşca Maca De cum se ridică zorii, mama Ro, o raţă durdulie, cu picioarele scurte, cu mersul legănat, îşi ia cele zece răţuşte şi porneşte în grabă mare pe cărăruşa ce duce spre lac. ― Mai iute, mai iute, îşi tot îndeamnă ea răţuştele. Să ajungem înaintea gânsacilor că dacă ajung ei primii, nu mai avem ce căuta astăzi pe lac! În acea zi mama Ro avea de gând să le dea lecţie de înot odraslelor sale. ― O raţă nu mai e raţă dacă nu posedă arta înotului, îi place ei să zică mereu. Eu, de exemplu, sunt cea mai bună înotătoare dintre toate orătăniile ogrăzii şi sunt mândră de asta! Voi trebuie să fiţi la fel! Mama Ro vorbeşte fără să privească îndărăt. Cele zece răţuşte aleargă gâfâind pe urmele ei. De pe o pajişte verde, presărată cu flori de tot felul, cineva o salută pe mama Ro: ― Bună dimineaţă, doamnă! Încotro aşa grăbită? ― Ah! se opreşte bătrâna raţă. Dumneata erai, doamnă Clo? Bună, bună dimineaţa! Îmi duc răţuştele la baltă. Să le învăţ arta înotului. Astăzi, mititelele, vor încerca apa pentru întâia oară. ― Ptiu, face cu dispreţ doamna Clo. Noi, găinile, când ne murează ploaia suntem atât de nenorocite, darmite să ne aruncăm în apă de bună voie?! Ferească sfântul! ― Aşa e, doamnă, aşa e. Fiecare cu feleşagul său… ― În schimb ne place grozav să ne bălăcim în colbul din mijlocul drumului, continuă să pălăvrăgească găina, dar mama Ro nu prea are timp şi… schimbă tacticos tema discuţiei: ― Dar unde-ţi sunt puişorii, doamnă? ― O! Puişorii mei! Sunt pe aici, prin iarbă. Ei! strigă cloşca, veniţi iute la mama! Cinci pufuleţe gălbui îşi ridică căpşoarele din troscotul înalt şi aleargă sub aripa întinsă a mamei. ― Să nu le fie de deochi, exclamă încântată raţa. Sunt atât de drăgălaşi… să-ţi trăiască, doamnă! Îmi pare rău că nu dispun de timp, altfel aş mai zăbovi pe aici, acum însă mă grăbesc. Îmi cer iertare. Trebuie să plec. La revedere, doamnă, la revedere, puişori! Alaiul de raţe îşi continuă drumul. ― La revedere, la revedere, strecoară printre dinţi mama cloşcă, apoi bolmojeşte ca să n-o audă nimeni: „Auzi tu? Cică se grăbeşte? Şi le merge unora, nu şagă. Priviţi ce de-a pocitanii aleargă din urma ei… de-ar da vulpea peste ele că nu ar fi mare scofală… Eu, care am clocit mulţime de ouă, m-am ales doar cu câţiva puişori, iar ea? Cu un cârd întreg. Uf…” Mama Ro e abia la jumătate de cale. ― Am obosit, am obosit, scânceşte cea mai mică răţuşcă pe nume Maca. Să ne oprim un pic! Doar un pic… Mama Ro îşi întoarce capul: ― Cine a mai obosit? ― Eu. ― Şi eu. ― Toate am obosit… Mama Ro priveşte spre cer. ― Bine, cedează ea. Să ne odihnim! Soarele e încă jos. Aşa ori altfel – tot vom ajunge înaintea gânsacilor… Ce mai bucurie pe capul răţuştelor. Imediat se contopesc cu iarba înaltă, închid ochişorii şi gata – au aţipit. Mama Ro le priveşte cu drăgălăşenie. ― Sunt încă atât de firave, mititelele. Dar nu mă îndoiesc că vor deveni nişte raţe puternice. Înotul le va întări… Deodată raţa observă că cineva aleargă în direcţia lor. ― Ia te uită, face mirată mama Ro, zboară, nu alta… Răţuştele o aud. ― Cine zboară? sar ele din iarbă. Unde? Păi ăla e Azorică! Azorică! Azorică! strigă răţuştele în cor. Suntem aici! Vino! Şi iată-l pe Azor, un căţeluş năstruşnic cu o ureche albă lăsată în jos, cu cealaltă neagră – ridicată în sus, gâfâind din greu, dar fericit că e în mijlocul cârdului de răţuşte. ― Ham! Ham! Ham! Ham! se bucură căţeluşul fluturând vesel din codiţă. Am ajuns! În ogradă fără de voi îmi era atât de urât… Tata Grivei doarme, cu doamna Clo nu mă înţeleg, curcanul ăla îngâmfat mereu mă ciupeşte aşa că am hotărât să vă însoţesc până la baltă. Ce ziceţi? Mă luaţi? ― Bineînţeles, Azorică! Bineînţeles… Dar mai întâi de toate, arată-ne cum poţi tu să zbori? ― Eu? face mirat Azorică. Eu? Pot să zbor? Ah, da! Se dumereşte în sfârşit căţeluşul. Bineînţeles că pot să zbor. E foarte simplu. Acuşica vă arăt. Priviţi, zice el plin de importanţă, deci aşa… Te sprijini pe picioarele de dinapoi, ridici picioruşele din faţă şi… ― Terminaţi hârjoneala, intervine mama Ro. E vremea să mergem. Răţuştele nu o contrazic. Mama Ro în frunte, răţuştele după ea, Azorică după ele – tot alaiul vesel e pornit la drum. ― Ce zi minunată, şopteşte Maca la urechea cea neagră a lui Azor. ― Minunată, încuviinţează căţeluşul fluturând un pic urechea cea albă. ― Soarele e atât de vesel, cerul e atât de albastru, florile atât de mirositoare, hai să rămânem aici! Azorică se opreşte din mers. ― Cum, să ne oprim aici? întreabă el mirat. Fără permisiunea doamnei Ro? ― Păi da. O să te convingi, nimeni nici n-o să observe. Crezi că-i pasă cuiva de noi? ― Ţstt, te aud surioarele. Mai încet… ― Adică refuzi? întreabă bosumflată Maca. Aşa să înţeleg? Bine, cum vrei. Eu una nu merg mai departe… ― Ştiu eu, începe să ezite Azor, dar dacă dăm de vreo belea? ― Ce fel de belea, Azorică? Eşti neserios, zău… din contra, ne vom distra de minune. La ce-mi trebuie mie apa aia bâhlită? Zi şi tu? Pe când aici, pe toloacă, e pur şi simplu minunat. ― M-ai convins, se dă bătut căţeluşul. Rămân. Dar cu o condiţie… ― Ce fel de condiţie, Azorică? ― Eu voi fi bosul, înţelegi? Adică va trebui să asculţi întru totul de mine. Nici o mişcare aparte… ― Eh, Azorică! sare Maca în sus de bucurie. Eşti pur şi simplu un căţeluş nemaipomenit! Te voi asculta ca pe un frate mai mare… Pe neobservate cei doi încetinesc pasul, rămân tot mai în urmă, tot mai în urmă, apoi, când mama Ro şi cele nouă răţuşte dispar după cotitură, Azorică şi răţuşca Maca aleargă fericiţi pe câmpia plină de flori. ― Vreau să zbor, Azorică! Strigă Maca. Vreau să zbor! Arată-mi, învaţă-mă! ― Şmechero, îi răspunde căţeluşul. Iată de ce ai dorit să rămâi pe câmpie… ― Ei şi? Ce e rău în asta? Toate raţele, odată şi odată, învaţă să zboare. ― Da, dar orişice lucru e bun la timpul său. ― Ştii ceva? se bosumflă iarăşi Maca. Nu-mi ţine tu mie morală! Mai bine zi-mi, mă înveţi sau nu mă înveţi să zbor? ― Te învăţ, te învăţ, mormăie Azor. ― Atunci arată-mi ce trebuie să fac!? Rolul de învăţător şi de frate mai mare lui Azor îi place enorm. ― Aşa, zice el flatat, ridici picioruşele de dinainte, te sprijini pe cele de dinapoi şi îţi iei avânt, uite-aşa… Eu zbor, Maca, strigă Azorică sărind fericit peste tufişurile întâlnite în cale. Maca-a-a! Rămâi acolo! Mă întorc imediat! Astfel, tot zburând, Azorică nici nu observă când se pomeneşte în mijlocul celorlalte răţuşte. ― Unde e Maca? îl iau imediat la trei parale răţuştele. Unde ai lăsat-o pe surioara noastră? Mama Ro e atât de supărată încât de te vede – îţi rupe imediat urechiuşele… ― Liniştiţi-vă, se bâlbâie speriat Azor. Maca e pe câmpie, acuş o aduc… ― Vine mama Ro! strigă o răţuşcă. ― E cu nenea Grivei, zice alta. ― Acum chiar că am dat de belea, se gândeşte amărât Azorică… Rămasă singură, Maca încearcă să-şi ia avânt. După cum o învăţase Azor. Dar răţuşca are doar două picioruşe şi de îndată ce se smulge de la pământ, cade zgomotos în iarbă. Ce bine e că iarba e moale. ― Ah, oftează răţuşca. Niciodată nu voi zbura ca Azor. Niciodată… De pe o floare o urmăreşte atent un fluturaş roşu cu picăţele negre pe spate. ― Ha, ha, ha, ha, râde fluturaşul. Nu cunosc vreo pasăre sau vreun fluturaş, care ar fi zburat cu picioruşele! Tu ai aripi, Maca! Ia-ţi avânt cu aripile! Priveşte cum o fac eu! Hai, ce mai stai?! Ridică-ţi aripioarele! Urmează-mă! ― Am aripi? e nedumerită Maca. Adevărat? Adevărat! strigă ea. Sunt o pasăre! Voi zbura cu aripile mele! Şi Maca îşi întinde aripioarele, apoi luându-se după fluturaş, străbate câmpia în fuga cea mare crezând ca şi Azor că zboară. Nu-şi dă seama cât durează zborul. Se dumereşte abia după ce în jur se face întuneric. Speriată, Maca priveşte prin părţi. Nici pomină de câmpie sau de fluturaş. De jur împrejur doar arbori înalţi ce acoperă cerul. Crengile arborilor se clatină şi vin spre ea ca nişte limbi de balaur. Exact ca în poveştile mamei Ro. Maca e îngrozită. Deodată, din hăţişuri apare o doamnă. Doamna are ochii mari, verzi, botul ascuţit şi e îmbrăcată într-o blană roşcată. ― Azorică! Strigă Maca. Unde eşti, Azorică?! Salvaţi-mă! Mamă Ro! Nene Grivei! Unde sunteţi?! Apoi răţuşca închide ochii şi fără să mai stea pe gânduri, la nimereală, aleargă spre o mică luminiţă care abia-abia se mai întrezăreşte prin desişul pădurii. Când deschide ochii, vede că se află într-o arătură cu bolovani mari cât casa lui nenea Grivei. ― M-am rătăcit, scânceşte Maca. Ce mă fac? Cum să găsesc drumul spre casă? Azorică! strigă iarăşi răţuşca. Vino de mă ia! Mi-e frică! ― De ce ţipi, micuţo? aude un glas. Ai cumva nevoie de ajutor? E aceeaşi doamnă cu blana roşcată. Are la piept o floare roşie cu mijlocul negru şi floarea seamănă foarte mult cu fluturaşul de pe câmpie. Chiar dacă glasul ei e dulceag, Maca o priveşte cu neîncredere. ― Azorică! continuă să strice răţuşca, Azorică, vino! ― Ce tot ţipi? se încruntă deodată doamna. Nu mai fă atâta zarvă. Prin părţile noastre cei care tulbură liniştea sunt pedepsiţi. Maca amuţeşte. ― Ai înţeles deci? Bravo. Acum povesteşte-mi, cum ai nimerit pe-aici? ― Cine eşti? Nu te cunosc, abia deschide pliscul răţuşca. ― Nu mă cunoşti? zâmbeşte larg blana roşcată. Atunci e vremea să facem cunoştinţă. Eu sunt doamna Portocală. Poate ai auzit de acest nume. ― Nu, nu am auzit. ― E bine, zâmbeşte mătuşa. Tu cum te numeşti, micuţo? ― Maca, răţuşca Maca. ― Oooo, ce nume frumos! Te cheamă aproape la fel ca pe această floare, priveşte, ea e floarea de mac. ― Seamănă leit cu fluturaşul care m-a învăţat să zbor. ― Se prea poate, se prea poate… Cum ai ajuns tu în această arătură? ― Am vrut să zbor… începe să povestească răţuşca Maca. M-am luat după un fluturaş, fluturaşul a zburat până-n pădure şi… şi… m-am rătăcit. Maca plânge: ― Vreau acasă. La mămica mea, la nenea Grivei, la Azorică… ― Vai micuţo, ţi-am spus doar, fără lacrimi, nu pot să suport lacrimile, se încruntă mătuşa. Mai bine zi-mi, cine-i acest Azorică? ― Azorică e prietenul meu. E un căţeluş ce are o urechiuşă albă, ridicată în sus şi altă urechiuşă neagră – lăsată în jos. Azorică mă va căuta şi mă va găsi, ştiu bine… ― Ei, nu mai zi… chiar te va găsi? ― Bineînţeles, nu mă îndoiesc nici o clipă. ― Ştii ceva? Până te găseşte Azor, hai să te duc eu acasă! O cunosc bine pe mămica ta. ― Da?! Se bucură Maca. De unde o cunoşti? ― Păi, păi… eu sunt protectoarea tuturor păsărilor din împrejurimi. E de datoria mea să le cunosc pe toate. Iată acum te-am cunoscut şi pe tine… ― Atunci, sare Maca în sus de bucurie, ce mai stăm? Să mergem! De departe se aude un lătrat de câine. ― E Azor! strigă Maca. E Azor! Azorică, vino, sunt aici! Dar glasul lui Azor se pierde şi iar e linişte-n jur. ― Nu e Azor, scânceşte Maca. Mi s-a părut… ― Şi eu zic că ţi s-a părut, confirmă mătuşa Portocală. Nu-ţi mai face atâtea griji. Ţi-am spus că te duc eu acasă şi o să mă ţin de cuvânt. Ori poate nu mă crezi? ― Te cred… ― Atunci e bine, zice mătuşa mângâind-o pe răţuşcă pe cap. Fii şi tu un pic mai veselă! Hai, povesteşte-mi, atât de mititică cum eşti, când încă nici penele nu ţi-au crescut, cum de-ai reuşit să zbori?! Arată-mi, vreau să văd cum zboară o răţuşcă ca tine. ― Uite-aşa, zice Maca şi aleargă în jurul mătuşii cu aripioarele întinse. ― Prostuţo, râde doamna Portocală. Păi ăsta numeşti tu zbor? Parcă aşa trebuie să zboare o răţuşcă adevărată? ― Dar cum? e nedumerită Maca. ― E simplu, zice roşcovana. Ca să zbori în primul rând trebuie să prinzi la puteri. Dar ca să prinzi la puteri trebuie să ciuguleşti, uite, câteva semincioare din astea. Le vezi? ― Le văd. Ce e cu ele? ― Sunt seminţe de mac şi au însuşiri miraculoase. Vrei să le guşti? ― Ştiu eu, e nedumerită Maca. Dar nu sunt otrăvitoare? ― Ei, hai… Ai spus-o. Parcă aş putea să-i fac rău unei răţuşte atât de simpatice? ― Dă-mi una, se hotărăşte Maca. Ce se întâmplă după ce o mănânc? ― O! rânjeşte mătuşa Portocală, imediat aripioarele ţi se vor întări şi vei zbura până la cer, hăt până la soare! Ei, cum? E nerăbdătoare să afle mătuşa, ţi-a plăcut? ― Da, zice Maca, e foarte dulce, pot să mai iau? ― Bineînţeles, Maca, bineînţeles. Eh, rânjeşte pe sub mustăţi Portocala, ce m-aş face fără de proastele astea de raţe? Dacă ar avea măcar un pic de creier, probabil că de mult aş fi fost nevoită să rod ca şi ele imaşul… Te simţi bine, mititico? întreabă doamna Portocală văzând-o pe Maca ameţită. Ha, ha, ha, râde ea cu poftă, acum mai strigă dacă poţi! Strigă-l pe dulăul ăla de Grivei! Sau pe ţâncul lui Azorică! Strigă-i, ce stai?! La început răţuştei i se păru că se urcă sus, sus, pe un nouraş albastru şi că totul în jur e atât de luminos încât i se închid ochii de atâta lumină. Maca vrea să strige, dar limba n-o mai ascultă. Seminţele doamnei Portocală îşi fac efectul – îi paralizează vorbirea. Nouraşul albastru se destramă şi Maca se afundă în întuneric. Răţuşca simte că tot ce o înconjoară se prăbuşeşte odată cu ea. De undeva, de departe totuşi aude parcă un lătrat de câine. Îl visează pe nenea Grivei… Când îşi revine se vede înconjurată de mama Ro, de Azor, de nenea Grivei, de doamna Clo şi de simpaticii ei puişori. ― Doamne, Doamne, îşi fărâmă aripile doamna Clo dându-se pe lângă nea Grivei, cum crezi, întreabă ea în şoaptă, va supravieţui mititica? Îmi pare atât de rău, scumpă doamnă Ro… ― Va fi bine, îi linişteşte pe toţi nenea Grivei. S-a născut în cămaşă. Dacă mai întârziam un pic… nici nu vreau să-mi închipui ce ar fi putut să se întâmple… ― Unde e mătuşa Portocală? abia şopteşte Maca. Am visat? Am dormit şi am visat? ― Ba nu, există o astfel de mătuşă, zice Azorică. Însă nicidecum nu se numeşte Portocală… ― Îmi pare rău, adaugă nenea Grivei, că nici de data asta nu am reuşit să pun laba pe ea. Mare păcat… Mi-a scăpat. Dar tot o prind eu… Până atunci însă, voi, cei mici, nu vă lăsaţi păcăliţi atât de uşor. Principalul e să-i ascultaţi pe cei mari. Sper că ei au mai multă minte ca voi… Azorică şi-a primit deja pedeapsa. Pentru tine, Maca, cele întâmplate cred că îţi vor sluji pe viitor drept lecţie bună. Să nu uiţi să le spui şi altora!

Adevăratul Prieten   Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni. Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere. În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie: domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv. Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana lui cărămizie. Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a devenit practic un membru al familiei. Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten. Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare. ― Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa spre ea zicând: „Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!” ― Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul. ― Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut. Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare. ― Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? întrebă el. ― Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai că… ― Numai că ce? ― Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten… Dă-mi drumul, se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa. Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină. ― Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă. ― Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă ochii… Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai i-o arătase şoricelul. Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc. ― Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni? ― Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene. ― Fu! exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil! ― Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc. ― Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanţă. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo… în casa aia frumoasă. Mergi? ― Ştiu eu… Bine. Merg… răspunse mâţa, nehotărâtă. Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână. ― Aoleu! strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din astea, pline de purici? Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii. ― Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu… ― Miorlauuu! miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă. ― Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! o auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat! Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă. Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu… ― Guşti? întrebă pisicuţa. Cărămidă refuză delicat. În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile minunate. ― Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi – aş vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat. Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă. ― Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme? ― Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului. Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei. ― Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă. ― Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă. ― Cărămidă! strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat prieten! Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.

A venit Primăvara! ― Cipcirip! Cipcirip! Priviţi, ninge! A venit iarna! Două vrăbiuţe ţopăie fericite pe o crenguţă de brăduţ. La rădăcina brăduţului e căsuţa iepuraşului Blăniţă Albă. ― A venit iarna?! îşi flutură iepuraşul urechiuşele prin ferestruică. Ce minunăţie! În curând pădurea noastră va fi îmbrăcată într-o mantie de culoarea blăniţei mele. Eu ştiu de ce iarna alege anume această culoare. ― De ce? întreabă vrăbiuţele. ― Fiindcă iarna mă iubeşte foarte mult. Mai mult ca pe alte animăluţe. ― Nu ai pic de modestie, se enervează vrăbiuţele. Eşti un lăudăros. La o adică, baba Iarnă purta cojoc alb mai înainte de a apărea voi, iepuraşii, pe lume! Şi dacă vrei să ştii – Iarna ne iubeşte pe toţi! Pe toţi! ― Da! Da! se alătură celor două vrăbiuţe o veveriţă roşcată. E adevărat! Iarna ne iubeşte pe toţi! ― Bine… se dă bătut iepuraşul. Nu mai zic nimic. Şi totuşi, şopteşte el pentru sine, pe mine mă iubeşte mai mult. ― Mămulică dragă! Nu cumva ninge?! Iese în uşa bârlogului său ursuleţul Mişani. ― Ninge, Mişani! Ninge! sar bucuroase vrăbiuţele. A venit iarna! ― A venit… Cine a poftit-o? Nu putea să stea la ea acasă? Hm… Nu pricepeam de ce mă trage la somn… Când colo… Baba e de vină. Morr, morr, morrr! Voi fi iarăşi nevoit să dorm trei luni de zile încheiate. Morr, morr, morr… Şi Mişani se retrage în bârlog, dar peste câteva clipe revine: ― Auziţi?! strigă el. ― Pe cine strigi, Mişani? întreabă vrăbiuţele. ― Pe voi, răspunde ursuleţul. Am o rugăminte. Imediat cum e primăvară, să mă treziţi! Să nu mă lăsaţi să dorm. ― De ce să dormi atâta amar de vreme, Mişani? Nu poţi şi tu ca şi ceilalţi să dormi doar în timpul nopţii? În curând va veni Moşul cu daruri. Va fi atât de frumos. ― Eh… Aş vrea eu… Dar nu pot. Dacă rămân treaz – mor de foame. Baba îmi ascunde hrana sub gheaţă, sub zăpadă. Nu mă iubeşte bătrâna. Nu mă iubeşte… Când dorm – visez că pădurea e doldora de căpşuni. Şi astfel trece vremea… Să nu uitaţi să mă treziţi… Vă rog! ― Te vom trezi, Mişani, promit vrăbiuţele apoi zboară pe crenguţele lor de brăduţ. Iarna aduce în pădure zăpadă şi multă lumină. Zile în şir cad fulgi măşcaţi şi pufoşi. Toată lumea aşteaptă Crăciunul. Crăciunul vine şi pădurea se umple de zarvă şi de veselie. Moş Crăciun împarte daruri. ― Această ulcică cu miere… zice el scotocind prin desagă, pentru cine credeţi că e? ― Pentru mine! strigă bursucul. ― Ba e a mea! se bagă la moş vulpea cea roşcată. De altfel… Nu mi-a plăcut niciodată mierea. Să o ia bursucul, hotărăşte ea. ― Această ulcică, zâmbeşte moşul, e pentru Mişani. Nimeni nu trebuie să fie uitat într-o asemenea zi. Nimeni. ― Mişani are prieteni? întreabă bătrânul. ― Are! se apropie de moş vrăbiuţele, veveriţa şi iepuraşul. Noi suntem prietenii lui. ― Bravo, îi mângâie cu privirea bătrânul. Duceţi-i mierea. Când se va trezi să-i spuneţi că e de la Moş Crăciun şi că e norocos cu asemenea prieteni. După sărbători pădurea pare pustie. Toată lumea se odihneşte. Iepuraşul rar îşi scoate urechiuşele pe fereastră. Vrăbiuţele moţăie somnoroase pe brăduţ. Veveriţa ronţăie nuci în cămăruţa sa. Uneori, veselă şi bine dispusă, sare din creangă în creangă privind cum se scutură zăpada. ― Eu ştiu de ce Iarna acoperă pământul cu o plapumă de nea! strigă ea. ― De ce? întreabă plictisite vrăbiuţele. ― Ca să-i fie cald! Ca şi Mişani – Pământul doarme trei luni de zile. Acolo, sub plapumă, se odihneşte iarba, se odihnesc floricelele ce vor răsări la primăvară. Iernii îi este frică să nu le îngheţe gerul pe toate. ― Gerul nu ştie de milă, oftează vrăbiuţele. Oare când va veni primăvara? ― Nu degrabă… Iarna e abia la început. Şi veveriţa intră în scorburică să ronţăie nuci. Zilele sunt scurte, nopţile – lungi, vremea trece greu. Totuşi, într-o bună zi Iarna îşi ia aşternuturile albe şi pleacă. Ce mai bucurie! ― Cipcirip! Cipcirip! A venit Primăvara! Odată cu venirea primăverii, pădurea se trezeşte la viaţă. Peste tot fierbe munca. Vrăbiuţele se grăbesc să-şi clădească o nouă căsuţă. Adună crenguţe, firicele de iarbă uscată, le lipesc împreună şi căsuţa e gata. ― Dar unde e Mişani? îşi aminteşte veveriţa. ― Aoleu! Am uitat! se agită vrăbiuţele. ― Cipcirip! Cipcirip! aleargă ele spre căsuţa ursuleţului. Trezeşte-te, Mişani! A venit primăvara! În bârlog, nicio mişcare. ― Nu se trezeşte, oftează o vrăbiuţă. ― O fi păţit ceva, e îngrijorată cealaltă. ― Trebuie să intrăm să vedem, propune veveriţa. Aerul din încăperea unde doarme Mişani e atât de îmbâcsit, atât de greu încât toţi trei – mai să leşine. ― Să deschidem ferestrele! strigă veveriţa. Să aerisim, să lăsăm să pătrundă lumina! ― Slavă Domnului că e viu. Ce mizerie e aici… Şi vrăbiuţele împreună cu veveriţa, cărora li se alătură şi Blăniţă Albă, imediat se pun pe treabă. În scurt timp, locuinţa lui Mişani, e de nerecunoscut. Pe pereţii proaspăt vopsiţi, veveriţa desenează mănunchiuri de căpşuni. Draperiile vechi sunt înlocuite cu altele noi, de culoare roz, cu albinuţe şi fluturaşi coloraţi pe ele. Podeaua e spălată şi acoperită cu covoraşe moi. Un scăunaş lung, de lângă perete, e învelit cu un ţol în dungi de toate culorile. Nu mai e nimic de făcut. Prietenii se aşează pe scăunaş şi aşteaptă să se trezească Mişani. ― Trezeşte-te, Mişani! Trezeşte-te! îşi pierd răbdarea vrăbiuţele. A venit Primăvara! Nu e timp de dormit! ― Ştiţi ceva? zice o vrăbiuţă. Mă duc să-l gâdil la tălpi. Va face ochi imediat. ― Îhî, zâmbeşte pe sub mustăţi iepuraşul. Du-te… O labă de-a lui Mişani şi socoteşte că nu mai are cine-ţi cloci ouăle. ― Atunci? Ce e de făcut? Dacă aşteptăm până se trezeşte de bună voie – ne prinde iarna aici. ― Nu vă enervaţi, îi sfătuieşte veveriţa. Acuş îl trezim. Aduceţi ulcica cu miere de la Moş Crăciun! Puneţi samovarul. La aroma ceaiului cu miere – Mişani nu va rezista. Aburii ceaiului umple toată încăperea. ― Ce miros plăcut, deschide un ochi Mişani. Miroase a primăvară. Aoleu! Nu cumva a venit? sare el speriat de pe cuptor. ― A venit, a venit! Dacă mai dormi, primăvara pleacă fără să o vezi, glumeşte iepuraşul. Mişani iese în uşa bârlogului. Îşi întinde lăbuţele, răsuflă din toţi plămânii. Pădurea e aproape verde. Peste tot flori, zumzet de albine, ciripit de păsărele. Cerul e albastru, soarele e vesel. ― Ce minunată e Primăvara, se întoarce Mişani la prietenii lui. Cu această ocazie, nu ar fi rău să chefuim! Sunt flămând ca un lup! Apoi, observând ulcica cu miere, o duce la gură şi nu se opreşte până nu dă de fund. Vrăbiuţele, iepuraşul şi veveriţa se strecoară afară pe neobservate. ― Uf… L-am trezit, se bucură vrăbiuţele. Acum la treabă! Nu e vreme de chefuri! O zi de primăvară hrăneşte un an!

Amintirile   Purceluşul Roz, găinuşa Co şi iepuraşul Codiţă Stufoasă locuiesc pe o câmpie largă, plină cu flori, în mijlocul căreia se înalţă un stejar bătrân. Nici unul din ei nu are o căsuţă a sa. De plouă, de bate vântul, de e arşiţă – prietenii se adăpostesc sub ramurile primitoare ale stejarului. ― Oh, zice într-o zi iepuraşul, ar fi bine să ne gândim la un cuibuşor al nostru. În vara asta, dacă sunteţi de acord, hai să-i punem temelia! ― Nu, zice găinuşa. Eu vreau să am propria mea casă. ― Nici eu nu sunt de acord, se alătură găinuşei purceluşul Roz. Trei căsuţe e mai bine ca una singură. ― Atunci… să desenăm viitoarele noastre căsuţe, propune Codiţă Stufoasă. Găinuşa desenă o căsuţă mică, dar foarte frumoasă. Acoperişul din paie de aur, pereţii vopsiţi în alb, ferestrele – în albastru, iar la ferestre – perdeluţe de culoarea grâului copt. Pe prispă – saci cu seminţe. În curte – troscot, nalbă şi multe căpşoare aurii. ― Aceştia sunt viitorii mei puişori, şopteşte nu fără mândrie găinuşa Co. Iepuraşul desenă o căsuţă mai mare. Acoperişul căsuţei – portocaliu, pereţii – curechierii, ferestrele – vopsite în roşu, draperiile – verzui, iar pe prispă – saci cu morcovi. În curte – straturi de zarzavaturi. Printre zarzavaturi – multe, multe urechiuşe de iepuraşi. ― Ăştia sunt viitorii mei puişori, zice cu mândrie Iepuraşul. ― Frumoase căsuţele voastre, constată Purceluşul Roz. Eu însă vizez la altceva. Visez să găsesc o apă mare, mare. La malul apei – un munte. În vârful muntelui – un castel… Acel castel va fi al meu. Nu mă las până nu găsesc apa, muntele, până nu-mi construiesc castelul. De aceea trebuie să vă anunţ că mâine plec… În căutarea visului meu. ― De ce? întrebă nedumerită găinuşa. Nimic mai frumos decât câmpia cu flori. Construieşteţi o căsuţă alături… Te vom ajuta. ― Mulţumesc, însă deja am hotărât şi îmi voi respecta decizia, rămase neclintit purceluşul. La ce bun să visezi dacă nu-ţi îndeplineşti visele? Visele neîmplinite sunt pierdere de timp. Timpul însă trece repede şi nu toate visele încap în el. Ca să reuşeşti – trebuie să te grăbeşti. A doua zi, cu o raniţă-n spate în care avea doar cele două desene ale prietenilor săi, purceluşul porni la drum. Iepuraşul şi găinuşa îi fluturară la revedere până nu-l pierdură în zare. Purceluşul Roz merse zile, săptămâni, luni în şir. Pielea i se încreţi de la arşiţă, picioarele i se umflară, trăgea foame, sete, dar nu se oprea din drum. Gândul că visele neîmplinite sunt pierdere de timp îi dădea putere. Şi iată că în sfârşit i se deschise în faţă o apă mare căreia nu i se vedea capătul. La mal – un vaporaş cu pânzele roze. ― Urcă! auzi un glas şi purceluşul se urcă pe puntea vaporaşului. Intră într-o cămară în care găsi apă şi mâncare. Bău şi mâncă pe săturate, apoi se culcă şi adormi buştean. Când se trezi văzu că vaporaşul pluteşte şi că de jur împrejur e apă. Era noapte. Luna se bălăcea printre valuri, iar stelele parcă-i ziceau: ― Bravo, Roz. La ce bun să trăieşti dacă în afară de o câmpie de flori nu vei vedea nimic altceva în viaţă? Zilele se schimbau cu nopţile, nopţile – cu zilele, corăbioara plutea ducându-l pe purceluş departe, departe. Într-o noapte cerul şi apa porniră să se clatine. Străbătut de fulgere, cerul se împreună cu marea într-o încleştare nebună. Mica corăbioară părea un fir de nisip în această încleştare. Dar aşa mică cum era, zbura de pe val pe val, se pomenea acoperită de ape, apoi iar în vârf şi iar acoperită. Pentru prima dată purceluşului îi păru rău că nu rămase cu prietenii săi. ― Acum, aici vor lua sfârşit toate visele mele, oftă Roz. Trecu un timp însă şi cerul se potoli. Furtuna încetă şi, gemând, marea se aciuă şi ea. Mica corăbioară îşi urmă liniştită cursul. Spre dimineaţă soarele strălucea, cerul era albastru, albastru. În zare purceluşul observă creste de munţi. ― Iată visul meu! Îl văd cu ochii! Am reuşit, strigă el şi porni să danseze de bucurie. Corăbioara ancoră şi Roz coborî fără să observe că micul vaporaş cu pânzele roze imediat făcu cale întoarsă. Malul era tivit cu munţi şi purceluşul purcese să facă cunoştinţă cu acest ţinut uimitor. De-a lungul lanţului de munţi, la tarabe fiinţe ciudate târguiau mulţime de bucate. Lui Roz i se făcu foame. Încercă să ia o tartină de pe o măsuţă, dar fu plesnit peste lăbuţă. ― Totul costă, i se spuse. Nimic nu se dă de pomană. Dacă nu ai bani, caută-ţi de treabă! În raniţă Roz avea doar cele două desene. Vru să le propună în schimbul unui pahar cu apă, dar se răzgândi. ― Nu se poate să vinzi, să mănânci sau să-ţi bei amintirile. Soarele se ascunse după munţi. Noaptea îşi întindea năframa violetă peste malul auriu. Flămând şi însetat purceluşul se gândi că nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi găsească un culcuş în care să se adăpostească. Se strecură în adâncitura unei peşteri. Mare îi fu mirarea când văzu că acolo era lumină ca ziua. Lumina venea din tavan. Într-un colţ văzu o măsuţă. Se repezi spre ea crezând că va găsi ceva de-ale gurii, dar nu descoperi decât un bileţel: ― Cine va merge până la celălalt capăt al peşterii – va da de o comoară, citi Roz. ― O comoară înseamnă apă şi pâine, înseamnă realizarea tuturor viselor. Voi găsi comoara, hotărî purceluşul şi înaintă prin peşteră. La început podeaua era caldă, plăcută, apoi brusc deveni sticloasă. Picioruşele îi lunecau în toată direcţiile. Cădea pe brânci, pe burtă, pielea îl ustura, dar nu dădea înapoi. Drumul sticlos luă sfârşit şi Roz călcă peste pietroaie ascuţite care îi răneau tălpile. Scrâşnind din dinţi purceluşul continuă să meargă. Trecu şi de această porţiune de drum. În faţă i se deschise o fâşie albă, strălucitoare. Începu să-l usture tot corpul căci fâşia albă se dovedi a fi formată din sare. Îi venea să urle de durere. Rănile umplute cu sare îl dureau atât de tare încât i se întunecă în faţa ochilor. Închise ochii şi mai mult leşinat continuă să păşească prin peşteră. Deodată auzi un şuierat supărător care îl făcu să deschidă ochii. Din pereţii peşterii, din tavan se întindeau spre el gata, gata să-l înghită mulţime de şerpi enormi şi hidoşi. Doar prin mijloc şerpuia o cărăruşă prin care şerpii nu l-ar fi ajuns. Atent, foarte atent, Roz merse pe cărăruşă. Şi de data asta scăpă viu şi nevătămat. Când şerpii rămaseră în urmă – răsuflă uşurat. De bucurie parcă îi mai trecură şi durerile. Dar drumul se termină şi acum dintr-un perete în altul peştera era doar o apă adâncă din care ieşeau aburi. ― Mdaaa, îşi zise purceluşul, pare-se că goana după comori a luat sfârşit. Va trebui să fac cale întoarsă. În spatele său observă târându-se o şerpoaică. ― Ce vrei?! strigă Roz înfuriat. Hai! Mănâncă-mă! Mănâncă-mă! Să ştiu că am scăpat de chinuri. ― Vai, mic purceluş, linişteşte-te! o auzi vorbind pe şerpoaică. Nu am de gând să te mănânc. Permite-mi doar să-ţi ling rănile. Să ţi le tămăduiesc. ― De ce? întrebă uimit Roz. ― Am fost blestemată, mic purceluş. Am făcut mult rău în viaţa mea. Acum până nu fac un bine – nu pot trece de această apă, nu pot zbura pe celălalt tărâm, la puii mei. ― Fă ce vrei, răspunse ursuz purceluşul. Era convins că şerpoaica îl va înghiţi fără să stea mult pe gânduri. Dar şerpoaica se apropie, îi linse atentă rănile şi imediat lui Roz îi trecură toate durerile. ― Acum, mic purceluş, vorbi şerpoaica, continuă-ţi drumul. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. În curând îmi voi vedea puişorii. ― Să-mi continui drumul? oftă purceluşul. Cum să trec de această apă fierbinte? Ar trebui să zbor, dar nu am aripi… ― Nici o grijă, mic purceluş. Te voi trece eu. Şi cît ai clipi şerpoaica îl înghiţi pe Roz până la jumate. Apoi îşi făcu avânt, se înălţă şi în câteva clipe ambii se aflau dincolo de apă. ― Ei, vorbi şerpoaica, azi am o zi plină. Datorită ţie am făcut de două ori bine. Rămâi sănătos. Voi trece de această uşă. Dincolo e un tărâm cum nu s-a mai văzut de frumos. Acolo e o grădină cu pomi de aur unde mă aşteaptă puii mei. Abia acum Roz observă că se află chir la celălalt capăt al peşterii. O uşiţă întredeschisă ducea undeva. Roz vru să privească prin uşă, dar şerpoaica îl opri: ― Nu se poate să priveşti până nu te hotărăşti dacă mergi sau ba pe celălalt tărâm. Nu am timp să aştept. Dacă te hotărăşti – mă vei găsi oricum. Îmi vei fi oaspete drag. Vino! Şerpoaica dispăru şi purceluşul îşi aminti că făcuse atâta drum pentru o comoară. ― Unde e comoara? se întrebă el. Într-un colţ observă o măsuţă asemănătoare cu cea de la intrare. Se apropie şi văzu pe măsuţă un bănuţ de aur. ― Aceasta e comoara pe care o cauţi, scria pe un bileţel. ― Drace! strigă purceluşul. Atâta chin doar pentru un amărât bănuţ? Stătu un pic pe gânduri. Nu ştia cum e mai bine: să facă cale întoarsă ori să treacă prin uşa întredeschisă. Îşi aminti că la intrarea în peşteră îi rămăsese raniţa cu cele două desene. ― Oricare ţi-ar fi visele, se gândi Roz, de amintiri nu trebuie să te desparţi. Mai ales dacă acestea sunt frumoase. Şi purceluşul se înturnă cu spatele spre uşă. Mare îi fu mirarea când în drumul său îndărăt nu întâlni nici apă, nici şerpi, nici sare sau pietroaie ascuţite. În câteva clipe se pomeni lângă raniţa sa. Răsuflă uşurat. Îi era foame, sete, îi era somn şi se gândi că dacă în loc de bănuţ ar fi găsit o hrincă de pâine, acum ar fi fost cel mai fericit purceluş de pe lume. Scoase bănuţul, îl privi şi de necaz îl duse la gură muşcându-l cu dinţii. ― Zurrrr! pe podea se rostogoli un alt bănuţ. Bănuţul de aur se dovedi a fi o adevărată comoară. În scurt timp la picioarele purceluşului se formă o moviliţă strălucitoare. ― Sunt un purceluş bogat! strigă Roz şi acoperind bănuţii cu pietre se culcă şi adormi uitând de foame şi sete. A doua zi, cu raniţa-n spate, se plimba mândru pe nisipul fierbinte. Se ghiftui cu de toate şi îi părea rău că are doar un singur stomac. Nu mult după asta în vârful muntelui Albastru se înălţă o minunăţie de castel cum nu mai văzuse nici cerul, nici muntele, nici marea. Era castelul purceluşului Roz. Acum Roz trăia în sfârşit ca în sânul lui Dumnezeu. Avea de toate. Avea o mulţime de prieteni. Chefuia zi de zi. Bănuţii dispăreau, apăreau, prietenii se înmulţeau ca bănuţii. Părerile lui de rău se dublară. Deja îi părea rău de două lucruri: că are doar un singur stomac şi că, având o mulţime de odăi, visează şi doarme doar într-una singură, doar într-un singur pătuc. Roz nu observa că odată cu trecerea timpului devenea obez, se mişca greu, iar slănina de pe burtă – îi atârna până la podea. Era mulţumit de viaţa sa. Totuşi avea senzaţia că ceva foarte important îi lipseşte. Uneori îşi alunga prietenii ca să rămână singur. Se aşeza pe terasa cu vederea spre mare şi ore-n şir privea depărtările. Adesea vedea cum marea se lua la harţă cu Cerul. Valuri spumoase se zbăteau înnebunite de pereţii munţilor. Se înălţau atât de sus de parcă vroiau să atingă Cerul. Ştergeau totul în calea lor. Lui Roz nu-i păsa. Până la el nici o picătură din spuma Mării nu avea cum să ajungă. Într-o noapte cu furtună, stând pe terasă brusc se văzu zbătându-se în mijlocul valurilor. ― Amintirile! sări în picioare Roz. Îmi lipsesc amintirile! Nu-şi mai amintea de unde venise, cum nimerise pe acest mal, pe acest munte. Îşi amintea doar de o furtună pe mare. Mai ştia că are un bănuţ pe care dacă îl atingi cu dinţii – îţi aduce alţi bănuţi. ― De fapt… La ce mi-ar servi de exemplu să-mi amintesc că am fost cândva un prăpădit care nu avea o leţcaie în buzunar? Care murea de foame, de sete? Ca atâţia alţii ce mişună jos? Nu, hotărî purceluşul, nu am nevoie de amintiri! Şi totuşi cu trecerea timpului golul care i se formase în suflet din pricina lipsei amintirilor nu se umplea. Într-o zi, umblând din odaie în odaie, minunându-se de bogăţia ce-l înconjoară, zări într-un ungher o raniţă veche. O atinse cu dispreţ vrând s-o arunce, dar din raniţă căzură două desene. Roz le privi şi îşi dădu seama că nimic mai frumos nu văzuse până atunci. Erau două căsuţe. Ca două jucării. Ridicate pe o pajişte verde, plină cu flori, alături de un stejar bătrân. Cele două căsuţe mişcară ceva în sufletul purceluşului. ― De unde aceste desene, se întreba la nesfârşit Roz. Întrebarea îl chinui multe zile în şir. Într-o zi, stând pe terasă observă cum de mal se apropie o mică corăbioară cu pânzele roze. Şi Roz brusc îşi aminti totul. Îşi văzu viaţa ca în palmă. Rapid îşi luă raniţa, bănuţul de aur şi alergă la talpa muntelui. Corăbioara îl aştepta. Imediat ce puse picioruşele pe punte vaporaşul se smulse din loc şi porni în larg. Pluti îndelung. Avu parte de zile cu soare, trecu prin furtuni, văzu moartea cu ochii, dar gândul că în curând va fi pe acea câmpie verde îl făcu să reziste. Şi iată-l pe Roz acolo de unde pornise cândva. Nu găsi nici o schimbare. Doar că alături de stejarul bătrân se înălţau acum două căsuţe leite acelora din desenele sale. Inspiră adânc aer în piept şi bătu în portiţa primei căsuţe. ― Cine bate? întrebă cineva. ― Sunt eu, purceluşul Roz! Vreau să o văd pe găinuşa Co! ― Găinuşa Co e plecată la puii ei. Va fi peste două luni… Bătu la cea de-a doua căsuţă. Dar şi iepuraşul Codiţă Stufoasă era plecat. Purceluşul se odihni un pic, apoi îşi suflecă mânecile şi în scurt timp alături de cele două căsuţe se mai înălţa una. Mai masivă, mai spaţioasă, dar fără pretenţii de castel. Aştepta cu nerăbdare să-şi îmbrăţişeze prietenii. ― Ce bine că amintirile m-au adus acasă, se gândi Roz. Nimeni nu cunoaşte ce se va întâmpla peste o clipă. Dar tot ce a fost o clipă în urmă – rămâne amintire. Fără de amintiri nu simţi că trăieşti. Nu-i mai părea rău că are doar un singur stomac. Nu-i părea rău că oricât de multe pătucuri ar avea în casă, când vine noaptea îşi poate odihni trupul doar pe unul singur. Îi părea rău că prea multă vreme a trăit în uitare.  

Hau-Hau Trebuie să-l vedeţi pe Hau-Hau. Nu e un pui de lup obişnuit. Are ochii mereu roşii, blăniţa zburlita, e jigărit, slab, priveşte mereu cu teamă, căci ştie – în haită puii ca el sunt nimiciţi. Haita are nevoie de animale puternice. Însă atât timp cât mama e căpetenia haitei, nu i se va întâmpla nimic rău. Lupoaica Loh nu permite nimănui să se apropie de Hau-Hau. Depune eforturi enorme sa facă din el un adevărat luptător, un adevărat lup. L-ar fi lăsat de izbelişte, aşa e legea lupească, ori te naşti puternic, ori nu exişti. Loh a ignorat legea, lucru nemaiîntâlnit până atunci. A cerut permisiunea lupilor maturi să încerce. Poate că reuşeşte. E unicul ei pui şi nu vrea să-l sacrifice. Dar nici să-l mângâie pe căpşor nu poate. ― Un lup trebuie sa fie rău, feroce, să atace, să rupă, să sfâşie fără de milă, fără de frică, se gândeşte ea. Doar aşa poate supravieţui. Puiul său însă, de parcă nu ar fi îndeajuns că are o sănătate şubredă, mai e şi fricos pe deasupra. Mereu se doseşte în spatele ei, dar sclipirea din ochi îi spune că încă nu e totul pierdut. Uneori, când e foarte iritată, îl rupe, îl muscă până la sânge şi atunci în ochii lui Hau-Hau apare revolta. Revolta îi este salvarea. Revolta naşte dorinţa de răzbunare, răzbunarea naşte dorinţa de supravieţuire. Şi in fiecare zi Loh îi aplică acelaşi tratament. După ce invocând orişice fel de nimicuri îl scutură cum trebuie, îi aduce o bucată bună de carne, apoi îl pune să alerge ore în şir. În mintea lui Hau-Hau încolţesc fel de fel de planuri. Şi bineînţeles că acestea sunt planuri de răzbunare. Şi nu doar împotriva mamei sale. Toţi ţâncanii, care măcar o dată au încercat să-l umilească – vor da socoteală atunci când el va fi mare şi voinic. Iar voinic şi mare va fi neapărat. Acest lucru e de netăgăduit. Şi ţâncanii vor primi după merit. Căci în lipsa mamei Loh – nu e zi să nu-l atace, să nu-l umilească. De când aleargă simte putere în picioare, are o poftă nebună de mâncare şi se pare că a prins pofta de viaţă. Îi place să alerge până la celălalt capăt de pădure unde a găsit o poiană frumoasă. Se culcă în poiană, priveşte spre cer şi se visează cel mai puternic şi mai vestit lup de pe lume. Într-o zi, pe locul unde de obicei se odihneşte, vede o fiinţă firavă, delicată pe care o întâlneşte pentru prima dată. E un pui neastâmpărat de căprioară ce s-a îndepărtat de maică-sa. Lui Hau-Hau i se zburleşte părul, ochii i se umplu de sânge… Adică cum de a îndrăznit cineva să-i ocupe locul? Furios, se repede rânjind spre gâtul firav al puiului de căprioară. Puiul sare speriat, dar nu i se întâmplă nimic grav căci şi Hau-Hau e încă un pui. Colţii nu-i sunt pe deplin pregătiţi să sfâşie. În loc să alerge, să o caute pe maică-sa, ieduţa rămâne ţintuită pe loc. ― De ce te-ai repezit cu atâta furie? întreabă ea nedumerită. Cine eşti? Ce rău ţi-am făcut? ― Sunt un Lup! Sunt Hau-Hau! îşi umflă pieptul mica dihanie. Sunt cel mai de temut lup din împrejurimi! Voi sfâşia tot ce voi întâlni în cale căci aşa trebuie să fie oricine! Doar sfâşiind, rupând poţi supravieţui în această pădure! zice Hau-Hau, dar răutatea din glas îi scade un pic. Numai că… trebuie să aştept până cresc… Tu cine eşti? întreabă el fără să facă vreo mişcare războinică şi ieduţa înţelege că nu o mai paşte mare primejdie. ― Eu? răspunde ea nehotărâtă. Sunt o… ieduţă. Fiica ciutei. ― Şi ce cauţi în poiana mea, fiică de ciută?! ― În primul rând, această poiană nu e a ta! prinde curaj ieduţa. În al doilea – nu ai dreptate când zici că supravieţuieşte doar acel de e rău. Mama îmi spune mereu că trebuie să fiu bună şi blândă, eu sunt aşa cum zice mama şi uite că totul e minunat. ― Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Hau-Hau. Aşteaptă până-mi cresc colţii! O sa vezi cât de minunat o să-ţi fie! Dacă bineînţeles până atunci nu-ţi va ieşi în cale haita noastră de lupi! ― Că tare tontălăi mai sunteţi! se amestecă-n vorbă o mică vulpiţă roşcată şi foarte cochetă apărută brusc dintr-un tufiş. Ca să reuşeşti – nu trebuie să fii nici rău şi nici prost de bun. Trebuie doar să ai niţică minte şi să ştii să şmechereşti. Cum credeţi că o străbunică de-a mea l-a păcălit pe moş Mormăilă, adică pe nenea Urs, care e voinic cât o stâncă? Prin amăgeli. Minciuna, păcăleala te face cea mai puternică fiinţă de pe Pământ! îşi încheie discursul vulpiţa apoi, bâţâind din codiţă, foarte mândră de sine, pleacă. ― Stai! o ajunge din urmă Hau-Hau. Aşteaptă! Învaţă-mă te rog arta şmecheritului, am auzit că voi, vulpile, sunteţi foarte pricepute. Mica vulpiţă îl priveşte mirată, râde şi îi zice să vină mâine în poiană. A doua zi, cu noaptea-n cap, puiul de lup e la locul cu pricina. Aşteaptă, aşteaptă, nici pomină de vulpiţă. În sfârşit iat-o că vine. ― Înainte de a te învăţa şmecherii trebuie să ne întrecem la alergat, zice ea şi o rupe la fugă. Hau-Hau nu o poate întrece. Alergând fără să privească sub picioare, pe neprins de veste ambii nimeresc într-o groapă adâncă. Noroc că fundul gropii e acoperit cu frunze, altfel şi-ar fi rupt picioruşele. Nici vorbă să iasă fără ajutorul cuiva de acolo. Strigă, strigă – degeaba. Nimeni nu-i aude. ― Ştii, zice vulpiţa. Nu e altă soluţie, trebuie să mă urc pe spatele tău, să mă zgaibăr cumva de aici. După care născocesc cum să te scot şi pe tine. ― Mai bine urc eu pe spatele tău, răspunde Hau-Hau. ― Eşti atât de mare, de puternic, eu însă sunt mică, micuţă, uşurică, uşurică, nu te voi putea ţine… ― Hm… Ai dreptate, e de acord puiul de lup oferindu-şi imediat spinarea. Dar şmechera de vulpe de cum se vede sus porneşte să hohotească. ― Te-am păcălit! Te-am păcălit! strigă ea. Aşa-ţi trebuie dacă eşti prost! Nu doar jigărit şi urât, mai eşti şi prost ca noaptea! se tăvăleşte de râs vulpiţa în timp ce Hau-Hau scrâşneşte din măsele. Îşi jură că dacă iese din groapă, zare de vulpe nu va rămâne cu blăniţa întreagă. ― Degeaba te căzneşti, continuă puiul de vulpe. Nimeni nu te va scoate! Lupii tăi sunt departe, iar eu sunt prima din neamul meu care a reuşit să păcălească un lup. Ha! Ha! Ha! Rămâi cu bine, Lup păcălit de Vulpe! Vise plăcute, adaugă ea şi ca de obicei, bâţâind din codiţa-i cochetă – pleacă. Două zile încheiate stă Hau-Hau pe fundul gropii. A treia zi dimineaţa vede pe mal mica ieduţă. Nu reuşeşte să o roage ceva căci ieduţa fuge, dar la puţin timp revine cu mama ei. Ciuta se căzneşte să-l scoată la suprafaţă, aruncă în groapă crengi groase de stejar, Hau-Hau se urcă şi până la urmă reuşeşte. E slăbit, dar e foarte fericit. Blânda ciută îl serveşte cu lapte, cu pâinică şi brânză, bucatele sunt foarte gustoase şi e pentru prima dată când un pui de lup mănâncă altceva în afară de carne. Îi mulţumeşte ieduţei şi se întoarce acasă. Lupoaica credea că nu-l mai vede. Acum însă e într-al nouălea cer de fericire. Nu-l întreabă nimic şi nici el nu-i spune nimic. Atât doar că mama observă schimbări în comportamentul fiului său. Acum Hau-Hau se antrenează de zor, peste câteva săptămâni va fi întrecerea între ţâncani care îi va hotărî soarta. Pe zi ce trece devine tot mai voinic, tot mai înrăit. Şi iată că ziua hotărâtoare vine. Nimeni nu poate să-l întreacă. Îi învinge pe toţi şi o face cu atâta iscusinţă încât lupii bătrâni rămân surprinşi. Hau-Hau atacă pe neprins de veste, prinde momentul când adversarul se aşteaptă cel mai puţin. Puiul căpeteniei Loh nu e doar voinic sau iscusit în luptă, e şi foarte şmecher ceea ce-l ridică cu mult în ochii bătrânilor lupi. Ei văd în el viitorul conducător. Dar Hau-Hau preferă să trăiască de unul singur. Într-o bună zi dispare din haită, devenind groaza pădurii. Hau – Hau nu cruţă pe nimeni. Toţi cei care l-au obijduit cândva sunt nimiciţi. Pădurea nu a mai cunoscut atâta teroare. Animalele sunt sacrificate fără de milă. Şi mai ales – vulpile. Doar ciutele sunt lăsate în pace. Şi nimeni nu pricepe de ce… Un lup slab, jigărit, cu părul mereu zburlit, cu ochii mereu roşii, rânjind şi urlând nimiceşte vietăţile ce le întâlneşte în cale. Vestea despre Hau-Hau s-a dus peste tot în lume. Oamenii îşi sperie copiii când aceştia nu sunt cuminţi: Va veni Hau-Hau! Te va lua! Te va mânca! Nu vă temeţi, dragi copii! Hau-Hau nu mai există. De mult e oale şi ulcioare. Chiar şi lupii cât sunt ei de lupi – nu au mai putut răbda atacurile lui sângeroase. L-au urmărit, l-au prins şi l-au sfâşiat în mici bucăţele. Iar acum – nici o vulpe nu îndrăzneşte să mai păcălească vreun lup…

Cadoul de Crăciun E noaptea de Ajun. Bradul şi-a aprins luminiţele. Jucării strălucitoare, de toate culorile zâmbesc fericite aninate de crenguţe; un clopoţel de argint le şopteşte din când în când: Dzing, dzing, aveţi răbdare, acuşi vine moşul. În casă miroase a frunze de brad, a pâine, a sarmale, masa e pregătită şi toată lumea e în aşteptarea bătrânului. ― Tăticule, întreabă micuţul Marcel. Unde e? De ce întârzie? Dacă nu vine? ― O sa vină, îl linişteşte tata. Probabil acum e la fetiţa din apartamentul vecin. Părinţii ei sunt plecaţi… Există atâţia copii pe la care neapărat trebuie să treacă moşul… Nu te îngrijora. Ce ai vrea să-ţi aducă de data asta? ― O maşină mare, mare! ― Minunat, zâmbeşte tata. Şi ce vrei să faci cu maşina? ― O să i-o arăt lui Păvălaş… Dar nu i-o dau să se joace! Moşul niciodată nu-i aduce cadouri frumoase. Anul trecut a primit o minge de cauciuc, dar parcă acesta e cadou? se bucură Marcel în timp ce tata se întristează. ― Uneori, zice el, o minge mică de cauciuc e un cadou mai scump decât orişice maşină mare. Cadourile, dragul meu, nu le primeşti ca să te făleşti. Un cadou e o amintire… Iar cu jucăriile trebuie să te împarţi. Mai ales cu acei care nu prea au parte de jucării… ― Tăticule, întreabă Marcel, când erai mic ce cadou îi cereai lui Moş Crăciun? ― Păi… răspunde tata, acuşi îţi arăt. Apoi pleacă şi revine cu o cutie: ― Iată, priveşte! E primul cadou pe care l-am găsit sub brăduţul de plastic ce îl aveam în casa în care locuiam împreună cu bunica. ― O minge de cauciuc? face ochii cât cepele Marcel. ― Da. O simplă minge de cauciuc. Însă… e simplă doar la prima vedere. De fapt e o minge fermecată… Cândva îţi voi povesti o poveste tristă… Acum du-te şi te joacă… Daniel, tatăl lui Marcel, îşi priveşte bradul împodobit de sărbătoare, înalt până în pod şi ochii i se umplu de lacrimi. În copilărie nu a avut parte de un asemenea brad. Înainte, de Crăciun bunica scotea de pe undeva brăduţul de plastic. Îl învălătucea cu fâşii strălucitoare, anina singura jucărie de sticlă, iar din foi de hârtie tăia mulţime de fulgi, apoi îi lipea pe sticlele ferestrelor şi lui Daniel i se părea că nimic mai frumos nu poate să existe pe lume. Anume unica jucărie de pe brăduţ şi fulgii făceau în casă atmosfera de sărbătoare. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Îl părăsise când era micuţ… Avea patru ani când a plecat mama. Nu-şi aminteşte prea bine ziua aceea, dar ţine minte că mama l-a întrebat ce cadou să-i aducă, de acolo, de departe. ― O minge de cauciuc, a răspuns Daniel. Mingile de cauciuc nu prea se găseau prin magazine. Săreau foarte sus şi ce-i trebuia unui băiat de patru ani? Nu avea tată şi era devreme să viseze la o adevărată minge de fotbal. ― Când te întorci? şi-a întrebat mama. Ea l-a sărutat, şi-a stăpânit cu greu lacrimile apoi i-a răspuns: De Crăciun. O să mă strădui numaidecât să revin de Crăciun… A venit Crăciunul şi sub brăduţul de plastic a găsit mingea. ― Ţi-a adus-o moşul, i-a zis bunica. E de la mama… Şi e fermecată… Nu a putut să vină… Stăpânul la care lucrează nu i-a permis… Nu te supăra. O să strângă mulţi bani şi numaidecât se va întoarce acasă. Mingea păstreaz-o. În ea e o părticică din sufletul mamei tale. Când o vei privi, vei şti că mama, oriunde-ar fi, se gândeşte la tine. Şi te iubeşte… Foarte mult te iubeşte… În vara anului următor s-a apropiat de bunica cu o carte în mână. ― Bunico, învaţă-mă te rog să scriu şi să citesc! ― Pentru ce? s-a mirat bunica. Până începi şcoala mai ai câţiva ani. O să reuşeşti… ― Învaţă-mă, bunico! Vreau să-i scriu scrisoare lui Moş Crăciun! A insistat, nu s-a dat bătut şi până-n toamnă ştia să scrie şi să citească. A scris scrisoarea şi i-a dat-o bunicii să o ducă la poştă. ― Sper să nu fie un secret, ce cadou i-ai cerut moşului, l-a întrebat bunica zâmbind. ― E secret, i-a răspuns. Nu vreau să-ţi spun. E o surpriză. La următorul Crăciun a găsit sub brăduţ un fluieraş. ― Nu am nevoie de fluieraş! a strigat atunci. I-am cerut moşului să mi-o aducă pe mama! Moş Crăciun nu citeşte toate scrisorile! Sau mama a uitat de mine! A plâns toată noaptea, cu greu a adormit şi abia a doua zi bunica a reuşit să-i explice: ― Dacă ai şti, puiule, câţi copii îi cer moşului să le aducă înapoi părinţii împrăştiaţi prin lume… Mulţi sunt nevoiţi să lase tot: casă, masă, copii, părinţi, ca să-şi caute o bucată de pâine… Nimeni nu o face de prea mult bine… O forţă nevăzută îi mână şi ei pleacă, pleacă cu inima frântă, cu dor sfâşiitor în piept, dar într-o bună zi vor reveni. Îi va aduce Moş Crăciun ori se vor întoarce singuri… Acum însă sania moşului e prea mică încât să încapă toate mamele ce sunt aşteptate cu nerăbdare acasă… Nu te supăra. Acest fluieraş pe care ţi la dat e fermecat. Învaţă să cânţi! Prin cântece gândurile şi dorinţele tale vor fi auzite de mama… De câte ori cânta credea sincer că acolo, în ţara aceea îndepărtată, mama îl aude şi se grăbeşte să vină. Când l-a dus bunica pentru prima dată la şcoală, privea cu tristeţe la feţele fericite ale copiilor ce stăteau alături de părinţii lor. O iubea foarte mult pe bunica, dar nici ea, nici fluierul, nici mingea fermecată nu-i stingeau dorul de mama. N-o mai întreba nimic pe bătrână. O vedea mereu tristă şi abătută. Tot mai des scotocea sărmana prin gentuţă, scotea nişte medicamente, le bea apoi un timp stătea culcată. ― Nu te îngrijora, îi zicea. Acuş o să treacă… Cântă-mi un cântec! Cânţi atât de frumos… Mi se linişteşte inima dacă te ascult…   La orfelinat a luat doar câteva fotografii, mingea şi fluierul. Apoi au venit doi oameni cuminţi, un bărbat şi o femeie, care i-au spus că vor să-i fie părinţi. S-a bucurat. ― O vom găsi pe mama ta, i-au promis… Nu l-au minţit. Mai târziu, mare fiind, a aflat că mama, într-o iarnă, înainte de Crăciun, a ieşit din casa în care locuia în ţara aceea străină spunând că se întoarce la băiatul ei şi de atunci nimeni nu a mai văzut-o… Părinţii adoptivi i-au dat tot ce a avut nevoie. Era înconjurat de dragoste şi de bunătate. Întotdeauna i-au răspuns la toate întrebările. Şi doar la întrebarea ce forţă nevăzută a mânat-o pe mama în lume nu au putut să-i răspundă. Acum ştie răspunsul, dar nu mai poate reface nimic… Astăzi fluierul său scoală sălile de concert în picioare. Printre mulţimea de spectatori i se pare uneori că vede faţa mamei şi a bunicii. Amândouă se bucură şi se mândresc cu el. Iar în mingea de cauciuc pe care o ţine deseori în mână, simte că pentru totdeauna a rămas o părticică din sufletul celeia care i-a dat viaţă. ― Unde pleci? îl întreabă Marcel. ― Fii liniştit puiule, îi răspunde tata. Oriunde m-aş duce, întotdeauna mă voi întoarce la tine. Acuş revin… Revine împreună cu Moş Crăciun. ― Ei, zice moşul, cine mă aşteaptă aici cu multă nerăbdare? ― Eu! Eu! strigă Marcel. ― Să vedem, scotoceşte bătrânul prin desagă, ce avem pentru un copil atât de frumos şi de cuminte… Uite că am găsit… ― Un fluier? se miră Marcel, Dar… am cerut o maşină! ― Pricepi, puiule, tatăl tău va trece mâine şi va lua maşina. Sunt prea bătrân, nu-mi ajung puteri să duc desaga, oftează moşul. Am nevoie de ajutor. Iar fluierul… fluierul e fermecat. Vei învăţa să cânţi şi vei vedea că acele cântece îi vor face pe oameni să fie mai buni… A doua zi Marcel primeşte cadoul dorit şi imediat aleargă să se joace cu Păvălaş. Nu, nu vrea să se laude. Vrea să împartă jucăria cu el. Însă spre marea sa uimire, Păvălaş are o maşină asemănătoare. Mai are şi un fluieraş. ― Fluieraşul acesta, îi şopteşte Păvălaş, ne va duce într-o poveste unde nu există nedreptate, oameni răi sau balauri. Acolo e atât de frumos, atât de bine… Trebuie doar… să învăţăm să cântăm…

Căluţul zburător Cerul e albastru, albastru. Soarele îmbrăţişează pământul cu razele sale calde şi din pământ se grăbesc să iasă la suprafaţă firicelele de iarbă, gâzuliţele, se trezesc din somn fluturaşii, albinuţele, e mare forfotă căci a venit primăvara. Dănuţ aleargă cu braţele deschise, închipuindu-şi că adună mănunchiuri de raze. Soarele îl priveşte zâmbind, îl învăluie în căldura sa şi Dănuţ e convins că această căldură îl va ajuta să crească cât mai repede mare. Copilul priveşte mirat la cireşul din faţa casei. Pomul a stat dezgolit toată iarna, iar acum s-a acoperit cu o mantie albă. Băiatul nu pricepe de unde această minune. Şi atunci când nu pricepe ceva vine la bunicul Dominte. ― Ştii, îi explică bătrânul cu părul de culoarea florilor de cireş, în fiecare primăvară pomii se împodobesc ca de sărbătoare. Aceste flori în curând se vor ofili, petalele li se vor împrăştia, dar vor rămâne fructele şi atunci când vor fi coapte – multă lume le va savura dulceaţa. Unele vor fi smulse de vânt, vor nimeri în sol şi la cealaltă primăvară din sâmburi vor răsări câteva frunzuliţe, vor creşte câţiva copăcei. Ei vor fi puii acestui cireş. Cireşul s-a împodobit cu floare pentru marea sărbătoare care va urma – naşterea puilor săi. Orişice floare e sărbătoarea de dinaintea naşterii. Bucură-te de tot ce vezi căci tot ce vezi pentru tine e nou, e frumos şi dacă acum multor lucruri nu le ştii rostul, când vei fi mare le vei cunoaşte pe toate, zice bunicul şi îl mângâie pe Dănuţ. Bucură-te de copilărie dragul meu. Copilăria pleacă, dorul de ea însă nu dispare. Chiar şi mie, cât mă vezi de bătrân, şi mie mi-e dor de copilărie… ― Bunicule! Bunicule! strigă băiatul. Priveşte! Au răsărit puii de bujor! Îi văd cum cresc, cum se înalţă! Mă crezi, bunicule?! ― Te cred, puişor, zâmbeşte bătrânul. La vârsta ta aveam ochii la fel de ageri. Pe vremea aceea în ochii mei se desfăceau mugurii, creşteau frunzuliţele. Eh… Totul a trecut ca un vis. Bunicul se întristează, Dănuţ îl cuprinde şi moşul din nou zâmbeşte. ― Bunicule, întreabă copilul, când erai mic venea căluţul de argint cu aripile oranj? ― Venea, răspunde Dominte. L-am văzut de câteva ori… Apoi a pornit războiul… Cerul era brăzdat de avioane, de bombe şi noi, copiii, ne temeam să ridicăm privirile spre boltă. Poate că bietul căluţ zbura printre bombe, poate că vroia să le oprească, nu ştiu, dar ştiu că mult timp după asta, supărat probabil de ce se întâmplă în cer şi pe pământ, căluţul nu a mai venit… ― Mi-e frică, şopteşte Dănuţ, că din nou e supărat căluţul… Au înflorit cireşii, iar el nu-i şi nu-i… ― O să vină, îl asigură bătrânul. Dacă a sosit primăvara – nu are cum să nu vină… Treaba e că în fiecare primăvară pe deasupra satului lui Dănuţ, sau poate şi pe deasupra altor sate, zboară un mic căluţ de argint cu aripile oranj. ― Hei, căluţ de argint! strigă jos cetele de copilandri ce aleargă desculţi pe cărăruile proaspăt zvântate. Vino de ne ia în spate! Înalţă-ne până la nori! Căluţul coboară, nechează, îşi scutură coama, apoi rând pe rând îi plimbă pe cei îndrăzneţi pe sub nori, pe deasupra norilor şi nu e fericire mai mare pentru micii călăreţi decât să-şi vadă satul scăldat în floare de acolo, de sus. Şi în primăvara asta toată gloata de copilandri aşteaptă cu nerăbdare venirea căluţului. Dar fiindcă acesta întârzie, iar imaşul a înverzit şi e plin de flori, de fluturi, de fel de fel de gâzuliţe năstruşnice, până una alta copiii aleargă de rând cu iezii şi mieluşeii. Căci e în firea unui copil să alerge… ― Sur, sur, sur – un pârăiaş cu apă limpede şerpuieşte prin mijlocul imaşului. Mieii şi ieduţii se adapă din apa răcoroasă, nouraşii se privesc în oglindă, puştii se întrec la sărit. ― Cine va sări pârăiaşul cât mai departe acela va urca primul pe spatele căluţului! Încep a se scutura florile de cireş, dau merii în floare, căluţul întârzie, copiii sunt îngrijoraţi, însă mai îngrijorat decât toţi e bătrânul Dominte. ― Care o fi pricina? se întreabă el nedumerit. Nu se aud avioane, e atâta linişte-n jur, pământul se bucură ca un copil de mângâierea soarelui, unde s-o fi prăpădit bietul căluţ? În fiecare dimineaţă moşul scrutează zarea şi în minte îi vine imaginea războiului. Parcă şi acum aude şuierul de bombe… Dar nu… Acest lucru nu se va mai întâmpla. Pomii trebuie să înflorească, copiii trebuie să crească, căluţul cu aripile oranj trebuie să vină să arate micuţilor cât de frumos e pământul, cât de larg e cerul şi cât de fericit e omul când înfloresc pomii, când străluceşte soarele, când pe deasupra capului nu zboară bombele distrugătoare de vise. Într-una din zile, venind pe imaş, copiii văd pe malul pârăiaşului un pictor îmbrăcat în mantie lungă, violetă, cu glugă pe cap. Gloata gălăgioasă imediat îl înconjoară. Toţi privesc miraţi la ceea ce desenează pictorul. Pe tablou lucrurile sunt altfel decât în realitate. Cerul e de culoare violetă, soarele e roşu, iarba şi frunzele pomilor sunt vopsite în albastru, apele sunt galbene iar florile au o singură culoare – neagră, precum e noaptea fără de lună… ― Ce frumos, exclamă cineva. Nu am mai văzut aşa ceva niciodată! Pictorul care părea că nici nu-i observă pe copii, deodată vorbeşte: ― Aţi vrea, întreabă el, ca în realitate cerul să aibă culoarea violetă? Şi toate celelalte să fie ca în tabloul meu? ― Da! strigă copiii. Cerul violet e mai frumos decât cerul albastru! ― Atunci treceţi în partea cealaltă a pârăului. Aşezaţi-vă în rând să vă pot vedea. Mă voi apropia, vă voi şopti un cuvânt magic şi imediat minunea se va întâmpla. Copilaşii sar pârăul şi doar Dănuţ zice răspicat că nu-i place tabloul, că nici o culoare de cer nu e mai frumoasă decât cea albastră. Băiatul vrea să plece, dar observă într-un colţ al tabloului un căluţ de argint cu aripile oranj. Căluţul e cu aripile şi picioarele legate, se află într-un şopron dărăpănat şi e foarte trist. ― Acesta e căluţul nostru, se gândeşte Dănuţ şi nu pricepe de ce pictorul l-a desenat legat. Şi fiindcă nu pricepe aleargă la bunicul Dominte. Bunicul e cel mai bun prieten al său. Întotdeauna le ştie pe toate. Însă nu-l găseşte acasă, mai apoi se ia cu joaca şi uită să-i povestească de întâmplarea de pe imaş. Din ziua aceea, pentru copiii rămaşi atunci faţă-n faţă cu pictorul – soarele e mereu roşu, cerul e violet, iarba e albastră, toate florile sunt negre ca tăciunele, iar ei sunt mereu abătuţi şi trişti. Ce culori nefireşti pentru cer, iarbă, soare şi flori… Bieţii copii… Tânjesc după cerul albastru, după verdele ierbii, după frumoasele flori de toate culorile. Cei mari nu ştiu ce se întâmplă căci nimeni nu le spune de acel pictor ciudat, îmbrăcat în mantie lungă. ― Bunicule, întreabă Dănuţ, dacă nu e război, nu cad bombe, ce altă pricină ar avea căluţul să nu mai vină? ― Hm… îşi răsuceşte brusc mustaţa bătrânul Dominte. Cum am putut să uit? Bătrâneţile… Bată-le vina de bătrâneţi. Ar fi una… însă mai bine să nu ne gândim… ― Spune-mi, bunicule, insistă copilul. ― Treaba e că… uneori prin satele noastre se abate un câine de vrăjitor pe nume Sachinsuco. E mâncător de suflete fragede. Sachinsuco îşi ademeneşte jertfele cu vorbe frumoase, cu daruri şi… ce e mai rău – niciodată nu are aceeaşi înfăţişare. Poate fi un bătrân neputincios care inspiră milă sau un tânăr educat şi galant. Are multe feţe şi chiar celor mari le vine greu să priceapă în corpul cui se ascunde câinele de vrăjitor. Şi doar căluţul de argint cu aripile oranj ştie precis cine e Sachinsuco. De acolo din nori vede totul şi întotdeauna sare în ajutor. Doar dacă bestia de vrăjitor nu a reuşit să-l păcălească. ― Bunicule, mi-e teamă, se lipeşte Dănuţ de bătrân. ― Nu fi prostuţ, îl ia în braţe bătrânul. Alături de tine sunt mereu mama şi tata, sunt eu. Părinţii şi bunicii au câte un ochi interior şi acest ochi vede departe. Răul nu are cum să se apropie. ― Bunicule, căluţul nu va mai veni. ― De ce? se miră Dominte. Dănuţ îi povesteşte întâmplarea cu pictorul. Pe acel tablou, zice Dănuţ, căluţul stătea închis, avea aripile şi picioarele legate. ― Atunci nu mai e timp de pierdut. Ştiu unde e. Să ne grăbim! La cealaltă margine de sat îl găsesc pe căluţ într-un şopron părăsit. Bietul căluţ, priponit de un par, cu aripile şi picioarele legate se bucură enorm când îi văzu pe cei doi. Bunicul îl dezleagă, dar acesta abia de se mai ţine pe picioare. Îi aduc apă şi iarbă proaspătă. Căluţul bea, mănâncă, nechează bucuros, apoi se înalţă în cer, dar nu trece mult că revine. Bunicul ştie – căluţul a plecat să-l găsească pe vrăjitor. Pământul l-a înghiţit pe Sachinsuco. Pământul îi înghite pe toţi acei care fac rău copiilor săi. Bunicul şi Dănuţ urcă pe spatele căluţului, se înalţă şi de acolo de sus privesc cât de frumos e acest pământ în zilele sale de sărbătoare. Dănuţ îşi vede cireşul din curte deja înverzit. La primăvara viitoare va înflori din nou, va fi şi mai împodobit. De jos, de pe imaş, copilaşii strigă: ― Hei, căluţ de argint cu aripile oranj! Vino de ne ia în spate! Şi doar câţiva copilaşi stau trişti deoparte. Sunt copiii pentru care cerul nu mai are culoarea albastră. Sunt copiii în sufletul cărora vrăjitorul le-a încurcat culorile. Pe aceştia căluţul îi duce primii spre nori. Pe pământ se întorc cu toţii veseli şi bine dispuşi. Vraja cea urâtă dispare şi niciunul nu mai ţine minte că adineauri cerul fusese violet. De acu înainte pentru ei bolta va fi doar albastră. Sufletul le va fi curat şi nici un câine de vrăjitor nu va mai reuşi să le întunece bucuria de a fi copil. Căci la căpătâiul oricărei copilării întotdeauna va sta de veghe un frumos căluţ de argint cu aripile oranj, cu o inimă mare de aur. Şi dacă aţi trecut de vârsta copilăriei, dar vreţi să vedeţi cât de minunat e un pom în floare, cât de verde şi de presărat cu flori de toate culorile e imaşul, cât de strălucitor e soarele, cât de albastru e cerul, duceţi-vă în fiecare primăvară în satul lui Dănuţ. Sau al lui Andrei… Sau al lui Ionică şi al Ancuţei… Sau în satul lui Vasile… Oriunde… Căci frumuseţea anume acolo se naşte. În satul copilăriei oricăruia dintre voi. Nu uitaţi – în fiecare inimă mai trăieşte câte un căluţ de argint…

Vânzătorul de vise Nimeni nu ar fi putut spune exact când a apărut acel bătrân singuratic la marginea podului ce despărţea oraşul în două. Tuturor li se părea că omul e de când lumea acolo. Mic la stat, gârbovit, într-o haină ponosită, stătea ore în şir aşezat pe o buturugă, privindu-i pe trecători cu ochi strălucitori şi cuminţi, strigând din când în când cu un glas neobişnuit de răsunător pentru vârsta sa: ― Cumpăraţi vise! Hai la vise! Cumpăraţi vise! Bătrânul era înconjurat de buchete de flori de câmp uscate. De la acele buchete adia a primăvară, a pădure, a brazdă proaspătă şi, lucru ciudat, în preajma lor ţi se părea că te afli în mijlocul câmpului, printre flori înmiresmate, printre vânturi calde şi nebunatice. ― Cumpăraţi vise, cumpăraţi vise! nu obosea să strige bătrânul de dimineaţă până seara târziu. Visele sale nu erau altceva decât acele buchete uscate de flori de câmp. Cei mai mulţi trecători aruncau câţiva bănuţi într-o pălărie veche întoarsă cu fundul în jos, se alegeau cu câte un „vis” şi îşi căutau de drum. Erau însă şi dintre acei care îi strecurau, printre dinţi, moşului vorbe veninoase: ― Cine îţi permite, boşorog bătrân ce eşti, să tulburi liniştea oraşului în fiecare dimineaţă cu neroziile tale? Cu ce se ocupă legea? Unde e legea? De ce oare doarme această lege care de fapt ar trebui să-i protejeze pe cetăţenii ei? Pe ăştia îi irita enorm mirosul florilor de câmp. În zilele de odihnă era mare forfotă în jurul moşului. Veneau mai ales oamenii ce-şi lăsaseră cândva copilăria rătăcind pe dealuri şi pe vâlcele. Ascultau poveştile bătrânului, se îmbătau de mireasma florilor, îşi aminteau cu nostalgie de zilele când îşi răcoreau călcâiele în iarba mătăsoasă a locurilor natale şi se simţeau fericiţi. Într-o dimineaţă de toamnă, cu puţină ceaţă, dar care îşi mai păstra încă din căldura dimineţilor de vară, la marginea podului apăru un tânăr înalt, zvelt, cu părul des, cenuşiu, ce-i cădea neascultător peste frunte. Ochii băiatului sclipeau, iar faţa îi era luminată de o mare fericire. ― Moşule, zise el vesel, ia găseşte-mi mata, în stogul ăla de vise unul frumos, cel mai frumos, căci mâine aş vrea să i-l dăruiesc unei fiinţe dragi. Pricepi, moşulică? Mâine mă însor. Cu cea mai minunată fată din lume. Cum crezi, întrebă flăcăul zâmbind larg, va fi un cadou pe cinste? Bătrânul îl privi un timp în tăcere. ― Te-am întrebat ceva, începu să-şi piardă răbdarea flăcăul. ― Da, da. Bineînţeles, îi răspunse distrat moşul. Iartă-mă! M-am lăsat furat de gânduri. Ziceai, de un vis? ― Păi, cam aşa ceva… ― Să ai un vis, nu e rău, dar dragul moşului, nu cred că e potrivit să dăruieşti unei mirese un vis. Visele nu întotdeauna se realizează şi atunci… la ce bun? Te-aş sfătui să-i faci cadou miresei tale un buchet de trandafiri roşii. Ar fi minunat. Unei mirese îi dăruieşti flori proaspete. Îi dăruieşti dragostea, încrederea ta, speranţa în ziua de mâine şi zău, nicidecum un vis. Visele, de… le ţii pentru tine şi apoi ce vezi aici sunt doar vise de noapte… ― Cum adică? ― Adică-ţi procuri un bucheţel, îl duci acasă şi pe parcursul a mai multor ani, periodic, vei visa unul şi acelaşi vis. Visul îţi va fi după cum îţi va fi şi sufletul… ― Atâta tot? se miră flăcăul. ― Da băiete, atâta tot. Acum te hotărăşti dacă doreşti să-ţi mai dau un buchet sau ba. La o adică nici nu cunoşti prea mare lucru despre visele mele. ― Eh, moşnege… Iar eu care credeam… Auzisem atâtea lucruri frumoase despre tine, dădu a lehamite din mână flăcăul. Dacă ştiam nu mai făceam atâta drum. ― Nu te supăra. Ţi-am spus adevărul, de ce să te mint. ― Înţeleg. Văd că eşti om cumsecade… Ştii ceva? Dă-mi un buchet. Adică un vis. Să-l am ca amintire. Bătrânul îl măsură cu privirea, de parcă ar fi dorit să-l vadă pe dinăuntru. ― De ce mă priveşti aşa? se fâstâci un pic flăcăul. ― Nu te speria, îi zâmbi cu bunăvoinţă bătrânul. Vreau să văd cam ce vis ţi se potriveşte. Uite, ia-l pe acesta, şi moşul îi întinse un buchet de flori roze. E un vis frumos, adăugă el. E al tău. ― Mulţumesc, bătrâne. Ţine leul! ― Nu, refuză moşul. Nu am nevoie de bani. Socoate că ţi l-am făcut cadou. Şi să-ţi mai spun ceva. Stau aici băiete, nu ca să adun averi, ci fiindcă îmi place să le amintesc oamenilor că-n viaţă există loc şi pentru vise. Aş muri de plictiseală dacă aş sta de unul singur toată ziulica. În singurătate, bătrâneţea, fiule, e atât de tristă… ― Lasă, moşule, se înduioşă tânărul, nu mai eşti chiar atât de bătrân. ― Ai dreptate. Astăzi am întinerit un pic. Îmi pare bine că te-am cunoscut… ― Şi mie, zise flăcăul. Voi mai trece. Rămâi cu bine! Băiatul se pregătea să plece când, pe neprins de veste, din ceaţa dimineţii apăru un omulean scund, burtos, cu o pălărie neagră pe cap, cu borurile largi, pe care omul o tot îndesa nervos peste ochi. ― Imediat, ţipă el. Să vă căraţi imediat! Picior de-al vostru să nu fie pe pod! Aţi înţeles? E interzis! Tânărul cu părul cenuşiu se opri în loc. La început i se păru că-l mai văzuse pe individ, dar nicidecum nu-şi amintea când şi unde anume. ― Mai încet, omule, nu ţipa, ripostă băiatul. Explică, ce e interzis? ― Eu ţip? se înfurie scundul. Acuşi îţi arăt eu ţipete! De unde totuşi îl cunosc? se întrebă flăcăul. Am senzaţia că îl ştiu şi încă foarte bine. Aceleaşi ţipete, aceeaşi isterie… ― Auzi, se dădu el pe lângă scund. Încetează! Mai bine zi-mi de unde te cunosc? ― Ia nu-mi umbla cu de astea… Fii convins, nu am păscut porcii cu tine. ― Ai dreptate. Ba chiar cred că în viaţa ta nu ai prea avut de-a face cu oamenii, doar cu porcii, căci şi tu eşti unul din ei. ― Ă-ă, ă, ă… se bâlbâi scundul. Ce-ai zis? Apoi începu iar să ţipe – Căraţi-vă! Căraţi-vă! Nu-mi puneţi răbdarea la încercare! ― Dar… ce-am făcut? se sculă de pe buturugă bătrânul. ― Ce-ai făcut? Mai ai neobrăzarea să întrebi? Zi de zi aduni lumea în jurul dumitale. Tulburi liniştea unor cetăţeni cumsecade. Acum, însă – s-a terminat. Nu mai ai dreptul să stai la capătul acestui pod. Cară-te, cât e lucru cu cinste! ― Păi… nu căşunez nimănui nici un rău. ― Nici un rău zici? Faptul că opreşti în fiecare dimineaţă nişte cetăţeni grăbiţi oare nu e un rău imens adus societăţii? ― Omule, eu nu forţez pe nimeni… ― Lasă, nu te mai preface. Vă cunosc eu… vă adunaţi şi puneţi la cale nelegiuiri împotriva puterii. Mulţumeşte-te că doar te alung. Te-aş putea băga la dubă! După cum vezi – sunt foarte uman. Hai, ia-ţi catrafusele şi şterge-o… Scundul îl apucă brutal pe bătrân de umeri. ― Stai, ce faci? se încruntă cel cu proaspătul buchet de vise în mână. Îndrăzneşti să dai într-un biet moş lipsit de apărare? Ia-ţi mâinile murdare de pe bătrân, altfel va trebui să ai de-a face cu mine! Auzi, om de nimic ce eşti?! Celălalt rămase mut. Mai întâi deveni palid, apoi o roşeaţă stacojie îi năvăli în obraz. Bătu de câteva ori din picioarele-i scurte, asemenea unui bou pus pe rele şi în sfârşit prinse la glas: ― Eu?! Om de nimic?! Ai îndrăznit să-mi arunci în faţă asemenea vorbe?! ― Ha, ha, ha! râse cu poftă flăcăul. Priveşte-l, moşule! Îl atingi cu un deget, îl dobori exact ca pe un nimic, iar el se revoltă… ― Tu? Pe mine? Ca pe un nimic? ― Da! Ca pe un nimic! Hai, cară-te de aici! Lasă-l pe moş în pace! ― O să-ţi pară rău… O-o! Cât de rău o să-ţi pară! dădu un pic înapoi scundul. Nu ştii ce faci. Nu ştii cu cine te-ai legat… ― Şi cu cine, mă rog, m-am legat? ― Cu legea! urlă omul cu picioarele scurte. Eu sunt legea! Legea sunt eu! Deodată scundul se repezi spre flăcău, îi smulse buchetul, îl aruncă cât colo, alergă spre căpiţa de „vise”, o călcă în picioare, strivi cu talpa bocancilor fiecare floricică în parte, apoi se făcu nevăzut. Totul se petrecu atât de fulgerător încât băiatul nu reuşi să se dezmeticească. În jur se răspândi un miros fin. Florile strivite îşi trăiau ultimele clipe, împrăştiind prin aer tot ce aveau mai scump – parfumul. Bătrânul şi flăcăul rămaseră înmărmuriţi. Chipul bătrânului se întunecă. Îşi îndreptă spatele, apoi, încet, fără grabă, merse până în mijlocul şoselei, ridică buchetul, îl scutură şi i-l înapoie băiatului: ― Ia-l, zise el încet. Nu va mai fi ca înainte, vei avea, însă totuşi un vis. Îmi pare rău. Am vrut să-ţi fac un adevărat cadou. N-a fost să fie… ― Nu-ţi fă griji, moşnege. Oricum, îţi mulţumesc… ― Nu-mi mulţumi. După acest incident, nu-ţi va fi deloc uşor, te văd însă puternic şi ştiu că le vei trece pe toate. Flăcăul vru să-l îmbrăţişeze, să-şi ia rămas bun, dar… mare minune: observă că, de fapt, se află singur pe pod. În jur – ţipenie de om. Nici pomină de bătrân, nici pomină de buchete… Ceaţa de pe râu se ridicase. Pe cer sclipea un soare cuminte. Razele lui jucăuşe lunecau vesele pe oglinda argintie a râului. De partea cealaltă a podului se auzi huruit de maşină. Trecură câţiva oameni, băiatul însă nu le dădu atenţie. Încercă să găsească rămăşiţele florilor strivite. Nu găsi nici măcar o singură petală. Totul era atât de misterios, încât nu mai ştia ce să creadă. Observă că ţine în mâini un bucheţel de flori roze. Florile îl îmbătau cu mireasma lor. Îl măcinară îndoielile. De unde le are? Hotărî că le-o fi strâns de pe undeva de pe malul râului. Parfumul acestor flori i-o fi provocat halucinaţii. Îşi aminti că, de fapt, se pornise după un buchet de trandafiri vişinii. Îşi îndreptă grăbit pasul spre locul unde, cu noaptea-n cap, florăresele îşi aduc marfa. Flăcăului îi veni inima la loc. Uită imediat cele întâmplate… A doua zi, duminică, în centrul oraşului, pe malul drept al râului se jucă o nuntă. Mirele, un flăcău înalt, voinic, cu părul lung, cenuşiu, se numea Călin. Mireasa era o floare de câmp. O ţărăncuţă veselă, vioaie, cu două cosiţe castanii, lungi până mai jos de brâu, care parcă lumina locul pe unde păşea. În preajma Anei, căci acesta era numele miresei, aerul părea proaspăt, ca după o ploaie de vară. Nuntaşii avură senzaţia că se află, nu la o nuntă obişnuită, într-un oraş înghesuit, îmbâcsit de colb şi de mirosuri urâte, ci sunt departe, în mijloc de câmp, acolo unde nu există oprelişti… Însă, după cum odată şi odată toate iau sfârşit – şi această nuntă s-a încheiat. Viaţa şi-a reluat cursul său obişnuit. Nu trecu bine anul, că Ana îi dărui lui Călin doi feţi frumoşi, doi gemeni ce-i umplură casa de bucurii. După un an – încă doi. Când se încheiară patru, ograda lui Călin deveni neîncăpătoare pentru cei şase copilaşi, şi toţi şase – băieţi. Dar odată cu bucuriile în casă, dădură năvală şi o mulţime de griji. Ca să-şi ridice copilaşii nu prea ajungeau două braţe de bărbat şi două de femeie. Şi nu pentru că aceste patru braţe nu ar fi muncit îndeajuns. De ceva timp, în acel oraş se întâmplau lucruri nespus de ciudate. Aşa, de exemplu, cei mai mulţi dintre orăşeni se pomeniră într-o bună dimineaţă fără casă, fără masă, fără tot ce adunaseră într-o viaţă lungă de om. Nimeni nu ştia ce se întâmplase de fapt. S-au pomenit oamenii doar cu cerul liber deasupra capului. Ciudăţeniile nu s-au oprit aici. Foarte curând s-a descoperit că o parte din orăşeni, la fel peste noapte, s-au pricopsit cu bogăţii nenumărate, cu castele ce au împânzit oraşul ca ciupercile după ploaie. Norocoşii şi-au împrejmuit iute palatele cu garduri înalte, au instalat lacăte pe la porţi, apoi parcă au dispărut. Existau, trăiau, dar totodată nimeni nu-i putea vedea. Noua lor viaţă căpătase acum alte dimensiuni. Dimensiuni pe care, majoritatea celor năpăstuiţi, nu le prea puteau pricepe. Călin şi Ana s-au trezit printre cei cu năpasta. Şi fiindcă decât să muncească, altceva nu mai ştiau – şi-au suflecat mânecile şi… s-au pus pe treabă. Îndeplineau orice fel de muncă. Cu toate acestea abia de legau tei de curmei. Fiind meşter la toate, până la urmă pe locul unde altădată fusese casa bunicilor săi, Călin reuşi să-şi zidească o căsuţă. Mică căsuţa lor, dar foarte drăguţă. Două cămăruţe, o bucătărioară, o tindă, câteva scăunaşe, câteva pătucuri, o măsuţă – asta le era acum toată averea. Pe dinafară, Călin o împodobi cu horboţică din lemn, în vârful acoperişului îi puse doi cocoşei de tablă, stâlpii îi încrustă în stil naţional, dar mândria casei rămânea pridvorul. Un pridvor mare, larg, frumos, din care lui Călin îi plăcea în orele de răgaz, noaptea, să privească cerul încărcat cu stele. Oare acolo sus, se întreba deseori Călin, există fiinţe asemănătoare oamenilor? Dacă da – atunci şi acolo curg râuri de durere şi de lacrimi? Vecinul de peste drum, un om scund, ursuz, cu o burtă rotundă, s-a ales cu un munte de casă, un adevărat palat, cu turnuri şi ferestre arcuite, cu acoperiş de argint – şi toate astea doar pentru doi dulăi pe care îi ţinea legaţi la poartă, căci bietul de el nu mai avea pe altcineva. Omul de vizavi purta mereu, trasă peste ochi, o pălărie neagră, cu borurile largi şi ori de câte ori îl zărea, Călin avea senzaţia, că-l văzuse cu mult înainte. Unde? Când? Cum? ― nu-şi putea aminti. De vină o fi fost pălăria, ori poate că acesta s-o fi născut cu o faţă invizibilă. Aşa ori altfel, omul părea că nu are faţă. Nu-i puteai desluşi nici o trăsătură. Cu faţă sau făr’ de faţă – lui Călin nu-i păsa cine îi este vecin. În schimb, cel de vizavi îl privea deseori cu neîncredere şi la fel se căznea să-şi amintească de unde îl ştie. Nu-l avea la inimă omul cu picioarele scurte pe Călin. Nu-i putea suporta copiii, căci, în genere, orişice copil îi provoca mare disconfort. Ăştia, îşi tot repeta el, negreşit îi vor aduce nenorocire. Mai ales că sunt mulţi şi pe deasupra mai sunt şi lipiţi de săraci. De când trăia în castel peste tot vedea doar bandiţi şi tâlhari. Ca şi mulţi alţii, îşi împrejmui iute palatul cu garduri înalte, îşi puse zăvoare trainice peste tot, paznici credincioşi, dar gândul că îl paşte o mare primejdie nu-l lăsa nici pe o clipă. ― Vor veni, vor veni, îşi tot repeta el la nesfârşit, îmi vor lua totul. Poate chiar şi viaţa… Această obsesie îi prefăcuse existenţa într-un adevărat calvar. Nimeni nu cunoştea ce bogăţii găzduieşte castelul său, iar castelul găzduia obiecte de aur, de argint, lustre scumpe, mobilă, covoare, mătăsuri, tablouri, icoane – obiecte meşterite de mâna şi de gândul omului. Dar nimic nu-i aducea satisfacţie deplină. Mereu i se năzărea că băieţii lui Călin, într-o bună zi vor da năvală în casă. Şi, poate că nu ar fi fost atât de încrezut dacă în fiecare noapte nu l-ar fi chinuit unul şi acelaşi vis. Se culca în patul său moale, printre bogăţiile sale şi nu reuşea să închidă bine ochii, că se visa într-o casă părăsită, dărăpănată, fără de uşi, fără de ferestre, pustie… doar cu o oglindă stricată în ea. În vis se privea în oglindă şi pornea să hohotească ca un nebun. În oglindă vedea un bătrân deşirat, desculţ, îmbrăcat în zdrenţe, zoios, plin de bube… şi atunci îl apuca un fel de tremur, de frică… Încerca să-şi găsească pălăria. Nu o găsea şi… în clipa aceea se trezea. Privea buimac şi se liniştea abia după ce avea deplina convingere că toate-i sunt la loc. Umbla ca un lunatic, cotrobăia, număra, aşeza până îl prindeau zorii. Încerca să aţipească din nou, dar îndată ce punea capul pe pernă – visul îi reapărea. Viaţa, pentru el, pierduse orice strălucire. Pe zi ce trecea era tot mai convins că anume copiii lui Călin îi vor aduce sfârşitul şi groaza îl învăluia ca într-o pânză de păianjen. În minte îi încolţea un plan… Călin, nici cu gândul la primejdiile ce-l păşteau. Îşi căuta omul de-ale sale. Alerga cât era ziulica de mare să nu-l ajungă nevoile din urmă. Nevoile însă, nu-i făceau ocolişuri. Dădeau buzna din toate direcţiile. Într-o bună zi, pe nepusă masă, se pomeni omul făr’ de lumină în casă. Cineva îi furase lumina. ― Ce ne vom face, tată? plângeau copilaşii. Cum vom trăi pe întuneric? Ne este frică… ― Nu vă temeţi, îi liniştea Călin. Cât timp aveţi părinţi, totul va fi bine. Şi apoi, adăuga el, priviţi ce lună frumoasă luminează Pământul! Luna străluceşte acum pentru voi. Întunericul, le mai zicea Călin, e înfiorător atunci când vine din sufletul omului. Să aveţi grijă de sufletele voastre. Să nu lăsaţi să pătrundă în ele întunericul… Mai apoi, în plină iarnă, au rămas şi fără de căldură. În mica lor căsuţă cu horboţică era frig, aproape ca afară. ― Alţi copilaşi se bucură când vine iarna, şi doar noi aşteptăm să treacă mai iute. De ce, tată, îl întrebau băieţii. De ce ne este atât de frig? ― Nu e vinovată iarna, puii tatei, încerca să-i liniştească Călin. Nu iarna aduce frigul cel mare. Răceala inimilor omeneşti – iată cine aduce cel mai aprig frig de pe lume. Într-o noapte, pe la un sfârşit de ianuarie, peste oraş s-au abătut nişte vântoaice nebune. ― Dacă rămânem fără de acoperiş se gândi cu tristeţe Călin, suntem cu totul pierduţi. Spre dimineaţă însă, vântoaiele s-au potolit. Călin a ieşit afară. Vântul doborâse câţiva arbori, desfăcuse câteva acoperişuri, dar mica sa căsuţă stătea neatinsă. În schimb ograda îi era plină de crengi uscate smulse din bătrânul stejar. Stejarul se înălţa lângă poartă şi fusese sădit acolo hăt de stră-străbunicul lui, om de o înaltă cultură pentru timpurile de atunci, numele căruia îl purta şi astăzi strada pe care locuiesc. Călin a intrat în casă nemaipomenit de fericit. ― Copii, a zis el, vom avea căldură. Vântul i-a smuls stejarului nostru toate crengile uscate. Nu vă faceţi griji. Arborele e neclintit. La primăvară va fi şi mai verde, şi mai puternic… Dar chiar dacă din clipa aceea au început să facă focul în sobă, copilaşii tot s-au îmbolnăvit. Au căzut bolnavi toţi deodată. A doua zi, Ana, într-un suflet alergă cu ei la medic. Medicul, un omulean scund, cu o pălărie albă, dar care, nu se ştie de ce, părea neagră, cu o faţă căreia nu-i puteai desluşi trăsăturile îi examină pe copii, apoi i se adresă Anei: ― Femeie, fii calmă… ― Dar… ce e, doctore? se albi Ana la faţă. ― Zău, nici nu ştiu cum să-ţi zic… ― Spune-mi, nu tărăgăna. Mă voi strădui să mă stăpânesc. ― Păi, femeie, copiii dumitale sunt grav bolnavi… ― Doctore… încercă să spună ceva Ana. ― Aşteaptă, o soluţie totuşi există… ― Ce soluţie, doctore? se învioră un pic femeia. ― Păi, ca să-ţi salvezi copilaşii va trebui să cheltuieşti o avere. Nu ştiu dacă eşti pregătită. ― Sunt pregătită de orice. Îmi dau şi viaţa dacă trebuie. ― Ei hai, lasă! Nici chiar aşa… Ar fi destul să-ţi vinzi, de exemplu… casa. ― Casa? şopti Ana pierdută… ― Ai dreptate. Să rămâi pe drumuri, tocmai cu şase copilaşi, îmi dau seama, nu e lucrul cel mai potrivit. Te înţeleg, căci de… suntem cu toţii oameni, de aceea ţi-aş mai propune ceva… ― Zi-mi, doctore, nu mă cruţa, îi reveni Anei un pic sângele în obraz. ― E simplu de tot. Te văd femeie voinică şi cred că nu se va întâmpla nimic dacă, de exemplu, îţi vinzi un rinichi, sau un plămân – orice… ― Vai, doctore, nici o problemă. Chiar ţi-aş fi recunoscătoare. Spune-mi, ce trebuie să fac? ― Vii mâine, o tipări uşurel pe spate doctorul. Acum ia aceste pastile. Le bei ca să fii mai liniştită. Doctorul cu pălărie albă, care părea neagră, o petrecu amabil pe Ana şi pe copilaşi până la uşă. Ana s-a întors la căsuţa sa lipsită de lumină şi de căldură, dar totodată caldă şi luminoasă prin dragostea celor ce trăiau în ea, cu speranţa în suflet. Călin nu era acasă. Şi-a culcat copiii, i-a învelit, apoi timp îndelungat a stat la căpătâiul lor. Pe neprins de veste, prin cămară se răspândi un parfum fin. Femeia încercă să afle de unde vine parfumul. Zări în grindă un bucheţel de flori uscate. Erau florile copilăriei sale. Flori rare, pe care ea şi maică-sa le adunau cu grijă de prin ponoare, în fiecare vară. Acele flori aveau însuşiri medicinale miraculoase. Făcu iute o fiertură. Îi trezi pe băieţi şi le dădu să bea. A doua zi copilaşii alergau veseli pe afară. Nici pomină de boală… Călin nu a ştiut niciodată de cele întâmplate. În schimb şi-a amintit de bucheţelul de „vise”. Şi-a amintit de întâmplarea de pe pod. În următoarea noapte, Călin şi-a aşezat rămăşiţele florilor sub pernă. Şi a avut un vis. Unul ciudat, dar foarte frumos. Când visul i se repetă, începu să creadă că acolo, pe pod, nu avusese o vedenie, ci totul fusese real. A existat bătrânul. A existat şi cel care-şi spunea „legea”. Pe unde o fi oare acum bietul bătrân? Pe unde o fi burduhosul cu picioarele scurte? Uneori i se părea că vecinul, stăpânul castelului de vizavi, e chiar cel de-i smulsese odinioară bucheţelul de „vise” din mână. De altfel, întâlnea în cale nenumăraţi oameni ce parcă semănau leit cu cel de pe pod. Totuşi ceva îi deosebea. Glasul… Glasurile lor erau diferite. Unii abia de strecurau cuvintele, alţii, dimpotrivă – împuşcau cu cuvântul. Cei mai mulţi vorbeau aşa încât nu pricepeai nimic din ce zic. Principalul însă era că toţi păreau că nu au faţă. La o adică Călin nu prea avea mare treabă cu burduhosul de pe pod. Totuşi a rămas surprins de asemănarea izbitoare a directorului şcolii unde îi mergeau copiii cu acel individ. Şcoala se afla alături de mica lor căsuţă cu horboţică. Mihăiţă, mezinul, tocmai merse în clasa-ntâi. În acea şcoală învăţase cândva şi Călin. Într-o zi, directorul l-a invitat în cabinetul său. Fără să-şi scoată pălăria de pe ochi porni să-i vorbească în grabă: ― Înţelegi dumneata, domnule Călin, şcoala noastră e cea mai bună şcoală din oraş. De aceea legile şi cerinţele noastre sunt un pic altfel. Înţelegi? ― Înţeleg, domnule, de ce să nu înţeleg? ― Atunci să trecem la subiect. Noi, pedagogii împreună cu părinţii am hotărât că trebuie să introducem legi noi, pe care fiecare elev, părinte, va fi dator să le respecte. Ţine minte acest lucru! ― Dar… ― Stai, domnule, nu te pripi. Acuşi îţi explic… ― Păi, încă nu am zis nimic. ― De zis, dumneata nu ai zis, sunt convins însă că te-ai gândit… ― Nici de gândit nu e voie? întrebă mirat Călin. ― Hotărât că nu. În şcoala asta, pentru toată lumea gândesc eu. Ai înţeles, domnule? ― Da, se grăbi să răspundă Călin, fâsticindu-se şi mai mult. ― Frumos din partea dumitale, foarte frumos. Mai ales că e şi spre binele copilaşilor, că doar nu le doreşti răul, nu? ― Aşa e… ― Ştiam eu… Ei, iată, ne-am abătut de la temă. Despre ce vorbeam? Ah, da. Despre legi. Ziceam că noile noastre legi sunt cât se poate de simple. De una dintre ele, însă, depinde reuşita la învăţătură a fiecărui elev în parte. Călin îl asculta pe director şi se întreba: „De ce oare, în ultima vreme întâlnesc atâţia indivizi care niciodată nu-şi scot pălăriile negre de pe cap?” ― Cunoştinţele pe care le acumulează elevii, continuă directorul, sunt direct proporţionale cu felul lor de a se îmbrăca. Noua lege presupune că nici un copilaş nu trece mai departe de pragul acestei şcoli dacă, Doamne fereşte, i se va descoperi în hăinuţă o găurică oricât de mică. ― Adică cum, întrebă nedumerit Călin. ― Vezi? se înfurie directorul. Ştiam de la bun început… Eşti unul dintre ăia… care nu gândesc cu capul. Presupun că şi haina dumitale e plină de găuri. Cred că şi copilaşii nu-ţi prea strălucesc la învăţătură… Ar fi mai înţelept să le găseşti de pe acum o altă şcoală. ― Dar… domnule… Aici am învăţat eu, părinţii, bunicii mei şi aici îmi vor învăţa şi copiii. Vă rog, domnule, explicaţi-mi. Vom respecta legea. ― Nu prea cred, însă, fie… Mai explic o dată… Găurile din hăinuţa unui copil sunt pur şi simplu molipsitoare. O astfel de gaură provoacă găuri imense în buzunarul unui pedagog. Un pedagog cu o gaură în buzunar e un om demoralizat şi atunci, te întreb, domnule, despre ce reuşită la învăţătură mai poate fi vorba? ― A-a-a, se scărpină Călin la tâmplă. Iată, deci, cum stau lucrurile… Acum am înţeles. Totul e foarte simplu şi totodată… foarte complicat. ― Deci, ne-am înţeles, adăugă directorul, nici o găurică… Legea trebuie respectată. ― Ne vom strădui, ne vom strădui, răspunse abătut Călin şi porni spre uşă. ― Încă ceva foarte important. Ceva care îi vizează doar pe părinţi. De acu înainte în şcoală vor intra doar acei părinţi, care vor fi îmbrăcaţi, cum s-ar zice, la patru ace. Problema e că de curând am instalat o nouă uşă la intrare, una foarte performantă… ― Dar, domnule director, uşa veche, nici pe departe nu era veche, se opri Călin în loc… Chiar eu, anul trecut, am cioplit-o şi am instalat-o… ― Am schimbat-o. Uşa dumitale era învechită moral. Acum avem o uşă minunată. Ţi se închide pur şi simplu în nas, dacă nu eşti dichisit cum se cuvine. Ce vrei, nu suntem o şcoală obişnuită. Pe Călin îl trecută sudorile. ― Şi, întrebă el, e absolut necesar, adică la patru ace… ― Ar fi mai bine poate să vă procuraţi iată o pălărie uite-aşa, ca a mea, dar, zâmbi semnificativ directorul, sunt convins că dumneata niciodată nu vei avea parte de o asemenea pălărie… Când a venit acasă, Călin i-a povestit totul Anei. Au cercetat hăinuţele copiilor şi s-au îngrozit. Au descoperit mulţime de găurele… ― Ce vom face? întrebă abătut bărbatul. Ana nu ştia ce să facă. ― Ştii ceva, zise într-un târziu Călin. Mâine nu trimite copiii la şcoală. Uşa cea nouă li se va închide în faţă. Până le cumpărăm hăinuţe – să stea acasă. Plec imediat la patron. Nu mi-a plătit de jumătate de an o para chioară. Îl voi ruga, îi voi explica… Mă va înţelege… Are şi el copilaşi… Spre marea uimire a lui Călin, patronul semăna leit cu vecinul şi cu directorul şcolii. Cu o singură deosebire – când vorbea ăsta, parcă tăia cu cuţitul. S-a întors acasă şi mai abătut. ― Ce ai, întrebă Ana, văzându-l atât de negru la faţă. ― Nimic… M-a alungat… Ca pe un câine… mai rău chiar. Mi-a zis că mă vede pentru întâia dată şi că nici vorbă să-mi fie dator. Uite-aşa. A chemat doi din ăştia, cu pistoale la brâu, le-a ordonat să mă arunce în stradă… Am lucrat atâta amar de vreme fără să fiu remunerat. ― Lasă, Călin, linişteşte-te, ai scăpat cu viaţă şi de-acu e bine. Vom găsi o soluţie… În noaptea aceea, până în dimineaţă, Ana a cusut. Acolo unde observa o găurică, femeia înseila o floare. Şi erau acele flori nemaipomenit de frumoase. Semănau a flori de câmp. O vreme, copii nu au încetat să umble la şcoală. Dar… numai o vreme. Nu se ştie de ce, Dumnezeu, unora le dă totul, altora – nimic. Chiar dacă duceau o viaţă plină de griji, natura îi înzestrase pe copiii lui Călin cu mulţime de talente. Spre invidia multora. Erau ageri la minte. Ca şi taică-său, tăiau în lemn, desenau, cântau şi toate le făceau cu talent şi cu tragere de inimă. Mihăiţă, mezinul, pe care fraţii îl porecliseră Titirez, îi întrecea pe toţi. Nu degeaba îi ziceau Titirez. Pe toate le prindea din zbor, dar cel mai mult se pricepea la bătut mingea. Nu reuşise să iasă bine de sub masă, că şi începu să bată cu piciorul în minge. Chiar din clasa-ntâi, în şcoala cu pricina, devenise mare vedetă. Ca să demonstreze tuturor că şcoala lor e o şcoală serioasă, directorul, ori de câte ori avea delegaţii străine, organiza meciuri de fotbal în care numaidecât era prezent Titirez. ― Bravo, Titirez, strigau de la tribune! Bravo! Ţine-o tot aşa! Trăiască Titirez! ― Băiatul ăsta, îi plăcea să se laude directorului, ne va scoate în lume, ne va face vestiţi. Într-o zi, Titirez, pregătindu-se de un nou meci, se dezbrăcă în garderobă şi uită, în grabă, să-şi aranjeze astfel hăinuţele, încât să nu observe nimeni găurelele din dosul floricelelor. Cineva descoperi ce de-a găurele are vesta lui Titirez şi fuga la dirigintă. Diriginta abia atinse hăinuţa. Cu buricul a două degete, o ridică sus, apoi o aruncă pe podea strigând: ― Să fie luată şi aruncată! La gunoi! E, e, e… molipsitoare! Şi alergă la director… A doua zi, în faţa băieţilor lui Călin uşa şcolii nu s-a mai deschis. Lui Titirez, uşa i-a deschis-o un profesor. Ţinea în mâini un costumaş nou-nouţ. Mic, mic, dar mândria şcolii, avea şi multă mândrie personală. Nici în ruptul capului nu a dorit să primească costumaşul. Au plecat de acasă şase şi s-au întors tot şase. Colegii nu au înţeles niciodată de ce a plecat Titirez… ― Călin, întreba deznădăjduită Ana, de unde şi pentru ce atâtea necazuri pe capul nostru? Cum putea să ştie biata femeie că toate li se trag de la vecinul de peste drum? ― Ăştia, triumfa între timp cel cu picioarele scurte, îşi vor lua lumea în cap, de vreme ce le-au fost fugăriţi plozii din şcoală. Vor pleca unde îi va duce ochii Ha, ha, ha! rânjea el. În sfârşit voi dormi liniştit… Însă nu a fost să fie. Călin nu avea de gând să plece de pe strada sa. În scurt timp găsi altă şcoală. Ce-i drept şcoala cea nouă se afla tocmai la capătul oraşului. În schimb avea uşile din lemn de stejar şi se deschideau vraişte în faţa oricărui copil. Acum băieţii lui Călin se trezeau cu noaptea-n cap ca să reuşească la ore. Hăinuţele împânzite cu floricele, ghetele ponosite – nu mai deranjau pe nimeni. Profesorii se mândreau cu copilaşii lui Călin. Şcoala devenise centrul atenţiei întregului oraş. Omul cu pălărie neagră de peste drum îşi ieşea din minţi. Uneori îşi ridica privirile pierdute spre cer şi şoptea în neştire: Ajută-mă, Doamne! Izbăveşte-mă de blestematul ăla de vis care mă chinuie ani în şir, izbăveşte-mă de aceşti vecini de care-mi este atât de frică… Nu mai pot… O să ajung la balamuc. La balamuc, Doamne! Arată-mi calea cum să mă descotorosesc de cei ce râvnesc la averea mea. Fii milostiv, Doamne, se tot ruga el în vreme ce în minte îi încolţeau noi şi noi planuri. Într-o zi Ana l-a trimis pe Titirez la băcănia din colţ să cumpere pâine. Copilul s-a întors cu mâinile goale. ― Unde e pâinea, Mihăiţă, l-a întrebat îngrijorată Ana. ― Nu am cumpărat. S-a scumpit pâinea… De unde vom lua bani pentru pâinică, mamă? ― Lasă, Mihăiţă, a zis Ana, nu-ţi fă griji! Ne vom descurca. În noaptea aceea, femeia nu a închis un ochi. A doua zi, sâmbătă, şi-a trimis copiii la joacă şi a început o discuţie cu Călin. ― Dragul meu, a zis ea. Va trebui să plec… ― Cum să pleci, unde să pleci? întrebă îngrozit Călin. ― Mă voi întoarce în satul meu de baştină. Acolo mă aşteaptă pământul… Aşteaptă să fie muncit. Sunt convinsă că niciodată nu vei fi de acord să te rupi de rădăcinile tale. Eu, însă, sunt născută acolo unde vântul nu are oprelişti. Trăiesc în acest oraş îmbâcsit de răutăţi şi de mirosuri urâte doar de dragul tău şi de dragul copilaşilor noştri… Pentru mine aburul pământului, bătaia vântului în mijlocul ogorului, ropotul ploii – e însăşi viaţa. Îmi voi ara ogorul. Îl voi ara, îl voi semăna şi voi creşte pâine. Pâinea pe care n-o avem acum pe masă… ― Nu e lucru femeiesc să ari, să semeni. Să treieri… Două mâini de femeie trebuie doar să coacă pâinea. ― Voi coace şi pâine… ― Cum să le faci tu pe toate? E adevărat, sunt orăşean, dar voi merge cu tine… Această ţară, acest pământ e al nostru, al tuturora. E pământul strămoşilor, care l-au hrănit cu osemintele lor şi l-au făcut să fie roditor şi bogat. Strămoşii… sunt rădăcinile noastre şi atâta timp cât avem rădăcini, ne vom ţine, Anuţă. Ne vom ţine… Uneori, adăugă Călin în şoaptă, primăvara, când înfloresc pomii, mi se pare că florile parfumate sunt sufletele celora ce au locuit cândva pe aceste meleaguri. Strămoşii ne privesc cu ochi de floare, Anică, şi ne ajută la greu… Vom creşte pâinea! Împreună vom creşte-o… De la un timp, omul de peste drum nu mai zărea pe nimeni în ograda lui Călin. ― Poate că m-ai auzit şi pe mine, Doamne, îşi făcea el stângaci semnul crucii, bucurându-se că, în sfârşit, planurile lui au dat roadă. Nu credea şi nu crezuse vreodată în Dumnezeu. În ultima vreme însă, îi tot dădea ghes cu bisericile. Devenise un fel de modă. Mulţi de-alde el veneau la sfânta biserică, nu ca să-l roage pe Dumnezeu să le ierte păcatele, că păcate aveau şi făceau cu nemiluita.. Veneau de dragul ochilor lumii. Ba chiar unii îşi scoteau hainele obişnuite şi îmbrăcau sutane. Se prefăceau că aduc cuvântul Domnului în sufletele oamenilor. Domnul, însă, pe toate le vedea, pe toate le ştia. Oricât ar fi încercat omul cu picioarele scurte să se descotorosească de Călin şi de copiii acestuia – şi Călin şi băieţii erau bine, sănătoşi, chiar mai mult – băieţii crescuseră înalţi, frumoşi, puternici, spre invidia multora. E drept, acum plecau tot mai des, mai ales vara, la pământ, la ţară – să-şi crească pâinica. Pâinea ce-i ajuta doar să nu moară de foame, căci şi aici, departe de oraş, lucrurile nu erau prea bune. La început, Ana nu şi-a recunoscut satul. Avea satul ei ceva din tristeţea stelelor, atunci când, pe neprins de veste, pe cer dau năvală nori cenuşii şi le acoperă strălucirea. Rămas fără de bujorii din obrajii fetişcanelor, fără de chiotele flăcăilor, era trist satul. Nu mai avea satul fete mari şi flăcăi. Nu se jucau nunţi, nu se serbau cumătrii şi peste tot dăinuia tristeţea. Până şi pământul era trist. Nelucrat, nemângâiat de braţe vânjoase şi tinere, pământul, altădată roditor şi mănos, acum nu mai vroia să dea roadă. Îşi vroia, pământul, copiii acasă. Dar copiii plecau… Fugăriţi, mânaţi de mâini nevăzute, copiii satului îşi luau lumea-n cap şi se duceau… Unde îi duceau ochii. Lăsau în urmă doar tristeţe şi mâhnă… Aşa era satul Anei acum. Scăldat în lacrimile bătrânilor rămaşi fără de sprijin la bătrâneţe… Cât timp nu-şi vedea vecinii, omul de peste drum se simţea în apele sale. Chiar dacă îl mai chinuia visul, primejdia i se părea depăşită. Într-o zi însă, i-a văzut pe toţi şase băieţi, înalţi, frumoşi, intrând în ograda căsuţei cu horboţică şi inima i s-a oprit în loc. ― Mi-a venit sfârşitul, a urlat el în neştire. Dacă nu întreprind ceva imediat – pot să-mi iau adio de la bogăţiile mele! Uite-i, Doamne, cum cresc ca din apă! Îi şterg de pe faţa pământului! Îi nimicesc… Până acum am fost prea uman… Prea cumsecade… Spre seară, lângă căsuţa lui Călin s-a oprit o namilă de maşină ce scotea sunete sinistre din motor şi scrâşnea asemenea unui balaur. Maşina părea că nu e ghidată de nimeni. Cui să-i dea în gând că e condusă din umbră? Avea o misiune diabolică – să transforme căsuţa cu tot ce-i viu în ea, într-un morman de pietre… Mai apoi locul ar fi fost nivelat, curăţat, s-ar fi semănat iarbă, pe margine s-ar fi plantat brazi, arbori ce-şi au veşmântul mereu acelaşi şi lumea ar fi păşit pe gazon fără să-i pese că de fapt, păşeşte pe morminte. De acest lucru, omul cu picioarele scurte era absolut convins. Mai mult decât orice, şi-ar fi dorit însă în primul rând să scape de stejarul din faţa portiţei. Auzise de pe undeva că, cică stejarii de prin părţile locului le dau tărie şi putere celora ce locuiesc în preajmă şi probabil anume arborele e de vină că nu se poate descotorosi de vecini. Stejarul… Da. Stejarul… Îl va smulge cu tot cu rădăcină. Dar… şi el locuieşte în preajmă. Şi el e de prin părţile locului. Atunci? Nu, el e altfel, stejarul nu-l va ajuta niciodată… Tocmai în clipa când maşina vru să-şi ia avânt, lângă mica căsuţă cu horboţică se opri un grup de turişti străini. Planul omului cu picioarele scurte nu funcţionă nici de astă dată. Cum să dărâmi, să nimiceşti ceva din ceea ce au atins, au pipăit străinii? Aceştia înconjuraseră stejarul, începând să-l pipăie şi nu mai încetau să se mire de vigoarea şi de frumuseţea lui. Apoi, la un moment dat, au observat horboţica din lemn. Ceva mai original şi mai frumos nu mai întâlniseră. ― De unde atâta măiestrie şi talent, se tot întrebau străinii? De unde atâta har la nişte biete fiinţe chinuite şi horopsite de soartă? Acolo, în ţara lor, asemenea talente ar fi fost purtate pe braţe. Deodată, grupului de străini i se alătură un bătrânel josuţ, cu faţa cuminte, cu părul, barba şi mustăţile albe ca neaua. ― Aici locuieşte Titirez şi cei cinci fraţi ai săi? întrebă binevoitor bătrânul. ― Aici, om bun, aici… i-a răspuns Ana. Şase flăcăi, bătrânul şi străinii, au stat de vorbă la măsuţa de sub stejar, până seara târziu. Când au intrat băieţii în casă, Anei i-a sfârâit inima. ― Nu te întrista, mamă, a îmbrăţişat-o Titirez. Nu s-a întâmplat nimic. ― Ba nu, Mihăiţă, s-a întâmplat. Îmi spune mie inima… ― Da, mamă… ― Zi-mi, Mihăiţă. Vorbi Ştefănel, băiatul mai mare: ― A venit vremea, mamă, să ne luăm zborul. Priveşte, ne aplecăm când intrăm pe uşă… Am crescut. Trebuie să ne căutăm de viaţa noastră. Vom pleca. Toţi şase. Cu străinii. În ţara lor. În ţara noastră, cei de-alde noi nu au loc, ştii bine. Ana începu să plângă. ― Mamă, nu plânge. De ce să rămânem? ― Acasă e acasă, a şoptit Ana. În ţara ta e în ţara ta. ― Ce fel de ţară, mamă, ce fel de casă? Aici ni s-a furat ceva ce nimeni, niciodată nu ne va întoarce – copilăria. Atunci când trebuia să zâmbim, noi plângeam. Plângeam iarna de frig şi de întuneric. Plângeam vara când treceam pe lângă cireşii doldora de cireşe coapte şi dulci, iar noi nici nu le ştiam gustul. Vom pleca. E unica uşă întredeschisă de unde răzbate o rază de lumină. Poate vom reuşi, poate nu. N-avem de unde şti. Ceea ce ştim e că într-o bună zi ne vom întoarce. Şi dacă acum nu avem puteri, atunci vom avea… şi vom face totul ca zâmbetul copilaşilor de pe aceste meleaguri să nu le dispară vreodată de pe buze. Toţi copilaşii merită să zâmbească. Crede-ne, mamă, şi… blagosloveşte-ne. ― Bine, flăcăii mamei, abia a şoptit Ana. Plecaţi! Dumnezeu să vă aibă în pază! Băieţii au îmbrăţişat-o. ― Dar, a adăugat Ana, să ţineţi minte un lucru! Mă voi ruga pentru voi să aveţi o viaţă frumoasă acolo, printre străini. Să vă străduiţi întotdeauna să reuşiţi doar prin munca voastră cinstită şi prin talentele cu care v-a înzestrat Dumnezeu. Mi-e teamă, însă, că chiar de veţi avea tot aurul lumii, nu vă veţi simţi pe deplin fericiţi, căci lăsaţi în urmă ceva ce nu vă va permite, oriunde în altă parte, să fiţi ca acasă… Pe obrajii Anei curgeau două pârăiaşe de lacrimi. ― Ne vom întoarce, mamă. Nu plânge, au liniştit-o feciorii fără să dea prea mare importanţă vorbelor ei de mai înainte. Ne vom întoarce şi vom construi în ogradă o casă mare, unde vom trăi fericiţi cu toţii. În noaptea aceea Ana iarăşi a cusut. ― Ce tot coşi acolo, Ană, o întrebă Călin. Culcă-te, mâine vom avea o zi grea… ― Aripi cos, Căline. A doua zi, căsuţa cu horboţică arăta tristă şi părăsită. Când află că băieţii lui Călin au plecat, omului de peste drum îi săltă inima-n piept. Nu mai avea de ce să se teamă. ― O, o, o! rânji el, în sfârşit îmi voi recăpăta somnul! Dar de unde? Ca şi mai înainte – se trezea pe la un miez de noapte, îngrozit, scăldat în sudori. Iar şi iar pornea să umble buimac prin castel, scotocind, controlând, numărând, blestemând pe toţi şi pe toate… Îi ura atât de mult pe cei ce-i părea lui că sunt mai prejos ca el… Din ăştia întâlnea la tot pasul, încât uneori plănuia să-şi ia bogăţiile şi să plece. Undeva departe. Pe o insulă, unde nu există oameni… Ştia însă că e imposibil. Paradoxal, dar anume fără de omuleţii necăjiţi şi simpli nu ar fi putut exista nici el, căci trăia datorită urii pe care le-o purta. Era vampir. Avea nevoie de energia lor. Nu-şi dădea seama că anume energia străină îi provoacă frica. O frică imensă, care îl măcina. Se gândea mereu că atâta timp cât poartă pe cap acea pălărie neagră cu borurile largi, nu-l prea paşte mare primejdie. De aceea îşi îndesa tot mai adânc pălăria peste ochi. Noaptea însă, când rămânea de unul singur în imensa-i fortăreaţă, pălăria îi aluneca de pe creştet. Prin zidurile groase ale castelului, ajungeau până la el vaiete, bocete, plânsete de copii şi de bătrâni necăjiţi, iar dânsul nu vroia sa audă, să vadă nimic şi asta îl scotea şi mai tare din minţi. Apoi venea visul… Călin şi Ana păreau să fie mai fericiţi ca omul cu picioarele scurte. Băieţii au plecat, iar Ana a rămas cu inima frântă. Pe lângă tristeţea ce-i inundase sufletul, amarnic o mai durea locul de unde îşi smulsese aripile. Călin o vedea mereu abătută, pusă pe gânduri. Într-o zi însă, întorcându-se acasă, o găsi veselă şi bine dispusă. ― Avem cumva veşti de la copii? întrebă Călin mirat. ― Nu, se posomorî iarăşi Ana. Nici o veste… Foarte curând însă, îşi recăpătă buna dispoziţie. Nu trecu mult şi Ana aduse pe lume o minune de copilaş, pe care îl botezară Gheorghiţă. Călin îl numea Prâslea. Prâslelul tatei. Şi era Prâslelul tatei o adevărată minune. Când i-a venit vremea de şcoală, l-au dat în clasa a treia, căci cei de o vârstă cu el erau prea mici pentru mintea sa. Învăţa în aceeaşi şcoală unde îi învăţaseră şi fraţii. Băiatul ştia că, undeva prin lume, are nişte fraţi şi tare îi mai era dor de ei. Când încerca cineva să-l supere, îşi proptea picioruşele în pământ şi, ca un adevărat bărbat, le striga adversarilor săi: Las-că vin ei, bădicii mei… ― Bădicii tăi? râdeau cei mai mulţi, ia-ţi de-o grijă. Nu mai vin. S-au prăpădit. Au fugit de sărăcie şi s-au prăpădit. Nu ai tu pe nimeni… Aici, băiatul devenea copil. Şiroaie de lacrimi îi inundau obrăjorii. ― Nu-i adevărat! le striga. Vor veni! Dacă nu vor veni singuri, îi voi aduce eu! Când voi creşte! De dorul fraţilor, Prâslea se aşeza uneori la măsuţa din umbra stejarului şi începea să cânte. Învăţase cântecul de la maică-sa. Cânta cu o voce atât de cristalină şi de curată, încât trecătorii se opreau în loc să-l asculte. Când se sătura să cânte din gură, copilul ducea la buze un fluieraş meşterit de Călin. Din mlădiţa aia de soc se revărsau peste oraş sunete ce se prelungeau în sufletele oamenilor asemenea unui balsam tămăduitor. ― Sărmanul Călin, sărmana Ana, şuşoteau cei de-i cunoşteau. Îl vor lua şi pe ăsta străinii. Că prea frumos cântă, prea frumos… În şuşotelile lor negreşit că exista un grăunte de adevăr. De la un timp tot mai des veneau străinii să-l vadă pe Prâslea. Îl fotografiau, îl filmau. Scriau despre copilul minune dintr-o ţară, hăt de la capătul pământului, prin ziarele lor. Lucru ciudat. Călin nu se împotrivea. Îşi zicea omul că măcar unul din cei şase aude, citeşte şi le spune celorlalţi că acasă îi aşteaptă un prâslel mititel şi, ia vezi, se întorc cu toţii să-l vadă… Îi era drag Gheorghiţă, dar amarnic îi mai era dor şi de băieţii plecaţi. În sufletul său se simţea vinovat. Se căznea şi îşi zicea că poate nu a făcut totul, nu a muncit îndeajuns, odată ce i-au plecat copiii atât de departe. Întru-una din zile, neastâmpăratul de Prâslea găsi în coarda podului câteva floricele uscate. ― Ce flori sunt astea, tată? întrebă copilul. ― Nu ştiu, Prâsleo, i-a răspuns Călin. Ştiu doar că în aceste flori stă ascuns un vis. Un vis frumos pe care îl visez ori de câte ori are să mi se întâmple ceva deosebit. ― Şi l-ai visat de multe ori, tată? ― Da, copile. De exemplu înainte de a te naşte tu… Noaptea, Călin visă iarăşi visul. A doua zi, când ieşea pe portiţă îl zări pe vecinul de peste drum. I se păru schimbat. Aceeaşi pălărie pleoştită peste ochi, aceeaşi burtă enormă, vecinul însă tremura din toate mădularele sale. ― Ce-o fi păţit, se întrebă, Călin. O fi având omul necazuri. Dumnezeu să-l aibă în pază. Îşi căută de drum. Dar simţi deodată că vecinul îl priveşte cu ură şi grăbi pasul. Nu pricepea cu ce l-o fi supărat. Călin îşi zise că în ziua în care îşi visase visul nu poate să i se întâmple nimic rău. Cu toate acestea toată ziua îl măcină o nelinişte neînţeleasă. Când în sfârşit i se termină ziua de lucru, Călin se grăbi acasă. Coborî la staţie şi, de cealaltă parte a străzii, îl observă pe Gheorghiţă. Băiatul părea agitat. Îi gesticula ceva, îi vorbea, dar din pricina huruitului de maşini nu desluşea nimic. Pe neprins de veste, copilul se desprinse de pe trotuar şi traversă strada în fuga cea mare. În aceeaşi clipă, din poarta vecinului se smunci o maşină mare, neagră, cu sticlele fumurii. Maşina se năpusti cu o viteză nebună în direcţia lui Prâslea. ― Prâslea… Prâslea, murmură Călin înţepenit de groază. Apoi, nemaijudecând, se aruncă în faţa maşinii. Reuşi să-l împingă pe Gheorghiţă de pe partea carosabilă pe trotuar… Când îşi reveni – îl întrezări pe Prâslea aplecat deasupra sa. ― Ce e, tată? De ce ai căzut? Te simţi rău? îl întrebă Gheorghiţă îngrijorat. ― Prâslelul tatei, puiul tatei, îl trase Călin la piept. Unde e maşina? ― Care maşină, tată? Nu a fost nici o maşină. Călin se ridică. Privi în jur buimăcit. ― Cum adică? Maşina ce s-a repezit din poarta vecinului… Cel cu castelul de vizavi. Doamne, dacă nu mă nimeream prin preajmă, dacă nu reuşeam să te împing pe trotuar… ― Tată, te-ai îmbolnăvit, îi puse mâna la frunte băiatul. Despre ce maşină vorbeşti? Despre care castel? Nu a fost nici o maşină. Nu mai e nici un castel. Priveşte! În locul castelului acum e teren liber. Un teren larg, acoperit cu iarbă mustoasă şi verde. Călin privi uluit în jur. Rămase stâlp de uimire. Pe marginea terenului despre care îi vorbise adineauri Gheorghiţă se înălţau şapte mlădiţe de stejar. A doua oară în viaţă i se păru că are halucinaţii. ― Şi totuşi a fost ceva, murmură Călin. Am văzut maşina cu ochii mei. ― Hai, tată. Eşti obosit. Te-ai speriat fără de pricină. ― Dar a fost… ― Îţi spun ce-a fost. Te-am observat când ai coborât din troleibuz şi am alergat înaintea ta ca să-ţi dau vestea cea mare. Tocmai atunci a apărut bătrânul ce stă acum uite colo, pe marginea trotuarului. Când a ajuns în dreptul meu, boşorogul a ridicat cârja şi, pare-se a vrut să mă lovească. L-ai observat, te-ai repezit, i-ai smuls cârja şi i-ai aruncat-o hăt cât colo. Din întâmplare i-ai atins şi vârful pălăriei. Iată atunci bătrânul s-a înfuriat rău… S-a aruncat asupra ta ca un turbat. Ai vrut să te aperi, dar te-ai împiedicat şi ai căzut… Cine e bătrânul, tată? Îl cunoşti? Călin în sfârşit îl observă pe cel de stătea gârbovit nu departe. Îl văzu fără de pălărie şi… îl recunoscu. Era el, omul de pe pod. Nu mai avea nici o îndoială. Doar că acum îmbătrânise rău de tot. Se apropie de bătrân şi îl întrebă: Ce ţi-a făcut acest copilaş, omule, de ai vrut să-l loveşti? ― Eu? Am vrut să-l lovesc? Ţi-o fi părut… ― Ba nu mi-a părut. ― Da! strigă celălalt deodată. Am vrut să-l lovesc! Ca să nu mai traverseze niciodată la verde… ― La verde? se miră Călin. Păi, eşti nebun, omule. Apoi nu mai zise nimic. Îl văzu pe bătrân atât de nenorocit încât i se făcu milă. Ridică pălăria şi toiagul şi i le întinse: ― Ia-le şi hai să te ajut. ― Tu? făcu ochii cât cepele moşul. Să mă ajuţi? Crezi că nu mi-am amintit? urlă el deodată. Ani la rând am presimţit că nenorocirea îmi va veni de la tine şi de la plozii tăi! Şi iată că presimţirile mele s-au adeverit. Atâta timp nu am ştiut că eşti cel de pe pod… Acuma ştiu… M-ai nenorocit… ― Dar ce ţi-am făcut, omule? Zău, nu pricep? ― Ce mi-ai făcut? Mai întrebi? Priveşte! Nu mai am nimic. Mi-aţi luat totul… ― Vino-ţi în fire, omule! Nu ţi-am luat nici un capăt de aţă. ― Ba mi-ai luat. Ceea ce am avut eu, tu şi ţâncii tăi nici în vis n-aţi visat. Crima cea mare a voastră e că mi-ai dat jos pălăria. Odată cu pălăria au dispărut şi celelalte. Te-ai răzbunat… Pentru atunci, pe pod. Eşti mulţumit? ― Nu ştiu dacă sunt mulţumit, sunt însă convins că aiureşti. Te văd bătrân, nenorocit şi vreau să te ajut. ― Doamne! Doamne! urlă bătrânul. Uită-te la el! E total imbecil! Ţine una şi bună: să te ajut, să te ajut… Nu am nevoie de ajutorul vostru! Chiar nu înţelegi? Cei de-alde mine nu se dau bătuţi atât de uşor! Noi vom fi întotdeauna! Pretutindeni! Cu voia sau fără de voia celor de-alde tine… Alta e problema mea, o lăsă un pic mai moale, la un moment dat, moşul… Ascultă… Vrei să-ţi povestesc? ― Ce să-mi povesteşti, omule? Lasă-mă în pace. Mă grăbesc… Mă aşteaptă copilul. ― Doar câteva vorbe, îl imploră fostul vecin pe Călin. Te rog! Fii om! Ascultă-mă… ― Bine, zi… ― Ştii, începu bătrânul privind speriat prin părţi, atunci… pe pod… Mi-am strecurat şi eu un bucheţel în buzunar… Din acea clipă nu am mai avut linişte. Nici zi, nici noapte. Visul… Visul mă omoară. Nicidecum nu pot să scap de blestematul de vis. Spune-mi, poate cunoşti vreun remediu? ― Hai, tată, hai acasă, îl tot trăgea, între timp, Gheorghiţă pe Călin de mânecă. Avem o mare surpriză. ― Ce surpriză, Gheorghiţă? Despre ce vorbeşti? Aşteaptă… Bine. Hai… ― Nu ştiu, moşule, se adresă Călin fostului său vecin. Zău, ţi-aş fi spus, dar nu ştiu, nu pot… ― Nu poţi, îi strigă bătrânul din urmă, nu ştii!? Ba le ştiţi voi pe toate! Să fiţi blestemaţi! Cu toţii! Voi pleca de aici, dar ţine minte – mă voi întoarce! Mă voi întoarce şi mă voi răzbuna! Deodată Călin se opri. În faţa ochilor îi veni imaginea unui băiat bondoc cu obrajii vişinii… Era văru-său mai mare Toader. Toader se enerva foarte uşor. Ţipa, bătea din picioruşe şi, mereu promitea tuturor că se va răzbuna. Copiii îl porecliseră Rotofei Ivanâci, după numele unui motănaş din poveste. În copilărie – părinţii lui, împreună cu el, au plecat departe. De atunci Călin nu a mai auzit nimic despre ei. Acum şi-a amintit că atunci, pe pod, omul scund i s-a părut cunoscut. ― El e. Vărul meu Toader… Doamne, ce se întâmplă cu lumea asta? Călin întoarse repede capul. Vroia să-i zică moşului că sunt veri. Vroia să-l îmbrăţişeze şi să-i amintească de copilărie. Dar, pe locul unde o clipă în urmă fusese bătrânul, acum nu mai era nimeni. ― Tată, hai! Iar te-ai oprit… ― Aşteaptă, Gheorghiţă, aşteaptă… ― Tată, dar acasă avem o mare surpriză. ― Îmi vei spune pe urmă, Prâsleo. Acum să trecem mai întâi pe la biserică. ― Ce biserică, tată? Nu înţelegi… ― Ba înţeleg… Am de vorbit cu părintele Ion. În mica bisericuţă, în afară de un bătrânel în sutană, nu mai era nimeni. ― Părinte, se apropie Călin de preot. Am venit… adică aş vrea să-ţi povestesc ceva. Un vis. Poate dumneata îmi vei putea tălmăci semnificaţia lui. ― Fiule, i-a răspuns părintele Ion. Sunt doar un simplu slujitor al bisericii. Nu ştiu dacă mă pricep în vise. Dar, povesteşte… Călin i-a povestit. Începând cu întâmplarea de pe pod. I-a spus şi despre buchetul de vise. ― Toată viaţa am visat un vis frumos, părinte. Niciodată nu am avut bogăţii şi nici nu am râvnit la ele. Cea mai mare bogăţie pentru mine au fost întotdeauna copiii. Dar, a continuat Călin, în vis se făcea că intru într-o casă dărăpănată pe dinafară, înăuntru casei însă, găseam bogăţii nemaivăzute, nemaipomenite. Şi toate bogăţiile din vis erau parcă, ale mele, părinte. Mi se spunea în vis că acea casă îmi era lăsată, prin moştenire, de către străbunii mei. Ce-o fi însemnând asta? ― E uluitoare povestea ta, fiule, i-a răspuns într-un târziu părintele. Un singur lucru aş putea să-ţi spun. Nici o bogăţie, nici o frumuseţe din cele create aici pe Pământ de mâna omului, nu are atâta preţ în comparaţie cu frumuseţea şi bogăţia sufletului omenesc. Tot ce e frumos, e har Dumnezeiesc, fiule, şi vine din sufletul omului. Sufletul e darul divin ce îl primeşte orişice om de la Dumnezeu, atunci când se naşte. Puţini sunt cei ce părăsesc această lume cu sufletul la fel de curat ca la început. Omul, fiule, e ca o casă. Sufletul e interiorul acestei case. Depinde de fiecare dintre noi cum păstrăm curăţenia lăcaşului nostru sfânt… În lume sunt atâtea case părăsite, pângărite. Atâţia oameni fără de suflet. Cu sufletele vândute diavolului. Oameni, ce-şi amintesc de sufletele lor doar când le bate ceasul de pe urmă… Călin şi Prâslea au ieşit din biserică atunci când era deja întuneric. Înfloriseră merii şi parfumul florilor îi îmbătau cu mireasma. Călin se simţea liniştit, cu sufletul împăcat. ― Hai, povesteşte, Prâsleo, îl îndemnă el pe băiat. Ce surpriză? ― Dar, dacă m-am răzgândit? făcu pe şmecherul Prâslea. ― Nu mă necăji… ― Tată, sări în sus copilul de bucurie, au venit! ― Cine a venit, copile? i se aprinse lui Călin inima. ― Băieţii au venit, tată! Azi dimineaţă! ― Care băieţi, Gheorghiţă, nu se dumerea Călin. ― Cum care? Ai uitat? Fraţii mei, tată! Bădiţa Ştefan, bădiţa Radu, badea Mircea, badea Vasile, bădiţa Ion şi badea Mihai, tată! În noaptea aceea, băieţii au stat de vorbă cu părinţii lor până aproape de zori. La măsuţa din umbra bătrânului stejar. ― V-a fost greu printre străini? i-a întrebat Călin pe feciorii mai mari. ― Greu, tată. Foarte greu. Dar întotdeauna, când credeam că nu mai există ieşire, apărea un bătrânel cu faţa cuminte şi ne întindea o mână de ajutor… Acum suntem pe picioarele noastre, acolo, departe. Am reuşit. Ne-am făurit o viaţă frumoasă. ― Atunci, aţi venit doar aşa, în vizită? întrebă Călin cu tristeţe în glas. ― Nu, tată, i-a răspuns Ştefan, băiatul mai mare. Am auzit despre Prâslea şi am hotărât să ne întoarcem acasă. Pentru totdeauna. Ne-am dat seama că aici am lăsat ceva fără de care, oriunde în altă parte, niciodată nu ne vom putea simţi pe deplin fericiţi. ― Şi ce aţi uitat voi acasă, băieţi? ― Rădăcinile, tată! Rădăcinile!

Bobul de Soare Iepuraşul Blănuţă tremură de frig, îi dârdâie dinţii, i se încreţeşte blăniţa, dar nu are de gând să-şi facă focul în sobă. ― Nu! zice el. Până la Crăciun nu scot un vreasc din şopron! Treaba e că de când în Codru vulpoiul Zuh e stăpân, nici un trăitor al pădurii nu are voie să ridice o aşchie fără să plătească. Imediat apare Zuh strigând: Banul! Altfel te înfulec! Şi cine ar vrea să fie mâncat, uite aşa, pentru o aşchie sau o vărguţă? Blănuţă a pregătit ceva de foc din propria sa grădină, a cumpărat de la Zuh câteva lemne, de mai mult nu are parale şi cu aceste mici rezerve se gândeşte să iasă din iarnă. Totul e bine pus la cale. Primul foc îl va face la Crăciun. Mai apoi, în fiecare zi, în dependenţă de frigul de afară, va arde câte o grămăjoară mică de vreascuri. Doar aşa, ca să nu îngheţe. În rest Blănuţă, are propria sa metodă de luptă cu gerul. Pentru el gerul e un balaur cu multe capete, pe care le va reteza asemeni lui Făt Frumos: unul câte unul. Până-n primăvară precis că le taie pe toate. La început, în apriga sa luptă cu frigul, iepuraşul îşi încalţă pe fiecare lăbuţă câte un ciorăpior gros de lână. Trupul şi-l înveleşte într-o haină căptuşită cu blană, pe cap îşi îndeasă căciula şi aşa bine echipat – ţuşti sub plapumă. ― Aha! Frig nesuferit, strigă Blănuţă acoperit până peste cap, încearcă acum să mă tragi de aici! Să vedem cine e mai voinic! Dâr-dâr-dâr, îi clănţăie dinţii, dar încetul cu încetul un val de căldură îl cuprinde şi Blănuţă simte nevoia să-şi scoată ciorăpiorii. Apoi când i se înfierbântă urechile – aruncă şi căciuliţa. Îşi flutură urechiuşele pe deasupra plăpumii, însă nici gerul nu e prost – imediat îl şi pişcă. ― Uf, se enervează Blănuţă, ascunzându-şi podoabele. Las-las, că mă răzbun… Şi uite-aşa toată noaptea, iepuraşul se războieşte cu frigul, reuşind să adoarmă abia spre dimineaţă. Visează că afară ninge, în sobă pâlpâie focul, iar el stă pe un scăunaş şi priveşte flăcările năstruşnice care se întrec să topească lemnele. Deschide ochii, nici vorbă de foc, i se face sete, apa în ulcior e îngheţată, câinele de frig îl îmboldeşte de peste tot şi bietul iepuraş – ţuşti înapoi sub plapumă. Dar nu e deprins să lâncezească în pat ziua în amiaza mare. Coboară, îşi încalţă pâslele, îşi pune cojocelul, îşi înfăşoară gâtul cu fularul şi iese afară. ― Vă-hă-hă! Pădurea e albă, albă. Toată noaptea a nins. Baba iarnă a venit cu adevărat! Fericit, Blănuţă aleargă, lunecă pe zăpadă, se zbenguie încolo, încoace şi ar fi totul atât de frumos dacă nu ar auzi glasul vulpoiului Zuh. ― Hei, Blănuţă, îi strigă Zuh din uşa castelului său, încă nu ai îngheţat!? Nu te îngrijora, Blănuţă! Mai ai timp! Iarna e abia la început! Ha! Ha! Ha! Dispoziţia îi este stricată. Întristat, iepuraşul, priveşte în jur. Din hogeagul căsuţei ariciului Ariciugă iese o şuviţă subţire de fum. Din hogeagul bătrânului bursuc Dungă – nici vorbă de fum. În schimb din cele două hogeaguri ale castelului vulpoiului Zuh, fumul ţâşneşte rotocoale, rotocoale, se strecoară printre copaci, se destramă undeva pe deasupra pădurii. ― Eh, oftează Blănuţă, e greu să treci iarna fără de lemne… Dar o voi trece, îşi zice el şi continuă jocul cu frigul. ― Las-că te găbjesc eu, se enervează acesta, iar Blănuţă aleargă, râde, face o babă de omăt, se gândeşte că doar babei în plină iarnă nu-i va fi frig. Într-un târziu se plictiseşte, e obosit şi pleacă acasă. Nu reuşeşte să-şi scoată cojocelul că balaurul Frig se şi năpusteşte asupra lui ca un nebun. ― Aha! urlă Frigul. Te-am găbjit! Gata! Eşti al meu! Blănuţă îşi încalţă iute ciorăpiorii, îşi pune haina de blană, căciula şi ţuşti sub plapumă. Frigul îl mai boscorodeşte un timp, apoi adoarme şi nu mai simte nimic. Câteva zile nici o schimbare în viaţa micului iepuraş. Într-o dimineaţă se trezeşte şi vede îngrozit că alături, sub plapumă, dorm doi balauri – balaurul Frig şi nesuferitul balaur Răceală. ― De mucosul ăsta scap eu acuşi, îşi zice Blănuţă în timp ce Răceală îi gâdilă nările şi iepurică strănută la nesfârşit. Mă duc la farmacie, iau câteva pastiluţe şi – adio Răceală! Farmacia e arhiplină cu acei pe care i-a atacat balaurul, aducându-le tuse şi guturai. Mai toţi însă ies fără de medicamente căci acum farmacia e a vulpoiului Zuh, iar Zuh cere bani grei pentru tot ce vinde. Blănuţă se întoarce în cămăruţa sa rece şi… aşa îmbrăcat, încălţat – se bagă în pat. Tremură din tot corpul, simte că are febră, dar nu se hotărăşte să facă focul. Spre miezul nopţii aproape că nu mai poate respira. Se scoală, se târăşte până la şopron, se întoarce cu un vraf de vreascuri, aprinde focul, îşi fierbe o cratiţă cu apă, adaugă muşeţel, bâjbâie prin cotruţă dulceaţa de mure, bea ceai fierbinte şi toate le face ca într-un vis. ― Ah! strigă balaurul Frig. Blănuţă, nemernicule! Ai dat drumul la căldură în casă!? Sunt nevoit să plec, dar mă întorc, mă întorc, stai fără de grijă! Nu te las eu cu una, cu două! Şi înrăit, Frigul se strecoară prin crăpăturile uşii afară. Răceală însă nu are de gând să plece. Stă strâns lipit de bietul iepuraş, i se bagă pe gât şi pe suflet. Spre dimineaţă însă, Blănuţă e gută de apă. Se trezeşte, îşi schimbă hăinuţele şi îl aude pe balaurul Răceală urlând: ― Iepure afurisit! M-ai doborât! Să nu crezi însă că e pentru totdeauna! O să revin! O să revin! Nu te bucura înainte de vreme! Blănuţă nu se bucură. Ştie că dacă nu va avea căldură aceşti doi balauri îşi vor ţine cuvântul. Ziua aleargă prin pădure, se ia la hârjoană cu Baba de zăpadă şi uită de necazuri. Seara se întoarce, aprinde focul în sobă. Nu vrea să se gândească la ce va fi când vreascurile se vor termina. ― Voi hotărî atunci, îşi zice cu tristeţe iepuraşul. Şi această zi nu întârzie să vină. E noaptea de Ajun, în şopron nu e zare de vreasc. Blănuţă iese din casă, se apropie de prietena sa de zăpadă, baba îl vede indispus şi vrea să-l îmbrăţişeze. ― Nu fi trist, Blănuţă, zice ea. Priveşte ce noapte frumoasă. E atât de plăcut când e ger. Dacă îngheţi – vom sta nedespărţiţi până la primăvară, vom vorbi de una, de alta, ne va fi foarte vesel, ce zici Blănuţă? ― Babă fără de minte! strigă iepuraşul. Tu te-ai născut îngheţată, ce-ţi pasă!? Eu însă nu vreau să îngheţ căci la primăvară am de săpat şi de semănat grădina! Mă voi duce la vulpoi, îl voi ruga să-mi împrumute lemne ca să ies din iarnă! ― Degeaba, Blănuţă… Nu-ţi va împrumuta. Nici pe bani nu-ţi va da căci Zuh vrea să scape de toţi. Doarme şi visează că pădurea e doar a lui. Nu te du, Blănuţă. Nu te umili… Are dreptate baba, Blănuţă ştie de asta… Dar totuna nu vrea să îngheţe. Şi ca să nu se întâmple acest lucru trebuie să alerge, să alerge, cât mai mult să alerge. În noapte de Ajun iepuraşul aleargă printre brazi, printre cetini. Într-un târziu se opreşte lângă un mic brăduţ. ― Aici, sub ramurile mele, îl aude vorbind pe brăduţ, e un culcuş moale, uscat. Vino, e Crăciunul, nu vei îngheţa… Te voi feri de vânt şi de ger. Iepuraşul se strecoară, găseşte culcuşul moale, parfumat, din ace de brad, se ghemuieşte, îi mulţumeşte brăduţului, închide ochii, dar nu adoarme. Nu vrea să doarmă într-o asemenea noapte. E linişte-n jur, iar Luna mare şi plină ce stă aninată în vârful unei cetini înalte îi face cu ochiul. ― Blănuţă, aude el pe cineva strigându-l. Numai să nu fie câinele de Zul, se sperie iepuraşul, dar glasul care îl strigă e blând încât nicidecum nu poate fi al vulpoiului. ― Blănuţă, îl strigă iar glasul şi Blănuţă ridică privirea spre Lună. ― Da, da, îi zâmbeşte aceasta. Eu te-am chemat… Desfă lăbuţele, nu-ţi fie frică, îţi voi da ceva. Iepuraşul întinde lăbuţele şi se pomeneşte cu un bob auriu ce străluceşte şi îl încălzeşte asemenea unui soare. ― Ai ghicit, îi zice Crăiasa Lună. Nu e un simplu bob, e o bucăţică de Soare. Cadoul meu şi al fratelui meu, Soarele, pentru tine. Toţi cei care se luptă cu Frigul vor primi un asemenea cadou. Fii fericit, micule iepuraş, îi mai zice Luna şi se ascunde după un nor. De atunci, Blănuţă nu mai ştie de ger, căci mereu poartă cu el bobul de soare. În căsuţa lui mică şi acum îl mai aşteaptă balaurul Frig. Blănuţă nu se întoarce acolo. Casa lui astăzi e culcuşul moale de sub brăduţul care an de an creşte, se înalţă, dar nu uită să-şi aplece crengile ca să-l dosească pe iepuraş de Vânt şi de Ploaie, că de Ger şi de Frig a avut grijă Soarele şi Luna să fie păzit.

De-ale buneilor De câte ori ne întâlnim la un pahar de vorbă – paharul acela e plin cu amintiri despre satul şi copilăria noastră. Aşa ne-a fost dat. Să ne naştem în aceeaşi zi, ba chiar la aceeaşi oră, în aceeaşi mahala. Să fim aduşi pe lume de mâinile aceleiaşi moaşe, căci la drept vorbind baba Vera era unica moaşă a satului. Plus la toate mamele noastre erau şi bune prietene. Şi atunci? Cum aş fi putut eu cu Vasâli să nu ne ţinem de fraţi? Eram mai frate cu el decât cu fratele meu drept. Vasâli mi-a fost şi mi-a rămas pentru toată viaţa cel mai bun, cel mai devotat prieten. ― Ce-ţi mai face pezevenchiul de nepot? îl întreb eu la unul din paharele noastre de vorbă. ― Ha! Ha! Ha! râde Vasâli cu toată gura lui mare. Măi Petrică, măi, să-mi fi zis atunci când stăteam şi îngheţam în piaţă pentru limba noastră cea română că propriul meu nepot nu o să ştie o vorbă românească ţi-aş fi dat o mamă de uciganie, că nu te-ai fi sculat de pe coaste o lună. ― Dar cum? torn eu un pic de gaz pe foc. Chiar nu ştie nimic, nimic? ― Ştie, mama lui de rus, dar nu vrea să vorbească. Dăunezi fecioru-meu îl aduce la noi. ― Zdrastvui deda! îmi strigă din uşă, nici nu mă priveşte, trece pe lângă mine puşcă şi unde crezi că se duce? ― Păi, unde? ― Direct la calculator. Se urcă pe scaun şi până schimb câteva cuvinte cu Nicolae, ăsta de-acu priveşte nişte filme din celea, cu grozăvii. Nicolae, zic, treaba de merge tot aşa, mâine, poimâine îl scapi la privit femei dezbrăcate. Da Nicolae ce face? Se hlizeşte şi se bucură. ― E deştept, tată! Încă nu a împlinit trei ani dar se pricepe ca unul mare. Pe toate le prinde din zbor. ― Colacul mâne-sa! strig la Nicolae. Dacă data viitoare vii şi puştiul nu-mi zice din uşă: noroc, bunele! Dacă nu-mi întinde mâna, nu mi se uită în ochi – ai rămas fără de fecior! Nu-ţi permit eu să-mi nenoroceşti nepotul! Pe tine te alung, pe el îl las, arunc calculatorul peste balcon şi în câteva săptămâni îl învăţ limba română, plus – toate celelalte legi creştineşti! Ai înţeles, băiete? Şi ăla iar se hlizeşte. ― Ce vrei tată? îmi răspunde. Când vrei să-l învăţ româneşte? Mă scol dimineaţa, vin seara, băiatul rămâne acasă cu maică-sa, cu cealaltă bunică. Şi niciuna din ele nu cunoaşte o vorbă de-a noastră. ― Pe scurt, Petrică… Despre altceva vroiam să-ţi zic. Cu rusoaicele mă voi descurca, că sunt fete bune… Ce e interesant – amândouă s-au născut în Moldova… Dar noră-mea măi Petre, măi, tare-i frumoasă. E frumoasă şi gata. Chiar îl înţeleg pe Nicolae de ce nu are vreme s-o înveţe ceva… Ce vroiam însă să-ţi spun? Ah, da. Am fost şi noi copii, nu? ― Aşa e, Vasâli. Răspund eu cu nostalgie. Am fost… ― Măi şi ce copilărie am avut, ce copilărie… oftează prietenul meu. Eram una cu aerul, cu cerul, cu pădurea, cu câmpia, creşteam odată cu iarba, ne coceam odată cu spicul, simţeam când vine primăvara, ne întristam când cădeau frunzele şi ce mai bucurie pe noi la prima zăpadă! Ţii minte? Unde s-au dus toate, Petre? Unde? Ce copilărie au nepoţii noştri acum? Eh!

Desaga cu fulgi ― Di! Di! Di! Renuţii mei, Să-mi zburaţi ca nişte zmei! zice moşul şi e gata să tragă de hăţuri, însă brusc se opreşte… ― Hm, şopteşte el, nepoţico, pare-se că am uitat pe cineva. ― Pe cine? nu pricepe Crăciuniţa. Apoi îşi aminteşte. ― Pârlică! Am uitat de Pârlică. Cred că doarme pe cuptor. Mă duc să-l trezesc. Dar nu mai e nevoie. Din direcţia căsuţei lui Moş Crăciun aleargă o zvârlugă de iepuraş. ― Staaaaaţi, nu plecaaaţi! ţipă urecheatul. Am adunat fulgi pentru Vasilică! Aţi vrut să-l lăsaţi pe Vasile fără de cadou!? Aţi vrut să plecaţi fără mine în satul lui Vasilică!? Iepuraşul e supărat, supărarea însă îi trece, urcă în sanie şi imediat începe să sforăie. ― Pârlică, somnorosule, adineauri spuneai că ai adunat fulgi, unde e desaga? întreabă bătrânul. Renii aşteaptă cuminţi, ninge lin, de jur-împrejur cât vezi cu ochii – doar o imensă întindere albă, căci asta e ţara în care locuieşte moşulică, nepoţica şi iepuraşul Pârlică. ― Desaga? deschide un ochi iepuraşul. Au! Sunt atât de uituc! Acuşi o aduc… Desaga plină cu fulgi e la locul ei, cadourile nu lipsesc, baniţa cu jăratec este, făcliile de aprins în caz că tăbărăsc lupii – la fel, nepoţica cu Pârlică stau alături deci se poate trage de hăţuri şi… ― La drum! Sania lunecă pe zăpada lucioasă, zurgălăii de argint clincăie vesel, moşul îşi îndeamnă renuţii să nu piardă din timp, căci atâţia copii îl aşteaptă şi ar fi mare păcat să întârzie. Undeva departe, într-o ţărişoară mică, dar foarte frumoasă, trăieşte un băieţel pe care-l cheamă Vasilică şi care i-a scris aşa:   Moş Crăciune, să mă crezi, Eu în fiecare seară Te aştept şi te visez Că te-ntorci la mine iară! Dacă nu-mi aduci cadouri N-o să-mi pară tare rău, Dar adu-mi un car cu nouri Cu omăt din sacul tău!   L-a impresionat scrisoarea băiatului. De la un timp Baba Iarnă ori a devenit prea bătrână, ori îşi face de cap. Prin unele locuri toarnă zăpada cu nemiluita, prin altele – zare de fulguşor. Pământul rămâne dezgolit şi mulţime de copilaşi tânjesc după săniuş. În fiecare an moşul repară câte ceva din greşelile babei. În acest an, de Ajun, peste satul lui Vasilică va ninge neapărat. Va ninge frumos, cu fulgi măşcaţi şi strălucitori. E drum lung până-n ţara lui Vasile. Renii au de trecut prin câteva păduri înfricoşătoare, multe primejdii se pot întâmpla, dar moşul nu-şi face griji, căci Pârlică îi este alături. Pârlică, Pârlică… Şi Pârlică e bătrân şi moşul e de când lumea, doar Craciuniţa e mereu tânără şi frumoasă… Ziua e pe sfârşite, sania continuă să lunece, în depărtare se întrezăreşte conturul Pădurii de Cărbune. Anul trecut prin aceste ţinuturi au fost înconjuraţi de o mulţime de urşi fioroşi şi bietul Pârlică abia de a reuşit să-i înlăture, prefăcându-i în animăluţe inofensive. Sania intră în pădure când afară e deja noapte, e întuneric şi e linişte-n jur. Din când în când se aude trosnind, din pricina gerului, câte un vreasc. Fioroasa pădure doarme, doarme Crăciuniţa, sforăie Pârlică şi doar Moşul e cu ochii în patru. Niciodată nu se ştie de unde vine necazul… Brusc renii se opresc, se ridică speriaţi în două picioarele, nu vor să se mişte şi moşul e convins – lupii sunt pe aproape. Aprinde iute făcliile, abia de reuşeşte să-l trezească pe iepuraş, că sania e înconjurată de o haită de lupi. Zeci de perechi de ochi roşii, flămânzi sunt îndreptate către ei şi… ce e mai rău, făcliile nu-i sperie pe dihănii. ― Ha! Ha! Ha! iese în faţă căpetenia haitei. Stinge focul, moşnege! Noi suntem altfel de lupi! Nu ne este frică de pălălaie! Şi nici de Om nu ne este frică! Arătându-şi colţii, lupii se apropie tot mai mult şi mai mult. Biata Crăciuniţă tremură, moşul o linişteşte, iar până la Pârlică nici vânt rece nu ajunge. ― Pe cine înfulecăm mai întâi? îşi întreabă confraţii căpetenia. Eu zic să o jumulim pe fetiţă, pe moşneag îl lăsăm pentru când vom fi cu totul flămânzi. Păcătosul ăla de iepure nu are decât să-şi ia tălpăşiţa! E pielea şi oasele! Vai de capul lui! ― A-uuu! A-uuu! A-uuu! urlă haita. Să trăieşti, căpitane! Bineînţeles că înfulecăm fata! O lună mare, rotundă stă aninată deasupra pădurii, priveliştea probabil o înspăimântă, dar nimeni nu ştie cât de viteaz poate fi Pârlică atunci când se enervează, şi mai ales când trebuie să-i apere pe Moş Crăciun şi pe Crăciuniţă. Căci Pârlică nu e un iepuraş oarecare. E un faimos vrăjitor care de obicei face doar lucruri frumoase, însă dacă e nevoie nu ezită să-şi înlăture din cale vrăjmaşii. Coboară din sanie, boscorodeşte câteva descântece, se preface în pară de foc şi acum lupii vor rămâne pentru mult timp nişte buturugi cu ochi, şi cine va trece pe alături – grozav se va mira de o asemenea minune. La primăvară stoluri de păsărele se vor aşeza pe aceste buturugi. Vor ciripi vesele fără să le dea prin gând că de fapt se odihnesc aşezate pe căpăţâne de lup. În noaptea de Crăciun – fiecare primeşte ceea ce merită… Sania moşului îşi continuă drumul şi în amiaza celei de-a doua zi intră în Pădurea de Granit. Această pădure e deosebit de frumoasă, însă când îşi îmbracă coroana verde – devine de nepătruns şi… sub acoperemântul ei îşi găsesc adăpost cete de tâlhari. Pentru călătorii obişnuiţi drumul e cu primejdie, nu însă şi pentru moş. Ca în fiecare an se va opri la căsuţa pădurarului Mustaţă Deasă să bea izvar, să dea jăratec la reni. Apoi îşi vor continua calea, căci de la Pădurea de Granit până-n satul lui Vasile e o azvârlitură de băţ. Cu doar puţin înainte să apară sania trasă de reni, în uşa lui Mustaţă Deasă bate cineva. Bucuros să-l întâmpine pe cel mai de vază drumeţ, pădurarul deschide şi rămâne faţă-n faţă cu… patru tâlhari. ― Hei, tu! dau buzna în casă tâlharii. Pune ceva de-ale gurii pe masă şi nu uita să aduci băutură! ― Azi e o zi cu chilipir, vorbeşte mai marele tâlharilor. Am prădat câţiva negustori! Ha! Ha! Ha! Mâine vom îmbrăca haine de Moş Crăciun şi vom purcede să împărţim prada celor sărmani! ― Nu e bine să furi, zice pădurarul în timp ce tâlharii se prăpădesc de râs. ― Nu e bine zici!? se apropie de el căpetenia. Ba e foarte bine! Ori poate crezi că ăia erau fără de păcate!? Anu-mprejur fură şi ei! Apoi o dată pe an devin buni ca sfinţii, găsesc nişte bătrânei, le îmbracă căciuliţe roşii, le anină barbă, plete şi îi trimit cu sacul şi toiagul să împartă daruri prin împărăţie! ― Nu e adevărat! Pe la casele oamenilor merge un singur Moş Crăciun, cel care iată, iată va sosi din ţara sa îndepărtată. ― Ia mai tacă-ţi fleanca! se repede spre pădurar unul din tâlhari. Că nu eşti copil să crezi în poveşti! Adu vinul până nu ne-a crăpat răbdarea! Dar tocmai atunci afară se aude clinchet de zurgălăi. Mustaţă Deasă aleargă să deschidă şi rămâne în prag cu cei patru tâlhari în spatele său. Îl priveşte pe Moş şi inima îi sare din piept la gândul că toţi cei din sanie sunt în mare primejdie. ― Fârtaţilor, nu-i vine să creadă mai marelui dintre hoţi. Priviţi! Încă unul de-al nostru! Îl prădăm imediat! Tăbărâţi asupra lui! Uite ce haină frumoasă are! Şi ce de-a bogăţii aduce cu el! Ha! Ha! Ha! Ăsta da noroc! Avem şi o Albă ca Zăpada! Şi un urecheat! Pădurarule! Spintecă imediat iepurele şi fă o friptură! Însă vai! De unde să ştie bieţii tâlhari ce se întâmplă atunci când Pârlică se enervează? Iar Pârlică s-a enervat rău de tot. Mustaţă Deasă abia de clipeşte că din patru tâlhari nu rămâne decât patru javre jigărite, jerpelite, speriate, care aleargă scheunând, cu cozile între vine. ― Aşa le trebuie, răsuflă uşurat pădurarul, apoi coboară să-şi întâmpine oaspeţii. După ce au înfulecat o baniţă cu jăratec, renii zboară ca vântul. Zăpadă nu mai este şi asta înseamnă că sunt aproape de ţărişoara lui Vasile. Moşul trage de hăţuri, renuţii îşi iau avânt, se înalţă, ajung până la nori şi Pârlică dezleagă sacul. Împreună cu Crăciuniţa împrăştie fulgii, râd şi se hârjonesc şi se bucură că au ajuns la timp. Vasilică priveşte prin fereastră. Zare de fulg. Băiatul e trist. I-a scris moşului încă de cu vară, dar ori că moşul nu a primit scrisoarea, ori scrisoarea a nimerit la un moş care nu e Crăciun. Cojocelul aşteaptă să fie îmbrăcat, pâslele stau şi ele cuminţi, lângă sobă motanul Sfârlugă îşi toarce cu răbdare ghemele şi doar Vasilică, nerăbdător, e mereu cu ochii spre fereastră. Şi deodată, Doamne, ce se întâmplă!? Afară porneşte să ningă. Mai întâi încet, apoi tot mai tare, mai tare. Fulgii sunt măşcaţi, albi şi ninge atât de frumos încât lui Vasile i se pare că văzduhul s-a umplut nu doar cu nea, ci şi cu flori albe de cireş. ― Ninge! iese în curte băiatul împreună cu prietenul său Sfârlugă. Ninge, strigă copilul alergând şi dansând prin noianul de fulgi. ― Ninge! se aud mulţime de glăscioare de prin tot satul. De acolo, din nori, Moş Crăciun îi priveşte şi inima i se umple de bucurie. Drumul până aici a fost presărat cu peripeţii. Dar parcă are însemnătate ceva de vreme ce aduci veselie şi voie bună unor copilaşi atât de frumoşi, atât de înţelepţi şi de cuminţi ca Vasilică? ― Crăciun fericit, le şopteşte cu drag tuturor copilaşilor adevăratul Moş Crăciun, adevărata Crăciuniţă şi iepuraşul Pârlică

Mama adoptivă Curca, o pasăre cam zăpăcită, dar cu o inimă caldă şi bună, în fiecare dimineaţă îşi duce cârdul de puişori în curtea şcolii ce se află în vecinătate. Puişorii curcii sunt patru bobocei-voinicei, trei răţuşte ca nişte bărcuţe, cinci pui ieşiţi din ouăle ei naturale şi un puişor de găină negru precum e fundul ceaunului, care piuie, piuie necontenit probabil fiindu-i frică să nu rămână de cârd. Din această adunătură numai oul de găină nu fusese clocit de ea. Mama lui, atunci când bietul se ivi pe lume, nu se ştie de ce începu să-l bată cu clonţul în cap şi să strige ca o disperată: ― Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Luaţi-l, luaţi-l de aici! Nu vedeţi?! Ăsta nu e al meu! Ai mei sunt toţi aurii, frumoşi, el însă e negru ca un drac! Dacă nu îl duceţi din ochii mei, îl omor! ― De unde atâta ură faţă de un biet puişor, negru ce-i drept, dar nu mai negru decât mama lui adevărată? Gospodina casei, văzând că se îngroaşă gluma, luă puişorul şi negândind prea mult îl aduse şi îl aşeză alături de ceilalţi puişori ai curcii. Curca îl privi lung, se foi un pic apoi făcându-i loc îl acoperi cu aripa sa. Abia atunci sărmanul pui de găină înţelese ce înseamnă căldura unei aripi protectoare. În fiecare dimineaţă, după ce stăpâna îi îndoapă puişorii cu păsat, curca îi ia şi îi duce în curtea şcolii. Vara aici e iarbă multă mustoasă şi e loc îndeajuns pentru tot păsăretul din împrejurimi. La umbra unui stejar bătrân, pe o pătură de iarbă verde tivită cu troscot, nalbă şi romaniţe mirositoare, razele soarelui par mai puţin fierbinţi. Răţuştele înoată printre florile albe, bobocii ciugulesc colaci rotunzi de nalbă, puii de curcă, sătuli fiind, abia de se ating de câte un firicel de iarbă şi doar puiul de găină scormoneşte cu sârguinţă la rădăcina stejarului. ― Piu, piu, piu! îşi strigă el frăţiorii. Veniţi iute! Am găsit un viermişor! Pe neprins de veste curca îşi întinde neliniştită gâtul, îşi roteşte capul în toate direcţiile. Puişorii privesc împietriţi, speriaţi fără să ştie ce se va întâmpla. Brusc alarmă! ― Ciu! Ciu! Ciu! strigă curca. Ca la comandă patru bobocei, trei răţuşte, cinci puişori de curcă şi unul de găină se fac una cu troscotul, cu florile de romaniţă, cu iarba înaltă. Sus, deasupra, roteşte un vultur flămând. Adineauri pe peticul de iarbă erau o mulţime de pui, hrană delicioasă pentru el, acum – nimic. Unde o fi dispărut? Nedumerit, vulturul continuă să facă vârtejuri. Curca ţipă şi mai disperată. ― Ihai! Ihai, bulihare! Aleargă într-un suflet gospodina casei. Vulturul se lasă păgubaş. Pleacă. Imediat din covorul verde îşi fac apariţia patru căpşoare de boboci, trei de răţuşcă, cinci de curcă şi unul de găină. Abia spre seară curca îşi adună odraslele şi merge spre casă. Ziua s-ar încheia cum nu se poate mai bine dacă la întoarcere nu i-ar ieşi în cale acea care a vrut să-şi omoare propriul pui. Cloşca îl ţine minte pe bietul pui tuciuriu şi ori de câte ori îl zăreşte se repede spre el cu o furie nebună. Sărmanul pui de găină. De fiecare dată se ascunde după mama sa adoptivă. De obicei curca nu-i dă nici o atenţie cloştii, de dată asta însă nu mai e dispusă să rabde. Până aici au fost toate. Răbdarea ei a luat sfârşit. Cloşca simte primejdia, vrea să dea înapoi, însă nu mai există scăpare. Mare, mătăhăloasă, mama adoptivă porneşte înfuriată asupra cloştii celei nătângi. ― Ho! Nebunelor! Opriţi-vă! Aleargă stăpâna să le despartă. Aţi căpiat?! Curca se îndepărtează ascultătoare. Îşi duce odraslele la culcare. Puişorii se cuibăresc cuminţi sub aripile largi ale mamei. Toată noaptea stau acolo la adăpost şi… cine ştie, poate că visează covoraşul verde din preajma stejarului, florile de romaniţă, sau poate că visează cerul, soarele care mâine dimineaţă va răsări şi va încălzi cu aceeaşi căldură toate vietăţile, bune sau rele ale acestui chinuit şi bătrân Pământ…  

Telescopul   ― Buchet, trezeşte-te! Te rog, nu dormi! Cocoşelul îl atinge cu aripa pe prietenul său. ― Lasă-mă, Rigu, mârâie căţelul. Nu vezi? Dorm… ― Buchet, se enervează cocoşul. Dacă în noaptea asta iarăşi se va strecura Roşcovana şi va dispărea vreo moţată sau şi mai rău, doamne fereşte, voi dispărea eu… Îţi dai seama? Găinile trebuie să aibă cocoş. Dacă se întâmplă acest lucru, fii convins, mâine dimineaţă stăpâna te va alunga de la casă. ― Foar-r-r-te bine! Foar-r-r-te bine! sare în picioare Buchet. În sfârşit voi fi liber! ― Liber? se miră Rigu. Ştii ce înseamnă pentru un căţel ca tine să fii alungat de la casă? ― Înseamnă că nu voi mai avea lanţ şi că voi face tot ce îmi va trăsni prin cap. ― Greşeşti, Buchet. Un căţel alungat devine un căţel vagabond. ― Ce înseamnă vagabond? întreabă curios Buchet. ― Înseamnă că în ograda noastră nu vei mai fi primit. Şi nici într-o altă ogradă. Nimeni nu îţi va da de mâncare sau apă de băut. Vei dormi sub cerul liber, bătut de ploi şi de vânt. Iarna vei îngheţa de frig şi nimeni nu îţi va oferi un adăpost. Nu vei avea nici măcar o coajă de pâine. Vei răscoli prin gunoaie ca să nu mori de foame. Te vei ruga de oameni să te ia la ei, dar vei întâlni oameni răi care te vor bate, te vor hărţui… Câinii, Buchet, sunt făcuţi să-şi slujească cu credinţă stăpânii. ― Eu îmi slujesc cu credinţă stăpâna, se ridică speriat din culcuş Buchet ― Da? Exclamă cocoşul. Atunci de ce nu erai lângă poiată două nopţi în urmă? Roşcovana mi-a furat cea mai frumoasă puicuţă. Cea mai frumoasă… ― Iartă-mă, Rigu, mârâie Buchet. Nu mi-am dat seama că ar putea să se întâmple o asemenea nenorocire… Am lipsit doar puţin. Iartă-mă! ― Şi totuşi unde ai fost? ― Răsărise Luceafărul. Am alergat la prietena mea să il arăt. ― Priveşte Rigu! strigă brusc Buchet. Vezi?! Acolo sus? Steluţa aia strălucitoare? E Luceafărul! A răsărit Luceafărul! ― De unde ştii? ― Ştiu… De fapt Luceafărul nu e o steluţă. E o Planetă… I se zice Venera… Iar acolo vezi? Patru steluţe, două câte două? Şi încă trei care stau în rând? Acela e Carul Mare! ― Ce frumos, e încântat cocoşul. Buchet, eşti un căţel extraordinar. Cum de cunoşti atâtea? ― Cum, cum, răspunde nu fără mândrie Buchet. Îţi spun. Dar să rămână secret! Bine? ― Bine, Buchet. Tacu mă cheamă. ― Atunci fii cuminte şi ascultă, se apropie căţeluşul de urechea lui Rigu. În nopţile cu lună şi stele, zice el, Nicu, băieţelul stăpânei, după ce toţi adorm, se strecoară din casă cu un telescop. Mă urc cu el pe coteţ şi privim împreună stelele. Tare e frumos cerul privit prin telescop… Nicu îmi povesteşte o mulţime de lucruri. De la el le cunosc pe toate. ― Ce e ăla telescop? întreabă Rigu? ― Telescop? Cum să-ţi zic? Trebuie să-l vezi. Te voi chema numaidecât. Data viitoare când va ieşi Nicu. Acum vreau să dorm. Mi-e somn… Ah, cască Buchet. Aşa se întâmplă de fiecare dată când stăpâna mă leagă cu lanţul… Dorm de ciudă, de necaz… ― Buchet, te-am rugat… Nu dormi! Nu vei observa când se va furişa Vulpea. ― Ce să fac, Rigu? Crezi că-mi place să dorm? Somnul mă doboară pe nevrute. Dar… Ştii ceva? Ia să-mi spui, nu ai observat cumva pe la ce oră se plimbă vulpea pe lângă coteţ? ― Bineînţeles că am observat. Exact pe la miezul nopţii. O simt de departe. Dacă îi amestecă ceva sau cineva, atunci se retrage. Se întoarce pe la ora trei, după miezul nopţii. Şi dacă nici atunci nu reuşeşte să fure, reapare pe aproape de zori. Când şi câinii şi stăpânii dorm. Somnul de dimineaţă, ştii, e cel mai dulce. ― Adevărat, e de-acord Buchet. E foarte dulce. Mai ales după ce o noapte-ntreagă stai de veghe… Rigu, zău că nu vreau să dorm. Şi nici să devin vagabond nu vreau. Trezeşte-mă, Rigu, te rog! Înainte de a veni Roşcovana. ― Cum? e nedumerit cocoşul. ― Cum, cum… se scarpină după ureche Buchet. Cântă-mi de exemplu. Uite-aşa: Cu-cu-ri-gu-Rigu! Cu-cu-ri-guuu-Rigu! Mă voi trezi numaidecât. ― Dacă zici… Voi cânta… Precis că te trezeşti? ― Bineînţeles, Rigu! La glasul tău mă trezesc! Nu te îndoi nici o clipă! ― Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-ri-guu-Rigu! cântă cocoşul exact după miezul nopţii. ― Ham, ham, ham! Sare Buchet şi aleargă pe lângă uşa coteţului. ― Unde e Vulpea?! Unde e?! Că o sfâşii tot acu! Cocoşii de prin mahala îl aud pe Rigu şi cântă la fel. Toţi cocoşii din sat cântă exact la miezul nopţii şi toţi căţeii se trezesc. Luna de pe cer îi priveşte de acolo de sus şi nu pricepe ce se întâmplă. Dar ce vede şi ce aude – îi place. Dacă cântă cocoşii, dacă latră câinii înseamnă că ceilalţi dorm liniştit, se gândeşte Luna. Apoi întreg satul se cufundă iarăşi în somn. Vulpile se retrag de pe la coteţe. Aşteaptă ca toţi să adoarmă. Şi tocmai când cred că primejdia a trecut, hop că Rigu cântă: Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-cu-ri-guu-Rigu! ― Ham, Ham, Ham! Cât pe ce să o sfâşie pe Roşcovană Buchet. ― Bravo, îl laudă a doua zi stăpâna. Am făcut treabă bună că l-am legat. Nu e aşa, Nicu? se adresează ea băiatului său. ― Mamă, dezleagă-l, o roagă Nicu în timp ce căţelul i se gudură pe la picioare. Dezleagă-l, mamă! ― Să-l dezleg? Dar cine răspunde dacă vulpea îmi fură găinile? ― Nu se va mai întâmpla. Uită-te cât e de necăjit, zice Nicu şi îl mângâie pe Buchet. Următoarea noapte e la fel de frumoasă, la fel de senină. Cerul e plin de stele. Buchet stă lângă coteţ, de data asta fără zgardă. Îl aşteaptă pe Nicu care vine cu telescopul. ― Ieşi, Rigu! Bate Buchet la uşa coteţului. Ieşi! Să vezi telescopul! Rigu priveşte prin telescop. Se minunează. Nu a mai văzut aşa ceva. Deodată i se pare că acolo sus zăreşte o matahală de vulpe ce se furişează tiptil, tiptil spre o grămăjoară de steluţe. ― Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-cu-ri-guu-Rigu! strigă cocoşul. Păzea! Vulpea! Vrea să mănânce steluţele! ― Unde e?! Cine?! Ce?! sare speriat Buchet şi, hop, o prinde pe vulpe chiar în uşa coteţului. ― Ăsta da căţel, îl laudă stăpâna care aleargă somnoroasă la hărmălaia din ogradă. ― Bravo, Buchet! Bravo, Rigu! Dar ce facem cu Roşcata? ― Las-o să plece, zice Nicu. O fi având şi ea pe undeva pui. ― Ai dreptate, e de acord mama. Să plece! Sper că va uita pentru totdeauna drumul spre ograda noastră. ― Nicu, abia acum observă femeia. Ce faci aici? La ora asta cu telescopul? ― Du-te să dormi, Nicule! Dă-mi telescopul! Data viitoare, adaugă ea… voi privi şi eu cu voi stelele.

Buchet Buchet a venit pe lume la sfârşitul toamnei, într-o zi neobişnuit de geroasă. Luându-l de lângă cuşca căţelei aproape îngheţat, bunicul l-a adus în casă. ― Vai de mine! A plesnit din palme bunica. Nu are zile! Apoi l-a învelit într-o şalincă groasă de lână. Buchet însă s-a încăpăţânat să trăiască. Foarte curând şi-a venit în fire. Toată iarna a petrecut-o într-o cutie mare de carton aşezată lângă sobă. Bunicul şi bunica îl hrăneau cu biberonul ca pe copilaşii cei mici. Dintr-o fiinţă neputincioasă, căţeluşul s-a prefăcut într-un ghemuleţ pufos cu pielcica neagră presărată cu pete mari, albe, pentru care a şi primit numele de Buchet. ― Cum o mai duci, Buchet? îl întreba bunicul ori de câte ori se întorcea de pe undeva. Buchet scutura bucuros din codiţă şi ochii lui negri scânteiau de deşteptăciune. Va fi un câine vrednic, zicea cu mândrie bunicul mângâindu-l uşurel pe blăniţă. Abia când a venit primăvara, Buchet a ieşit pentru prima dată în curte. Nu-şi închipuise că lumea poate fi atât de mare. A început să scheaune speriat, dar bunicul l-a liniştit: ― Hai, nu fi prostuţ. Aceasta îţi este gospodăria. Deprinde-te. Va trebui să o păzeşti. Iat-o şi pe maică-ta, care te-a adus pe lume… Maică-sa părea că nu vrea să ştie de el. A ieşit din cuşcă mârâind nemulţumită: ― Hâr-r-r, hâr-r-r, de unde te-ai luat? Cine eşti? Buchet a privit-o mirat un timp, apoi, plictisindu-se, a plecat să dea o raită o prin gospodărie. Pe moment cunoştinţa lor a luat sfârşit. În scurt timp căţelul s-a acomodat cu ograda. Bunicul i-a meşterit o căsuţă din lemn cu o uşiţă rotundă, i-a aşternut un mănunchi de paie, deasupra a pus un covoraş şi l-a adus la noua sa locuinţă. Căţelul s-a întristat. Nu i-a plăcut căsuţa. Mult mai dragi îi erau orătăniile ce mişunau prin curte. Toată ziulica Buchet a umblat nestingherit printre ele. Nimeni însă nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Dar când pe neaşteptate s-a ivit motanul vecinilor şi în ogradă s-a pornit un piuit, un cotcodăcit infernal, Buchet şi-a dat seama că e de datoria lui să asigure securitatea păsăretului. S-a aruncat ca un nebun asupra oaspetelui nepoftit. L-a hămăit cu glăsciorul său subţirel, l-a fugărit într-atât, încât bietul motan nu ştia pe ce cărare să apuce. În felul acesta Buchet şi-a câştigat pentru mult timp înainte încrederea şi autoritatea vietăţilor din curte. ― Măi da e vrednic, e vrednic nu şagă căţelul nostru, a zis cu mândrie bunicul. Ştiam eu că aşa va fi… Seara Buchet a fost adus din nou la căsuţă. Dar spre surprinderea buneilor, căţeluşul s-a încăpăţânat să rămână pe noapte acolo. Pe la cântatul cocoşilor cineva porni să zgreapşăne uşa. Era Buchet. Bunicii i s-a făcut milă şi l-a lăsat să între. Bunicul însă a fost foarte ferm: ― Nici nu te gândi, Buchet, a zis el. De acu’ înainte îţi vei duce traiul în curte. Că doar nu eşti un câine din ăia alintaţi, de pe la oraş… Şi iată-l pe Buchet petrecând prima sa noapte de primăvară într-o locuinţă nouă. Cerul, presărat cu o mulţime de steluţe mici şi strălucitoare, îi dădea fiori. Când s-a ivit luna mare, rotundă şi razele ei blânde, cuminţi au alunecat peste coroanele copacilor înfloriţi – lui Buchet i-a venit inima la loc: ― Să ştii că nu e chiar atât de rău… Doar cărăbuşii care făceau mare zarvă bâzâind fără încetare printre florile de cireş îl mai deranjau. Uneori îl înspăimântau umbrele copacilor ce se clătinau la cea mai mică adiere de vânt, în rest misterul acelei nopţi i-a rămas pentru totdeauna ca o amintire frumoasă. A înţeles că noaptea îşi are viaţa ei, iar el face parte din acea viaţă. Somnul l-a prins abia spre dimineaţă. Visa un vis frumos când măcăitul raţelor, cotcodăcitul găinilor ridicate odată cu zorii l-au trezit. ― Piu, piu, piu! au alergat spre el o mulţime de ghemotoace aurii. Scoală, Buchet! E păcat să dormi când răsare soarele! O astfel de privelişte nu o vede orişicine! Buchet a deschis ochişorii plini încă de vise şi pentru întâia oară a văzut măreţia unui răsărit de soare. Din acea clipă a hotărât ferm că locul său e afară. Căţeluşul avea ce avea cu bunicul. Oriunde ar fi plecat – Buchet se pomenea alături. ― Ham, ham, ham, scârţâia el cu glăsciorul său subţire, ia-mă cu tine, bunele! Bătrânului i se părea că-i vede lacrimi în ochi. ― Bine, bine, i se înmuia lui inima, să mergem! Aproape tot restul vieţii câinele l-a însoţit peste tot. Când am venit să ne petrecem vara la bunici, Buchet ne-a întâmpinat ca pe nişte străini. A lătrat, a lătrat, dar de îndată ce bunica a alergat şi ne-a îmbrăţişat – şi-a dat seama că suntem de-ai casei. Ne-a lăsat în pace. Şi-a făcut culcuş în căpiţa cu fân şi a stat acolo supărat, cu capul pe lăbuţe toată ziulica. Uneori, din ascunzătoare, ne privea pe furiş. Era gelos. A doua zi uitase de supărare. Ne-am împrietenit foarte repede. Ne împăcam de minune. Îi arătam fel de fel de ghiduşii. Îl învăţam să sară coarda. Eu şi frate-meu eram foarte fericiţi că ne găsisem un prieten atât de devotat şi de sârguincios. ― Bravo, Buchet, bravo! îl lăudam noi, iar el, mulţumit, ni se gudura la picioare. Îi plăcea să fie lăudat. Şi totuşi cât pe ce să stricăm prietenia. În fiecare seară înainte de culcare ne aşezam încălţămintea pe scările de la întrare, lângă uşă. Dormeam până dimineaţa târziu. În schimb Buchet se trezea odată cu găinile. Alerga cât alerga aşteptându-ne, apoi plictisindu-se – venea şi se aşeza pe încălţămintea noastră. Ne aştepta până ieşeam din casă. Când în sfârşit deschideam uşa – se prefăcea că nu ne observă. ― Hai, Buchet, îl rugam, scoală! Dă-ne voie să ne încălţăm… Degeaba. Rămânea surd şi mut. Şi abia când apărea bunica cu o nuieluşă – Buchet ne elibera repejor pantofiorii. Într-o dimineaţă lângă uşă nu am mai găsit zare de pantof. Şi căţeluşul parcă intrase în pământ. Apoi l-am observat. Cu o mutră nevinovată dormea sub căpiţa de fân. ― Unde ne e încălţămintea? l-am întrebat. Ţi-ai găsit… Nici gând să ne răspundă. Eram foc de supăraţi. Am cotrobăit toată ograda. Un pantof l-am găsit lângă cuşca căţelei. Altul – tocmai lângă poartă. Una din sandalele mele – morsocată, aproape fărmată – am găsit-o în gogineaţa purcelului. Cealaltă – nicăieri. ― Buchet, am pornit să-l rog, dă-mi sandala! Arată-mi, spune-mi, unde ai ascuns-o?! ― Priveşte! a strigat fratele meu, isteţul ăsta doarme pe sandala ta! I-am sucit un pic urechiuşele. Să ţină minte cum e să ne facă necazuri. Dar nu a prins la minte. Ba chiar într-o zi a întrecut măsura. Au dispărut ciupicii bunicăi. Tărăboi prin toată ograda. Bunica mâniată-foc. ― E prea de tot! A strigat ea. Prind căţelul şi-l pedepsesc! Buchet! Buchet! Unde eşti?! L-a chemat ea. Vino încoace! Nebănuind nimic, bunul nostru prieten a alergat în întâmpinarea bunicii şi ca de obicei şi-a înfipt dinţişorii în fusta ei largă. ― Hâr-r-r-r! Hâr-r-r-r! ― Din ăştia îmi eşti? l-a ameninţat bunica. Degeaba te guduri. Degeaba te linguşeşti. Nu te mai iert. Vei sta legat de acu’ înainte, că prea îţi faci de cap! Ca toţi căţeii! Cât am rugat-o pe bunica să-l ierte, să nu-l lege… Nu s-a lăsat înduplecată. Ni se frângea inima văzându-l cum se zbate să-şi elibereze gâtul din prinsoare. Ne implora cu ochii să-l ajutăm, dar bunica era mereu cu ochii pe noi. Nu puteam să facem nimic. Peste un timp sărmanul s-a liniştit. S-a împăcat cu soarta. ― La urma urmei, ne consolam şi noi, acesta e destinul oricărui căţel de la ţară… Abia când a venit bunicul Buchet şi-a dat seama că-i veni şi lui salvarea. Văzându-l atât de necăjit bunelul şi-a pus mâinile-n cap. L-a dezlegat imediat apoi a strigat-o pe bunica. ― Mărioară! a zis el pe un ton sever pe care nici nu bănuiam că îl poate avea. Să nu îndrăzneşti, femeie, vreodată să te atingi de Buchet! Eu hotărăsc dacă trebuie legat sau nu. Poate chiar îi voi permite să stea liber toată viaţa. Ai înţeles, Mărioară? ― Da, a răspuns bunica ca o şcolăriţă. ― Nu vezi, a continuat bunicul liniştindu-se, e încă un ţânc, un pui. Lasă-l să-şi trăiască copilăria. O bucurie imensă peste Buchet. Ce dulce e libertatea. Alerga ca un nebun. Într-un târziu, obosit dar fericit, s-a oprit lângă scăunaşul pe care se odihnea bunicul. ― Na, Buchet, i-a întins bătrânul piciorul. Muşcă. Nu-ţi fie teamă. Îţi dau voie. Hai, muşcă! Buchet, ne-a explicat bătrânul, e asemenea copilaşilor mici. Îi cresc colţii. Şi vrea să muşte. Şi muşcă tot ce întâlneşte în cale. În felul acesta îşi întăreşte colţii. Iar colţii, unui câine, îi sunt de mare folos… Din ziua aceea Buchet nu s-a mai atins de încălţămintea noastră. Îi întindeam câte o nuieluşă pe care o rodea până se sătura. Dar ca şi odinioară – în fiecare dimineaţă îl găseam aşteptându-ne răbdător lângă uşă. Un căţel nemaipomenit acest Buchet… Mulţi ani după aceea ne-am petrecut vacanţele la bunici. Nu ştim cum se făcea, dar atunci când soseam Buchet ne ieşea în întâmpinare cu mult înainte de a fi aproape de casă. Ne simţea de departe. Cunoştea drumul până la staţie şi bunicul zicea că deseori în timpul anului mergea până acolo. Se întorcea singur şi o vreme rămânea trist. Era trist şi atunci când ne petrecea. Alerga înaintea noastră şi dacă ne opream – se oprea şi el. ― Mergi, Buchet, glumeam noi. Opreşte autobusul! Şi Buchet alerga. Până ne urcam – Buchet stătea ferindu-şi privirile, de parcă nu dorea să-i vedem tristeţea din ochi. Autobusul pleca, iar prietenul nostru rămânea pe loc. Îi fluturam din mâini, apoi îl vedeam alergând pe drumul ce duce spre casă. ― Du-te, Buchet, du-te… îi şopteam. Nu-i lăsa singurei pe bătrâni. Bunul şi credinciosul nostru prieten… Terminasem liceul, apoi facultatea. Veneam tot mai rar în satul de baştină a părinţilor noştri. Şi totuşi măcar odată pe an găseam timp să-i vizităm pe bunici. Într-un an am venit singură, fără fratele meu. Aşteptam să-mi iasă Buchet în întâmpinare dar Buchet nu apăru. Acasă era doar bunica. Primul lucru pe care am întrebat-o a fost unde e bunicul şi Buchet. Am auzit o istorie tristă care m-a cutremurat. În vara aceea bunicul păzea harbujii de pe deal. Îşi ridicase o colibă în mijlocul harbuzăriei, avea cal, căruţă şi în fiecare vineri încărca căruţa cu harbuji şi venea acasă. Când se întorcea – Buchet se lua din urma căruţei. Bunicul îl alunga, dar într-una din zile, crezând că Buchet l-a ascultat, nu a luat seama şi abia ajuns la colibă nu reuşi să-l deshame pe Murgu că hop şi Buchet alături. Sărmanul câine. Alergase zece kilometri, cum să-l mai cerţi? Astfel Buchet a rămas să-şi petreacă zilele şi nopţile în câmp împreună cu bunicul şi cu Murgu. Bunicul vorbea, Buchet asculta. Alături foşnea pădurea, deasupra se deschidea cerul. Bătrânul povestea întâmplări, pătărănii din tinereţile sale. Îi povestea despre acea porţiune de pământ pe care stăteau ei acum şi care se numea La Cneazu. Bunicul de felul său era o fire visătoare şi poate că atunci mai mult ca oricând realiză că şi el, şi Buchet, şi Murgu, şi pădurea, şi acei pepeni verzi, rotunzi şi copţi, sunt mici, mici părticele din ceea ce se numeşte natură. Aceleaşi istorii ni le-a povestit şi nouă când eram mici. Adesea îi plăcea să spună că orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul şi soarta sa pe pământ. Soarta lui Buchet a luat o întorsătură dramatică în ziua când bunicul a venit acasă lăsându-l singur cu Joienica, viţeluşa pe care bunicul o adusese la colibă şi pe care o priponea la marginea pădurii ca să pască iarbă. ― Să ai grijă de Joienica, i-a poruncit bunicul câinelui. Până diseară mă-ntorc. Să fii cuminte, am nădejde în tine! Dar ca să fie sigur că totul va fi bine l-a rugat şi pe un vecin care avea colibă nu departe să arunce câte o privire din când în când spre Joienica. Mai târziu vecinul i-a povestit că o haită de câini sălbatici a atacat viţeluşa. Dar până să ajungă el – Buchet a fugărit haita şi a dispărut în pădure. Şi… nu s-a mai întors. ― Cred că l-au sfâşiat animalele alea sălbatice, porni să plângă bunica. Bietul nostru Buchet, se linişti ea. Nu ştiu, poate greşesc, dar inima-mi spune că trăieşte… Şi dacă trăieşte, mai devreme sau mai târziu se va întoarce acasă… Vai de mine! Strigă bunica. Să deschidem poarta! Vine Ion! Nemaipomenită bunica mea. Cunoştea până şi sunetul roţilor de la căruţa lui Ion al ei… Murgu întră în ogradă şi nu vă închipuiţi cât de mare ne-a fost bucuria şi mirarea când pe o căpiţă de lucernă, înconjurat de pepeni verzi, l-am văzut pe Buchet. Ne-am repezit să-l îmbrăţişăm. Îi mângâiam blana sfâşiată temându-mă să-i ating rănile, încă necicatrizate. ― Buchet, îi ziceam, fii tare! Rezistă! Ne privea cu o bucurie imensă. Nu era necesar să ne vorbească pentru a înţelege ce se petrece în sufletul lui. Nu avea cum să alerge de pe căpiţa de fân, să vină să se gudure la picioarele noastre. La un moment dat a închis ochii, şi-a lăsat capul pe lăbuţe şi a rămas un timp nemişcat. M-am gândit că în felul acesta îşi ascunde lacrimile. Lacrimi de bucurie. Vroia să rămână dârz până la capăt. ― E un erou, a zis bunicul cu tristeţe. Un adevărat erou. Şi nici măcar nu ştie de asta… Cei drept, adevăraţii eroi niciodată nu realizează cine sunt ei de fapt. Mă simt vinovat. Nu trebuia să-l las singur… dar a salvat-o pe Joienica. Aproape două săptămâni a lipsit… Nu a avut nici hrană, nici apă. Şi totuşi, aşa rupt de dihănii, a găsit voinţă şi putere. S-a târât, a mirosit drumul şi acum câteva ore l-am auzit abia schelălăind lângă colibă… Bunicul l-a luat în braţe pe Buchet şi l-a dus în căsuţă. Câteva luni a avut nevoie Buchet de îngrijirea bunicilor, până să se pună pe picioare. Aproape că devenise acelaşi. Doar că şchiopăta de un picior. Nu mai putea să alerge şi în ochi îi apăruse un soi de tristeţe pe care n-o mai observasem altădată… Mai fusesem pe la bunici. Buchet nu mă mai petrecea ca odinioară până la staţie. Ultima dată m-a privit de parcă îşi lua rămas bun. L-am mângâiat iar el şi-a întors privirea. ― A îmbătrânit bietul nostru Buchet, a oftat bunicul. Ce să-i faci… Bătrâneţea vine fără să întrebe… Mda… Toţi trei îmbătrâniseră… Mai aproape de iarnă Buchet iarăşi s-a îmbolnăvit. Buneii l-au adus în casă. Au petrecut iarna împreună. Spre primăvară câinele a ieşit afară. Era o fiinţă care iubea şi preţuia libertatea. Buchet a plecat de printre noi într-o noapte când cărăbuşii făceau mare zarvă prin florile de cireş, iar cerul presărat cu stele nu mai speria pe nimeni. ― Orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul său pe pământ, ne spunea adesea bunicul. O floare înfloreşte, se stinge şi în scurta sa viaţă aduce multă bucurie, frumuseţe şi parfum. Şi aceasta îi este menirea şi rostul. Buchet a fost un izvor de credinţă, de dragoste necondiţionată. Ne-a iubit fără să ne ceară ceva în schimb. Viaţa lui a avut un rost frumos pe pământ. Niciodată nu-l vom uita. Un suflet nemaipomenit. Bunul şi dragul nostru Buchet… Bunul şi scumpul nostru prieten…