Emilia Plugaru

Cele două gângănii Mitruţ e un băieţel timid, tăcut, cu ochii ca două cireşe sălbatice. Privirea lui e privirea unui bătrân căruia de mult i-au nins anii în plete. Lui Mitruţ îi place singurătatea. Când ambii părinţi pleacă de acasă, lucru ce se întâmplă foarte rar, e cel mai fericit om de pe lume. Îşi ia căţelul pe care îl cheamă simplu, Cuţu, şi merge la plimbare. Dacă la întoarcere Cuţu latră la uşă, băiatul ştie – de cealaltă parte e mama şi tata. Uneori însă Cuţu tace, se gudură, flutură din codiţă şi Mitruţ sare în sus de bucurie. ― Suntem singuri! strigă el. Apoi câteva ore aleargă prin casă, se dă de-a berbeleacul, ţipă, îl fugăreşte pe Cuţu, îl sărută, îl strânge la piept şi ochii lui capătă sclipiri de copil fericit. Când se aude cheia în broască – Mitruţ tresare ca electrocutat. ― Cuţu, Cuţu, şopteşte băiatul. Fii cuminte, vine tata! Ce fericit e Cuţu că nu pricepe tot ce vorbesc oamenii. Dacă ar înţelege – şi-ar da seama că dinţii lui sunt nimic pe lângă vorbele ascuţite pe care şi le aruncă aceştia unii altora. Când tata o ceartă pe mama, Mitruţ îşi astupă urechile, închide ochii, dar şi aşa vede cum din gura părintelui său ţâşnesc şuvoaie de foc, săbii, cuţite care se lovesc de capul mamei, apoi cad, luând forme ciudate, la podea. Mama tace. Îşi astupă urechile, se face tot mai mică, mai mică, în timp ce tata creşte, creşte, devenind o fiinţă desfigurată, necunoscută, înfricoşătoare. Când deschide ochii, tata e acelaşi de întotdeauna. Vedeniile cu limbile de foc, cu săbii şi cuţite dispar şi Mitruţ desluşeşte clar ce zice tata. ― Dacă nu te-aş fi întâlnit – acum aş fi fost un om fericit! De ce tocmai tu?! Când în jur sunt atâtea femei? Dispari din ochii mei! Şi tata ridică mâna, dar nu loveşte. Îl observă pe Mitruţ. Faţa i se schimonoseşte, îl priveşte cu ură, apoi, fără să zică ceva, pleacă. Mama rămâne pierdută, dezorientată. Ochii îi înoată în lacrimi. Nu se mai reţine şi izbucneşte în plâns. Mitruţ ar vrea să o mângâie, dar nu face acest lucru. Mama nu-l vede. Când în sfârşit îl observă, se opreşte din plâns şi porneşte să-l certe. ― Mitruţ! strigă ea. De ce nu-ţi pregăteşti lecţiile?! Ai mâncat?! Ai spălat vesela?! De ce nu mă ajuţi, Mitruţ?! Eşti băiat mare! Şi iarăşi începe să plângă. Lui Mitruţ i se pare că acum el e mic, mic, de forma unui punctuleţ. Ar vrea să dispară sau măcar să devină invizibil. Însă nimic din toate acestea nu se întâmplă. Într-un târziu mama se linişteşte. ― Mitruţ, şopteşte ea, te rog, iartă-mă! Sunt atât de necăjită… Nu ştiu ce să fac… Ar trebui să fug, să las totul baltă… Dar nu am putere, nu am voinţă. E tatăl tău. Şi te iubeşte… Şi mama rămâne măcinată de gânduri. Oare cum poate să fie atât de oarbă? Mitruţ nu ştie să descifreze gândurile oamenilor, dar are o capacitate despre care nu vrea să spună nimănui. Nici chiar mamei. De vara trecută, de când a fost la bunici – vede forma şi culoarea gândurilor. Atunci când mama e adâncită în gânduri, în jurul capului ei se formează o aură din flori roze. Dacă gândurile îi sunt triste, în interiorul aurii plutesc flori veştede, iarbă şi frunze uscate. Dar niciodată capul mamei nu e înconjurat de spini, mărăcini, prin care să plutească fiinţe scârboase. Uneori tata îi vorbeşte mamei cuvinte blânde, dar în jurul capului său Mitruţ vede o mulţime de scârboşenii. Mama se bucură, e fericită, băiatul însă e speriat şi se linişteşte abia după ce spinii şi balaurii din jurul capului tatălui dispar. Ca să desluşească culoarea şi forma gândurilor, Mitruţ trebuie mai întâi să-şi scarpine bine urechea dreaptă şi să clipocească de câteva ori. Rareori face acest lucru. Până vara trecută, petrecută în munţi, era un copil obişnuit. Ceea ce i se întâmplă în acea vară, îi schimbă în întregime viaţa şi de acolo i se trăgea şi capacitatea stranie de a vedea forma şi culoarea gândurilor. Dar despre astea – mai târziu. Mitruţ e convins că toată lumea ştie ce se petrece în familia sa. Tata o terorizează pe mama şi acest lucru nu are cum să nu-şi pună amprenta asupra lui. Îi este ruşine să meargă la joacă. E retras, închis şi nu caută compania nimănui. Totuşi, rarele ori când se află în mijlocul copiilor – e isteţ, vesel, râde, spune, dar e îndeajuns ca cineva să zică o vorbă ne la locul său că brusc se întristează şi pleacă. Deseori Mitruţ crede că tata e o fiinţă venită de pe altă planetă. Glasul îi este atât de puternic încât chiar şi atunci când dânsul crede că abia şopteşte, glasul i se aude de cealaltă parte a străzii. Tata nu vorbeşte – tună. Ce-i drept acest lucru se întâmplă doar când se află în preajma lui Mitruţ sau a mamei. Odată, de la balcon, Mitruţ l-a văzut vorbind cu cineva din vecini. Era binevoitor, râdea, povestea, avea glasul puţin înfundat, dar domol. Băiatul s-a gândit că acela nu e tatăl său. Sau poate că e tatăl cel adevărat, însă atunci când intră în casă – cineva îl preface într-o fiinţă menită să-l chinuiască pe el şi pe mama. Chiar din prag îi caută capăt de gâlceavă mamei. Mama are părul lung, împletit într-o cosiţă groasă ce-i ajunge până la călcâie. În supărarea sa, tata deseori încolăceşte cosiţa în jurul mâinii şi-o învârte pe mama prin toată casa. Se opreşte doar când îl aude pe Mitruţ plângând. ― Vezi?! tună tata. Ai speriat copilul! Apoi urmează un şir de injurii. ― Cu cine mi-am legat viaţa?! urlă el. Cu cine?! Într-un târziu, privindu-i ameninţător, se retrage în camera sa. Mama şi Mitruţ plâng strânşi unul lângă celălalt. ― Hai să plecăm, şopteşte Mitruţ. ― Unde? întreabă mama. ― La munte… La bunei. Acolo e atâta linişte. E atât de frumos, atât de bine… ― Eh, Mitruţ, oftează mama. Când trăiam la munte credeam că nu voi putea părăsi acel loc. Acum nu-l pot părăsi pe acesta. Aici e casa mea. E oraşul meu. Îmi place munca pe care o fac. Şi… nu uita. Bun sau rău – e tatăl tău. Ţin la el. Aşa cum e… Nu e vinovat, nu e bucuros de felul cum ne tratează. Pur şi simplu e un om nervos. Înţelegi? ― Nu înţeleg! ţipă Mitruţ. Nimeni în afară de tine nu pricepe! ― Vei înţelege… Când vei creşte… ― Niciodată! Niciodată! Auzi?! Brusc Mitruţ se sperie. I se pare că strigă exact ca tata. Se linişteşte şi vorbeşte calm. ― Nu o să înţeleg, mamă. Ceea ce înţeleg e că nici unul din voi nu mă iubeşte. Sunt singur. Nimănui nu-i pasă de mine. ― Vai, Mitruţ! Nu e adevărat! Îmi pare rău… nu ştiu ce să fac… Parcă aş trăi într-o maşină de spălat rufe. O maşină ce se învârte, se învârte şi din care nu pot să ies… Doar tu mă mai ţii legat de această viaţă… Te iubesc foarte mult… Foarte mult. Crede-mă, continuă ea printre lacrimi, şi tata te iubeşte. Dacă nu ar fi aşa, de mult ne-ar fi părăsit… El zice că doar pentru tine rămâne. ― Mamă… încearcă să spună Mitruţ, dar tace. E convins că tata se iubeşte doar pe sine. Aşa a fost, aşa va fi întotdeauna. Îşi aminteşte cu durere, cu groază cum anul trecut, înainte de vacanţa de vară, tata l-a umilit în faţa copiilor din ogradă. În ziua aceea tata venise acasă cu mult mai devreme decât de obicei. Un copil de-al vecinilor îi ieşi în cale, strigând: ― Mitruţ vorbeşte urât! Spuneţi-i că nu e frumos! Tata îl chemă şi Mitruţ se apropie fără să ştie ce se întâmplă. ― Pantalonii jos! urlă tata. Faţa i se schimonosi. Îşi strânse buzele subţiri atât de tare încât acestea i se făcură vinete. Parcă hipnotizat, Mitruţ dezbrăcă imediat pantalonii. Simţi pe fesă palma asudată, lipicioasă a tatălui său. O dată, încă o dată, apoi nu mai simţi nimic. Văzu feţele îngrozite ale copiilor din curte. Nu-l dureau loviturile. Îl durea umilinţa şi ruşinea. Tata încetă să lovească abia când acelaşi copil al vecinilor începu să plângă. Noaptea Mitruţ făcu febră. Stătu în spital două săptămâni. Nu-i povesti nimic mamei. La ce bun? Oricum i-ar fi găsit scuze soţului ei. Unicul lucru frumos ce urmă după spital e că veni vacanţa, iar odată cu vacanţa – mult aşteptata plecare la bunici. Aici se întâmplară acele lucruri ciudate, de care Mitruţ îşi aminteşte deseori. Micul sătuc în care locuiesc bunicii se află pe muntele Violet. I se spune aşa fiindcă din depărtare crestele împădurite par violete. Pe munte aerul e atât de subţire, atât de curat, încât lui Mitruţ în primele zile îi era greu să respire. Apoi se deprinsese. Mirosea a iarbă, a parfum, şi mai ales mirosea a brad. Acest miros intens de brad îi dădea senzaţia că în curând va fi Anul Nou. Dar până la Anul Nou trebuia să treacă timp. Era în plină vară şi în vâlcica de la marginea sătucului înfloriseră macii şi romaniţele. Iarba crescuse verde, mustoasă. Pe munte ploua des, dar ploile erau scurte şi calde. Când apărea soarele – Mitruţ credea că cerul e spălat cu buretele. Atât de strălucitor şi de albastru i se părea. Două căpriţe albe ca neaua, un ieduţ negru ca tăciunele, cu o steluţă albă-n frunte, toată ziulica se învârteau în jurul lui. Mitruţ se simţea bine în compania lor. Bunicul zicea că niciodată nu a văzut animale mai deştepte. Înainte de a sosi Mitruţ, în fiecare zi căpriţele plecau singure la păscut. Când li se făcea sete veneau acasă, bunicul le adăpa şi iarăşi plecau. Dacă bunicul le zicea să nu roadă frunzele de salcâm, căpriţele îl ascultau. Aveai senzaţia că aceste animăluţe înţeleg tot, doar că nu pot să vorbească. Mitruţ se trezea dis-de-dimineaţă, mânca şi alerga împreună cu căpriţele în lunca plină cu maci înfloriţi. Acestea stăteau cuminţi pe lângă el şi băiatul nu avea altă treabă decât să caute fragi copţi. Se tolănea, se dădea de-a berbeleacul prin iarbă, şi iarba, desfăcându-şi firele, îl îmbrăţişa, îl purta ca într-un leagăn. Liniştea din jur, imensitatea cerului, măreţia muntelui îl fascinau. Uneori i se părea că el însuşi e o gâzuliţă din alea mici care nu ştie de părinţi şi căreia soarele îi dăruieşte căldură, iar pământul o adăposteşte, o mângâie ca un adevărat părinte. Aici, pe munte, Mitruţ nu dorea să-şi amintească de casă. Într-una din zile căpriţele nu plecară acasă la apă, ci îşi potoliră setea într-un pârăiaş de munte. Apoi se întoarseră în luncă, se culcară şi adormiră imediat. Mitruţ rămase mirat de comportamentul lor. Se culcă alături şi în scurt timp adormi şi el. Se trezi de la zbieratul căpriţelor. Stăteau în picioare, cu urechile ciulite, păreau speriate de parcă ar fi avut lupul în faţă. Se întoarseră spre Mitruţ şi băiatul le văzu ochii. Toate trei aveau ochii roşii. În următoarea clipă o rupseră la fugă alergând spre pădure. Alergă după ele. Le chemă, le strigă, căpriţele însă se afundară în desiş. N-avu timp să se dumerească şi se pomeni din lumină în întuneric. Din când în când observa totuşi blăniţele albe licărind ca nişte beculeţe printre arborii ce-i dădeau fiori. Brusc se pomeni într-o poieniţă rotundă, în care lumina soarele atât de puternic că fu nevoit să închidă ochii. Îşi aminti de o poveste de-a bunicii. Bunica zicea că în pădurea de pe Muntele Violet este o poiană în care nu există noapte. Poiana Soarelui, aşa se numea acel loc. Şi mai spunea buna că cine nimereşte acolo nu mai găseşte drumul spre casă. Era convins că se afla anume în acea poiană. Deschise ochii şi observă un obiect rotund, luminos ce semăna foarte mult cu o farfurie zburătoare. Se miră şi mai mult când îşi observă căpriţele urcând cele câteva trepte ale farfuriei. Porni după ele şi intră într-o încăpere rotundă, tapată de jur împrejur cu oglinzi. Căpriţele dispărură. Straniu, dar Mitruţ nu se vedea în acele oglinzi. Uită de căpriţe şi începu să studieze încăperea. În mijlocul sălii erau două fotolii. Pe fiecare – câte o pernuţă. Pernuţele erau ornate cu ţurţuri de diferite mărimi şi… ce îl miră cel mai mult – ţurţurii se mişcau încontinuu ca în bătaie de vânt. Dar nici vorbă de boare de vânt. Fiindcă altceva mai distractiv nu găsi şi fiindcă se simţea obosit – se aşeză pe unul din fotolii. Auzi un sâsâit şi brusc încăperea se umplu de o putoare insuportabilă. Ţurţurii pe care stătea se mişcară, îi strânseră capul şi băiatul urlă de durere, dar nu reuşi nici să icnească că fu aruncat ca o minge pe podeaua moale, elastică şi caldă. Se ridică, privi spre fotolii şi rămase stâlp de uimire. Ba chiar îl umflă râsul. De pe ambele fotolii îl priveau acele pernuţe care de fapt erau două enorme gângănii care aveau faţă de om. Pernuţa pe care stătuse Mitruţ era ceafa unui cap cu ochi, cu nas, gură – ba chiar cu mustăţi. Un cap plat, înzorzonat cu mulţime de tentacule. Băiatului i se păru că mutra din faţă se asemăna cu tata. Cealaltă nu avea mustăţi. Înseamnă că era femelă. Gângăniile îl priveau atent. ― Bravo, căpriţe! strigă gângania cu mustăţi într-o limbă perfect românească. Ni l-a adus pe băiat! Gângăniile săriră de pe fotolii şi merseră spre partea opusă a încăperii. ― RO-1, RO-1, vorbi gângania mascul, de data asta vorbim în limba acestui copil, adică în română, ai înţeles? ― Da, stăpâne, răspunse un glas metalic de după perete. În încăpere îşi făcu apariţia o fiinţă, pe care la început, Mitruţ o consideră om. Era înalt, avea mâini, picioare, dar avea talia atât de subţire încât practic părea că îi lipseşte burta. Nu purta încălţăminte, îmbrăcăminte sau dacă purta – acestea erau de culoarea pielii strâns lipită de corp. Individul era atât de slab, fără muşchi, fără grăsime pe el, încât lui Mitruţ i se păru că ar putea să-l înfrunte în caz dacă acesta ar vrea să-i căşuneze vreun rău. ― Îl dărâm cu un deget, se gândi băiatul şi iarăşi îl umflă râsul. Se prinse la gândul că de când se află aici mereu îi vine să hohotească. Uitase de casă, de părinţi, de bunici, de muntele îmbrăcat în haină de brad, de căpriţele sale năstruşnice. I se părea că se află de când lumea în această sală rotundă. Ba chiar şi pe acele gângănii şi pe acest individ răşchirat avea senzaţia că îi cunoaşte de când lumea. ― RO-1, auzi Mitruţ glasul gânganiei mascul, nu uita – şterge-i memoria! Anihilează-i voinţa! Dacă nici de data asta nu reuşeşti, te demontez şi te las să zaci în poiană pentru vecie! Ai înţeles, RO-1?! Fă ce ai de făcut! Imediat vlăjganul păşi spre Mitruţ, îl înşfăcă şi băiatul îşi dădu seama că de fapt acesta e foarte voinic. Mâinile lui păreau nişte cleşti de oţel. Mitruţ ţipă, dar nu se opuse. Pielea individului era rece ca gheaţa. Se gândi că are de-a face cu un robot. ― Nu-ţi fie frică, vorbi robotul destul de blând. Nu o să te doară. Apoi îl duse în altă încăpere la fel rotundă. Îl aşeză într-un fotoliu şi cu o pensetă îi introduse în urechea dreaptă câteva obiecte minuscule. Mitruţ simţi un val de căldură prin tot corpul şi i se păru că e cea mai fericită persoană de pe lume. Sentimentul de fericire îi trecu repede, făcând loc unei înfiorări bruşte. Privi spre robot şi văzu că acesta are ochii roşii, cu sclipiri fosforescente. Încercă să-şi amintească ce se întâmplă până în acea clipă, dar nu-şi amintea nimic. Nu ştia cine este, de unde vine, cum nimerise aici. Robotul atinse peretele-oglindă, se aprinse o luminiţă şi peretele deveni un imens ecran. Mitruţ văzu pe ecran o odaie în care la o masă stăteau un bărbat şi o femeie. ― „Ei sunt părinţii tăi”, citi băiatul mai sus de imagine. Nu ştia însă ce înseamnă părinţi. Nu-şi amintea să-i fi văzut vreodată pe cei doi. Din memorie i se şterse tot, aproape tot. Îşi amintea doar că e om, că trăieşte pe planeta Pământ, că limba în care vorbeşte e româna. Brusc îşi mai aminti că în jurul lui trăiseră mulţi oameni şi că undeva departe, dar unde anume uitase, e un munte căruia i se zice Violet şi pe acel munte e un sătuc cu o vâlcică plină cu maci înfloriţi, iar printre maci pasc trei căpriţe. Frânturile de amintiri veneau şi dispăreau. Totul i se încâlci în minte. ― Părinţi… Părinţi… Ce o fi însemnând acest cuvânt? Făcu un efort să-şi dea seama, dar totul era în zadar. În imaginea pe care o avea în faţă, femeii îi apăru în jurul capului o aură roză prin care pluteau floricele de toate culorile. ― „Acestea sunt gândurile bune ale mamei tale”, citi Mitruţ. Bărbatului îi apăru o aură cenuşie din care ţâşneau limbi de foc şi în care mişunau fel de fel de fiinţe scârboase. ― „Acestea sunt gândurile rele ale tatălui tău”. ― Fu, se strâmbă Mitruţ. Oamenii au asemenea gânduri? E dezgustător. Imaginea cu bărbatul şi femeia dispăru. Robotul atinse peretele şi Mitruţ văzu pe ecran un băieţel de vreo nouă anişori. ― „Acesta eşti tu.”, citi el şi izbucni în râs. ― Eu? întrebă. Dar… cine sunt eu? ― Eşti un mic pământean. Un copil cu sângele curat şi fierbinte, răspunse cu tristeţe RO-1. Îţi vom împrumuta sângele ca să-l introducem celor două gângănii. Ei cred că doar având sânge de pământean se vor preface în fiinţe asemănătoare la chip şi trup vouă – oamenilor. ― Dar… ce se va întâmpla cu mine? întrebă băiatul. ― Ai de ales… Prima variantă e să mori… Aş putea însă să te prefac în gânganie. Sau în robot… Ca să-i slujeşti alături de alţi roboţi pe stăpâni. Ce preferi? ― Prefer să rămân ceea ce sunt, vorbi calm Mitruţ. Îmi place să fiu Om. Să devin gânganie?! Sau robot?! Ha, ha, ha! Te-ai văzut vreodată în oglindă? ― Niciodată. La ce bun? Oglinzile nu sunt pentru roboţi, zâmbi RO-1, dar din ochi i se scurse o lacrimă. Ochii lui căpătară o culoare albastră, albastră, aproape sinilie. În clipa aceea ai fi jurat că e om. Pe faţa îi puteai citi compasiune şi milă, apoi brusc expresia feţei i se schimbă, deveni dură şi Mitruţ văzu cum băiatului de pe ecran i se introduc în ambele mâini nişte tubuleţe subţiri anexate la un aparat ciudat. Simţi cum mâinile îi devin grele, reci, pe frunte îi apărură broboane de gheaţă, se gândi că în curând va înceta să respire, dar nu-l încercă nici un sentiment de frică. Sângele băieţelului din imagine se scurgea lent prin tuburi. Brusc copilul de pe ecran porni să se zbată vrând să-şi elibereze braţele. Mitruţ simţi că trebuie să-i sară în ajutor, întinse mâinile, le smuci şi observă că sângele adunat în aparat se scurge îndărăt în corpul copilului. Sări în sus de bucurie. În momentul acela imaginea sa făcu acelaşi lucru, eliberându-şi braţele. Mitruţ se ridică din fotoliu, îşi scutură mâinile amorţite, se întoarse cu spatele spre ecran şi drept în faţă le văzu pe cele două gângănii. ― Tâmpitule! urlă gângania bărbat la RO-1. Unde e RO-2?! Iar le-ai făcut singur pe toate?! Nu i-ai şters toată memoria, toată voinţa acestui mic pământean! Adu-l pe RO-2! Vă demontez imediat! Vă las să putreziţi pe vecie aici! ― Ro-2… s-a defectat, răspunse calm RO-1. Nu am reuşit să-l repar. ― Experimentul a eşuat… vorbi gângania femelă. A câta oară… Dar nu te înfuria, se apropie ea de mascul. Nu e vina lor. Dă-le crezare. S-au învechit. Au nevoie de reparaţie. ― Iar noi avem nevoie să ne recăpătăm înfăţişarea de mai înainte! Cât mai rapid! Cine să-i repare? De mii de ani ne târâm ca nişte neputincioşi! Avem doar creier! Roboţii ăştia amărâţi ne sunt braţele şi picioarele! Nici măcar să-i demontăm nu suntem în stare! Nu suntem în stare de nimic! Tu eşti de vină! Tu! şi masculul se repezi spre femelă. Mitruţ avu senzaţia că aceştia se vor încăiera, totuşi încăierarea nu avu loc. ― Eh, oftă femela. Dacă nu am fi reuşit să-i creăm pe roboţi înainte de a căpăta înfăţişarea asta scârboasă, nu doar noi, poate chiar întreaga planetă Galax nu ar mai fi existat. Nu te supăra pe ei… Lasă-l pe RO-1 să plece. ― Bine, fu de acord masculul. Pleacă, se înturnă el către RO-1. Te voi chema… Micul pământean să rămână. Într-o bună zi, continuă el, roboţii ăştia vor acţiona de sine stătător şi atunci nu doar noi, ci întreaga planetă Galax va fi în primejdie. ― Să nu ne gândim doar la lucruri urâte. Să sperăm că totul va fi bine. Cel puţin RO-1, sunt convinsă – niciodată nu ne va trăda… Ce păcat că e doar un robot. Cândva, crăiasa Seluna mi-a spus că dacă s-ar găsi o fiinţă vie care să ne iubească cu adevărat, fără să ţină cont de înfăţişarea noastră groaznică, fără să ţină cont de putoarea pe care o emanăm atunci când ne enervăm, să ne iubească din tot sufletul – în acest caz s-ar putea să redevenim frumoasele fiinţe de mai înainte. Eh… Nu am mai fi nevoiţi să vizităm necontenit Pământul, să facem experimente asupra oamenilor… Nu-mi place acest lucru. ― Nu-ţi place?! urlă masculul. Nu cumva ţi-e milă de ei?! Noi, galaxiţii, nu cunoaştem ce înseamnă mila, dragostea sau bunătatea! Ai uitat?! Vrei să-ţi aduc aminte?! Şi masculul îşi încordă tentaculele, femela îi repetă gestul, începură să sâsâie şi încăperea se umplu de un miros insuportabil. Mitruţ fu nevoit să se lipească de peretele-oglindă ca să nu fie împroşcat de veninul celor doi. Apoi gângăniile se liniştiră, tăcură un timp, Mitruţ crezu că au uitat de el, dar masculul sparse într-un târziu tăcerea: ― Ce facem cu acest mic pământean? Nu ne mai este de nici un folos. ― Păcat… De data asta chiar am crezut că vom reuşi. Dar… Nu a fost să fie. E rău că nu-i putem conecta la aparat de mai multe ori pe aceşti pământeni. ― Nu-ţi fă griji. Vom găsi altul. Pământul e mare, iar ei sunt mulţi. ― Nu e vorba de asta, oftă femela. Nu ştiu de ce am impresia că anume sângele acestui pământean ar fi putut să ne ajute. Simt că prin venele lui curge ceva asemănător cu viruşii pe care îi avem noi. Eh… Îmi place piciul… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri… Sărmanii mei copilaşi. Erau chiar mai frumoşi decât el… ― Încetează! urlă masculul. Ţi-am spus de atâtea ori! Nu-mi mai vorbi despre bieţii noştri copilaşi! Ai face bine să hotărăşti ce facem cu ăsta?! ― Ştii ceva? Hai să-l cruţăm. Să-l luăm cu noi pe planeta Galax, propuse femela. ― Ai înnebunit? Se va molipsi de virusul-gânganie şi va deveni exact ca mine şi ca tine. La ce bun alte gângănii alături? ― Mda… Ai dreptate… Şi totuşi… Parcă mă încearcă un sentiment ciudat. Nu aş vrea să-i pricinuim vreun rău. Şi femela se apropie de Mitruţ, îl privi cu blândeţe, pe obraz i se scurse o lacrimă. ― Aoleu! strigă masculul. Ce e cu picătura asta de apă pe obrazul tău?! Nu cumva?! Te-ai molipsit de la pământeni?! De virusul milei şi a bunătăţii?! Scoate-ţi din cap nebunia! Noi suntem Galaxiţi! Ga-la-xiţi! Înţelegi?! Înfuriat, masculul se repezi spre femelă şi cât ai clipi – cele două gângănii se încleştară devenind un ghem ce se rostogolea rapid pe podea. Bucăţi de tentacule zburau în toate direcţiile. ― Gata, auzi Mitruţ. Nu mai avem tentacule. Să ne odihnim până ne cresc altele. Gângăniile se dezlipiră şi Mitruţ le văzu goale-goluţe. Erau şi mai neplăcute. Închise ochii şi brusc îi veni cheful să râdă. Niciodată nu râse cu atâta poftă. Nici el nu ştia ce-l apucase. Gângăniile îl priveau mirate nepricepând ce înseamnă aceste sunete. Probabil nu ştiau că oamenii au capacitatea să râdă. Apoi se tolăniră în fotolii şi un timp sforăiră liniştite. Mitruţ se aşeză pe podeaua caldă, aţipi un pic. Nu dură mult. Primul se trezi masculul. Pe furiş se dădu jos din fotoliu, târându-se spre fotoliul femelei. Apropiindu-se, o împroşcă cu venin. ― Ce te-a apucat?! strigă femela. Ce ţi-am făcut de data asta?! Cu ce-ţi sunt vinovată? ― Eşti! urlă masculul. Întotdeauna eşti vinovată! De toate eşti vinovată! Chiar dacă încă nu ştiu de ce anume! Mereu vei fi vinovată! ― Iartă-mă, vorbi femela cu glas întretăiat. Te rog să mă ierţi. Mă ierţi? Lui Mitruţ îi veni în minte imaginea unei femei, care îşi cerea foarte des iertare de la bărbatul său. Era femeia pe care i-o arătase pe ecran RO-1, adică era mama sa. Cu toate că încă nu-şi amintea ce înseamnă cuvântul mamă, totuşi în minte îi veneau frânturi de imagini cu mama şi cu cel pe care l-ar fi numit tată. Această scenă de acum o mai văzuse undeva, cândva. ― De ce gângania-femelă îşi cere iertare de la mascul fără să poarte vreo vină? E mare greşeală din partea ei. Nimeni nu trebuie să poarte vina pe care nu a înfăptuit-o. Nu e corect. Dar ce e corect? O fi corect că se află acum aici? Şi cine e el? Şi cine sunt aceste făpturi din faţa sa? Şi cine e acel RO-1? Totul i se încurcă în creier. De parcă nu mai avea creier. Nici chiar ce înseamnă să ai creier nu mai ştia. Gângăniile sforăiau ceea ce ar fi însemnat că nu văd şi nu aud nimic. După ce se odihni un pic, Mitruţ pipăi peretele-oglindă. Începu să-l doară capul. Avea senzaţia că aici, în această încăpere, îl paşte o mare primejdie şi că dincolo de peretele-oglindă e o altă lume, o lume a lui, o lume frumoasă în care trebuie încă să-şi găsească locul. Va ieşi de aici neapărat. Cu orice preţ. Continuă să pipăie peretele şi dădu de o pornire de uşă. Împinse puţin şi uşa se deschise în exterior. Se pomeni într-o poiană luminoasă, înconjurată de arbori înalţi. Merse în direcţia lor. Deodată arborii făcură picioare şi-i veniră în întâmpinare. Mitruţ nu găsi altă soluţie decât să dea înapoi şi să intre în încăperea rotundă. Imediat în spate îi sări una din gânganii; îşi simţi trupul încleştat de tentacule, dar foarte curând gângania îl eliberă. ― Ai crezut că eşti mai deştept?! urlă masculul. Ai vrut să ne păcăleşti?! De aici nu scapă nimeni, doar dacă vrem noi! Nu mai încerca să faci vreo prostie, până nu m-ai enervat cu totul! RO-1, unde eşti, RO-1?! continuă să urle gângania. Ca din pământ apăru robotul-galaxit. Slab, subţire, cu capul rotund, mare, sprijinit pe un gât firav care ba se lungea, ba dispărea cu totul. ― RO-1, vorbi masculul pe un ton ameninţător, târându-se spre fotoliu. Experimentul a eşuat. Din vina ta. Nu i-ai anihilat complet memoria şi voinţa acestui mic pământean. Ştiai că a încercat să evadeze? ― Da, stăpâne! Dar l-am adus înapoi! ― Bravo. Ai făcut bine. Acum distruge-i imediat toată memoria şi toată voinţa. Te rog să nu dai greş. Până vom hotărî ce facem cu el – să nu aibă memorie şi voinţă. Ai înţeles? ― Da, stăpâne! strigă RO-1 şi se apropie de Mitruţ. ― Mic pământean, îi şopti el la ureche. Nu-ţi fie frică. Îţi voi reda toată memoria, toată voinţa. Te voi salva. Prefă-te că nu ai voinţă, că nu ai memorie. Nu mă trăda! Fii ascultător! Ai în-cre-de-re! Mitruţ simţi cum robotul iarăşi îi scormoneşte în ureche. Urechea dreaptă îl gâdilă, îi veni cheful să râdă, dar brusc îşi aminti că el e Mitruţ, îşi aminti de căpriţe, de bunici, de mama şi tata. Îşi aminti că gângania-mascul seamănă foarte mult cu tata. Aceeaşi ochi, aceleaşi mustăţi, aceeaşi înfăţişare severă. Poate că şi tata o fi vreo fiinţă venită de pe planeta Galax? Îşi alungă acest gând sinistru. Acum nu mai avea nici un chef de veselie. Vroia cât mai repede la bunici sau măcar acasă, alături de Cuţu. Văzu acum cu alţi ochi încăperea rotundă. Îşi aminti că bunica îi povestise despre Poiana Soarelui, unde soarele se odihneşte atunci când apune. ― Cine se rătăceşte pe acolo – e pierdut pentru totdeauna, zicea bunica. Acum era convins că se află anume în Poiana Soarelui, pe o farfurie zburătoare şi că e obiectul experimentelor acestor gângănii şi a robotului numit RO-1. Dar nu are nimic altceva de făcut decât să se încreadă în RO-1. ― „RO-1 nu e chiar un robot, de vreme ce nu îndeplineşte orbeşte toate poruncile stăpânilor”, se gândi băiatul. ― RO-1, strigă Masculul. Am impresia că mintea acestui pământean mai produce gânduri! Am dreptate?! ― Nici vorbă. I-am dezactivat creierul. Nu mai are memorie, nu mai are voinţă… E o legumă… ― Bine RO-1. Te cred. Acum scoate-i toţi senzorii. Să nu-i rămână nici unul. De fapt… Lasă-i senzorul care îl va ajuta să vadă gândurile semenilor săi. Ha! Ha! Ha! Râse cu poftă gângania. Dacă îl înapoiem pe băiat pământenilor – va fi foarte distractiv. Foarte… Pleacă RO-1! se întristă brusc masculul. Lasă-mă cu băiatul! Vreau să-l privesc… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri. Nu e ca ceilalţi pământeni. E altfel… ― Te rog să nu mă trădezi, îi şopti, trecând pe alături, RO-1. Nu uita, nu ai vo-in-ţă… Nu ai me-mo-rie… Ţine minte, doar aşa te pot salva. Rămas singur cu gângăniile, Mitruţ stătu nemişcat, temându-se chiar să clipească. Masculul îl privi, apoi îl atinse cu tentaculele şi din ochi, ca şi din ochii femelei ceva timp în urmă, i se scurse o lacrimă. ― Ce faci?! strigă femela. Ai un strop de apă pe obraz! Ziceai de mine, dar dumneata?! Adineauri ai scos nişte sunete exact cum a făcut-o pământeanul! E grav! Noi doi ne molipsim de viruşii lor! Trebuie să încetăm să vizităm Pământul! ― Ce fac?! urlă masculul. Ne-am molipsit?! Să încetăm să vizităm Pământul?! Mai bine îl vizitam înainte de a descoperi virusul „Gânganie”! Am fi luat de pe atunci viruşii lor, virusul milei, al bunătăţii şi poate că acum am fi avut înfăţişarea de galaxiţi, fiinţe frumoase, cu mult mai frumoase decât pământenii! Tu eşti de vină! Tu m-ai îndemnat să-i prefac pe duşmanii mei în gângănii! Tu ai dorit să-i vezi umiliţi, târându-se în faţa noastră! Şi ce-a ieşit din asta?! Am devenit cu toţii Gângănii! Şi ei şi noi! Căci viruşii nu aleg! Dacă erai atât de deşteaptă – de ce nu mi-ai sugerat să descopăr mai întâi „anti-virusul Gânganie”?! În cazul acesta, eu şi cu tine, împreună cu frumoşii noştri copilaşi ne-am fi păstrat înfăţişarea! Eşti mama tuturor relelor! Gânganie scârboasă! Ptiu! ― Da?! strigă la rândul său femela. Sunt mama tuturor relelor?! Dai vina doar pe mine?! Ai fost dumneata vreodată vinovat de ceva?! Bineînţeles că nu. Mereu trag ponoasele… Şi totuşi fii cinstit! Celelalte gângănii de pe Galax au pierit de mult, noi doi încă trăim! Datorită cui?! Datorită mie! Eu, îşi înfoie tentaculele femela, eu am descoperit elixirul vieţii! Cu mult înainte de a fi devenit gângănii! Am creat sistemul de roboţi! Roboţi care continuă să muncească din greu pe planeta noastră! Nici un strop din elixir nu trebuia să împart cu tine! Nici un strop… Dar am sperat şi mai sper că ne vom recăpăta înfăţişarea! Şi că vom renova civilizaţia de pe Galax. Şi că vom fi… fericiţi. ― Ha! Ha! Ha! râse cu poftă masculul. Niciodată nu se va întâmpla acest lucru. Vorbeşti de parcă am fi ştiut ce înseamnă fericirea. Adevăraţii galaxiţi nu ştiu de semnificaţia acestui cuvânt. Fericirea e un virus care circulă doar printre pământeni. La fel ca mila, bunătatea şi alte nenorociri caracteristice locuitorilor planetei Pământ. ― Nu te mai fandosi atât. Poate nu observi, dar câteva clipe în urmă ai scos iarăşi sunetele sinistre pe care le-am auzit la băiat. Te-ai molipsit, te-ai molipsit dragul meu… De acu înainte vei râde, te vei bucura, vei plânge, îţi va fi milă şi îţi va părea amarnic rău de răutatea pe care ai avut-o atunci când ai hotărât să-i deportezi pe copilaşii noştri, să-i arunci fără nici o remuşcare printre pământeni. Bieţii mei copilaşi… Poate că sângele lor curge chiar prin venele omuleţului din faţa noastră… Pe care vrei să-l laşi fără de viaţă… Nenorocitule! îşi repezi femela tentaculele spre mascul şi Mitruţ asistă încă o dată la spectacolul cu tentacule frânte. Ar fi vrut să-şi poarte puţin picioarele, dar îi era teamă şi abia când le auzi pe gângănii sforăind încercă să facă puţină mişcare. De data asta însă nu dormiră mult. Se treziră şi veniră în faţa lui Mitruţ. ― Lasă-l pe băiat să stea pe podea, vorbi femela. L-or fi durând picioruşele. ― Cum să-l las? Nu vezi că nu pricepe nimic? Să vină RO-1 să-l aşeze… ― Bravo piciule, îi şopti robotul apropiindu-se. Continuă să te prefaci… O să fie bine… ― Eh, oftă masculul aşezându-se în fotoliul său. Crezi că mi-a fost uşor să mă despart de copilaşi? Nu am avut încotro. De virusul „Gânganie” se molipseau doar maturii şi acei ajunşi la vârsta maturităţii. Nu am vrut ca pruncii mei să ajungă gângănii. Căci asta îi aştepta… RO-1 i-a adus şi i-a lăsat printre oameni. Erau nişte fiinţe mici şi nevinovate. Dacă printre pământeni nu există gângănii – înseamnă că ei au crescut ca adevăraţi galaxiţi. Pământul le-a fost prielnic şi virusul care nu reuşise încă să-i atace a dispărut cu totul. Într-o privinţă ai dreptate… Sângele lor s-a amestecat cu cel al oamenilor. ― Adevărat… Altfel cum s-ar explica că în ultima vreme civilizaţia de pe Terra a devenit atât de crudă, atât de războinică, de răzbunătoare? fu de acord şi femela. Precis că o parte din pământeni sunt galaxiţi de-ai noştri. Sânge din sângele copiilor mei… Dar şi aşa, totuna trebuie să continuăm cercetările. Chiar dacă va fi nevoie să sacrificăm întreaga omenire… ― Cum?! răcni revoltat masculul. Cum să sacrificăm întreaga omenire?! Trebuie să facem tot posibilul să ne recăpătăm înfăţişarea fără asemenea sacrificii. Omenirea e un imens laborator pentru cercetările noastre! Mai ales în domeniul virusologiei. Pricepi?! ― Pricep, pricep… mormăi femela. Chiar mă gândesc uneori că am putea… pe viitor… să-i infectăm şi pe ei cu virusul-gânganie. Să vadă ce înseamnă să te târăşti, să fii neputincios… după ce ai fost mare şi tare! Ha, ha, ha! Aoleu! Am scos aceleaşi sunete? Ce pacoste a mai dat peste noi?! RO-1! RO-1! strigă ea ca apucată. Ce sunt aceste sunete, RO-1, întrebă femela după ce robotul intră în odaia rotundă. ― Nimic grav, stăpână, răspunse robotul făcându-i din ochi pe furiş lui Mitruţ. Nu e o infecţie gravă. Din contra. Această „infecţie” îi ajută pe oameni să treacă mai uşor peste greutăţi. Râsul provoacă oamenilor un sentiment de bucurie şi de mulţumire de sine. Oare acum nu vă simţiţi mai bine? În afară de asta – nu trebuie să vă fie frică de pământeni. Căci multe din ce au galaxiţii au ajuns şi la ei. Iar ceea ce au oamenii în sistemul lor, nu e deloc nociv pentru galaxiţi. ― Ba e nociv! sări din fotoliu masculul. E foarte nociv! Nu vreau să fiu infectat cu mila, cu bunătatea, cu prostia şi cu alte tâmpenii de felul acesta! Fă tot posibilul ca sistemul nostru să fie curăţat! Ai înţeles? ― Am înţeles, stă-pâ-ne, silabisi RO-1, făcându-i iarăşi din ochi lui Mitruţ. Gângania-mascul se târî înapoi spre fotoliu, se urcă şi în câteva clipe sforăia de răsuna încăperea. ― A obosit, vorbi femela, e extenuat… În glasul ei Mitruţ simţi grijă, ba chiar gingăşie. „Interesant”, se gândi băiatul. Ce va urma? Oamenii se vor preface în galaxiţi sau galaxiţii în oameni? Probabil că totul depinde acum de roboţi. Aceste două gângănii nu-şi dau seama că soarta lor e în mâinile lui RO-1. Dar şi soarta lui e în mâinile lui RO-1… Mitruţ stătea nemişcat la podea în timp ce femela îl studia atent. ― Cât de norocoşi sunt pământenii, îi vorbi ea lui RO-1. Să fi avut o planetă atât de frumoasă cum e Pământul, să fi fost înconjuraţi de atâta frumuseţe – crezi că ne mai duşmăneam? ― Cred că da… ― De ce, RO-1? ― Fiindcă sistemul vostru e împânzit cu prea multă răutate. Prea multă… ― Şi ce e de făcut, RO-1? Să-ţi spun drept, şopti ea după ce tăcu un timp, uneori nici măcar nu-mi pare rău că mă molipsesc de viruşii lor. ― Să-ţi spun drept, răspunse tot în şoaptă RO-1, mi se pare că şi eu, care sunt un robot, şi eu m-am molipsit de aceşti viruşi. Stăpânului n-o să-i placă deloc… ― N-o să-i placă… ― Ce?! sări brusc din fotoliu masculul. Ce n-o să-mi placă?! Puneţi la cale ceva împotriva mea?! ― Doamne fereşte, stăpâne! se fâstici RO-1 în timp ce pe neobservate atinse cu degetul său de plastic peretele-oglindă. Vroiam să zic că stăpânului ar putea să nu-i placă… muzica populară românească. Pe imensul ecran-perete apăru imediat imaginea cerului albastru cu o mulţime de nouraşi zdrenţuroşi, ce se zbenguiau lin de colo – colo ca nişte păsări ciudate. Lui Mitruţ i se păru că acei nouraşi sunt extrem de fericiţi, îşi trăiesc clipa fără să le pese că în curând vântul îi va destrăma, fără să le pese ce se întâmplă acolo jos, pe pământ. Apoi apăru imaginea unui şirag de munţi, după care pe ecran Mitruţ văzu un sătuc cu căsuţele având acoperişurile ţuguiate. Băiatului îi sări inima din piept. Recunoscu una din căsuţe. ― „Cunosc această căsuţă!”, vru să strige el, „e căsuţa bunicilor!”, dar… rămase liniştit la podea. Cele două gângănii aveau mutrele grave de parcă urma să se întâmple cine ştie ce. Apoi Mitruţ văzu o vâlcică cu maci înfloriţi, pe care păşteau liniştite trei căpriţe. Erau căpriţele lui. Imaginea cu căpriţele dispăru şi pe ecran apăru o câmpie largă, întinsă. Mitruţ îşi aminti că alături de vâlcica cu maci e câmpia pe care în fiecare duminică tinerii de prin satele de munte se adună la horă. Şi într-adevăr, în următoarea clipă pe câmpie apăru o ceată de flăcăi şi fete tinere, toţi îmbrăcaţi frumos, în stil naţional, care, la început încet, apoi mai tare, tot mai tare, în ritmul unei muzici ce curgea ca o apă revărsându-se hăt peste munţi, porniră să muşte cu picioarele din iarbă. Tot mai iute, tot mai iute, se prinseră spontan într-o horă ameţitoare. Împreună cu ei acum părea că dansează şi iarba şi arborii din apropiere, dansează întreg pământul. Ba chiar şi nouraşii, o clipă în urmă nepăsători, se prinseră acolo sus într-o horă asemănătoare cu cea a flăcăilor, întrecându-se parcă cu ei. Nici gângăniile nu rezistară să stea locului. Scoţând sâsâitul cela neplăcut îşi mişcară tentaculele, se învârtiră una în jurul alteia şi erau atât de caraghioase încât Mitruţ cu greu se stăpâni să nu pufnească în râs. ― Gata! strigă masculul. Am obosit… Ăia de ce nu se opresc? ― S-au oprit, vorbi RO-1 şi într-adevăr dansul luă sfârşit, iar locul tinerilor îl luă un bătrânel înalt cu pleata şi musteaţa ca neaua. Bătrânul privi cu ochi trişti cerul, munţii, se îndreptă din spate şi porni să cânte. Cânta o melodie de jale, o doină şi se părea că toată tristeţea Pământului se concentrase în melodia sa. Mitruţ se reţinu cu mare greu să nu plângă. Tristeţea şi jalea din cântec nu era doar tristeţea şi jalea aceluia care cânta. Era tristeţea şi jalea şi chinul unui neam întreg sau poate a întregii omeniri, cine ştie? Dar doina luă sfârşit şi bătrânul porni să cânte o melodie de dragoste, plină de viaţă şi de speranţe. Lui Mitruţ i se păru că moşul nu mai e moş, ci e un tânăr viguros care niciodată nu se lasă bătut de vitregiile sorţii. Zilele triste trec şi omul face loc altor zile, mai bune, pline de bucurii şi de fericire. Şi dacă ştii să le aştepţi – aceste zile frumoase numaidecât găsesc drumul spre tine, despre asta se vorbea în cântec. Ascultând, Mitruţ uitase de fapt că se află în captivitate la nişte gângănii venite de pe alte Planete. Ar fi vrut ca acele sunete care îi mângâiau sufletul să nu se termine şi moşul parcă îl auzi. Porni imediat alt cântec, unul vesel, de pahar. ― Hopa, hop! Hopa, hop! Zi-i aşa! Tot aşa! glăsuia moşulică pipăind pământul de sub picioare, vrând parcă să se smulgă, să se înalţe, să zboare. Cât mai sus! Cât mai departe! Împreună cu cântecul său! Şi la un moment dat, moşul se smunci şi asemenea unei păsări – se înălţă. Ajungând până la nori, bătrânul cântăreţ se prinse în horă cu ei apoi, cântând şi dănţuind, înconjurară împreună munţii, dealurile, văile. Gângăniile priveau cu gurile căscate. ― De unde are atâta putere! Cum de-a reuşit să se înalţe? întrebă masculul mirat. ― Cântecul l-a ajutat, vorbi în şoaptă RO-1. Cântecul îi ajută foarte mult pe oameni… Muzica… Cu ajutorul muzicii oamenii fac minuni… ― Dar noi?! Noi de ce nu cântăm?! De ce ei cântă, iar noi – nu?! strigă înfuriat masculul, apoi se linişti. Melodia luă sfârşit şi cântăreţul zburător reveni cuminte pe pământ, pe toloaca învecinată cu vâlceaua cu maci înfloriţi. Era un pic obosit, dar faţa sa radia o lumină nepământească. Îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte cu un gest al mânii şi lui Mitruţ acest gest i se păru foarte cunoscut. În clipa următoare băiatul era cât pe ce să strige în gura mare: ― Dar acesta e bunicul! E bunicul meu! Priviţi ce bunic nemaipomenit am! Priviţi cât de frumos e! Admiraţi-i frumuseţea! Oamenii, se gândi Mitruţ după ce se mai linişti un pic, nu sunt frumoşi prin hainele ce le acoperă goliciunea, nu sunt frumoşi prin trăsăturile feţei, prin supleţea corpului… Ei sunt frumoşi prin cântecul pe care îl poartă în suflet. Şi nu are importanţă dacă acel cântec îşi găseşte ieşire afară, principalul e ca sufletul să poată cânta. Da… se mai gândi Mitruţ cu tristeţe – mai sunt încă atâţia oameni care nu deschid portiţa sufletului lor ca să poată intra cântecul. Sau poate că acei oameni nu au ce deschide? Nu au suflet? Aşa ori altfel – Mitruţ era fericit şi era mândru că el e nepotul bunicului său. Urmară încă multe cântece şi dansuri, apoi toloaca înfierbântată ceru un pic de odihnă. Dansatorii şi cântăreţii se împrăştiară şi Mitruţ le văzu pe cele trei căpriţe păscând cuminţi în lanul cu maci. RO-1 se apropie de peretele oglindă, apăsă pe un buton, imaginea dispăru şi în încăperea rotundă se lăsă o tăcere adâncă. Într-un târziu masculul sparse tăcerea: ― Oare piciul ştie să cânte, cum crezi RO-1? întrebă el. ― Cred că da, răspunse robotul fără să ezite. ― Atunci redă-i imediat voinţa, memoria şi zii să ne cânte ceva! ― Bine, stăpâne! se apropie RO-1 de Mitruţ, iar Mitruţ înţelese ce are de făcut. ― Are memorie, are voinţă? întrebă iarăşi masculul. ― Bineînţeles, stăpâne! fu răspunsul. Cântă-ne ceva, mic pământean! Nu prea cunoştea multe cântece, dar unul îi plăcea foarte tare şi fără să stea pe gânduri porni să-l cânte din toţi plămânii:   ― Ardeleanul şi munteanul Sunt fraţi buni cu moldoveanul, Trei români plini de putere, Căci românu-n veci nu piere! Noi suntem români, noi suntem români, Noi suntem pe veci aici stăpâni!   ― Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Nu se putea opri din hohote gângania-mascul, fără să priceapă că iarăşi scoate acele sunete care îi caracterizează doar pe oameni. Îl auzi dragă? Se adresă el femelei. Ei sunt români! Pe veci aici stăpâni! Trei români plini de putere, căci românu-n veci nu piere! Nu-şi dau seama sărmanii că dacă am vrea, cu doar câţiva viruşi aduşi de pe planeta Galax, nu ar rămâne nimic din tot ce e viu pe Pământul lor. ― Stăpâne, încă nu i-am studiat bine, dar prima impresie e că pe români nici un virus nu-i ia, îl întrerupse robotul. Cred că dacă şi cântecul lor spune ce spune, ştiu ei ce ştiu… ― Posibil, posibil… Acum însă altceva e important… Important e să ne recăpătăm înfăţişarea de galaxiţi adevăraţi. După aia vedem ce facem. Poate îi distrugem pe pământeni, sau… poate ne împrietenim şi pornim să cântăm, să dansăm împreună cu ei. Vom vedea… Până una-alta ne place să vizităm Pământul… E adevărat, le facem unele probleme, dar asta aşa, ca să nu ne plictisim. Şi ca să nu ne plictisim acum – trebuie să ne hotărâm cum procedăm cu micul pământean. De fapt… când l-am auzit cântând… am şi hotărât. ― Ce ai hotărât, stăpâne? întrebă RO-1 îngrijorat, iar Mitruţ îşi simţi inima dusă direct în călcâie. ― Să nu îndrăzneşti să-i faci vreun rău! strigă femela încordându-şi tentaculele, dar nu reuşi să atace căci masculul atacă primul. Două gheme împreunate. Bucăţi de picioruşe zburând prin toată încăperea, apoi – linişte. Linişte care pentru Mitruţ dură o veşnicie. În sfârşit masculul veni lângă Mitruţ, îl privi îndelung după care îi vorbi lui RO-1: ― RO-1, copilul ăsta chiar e adevăratul stăpân al acestui meleag. El e stăpânul, noi suntem oaspeţii. De această dată ne vom comporta ca nişte oaspeţi. Data viitoare când venim nu promit că vom proceda la fel. Acum însă simt că nu avem nevoie de viaţa micuţului. Experimentul a eşuat de la bun început. Nu are rost să distrugem atâtea cântece care ar putea să zboare din inima şi sufletul acestui pui de om. Să-l lăsăm să cânte. I-ai redat memoria, i-ai redat voinţa. Acum adoarme-l şi du-l acolo de unde ni l-au adus căpriţele. Se va trezi şi va crede că totul a fost un vis. Eh, oftă masculul, mă simt ciudat, foarte ciudat. E pentru prima dată când un pământean pleacă viu şi nevătămat de pe nava noastră… O să-mi lipsească micuţul. Am impresia că l-am îndrăgit… Ce păcat că nu-l vom mai întâlni… Ce păcat că adevăraţii lui părinţi nu-l iubesc… Mişcă, RO-1! strigă brusc gângania. Nu vezi că încep să-mi curgă din ochi picăturile alea ciudate?! Ce te holbezi? se stropşi el la femelă. Crezi că eşti mai brează?! Aceleaşi picături îţi curg şi ţie! Da! Ne-am molipsit! De viruşii lor! Ne-am molipsit de viruşii lor, dar în continuare rămânem gângănii! Aşa vom rămâne pentru totdeauna! Pentru totdeauna! Tu eşti vinovată! Tu eşti vinovată! Tu eşti vinovată! Încăierarea celor doi a fost ultimul lucru pe care la văzut Mitruţ în încăperea rotundă de pe farfuria zburătoare din Poiana Soarelui. Se trezi de la zbieratul căpriţelor. Aproape că înserase. ― Am dormit atât de mult? se sperie Mitruţ. Apoi îşi luă căpriţele şi porni spre casă. ― Unde ai fost, Mitruţ?! se repeziră buneii spre el. Te-am căutat peste tot! Băiatul nu răspunse nimic. Clipoci doar din ochi şi din întâmplare îşi atinse urechea. În jurul capului bunicului şi bunicii văzu o aură luminoasă prin care pluteau flori de toate colorile. Acelea erau gândurile bune ale bunicilor săi. A doua zi se întoarse acasă, în oraş, căci începea un nou an şcolar. Nimic bun nu se întâmplă în noul an, care din fericire trecu foarte repede. Lucrurile de acasă nu-l făceau pe Mitruţ decât să aştepte cu nerăbdare vacanţa. Ca să plece în munţi. Şi totuşi un eveniment frumos avu loc. Mitruţ descoperi că are voce. O voce cristalină, puternică, foarte frumoasă. La o lecţie de cânt a cântat „Noi suntem români”. Toată clasa, împreună cu profesorul, s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat. De atunci cântă ori de câte ori are posibilitatea să fie singur, fără de părinţi, ori de câte ori îi este greu pe suflet. A învăţat noi cântece. Cântecul îl face să uite de ce se întâmplă în familia sa, îl face fericit… O nouă vacanţă şi Mitruţ e pe muntele Violet, la bunici. Căpriţele nu-l recunosc, sunt obraznice şi bunicul zice că parcă le-a schimbat cineva. Vâlceaua cu maci, muntele, cerul, micul sătuc – toate au rămas neschimbate. Sunt la fel de frumoase. Uneori, când priveşte spre pădurea întunecată, Mitruţ îşi aminteşte de visul (sau poate nu a fost un vis) cu RO-1 şi cu cele două gângănii. Se prinde la gândul că îi este dor de gângăniile bătăioase şi mai ales de RO-1. Ar vrea uneori să se afunde în pădure, să caute Poiana Soarelui, dar ceva îl opreşte. Probabil gândul că dacă se rătăceşte, bunicii nu vor supravieţui. E ultima noapte înainte de plecarea în oraş. Bunica e plecată la o soră de-a ei în alt sătuc şi Mitruţ e acasă doar cu bunelul. Bătrânul porăieşte pe lângă cuptoraş, Mitruţ pune vreascuri pe foc. Flăcările fac umbre şi băiatul le aseamănă cu fiinţe reale. ― Iată această umbră seamănă cu un urs, cealaltă – cu o căpriţă, iar aceasta seamănă leit cu RO-1. Jocul cu umbrele e captivant, dar bunicul îl strigă şi Mitruţ se apropie uitând de RO-1, de umbre. ― Ce e, bunele? ― Stai lângă mine, Mitruţ… Mâine pleci, iar până la vara viitoare e vreme… Povesteşte ceva, îl roagă bunelul. ― Bunicule, de mult voiam să te întreb… ― Întreabă, Mitruţ… ― Când eram mic, vorbeşte băiatul cu glas scăzut, temându-se parcă de ceva, tu şi bunica veneaţi des pe la noi… Acum nu mai veniţi… De ce? Bătrânul nu răspunse. Privea jăraticul… Într-un târziu vorbi: ― Ştii, Mitruţ, zise el cu tristeţe, tu eşti unicul nostru nepot… Maică-ta e unicul nostru copil… Am fost împotriva căsătoriei ei cu taică-tu, dar nu am împiedicat-o. Când te-ai născut, eram cel mai fericit om de pe lume. Veneam des… Dar când îl auzeam pe tatăl tău cu ce cuvinte murdare o numeşte pe mama ta, pe fiica mea, mi se rupea inima. Nu o dată a fost cât pe ce să ne încăierăm… De aceea eu şi bunica am hotărât… să nu-l mai vedem. Cred că aşa e mai bine… ― Eşti convins? ― Mitruţ, a te naşte o persoană de gen masculin, încă nu înseamnă că eşti bărbat. Trebuie să meriţi să te numeşti astfel. Trebuie să câştigi acest titlu. Nu e îndeajuns doar să ai muşchi, să fii înalt şi frumos. Înălţimea sau frumuseţea chiar nu au nici o importanţă. Omul e frumos prin lumina sufletului său. Cum poate fi numit bărbat cineva care loveşte, care înjoseşte o femeie? Pe mama copilului său, sau doamne fereşte pe propria mamă? Acesta nu e bărbat. Nici om nu e… Cum poţi să stai alături, să te uiţi în ochii unui asemenea tip? ― Dar, bunicule… ― Ce e, Mitruţ? ― Te-ai gândit vreodată cât de singuri suntem noi, eu şi cu mama? Cât de tristă e mama? Lăsând-o aşa, în voia sorţii – oare nu aţi trădat-o? Nu aţi părăsit-o? Pe unica voastră fiică? Bătrânul tresări. Într-un târziu puse mâna sa noduroasă, bătătorită pe umărul firav a lui Mitruţ: ― Hai, Mitruţ… La culcare… Mâine ne sculăm devreme. Te duc eu în oraş. Mi-ai dat o lecţie bună… Eşti înţelept. Ca un bătrân… Ca un adevărat bărbat. Să nu repeţi greşelile altora… ― Bunicule, se lipi Mitruţ de bătrân, vreau să dormim afară, sub pătucul de sub brazi. ― Bine, fu de acord bătrânul. Mai ales că noaptea e caldă, e lună plină. Ne învelim cu blana de urs… Nu-i prindea somnul. Stăteau şi priveau stelele de pe cer. Luna şi stelele veniră mai aproape să le ureze noapte bună. Bunicul adormi primul şi stelele se înălţară, ocupându-şi fiecare locuşorul său pe boltă. Şi doar o singură steluţă roză rămânea aproape şi lui Mitruţ i se păru că e îndeajuns să întindă mâna că o va culege şi o va ţine în palmă. Vru să i-o arate lui bunicu, dar nu-l trezi. Îi acoperi umerii cu blana şi avu impresia că bunicul e mic, iar el e mare, mare şi straşnic de voinic. Şi dacă, doamne fereşte, va veni ursul, dar acest lucru se întâmplă des prin satele de munte – el se va lupta pe viaţă şi pe moarte, doar să-l protejeze pe bătrân. Desfăşurând această poveste, închipuindu-şi cum se luptă cu ursul, născocirile sale încet, încet se prefăceau în vise. Aproape adormise când iar zări steluţa roză. Ciudat. Acum steluţa căpătă chipul unei femei cu părul mătăsos, de culoare roză. Mai mult ca atât – steluţa îi vorbi: ― Mitruţ, îi zise femeia-steluţă, nu-ţi fie teamă. Îţi trimit o funie împletită din razele mele. Urcă! Cineva te aşteaptă aici sus. Cineva are mare nevoie de ajutorul tău. Urcă, Mitruţ! La început i se păru că visează, dar funia din raze îi atinse obrazul. Fără să stea pe gânduri porni să urce. Urca cu o repeziciune uimitoare. Se pomeni foarte repede în faţa unei femei frumoase, de o frumuseţe ne-pământească. Femeia cu părul de culoare roză stătea sprijinită de o stâncă strălucitoare. ― Ai venit, îi zâmbi ea. Ştiam că o să vii… Eşti un băiat cumsecade. Să nu te schimbi niciodată! ― Dar tu cine eşti? întrebă mirat Mitruţ. ― Mă numesc Seluna, îi întinse mâna femeia. Sunt stăpâna satelitului pe care ne aflăm. Acest satelit se învârte în jurul planetei Galax din galaxia rozelor. Bun venit, mic pământean, în galaxia noastră! ― Am auzit de planeta Galax. De ce m-ai chemat? ― Două fiinţe, două gângănii galaxite au urgentă nevoie de ajutor. Numai tu poţi să le ajuţi. Îţi aminteşti de ele? ― Ha, ha, ha! râse băiatul. Fiinţele alea năstruşnice care mereu se bat? Bineînţeles că mi le amintesc. Aş zice că seamănă cu familia mea, doar că în familia mea unul-tata se bate. Mama atât poate – să plângă. ― Îmi pare rău pentru tine, mic pământean, oftă femeia. Când părinţii nu se înţeleg, cei care suferă sunt copiii. Cândva am trecut prin aşa ceva… Să vorbim însă acum despre cei doi galaxiţi. Galaxiţii au fost întotdeauna fiinţe lipsite de sentimente şi vina o port eu cu fratele meu – stăpânul planetei Galax. Tatăl nostru, stăpânul acestei galaxii, i-a creat pe galaxiţi. Când creaţia lui era aproape gata, eu, fiind o fire neastâmpărată, am luat o eprubetă cu viruşi din laborator şi am zburat prin Univers. Din neatenţie am scăpat eprubeta. Am căutat-o peste tot, dar nu am găsit-o. Ca să nu afle tata, fratele m-a sfătuit să umplu altă eprubetă cu viruşi asemănători şi s-o pun în locul celeilalte. Aşa am şi făcut. Tata a dat viaţă galaxiţilor. Când a văzut că aceştia sunt înzestraţi cu o minte strălucitoare, dar au în ei doar viruşii răutăţii şi ai răzbunării, iar viruşii bunătăţii, ai dragostei şi ai milei sunt lipsă – şi-a dat seama imediat de cele întâmplate. Am fost nevoiţi să recunoaştem. Ne-a pedepsit crunt. Pe mine m-a exilat pe acest satelit, pe fratele, împreună cu fiinţele numite galaxiţi – pe planeta Galax. Dar aceasta e altă poveste… Şi Seluna porni să plângă. Lacrimile ei se rostogoleau la poalele stâncii şi se prefăceau în pietre scumpe. ― Femeile peste tot plâng la fel, se gândi Mitruţ. Şi mama plânge la fel. Doar că lacrimile mamei se topesc, se evaporă, pe când lacrimile Selunei se prefac în diamante. ― Deci, se linişti Seluna, vorbeam despre galaxiţi. Am ştiut că se vor autodistruge. Când au devenit gângănii, m-am bucurat. Rând pe rând au pierit cu toţii în afară de cei doi pe care i-ai cunoscut. Între timp, în laboratorul meu ce se află în miezul acestui satelit, am făcut cercetări şi am descoperit medicamentul ce i-ar fi ajutat să-şi recapete fosta înfăţişare. Nu am vrut să-i ajut. Vroiam să piară, să dispară de pe faţa Galaxului. Făcuseră prea mult rău ca să-i pot ierta. Totuşi am observat că de când vizitează Pământul – cele două gângănii s-au schimbat spre bine. Am de gând să creez o fiinţă perfectă, căci am moştenit de la tata talentul şi mă ocup necontenit de acest lucru. Dar aş vrea să-i menţin în viaţă şi pe prietenii tăi – galaxiţii. Mai ales după ce am aflat că au încetat să ia elixirul vieţii, hotărând astfel să dispară… Am rămas impresionată. Sistemul lor e îmbunătăţit. Şi totul s-a întâmplat pe cale naturală. Datorită pământenilor, sau mai bine zis – datorită ţie. Trebuie să-i ajuţi, mic pământean. ― Cum să-i ajut? întrebă nedumerit Mitruţ. ― E foarte simplu. Ţine acest flaconaş. În el e medicamentul. Te vei urca pe razele mele şi imediat vei fi pe planeta Galax, alături de cele două gângănii. Nu le-a rămas prea mult timp, trebuie să te grăbeşti. Le vei picura câteva picături în gură, dar asta nu va fi de ajuns. În timp ce le vei da medicamentul – e necesar să te pătrunzi de un sentiment sincer de dragoste faţă de ei. Doar aşa medicamentul îşi va face efectul. Nu ştiu dacă vei reuşi, dar eşti unica fiinţă care merită să încerce. Ce zici, încercăm? ― Bineînţeles, nu ezită nici o clipă Mitruţ. ― Ştiam că vei fi de acord, vorbi Seluna apoi îi mai întinse un flaconaş. ― Aici se află antidotul virusului „Gânganie”. E pentru tine. Ia câteva picături. Paza bună trece primejdia rea. Şi încă ceva. Aşteaptă un pic… Femeia se aplecă, culese câteva pietricele de pe jos, din cele care fuseseră lacrimi, le fărâmiţă prefăcându-le într-un praf alb, praful îl turnă într-un alt flaconaş, i-l dădu zicându-i: „Când te vei întoarce acasă – nu uita să-ţi prelucrezi hăinuţele cu acest praf! S-ar putea să anini pe hăinuţe viruşii care mişună pe acolo şi atunci planeta voastră va fi într-o mare primejdie. N-o să uiţi?” ― Cum să uit? Nici vorbă. O să ţin minte. ― Atunci, îl îmbrăţişă frumoasa Seluna pe Mitruţ, la treabă! Sper să reuşeşti! Urcă! Ah, da… Vroiam să-ţi mai spun… adăugă ea. Imediat ce te vei gândi că vrei să te întorci pe Pământ, îţi voi auzi gândul. Lucrul acesta se va întâmpla în câteva clipe. Să nu-ţi faci griji. ― Bine, răspunse Mitruţ urcând pe un mănunchi de raze şi nu reuşi să clipească că se şi afla deja pe planeta Galax. Pământenii de mult intuiesc că există viaţă şi pe alte planete. Dar el, Mitruţ, e primul dintre pământeni care păşeşte pe o asemenea planetă şi e foarte mândru de asta. Era atât de fascinat de ceea ce vedea încât uitase pentru ce venise aici. Privea uimit la cerul roz de deasupra sa, la pomii cu frunzele portocalii, la ceea ce ar trebui să fie iarbă, dar care avea o culoare albastră-verzuie. Cărăruşa pe care mergea Mitruţ era dintr-un nisip roşcat, dar la fiecare pas din acest nisip săreau mulţime de pietre scumpe. ― Pe Pământ oamenii se omoară pentru câteva astfel de pietricele. Aici le găseşti cu tona şi nimeni nu are nevoie de ele. Dacă-mi umplu buzunarele – voi deveni cel mai bogat pământean, se gândi Mitruţ. Vru să ridice o pietricică, dar aceasta se dovedi a fi atât de grea încât nici vorbă s-o urnească din loc. Pietricelele de pe planeta Galax săreau doar din bunul lor plac. Dar mai mult decât pietricelele – îl uimiră trandafirii. Erau unicele flori pe care le văzu în jur. Nu prea semănau cu trandafirii de pe Pământ căci nu aveau spini, nu aveau miros. Petalele acestor trandafiri erau presărate cu diamante, diamantele se scuturau, apăreau altele şi acest lucru care se întâmpla încontinuu făcea să pară că în jur e un adevărat joc de lumini. Alături de tufa lângă care se oprise Mitruţ curgea un pârăiaş şi, privind mai atent, băiatul descoperi că lichidul care curge nu e altceva decât aur curat. Îşi băgă un deget şi degetul rămase aurit. ― Câtă bogăţie, câtă frumuseţe pe această planetă, se gândi Mitruţ. Oare de ce gângăniile ziceau că Pământul e mult mai frumos? Dacă ar şti pământenii unde stă ascunsă mama bogăţiei… Şi a frumuseţii… Dar nimeni în afară de el nu ştie de existenţa planetei Galax. Şi nici nu trebuie să ştie. Mulţi şi-ar ieşi din minţi ca să ajungă aici. Probabil că dragostea de pietre scumpe pământenilor li se trage de la urmaşii copiilor celor două gângănii… Aoleu, se sperie Mitruţ. Căscând gura la pietricele am uitat că trebuie să salvez pe cineva! Oare unde să fie gângăniile? Nu prea îşi închipuia cum îi va apărea dragostea pentru ele, dar trebuia să le găsească, trebuia să încerce. Deodată chiar alături, de sub tufa de trandafiri, se auzi un sunet straniu ce semăna cu un „of”. Dădu la o parte câteva crenguţe şi le văzu pe gângănii. Stăteau sub tufă cu ochii închişi, slăbite, cu feţele pline de riduri, urâte, îmbătrânite, rău mirositoare. Erau atât de neajutorate încât lui Mitruţ i se făcu sincer milă. Se aşeză în genunchi, alături. ― Mic pământean, o auzi băiatul vorbind pe femelă cu o voce tremurătoare. Ai venit… Nu credeam că te vom mai vedea… Ce bine că ai venit… Acum când noi nu vom mai fi, tu vei rămâne stăpânul acestei planete… Planeta noastră are nevoie de cineva cu suflet bun care să o preţuiască, să n-o chinuiască, să n-o distrugă căci şi ea, planeta, e un organism viu şi suferă… Mic pământean… Mic pământean… Noi doi, eu şi el, am săvârşit atâtea greşeli, am făcut atât de mult rău… Femela nu mai zise nimic. Din ochii ei închişi porniră să şiroiască lacrimi. Lacrimile cădeau la rădăcina trandafirului şi imediat se formă un pârăiaş de apă adevărată. Mitruţ luă o mână de apă şi le stropi pe gângănii. Acestea deschiseră ochii, îl priviră cu tristeţe apoi îşi întoarseră privirile fiindu-le probabil jenă de lacrimile pe care le vărsau. ― Mic pământean, vorbi iarăşi femela care, spre deosebire de mascul, avea încă puţină forţă, dacă te vei întoarce vreodată pe Pământ, să-l găseşti pe RO-1 şi să-i spui că-i mulţumim pentru că ne-a slujit cu credinţă. ― Dar unde e RO-1? întrebă mirat Mitruţ. ― Atunci când am luat hotărârea să nu mai folosim elixirul, am deconectat tot sistemul de roboţi. Nu am fi dorit ca planeta Galax să rămână sub stăpânirea unor roboţi. RO-1 însă era ceva mai mult… Mult mai mult decât un simplu robot… L-am cruţat. A dorit şi i-am permis să se întoarcă pe Pământ… Să-i spui… Să nu uiţi… Brusc cele două gângănii începură să se zbată. Mitruţ înţelese că acela e sfârşitul. ― Nuuuu! strigă el. Trebuie să trăiţi! Am venit să vă salvez! Îi luă în braţe, îi strânse la piept şi sufletul lui de copil se umplu de dragoste faţă de aceste două fiinţe lipsite de vlagă şi acum absolut inofensive. Scoase rapid flaconaşul din buzunar şi picură câteva picături pe buzele gângăniilor. După ce sorbiră picăturile gângăniile adormiră. Dormeau un somn liniştit, respirau ritmic, feţele lor căpătară o culoare sănătoasă, le dispărură ridurile, erau acei pe care îi cunoscuse cândva în Poiana Soarelui, pe farfuria zburătoare. Începu să plouă. Ploua cu stropi măşcaţi, calzi. Mitruţ uită de gângănii. Ca un copil poznaş alergă prin ploaie, dar ploaia fu scurtă, cerul se limpezi şi grădina se umplu de un abur roz şi parfumat. Aburul se împrăştie, cerul căpătă o culoare roz-verzui-albăstruie. Pe cerul planetei Galax strălucea soarele, un soare care nu se deosebea aproape cu nimic de soarele planetei Pământ. Grădina prin care alerga Mitruţ după ploaie era şi mai frumoasă. Aceleaşi cărărui de nisip de aur, aceleaşi pârăiaşe din aur curat, doar că acum trandafirii emanau un parfum îmbătător, iar printre tufe şiroia un izvor de apă adevărată, limpede şi cristalină. Lui Mitruţ i se făcu sete, sorbi puţină apă şi brusc îşi aminti de gângănii. Le căută printre tufele de trandafir, nu le găsi, privirea însă i se opri asupra unui pom pe care nu-l observase până atunci, un măr. Un pom de măr doldora de fructe mari, rotunde, jumătate galbene, jumătate roşii. Sub pom, în picioare, ţinându-se de mână, uitându-se una alteia în ochi, Mitruţ văzu două făpturi semănând mult la chip cu oamenii. ― Oameni? se miră Mitruţ. Pe planeta Galax au ajuns oamenii? Dacă e aşa atunci ceea ce nu au reuşit galaxiţii, oamenii vor reuşi neapărat. Foarte curând această planetă va deveni o ruină… Merse încet să nu fie observat şi îi văzu pe cei doi îndeaproape. Era un bărbat şi o femeie. De o frumuseţe de nedescris. Femeia înaltă, subţire, ca un fir de trestie, cu un gât lung, cu picioare lungi, avea faţa ovală, tenul roz, catifelat, ca o petală de trandafir. În ochii mari, sinilii, adumbriţi de gene lungi, negre jucau mii de steluţe şi lui Mitruţ i se păru că în ochii femeii s-au adunat toate pietrele scumpe de pe planetă. Părul ce-i ajungea până la călcâie, cu fire negre ca de smoală, cu fire de aur şi de argint se învolbura la cea mai mică adiere de vânt vrând parcă s-o înalţe deasupra tuturor celorlalte frumuseţi. Învelită într-un văl subţire, roz, femeia îl privea pe bărbatul de alături, şoptindu-i ceva… ― Eh, oftă Mitruţ. Nu au idee ce scumpete de pietre îi înconjoară… ― Ai salvat Planeta, mic pământean! o auzi şi o văzu pe Seluna licărind o clipă pe cer. Fiinţele pe care le priveşti nu vor şti niciodată că au fost cândva gângănii… ― Dar… vru să întrebe Mitruţ, însă gândul i se opri căci rămase stopat de groază şi de uimire. Din vârful pomului spre femeie, lucios şi scârbos, cu un cap enorm, cu ochi bulbucaţi, cu limbi de foc, se târa un şarpe enorm. De frica la ce ar putea să se întâmple Mitruţ închise ochii şi se gândi că vrea acasă. I se făcu dor de bunici, de mama, de munţi, ba chiar şi la orăşelul său mic de la poalele munţilor se gândi cu mai multă plăcere. Se trezi în pătucul de scânduri de sub brazi. Se făcuse ziuă. Bunicul nu era lângă el. ― Ce vis ciudat, se gândi Mitruţ… Ia te uită, am dormit îmbrăcat… Pe unde o fi bunicul? Îl căută, găsi însă doar un bileţel: „Bunica s-a îmbolnăvit. Am plecat după ea… Acasă te va duce moşul Andrei. Are treabă în oraş. Iartă-mă. Cum se face bine bunica – venim la voi. Fii băiat cuminte. Nu uita, un bărbat, de mic e bărbat…” În oraşul de la poalele munţilor ajunse spre seară. Mama îl sărută, dar nu-l îmbrăţişă. Chiar dacă zâmbea, ochii ei rămâneau trişti. Mitruţ nu o întrebă nimic. Se retrase în cămăruţa sa să-şi vadă rechizitele şcolare. Deja îi era dor de munte şi de bunei. Nici nu observă când veni tata. Îşi dădu seama de acest lucru când auzi hodorogeli prin bucătărie. Apoi o auzi pe mama plângând. Intră acolo în momentul când tata o plesnea pe mama peste faţă. ― Ce faci?! strigă Mitruţ şi se puse între mama şi tata. Încetează! Să nu îndrăzneşti! Eşti un laş! Un laş! ţipă el şi lacrimile îi ţâşniră din ochi. Un bărbat nu loveşte o femeie… ― Tu? Tu? Mie? bolborosi tata neaşteptând probabil o asemenea reacţie din partea copilului. Vezi ce-ai crescut? Vezi? se repezi el iarăşi spre mama, apoi se răzgândi, se înturnă, îl apucă strâns de haină pe băiat, scuturându-l. ― Îţi arăt eu ţie, ţânc ce eşti, cine e bărbatul în casa asta! Îţi arăt… Nu mai reuşi să zică nimic căci sub privirile îngrozite ale mamei şi ale lui Mitruţ, imediat ce puse mâna pe haină, tata, mai întâi se zgudui ca electrocutat, apoi încet-încet din bărbatul chipeş, înalt, cu părul negru ca smoala, cu picioarele bine înfipte în pământ, se prefăcu… într-o enormă gânganie. Mitruţ înţelese rapid totul. Nu fusese un vis… Uitase să-şi prelucreze hăinuţa, aducând astfel virusul „Gânganie” pe Pământ. Prima jertfă a virusului stătea în faţa sa. Mama privea împietrită şi probabil nu-şi dădea bine seama ce se întâmplase. ― Mitruţ, întrebă ea, unde e tata? De unde a apărut această gânganie scârboasă aici? ― Această gânganie scârboasă, răspunse calm Mitruţ, e ceea ce a rămas din bărbatul tău. De fapt aşa a fost întotdeauna… O gânganie de om. ― Mitruţ! strigă mama. Nu se poate să vorbeşti atât de urât! Mitruţ, trebuie să facem ceva! Să chemăm salvarea! ― Pentru ce să chemi salvarea? Nu are nici o boală. E sănătos-tun. Cine te va crede? Îl vor lua să facă cercetări. Asta vrei? ― Nu, nu vreau… Mitruţ, cum a fost posibil? E de necrezut… Chiar seamănă cu el… Aceiaşi ochii… Aceleaşi mustăţi… Mitruţ, îl vreau pe tatăl tău înapoi, şopti mama şi porni să plângă. ― Îl vrei înapoi?! strigă Mitruţ. Pentru ce?! Ţi-e dor de insulte, ţi-e dor de bătăi?! Eu unul m-am săturat! Să rămână gânganie! Vezi cât e de cuminte? Tace, nu scoate un sunet… Şi brusc tata-gânganie porni să sâsâie precum un şarpe. Apoi sări ca o minge, urcă pe masă, răsturnă toată vesela, coborî jos, răsturnă scaunele, se împiedică de mătură, o răsturnă, împinse căldarea cu gunoi, o răsturnă, dar mai mult decât atât nu putea face. Mitruţ îl luă în braţe şi îl duse în cabinetul lui. ― Unde e cheia? o întrebă el pe mama. ― Care cheie? Ce vrei să faci? ― Dă-mi cheia! De la cabinet… Mama îi aduse cheia. Mitruţ încuie cabinetul apoi merse liniştit în camera sa. ― Mitruţ, veni mama speriată după el, deschide cabinetul! O să moară acolo… Mitruţ, fie-ţi milă… ― Milă?! Mamă, ce trebuie să se întâmple ca să te înveţi minte? Stai liniştită… N-o să moară. Ăştia nu mor. Sunt veşnici… Să stea flămând câteva zile… Să vezi cât de cuminte va fi după asta. Nu-ţi va mai zice că nu te pricepi la nimic, îi va plăcea tot ce-i vei da… ― Mitruţ… ― Mamă, am medicamentul… Îl voi face din nou om. Dar nu pot acum. Sunt obosit… Vreau să dorm. Mâine e prima zi de şcoală… Ah, da, am uitat, îşi aminti Mitruţ scoţând din buzunar flaconaşul cu tinctură pe care i-l dăduse Seluna ca să nu se molipsească de virus. Deschide gura, adăugă el şi îi picură mamei câteva picături. Nu de alta, zise Mitruţ, dar n-aş vrea ca ambii părinţi să-mi fie gângănii… Apoi merse, se dezbrăcă, cercetă atent hăinuţa, găsi câteva bucăţele din tentaculele gângăniilor de pe Galax, le aşeză într-o cutie goală de chibrituri, îşi prelucră hainele cu praful din lacrimile Selunei şi plecă la culcare, dar nu adormi imediat. Prea multe se întâmplaseră… Totuşi, se gândi Mitruţ, oamenii infectaţi cu virusul „gânganie” nici pe departe nu sunt atât de inteligenţi ca cei galaxiţi. Gângăniile galaxite vorbeau toate limbile Pământului. Tatăl său, care acum are chipul unei gângănii, nu poate decât să sâsâie… Trebuie să-l fac om… Dar medicamentul de la Seluna nu va ajuta dacă nu voi avea şi un sentiment de dragoste pentru el… Sau măcar de milă… La acest gând, Mitruţ adormi. Toată ziua la şcoală, privindu-şi colegii, profesorii, se gândea că pe majoritatea din ei ar prefera să-i vadă gângănii. Scotocea în gând care, când şi cu ce l-a supărat. În cutia cu chibrituri păstra arma perfectă pentru distrugerea omenirii. Nu există om mai puternic decât el pe Pământ. E de ajuns să arunce acele mici fărâme de tentacule galaxite peste cineva şi încet-încet Pământul va mişuna de gângănii. Care vor pieri una câte una. Civilizaţia de pe Terra va lua sfârşit. El va pedepsi omenirea. Şi omul bogat şi omul sărac, şi omul bun şi omul rău, toţi pentru el sunt acum nişte posibile viitoare nenorocite gângănii. Gândul acesta nebun nu-i dădea pace, tentaţia era atât de mare încât nu mai rezistă, lăsă lecţiile şi veni acasă. Era aproape hotărât să ia cutia şi să-i arunce conţinutul peste primul întâlnit în cale. Apropiindu-se de casă, de la un bloc auzi, pus la maxim, cântecul „Doamne ocroteşte-i pe români”. Se opri, ascultă melodia până la capăt. Se mai opriră câţiva oameni. Mai tineri, mai bătrâni. După ce cântecul luă sfârşit – o bătrânică îşi făcu semnul crucii şoptind cu tristeţe: „Doamne, ocroteşte-i pe români şi ocroteşte-le cântecul că tare e frumos… Ocroteşte-i, Doamne, pe oameni şi iartă-i pe cei care păcătuiesc că poate nu ştiu ce fac”, adăugă ea şi plecă. Mitruţ parcă se trezi dintr-un somn greu. ― Cântecul… Cântecul, se gândi el, trebuie să trăiască! Ajuns în camera sa – luă cutia, o deschise, turnă peste conţinutul ei praful care distrugea viruşii, apoi o aruncă în coşul cu gunoi. Mai rămânea să-l trateze pe tata, dar nu se grăbea. ― Mitruţ, îi vorbi mama. Până nu demult în cabinet a fost mare gălăgie. Acum nu se mai aude nimic… Deschide uşa, Mitruţ. Să nu fi păţit ceva… ― Uită, îi răspunse cu obrăznicie Mitruţ. Nici să nu te gândeşti! Să stea acolo! Nu vreau să aud de el, de această gânganie scârboasă! Strigă şi brusc i se păru că strigă exact cum striga şi tata. Se linişti, ba chiar i se făcu ruşine, luă cheia şi deschise uşa. În odaie – o dezordine de nedescris. Totul stricat, totul fărâmat. O putoare insuportabilă. Tata stătea pe canapeaua sa, cu ochii aţintiţi în pod. Când îi văzu – parcă se bucură, apoi din ochii de gânganie începură să şiroiască lacrimi. Mama se repezi să-l cuprindă, să-l sărute. Lui Mitruţ i se făcu silă. Ieşi din odaie. Câteva zile la rând mama se porăi cu tata, nedezlipindu-se de el. Îl lua în braţe, îl ducea la baie, îl spăla, îl curăţa, îi descâlcea tentaculele, îl mângâia, îi prepara bucate şi îl hrănea cu linguriţa la ore fixe ca pe copilaşii cei mici. Noaptea se ghemuia pe fotoliul din cabinet ca nu cumva să aibă nevoie de ceva tata, iar ea să nu fie acolo. Nu-i vorbea nimic lui Mitruţ. ― De ce? se întreba la nesfârşit Mitruţ, şi nu găsea nici un răspuns. Nu pricepea cum poate să existe o astfel de dragoste. A fost bătută, umilită. Lui, unicului lor copil, i-a fost distrusă copilăria, iar ea continuă să-l iubească, să-l îngrijească. Dacă i s-ar fi întâmplat ei acel lucru, Mitruţ era convins că tata nu ar fi ezitat nici o clipă s-o… Nici nu vrea să se gândească. Nu. Aceasta nu e dragoste. E o boală. Incurabilă. ― Mitruţ, îi vorbi mama într-o zi. A trecut o săptămână… Trebuie să facem ceva… Să spunem cuiva… ― Încă nu… Aşteaptă… Şi Mitruţ se îndreptă spre odaia sa. Trecând prin faţa oglinzii din antreu, vru să-şi îndrepte freza, dar constată cu groază că nu-şi vede chipul în oglindă. ― Mamă, strigă el speriat, eu… nu cumva… sunt… gânganie? ― Doamne, ce vorbeşti Mitruţ? Uită-te la tine cât eşti de frumos. Semeni cu tata. Ai ochii lui, părul lui, vei fi la fel de înalt… ― Nuuu! strigă băiatul. Nu vreau să-i semăn! Pentru nimic în lume! Şi fugi în odaie. Dormi prost. Visă urât. Foarte urât. În vis el era gânganie, iar mama şi tata aveau chip de oameni. Într-un acces de furie vru să-şi devoreze părinţii. Se trezi îngrozit, gută de sudoare. Se ridică buimăcit din pat, luă medicamentul contra virus şi intră în odaia tatălui. Mama dormea în fotoliu. Mitruţ o înveli cu cuvertura care căzuse. Apoi merse spre canapea. Îl privi pe tata. Era urât şi scârbos. Dar… era tatăl său. Ar fi vrut să aibă un altfel de tată. Unul care să-i fie perete, de care să se sprijine ori de câte ori ar fi avut nevoie. Unul care să-i fie sobă, să-i împrumute căldura şi această căldură să-i ajungă pentru toată viaţa ca mai apoi şi el să o împartă cu copii săi. Şi din această rezervă de căldură omenească, primită în copilărie de la mamă, de la tată, tot lor, părinţilor, s-o întoarcă. Orişice părinte are nevoie de dragostea şi căldura copiilor săi. Ar fi vrut să aibă un tată pe care să-l aştepte cu nerăbdare atunci când este plecat, căruia să-i spună orice, să-i povestească de exemplu că în clasa lor a venit o fată care are ochii atât de frumoşi de parcă toate pietrele scumpe s-au adunat în ei. Dar… Nu are un asemenea tată. Şi totuşi acestei fiinţe pe care o priveşte acum îi datorează viaţa. Iar viaţa este un mare dar… În adâncul sufletului Mitruţ nu-l urăşte. „Iartă-i, Doamne, pe oameni, că nu ştiu ce fac!” a zis bătrâna aceea. ― Iartă-l, Doamne, pe tata, şopti Mitruţ, se aplecă şi îl sărută pentru prima dată în viaţă. Nici nu observă că plânge. Lacrimile îi curgeau şi se prelungeau pe faţa tatei. Te iubesc, tată, zise Mitruţ apoi îi picură pe buze câteva picături din tinctura tămăduitoare. Nu mai aşteptă să vadă ce se va întâmpla. Merse şi se culcă. A doua zi dimineaţa Mitruţ îl văzu pe tata în bucătărie. Era cel pe care îl ştia dintotdeauna. ― Şezi, Mitruţ, îi vorbi tata cu un glas parcă sugrumat de emoţii. Şi tu şezi, Marie… Am să vă spun ceva. De mult trebuia să fac acest lucru… Marie, am visat un vis foarte ciudat… Se făcea că eram gânganie. Totul era atât de adevărat că acum parcă nici nu-mi vine a crede că am redevenit om. Marie… ― Da, Ioane, şopti mama. ― Marie, cred că ştii, aşa nu se mai poate… Ia valiza din şifonier şi pune acolo ce vrei… Câteva lucruri… Restul vă las vouă. Ţie şi băiatului… Să mă ierţi, Marie… Să mă ierţi, Mitruţ… O să plec de la voi. Pentru totdeauna… Au trecut cinci ani de când tata a plecat. Nu a venit niciodată să-l vadă pe Mitruţ. La început mama tânjea, plângea mai în fiecare zi. Apoi ca să nu plângă începu să croşeteze şi în timpul croşetatului îngâna câte un cântec. Mitruţ nici nu ştia că mama are un glas atât de frumos. Uneori fredona împreună cu ea. ― Mitruţ, observă mama, dar tu ai un auz muzical perfect. Şi o voce foarte frumoasă. Trebuie să faci muzică. Neapărat. Începu să ia lecţii de canto. Îi plăcea mai ales muzica populară. Luă premii la mai multe concursuri, dar nu premiile îl făceau fericit. Fericit îl făcea cântecul în sine. Era fericit că o are pe mama alături, că are bunei, fericit îl făcea muntele şi de fiecare dată când pleca acolo îşi aducea aminte de peripeţiile cu gângăniile de pe planeta Galax. Era convins că într-o bună zi îl va întâlni pe RO-1. Într-o zi îl văzu pe tata. Aproape nu se schimbase. Atât că părul i se albise un pic pe la tâmple. Nu se apropie de el. Tata vorbea cu o femeie tânără, alături de el stătea un pici de vreo trei anişori. ― Fratele meu? surâse Mitruţ. Am un frate? Poate că micuţul e mai norocos, oftă Mitruţ şi vru să plece, dar observă că piciul porni să plângă. Probabil că obosise şi se cerea în braţe. Enervat, tata se aplecă şi îl plesni. Femeia de alături se grăbi imediat să-şi ia rămas bun. Tata, şi mai enervat, îl târî pe copil spre staţia de troleibuze. Mitruţ ar fi vrut să alerge după ei, să-şi ia fratele în braţe, să-l sărute, să-l mângâie. Dar nu făcu acest lucru. Nu avea nici un rost. ― Unii oameni, se gândi Mitruţ cu tristeţe, nu se schimbă niciodată. Dispoziţia îi fu stricată. Merse în parc şi se aşeză pe o bancă. Nici nu observă că alături se mai aşeză cineva. ― Vrei? auzi un glas foarte plăcut. Mitruţ ridică ochii. O fată cu părul negru, lung, lung, cu fire aurii şi argintii, cu ochii sinilii în care parcă îşi scăldau luminile mii de pietre preţioase, îmbrăcată într-o bluziţă subţire, roză, zâmbind ademenitor îi întindea un măr copt, jumătate galben, jumătate roşu. Parcă într-o vrajă, fără să ezite, Mitruţ luă mărul şi… muşcă.

Povestea Creionaşului fermecat De ziua sa Marius a primit un cadou neobişnuit. Bunicul, care a venit de departe, tocmai din munţi, i-a dăruit un creionaş fermecat. ― Acest creion, i-a zis bătrânul, îţi va arăta adevăratele culori ale vieţii. Viaţa, nepoţele, are multe culori, dar oamenii deseori nu deosebesc nuanţele calde de cele reci, umbra de lumină, frumosul de urât şi de aceea, băiete, în lume se întâmplă multe lucruri deocheate. Cu ajutorul creionaşului, tu nepoate, vei şti întotdeauna ce culoare ai în faţă. Păstrează-l, ai grijă! Îţi va prinde bine… Marius i-a mulţumit bunicului, a pus creionul în buzunarul vestei şi… luându-se cu joaca a uitat de preţiosul cadou. Într-o zi însă, când se întorcea de la şcoală, băiatul a observat în faţa blocului său un trandafir înflorit. ― Ce floare minunată, s-a mirat Marius. O văd întâia oară. Am trecut de atâtea ori pe alături, dar nu am observat-o. Şi-a amintit de cadoul bunicului. De îndată ce a ajuns acasă – a găsit creionul, a luat o foaie albă de hârtie şi a pornit să deseneze. Nu mai avea nici o îndoială. Creionul era fermecat. Desena şi colora singur cu orişice culoare. Marius doar îl ţinea în mână. Pe foaie apăru un trandafir roşu, catifelat, frumos, de parcă ar fi fost viu. Dar nu se ştie de ce, de pe petalele trandafirului se prelungeau spre rădăcină lacrimi măşcate. ― O floare care plânge? se miră băiatul. Straniu. Ceva nu e în regulă aici. Marius alergă în curte. În grădiniţa cu flori văzu trandafirul încolăcit de mărăcini, înconjurat de sticle goale şi gunoaie aruncate de pe la balcoanele locatarilor. ― Zău, nu pricep, îşi zise Marius în gând, cum de nu am ştiut până acum că această grădiniţă e atât de neîngrijită? Porni în grabă să facă curat. Când termină lucrul observă că florile din jur emană o lumină caldă, plăcută. Scăldat de un soare domol al unui sfârşit de primăvară, trandafirul parcă-i zâmbea. ― O, cât de mult se vor bucura trecătorii, cât de mult vor admira zâmbetul trandafirului înflorit. Ciudat însă. Niciun trecător nu se oprea. ― Oare de ce? Se întrebă Marius, uimit. Privi mai atent. Descoperi că oamenii merg încolăciţi în propria lor umbră. ― Probabil, se gândi Marius, anume umbra le amestecă să observe frumuseţea din jur. Păcat… Deodată, de pe undeva alergă o fetiţă. Se opri lângă trandafir şi îl sărută. ― Bunico, strigă încântată fetiţa, priveşte, a înflorit trandafirul! E atât de gingaş, e atât de dulce! ― E o floare minunată, îi răspunse bunica apropiindu-se. ― Ca să vezi… Marius rămase şi mai uimit. Nu chiar toată lumea e învălătucită de umbră. Şi fetiţa, şi bunica emanau aceeaşi lumină albă, asemănătoare cu lumina florilor din grădiniţă. Revenind acasă Marius îşi privi încă odată tabloul. Nici pomină de lacrimi. Petalele trandafirului acum sclipeau de curăţenie. Altă dată, creionul îi desenă un ghemotoc mic, zgribulit, un căţeluş alb cu pete negre. Marius de mult îşi dorea un asemenea căţel. La un moment dat băiatului i se păru că aude un schelălăit jalnic. Alergă la fereastră. Afară ploua. În mijlocul curţii văzu un biet căţeluş – ud, părăsit, neputincios, un căţeluş care în momentul acela cerşea ajutor. Marius nu stătu pe gânduri. Cât ai clipi aduse căţelul în casă. În primul rând îl spălă de noroi. Îi dădu să bea lapte cald apoi, toată ziulica, îl purtă în braţe – să-l încălzească. De atunci el şi Ghemotoc, căci acesta era acum numele căţeluşului, deveniseră prieteni de nedespărţit. Colegii de clasă nu credeau nimic din ceea ce le povestea Marius despre creionaşul său fermecat. ― Un creionaş fermecat? ziceau ei. Face minuni? Poveşti… Adevărate poveşti. Cine mai crede astăzi în asemenea păcăleli? Adevărul e că tu, Marius, desenezi în ultima vreme altfel, mai bine parcă… am zice chiar – foarte frumos. La o lecţie de desen colegul de bancă i-a cerut lui Marius creionaşul. ― Dă-mi-l un pic! Te rog! Vreau să desenez căsuţa bunicilor mei de la ţară. Mi s-a făcut foarte dor de ei. Nu i-am văzut de un car de vreme… Toţi copiii ştiau că Ilie nu are pic de talent la desen. De data asta însă Ilie desena cu uşurinţă. Creionul alerga pe foaie şi în scurt timp copii au văzut o căsuţă mică, curată, scăldată în nucari bătrâni. Căsuţa cu olane roşii, cu brâie albastre avea ferestrele mici şi triste. ― E atât de tristă căsuţa bunicilor tăi, de ce? l-au întrebat copiii pe Ilie. ― Fiindcă sunt singuri, sunt foarte singuri. Mi-e atât de dor de ei… La acea lecţie tuturor copiilor li s-a făcut dor de bunicii lor. Rând pe rând au împrumutat creionaşul de la Marius şi au desenat câte o căsuţă. Profesoara a lipit desenele unul de altul, iar Marius a scris desubt: acesta e satul tristeţii bunicilor noştri… De atunci nimeni nu s-a mai îndoit că Marius e stăpânul unui creion fermecat. Ba chiar din acel moment în clasa lui Marius lucrurile neobişnuite au pornit să se ţină lanţ. Colegii au început să perceapă evenimentele din jurul lor un pic mai altfel decât înainte. ― Priviţi, ziceau ei, cât sunt de murdare străzile oraşului nostru. E prea multă umbră şi prea puţină căldură în acest oraş. Noi vrem ca oraşul să fie frumos, luminos şi curat. Dar pentru ca acest vis să se realizeze e nevoie de multă muncă, deci la treabă, prieteni! Pentru început au făcut curat în propria clasă. Apoi au aranjat gazonul din faţa şcolii. Au îngrijit florile, au măturat trotuarul. Au muncit din greu şi chiar dacă mai rămâneau încă multe de făcut, copiii se simţeau fericiţi. La o altă lecţie de desen profesoara a propus elevilor să deseneze oraşul aşa cum ar vrea ei să-l vadă în viitor. Fantezia copiilor a întrecut toate aşteptările. Profesoara a venit cu propunerea să afişeze desenele pe o plachetă în faţa şcolii. ― Oamenii, îşi ziceau copiii, vor dori neapărat ca oraşul să fie cât mai curând exact ca în desenele noastre. Maturii ne vor ajuta şi nu e departe timpul când vom trăi în cel mai minunat oraş de pe lume. Astfel în faţa şcolii a apărut un mică expoziţie cu genericul: „Oraşul nostru de mâine”. Dar majoritatea orăşenilor, preocupaţi de propriile griji, învălătuciţi în propria umbră, continuau să treacă absenţi pe alături. ― Eh! îşi ziceau cu necaz copilaşii din clasa lui Marius. Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne ascultă. Nu-i nimic, se îmbărbătau picii. Vom creşte mari şi vom schimba faţa acestui oraş. Viitorul e al nostru. Lumea pe care o vom construi noi va fi mai frumoasă, mai bună, mult mai curată şi mai cinstită. ― Aoleu! s-a speriat rău de tot un drăcuşor cu corniţele ascuţite şi cu codiţa între vine la urechile căruia a ajuns foarte repede planurile copiilor. Ăştia vor să schimbe lumea?! Vor ca lumea în care trăiesc ei să fie mai bună şi mai dreaptă?! Dar fraţilor, acest lucru nu se va întâmpla niciodată! Nu am de gând să permit o asemenea nelegiuire. Altfel s-a zis cu haita de draci de prin străfundurile iadului căci e bine ştiut: într-o lume corectă – diavolul nu prea are ce face. Cât încă nu e târziu – la treabă, Michiduţă! Şi drăcuşorul se făcu invizibil, se lipi de copii, apoi din una-n alta află cu uşurinţă că mama tuturor relelor nu e altcineva decât un prăpădit de creionaş. ― Hi, hi, hi, râse mulţumit Michiduţă. Las’ că-i arăt eu… Cu mine şi-a găsit nănaşul… Cât ai zice peşte îl fac să nu mai tulbure minţile copilaşilor. ― Altele îţi vor fi de acu înainte farmecele, creionaşule… Astfel, în una din zile Marius se pomeni fără de cadoul bunicului în buzunar. Îşi aminti că îl uitase pe măsuţa din clasă. ― Nu i se va întâmpla nimic, se linişti băiatul. De ce să-mi fac griji? Totul va fi cum nu se poate de bine. Între timp, creionaşul rămas singur se întristă rău de tot. Nu-i plăcea singurătatea şi pe deasupra îi mai era şi frică. Ca să mai uite de cele întâmplate începu să viseze. Nici nu observă cum în clasă se lăsă întunericul. ― Unde o fi plecat Marius? se întrebă cu tristeţe creionaşul. Poate că ar fi mai bine să-l strig? Marius, Marius! strigă el. Unde eşti?! Fu nespus de surprins când dintr-un colţ al clasei auzi un glas piţigăiat: ― Nu-l striga degeaba, prietene, Marius nu va veni. Te-a părăsit. Pentru totdeauna. Nu mai are nevoie de tine. ― Cine eşti? Nu te cunosc. Arată-te. Vreau să te văd. Şi nu te cred. Mâine voi fi din nou în buzunarul lui Marius… ― Visezi, naivule, îi răspunse iarăşi glasul. De azi înainte – eu îţi voi fi stăpân. Deprinde-te cu gândul… ― Dar cine eşti totuşi? insistă creionaşul. Vino mai aproape! Deodată, chiar alături, creionaşul observă o făptură ciudată cu două corniţe în cap, cu o coadă lungă, lungă, pe care şi-o învârtea fudul de ici colo. ― Să facem cunoştinţă, cuvântă creatura. Iată-mă! Eu sunt! Michiduţă! ― Michiduţă? Ce nume ciudat… ― Aşa e. De obicei toţi pictorii au nume ciudate. ― Eşti pictor? Nu am auzit de tine până acum. ― Cum? Nu ai auzit de marele pictor Michiduţă? Nu ştii că atunci când oamenii vor să creeze ceva bun şi frumos – eu le amestec culorile? ― Nu ştiu, dar dacă zici tu – te cred. Aş vrea să văd ce poţi. Hai, desenează, te rog! ― Eu? Să desenez? De unul singur? Hi, hi, hi, chicoti drăcuşorul şi strânse creionul cu putere între degetele sale păroase. Toată viaţa de acu înainte noi doi vom desena împreună! Lucruri minunate, băiete! Lucruri minunate! ― Dă-mi drumul, dă-mi drumul! ţipă, creionaşul. Te rog, mă doare! ― Nici nu mă gândesc. De azi înainte suntem de nedespărţit. Voi pătrunde în inima ta şi de acolo îţi voi porunci să desenezi tot ce îmi va trece mie prin cap. Prin desenele tale oamenii vor vedea doar ce voi dori eu să vadă. A doua zi, adunându-se în clasă, colegii lui Marius au rămas cu gurile căscate la cele văzute. Tapetele, mesele, scaunele – toate erau zugrăvite cu fel de fel de drăcuşori. Deasupra tablei atârna un tablou cu chipul unui drac bătrân şi caraghios. La început copiii nu ştiau ce să zică până când unul dintre ei îşi reveni şi strigă: Minunat! Minunat! Astfel de desene nu am mai văzut vreodată! ― Adevărat! au strigat şi ceilalţi. Desenele sunt pur şi simplu superbe! ― Vă plac aceste mâzgălituri? Nu mai deosebiţi urâtul de frumos? Dar ce sa întâmplat cu voi, prieteni? Aţi uitat cum desenează creionaşul meu fermecat? s-a revoltat Marius şi a mers iute spre măsuţa sa, a luat creionul şi a încercat să deseneze ceva la repezeală. Dar mare i-a fost mirarea când pe foaie a apărut un drăcuşor leit celora de pe tapete. ― O, o, o! Iată cine e autorul acestor drăcuşori! Bravo, creionaşule! Ţine-o tot aşa! au strigat copiii în cor. I-au smuls lui Marius creionul din mână apoi, cu mare zarvă, au mai adăugat drăcuşori pe ici, pe colo. S-a iscat o învălmăşeală, a pornit o ceartă, s-a încins o bătaie, s-au răsturnat scaune, mese şi nimeni nu a bănuit că toate se întâmplă din pricina unui prăpădit de drăcuşor pe nume Michiduţă. Vestea despre creionul care desenează drăcuşori s-a dus ca fulgerul prin toată şcoala. Foarte curând tapetele din clasele alăturate semănau leit cu tapetele din clasa lui Marius. Aceiaşi drăcuşori, aceleaşi mâzgălituri peste tot. Nimic nu mai era ca înainte. Nu se mai făcea curăţenie, florile, neîngrijite, se ofileau, gazonul din faţa şcolii dispăruse. Nimeni nu mai observa că în jur e prea puţină lumină, prea puţină căldură. Tuturor li se părea că e bine aşa. Copiii acum aveau alte preocupări. Umblând din mână în mână, după ce a făcut ocolul şcolii, creionaşul a trecut la o altă şcoală. În timp scurt toate şcolile din oraş semănau între ele ca nişte picăţele de apă. Marius nu mai dădea de urma creionaşului În una din zile însă, plimbându-se cu prietenul său Ghemotoc prin faţa blocului, băiatul observă un copilaş ce desena sârguincios drăcuşori pe păretele casei. ― De unde ai acest creionaş? Îl întrebă Marius pe băieţaş. ― Mi l-au dat la grădiniţă, i-a răspuns piciul. Astăzi e rândul meu să desenez cu el. Mâine creionaşul va fi al altui copil. Îl vezi? E fermecat! Desenează doar ce-i trăsneşte lui prin cap… ― Ştii ceva? i-a sugerat Marius copilului. Lasă-i tu pe ceilalţi! Mai bine hai să facem schimb! Tu-mi dai creionaşul, iar eu îţi dau în loc o cutie întreagă cu creioane colorate. Ce zici? Îţi convine? ― Păi… nu prea. Ăsta e fermecat… ― Când eşti pictor adevărat, orişice creion, orişice pensulă devine fermecată. Cu un singur creion însă, niciodată nu vei deveni un pictor veritabil. Gândeşte-te… ― M-ai convins… aş vrea o cutie cu creioane colorate, dar nu mă minţi? ― Cum să te mint? Ţi le aduc imediat. Aşteaptă-mă aici! Schimbul a fost făcut. În sfârşit cadoul bunicului era iarăşi în buzunarul lui Marius, dar, cu părere de rău, creionul nu putea desena decât drăcuşori. Până la urmă lui Marius i-au plăcut drăcuşorii. Şi-a înfrumuseţat cu ei camera, a mâzgălit cărţile, caietele apoi, plictisindu-se, a aruncat creionul cât colo şi a uitat de el. A sosit vacanţa. Bătrânul muntean a coborât muntele, venind să-şi vadă nepotul. De îndată ce a intrat în camera lui Marius – şi-a dat seama de cele întâmplate. ― Marius, a întrebat bătrânul, mai ai creionaşul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta? ― Bineînţeles, bunele. Acuşi ţi-l aduc… ― Îmi pare bine că l-ai păstrat, a zis bunelul. Mâine dimineaţă aş vrea să mergem prin oraş. Te-aş ruga să ai creionul la tine. Să nu uiţi. E foarte important… A doua zi era duminică. Bunicul şi nepotul s-au trezit devreme. Au pornit să cutreiere oraşul. Au rătăcit timp îndelungat pe străzile aproape pustii. Bunicul i-a povestit lui Marius lucruri nemaipomenit de frumoase. Despre munţii în care s-a născut, despre copilăria sa, despre strămoşi, despre datina străbună. Vremea a trecut pe neobservate. Într-un târziu, ajungând în grădina publică, s-au oprit să se odihnească. ― Marius, a zis bunicul aşezându-se pe o bancă, ai creionaşul? ― Da, bunicule, e aici, în buzunarul de la vestă. ― Dă-l încoace un pic! Scoţând din buzunar un cuţitaş, bătrânul desfăcu iute creionaşul în două, îi scoase grafitul şi fărâmiţând-ul îl aruncă în lada cu gunoi de alături. ― Ce faci bunicule?! Strigă Marius. E creionaşul meu fermecat! ― Stt… îi făcu bunicul să tacă, acuş o să vezi… Deodată, din ladă ţâşni speriat un drăcuşor năstruşnic cu două corniţe ascuţite în cap şi o coadă lungă, strâns lipită de vine. ― Te-am prins, râse cu poftă bătrânul apucând şi răsucind de câteva ori codiţa drăcuşorului în jurul degetului. Eşti al meu! ― Dă-mi drumul, lasă-mă! ţipa şi se zbătea drăcuşorul. N-am să mai fac. Marius, uimit, privea cu ochii mari cât cepele… ― Vezi? zise bătrânul. El e vinovat de tot ce se întâmplă în ultima vreme cu voi. Dar acuşi îi găsesc eu ac de cojoc. Cu acelaşi cuţitaş îi scurtă lui Michiduţă coada şi ca şi pe grafitul creionaşului – o aruncă în lada cu gunoi. Văzându-se fără coadă, dar liber, drăcuşorul o luă la sănătoasa ţipând şi blestemând până când se făcu nevăzut. ― Bunicule, întrebă Marius cu teamă, eu nu voi mai avea niciodată un creionaş fermecat? ― Ba da, îi răspunse blând bătrânul. Iată chiar acum îţi mai dăruiesc unul. Acesta însă va fi ultimul, ai grijă… Lui Michiduţă îi va creşte coada la loc şi chiar dacă nu – se va găsi un altul ca să facă rău. Lumea e plină de draci, iar treaba lor e mereu una şi aceeaşi – să amestece culorile, să-i facă pe oameni să vadă lumea doar cum vor ei. Oamenii însă – trebuie să fie vigilenţi. Tu trebuie să fii vigilent, altfel niciodată nu vei şti care sunt adevăratele culori ale vieţii. M-ai înţeles??? ― Da, bunicule, şi se lipi strâns de bătrân. Pe la o amiază s-au întors acasă. În faţa blocului, au observat acelaşi trandafir înflorit. Era la fel ca odinioară. Roşu, catifelat, superb. Dar ca şi atunci când l-a văzut întâia oară, trandafirul stătea înconjurat de mărăcini şi de gunoaie. ― Un trandafir între mărăcini? s-a întristat bunicul. ― Imediat o să fac curat, bunele. Nu-ţi fă griji! A pornit în grabă să adune gunoaiele. Când şi-a terminat lucrul Marius a văzut că în jur se revarsă o lumină albă, caldă, plăcută. Lumina venea de la florile din grădiniţă. În apartament băiatul şi-a găsit pereţii curaţi. Nici pomină de drăcuşori. Marius a luat o foaie de hârtie şi a desenat trandafirul. ― Ce floare minunată, a zis bunicul. E floarea dragostei şi a purităţii… Marius nu a răspuns nimic. Mai târziu însă s-a apropiat de bătrân şi l-a sărutat: ― Îţi mulţumesc, bunele. Îţi mulţumesc pentru creionaş. E atât de bine să poţi observa frumosul din jur… ― Ai grijă, l-a sfătuit bunelul. Păstrează cu sfinţenie acest cadou! Încă multe lucruri minunate îţi va arăta… Aş vrea, a mai adăugat bătrânul, aş vrea nespus de mult ca în lumea noastră fiecare copil să aibă parte de câte un creion fermecat… Cine ştie, a oftat munteanul, poate că odată şi odată acest lucru se va întâmpla… Să sperăm… Ar fi un lucru nemaipomenit…

Oraşul cu ochii de ploaie Să fi zis cineva pe atunci că oraşul Lumină, oraş scăldat tot anul de un soare blând, îmbăiat de ploi albastre şi calde, îmbătat de parfumul florilor – va deveni peste vremi o urbe tristă şi mohorâtă, în care soarele aproape că nu se mai iveşte şi în care oamenii nu cunosc cum arată o floare adevărată – acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Dar anii s-au scurs. Urmele urbei de altădată s-au şters. Oraşul şi-a schimbat înfăţişarea, şi-a schimbat denumirea. Din pricina necontenitelor ploi, oraşului Lumină i s-a zis „Oraşul cu ochii de Ploaie”. Nimic nu se schimbă în bătrâna urbe. Plouă şi plouă necontenit. În fiecare primăvară, când apar primii bobocei de floare, orăşenii aşteaptă cu sufletul la gură. Vor să-şi vadă oraşul inundat de floare şi de parfum. Dar sunt ani buni de când acest lucru nu se mai întâmplă. Nu există flori în oraşul cu ochii de Ploaie. Şi nimeni nu ştie de ce. Chiar dacă pomii dau roadă, nici o fiinţă vie nu-i vede împodobiţi în mantie albă. În lipsa adevăratelor flori, orăşenii meşteresc flori artificiale, din hârtie colorată. Astfel pentru ei viaţa prinde culoare. Pentru toată lumea ploile sunt o adevărată nenorocire. Ploile reci, tulburi, cu stropi cenuşii şi mai ales ploile cu stropi vişinii. Ultimele se abat întotdeauna pe neprins de veste. În timpul ploilor cu stropi vişinii dispar o mulţime de oameni. Şi iarăşi nimeni nu ştie de ce. Nu e de mirare, deci, că oraşul cu ochii de Ploaie e trist, mohorât şi de cele mai multe ori – pare pustiu. Şi totuşi în acest oraş cenuşiu, alături de ceea ce se numeşte tristeţe, trăieşte un omuleţ, un copilaş cu totul şi cu totul deosebit. Ştefăniţă locuieşte împreună cu mama şi bunica într-o căsuţă cu ferestruicile mici care parcă privesc mirate la tot ce se întâmplă afară. Băieţelul are părul de aur. Ochii lui mari, negri strălucesc ca două steluţe. Faţa îi este luminată de zâmbet şi copilul mai întotdeauna e vesel şi bine dispus. Veselia lui e sursă de mare îngrijorare pentru bunica. Ea crede sincer că orişice bucurie se plăteşte cu lacrimi. De aceea când râde copilul, bunica plânge. Vara Ştefăniţă aleargă prin ploaie şi strigă că stropii nu sunt reci, sunt calzi, iar ploaia nu e cenuşie, e străvezie, e ca argintul. ― E adevărat, zice el, că cerul mai întotdeauna e acoperit de nori, dar sunt zile când soarele străluceşte. Dar şi acele puţine zile senine, în afară de dânsul, nimeni nu le vede. Cel mai mult bunica se întristează când nepotul afirmă că florile înfloresc peste tot. ― Ştefăniţă, îi explică bunica, tot ce vezi e rodul unei imaginaţii bogate. Ţi-am povestit prea multe poveşti despre flori. Nu există flori în oraşul nostru. Ţine minte! Altfel, îl ameninţă ea, eu cu mama vom fi nevoite să te ducem la medic. Să-ţi corecteze vederea. ― Dar… bunico, priveşte! exclamă copilul şi tace. Îi este frică de medici. Foarte curând însă uită. Şi iarăşi aleargă prin ploaie şi strigă că ploaia e caldă, e ca argintul, că lângă prispă a înflorit trandafirul, că de-a lungul cărăruşei gherghinele şi-au desfăcut petalele. ― Vai, Ştefăniţă, se întristează bătrâna, tu vezi doar tufe de trandafir, doar frunze de gherghine. În ultimul timp mai ales pe mama tot mai des o bate gândul să consulte medicul. ― Lasă-l, Oana, zice bunica. Se joacă… Născoceşte. Se bucură… E copil. Mai lasă-l. Nu e bolnav. O imaginaţie bogată nu e o boală. ― Dar vede lucrurile strâmb, zice Oana, şi nu e bine. ― Dar vede lucrurile frumos şi asta e bine. ― Va suferi când îşi va da seama că lumea e mult mai urâtă. ― Va suferi dacă nu-şi va închipui că lumea poate fi şi frumoasă… Iar între timp Ştefăniţă continuă să rămână un om fericit între o mulţime de oameni nefericiţi. Şi totuşi are şi el clipe de mare tristeţe. În acele clipe îşi aminteşte de tata. Tata, după spusele mamei şi a bunicii, a dispărut într-o zi, pe o ploaie cu stropi vişinii. A plecat şi nu s-a mai întors. Ştefăniţă ţine minte acea zi. Înainte să plece, tata l-a sărutat, a scos din buzunar câteva semincioare roze şi i-a vorbit: ― Priveşte aceste seminţe, Ştefăniţă! Când vor fi aruncate în sol, când vor răsări şi vor înflori, prin frumuseţea lor vor avea puterea să destrame vălul Minciunii de pe ochii tuturor orăşenilor. Din oraşul nostru va dispărea Minciuna, va dispărea Frica, va dispărea Tristeţea. Vom trăi zile minunate, copile, a zis tata şi a plecat. De atunci nu la mai văzut nimeni. Mama şi bunica plâng mai tot timpul. Ştefăniţă le sărută, le şterge lacrimile şi le zice că de asta plouă – lacrimile lor se prefac în stropi de ploaie. ― Tata se va întoarce, le îmbărbătează el. Se va întoarce fiindcă eu îl aştept. Şi în fiecare zi Ştefăniţă priveşte în lungul străzii. Uneori i se pare că vede silueta înaltă a tatei. Dar acea siluetă dispare, se topeşte. Ştefăniţă însă nu se dă bătut. Crede ferm că va sosi clipa când îşi va îmbrăţişa din nou tatăl. Şi nimeni şi nimic nu-i poate strămuta această credinţă. Într-o dimineaţă bunica descoperi în camera copilului, pe noptieră, o floare albă cu petalele tivite cu fir de aur pe la margini. ― Ce floare minunată! De unde o ai, Ştefăniţă? întreabă bătrâna. Tu ai modelat-o? ― Dar nu e modelată. E o floare vie. Mi-a dăruit-o femeia în Alb. ― Ştefăniţă, lasă poveştile, se enervează bunica. De unde ai floarea?! Vreau adevărul. ― Întotdeauna îţi spun adevărul, suspină copilul. Tu însă niciodată nu mă crezi… ― Bine… Îşi promit că de data asta te cred. Hai, povesteşte! ― Bunico, porni să povestească Ştefăniţă, astă noapte m-am trezit din pricina unei lumini puternice. Am deschis ochii şi am văzut o femeie tânără, îmbrăcată în rochie albă. Pe cap avea o coroniţă cu flori şi din acele flori izvora lumina. Bunico, femeia în Alb semăna foarte mult cu femeia din fotografia de pe peretele din camera ta. ― Ai visat, Ştefăniţă. În acea fotografie sunt eu, când eram mireasă. ― Nu am visat, bunico, se supără copilul. Iarăşi nu mă crezi… ― Te cred, te cred, puiule, îl mângâie bătrâna, iar în suflet i se furişă îngrijorarea. Povesteşte mai departe, zise ea în timp ce se gândi că chiar mâine va pleca cu Ştefăniţă la medic. ― Femeia a scos o floare din coroană, continuă povestea băiatul, mi-a întins-o zicându-mi: „Ştefăniţă, eşti unicul om din acest oraş căruia la naştere nu i s-a picurat în ochi otrava Minciunii, a Fricii şi a Deznădejdii. Doar tu vezi lucrurile aşa cum sunt şi nu cum dictează oamenii cu ochii de gheaţă! În puterile tale e să salvezi oraşul de întuneric, de minciună, de aceste creaturi cu ochi şi cu inimă de gheaţă. În curând vom merge în noaptea Minunilor!”. M-a sfătuit să nu mă tem căci îmi va fi mereu alături. „Ai grijă de floare!”, a mai spus femeia şi s-a făcut nevăzută. Mă crezi, bunico? întreabă Ştefăniţă. ― Te cred, răspunse bătrâna nehotărâtă, apoi luă floarea şi o mirosi. O aşeză într-o vază şi i se păru că îi simte parfumul. Brusc îşi aminti ziua când îl aduseseră pe Ştefăniţă de la maternitate. Copilul dormea zâmbind prin somn, ca un îngeraş. Fiecărui prunc, îndată după naştere i se picura în ochi nişte picături miraculoase care, aşa li se spunea părinţilor, pe parcursul vieţii aveau să le corecteze vederea. Fără de aceste picături, li se zicea, copiii în loc de realitate vor vedea lucruri inexistente. Vor suferi mult din această pricină. Nici un părinte nu ezita să îndeplinească ce i se cerea. Marius însă, tatăl copilului, insistă atunci să-i picure el singur picăturile lui Ştefăniţă. Acum bătrâna e convinsă că el nu a făcut acest lucru. ― Ar fi fost o nenorocire, se bucură ea, dacă în loc de flori Ştefăniţă ar vedea peste tot şerpi şi balauri. Pe drum spre medic trecură prin faţa unei cafenele pe care era scris cu litere măşcate: „Îngheţată”. ― Vreau îngheţată! Strigă Ştefăniţă. Vreau îngheţată! În clipa aceea licări o femeie îmbrăcată în alb, cu un voal de mătase pe cap. La o adiere de vânt, voalul femeii zbură atingând faţa bătrânei. ― Ce fiinţă ciudată se gândi bătrâna. Păşeşte de parcă pluteşte. ― Bunico, şopti Ştefăniţă, e femeia în Alb. E femeia care mi-a dăruit floarea… Bătrâna nu-i răspunse. Se căznea să-şi amintească încotro pornise. Uitase totul. ― Îngheţată? vorbi ea derutată. Să intrăm… Se aşezară la o măsuţă, vizavi de singurul vizitator din cafenea. În timp ce Ştefăniţă îşi savura îngheţata, bătrâna moţăia pe scăunaşul ei. Tresări când îl auzi strigând: ― Bunico, priveşte! strigă Ştefăniţă. Bărbatul de colo are ochii de gheaţă! Se înturnă speriată. Văzu o faţă sticloasă, pătrată. Doi ochi ca două globuri de gheaţă. Frigul ce izvora din acele globuri o străpunseră. ― Nu mai vreau îngheţată, scânci Ştefăniţă. Bătrâna simţi că amorţeşte. Găsi totuşi puteri, îl smulse pe copil de pe scăunaş, îl luă în braţe şi alergă spre ieşire. Afară se întunecase de-a binelea. Când intrară în cafenea era dimineaţă. I se păru că stătură doar câteva clipe. Acum era noapte. Privi în jur şi nu recunoscu locurile. Nu ştia pe unde s-o apuce. Toate îi erau străine. Se aflau pe o străduţă îngustă la capătul căreia licărea o luminiţă albastră. Alergă într-acolo. În faţă i se deschise o stradă largă, luminată de o mulţime de beculeţe multicolore. Maşinuţe năstruşnice, pântecoase, rotunde, fără uşi, fără fereşti circulau îmbulzindu-se din ambele părţi. Bătrâna surâse: „Gândaci”, şopti ea. Maşinuţe „Gândac”. Nu mai văzuse aşa ceva. Brusc simţi cum o arde frigul în spate. Se înturnă şi la câţiva paşi îl zări pe omul din cafenea. Nu avea nici o îndoială – era urmărită. Fără să ezite, cu copilul în braţe, prin mulţimea de maşinuţe trecu în fugă strada cea Mare. Nu reuşi să pună piciorul pe trotuar că auzi o bubuitură. Spre groaza ei, îl văzu pe bărbatul din cafenea sub roţile unui camion. Se repezi să-i acorde ajutor, dar în faţă i se postă aceiaşi femeie în Alb. ― Cine eşti?! strigă revoltată bătrâna. Pleacă! Nu vezi?! Un om e sub roţi! ― Nu e om… îngână femeia fără să ridice privirile. E doar un bolovan de gheaţă… Suntem în Noaptea Minunilor… Apoi, ca şi prima dată se făcu nevăzută. Sub roţile camionului acum stătea doar un enorm bolovan de gheaţă. ― Eram convins că am lovit un bărbat, vorbi speriat şoferul camionului. Priveşte, i se adresă el bătrânei, e gheaţă! Cea mai adevărată gheaţă… De unde s-o fi luat pe această vreme? E abia început de toamnă. ― Va fi probabil o iarnă grea, răspunse bătrâna apoi, fără să ştie de ce, merse spre staţia de troleibuz. Ştefăniţă se trezi şi întrebă somnoros: ― Unde suntem, bunico? ― În Noaptea Minunilor, îngână bătrâna apoi urcă în primul troleibuz sosit în staţie. Se aşezară pe o banchetă de lângă fereastră. Lumina caldă, plăcută ce izvora din tavan îi picură bătrânei linişte-n suflet. O toropi somnul. ― Ce noapte somnoroasă, se gândi ea şi aproape că aţipise când prin mijlocul salonului trecu aceiaşi femeie în Alb. ― Bun venit în Noaptea Minunilor, le zâmbi femeia şi se grăbi spre cabina şoferului. Bătrâna îşi frecă ochii. ― Nu există nici o femeie în Alb, se încăpăţână ea să creadă. Mi se năzăreşte. Sunt obosită. Apoi, sprijinindu-se de sticla ferestrei, adormi. O trezi iarăşi strigătul lui Ştefăniţă: ― Trezeşte-te, bunico! strigă el. Priveşte! E foarte frumos! Troleibuzul se deplasa încet, fără să oprească la vreo staţie. Prin faţa bătrânei şi a copilului se perindau privelişti nemaivăzute. Case albe, înalte, cu vitrine largi, ornate frumos, de jur împrejur straturi de flori, lumini ce izvorau de peste tot şi făceau ca noaptea să pară zi. ― Ştefăniţă, sări bătrâna speriată de pe banchetă, acesta nu e oraşul nostru! Dumnezeu ştie unde am nimerit! Ştefăniţă! Unde suntem?! ― În Noaptea Minunilor, bunico, răspunse calm copilul. ― Care noapte, Ştefăniţă?! Nu vorbi prostii, nu există minuni! Vreau acasă! Cum să ieşim de aici? Dar nu reuşi să pronunţe aceste cuvinte că troleibuzul opri deschizându-şi larg uşile. ― Să coborâm, îl trase pe copil bătrâna. Mai iute! Cine ştie unde ne poate duce această maşină. Trebuie să găsim drumul spre casă… Mare le fu mirarea când se văzură chiar la capătul stradelei cu luminiţa albastră. De parcă nici nu se urniră din loc. Nici pomină de case albe, de straturi de flori, de stradă largă, de maşinuţe pântecoase. Peste tot – întuneric, beznă. De la lumina albastră văzură cafeneaua. Îşi dădură seama că doar cu o străduţă mai în vale e mica lor căsuţă. Bătrâna îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă: ― Hai, puiule, vorbi ea. Am întârziat… Ne aşteaptă mama. Să mergem acasă! ― Nu vreau acasă! strigă brusc băiatul. Pleacă! Eu rămân în Noaptea Minunilor! ― Cum să rămâi singur?! Nu vezi ce întuneric e? Eşti încă mic. ― Nu-mi pasă! Şi nu sunt singur. Sunt cu Femeia în Alb, bunico, se linişti Ştefăniţă. Spune-i mamei că mă voi întoarce. Însă doar după ce voi alunga întunericul din oraş. Şi copilul porni să alerge prin noapte. ― Aşteaptă! îl ajunse din urmă bătrâna. Aşteaptă! Nu te las singur… merg cu tine. Merseră de-a lungul străzii fără să ştie încotro. Tăceau… ― Ştefăniţă, rupse tăcerea, bătrâna. Ştii care va fi cea mai mare minune a acestei zile? ― Care? ― Va fi o mare minune dacă eu şi cu tine vom nimeri acasă. Băiatul nu reuşi să răspundă căci brusc se stârni un vânt puternic şi un vârtej fierbinte îi prinse în interiorul său. În câteva clipe pluteau pe deasupra caselor adormite. ― Acesta e sfârşitul, se gândi cu groază bătrâna. Închise ochii, îşi cuprinse nepotul, îşi văzu toată viaţa în faţă, dar spre marea ei uimire în următoarele clipe nu se întâmplă nimic deosebit. Când deschise ochii văzu că se află pe o insuliţă plutitoare, plină de flori şi verdeaţă. Deasupra lor se deschidea cerul cu mulţimea de stele. ― Bunico! strigă Ştefăniţă. Noi urcăm spre stele! E atât de minunat să urci spre stele! Bunico, e foarte frumos aici! ― Frumos, frumos… bâigui bătrâna. Doamne, ce o fi cu noaptea asta? Mi se încleie ochii… Ce noapte somnoroasă… Ştefăniţă, o să dorm un pic… După aia vorbim. Şi bătrâna adormi imediat. Ştefăniţă privi îndelung cerul cu stelele. Le vedea pentru prima dată. Ar fi privit încă mult timp, dar insula (care plutea) îl legăna şi curând îl toropi şi pe el somnul. ― Bunica ta e bătrână, o auzi şi o văzu imediat pe Femeia în Alb. Ea trebuie să se odihnească, noi însă nu avem timp de somn, zâmbi ea. Spune-mi, mai vrei să alungi întunericul de deasupra oraşului tău? Şi femeia îi întinse un căpeţel de aţă. ― Vreau, strigă Ştefăniţă! Vreau! Numai că nu ştiu cum să fac acest lucru. Toată lumea trebuie să vadă cât de frumos e cerul cu stele! Ar fi minunat! ― Priveşte în jos, spune-mi ce vezi? ― Întuneric… Doar întuneric. ― E întunericul ce acoperă oraşul tău… şi al meu… De ani şi ani de zile… vorbi cu tristeţe femeia. Şi doar un copil cu inimă, cu suflet curat, cu priviri luminoase poate să-l destrame. ― Ce trebuie să fac? ― Trage de căpeţelul de aţă! Deapănă un ghem. Când vei ajunge la celălalt capăt, întunericul va fi destrămat. Lumina stelelor se va revărsa peste casele, peste feţele orăşenilor şi va aduce bucurie pe chipurile lor. Ce zici? Începem? ― Începem, răspunse Ştefăniţă şi imediat porni să depene ghemul. Era o nimica toată. În scurta lui viaţă depănase o mulţime de gheme. În lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, bunica îi depăna poveşti, el depăna gheme. ― Să nu-ţi pară că e uşor, surâse Femeia în Alb. Dacă adormi, tot ce-ai depănat – se va ţese la loc. Să te îngrijeşti să nu scapi aţa din mâini. Nu te lăsa pradă somnului… Îţi las acest trandafir. Sper că îţi va prinde bine. Apoi Femeia tăcu. Pe furiş îşi şterse o lacrimă. Luându-şi avânt se înălţă şi dispăru printre stele. ― Ne vom mai întâlni! îi auzi de departe glasul. I se păru că acest glas seamănă foarte mult cu glasul bunicii. Continuă să depene. Ghemul se mărea văzând cu ochii. Prin spărtura formată îşi văzu oraşul. Acolo jos, într-o căsuţă mică, îl aşteaptă mama. Va fi foarte mândră când va afla de isprăvile lui, îi trecu prin minte. Cu gândul la mama nici nu observă cum îl prinde somnul. Se trezi de la mirosul trandafirului. Mai avea aţa în mână, dar tot ce depănase se ţesu la loc. Se întristă, dar nu-şi pierdu curajul. Porni iarăşi să depene. Şi iarăşi îl fură somnul. Îşi dădu seama că somnul e mai puternic decât el şi imediat îi veni o idee salvatoare. Pe tulpiniţa trandafirului observă un ghimpe. Aşeză floarea astfel încât atunci când va adormi – bărbia să-i cadă direct în ghimpe. Suportă cu dârzenie înţepăturile. Picături de sânge îi curgeau din bărbie colorând trandafirul alb în roşu. În sfârşit ajunse la celălalt capăt al firului. ― Am reuşit! strigă Ştefăniţă aruncând ghemul în sus. Peste oraşul meu va ploua cu lumină! Ghemul se destrămă şi mii de steluţe colorate se împrăştiară în jur. ― Ştefăniţă! ziseră steluţele ocupându-şi locul pe boltă. Ne-ai salvat de urgia întunericului şi îţi mulţumim! Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutorul nostru, să ne chemi aşa: Hei steluţe, surioare! Am acum nevoie mare, De al vostru ajutor!   Şi vom veni! Vom veni, Ştefăniţă! Adio! Abia după asta băiatul îşi dădu seama cât e de obosit. Se culcă alături de bunica şi legănat de insuliţa plutitoare, îmbătat de mirosul florilor adormi buştean. Se treziră în oraşul lor, pe băncuţa de lângă luminiţa albastră. Strada era luminată şi lumina venea din cer. ― Am adormit, vorbi bătrâna. Şi am visat un vis foarte ciudat. ― Ce vis, bunico? ― Se făcea că pluteam pe o insulă plină cu iarbă şi flori. Flori adevărate… Deasupra se deschidea cerul cu stelele. Stele pe care nu le-am văzut niciodată… ― Bunico, priveşte! Bătrâna îşi înălţă privirea. ― Ştefăniţă! strigă ea. E o minune! De auzit am auzit… dar nu m-am gândit că le voi vedea pe toate cu ochii mei… Ştefăniţă, priveşte! A răsărit Luna! Ce se întâmplă? ― E noaptea minunilor, bunico. ― Nu-mi vine să cred. Poate că încă visez? ― Nu visezi, zise copilul şi vru să-i spună toată povestea, dar brusc cerul se întunecă. Casele mohorâte, strada pustie, arborii dezgoliţi, toate câteva clipe în urmă aurite de razele lunii – se cufundară iarăşi în beznă. ― Ce păcat, se întristă bătrâna. A durat foarte puţin… Să mergem acasă, Ştefăniţă. Copilul izbucni în plâns: ― Am crezut că am reuşit… să alung întunericul, suspină el. Dar… sunt prea mic… ― Ai reuşit, Ştefăniţă, flutură pe alături rochia Femeii în Alb. Ai reuşit… Nu te întrista! Eşti mare. Şi iarăşi ca acolo pe insuliţă femeia se înălţă spre cer. ― Eh, oftă bătrâna. Ce păcat că nu pot să-i văd faţa. Dar sunt sigură că e tânără şi frumoasă. Dacă aş avea anii ei – mi-aş lua avânt şi aş zbura până-n bolţile cerului… Aş cutreiera străfundurile pământului… Nu m-aş da bătută până nu aş afla unde e Marius, copilul meu, tatăl tău, Ştefăniţă. Dar sunt bătrână şi fără de putere. Să ne întoarcem acasă. Pe neaşteptate însă începu să ningă. Fulgi albi, măşcaţi cădeau lin, uşor şi părea că peste oraş ninge pentru prima oară. De la albul fulgilor strada prinse contur. Bătrâna îşi văzu nepotul: ― Ştefăniţă! strigă ea. Ce s-a întâmplat?! Adineauri erai mic, acum eşti băiat mare. Îmi ajungi aproape la umăr! Femeia! Femeia aia e o vrăjitoare! Mi-e frică… Să plecăm de aici! Dar Ştefăniţă stătea împietrit fără să-i răspundă. ― Ce ai puiule? se îngrijoră bătrâna. De ce taci? ― Bunico, prinse glas Ştefăniţă, ai auzit? ― Ce s-aud? Îmi ţiuie în urechi de atâta linişte. ― Bunico, tata… Tata mă strigă. Îmi cere ajutorul. Întoarce-te acasă! Eu plec! Şi băiatul o rupse la fugă prin perdeaua de fulgi. Fără să ezite, bătrâna alergă în direcţia în care dispăru copilul. Se prinse la gândul că aleargă uşor, de parcă cineva îi toarnă puteri în picioare. Îl zări pe Ştefăniţă, apoi iar îl pierdu. Nu mai ştia de cât timp aleargă. Încetase să ningă. Nimerise într-o fâşie densă de ceaţă. Era convinsă că Ştefăniţă e dincolo de această fâşie. O usturau ochii, i se întretăia răsuflarea, dar continua să înainteze prin ceaţă. Brusc o izbi o lumină în faţă şi îşi dădu seama că nimerise din noapte în zi. Se afla în Piaţa cea Mare a oraşului. Văzu nenumăratele trepte ce duceau către Monument. Nimeni dintre orăşeni nu ştia ce reprezintă această construcţie. Vară sau iarnă, ziuă sau noapte, Monumentul stătea înfăşurat în negură. Uneori din direcţia lui se auzeau sunete sinistre care îi făceau pe oameni să creadă că acel loc e bântuit de stafii. Ca să îmblânzească stafiile – împleteau cununi din flori artificiale şi le depuneau la capătul scărilor. Nu îndrăzneau să urce, să vadă ce se află acolo. Acum lumina soarele, era senin şi bătrâna văzu că Monumentul nu era altceva decât o enormă clădire cenuşie ce se pierde în nori. O trecură fiorii. ― E înfricoşătoare, se gândi ea. Privi în jur şi nu observă nici o fiinţă. ― Ştefăniţă, şopti bătrâna, unde eşti, măi copile? ― Sunt aici! îi auzi imediat glasul. Urcă! ― Unde aici?! Nu te văd! ― Lângă Monument, bunico! Vino! ― Ce cauţi tu acolo, copile?! se îngrozi bătrâna. Nimeni nu are dreptul… Apoi porni să urce treptele. Nu urcă decât câteva. Picioarele îi deveniră de plumb şi simţi cum cineva o ia de subsiori şi o înălţă. Se pomeni plutind pe deasupra pieţei, pe deasupra nenumăratelor scări. Nu apucă să se dumerească că se şi află alături de Ştefăniţă. ― Cine te-a adus aici?! se repezi bătrâna spre copil. Să plecăm acasă! ― Dar pe tine cine te-a urcat până aici? zâmbi Ştefăniţă. ― Păi… Cine? Nu ştiu. ― Ea. Priveşte-o. E în spatele tău. Femeia în Alb… Bătrâna se înturnă. Rămase mută de uimire. ― Ştefăniţă, bâigui ea. Această femeie… sunt chiar eu… A înviat fotografia mea de pe perete… Doamne sfinte… Ştefăniţă, femeia asta mi-a furat tinereţea! ― Nu ţi-am furat tinereţea, vorbi femeia. Ci eu chiar sunt tinereţea ta. Întotdeauna ţi-am stat în preajmă. Nu vei scăpa de mine atât de uşor… Eu te văd, tu – nu. Căci sunt invizibilă… Acum însă te voi părăsi. Trebuie să fac acest lucru. Lasă-l pe băiat în grija mea… Bătrâna părea că nu aude: ― Cât de frumoasă am fost, cât de frumoasă… îngână ea. Vru să pipăie rochia femeii în Alb, dar aceasta dispăru. ― Adineauri era aici… Unde e fotografia mea înviată? ― E pe aproape. A devenit invizibilă. Doar e noaptea minunilor. Pentru toţi acei care nu ar trebui să ne vadă şi noi suntem invizibili. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni! Auuu! Auuu! Şi Ştefăniţă alergă în jurul clădirii. Auuu! ― Încetează! Vei trezi fantomele! ― Nu mi-e frică de fantome! Nu mi-e frică de stafii! Strigă băiatul, dar brusc se opri. Ambii auziră un glas tânguitor: ― Vino, Ştefăniţă, şoptea cineva. Vino! Am nevoie de ajutorul tău… Bătrâna recunoscu glasul feciorului său. ― E Marius! Să intrăm! Să-l salvăm! ― Bunico, în clădire voi intra doar eu. Rămâi pe loc! Să nu adormi! Aşteaptă-mă! Şi sub privirile îngrozite ale bătrânei peretele Monumentului, ca un magnet, îl sorbi pe băiat în interior. În locul prin care dispăruse Ştefăniţă rămase o spărtură de forma şi înălţimea unui om. Bătrâna se repezi spre perete, dar o forţă nevăzută o opri pe loc. Întinse mâna şi atinse peretele. Era rece ca gheaţa. ― Acest monument e zidit din blocuri de gheaţă, se gândi ea cu tristeţe. Se va topi… Se va topi neapărat… Apoi, îndepărtându-se, obosită şi indispusă se aşeză jos, pe iarbă şi porni să aştepte… Ştefăniţă se pomeni într-o încăpere umedă şi friguroasă. Nu exista nici o ferestruică, dar prin pereţi răzbătea o lumină tulbure. Nu văzu pe nimeni. ― Unde eşti, tată, şopti el. Peste o habă de vreme auzi răspunsul: ― În subsol… Găseşte scăriţa… Coboară! Scăriţa o găsi la capătul sălii. Porni să coboare. Cu fiecare treaptă în jos se făcea tot mai întuneric. Când nu mai văzu nimic, îl trecu un fior de frică. ― Poate că acel glas nu e al tatălui meu, se gândi. Poate că ar fi mai bine să mă-ntorc? În oraşul peste care acum ninge atât de frumos? Totuşi continuă să pipăie treptele. Brusc scăriţa şi întreaga clădire porni să se zguduie. Ştefăniţă alunecă şi căzu în gol. ― Taaaatăăăăăă! Strigă el. Ajută-mă! Mi-e frică! ― Steluţele… auzi vocea. Aminteşte-ţi de steluţe!!!   Hei, steluţe, surioare, Am acum nevoie mare De al vostru ajutor!   Veniţi iute – altfel mor! zise băiatul şi imediat fu înconjurat de un roi de steluţe multicolore. Steluţele îl prinseră în razele lor ca într-o plasă şi peste câteva clipe se văzu aşezat pe o podea de beton. De la lumina steluţelor observă că se află într-o încăpere asemănătoare cu acea de sus. Doar că aici tavanul era sprijinit de o mulţime de coloane vişinii. Clădirea încetă să se zguduie. ― Tată, am venit, vorbi Ştefăniţă şi glasul lui, în liniştea din jur, sună ca un ecou. Dar această linişte sinistră fu brusc spartă de nişte sunete stranii care se înteţeau cu fiecare clipă. Sunetele ţâşneau de peste tot. Din coloanele vişinii, din pereţi, de sub podea. Plânsete, vaiete, strigăte de durere făcură clădirea să se zgâlţâie iarăşi. Chiar dacă mai crescuse un pic, Ştefăniţă rămase un copil. Aceste sunete înfricoşătoare îl speriară. Îşi astupă urechile: ― Tată, unde eşti? întrebă el şi izbucni în plâns. Mi-e dor de tine, tată! În sfârşit auzi glasul cunoscut: ― Linişteşte-te, fiule, vorbi glasul în timp ce celelalte sunete dispărură. Nu te speria! Îmi pare bine că ai avut curajul să cobori în această prăpastie. Dar îmi pare rău pentru copilăria ta. Altfel ar fi trebuit să fie… Iartă-mă… Însă numai ţie pot să-ţi încredinţez taina pe care o ascund aici. Te iubesc, fiule! „De ce nu te văd?”, vru să întrebe Ştefăniţă, dar observă cum din centrul încăperii, de sub podea se strecură o şuviţă de fum. Şuviţa căpătă forma unui sul şi când sulul se înălţă la câţiva metri, în interiorul lui Ştefăniţă îşi văzu tatăl. Arăta altfel decât îl ţinea minte. Era foarte înalt. Avea îmbrăcăminte albă, lungă, strălucitoare, iar faţa îi păru străvezie. Cu toate acestea era tatăl său. Ştefăniţă alergă spre el. ― Opreşte-te! Îl auzi strigând. Priveşte în jos! ― De ce? nu pricepu băiatul. ― Vezi un cerc? ― Îl văd, şopti Ştefăniţă oprindu-se chiar la marginea cercului. ― E cercul care ne desparte… E cercul dintre viaţă şi moarte… Nu ai voie să treci peste el. Trebuie să trăieşti! Te-am chemat nu ca să te pierd. Te-am chemat să-ţi arăt unde am ascuns torbiţa cu seminţe roze. Îţi aminteşti? ― Îmi amintesc, tată. ― Caută-le! Le vei găsi în această încăpere. Glasul tatălui devenea tot mai surd. ― Când vei avea semincioarele, continuă tata, când te vei întoarce în oraş, să semeni cu el oraşul. Vor răsări şi vor înflori flori. Flori pe care le va vedea orice suflare… Ai înţeles, fiule? ― Am înţeles… Tată, întrebă Ştefăniţă în timp ce inima i se zbătea ca o pasăre prinsă-n laţ, spune-mi, eşti viu sau eşti mort? ― Nu mai sunt o fiinţă în carne şi oase… Sunt doar un suflet… Am rămas întemniţat aici de către oamenii cu ochii de gheaţă. Pentru acele semincioare… Ca atâtea alte suflete pe care le-ai auzit adineauri strigând. Vrem să ne eliberăm, să ne înălţăm, să fim alături de cei dragi. Dar e cu neputinţă. ― De ce, tată? ― Am fost zidiţi în această clădire… Însă altceva vroiam să-ţi mai zic. ― Spune-mi, tată! ― Am refuzat, fiule, să-ţi picur în ochi otrava minciunii… Acum eşti sortit să vezi cât de frumoasă, de gingaşă poate fi o floare, dar şi cât de urât, de hidos poate fi sufletul unui om. În curând te vei convinge de asta. ― Tată… ― Ştiu… E o povară prea grea pentru un copil. Dar nici nu bănuieşti cât de puternic eşti. Te vei descurca… ― Mă voi descurca, tată. ― Găseşte torbiţa. Găseşte şi stârpeşte din grădina oamenilor cu ochii de gheaţă Floarea Minciunii. În tulpina acelei flori stă ascuns Balaurul Minciunii. Din ochi, de pe limba sa izvorăsc acele picături care mai apoi sunt picurate în chii pruncilor, la naştere. Eliberează floarea de balaur şi otrava Minciunii va înceta să mai curgă! Glasul tatălui devenea tot mai nedesluşit. ― Tată! strigă Ştefăniţă, nu te mai aud! Faţa, hainele părintelui său porniră să se destrame. Sulul de fum se întinse pe toată suprafaţa încăperii. Apoi încet, încet se strecură sub podea. ― Adio, fiule, auzi Ştefăniţă. Caută torbiţa! Când vor înflori florile – toate sufletele întemniţate aici vor fi eliberate. Se vor înălţa… Ai grijă de tine, de mama, de bunica! Nu permite sufletului tău să îngheţe… Femeia în Alb… Femeia în Alb… fură ultimele cuvinte pe care le mai desluşi Ştefăniţă. Glasul se stinse. În sală se lăsă aceeaşi tăcere sinistră. Ştefăniţă plângea. Plânse îndelung. Într-un târziu se linişti. Îşi şterse lacrimile şi porni să caute. Văzu steluţele strălucind sub tavan. Pipăi podeaua, pereţii, coloanele vişinii, dar nu găsi nimic. Îşi pierdu curajul. Deodată auzi un foşnet şi văzu că sala se umple de păsări. Păsări mari, albe, cu aripile frânte. Păsările încercau să zboare. Zburau în tăcere până sub tavan, se loveau de pereţi şi cădeau nemişcate pe podea. Se pomeni înconjurat de o mare de păsări albe. Unele din ele dădeau semne de viaţă. Ar fi vrut să le ajute. Încercă să le atingă. Imediat însă, păsările dispăreau. Dispărură toate. Băiatul se întristă foarte tare că nu reuşise să salveze nici una. Într-un colţ îndepărtat observă o singură pasăre. Alergă spre ea, o luă în braţe şi o mângâie. O sărută şi-i simţi căldura. Închise ochii şi avu senzaţia că îl ţine în braţe pe tata, nu tata pe el. Ca atunci când era mic. Îl simţi atât de aproape, încât deschise ochii crezând că îl va vedea. Nu văzu însă pe nimeni. Nici pasărea nu mai era. Se dumeri. Toate păsările erau sufletele celor îngropaţi de vii în această prăpastie. Ultima fusese sufletului tatălui său. Stătea împietrit, sprijinit de perete. Avea o dorinţă atât de arzătoare să găsească torbiţa încât ar fi fost în stare cu mâinile lui de copil să sape această podea de beton. Locul pe care stătuse pasărea rămase luminat. Ştefăniţă observă în podea o adâncitură. Scotoci şi scoase de acolo o torbiţă. Era torbiţa tatălui său. Tata îl ajutase să o găsească. Îşi turnă în palmă câteva seminţe roze. Îşi aminti de vorbele lui din ziua când plecase ca să nu mai revină. ― „Priveşte aceste semincioare, Ştefăniţă”, îi zise atunci tata… ― Mi-e dor de tine, tată, şopti băiatul. Şi tot atunci o văzu alături pe Femeia în Alb: ― Nu fi trist, grăi ea. Tatăl tău te vede, te aude, te simte… Se bucură pentru tine, se întristează. Te ajută, te protejează, te fereşte de rău. Nu te va părăsi niciodată. E îngerul tău păzitor. Când te vei întoarce acasă, îi vei simţi pretutindeni prezenţa. Lasă tristeţea, îl îmbrăţişă femeia. Hai să căutăm Floarea Minciunii! Asemeni unor păsări, femeia şi cu Ştefăniţă, de mână, se înălţară până la sala de sus. Trecură apoi în altă sală, la fel de spaţioasă. Aici Ştefăniţă văzu o mulţime de maşinuţe: ― Gândaci, îşi aminti el porecla pe care le-o dăduse bunica. „Maşinuţe Gândac”… Se apropiară de un perete lateral. Femeia şopti ceva, dar nu se întâmplă nimic deosebit. ― Nu se deschide, vorbi ea dezamăgită. Aceasta e uşa spre grădina în care creşte Floarea… Va trebui să găsim cheia… Cheia însă se află în buzunarul celui mai important Căpcăun. I-o vom lua. Ce zici? Încercăm? ― Căpcăun? se miră Ştefăniţă. Credeam că sunt oameni cu ochii de gheaţă. ― Aşa e… Oamenii cu ochii de gheaţă sunt însă cei mai adevăraţi căpcăuni. Se hrănesc, se adapă cu sufletele celorlalţi oameni. Cine nimereşte în ghearele lor au de ales – să devină ca ei ori să putrezească pe fundul acelei prăpăstii. Îi vom aştepta în sala în care se adună în fiecare zi. Hai, Ştefăniţă! Şi iarăşi zburară pe deasupra treptelor din interiorul clădirii. În sfârşit se pomeniră într-o sală foarte frumoasă, cu multe lumini, împodobită cu flori, ca de sărbătoare. Fotoliile ce împânzeau sala erau goale. Dar nu dură mult. Se auzi zgomot, tropăit şi pe uşă dădură buzna o mulţime de oameni. Erau oameni obişnuiţi. Îmbrăcaţi în haine omeneşti, cu ochelari fumurii pe nas. Se aşezară în tăcere în fotolii. Un timp nu se auzi nici un sunet. Apoi brusc, parcă de nicăieri, în faţa celorlalţi apăru un tip care la început stârni râsul lui Ştefăniţă. Omul era în întregime pătrat. Ştefăniţă vru să întrebe cine e, dar bărbatul îşi scoase ochelarii de pe nas. Văzu că în loc de ochi are doar două globuri mari de gheaţă. Ceilalţi îi repetară gestul. Nici unul nu avea ochi de om – cu sclipiri de dragoste, de bucurie sau chiar de tristeţe în ei. Ochi de gheaţă, linişte de gheaţă… Pe neaşteptate în această linişte rece omul din faţă porni să urle. Apoi îşi întinse mâinile, scoase un răcnet şi imediat mâinile i se prefăcură în labe. Gheare lungi, ascuţite acoperiră sala. Faţa pătrată i se desfigură, corpul îi crescu, hainele îi plesniră şi din interior ţâşni la suprafaţă o creatură foarte scârboasă. În sală – acelaşi lucru. Încăperea mişuna de creaturi scârboase. Speriat, Ştefăniţă se ghemui lângă femeia în Alb. ― Nu-ţi fie teamă, îl linişti ea. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni. Noi suntem în alt spaţiu… Nu ne paşte nici o primejdie. Asistăm la un ritual pe care ei îl repetă zilnic. Îşi verifică interiorul. Printre ei nu trebuie să se strecoare străini. Învelişul le este de om, interiorul – de fiară. Când se amestecă printre oameni, nu-i poţi deosebi şi chiar cel de alături poate fi unul din ei. Doar ochii îi pot da de gol. Ei însă îşi acoperă ochii şi în afară de asta, cine să-i descopere dacă tuturor orăşenilor li s-a picurat încă din copilărie Otrava Minciunii? Însă când va fi stârpită Floarea din care izvorăşte minciuna, când vor răsări şi vor înflori florile din semincioarele roze – frumuseţea florilor va alunga monştrii ce sălăşluiesc în interiorul acestor creaturi hidoase… Priveşte-i, revin la vechea lor înfăţişare! Şi într-adevăr – toate acele fiinţe scârboase dispărură. Ştefăniţă îi avea iarăşi în faţă pe oamenii cu ochii de gheaţă. Păreau foarte obosiţi. ― Acum vor dormi, zise femeia în Alb. Ne vom apropia de cel mai important căpcăun şi-i vom sustrage cheia. Luară cheia fără probleme. Căpcăunul sforăia de se zgâlţâia scaunul sub el. Merseră în sala cu maşinuţe „Taracan”, deschiseră uşa din peretele lateral şi nimeriră într-o grădină atât de frumoasă, încât Ştefăniţă se gândi că anume aşa trebuie să arate Raiul. Prin iarba de un verde mustos, presărată cu mulţime de flori roiau fluturaşii şi albinuţele. În pomii doldora de fructe cântau păsărelele. Nenumărate havuzuri aurite înfrumuseţau grădina şi părea că doar îngerii lipsesc. ― Nu… Nu e Raiul, îi ghici gândul Femeia în Alb. Sau dacă e Raiul – să ştii că e Raiul împreunat cu Iadul. Aceasta e Grădina Durerii. Te vei convinge de ce… Acum o să plec, tu caută floarea! Eu o cunosc, însă nu ţi-o pot arăta. Calea spre rău sau spre bine fiecare trebuie să o găsească singur. Sunt convinsă – vei căuta şi vei găsi calea spre bine. Caută floarea, Ştefăniţă, repetă femeia şi se făcu nevăzută. Rămas singur, băiatul se întristă. Cum să găsească o floare în această mulţime de flori? Cum să-şi dea seama care e cea pe care o caută? Totuşi porni să cerceteze fiecare floricică în parte. Se opri doar când auzi un vuiet. Zgomotul venea de sus. Ştefăniţă privi cerul. Nu apucă să se dumerească că un stol de păsări negre, cu ciocuri ascuţite năvăli peste grădină. În câteva clipe totul era una cu pământul. Zare de floare, fruct, frunză sau firicel de iarbă nu rămăsese întreg. Fluturaşii, albinuţele se zbăteau în ţărână cu aripile frânte. Abia acum îşi dădu seama de ce femeia în Alb botezase această grădină drept „Grădina Durerii”. În aerul pe care îl respira plutea atâta durere încât i se păru că aici se concentrase toată Durerea pământului. Şi pe el îl durea sufletul. Îl durea sufletul pentru mama, pentru bunica, pentru oraşul cufundat în noapte şi în ploaie, pentru cei rămaşi pe fundul prăpăstiei. Dar mai ales îl durea sufletul la gândul că nu va reuşi să smulgă cu tot cu rădăcină floarea Minciunii. Privea neputincios la dezastrul din jur şi nici nu observă cum fu înconjurat de păsările negre. Stătea prins ca într-o capcană. Nu-şi dădea seama cum să treacă de aceste fiinţe înfricoşătoare. Până să născocească ceva – în grădină apărură o ceată de omuleţi. Gârboviţi, mici, unul din ei i se păru chiar că e vecinul lor de peste drum. Imediat păsările se feriră şi îşi luară zborul. Pe locul unde stătuseră – Ştefăniţă observă un pâlc de flori strivite. Oamenii făcură cerc în jurul pâlcului, şoptiră ceva şi păsările se făcură nevăzute. ― Ce legătură e între aceşti oameni şi păsările negre? se întrebă uluit băiatul. Nu reuşi să-şi termine gândul. Văzu cum dintre florile strivite se înălţă o tulpiniţă. Când tulpiniţa crescu, în vârf observă un boboc de floare. Bobocul brusc îşi desfăcu petalele. Fu orbit de atâta frumuseţe. Tivite cu aur, cu argint, petalele florii erau de fapt nişte bijuterii enorme. Era o floare artificială. Curios, vru să treacă de cercul de oameni, să vadă minunea mai îndeaproape, dar auzi un răcnet, un muget de se cutremură pământul. Din interiorul florii îşi făcu apariţia un cap hidos, deformat, cu o gură enormă şi lipicioasă. Dihania porni să scuipe slobozind pe nări fum negru şi înecăcios. Dezgustat, Ştefăniţă se feri. Apoi asistă la ceva oribil. Scoţând câteva limbi de foc, fiinţa aia scârboasă îi sorbi pe omuleţii care nici măcar nu se împotriviră, ca pe nişte mere. ― Ce-ai făcut?! strigă îngrozit băiatul. Eşti un monstru! Îşi aminti însă că nimeni nu-l aude, nimeni nu-l vede. Degeaba striga. Ar fi vrut să aibă un paloş, să răpună capul hidos, dar nu găsi decât o nuieluşă şi începu să-l plesnească. Acesta, de parcă plesniturile i-ar fi provocat plăcere – zâmbi, mugi, închise ochii, se sprijini de petalele florii şi adormi sforăind zgomotos. ― Trebuie să o găsesc pe Femeia în Alb. Doar ea ar putea să-i vie de hac. Porni în căutarea femeii, dar observă că monstrul se trezeşte. Rămase pe loc. Acesta se opinti şi brusc începu să vomite. ― Au! strigă Ştefăniţă. Îi vomită pe oameni, vii şi nevătămaţi! După ce termină de vomitat, căpăţâna hidoasă se retrase în interiorul florii. Floarea tremură şi toate pietricelele strălucitoare căzură în voma de la rădăcină. „Ce păcat”, se gândi Ştefăniţă. „Erau atât de frumoase…” Dar şi mai mare îi fu mirarea văzându-i pe omuleţi culegând de prin mizerie pietricele colorate. Lucrurile curgeau atât de rapid încât nu reuşea să înţeleagă ce se petrece. Se apropie de un omuleţ ce ţinea în palmă o pietricică strălucitoare. Îl recunoscu, era vecinul. Brusc ochii vecinului începură să se rotească, apoi deveniră globuri. Globuri de gheaţă. Şi iarăşi se prefăcură în ochi, şi iarăşi în globuri rămânând în sfârşit globuri nemişcate de gheaţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ceilalţi omuleţi. Ştefăniţă se dumeri imediat. Fusese martor la naşterea sau mai bine zis – la formarea oamenilor cu ochii de gheaţă. Adineauri îi avusese alături pe balaurul Minciunii şi pe Floarea Minciunii. Se repezi să smulgă floarea. Nici pomină însă de floare, de balaur, ba chiar şi pe omuleţi parcă îi înghiţise pământul. ― Te voi găsi, balaur mincinos! strigă Ştefăniţă cu necaz. Te voi găsi şi te voi strivi! Rămase trist, abătut şi nu ştia de la care capăt să-nceapă. Merse spre un havuz să-şi răcorească faţa. În oglinda apei văzu alt chip. Nu mai era copilul de altădată. Crescuse. Ba chiar îi apăruseră tulei de mustaţă. Nu-şi va ierta niciodată dacă nu va reuşi să îndeplinească rugămintea tatălui său. Privi cerul şi i se păru că cerul, soarele – toate sunt de gheaţă. În jur – pământ negru, doar fluturaşii şi albinuţele şi se mai zbăteau cu aripile frânte. Culese un fluture, îl duse la buze, îl încălzi cu răsuflarea sa şi brusc fluturaşul i se zbătu în palmă. Apoi brusc îşi luă zborul. Culese încă unul. Se întâmplă acelaşi lucru. Rând pe rând încălzi în palmă şi readuse la viaţă toţi fluturaşii şi toate albinuţele. Grădina se umplu iarăşi de zumzet. Ştefăniţă era fericit. Făcuse o faptă bună. Se simţea însă foarte obosit. ― Mă voi odihni, îşi zise el, apoi, sprijinindu-se de peretele unui havuz, adormi. Se trezi din pricina unui fâlfâit de aripi. Pe deasupra zbura un stol de păsări albe. Una din ele îi atinse faţa. ― Păsările albe… se bucură Ştefăniţă. Sufletele celor îngropaţi de vii în subsol… Au reuşit şi s-au înălţat. Au ieşit din prăpastie. Păsările însă, după ce zburară un timp pe deasupra grădinii, se îndreptară spre clădire şi dispărură în interior. În urma lor, grădina brusc îşi recăpătă înfăţişarea de mai înainte. Era iarăşi plină de verdeaţă, de flori, de pomi doldora de fructe. Albinuţele şi fluturaşii roiau în jurul lui Ştefăniţă. Apoi fiecare insectă se aşeză pe câte o floare şi Ştefăniţă observă că doar pe o singură floricică nu se aşeză nimeni. Insectele stătură un timp nemişcate după care iarăşi îşi luară zborul. În sfârşit făcură cerc în jurul floricelei mici cu petalele aurii, neînsemnate, presărate abundent cu picăţele de diferite culori. ― Ea e! strigă băiatul. E Floarea Minciunii. Mulţumesc fluturaşilor! Mulţumesc albinuţelor! Nu avea nici o îndoială, insectele i-au arătat anume ceea ce căuta. Se repezi să o smulgă, dar tulpiniţa firavă, asemenea unui elastic, revenea la loc de fiecare dată şi nu se lăsa smulsă. Ştefăniţă îşi dădu seama că balaurul o trage înapoi, în pământ. Băiatul se opinti, ţinu tulpiniţa cât de mult putu şi în sfârşit căpăţâna hidoasă îşi făcu apariţia. Mii de albinuţe se repeziră spre ochii balaurului. Urlând de durere, cu ochii în ace, acesta părăsi floarea luând-o la fugă. Pe Ştefăniţă îl umflă râsul. Monstrul cu capul enorm avea un trup chircit şi aproape că nu avea picioare. ― Minciuna e cu picioarele scurte, îi zicea adesea bunica. Acum smulsese floarea aproape fără efort. De fericit ce era, nu observă că o rămurică rămăsese încă în sol. Alergă să o caute pe Femeia în Alb. O găsi lângă peretele clădirii. ― Am reuşit, sări în sus de bucurie Ştefăniţă. Iată floarea! Vru să i-o dea, dar în spatele său auzi un glas: ― Opreşte-te! Ea nu e cine crezi! E balaurul Minciunii deghizat în femeie! Eu sunt cea adevărată! Dă-mi floarea! Înturnându-se, Ştefăniţă văzu o femeie exact ca aceea pe care o avea în faţă. Cele două semănau ca două picături de apă. Privea zăpăcit când la una, când la cealaltă. Pe coroana femeii din faţă se aşeză un fluturaş. Observă lipsa unei flori. În noaptea trecută tocmai de acolo i se dăruise floarea cea albă. Fluturaşii îl mai ajutară o dată. Fără să ezite, Ştefăniţă întinse floarea femeii din faţă. Pământul se cutremură de la răcnetul balaurului. Grădina se umplu de un fum negru şi înecăcios. Apoi totul se limpezi, se linişti. ― Bravo! îl îmbrăţişă adevărata Femeie în Alb. A fost ultima şansă a balaurului de a-şi recăpăta floarea. Din această clipă floarea Minciunii nu mai există. Ea va deveni o floare obişnuită. Însă multe lucruri vor fi altfel. Floarea îţi aparţine. Când vei ajunge acasă – să o aşezi alături de trandafirul roşu şi de floarea cea albă. Să ai grijă de flori. Ţine minte: florile aduc bucurie, dar ele trebuiesc îngrijite şi bine păzite! Balauri sunt mulţi pe pământ. Acum găseşte-o pe bunica şi plecaţi! Întoarceţi-vă acasă! În oraşul peste care încă sălăşluieşte noaptea. În curând acolo va fi dimineaţă. Noaptea Minunilor e pe sfârşite. Adio… Nu ne vom mai vedea. Voi fi din nou o simplă fotografie. De data asta femeia nu dispăru brusc. Merse încet de-a lungul clădirii până ce Ştefăniţă o pierdu din vedere. Traversă acelaşi drum. Din sala cu maşinuţe, în care acum nu mai văzu nici una, merse în prima sală. Se opri pe o clipă. În gând îşi luă rămas bun de la tata. Apoi, trecând prin spărtura din perete, nimeri în exterior. Nu o văzu pe bătrână. Porni să o caute şi o găsi adormită la un colţ al Monumentului. ― Bunico, trezeşte-te! strigă speriat Ştefăniţă. Nu ai voie să dormi! Dar bătrâna rămânea nemişcată. ― A murit, şopti băiatul. A stat lângă peretele de gheaţă şi a îngheţat. Începu să plângă. Lacrimile îi picurau pe fruntea bătrânei. Brusc aceasta deschise ochii. ― Cine eşti? întrebă ea obosită. Nu te cunosc. Am adormit? Nu trebuia să dorm… ― Bunico, o sărută şi o îmbrăţişă Ştefăniţă. Sunt eu, nepotul tău. ― Nepotul meu? Ai crescut atât de mare? Semeni atât de mult cu Marius, îngână bătrâna apoi nu mai zise nimic. ― Să plecăm acasă, o ajută băiatul să se ridice. Trecură peste nenumăratele scări. În piaţă se îmbulzeau mulţime de maşinuţe, se loveau, alergau agitate, unele rămâneau nemişcate, cu roţile-n sus. ― Au observat lipsa florii, se gândi Ştefăniţă. Caută vinovatul printre ei. Să ne grăbim, o îndemnă el pe bătrână. Se face noapte. Puterile Femeii în Alb vor lua sfârşit. Erau lângă fâşia de ceaţă când lângă ei opri o maşină. ― Opreşte-te, Magda! strigă cineva din interior. Ce cauţi aici?! ― Terinte? şopti bătrâna speriată. ― Bunico, lasă-l. Să trecem dincolo! Nu avem timp. Dar bătrâna rămase pe loc. ― Ieşi din maşină, Terinte, vorbi ea emoţionată. Te credeam mort. Ai dispărut în aceeaşi zi cu băiatul meu, cu Marius. ― Da, Magda, sunt Terinte! continuă să tune cel din maşină fără să-şi facă apariţia. E adevărat! Am dispărut în aceeaşi zi, dar spre deosebire de prostul tău de fecior, eu am preferat să trăiesc. Sunt viu şi nevătămat. Ţi-e dor de el, Magda?! Ha! Ha! Ha! ― E neomeneşte să râzi, Terinte. Îţi era nepot. ― Nepot?! Neomeneşte?! Îţi arăt eu neomenie! urlă cel de se numea Terinte şi din maşină ieşi o namilă de om cu faţa pătrată, cu ochelari negri pe nas. Floarea, Magda! Dă-mi floarea! ― Care floare, Terinte? Ce fel de floare? se sperie bătrâna. Nu… Tu nu eşti, Terinte! Doar glasul e al lui. I-ai furat glasul. ― Bunico, să mergem, încercă Ştefăniţă să o tragă dincolo de peretele de ceaţă. Să plecăm! ― Cu cine vorbeşti, Magda?! se agită namila şi băiatul îşi dădu seama că era auzit, dar rămase nevăzut. ― Cu nimeni, Terinte. Cu nimeni… Ţi s-a părut. ― Mi s-a părut?! Floarea, Magda! Strigă iarăşi omul cu faţa pătrată şi brusc mâinile i se prefăcură în labe, faţa i se desfigură, hainele îi plesniră, îi plesni pielea şi asupra bătrânei se năpusti o fiară extrem de hidoasă. Ştefăniţă încercă să-şi apere bunica. ― Fereşte-te! îl înlătură bătrâna foarte hotărâtă şi în acel moment trupul ei se zgudui ca electrocutat. Fereşte-te! repetă ea calm şi în câteva clipe luă înfăţişarea Femeii în Alb. Cu braţe vânjoase, tinere răsuci ghearele fiarei, le smulse şi le aruncă hăt, cât colo. ― Împroaşcă-l cu seminţe! îi strigă ea lui Ştefăniţă. Îl vor ajuta! Nu tărăgăna! Împroaşcă-l! Atins de seminţele roze, fiara îşi recăpătă imediat înfăţişarea de mai înainte. Cel căruia bunica îi zise Terinte porni să alerge bezmetic prin piaţă. ― Am orbit, Magda! strigă el. Nu văd nimic! Fie-ţi milă, Magda! Ajută-mă! Îţi sunt frate! Frate, Magda! M-ai omorât! ― Nu te-am omorât, vorbi cu tristeţe cea care luase înfăţişarea bătrânei. Nu te-am omorât, Terinte. Te las să trăieşti. Chiar dacă ai privit nepăsător cum i se curmă zilele feciorului meu… Te las să trăieşti… Şi nu ieşti orb. Doar că ţi se topeşte gheaţa din ochi. Din această clipă tot răul pe care l-ai făcut îl vei vedea nu prin ochii tăi spurcaţi de gheaţă, ci prin ochii părinţilor noştri. Asta îţi va fi pedeapsa. Şi povara… Să vedem cum vei trăi cu această pedeapsă, cum vei duce această povară… Femeia se înturnă către Ştefăniţă. Plângea… ― Îţi spusesem adio, vorbi ea. Însă nu puteam să trec pe alături într-o clipă de grea cumpănă pentru voi. Să nu-i povesteşti bunicăi despre Marius, despre Terinte. Va fi o durere prea mare. Acum chiar îţi voi zice adio. Mulţumesc că ai mers în Noaptea Minunilor! Şi femeia dispăru în fâşia de ceaţă. Alături stătea bunica. ― Ce s-a întâmplat? întrebă ea de parcă se trezi dintr-un vis urât. Unde e Terinte? Aoleu! plesni bătrâna din palme. Ce de-a flori! Jos, pe asfaltul negru, pe locul unde căzură semincioarele răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingaşe – ca nişte fulgi. Ştefăniţă îşi privi bunica. Părul ei devenise ca neaua. ― A îmbătrânit, se gândi băiatul. Într-o singură noapte… Străbătură în tăcere fâşia de ceaţă. Erau din nou în oraşul său trist. Aici mai dăinuia noaptea. ― În sfârşit suntem acasă, vorbi bătrâna. Ce noapte ciudată. Să ne grăbim… ― Bunico, răspunse Ştefăniţă, te conduc până aproape de casă. Eu însă mă întorc. Voi semăna oraşul cu aceste semincioare. Ştefăniţă scoase din buzunar torbiţa. ― Dar e torbiţa lui Marius, o recunoscu bătrâna. Apoi nu mai zise nimic. Luă câteva seminţe şi le aruncă pe luciul alb al zăpezii. Au cutreierat oraşul împrăştiind seminţe în lung şi-n lat. Lângă căsuţa lor au ajuns sleiţi de puteri. În cele două ferestruici mai pâlpâia încă o luminiţă plăpândă. Au intrat uitând să arunce seminţe în propria curte. O femeie gârbovită stătea în faţa icoanei. ― Mamă, şopti Ştefăniţă. Femeia se înturnă: ― Cine sunteţi? întrebă ea speriată. ― Oana, se miră bătrâna, nu ne recunoşti? Femeia luă opaiţul, veni mai aproape: ― Nu poate să fie adevărat, îngână ea. Nu credeam să te mai văd. Dar… cine e băiatul? ― Oana, e Ştefăniţă, băiatul tău. ― Ştefăniţă? Doamne! Cât de mare a crescut! Cât de mare… E leit Marius, şi femeia izbucni în plâns. ― Oana, eşti bolnavă? Cât de mare putea să crească într-o singură noapte? Am întârziat, Oana. Iartă-ne! ― O singură noapte?! Aţi întârziat?! Doisprezece ani încheiaţi! Ani de nădejdi şi de deznădejde. Unde aţi fost atâta amar de vreme? Şi femeia îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă. „Băiatul meu, bietul meu băiat”, nu contenea ea să îngâne. ― Oana, am vrea să dormim. Suntem obosiţi… Femeia alergă după aşternuturi. Un timp merse de la patul bătrânei la patul băiatului. Nu-i venea să creadă. Se linişti abia după ce îi simţi adormiţi. Încercă să se culce, dar nu o prindea somnul. Se ridică şi merse spre fereastră. Pe pervaz, în vaza în care păstrase floarea cea albă, mai văzu încă două flori: un trandafir roşu şi o floricică căreia nu-i ştia numele. Privi prin geam. Afară ningea. Îşi puse pe umeri un şal şi merse în curte. Peste oraşul adormit, scăldat de o lumină lăptoasă, cerul presăra cu dărnicie noian de fulgi albi, măşcaţi şi strălucitori. Fulgii se aşterneau cuminţi pe crengile pomilor şi Oanei i se păru că anume aşa trebuie să arate o livadă în floare. Îşi aminti de Marius. Avu senzaţia că Marius e undeva pe aproape. Poate chiar e unul din aceşti fulgi, se gândi cu tristeţe femeia. Într-un târziu intră în casă. În antreu observă o haină necunoscută. O pipăi şi îşi aminti – era haina lui Marius. Se culcă şi pentru prima dată după atâţia ani adormi liniştită. Toţi trei se treziră de la strigătele de bucurie ale copiilor de pe stradă. Era ziuă şi continua să ningă. ― Oana, întrebă bătrâna arătând spre Ştefăniţă, cine e băiatul? ― E nepotul tău. Nu-l recunoşti? ― Ştefăniţă? făcu ochi mari bătrâna. Dar… parcă încă ieri îl duceam de mânuţă? ― Ai uitat, mamă. Ai uitat totul… Poate e mai bine aşa. ― Ba nu, Oana. Nu e bine să uiţi. Acolo unde se lasă uitarea, balaurii îşi găses culcuşul… Să nu uiţi nimic, Oana! Şi nici tu, copile! Nimic… În iarna aceea a nins mult peste Oraşul cu ochii de Ploaie. Ciudat, dar orăşenii uitaseră să plângă. În ochii lor apărură sclipiri de adevărată fericire. Oamenii începeau să înveţe cum să se bucure. Cerul de deasupra oraşului nu mai rămânea mereu cenuşiu. Mai ales în nopţile când nu ningea, bolta cerească, cu puzderia de stele, îi scotea din case şi pe mari şi pe mici. Uneori apărea Luna, arătându-se în toată splendoarea ei. În sfârşit veni primăvara. O altfel de primăvară. Nu se luă bine zăpada, când din pământul reavăn răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingaşe, ce păreau nişte fulgi încăpăţânaţi care nu doreau să devină simple picături de apă. Cineva le-a zis Ghiocei. Primăvara devreme, ghioceii înfloreau peste tot. Într-o noapte, Ştefăniţă îl visă pe tata, care îi înmână un buchet de Ghiocei: ― Păzeşte florile, îi vorbi el. Fără de căldură, pământul e trist. E îndeajuns însă să fie străbătut de razele calde ale soarelui că în semn de recunoştinţă – pământul scoate la suprafaţă torent de culori şi de frumuseţi. Fără de căldură, pământul e lipsit de culoare, iar fără de flori – sufletul omului e lipsit de căldură. Păzeşte florile, Ştefăniţă! Din acea noapte, Ştefăniţă simţi că sufletul tatălui său îl însoţeşte peste tot. A doua zi merse în piaţă. Pe locul Monumentului văzu acum un minunat havuz. ― A dispărut, se gândi băiatul. Razele fierbinţi ale soarelui au topit gheaţa. În înaltul cerului rotea un stol de păsări. Se întorceau cocorii. Au trecut ani de atunci. În faţa havuzului oamenii au construit o clădire nouă, din piatră albă şi i-au zis „Clădirea Principală”. Oraşul cu ochii de Ploaie şi-a recăpătat vechia denumire. Să fi zis acum cineva că acest oraş scăldat de lumini, îmbăiat de ploi albastre şi calde, îmbătat de mireasma florilor parfumate – a fost cândva o urbe tristă şi mohorâtă, în care nimeni nu vedea zare de floare, acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Un singur bătrân căruia orăşenii nu-i mai cunoşteau vârsta, căci până şi el îşi pierduse şirul anilor, nu dorea sau poate că nu putea să uite cum fusese oraşul înainte de marea sa Înflorire. Bătrânul îşi ducea zilele singur, într-o căsuţă mică, cu două ferestruici spre drum ce priveau mereu mirate la tot ce se întâmplă afară. Pe pervazul uneia dintre ferestre trecătorii vedeau zi şi noapte trei flori minunate care nu se mai ofileau. Curtea moşului – vară şi iarnă era înfrumuseţată cu straturi de flori. Şi doar Ghioceii nu-şi găsiră locul printre acele flori. În ultima vreme, Ghioceii înfloreau tot mai rar prin oraş. În fiecare zi, bătrânul pleca spre parcul din faţa Clădirii Principale. Se aşeza pe vreun scăunaş şi ore-n şir privea la trecători, la straturile de flori, la hulubii albi. Într-una din zile observă o maşinuţă ce semăna leit cu maşinuţele „Gândac” din copilăria sa. Bătrânul se cutremură. Amintiri ciudate i se încâlciră în minte. Merse grăbit spre Clădire. Avu senzaţia că piscul pe care se înalţă acum clădirea e mult mai înalt. Îşi încordă privirea şi privi peste ziduri. Rămase nemişcat şi tăcut. În ochii celor de după pereţii groşi de piatră observă sclipiri ciudate de gheaţă. Întors acasă în vaza de pe pervaz nu mai găsi nici o floare…

Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer O picătură de cer căzu pe pământ şi pe locul unde căzu răsări o floricică albastră, albastră – ca cerul. Soarele o încălzea, o mângâia, floricica era fericită, îi plăcea totul în jur doar că de la un timp i se făcu sete. Aştepta cu nerăbdare să vină ploaia, dar cerul rămânea limpede şi biata floricică se sufoca de arşiţă, petalele începură să i se ofilească. ― Unde e ploaia? întrebă ea de vecinele sale, însă nimeni nu putu să-i răspundă. Un trandafir puternic, cu rădăcinile lungi, ce sorbea apă de mai în adânc, îi spuse că ploaia este adusă de norii tuciurii. Norii tuciurii nici gând nu aveau să apară, doar un nouraş alb, răşchirat, se zbenguia de ici colo pe boltă, ba destrămându-şi aţele, ba ţesându-le iară. ― Mi-e sete, şoptea floricica albastră. O auzi soarele şi fiindcă nu-şi putea stăpâni razele să nu înfierbânte pământul, îl rugă pe nouraşul alb să meargă până la floricică, să o stropească cu câteva picături de ploaie. ― Nu pot, îi răspunse nouraşul, nu sunt un nor de ploaie, misiunea mea e să aduc un pic de umbră, atât. Frăţiorii cenuşii sunt stăpânii ploii, însă ei au plecat în vacanţă la mare. ― Ce mai aştepţi? îi ordonă soarele. Porneşte spre mare! Adu-ţi fraţii de îndată, altfel acolo jos vor arde, se vor prăpădi toate florile! ― Eh, oftă nouraşul, luând cursul spre miază-zi, dacă nimeni nu le ajută până ne întoarcem, bietele flori numaidecât se vor ofili… Spre seară, pe trotuar, nu departe de floricica albastră, câţiva copilaşi se zbenguiau, împroşcându-se cu apă. Ce mai ţipete, ce veselie. Doar floricelele din grădiniţă rămâneau triste. Uneori câte un strop ajungea până la ele, dar după o asemenea arşiţă cu ce te poate ajuta o singură picătură? Biata floricică nu avu noroc nici de atât. Unui hulubaş ce tocmai îşi răcorea picioruşele într-o băltoacă i se făcu milă, îşi încărcă ciocul şi merse spre ea, însă… neîndemânatic fiind, picăturile căzură alături. Mai încercă o dată, încă o dată, fără succes şi se lăsă păgubaş. ― Mi-e sete, şoptea la nesfârşit floricica. Brusc o fetiţă se opri din joacă. ― Linişte! strigă ea. Aţi auzit? ― Ce să auzim? Nu am auzit nimic, râseră copiii. ― Cineva ne cere ajutor, ascultaţi, fiţi atenţi, cineva plânge, zice că îi este sete, chiar nu auziţi? ― Lasă poveştile! o sfătui un băieţel. Să ne continuăm jocul! ― Priviţi! alergă fetiţa spre flori. Iată cine are nevoie de ajutor! În timp ce noi irosim apa – ele se usucă de sete. Cum doriţi, eu plec după stropitoare! Fetiţa reveni şi udă toate floricelele. Văzând-o atât de vrednică, de bună la inimă, cerul îi dărui o pereche de fundiţe albastre iar soarele îi auri părul. De atunci toată lumea o alintă zicându-i – fetiţa cu părul de aur şi fundiţe desprinse din cer. Iar floricelele îi zâmbesc ori de câte ori trece pe alături.

Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi ― Priviţi ce ghetuţe nou-nouţe am! se laudă Mihăiţă colegilor săi. De firmă! Costă o grămadă de bani! Apoi… ca să-şi convingă prietenii că ghetuţele într-adevăr sunt de firmă – izbeşte cu piciorul mai întâi în peretele şcolii, apoi în gardul vecin. Ghetele icnesc, dar nu se împotrivesc. La drept vorbind e voia stăpânului să facă ce vrea cu ele. Abia în timpul lecţiilor ghetele lui Mihăiţă îşi trag un pic răsuflarea. ― În sfârşit… ne odihnim, şopteşte ghetuţa stângă. Stăpânul e prea vioi. Am putea avea probleme. ― Ce să-i faci… Acum de el ne depinde viaţa, răspunde indispusă ghetuţa dreaptă. Sper să fie un băiat bun… Nu aş vrea prea curând să ajungem în halul în care au ajuns ghetuţele de alături. ― Eu aş zice că vecinele arată destul de bine. ― Fu! îşi întoarce năsucul ghetuţa dreaptă. Despre astea vorbeşti? ― Da, da. Despre ghetele colegului de bancă al stăpânului nostru. ― Sunt atât de urâte… Ce culoare… Nu pot suporta ghetele negre! Şi au un miros… E oribil! A ce miroase? ― A cremă de ghete. Probabil că sunt vechi, dacă apelează la cremă. Dar par a fi îngrijite. ― Nu ştiu, eu una nu vreau să stau prea aproape de ele. Fereşte-te. Vecinele astea ieftine mă enervează. Se vede că mama băiatului e o sărăntoacă dacă nu a fost în stare să-i cumpere copilului nişte ghetuţe acătării. ― Ai dreptate… Totuşi n-ar trebui să o judecăm. Însă dacă doreşti hai să stăm un pic mai departe. Şi ghetuţa stângă, ca o adevărată prietenă, îi face loc ghetuţei drepte chiar deasupra ei. ― Te-am murdărit cumva? o întreabă dreapta pe stânga. ― Fii fără grijă. Stăpânul mă va curăţa. ― Sărmanele ghetuţe albe, se şuşotesc între ele ghetuţele negre. Nimeni nu le va curăţa… Sunt atât de frumoase, nişte mâini foarte iscusite le-a creat, dar cu părere de rău vor avea o soartă jalnică. Ce noroc pe noi că avem un stăpân responsabil. În fiecare seară ne curăţă, ne usucă şi dacă plouă numaidecât ne unge cu cremă ca să nu ne crape pielea. ― Aşa e… În curând vom avea un nou stăpân şi acest lucru mă îngrijorează. ― De ce? se sperie una din ghetuţele negre. Am greşit cu ceva? ― Nu. Însă băieţelul care ne poartă a crescut şi îi strângem deja picioruşul. Acum adună bani, vrea să-şi cumpere alte ghetuţe. Ne va da unui alt copil. Suntem încă destul de frumoase ca să ne poarte cineva, nu crezi? ― Ha! Ha! Ha! râd pe înfundate ghetuţele albe. Astea se cred frumoase? Ce lipsă de modestie, ce impertinenţă… Ar mai fi stat la taclale, dar sună clopoţelul. Mihăiţă sare din bancă, ziua de şcoală a luat sfârşit. Afară plouă, peste tot băltoace şi Mihăiţă aleargă cu ghetuţele sale albe prin bălţile cele mai adânci. Ajunge acasă, îşi aruncă ghetele cât colea, iar a doua zi le încalţă fără să le spele, a treia, a patra zi – la fel. Peste câteva săptămâni se apropie de maică-sa: ― Mămico, se roagă Mihăiţă, cumpără-mi alte ghetuţe! Nu mai vreau ghetuţe albe. Îmi plac cele negre, de firmă. ― Bine, răspunde mama. Mergem imediat. Pe astea du-le la coş! Ba nu, lasă-le! Îi voi zice menajerei să le arunce. Încalţă ceva şi hai la magazin. ― Cum să le arunc? se minunează menajera. Sunt nou-nouţe. Nu trebuie decât să le spăl. ― Fă ce vrei, se enervează mama. Oricum, Mihăiţă nu le va purta… ― Ce mâini iscusite au muncit ca să vă coase atât de frumoase, oftează menajera după ce spălă ghetele. Ar fi păcat să vă arunc. Atâţia copii sărmani nu au ce purta în picioare… Le voi da băieţelului vecinei mele. Se va bucura nespus. Ghetuţele albe în sfârşit sunt mulţumite. Au ferma convingere că datorită noului stăpân le aşteaptă o viaţă lungă şi lipsită de griji.

Crus, Hep şi peştişorul de Aur Crus e un ursuleţ veşnic mormăit, veşnic supărat şi nemulţumit. ― Morrr, morrr, morrr, mormăie Crus de dimineaţă până-n seară. O să plec departe, departe… E atât de urât aici… Barem dacă aş găsi un lac pe malul căruia să stau şi să pescuiesc. Câtă plictiseală… Uf… ― Crus, îl întreabă într-o zi Hep, un iepuraş vesel şi năstruşnic, ai vrea să cunoşti un peştişor de aur, ca acela din poveste? ― Care poveste? Ce fel de peşte? Nu ştiu nici o poveste. Lasă-mă-n pace! ― Cum? Nu ai citit povestea Peştişorului de Aur? Crus, ai pierdut foarte mult. Dă-mi voie să ţi-o citesc. ― Hep, dacă nu mă laşi în pace, se enervează Crus, îţi zvânt o mamă de bătaie şi te fac să uiţi de scornelile tale pentru totdeauna! ― Crus, nu se dă bătut Hep, ascultă povestea! Acea cu Peştişorul de Aur. După ce o vei auzi, vei dori numaidecât să faci cunoştinţă cu un asemenea peşte. ― Zău că te bat, îşi strânge ameninţător lăbuţele Crus. Dar Hep ştie, ursuleţul nu e bătăuş, e doar morocănos. ― Crus, insistă iepuraşul, ascultă povestea! Precis că o să-ţi placă. Trebuie să-ţi placă. ― Văd că nu pot să scap de tine cu binişorul… Fie, se linişteşte Crus. Îmi citeşti povestea. Dar cu o condiţie. ― Ce condiţie? ― Îmi culegi un coşuleţ… Ba nu… Două. Unul cu mure, celălalt cu căpşuni. Şi în timp ce eu mă ospătez, poftim, citeşte-mi orice. De acord? Treaba e că iepuraşul e un cititor pasionat. ― De acord, Crus! se bucură iepuraşul şi aleargă să culeagă căpşuni. ― Ei? întreabă Hep după ce termină de citit. Ţi-a plăcut? ― Ce? Ah, da! Povestea. Cum să-ţi spun? În locul moşului, aş fi înfulecat peştele chiar din prima clipă. ― Ce vorbeşti, Hep? E oribil ce zici! Nu se poate! Peştişorul de Aur nu era unul obişnuit! Era fermecat! ― Nu-mi pasă! Îmi plac peştii de tot felul. Eh, oftează Crus. Voi pleca din pădurea asta. Pentru totdeauna. ― De ce, Crus? ― O pădure în care nu există un lac sau măcar un heleşteu doldora de peşti nu e un loc potrivit pentru mine. ― Crus, şopteşte Hep, ce zici dacă îţi spun că în pădurea noastră există un asemenea lac? Unul nemaipomenit de frumos? ― Nu te cred. Am cutreierat pădurea-n lung şi-n lat. În cruciş şi-n curmeziş. Nu am văzut nimic. ― Îţi zic, există un lac. Doar că drumul spre el e pe sub pământ. Priveşte! şi Hep dă la o parte câteva tufişuri ― Vezi? Aceasta e intrarea. La celălalt capăt e lacul. Vrei să-l cunoşti? ― Dacă nu mă minţi, da! ― Atunci intră, Crus. Traversează drumul şi o să te convingi că îţi zic adevărul. Vei vedea lucruri pe care nici în vis nu le-ai visat. Te duci, Crus? ― Mă duc. Vii şi tu? ― Mai târziu. Am ceva treburi pe aici, zice iepuraşul şi aleargă. Crus, se întoarce Hep, nu spune nimănui despre drumul de sub pământ. E o taină. Doar cei care iubesc frumosul au dreptul să o cunoască. Bine, Crus? ― Stai liniştit. Îmi ţin gura… Fă ce ai de făcut. Mă descurc. Hai, pleacă! ― Plec, Crus! Şi iepuraşul aleargă cântând, căci aşa e firea lui, mereu veselă şi bine dispusă. În timpul ăsta ursuleţul îşi umple iute o căldăruşă cu râme, îşi ia undiţa şi porneşte la drum. Drumul de sub pământ e pavat cu muşchi. Pereţii tunelului sunt luminaţi de nişte beculeţe sub formă de peşti. La distanţe egale pentru călătorii care obosesc sunt plasate buturugi de stejar. Crus nu oboseşte. Merge şi merge. Dar nu vede capătul. ― M-a tras pe sfoară urecheatul, mormăie el nemulţumit. Când îl văd, îi rup urechile. Poate ar fi mai bine să mă întorc? Dar dacă sunt aproape de capăt? Atunci cum? Şi Crus iarăşi merge şi merge. În sfârşit vede lumina zilei. E sfâşiat de oboseală, dar în faţă i se deschide oglinda unui lac şi fără să stea pe gânduri ursuleţul aruncă undiţa-n apă. Nu observă şi nici nu-i pasă de frumuseţea din jur. Malurile lacului sunt din nisip alb, strălucitor. Aproape de mal înfloresc trandafiri parfumaţi, de toate culorile. În spatele trandafirilor cresc meri şi aceşti pomi ba sunt în floare, ba stau încărcaţi cu fructe galbene şi coapte. Apoi urmează un zid de stejari bătrâni ce stau de pază, ca nişte străjeri. Acest loc e atât de frumos, atât de plăcut încât te face să uiţi de necazuri. Păcat că ursuleţul nu vrea să vadă nimic. Nici chiar tăbliţele de pe mal pe care scrie cu litere măşcate: „Pescuitul e interzis” nu le ia în seamă. Crus priveşte lacom cum de pe fundul lacului spre nadă se reped o mulţime de peştişori. ― O-ho! se bucură el, aici e de mine! Apoi scoate undiţa, înfulecă peştişor după peştişor şi aruncă undiţa iar şi iar. Burta îi este plină, dar Crus e nesătul. Deodată apa se învolburează, se tulbură şi la suprafaţă iese un peşte cu solzii de aur. ― Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Crus. Nu cumva eşti peştişorul de aur? Asta-i bună. Nu mă las până nu te mănânc. Dacă te prind, te înghit cu tot aurul de pe tine… Nu o să fiu atât de prost ca moşneagul din poveste. ― Degeaba speri, Crus. N-o să mă pescuieşti niciodată. Spre deosebire de ceilalţi peştişori, eu ştiu că în fiecare nadă stă ascuns un cârlig care omoară.Crus, vorbeşte calm peştişorul, fiindcă pescuieşti în apele lacului meu aş putea să te pedepsesc. Dar o să te cruţ. Cine ajunge aici îmi este prieten. Hai să facem o înţelegere. Îţi construiesc un palat din aur curat. Vei avea acolo slugi nenumărate, hrană, băuturi şi tot ce îţi va dori inima. Şi toate astea ca să nu-mi mai tulburi apele. Ce zici, Crus? ― Hm, se scarpină după ureche ursuleţul. Sună ademenitor… Sunt de acord, răspunde el. Şi imediat Crus se pomeneşte într-un palat ridicat din bolovani de aur, cu turnuri ţuguiate, cu uşi masive din lemn de stejar. Cu fereşti din sticlă colorată. Pe podele covoare moi, paturi largi, mobilă scumpă. Slugile foiesc în jurul lui. Mesele stau încărcate cu bucate. Pe Crus însă nu-l încântă nimic. În curte straturi de flori parfumate peste care ursuleţul păşeşte fără milă. ― Nu am nevoie de toate astea, mormăie el. Nimic mai frumos pe lume decât să stai pe malul unui lac şi să pescuieşti. Şi Crus, fără să ezite, merge la pescuit. ― Crus, strigă peştişorul, aşa ne-a fost înţelegerea?! ― Înţelegerea e înţelegere, dar peştii sunt peşti, hohoteşte Crus. Nu mă las până nu te înfulec! ― Crus… Îţi mai acord o şansă… O singură şansă. ― Zi ce vrei?! Nu am timp de pierdut, răspunde obraznic ursuleţul ― Crus, zice peştişorul întristat, îţi las castelul. Cu tot ce e în el. Pe deasupra te înzestrez cu o calitate pe care o au foarte puţine fiinţe pe pământ. Vei vedea şi vei auzi ceea ce nu e de văzut şi nu e de auzit. În fiecare noapte vei privi cum coboară din cer, Zânele Cerului. Le vei vedea cum dansează împreună cu stelele pe deasupra lacului. Vei auzi acea muzică dumnezeiască pe care o cântă zânele la fluiere şi te vei simţi cea mai fericită fiinţă din Univers. Şi toate acestea ţi le ofer, Crus, doar ca să-mi laşi peştişorii în pace. ― Hm, stă pe gânduri Crus. Oare cum o fi să te simţi cea mai fericită persoană din Univers? Trebuie să văd. ― Accept, răspunde el, dar în sinea sa nu e convins că nu va arunca iarăşi undiţa-n lac. Crus aşteaptă venirea nopţii. În sfârşit se lasă întunericul. Însă acest întuneric e amestecat cu lumina Lunii şi a stelelor. Peste tot e lumină. O lumină diferită de cea a zilei, o lumină de basm. Ursuleţul priveşte cum Zînele Cerului dansează lin, uşor pe deasupra lacului. Muzica curge din fluiere ca o apă şi se revarsă, hăt, peste zare. Hulubi albi zboară în ritmul muzicii, lebedele se rotesc pe lac în perechi, se învârt printre nuferii galbeni. Crus rămâne nepăsător la spectacolul nopţii. Nu are nici o emoţie. Lumini, stele, flori, parfum, toate acestea nu-l fac fericit ― În bârlogul meu mă simt mult mai bine, se gândeşte Crus şi adoarme sforăind zgomotos. Sforăitul său nu se potriveşte cu acea minunată orchestră de fluiere, dar lui nu-i pasă. Toată noaptea visează că pescuieşte şi mănâncă peşte. ― Uf! Ce gustos e peştele. Dis-de-dimineaţă Crus aruncă undiţa-apă. ― Te voi pedepsi, Crus, aude el glasul Peştişorului de Aur, dar nu vede pe nimeni. Se întâmplă ceva straniu. În locul lacului acum e o imensă pustietate plină de mărăcini prin care foiesc şerpi şi o mulţime de alte fiinţe scârboase. ― Aoleu! strigă Crus. Unde e lacul?! Unde e castelul meu?! Unde sunt toate?! E atât de neplăcut aici… Vreau acasă… Cum să găsesc drumul subteran? Nu mai recunosc nimic. ― Ce faci, Crus?! aleargă speriat iepuraşul. Stai! Nu vezi?! În faţa ta e apa! Nu păşi! Te vei îneca! Opreşte-te, Crus! Dar iepuraşul abia sosit nu reuşeşte să-l salveze pe ursuleţ. Huştiuliuc şi Crus se duce la fund. Căci şi lacul, şi trandafirii, şi merii care ba sunt în floare, ba se apleacă sub greutatea fructelor – toate există, nimic nu a dispărut. Doar că ursul a fost pedepsit. Acum nu mai are ochi să vadă realitatea ce îl înconjoară. Peştişorul de Aur îi arată ceea ce de fapt nu există. ― Crus, plânge iepuraşul. Am întârziat. Nu te pot salva. Îmi pare rău! Sunt vinovat… Deodată Hep vede că prietenul său acolo, în apă, din ursuleţ se preface în peşte. Iute ia undiţa şi o aruncă în lac. Peştişorul de culoare brună, total diferit de ceilalţi peştişori, imediat înghite nada. ― Crus, zice cu tristeţe iepuraşul. Acum eşti un peşte şi bineînţeles nu ai vrea să o sfârşeşti în burta vreunui pescar. Voi umple această căldăruşă cu apă şi te voi duce acasă, în bârlogul tău. Voi avea grijă de tine, Crus… Nu trebuia să-ţi arăt drumul de sub pământ… Acest loc minunat nu e pentru tine… Supărat, trist, iepuraşul adoarme lângă bârlogul lui Crus. Care acum e un peşte şi trăieşte, înoată, mănâncă în căldăruşa cu apă. A doua zi se trezeşte din pricina unui sforăit. Intră în bârlog şi îl vede pe ursuleţ în carne şi oase. ― Crus! se repede Hep şi îl îmbrăţişează. Sunt atât de fericit că nu mai eşti peşte! ― Da? se miră Crus. Am fost peşte? Apoi îşi aminteşte totul. ― Ştii, zice el. M-am răzgândit… Nu mai plec din pădurea mea. Îmi place aici. Chiar dacă nu găsesc un lac în care să pescuiesc… Totuşi fii de acord, Hep, pescuitul e un lucru minunat! Doar că peştii nu trebuie să fie de aur. Eh, oftează ursuleţul. Rămân… Unde mai pui că nu cred să găsesc în altă parte un prieten mai devotat ca tine. Hep, adaugă el, citeşte-mi ceva! O poveste de exemplu… Îmi citeşti, Hep? ― Îţi citesc, Crus! Cu cea mai mare plăcere! Deci ascultă: A fost odată o babă şi un moşneag… Aşteaptă un pic! răsfoieşte cărţulia iepuraşul. Aceasta e povestea cu Peştişorul de Aur. Ţi-am citit-o deja. Iată altă poveste… O poveste minunată! Pur şi simplu minunată! Se numeşte… Punguţa cu doi bani! Asculţi, Crus?

Blestemul Comorii Tiţ e o cârtiţă. Tiţa e prietena lui. Tiţ cu Tiţa locuiesc împreună într-o casă frumoasă de la marginea câmpiei. Au o grădină îngrijită, hambarele sunt mereu pline, nu duc grija zilei de mâine, de aceea nu prea le pasă, ba chiar nici nu vor să audă de vecini. Cel mai apropiat vecin le este un iepuraş bicisnic care aleargă toată ziulica fără rost. Când acesta îi salută, Tiţ cu Tiţa nici măcar nu privesc în direcţia lui. De când cu seceta însă, cârtiţele se gândesc că nu e bine să umble cu nasul pe sus. ― Hei! le bate la uşă într-o zi iepuraşul. Veniţi pe toloacă! Ne adunăm să vedem cum ne descurcăm pe vreme de secetă! Şi iată-i pe toţi acolo unde de obicei e veselie şi voie bună. De data asta e doar tristeţe. Prima vorbeşte găinuşa: ― Dacă arşiţa va continua, zice ea, vom fi nevoiţi să ne căutăm un alt loc de trai. ― Adevărat, e de acord iepuraşul. Fără o foiţă de varză, fără apă, fără un firicel de iarbă nu e chip să trăieşti. ― Dar… Unde să ne ducem? îşi scoate botişorul din vizuină şoricelul Chiţ. Aici e casa noastră! Şi Chiţ se retrage, căci pe câmpie e prea cald ― Asta e… intervine bursucul. Nu avem unde ne duce… Nimeni nu ne-aşteaptă cu colacii în coadă… Trebuie să găsim comoara! Să dezlegăm blestemul. ― Comoara?! şopteşte găinuşa. Eu una nu mai cred în comori. E doar o legendă. O poveste… ― Ba nu, se ridică în picioare bursucul. Comoara există. O ştiu de la bunica. Iar ea de la străbunica… Pe vremea străbunicii mele a mai fost o asemenea secetă. Au căutat comoara şi au găsit-o. Altceva că nu au ştiut cum s-o împartă… Din pricina asta – comoara s-a ascuns în pământul câmpiei. Trebuie să o căutăm… ― Când o vom găsi, când o vom împărţi frăţeşte, strigă Chiţ entuziasmat, se va întâmpla o minune! ― Ce fel de minune? ― Vor ţâşni izvoarele, vor curge pârăiaşele! Va înverzi şi va înflori câmpia! Dacă vreţi să ştiţi noi, şoriceii, de mult căutăm comoara! ― Şi… aţi găsit-o? De aceea sunteţi atât de bogaţi? râde pe sub mustăţi Tiţ. ― Nu-ţi bate joc, se supără şoricelul. Te rog să-mi vorbeşti frumos! Pe vreme de secetă suntem toţi la fel… Apoi de supărat ce e nu mai vrea să participe la discuţie. Toţi îl privesc dojenitor pe Tiţ. Lui Tiţ nu-i pasă însă. Nu-i pasă de şoricei, nu-i pasă de iepuraşi, un singur lucru îl preocupă – e secetă şi dacă aceasta va dura, într-o bună zi ar putea să moară de foame. Aşa ceva nu va permite să se întâmple… Câmpia fierbe de căldură şi liniştea care se lasă e apăsătoare. Fiecare e doar cu gândul său trist. ― Eu presupun, sparge tăcerea iepuraşul, că cineva o fi găsit demult comoara. Şi o ţine ascunsă… Gândiţi-vă singuri, nu e uşor să găseşti o comoară şi să o împarţi cu altcineva. ― Ia stai un pic! se repede brusc cârtiţoiul spre iepuraş. Nu cumva dumneata eşti acela?! Recunoaşte! Unde ai ascuns comoara?! Şi Tiţ îl scutură de blăniţă pe bietul urecheat. ― Liniştiţi-vă! îi desparte Bursucul. Aţi înnebunit?! Comoara străluceşte ca soarele. Nu am văzut nici un soare coborât pe pământ. Asta-nseamnă că nimeni nu a găsit-o… Animăluţele privesc cerul. Prin împrejurimi plouă. La ei – nici un strop. Câmpia e blestemată de o comoară care aşteaptă să fie găsită şi împărţită cinstit. Până atunci izvoarele seacă, ploaia îi ocoleşte, grădinile li se ofilesc. Trag foame, sete şi în toate nopţile fiecare visează că el a găsit comoara. Şi nici unul nu e convins că dacă ar găsi-o, ar împărţi-o fără regrete cu prietenii săi. ― La treabă! Primul îşi ia lopăţica bursucul şi începe să sape. Cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Muncesc cu râvnă şi speră să dea primii de comoară. Iepuraşul şi găinuşa abia de zgreapţănă pământul. ― Uită-te la el, zice cârtiţa privind în direcţia iepuraşului. Nu-i arde de muncă. Un leneş, o putoare. Dacă găsesc comoara, nu am de gând să o împart cu de-alde el. ― Tare mă tem, răspunde Tiţ, că nu o să găsim nimic şi că degeaba facem bătături. Comoara de mult stă în cocioaba lui Urechilă. ― Atunci ce aşteptăm? Să-i cotrobăim prin casă. Cât mai iute. Să nu pierdem timpul. Şi în timp ce ceilalţi trudesc, Tiţ cu Tiţa răscolesc de zor în căsuţa iepuraşului. Bineînţeles că nu găsesc nimic. ― Oare cum arată blestemata aia de comoară, întreabă într-o zi cârtiţoiul. ― Cum, cum… se dă cu părerea iepuraşul. Probabil că e o moviliţă de morcovi de aur care străluceşte ca soarele. Altfel nici nu are cum să fie. Eh, oftează el. Aş da toate comorile din lume doar pentru o foiţă de varză. Toate… ― Hm, se gândesc cârtiţele. Nu am căutat bine. Să mai încercăm… Dar nici de astă dată nu au parte de noroc. În schimb, în loc de comoară, în magazia urecheatului dau de o moviliţă de morcovi adevăraţi. ― Să-i luăm, zice Tiţ. E secetă. Tot mai bine decât nimic. Ne vor prinde bine. Iute cară totul în propria magazie. Apoi aleargă la casa găinuşei. Nici aici nu dau de urma comorii. Găsesc însă doar câteva săculeţe cu grăunţe şi niţică făină. E mare jale pe câmpie. De parcă nu ar fi de ajuns seceta abătută peste ei. Acum cineva le mai şi fură ultima bucăţică de pâine. ― Ziceam că dau comoara pe o foiţă de varză, plânge iepuraşul. Acum aş fi fericit să am măcar o fărâmă de morcov. Mi-au luat totul. Totul… ― Dacă prind hoţul, strigă găinuşa, îi ciugulesc ochii! Îi scot dinţii! Îi tai labele! Să nu mai fure! ― Oare cum o fi să fii hoţ? se întreabă iepuraşul. Am impresia că nu e uşor. Eu de exemplu nu aş avea curajul să fur. ― A fura, zice întristat bursucul, nu e un curaj. E o nelegiuire, o crimă… Îl vom găsi pe tâlhar. Îl vom pedepsi. Dar mai întâi să găsim comoara. Şi iarăşi caută. Şi iarăşi cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Ei sapă adânc sub pământ şi nimeni nu ştie că de fapt aceştia pregătesc un beci în care vor aduna bunurile furate. Găinuşa, iepuraşul şi şoricelul sunt sleiţi de puteri. Doar bursucul îşi mai păstrează din forţă. ― Vom găsi comoara, îi îmbărbătează el. Promit. Vă dau cuvântul meu de cinste. Dar în loc de comoară, săpând, Bursucul dă de o şuviţă de apă. Şuviţa parcă atât şi aştepta, să fie găsită şi eliberată. Limpede, cristalină, apa ţâşneşte la suprafaţă şi jumătate de câmpie e acoperită de o ploaie de stropi. ― Apă! strigă animăluţele. Avem apă! Suntem salvaţi! ― Dacă avem apă, dansează de bucurie găinuşa, înseamnă că vom avea şi roadă! ― Voi avea varză! ţopăie desculţ, doar în chiloţei iepuraşul. ― Poate… aceasta e comoara? Rămâne pe gânduri, bursucul. ― Nici vorbă, nu e de acord şoricelul. Comoara pe care o căutăm e din aur curat. Şi străluceşte ca soarele. ― Totuşi, hotărăşte bursucul, trebuie să încetăm căutările. E timpul să ne îngrijim de grădini. Şi doar Tiţ cu Tiţa continuă să sape. ― Ha! Ha! Ha! râd ei cu poftă. Ăia vor avea roadă, noi – beciurile pline! Să mai săpăm un beci! Vremea trece şi lumea uită de comoară. Dar nu uită de hoţ. Şi nici hoţul de ei. În fiecare noapte cineva le face mari stricăciuni prin grădini. Nimeni nu-l poate prinde pe tâlhar. ― Eu zic că hoţul nu e de pe la noi, se dă cu părerea iepuraşul. Nu are cum să fie de-al nostru. ― Iar eu zic, ba chiar sunt convins că nemernicul e de pe-aici, îl fixează cu privirea cârtiţoiul. ― Străin sau ba, îl vom prinde oricum, e hotărât bursucul. ― Ai auzit? întreabă Tiţ pe Tiţa. Îl vor prinde. ― Pe cine? ― Pe hoţ… ― Tiţ, şopteşte Tiţa. Nu-mi arde de asta… Priveşte acolo! ― Unde? ― În colţ… Am găsit-o când săpam. ― O ulcică? Ce o fi în ea? ― Nu ştiu. Dar mi-e frică… Dacă e o ulcică… din aia? Cu un vrăjitor rău înăuntru? Am păţit-o. Îţi dai seama? ― Trebuie să o deschidem. ― Tiţ, mi-e teamă! ― Dar să furi nu te temi? ― Tiţ… ― Adu lopata! Iute! Şi Tiţ izbeşte cu putere în ulcică. ― Comoara?! strigă într-un glas cele două cârtiţe şi beciul se luminează de parcă soarele ar fi coborât pe pământ. ― Am găsit Comoara! sare în sus de bucurie Tiţ. În faţa lor, printre cioburi, stă ditamai bolovan de aur. ― Tiţa! strigă Tiţ. Aurul ăsta ne ajunge să trăim până la adânci bătrâneţi fără să fim nevoiţi să furăm. Tiţa, suntem bogaţi! Foarte bogaţi! Nu degeaba ziceam mereu că Dumnezeu dă noroc doar celor isteţi şi deştepţi. Ce noroc! ― Tiţ, oftează Tiţa, nu putem folosi comoara. ― De ce? ― Fiindcă imediat ce o vom scoate la suprafaţă va lumina ca un soare. Şi toată lumea va afla că am găsit-o. ― Mda… stă pe gânduri cârtiţoiul. Ai dreptate. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Ştii ceva? Nu o putem folosi pe câmpia noastră, dar pe altă câmpie? ― Ce vrei să zici? ― Vreau să zic că vom săpa un tunel până trecem de hotar. Apoi scoatem aurul şi-l folosim fără frică. ― Eşti nemaipomenit, Tiţ! ― Vezi? Ce înseamnă să fii deştept! Şi Tiţ cu Tiţa se apucă de săpat. O vreme nimeni nu-i vede, nu ştie, nu aude nimic de ei. ― Cum crezi, întreabă Tiţa după mai multe săptămâni de muncă, am trecut de hotar? ― Nu ştiu, Tiţ. ― Eu însă cred că da! Adu comoara! Ieşim! ― Priviţi! strigă iepuraşul şi aleargă cât îl ţin picioruşele. Au găsit comoara! Co-moa-ra! Străluceşte ca soarele! Mare sărbătoare. Toată lumea îi îmbrăţişează pe Tiţ şi pe Tiţa. Iar ei se îneacă de necaz. Până să treacă de hotarul câmpiei rămăseseră doar câţiva paşi. ― Iar acum, zice fericit bursucul, e timpul să împărţim comoara. Însă cum să împarţi egal un bolovan de aur? Nimeni nu ştie. Se sfătuiesc, se ceartă, se iau la bătaie. Iar se sfătuiesc, iar se ceartă, iar se iau la bătaie. Şi cât se ceartă, şi cât se bat – puţin câte puţin bolovanul de aur îşi pierde din strălucire. Ca soarele care apune… Apoi, sub privirile nedumerite ale celor adunaţi, aurul se preface într-un simplu bolovan de pământ. După care dispare. ― Mda… oftează bursucul. Comoara nu ne aparţine. Ea aparţine pământului. Pământul însă ne hrăneşte, ne adapă şi, de fapt, el ne este adevărata Comoară. În anii cu secetă – trăitorii Câmpiei îşi aduc aminte de blestemul comorii. În anii cei buni – cineva le strică şi le fură semănăturile. Hoţul încă nu e prins. Bursucul bănuieşte cine e. Dar un proverb zice: hoţul nu e hoţ până nu e prins. ― Trebuie să avem răbdare, se gândeşte Bursucul. Ulcica nu merge prea des la apă…

Împăratul cel bun Demult, foarte demult, la marginea unei împărăţii peste care domnea Împăratul cel Bun creştea un crâng de o frumuseţe rară. În mijlocul crângului îşi întindea oglinda un lac cu apă dulce şi cristalină. Într-o zi, Zâna Pădurilor veni la Împărat: ― Mărite Împărate, vorbi ea, mă închin în faţa Măriei tale şi rogu-te să mă asculţi căci vin cu o mare rugăminte! ― Spune, răspunse binevoitor acesta. ― Vinde-mi crângul de stejari de la marginea împărăţiei. Voi face din el un loc fermecat în care orişice suflare omenească va putea să-şi odihnească trupul şi sufletul. La început împăratul refuză, apoi după ce se mai gândi hotărî să-i dăruiască Zânei crângul. Aşa era el – un om cu sufletul bun şi darnic. De când se ridicase la tron împărăţia sa devenise bogată şi foarte puternică. Vecinii îi purtau pizmă şi deseori îl iscodeau vrând să afle unde-i stă ascunsă puterea. Pentru toată lumea Împăratul avea un singur răspuns: ― Puterea mea, zicea el, e în copilaşii împărăţiei mele. ― Îşi bate joc, se căzneau invidioşii. E adevărat, copiii din această împărăţie sunt diferiţi de copiii din celelalte împărăţii. În obraji le înfloresc bujorii, chiftesc de sănătate şi ceea ce-i deosebeşte cel mai mult e că sunt întotdeauna veseli. Dar oricum… Un împărat cum e Împăratul cel Bun nu-şi va ascunde puterea în nişte fiinţe atât de firave. ― Dacă am reuşi să-i aflăm secretul, plănuiau ei, atunci negreşit că am ajunge la fel de puternici, la fel de bogaţi. Vremea trecea. Toate îi sporeau Împăratului celui Bun. Bogăţia şi puterea i se înmulţea, doar un lucru îl mai întrista: şi el şi împărăteasa aveau deja părul nins, dar Dumnezeu nu-i învrednicise încă cu un moştenitor. ― Cui vor rămâne toate, se întrista adesea împăratul. Însă tristeţea îi dispărea imediat ce îşi amintea de copilaşii ţărişoarei sale. Tuturor le purta o grijă şi o dragoste deosebită, de parcă aceştia ar fi fost propriii săi copii. Cei rămaşi orfani erau aduşi la curte. Împăratul şi împărăteasa le arătau atâta bunăvoinţă încât sărmanii uitau că sunt singuri pe lume. Între timp Zâna Pădurilor se ţinu de cuvânt. Prefăcu crângul într-un loc tihnit, frumos, din care odată ajuns nu mai vroiai să pleci. Mulţime de cărărui pietruite şerpuiau printre arbori sfârşind în poieniţe cu iarbă înaltă şi mătăsoasă. Brebenuşii, viorelele şi lăcrimioarele înfloreau anul împrejur, de parcă aici ar fi fost mereu primăvară. Iepuraşi cu blăniţe albe, pufoase, cerbi şi căprioare graţioase se plimbau fără teamă printre bătrânii stejari, căci nici un animal de pradă nu trecea hotarul crângului. Lacul avea o apă atât de limpede că puteai să observi orişice pietricică, orişice fir de nisip de pe fundul său. Peştişori coloraţi se zbenguiau în apa curată, la mal înfloreau nuferi, iar în nopţile cu lună perechile de lebede păreau nişte bărcuţe care staţionează. Malurile lacului, acoperite cu nisip de aur, se îngemănau cu o fâşie de iarbă tivită cu floricele prin care toată ziua se plimbau fluturând din frumoasele lor cozi păuni şi păuniţe mândre. Venea lume de pe lume să vadă această minune. Oamenii simpli observară că pruncii stropiţi cu apa din lac cresc sănătoşi şi după scăldătoare tot anul dorm liniştiţi. Ocupat cu treburile împărăţiei, Împăratul cel Bun nu găsea nici o clipă liberă ca să viziteze crângul. În schimb megieşii, de îndată ce auziră povestea, veniră şi rămaseră cu gurile căscate de uimire. ― Da! îşi ziseră ei. Probabil aici îşi ascunde puterea vecinul nostru. Puterea sa e în apa fermecată a acestui lac. ― Să găsim o vrăjitoare care să facă descântece! Să prefacă apa într-o apă obişnuită, după care îi vom declara război Împăratului celui Bun! Îi vom lua totul! Bogăţia şi puterea! Noi vom fi cei bogaţi şi puternici! Fără să stea pe gânduri, slugoii împăraţilor porniră în căutarea Vrăjitoarei. Cutreierară pământul în lung şi-n lat. În sfârşit dădură de o hârcă de babă care tare se mai bucură când auzi despre ce e vorba. Treaba era că baba avea şapte fete urâte de mama focului. Încercase toate vrăjile de pe lume ca să-şi facă odraslele frumoase, dar nimic nu-i reuşise. Într-o noapte visă chiar că ea şi fetele vor primi o nouă înfăţişare doar dacă se vor scălda în apa fermecată a lacului de la marginea împărăţiei Împăratului celui Bun. I se mai spusese în vis că imediat ce vor intra în lac – apa îşi va pierde farmecul. Întrebase o lume întreagă cum să ajungă în împărăţia Împăratului celui Bun. Nimeni nu avea ştire şi iată că norocul veni singur la ea. Ca să nu piardă din timp, Vrăjitoarea, fiicele sale şi solii împăraţilor făcură repejor cale întoarsă. Dar trebuia să treacă vreme până ajungeau pe tărâmul Crângului şi a lacului cu apa care face minuni. În vremea asta, fără să bănuiască ceva, Împăratul cel Bun continua cu acelaşi sârg să îngrijească de ţară. Văzând câtă inimă pune pentru semeni, tocmai când nu se mai aştepta – Dumnezeu îi dărui un moştenitor. Veni pe lume un copilaş atât de frumos încât la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Toată împărăţia chefui timp de trei zile, apoi fiecare îşi căută de treburile sale. Şi doar împăratul nicidecum nu putea să se dezlipească de pătucul fiului său. De parcă i-ar fi fost teamă ca acesta să nu zâmbească, să nu facă vreo mişcare pe care să nu o observe. Uită că are în grijă o împărăţie întreagă. Când copilul împlini anişorul Împăratul îşi luă fiul, urcă în caretă şi porni prin împărăţie. Era fericit să ştie cât de iubit este. Oamenii îi întâmpinau cu strigăte şi urale, dar Împăratul cel bun, care acum nu avea ochi decât pentru fecior, nu le observă chipurile triste. Copilaşi desculţi, rufoşi, cu obrajii palizi dădură buluc să-l vadă pe moştenitor. ― De unde aceşti vagabonzi? se îngrozi Împăratul. Apoi, de frica infecţiilor, de teamă pentru sănătatea copilului – se grăbi să facă cale întoarsă. Ajuns la palat dădu ordin să fie adunaţi şi izolaţi toţi vagabonzii. Dar prinţul oricum se îmbolnăvi. Îşi pierdu pofta de mâncare, deveni trist, mereu plângea, nu scotea nici o silabă şi toate astea erau motiv de mare îngrijorare pentru Împărat. Doftori aduşi de pretutindeni nu pricepeau ce are copilul. Părinţii ar fi putut să-i dea până şi luna de pe cer, dar acum priveau neputincioşi cum odorul li se topeşte cu zile. Odată, nemaiştiind ce să facă, împăratul îmbrăcă haine ţărăneşti şi merse în stradă. ― Poate aflu ceva de la oamenii simpli, se gândi el. Întâlni o femeie înconjurată de o gloată de copilaşi. ― Ai dumitale sunt toţi? întrebă el mirat. ― Ai mei, ai mei, ai cui să fie? răspunse cu mândrie femeia. ― Cam slăbuţi mititeii, dar principalul că sunt veseli, continuă împăratul. ― Eh, om bun, oftă femeia. Îţi dai seama că nu e uşor să hrăneşti atâtea guri. Noi însă nu ne plângem… Îi dăm crezare împăratului nostru… De când Dumnezeu i-a dăruit un prunc – nu mai are timp pentru alţii. ― Da, da… Ştiu… Şi noi, iată… Necăjim cu un… nepoţel. Plânge şi plânge. Nimic nu-i lipseşte. De ce plânge, nimeni nu ştie. ― Aoleu, om bun, strigă speriată femeia. Precis că nu l-ai stropit cu apă fermecată. Du-l de îndată! Să vezi cum se linişteşte! ― Nu am auzit… Despre ce fel de apă vorbeşti? ― Ascultă atent ce-ţi spun! La marginea împărăţiei noastre e un crâng. În crâng e o apă fermecată de către Zâna Pădurilor. La început de an toată lumea îşi ia copilaşii şi merge într-acolo. Oamenii îşi aruncă pruncii în apă, copilaşii se bălăcesc cât le pofteşte inima după care anul împrejur sunt veseli, sănătoşi, dorm bine şi au poftă de mâncare. Altceva e că nu au ce să mănânce… ― Cum adică?! Îi aruncă?! se sperie împăratul. Nu le este frică să se înece? ― Cum să se înece, om bun? Apă e fermecată! Te ţine la suprafaţă! Ca pe o frunză, ca pe o petală. Nu o singură dată am fost acolo. Pe toate le-am văzut cu ochii mei. Îţi jur că îţi spun adevărul! Ia-ţi de îndată nepotul şi pleacă! O să mă pomeneşti de bine. A doua zi, printr-o poartă lăturalnică, din palat ieşi o caretă. Nimeni nu ştia că în caretă se află Împăratul, Împărăteasa şi Prinţul. Spre seară careta ajunse la malul lacului. Soarta vru însă ca Împăratul să ajungă cu o zi mai târziu decât vrăjitoarea şi cele şapte fiice ale ei. Împăratul nu avea de unde să ştie că imediat ce vrăjitoarele se aruncară în lac – apă le trase la fund. La suprafaţă se ridicară opt broaşte hidoase. Aceasta era acum noua lor înfăţişare. Iar apa îşi pierdu farmecul. Bietul împărat îşi lăsă împărăteasa singură şi plecă să deshame caii. Când se întoarse nu o găsi nici pe ea, nici pe copilaş. O strigă dar nu-i răspunse nimeni. Abia când răsări Luna şi în jur se lumină – îşi dădu seama de marea nenorocire care i se întâmplase. Pe fundul lacului, alături de prinţ, liniştită de parcă dormea, stătea Împărăteasa. Îi păru că băieţelul îi flutură din mânuţă. Fără să ezite, Împăratul se aruncă în lac. A doua zi, Zâna Pădurilor, aşa cum o făcea la fiecare început de an, veni să înnoiască apa lacului. Se îngrozi de ceea ce văzu. Cu beţişorul ei fermecat atinse suprafaţa apei. Pricepând care e cauza tragediei, cu acelaşi beţişor împunse pe cele opt broaşte prefăcându-le în opt grămăjoare de cenuşă. Imediat un vântuleţ uşor le înălţă şi le destrămă sus, în bolta cerului. În câteva clipe Împăratul, Împărăteasa şi fiul lor se ridicară la suprafaţă. Vii şi nevătămaţi. Împăratul cel Bun şi soţia sa erau acum tineri, frumoşi, cu părul negru strălucitor, ca atunci când de-abia îşi jucaseră nunta. Copilaşul avea obrăjorii rumeni, râdea şi în timp ce Împăratul îl strângea la piept, pronunţă primul cuvânt – tată. Făcură cale întoarsă, dar nu înainte de ai mulţumi lui Dumnezeu şi Zânei că toate se sfârşiră cu bine. Acasă însă îi aştepta o nouă năpastă. În lipsa lui vecinii îi declarară război. Chiar în acele momente, la hotarul Împărăţiei se dădeau lupte crâncene. Împăratul de îndată încălecă roibul şi ca vântul se repezi în vâltoarea războiului. Alături de bravii săi soldaţi, copii pe care îi îngrijise cândva cu multă dragoste şi bunăvoinţă, alungă duşmanul şi scăpă ţara de robie şi de umilinţă. Abia după asta înţelese Împăratul cel Bun că Ţara o iubeşti la fel cum îţi iubeşti fiul. Dar dacă eşti Împărat şi îţi iubeşti Ţara precum îţi iubeşti fiul, tot aşa îi iubeşti şi pe ceilalţi fii ai ei. Atâta timp cât a domnit Împăratul cel Bun în împărăţie nu au existat copii flămânzi şi desculţi. Iar când la tron s-a ridicat Prinţul, a condus cu atâta înţelepciune şi bunătate încât poporul i-a zis pe bună dreptate Împăratul cel Înţelept şi Bun.

Nouraşul siniliu Leizli nu e decât o vulpe. Cu ochii verzi, mari şi trişti. Acum stă abătută în vizuina sa de la marginea unui aluniş şi priveşte în gol. E noapte dar nu o prinde somnul. Alături dorm liniştit cele trei vulpiţe ale ei. Grija cea mare a bătrânei vulpi e Veve – mezina. De când tatăl vulpoi a dispărut, micuţa Veve a devenit de nerecunoscut. S-a închis într-o lume a sa în care e cu neputinţă să pătrunzi. Zile în şir umblă de una singură prin pădure şi, lucru ciudat, se caţără prin copaci cu o repeziciune uimitoare. Uneori se urcă până-n vârf şi balansează acolo ore-n şir. Leizli nu ştie de ce a dispărut Zeil. O fi părăsit-o pentru vreo altă vulpe, l-or fi împuşcat vânătorii, l-or fi sfâşiat câinii… Aşa ori altfel – Zeil nu mai e şi ea nu are timp pentru lacrimi. Trebuie să-şi îngrijească puii. O face cum poate. Dar îi este din ce în ce mai greu. Uneori se întoarce de la vânătoare obosită, cu blana ruptă, fără pic de vânat. Nu mai este vulpea cea de altădată. E fericită când aduce în vizuină măcar ceva de-ale gurii. Împarte prada în patru lăsându-şi sie cea mai mică bucată. Vulpiţele mari mănâncă cu poftă. Micuţa Veve abia de se atinge de cărniţă. ― Ce ai, Veve? o întreabă mama. De ce nu mănânci? Mănâncă! Cum vrei să devii o adevărată vulpe? ― Nu-mi place cărniţa, răspunde Veve. Alunele sunt mai gustoase… Încearcă… Şi Veve îi întinde câteva alune. ― Vai, Veve! strigă vulpea. Ruşine! Unde s-a văzut ca o vulpe să ronţăie nuci?! Ce să fac cu tine, Veve? De ce nu vrei să înţelegi că noi nu suntem nişte rozătoare? Iată deci care e necazul mamei. Ce fel de vulpe va deveni puiul ei, cum va merge la vânătoare dacă nu se atinge de cărniţă? ― Veve, Veve, de ce-mi faci una ca asta? Deodată îi vine un gând salvator. Mezina nu mănâncă cărniţă fiindcă probabil vrea să le rămână surioarelor sale mai mult. Asta e… Veve are o inimă bună… Negreşit că asta e. Leizli se linişteşte, dar tot nu o prinde somnul. Oboseala însă îşi face efectul. E pe cale să adoarmă când aude o bătaie în uşă. ― Cine e? întreabă Leizli cu glasul plin de emoţii. ― Sunt eu, mătuşa Zul. Deschide! Leizli deschide uşa şi îi face loc mătuşei să între. ― Ce întuneric e aici… Ce aer îmbâcsit… Aprinde lumina! Nu se vede nimic, bombăneşte mătuşa. Leizli aprinde opaiţul. Întunericul se destramă un pic. Iată deci cum arată această mătuşă Zul. Auzise multe despre ea, dar o vede pentru prima dată. Se zvoneşte că e o vrăjitoare rea şi răzbunătoare. Lumea zice că e putred de bogată, dar e atât de zgârcită încât nu dă nici un capăt de aţă. Ştie o mulţime de vrăji şi dacă vrea e în stare să te prefacă rapid din vulpe într-o gâză oarecare. Leizli o priveşte şi îi dârdâie dinţii de frică. ― Am auzit de nenorocirea care s-a abătut asupra voastră, vorbeşte mătuşa. Te-a părăsit Zeil… E un netrebnic. De altfel ca toţi vulpoii… Tu însă nu te descuraja. Nu mai e Zeil, însă sunt eu. Am venit să te sprijin, să te ajut. ― Mulţumesc, mătuşă… ― Nu-mi mulţumi! strigă brusc vrăjitoarea şi pe Leizli o trec fiorii. Nu-mi mulţumi! Nu am nevoie de recunoştinţa nimănui. Îmi place să ajut. Doar atât… ― Bine, mătuşă… ― Ba nu e bine deloc! Uite în ce mizerie trăieşti! Nu ţi-e ruşine? ― Mi-e ruşine. ― Să ajungi întru-n hal fără de hal, să ai o rudă atât de bogată şi să nu-i ceri ajutorul? ― Mătuşă, se vor trezi vulpiţele, încearcă să o calmeze Leizli. ― Ha, ha, ha! Dorm atât de strâns încât nici cu tunul nu le trezeşti. Ai uitat că sunt vrăjitoare? ― Nu am uitat, mătuşă… ― Aoleu! rânjeşte mătuşa. Nu cumva ţi-e frică? Proasto! Zău că eşti proastă. Chiar crezi în ceea ce vorbeşte lumea? Da! E adevărat! Sunt vrăjitoare! Pot face multe rele. Însă să nu-i crezi pe cei ce zic că sunt nemiloasă. Am o inimă ca o pâine caldă. Dacă trebuie, pentru cei pe care îi iubesc, mă bag şi-n foc. Iar tu îmi eşti rudă şi te iubesc. Îmi eşti nepoată, Leizli. Maică-ta şi cu mine am fost surori drepte. Sângele apă nu se face… Chiar dacă maică-ta era o proastă, o zăludă, o pacoste, o nenorocită! Tot una… ― Mătuşă… ― Ştiu, ştiu… Nu trebuia să vorbesc astfel. E mama ta… Dar o uram! Mă sufocam de tare ce o uram! Pot să-ţi spun şi de ce. ― Nu vreau să ştiu, mătuşă. ― Ba trebuie, trebuie! Vrei sau nu, tot îţi voi spune. Ascultă! Asculţi, Leizli? ― Ascult, mătuşă. ― Îţi zic purul adevăr. Întotdeauna am fost sinceră. Nu am ce ascunde. Am urât-o, Leizli, de îndată ce mi-am dat seama că ea e a naibii de frumoasă, iar eu sunt a naibii de urâtă. Cum puteam să n-o urăsc, zi şi tu? ― De ce s-o urăşti? Îţi era soră. Puteai s-o iubeşti, să te bucuri pentru ea. ― Să mă bucur? Soră? Ptiu! Eşti la fel de proastă ca şi maică-ta! E minunat să urăşti, Leizli! E mi-nu-nat! ― E minunat să iubeşti, mătuşă… ― Pe dracul. Ce pricepi tu? Ura te încarcă. Îi ia tot celuia pe care îl urăşti. Aşa s-a întâmplat cu mine şi cu maică-ta. Eu am devenit prinţesă, ea – muma pădurii. Crezi că de ce? Pe Leizli o trec fiorii. ― Nu ştiu, răspunde ea, poate că asta i-a fost soarta. ― Soarta? Cine vrea îşi face singur soarta. Cine nu, găseşte pricini. Să mă fi urât maică-ta – acum nu mai călcam pe pământ. Dar… priveşte-mă! Sunt bine, mersi… Ura e o mare putere! O mare putere! Bagă-ţi în cap şi nu mă contrazice! Leizli ar vrea să-i spună cuvinte de mângâiere acestei mătuşe. Cuvinte blânde căci îşi dă seama că sărmana nu a avut parte de dragoste în viaţa sa. Dar nu face decât s-o întrebe: ― Mătuşă, dacă ai urât-o pe mama atât de mult, cum să te cred că nu mă urăşti şi pe mine? Şi că nu ai venit să-mi pricinuieşti un mare rău? ― Doamne fereşte, doamne fereşte! Cum poţi să gândeşti aşa, Leizli? Ţie? Să-ţi fac rău? Niciodată! Eşti unica fiinţă la care ţin cu adevărat. Mai bine însă hai să-ţi povestesc întreaga poveste. ― Mătuşă, e târziu. Vom discuta mâine. ― Îndrăzneşti să mă contrazici?! strigă vrăjitoarea, apoi îşi dă seama şi se potoleşte. Mâine nu o să mai fiu aici. Deci, asculţi, Leizli? ― Ascult, răspunde Leizli obosită. ― Eram mărişoare… Eu şi cu maică-ta… Numai bune de măritat… Într-o zi ne trecu pragul un domn Vulpoi bătrân şi al naibii de urât. Atât de urât încât nici chiar eu nu aş fi dorit să privesc în direcţia lui. Venise pentru ce crezi? ― Nu ştiu, mătuşă. ― S-o peţească pe maică-ta! Pe Luz, pe soră-mea cea frumoasă! Ha, ha, ha! Muream de râs. „Iată alături de cine ţi se va ofili frumuseţea”, mă gândeam. Dar a intervenit maică-mea şi toate s-au schimbat într-o singură clipă: ― Nu e bună pentru dumneata! A strigat maică-mea. E prea mică… trebuie să mai crească. Şi nici minte prea multă nu are… însă dacă doreşti, poţi s-o peţeşti pe cealaltă… E mai coaptă şi ţi se potriveşte mai bine. Am împietrit când am auzit-o. Niciodată nu am aflat de ce mă ura atât… Domnul Vulpoi m-a scos imediat din vizuină. M-a privit, mi-a încercat colţii şi îl aud parcă şi astăzi zicând: „O iau! E a mea! E a naibii de urâtă, dar are foc, are draci! Îi sticlesc ochişorii de răutate, şi asta îmi place!”. ― Să vezi ce frumuseţe fac din tine, drăguţă, mi-a rânjit el în timp ce eu tremuram ca varga de frică. M-am aruncat la picioarele mamei. Degeaba. Aşa leşinată cum eram, domnul Vulpoi m-a târât după el. Toată viaţa i-am mulţumit mamei. Să mă fi iubit cum o iubea pe Luz, mucegăiam şi acum în această vizuină. Datorită ei m-am pomenit dintr-o cocioabă strâmtă, mucegăită, plină de mizerii – într-un adevărat palat. Bătrânelul meu se dovedi a fi un mare bogătan şi un vrăjitor iscusit. Întâi şi-ntâi îmi făcu o baie. Mai apoi mi-a uns blăniţa cu nişte alifii, a bolmojit ceva după care m-a adus în faţa oglinzii. Nu-mi venea să cred. Arătam ca o adevărată zeiţă. Din clipa aceea toate au mers ca pe roate. Deprindeam din mers tot ce mă învăţa boşorogul meu de vrăjitor. O duceam ca în sânul lui Dumnezeu. Aveam de toate… Doar că… nu-mi era drag domnul Vulpoi. De rudele mele nici nu-mi aminteam. Eram atât de mândră de ceea ce ajunsesem încât uitasem de unde mă trag. Într-o zi, luând cu noi câteva vrăjitorii, plecarăm la una din bălţile noastre să vânăm gânsaci sălbatici. Stând pe mal, neavând ce face îi zic uneia din vrăjitorii:   Vrăjitorie, vrăjitorie! Iute ia de mi-l prefă, Pe Vulpoiul de pe lac, Din Vulpoi într-un gânsac! Să-l mănânc, să-i vin de hac!   Ha, ha, ha! Mă prăpădesc de râs când îmi amintesc. Leizli, mă auzi? Sau poate dormi? ― Te aud, mătuşă, răspunde Leizli aproape adormită. ― Ce crezi, Leizli, că s-a întâmplat? ― Nu ştiu, mătuşă. ― Vulpoiul meu chiar se prefăcu în gânsac. Un gânsac cât toate zilele! L-am fugărit niţel, aşa, în joacă. Am vrut să mă distrez un pic. Dar el, prostul, s-a speriat şi zvâr-r-r-r! s-a înălţat în nori. Aşteptam să revină că dacă l-aş fi prefăcut în vulpoi cît era acolo sus s-ar fi zdrobit de pământ. Îţi dai seama? Vulpoii nu zboară. Ha, Ha, ha! Tot aşteptându-l, hop, că apare un nenorocit de vânător. Bestia aia a ochit, s-a auzit o bubuitură şi… gata! Am rămas văduvă. Am vărsat câteva lacrimi, dar mi-a trecut repede. Eram stăpâna unui palat. Aveam câteva lacuri pline cu sălbăticiuni. Eram bogată, frumoasă şi devenisem o vrăjitoare iscusită. Ce-mi mai trebuia? De la un timp însă, începu să mă roadă singurătatea. Mi-am dat seama că îmi lipseşte un suflet cald, blând care să-mi fie mereu alături şi peste care aş fi putut să-mi vărs necazul ori de câte ori aş fi avut chef. Şi atunci mi-am amintit de soră-mea. Iute am trimis o vrăjitorie să-mi aducă veşti. Am aflat deci că Luz fuse-se măritată cu vulpoiul Zum. O puşlama de altfel. Acesta o părăsise lăsându-i în grijă cinci vulpişori şi o vulpiţă. Spre marea mea bucurie aflasem că draga mea surioară o duce cum nu se poate de rău. Nu am ce să ascund. Mă bucurasem. Dar am vrut să le văd pe toate cu proprii mei ochi. Şi… am revenit acasă. Ceea ce am văzut îmi este greu chiar şi acum să-mi amintesc. Maica-ta nu era în vizuină. Cei cinci fraţi ai tăi, ditamai vulpoi tocmai buni de dus la vânătoare, se zmornăiau îndeei, se muşcau, se încolţeau de săreau bucăţi de blană prin toată încăperea. Le-am pocnit câteva labe şi i-am liniştit. Abia după aia am observat că într-un colţ, cu botişorul întins pe lăbuţe, stătea o minune de vulpiţă micuţă, fină, gingaşă, păpuşă adevărată. Mă privea rugător, cu nişte ochişori mari, verzi şi trişti, de parcă îmi cerea ajutorul. Erai tu, Leizli… Ţii minte? ― Nu, mătuşă. ― M-am apropiat şi te-am luat în braţe. Te-ai lipit de pieptul meu, mi-ai pus botişorul pe umeri şi ai adormit. Suflai încetişor, ritmic şi răsuflarea ta mi se strecura în suflet. Avui un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem. Mi s-a părut atunci că sunt cea mai fericită vulpe de pe pământ. Te-aş fi ţinut la piept o veşnicie. Dar a venit Luz. Mi te-a luat şi mi te-a aşezat în colţul ăla mucegăit. Văzând-o cum te sărută mi-am dat seama că dragostea unei mame e cel mai puternic lucru de pe pământ şi că toată bogăţia mea nu înseamnă nimic. Mi-am dat seama că sunt săracă, foarte săracă. Şi că cea bogată e Luz. Iarăşi ea! Mereu ea! ― Zul, m-a îmbrăţişat soră-mea. Ai dispărut şi nu ai dat de ştire un car de ani. Mama, săraca, a plâns, a plâns de dorul tău şi până la urmă s-a stins fără să vadă cât de frumoasă te-ai făcut, Zul. Dacă te-ar vedea mama acum, Zul… ― În schimb, cred că a reuşit să vadă cât de slută ai devenit tu, Luz. Unde ţi-e frumuseţea? am întrebat-o. ― Frumuseţea… a oftat maică-ta şi am văzut-o cu ochii în lacrimi. La ce-mi trebuie frumuseţe? Frumuseţea mea e aici, priveşte-o! Şi s-a apropiat de tine. Acum eu eram cea cu ochii în lacrimi. Încă o dată mi-am dat seama cât de săracă, cât de urâtă, cât de netrebuincioasă şi de nenorocită sunt. Mă sufocam de invidie. Totuşi m-am stăpânit. Am îngenuncheat în faţa maică-tii, i-am încolăcit picioarele, i le-am sărutat şi i-am zis: „Luz, îţi rămân cinci… Dă-mi pe Leizli!”. Şiroaie de lacrimi curgeau din ochii mei, care crede-mă, nu ştiuseră până atunci ce înseamnă să plângi. Erau lacrimi adevărate. Pentru prima şi ultima dată m-am umilit astfel. „Te rog, Luz! Sunt singură. Nu am pe nimeni”, tot repetam. „Nici un suflet care să mă înţeleagă, să mă încălzească.” Încercam din răsputeri să o sensibilizez pe soră-mea. „O voi creşte ca pe o prinţesă. Nimic nu-i va lipsi. Nici nu-şi va aminti de tine şi de vizuina voastră scârboasă!”. ― Şi ce ţi-a răspuns mama, întrebă Leizli. ― A tăcut. Simţeam că ceva nu-i plăcuse. Apoi s-a apropiat, m-a privit cu milă de parcă aş fi fost o calică şi mi-a şoptit: „Sărmana mea Zul, te-am iubit întotdeauna şi voi continua să te iubesc aşa cum eşti. Căci eşti a noastră… Dar pe Leizli nu ţi-o dau. Cere-mi orice altceva! Numai nu pe ea.” ― O să-ţi pară rău! am urlat. Ştiu de ce nu vrei să mi-o dai! Nu vrei ca unul din puii tăi să o ducă mai bine ca tine! Proasto! Nu-ţi iubeşti puii! Dacă i-ai iubi cu adevărat, ai face orice ca să aibă o altfel de viaţă! Din cauza dragostei tale de mamă – vor pieri aici alături de tine! Crezi că îţi vor mulţumi?! Te vor urî, Luz! Nu vor înţelege de ce trăiesc în mizerie. Dar vor trăi în mizerie, findcă eşti aşa cum eşti!!! Leizli îşi aminteşte de mama şi plânge pe-nfundate. ― Mătuşă Zul, întreabă ea, cum a motivat mama că nu vrea să mă dea? ― Cum, cum… A zis că cică eu nu aş fi în stare să iubesc. Că cică inima mea e plină de ură. Iar acolo unde e atâta ură, dragostea cică nu-şi găseşte sălaş. Ce a ştiut ea despre dragoste?! Ce a ştiut ea despre ură?! ― A ştiut, mătuşă… Ne-a iubit mult… A fost întotdeauna bună cu noi… Nu ţin minte să fi fost vreodată rea. ― Bună? Ptiu! Bunătatea fără răutate, draga mea, e ca mâncarea fără sare! A fost bună? De altfel, scumpo, cine ştie să urască, poate cu adevărat şi să iubească! Nu poţi să fii doar rău… Nu poţi să fii doar bun… Nu poţi doar să iubeşti… Nu poţi doar să urăşti… Altfel ajungi un prost… Văd că nu pricepi nimic în viaţa asta. Nu te-a învăţat nimic maică-ta. Dar… să vorbim despre altceva. Leizli, aş fi putut să te iau atunci… Erai mică… Nu ai fi ţinut minte… Maică-ta nu ar fi putut să mă împiedice. Nu am făcut-o. Vroiam ca totul să fie de comun acord. Doar am blestemat-o pe soră-mea şi am plecat. Vezi cât sunt de cumsecade, Leizli? ― Văd, mătuşă, răspunde Leizli şi inima i se face cât un purice. ― Nu deodată, peste ani am înţeles că nu e bine să te încarci doar cu ură. Trebuie şi să iubeşti pe cineva. Oi fi fiind eu plină de ură, dar te iubesc, Leizli. Când am aflat cât îţi este de greu, am alergat într-un suflet. Vreau să te ajut… De aceea… Dă-mi-o pe Veve, Leizli! Şi să nu îndrăzneşti să zici nu! ― Mătuşă, nu!!! strigă Leizli şi izbucneşte în plâns. ― Ba da, Leizli! Ba da! hohoteşte zgripţuroaica. Nu am de gând să repet aceeaşi greşeală de două ori. Spre binele tău şi al puilor tăi ar trebui să nu te opui. Cu o nătângă ca Veve nu te vei descurca niciodată. Ştii asta… Leizli pricepe că nu are rost să se împotrivească. Vrăjitoarea i-o va lua oricum. ― Mătuşă, zice ea. Ţi-o dau pe Veve, dar nu pentru totdeauna. De îndată ce îmi găsesc o nouă vizuină, vin să o iau acasă. Veve trebuie să crească alături de surioarele sale. Opaiţul se stinge. În vizuină se face întuneric. Mătuşa tace. Apoi Leizli o aude vorbind: ― Sunt de acord, draga mea. Veve va fi liberă să se întoarcă oricând. Şi voi, dacă veţi dori, puteţi să veniţi pe ospeţe. Uşile castelului meu stau deschise mereu. În afară de asta, în fiecare zi vă voi trimite merinde. Vezi cît sunt de bună? ― Mulţumesc, mătuşă, şopteşte Leizli. ― Ţi-am spus că nu-mi place să mi se mulţumească! ― Bine, mătuşă… ― În fine… Sunt mulţumită că ne-am înţeles. Şi principalul îmi pare bine că ai ceva gărgăuni în cap! Nu ca proasta aia de maică-ta! Sper până mâine să nu te răzgândeşti. Acum dormi! ― Mătuşă, zice Leizli, multă lume vorbeşte despre castelul dumitale. Dar nimeni nu l-a văzut… Spune-mi, unde se află? Cum să vă găsesc? ― Foarte uşor. Treci prin pădurea de aluni, treci pădurea de brazi, treci peste un câmp de trandafiri, ajungi în pădurea de cărbune şi uite acolo ne găseşti. Nu-ţi face griji! E la o azvârlitură de băţ… La despărţire Veve se aruncă în braţele mamei. O sărută îndelung, de parcă ar avea presimţirea că nu o mai vede. Leizli îşi stăpâneşte cu greu lacrimile. Şi abia după ce pleacă – plânge-n voie toată ziulica. Un singur lucru îi mângâie sufletul – fetiţa ei va avea o altfel de viaţă. Veve aleargă, aleargă din urma mătuşii. Soarele e roşu, cerul e roşu, iar ea e obosită. Nu ştie ce se întâmplă. Totul i se pare un vis. Din care se va trezi în pădurea sa de Aluni. Trec pădurea de Brazi, trec de un câmp cu trandafiri înfloriţi şi iată-le ajunse la marginea pădurii de Cărbune. Arborii acestei păduri nu au frunze, sunt negri şi inspiră frică. Ramurile uscate se împleticesc atât de strâns încât Veve crede că e cu neputinţă să pătrunzi în interior. Dar mătuşa şopteşte ceva, arborii îşi despletesc ramurile, se formează o cărăruşă şi Veve merge după mătuşă. În spatele ei, cărăruşa se închide imediat. În sfârşit se pomenesc într-un luminiş în mijlocul căruia se înalţă un castel cu turnuri ţuguiate, vopsite în negru, cu ferestre mici, negre, zăbrelite. ― Vezi, Veve, zice mătuşa, în ce loc minunat vei locui? Îţi place? ― Nu, răspunde cu sinceritate Veve. ― De ce?! urlă vrăjitoarea. ― E prea întuneric aici. Castelul e negru, arborii sunt negri şi par înfricoşători. Îmi place culoarea verde. Unde e verdele? ― Uită de verde! Cea mai frumoasă culoare e negrul! Ţine minte! Altfel o păţeşti! Veve pricepe – e mai bine să tacă. În castel e la fel de întuneric, dar mătuşa aprinde câteva lumini şi Veve vede o mulţime de obiecte ciudate care o înspăimântă. ― Fricoaso! rânjeşte vrăjitoarea. În fiecare din aceste obiecte se ascunde câte o vrăjitorie. Vrăjitoriile sunt slugile mele. Îmi supraveghează casa. Te sfătuiesc să fii o vulpiţă cuminte. Să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! Voi şti întotdeauna ce se întâmplă. Cămăruţa lui Veve se află la cel mai de sus etaj. ― Nu-mi place această odaie, zice mătuşa. E prea luminoasă. De aceea ţi-o ofer ţie. Am auzit că ai nevoie de lumină. Ha, ha, ha! Vezi cât sunt de bună? Sunt o mătuşă bună, Veve? întreabă vrăjitoarea şi aşteaptă cu nerăbdare răspunsul. ― Dă! Răspunde Veve. Eşti o mătuşă foarte bună. Mulţumesc. ― Dar ştii, Veve, că nu e bine să fii bun? ― De ce? ― Fiindcă cu bunătatea nu ajungi niciodată departe. De exemplu, pentru a deveni vrăjitoare ai nevoie doar de răutate. De multă răutate. Te voi ajuta. Te voi învăţa să fii rea. Voi face din tine o mare vrăjitoare. „Eh, ce mai vrăjitoare voi face din această prostuţă”, râde pe sub mustăţi mătuşica apoi o lasă singurică pe Veve. Odaia e strâmtă, lipsită de aer, dar în fiecare dimineaţă câteva raze calde se strecoară până la vulpiţă. O salută, o mângâie şi îi zic: ― Nasul sus, Veve! Nu-ţi pierde curajul! Noi te vom ajuta. Razele pleacă devreme şi iar se lasă întunericul. Veve e tristă. Îi este dor de mama, de surioare, de aluniş, de câmpia verde pe care putea alerga oricât i-ar fi dorit inima. Aici doarme pe saltele moi, se înveleşte cu cearşafuri ţesute din puf de păpădie, covoarele sunt bătute cu petale de flori, la geam atârnă perdele împletite din fir de păianjen. Veve însă tânjeşte după libertate. Vrea acasă. În vizuina lor sărăcăcioasă. În care e cald chiar şi atunci când afară e ger năprasnic. E cald fiindcă alături e mama. Abia de se atinge de bucatele pe care i le aduce mătuşa. ― Mănâncă, Veve! strigă mătuşa şi îi bagă cu de-a sila mâncarea pe gât. Odată, când refuză să mănânce friptură – vrăjitoarea o snopi în bătaie. ― Dacă ştiam că eşti atât de netrebnică, nu te mai smulgeam din mizeria aia, se văicăreşte zgripţuroaica în timp ce o bate. Veve şi-ar fi dorit să moară. Pentru prima dată se gândeşte cu ură la maică-sa. Când vrăjitoarea se mai potoleşte, Veve o întreabă: ― Mătuşă, de ce nu vine mama să mă vadă? ― Nu ştiu, dragă. La câte are pe cap, o fi uitat. Dar îţi promit, o voi aduce cu de-a sila. Ştii de ce? ― De ce, mătuşă? ― Fiindcă te iubesc. Fiindcă îmi fac griji. Aş face orice ca să fii fericită. Nu sunt o egoistă ca maică-ta căreia îi pasă doar de ea. Netrebnica! Pentru ce i-au trebuit pui dacă nu se îngrijeşte de ei? Din ochii vulpiţei curg două pârăiaşe de lacrimi. Peste câteva zile mătuşa pleacă promiţându-i că se va întoarce cu mama. Veve rămâne singură în castel. În jur e atâta linişte încât îşi aude propria răsuflare. Îi este groază. O săptămână încheiată stă doar în cămăruţa sa. Ca să tragă din timp, Veve închide ochii şi… visează. Îşi închipuie cum îi va sări mamei în braţe. O va îmbrăţişa, o va săruta, apoi se vor întoarce acasă. Nu va rămâne nici o clipă în plus aici. Spre sfârşitul săptămânii aude cum se deschide uşa de la intrare. ― Mami! Mami! strigă vulpiţa şi aleargă pe scări în jos, dar în hol o vede doar pe mătuşa Zul. ― Unde e mami? întreabă nedumerită Veve. Deschide uşa! Las-o pe mami să intre! ― Linişteşte-te, aude ea parcă de departe glasul mătuşii. Maică-ta nu a venit. Nu va veni niciodată. ― Minţi, strigă Veve şi se repede spre uşă. Minţi! Mama a rămas în curte! ― Veve, ascultă, dacă nu te linişteşti – te plesnesc! Veve se ghemuieşte într-un colţ. ― Am căutat-o, zice vrăjitoarea. Dar nu am găsit-o. A plecat maică-ta. Împreună cu surioarele tale. Cică un vulpoi bătrân le-o fi dus cu el şi nimeni nu ştie unde. ― Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! strigă Veve cu disperare. Eşti o mincinoasă! ― Încetează! se repede mătuşa şi vrea s-o lovească. Dacă nu încetezi, adaugă ea, te arunc afară, în noapte! Arborii de cărbune te vor strivi într-o clipă. Vrei? ― Nu vreau, tremură Veve şi simte cum se face mică, mică. ― Bravo, se înduioşează Zul şi o trage pe vulpiţă la piept. E mult mai bine. De ce să ne certăm? Am trecut şi eu prin aşa ceva. Ştiu ce înseamnă să nu ai pe nimeni… Nu te întrista! Ne avem una pe cealaltă… Iar pe maică-ta o va pedepsi Dumnezeu. Pentru ce a făcut. Nu vroiam să ştii… Dar trebuie să-ţi spun… Vrei să ştii, Veve? ― Ce să ştiu, mătuşă? ― La început, când maică-ta mă implora aproape în genunchi să te iau cu mine, nu am fost de acord. Înţelegeam ce înseamnă să trăieşti departe de casă. Dar îmi zicea că nu are cum să hrănească atâtea guri, îmi spunea că eşti nătângă, că umbli brambura, că ronţăi nuci, că nu asculţi de cuvântul ei şi am înţeles – nu te iubeşte. Nu te-a iubit niciodată. În schimb eu, chiar dacă îmi ies din fire uneori, te iubesc enorm. Te voi iubi întotdeauna. Ţine minte! Veve plânge. Plânge şi mătuşa. ― Ah, rânjeşte în sinea sa vrăjitoarea. I-am înşirat la gogoşi încât o va urî de moarte pe maică-sa. Negreşit că va dori să se răzbune. O voi ajuta cu mare plăcere. Ha, ha, ha! A înghiţit tot ce i-am spus. Că doar nu sunt nebună să-i aduc aici toate rudele alea nespălate şi mai ales – pe draga ei de mamă. Nu au decât să piară cu toţii, acolo, în vizuina lor sărăcăcioasă! Ce vrăjitoare voi face din Veve. Ce vrăjitoare… Principalul să guste din ceea ce înseamnă ură. Dar Veve nu urăşte pe nimeni. Se gândeşte doar că nu o va mai vedea pe mama şi nu ştie cum să trăiască fără de ea. Noaptea visează un vis ciudat. Se face că stă căţărată într-un arbore imens, iar jos, la rădăcină, o aşteaptă mama. ― Vino, Veve, o roagă mama. Coboară! Mi-e dor de tine. Veve vrea să coboare, însă se înalţă tot mai sus şi mai sus. Când ajunge în vârf priveşte spre rădăcină, dar nu o mai vede pe mama. Trei zile Veve nu mănâncă nimic, nu se ridică din pat, nu doarme. Mătuşa Zul strigă, o loveşte, o îmbrăţişează, o sărută, şi iar strigă, iar o loveşte, iar o sărută. Veve nu aude, nu simte. Continuă să creadă că trăieşte un vis şi că atunci când se va trezi – alături va fi mama. În cea de-a patra zi mătuşa intră în cămăruţă târând după ea un scăunaş. ― Veve, zâmbeşte binevoitoare vrăjitoarea, scoală! Priveşte ce ţi-am adus! În acest scăunaş stă ascunsă cea mai credincioasă vrăjitorie din câte le am. Ţi-o dăruiesc. Sper să te slujească cu credinţă. Ridică-te şi aşează-te pe scăunaş! De-acu’ înainte nu-ţi va mai fi urât. Plec… Te las cu Nouraşul Siniliu. Veve devine curioasă. ― Dar pentru ca nouraşul să fie al tău, adaugă mătuşa, trebuie mai întâi să mănânci… Mătuşa pleacă. Vulpiţa mestecă în grabă câteva fărâme de pâine, apoi se aşează pe scăunaş. Imediat în încăpere apare un nouraş năstruşnic, pufos, siniliu, cu ochii mari, albaştri, cu gene lungi, cu pleoape care se închid atunci când vorbeşte şi se deschid când tace. ― Ce înfăţişare ciudată are această făptură, zâmbeşte Veve. Cine eşti? ― Eu sunt o vrăjitorie! cântă şi dansează nouraşul.   Mă pricep doar rău să fac! Porunceşte şi îndată, Orişicui îi vin de hac!   ― Porunceşte, stăpână! ― Nu te cred, se miră Veve. Nu e posibil să fii chiar atât de rău. Ai o înfăţişare blândă. ― Ba e posibil, stăpână! Înfăţişarea nu întotdeauna spune totul! În interiorul meu e un ghem de negură neagră, neagră! Când am de îndeplinit o faptă rea – negura se împrăştie şi devin uite-aşa! ― Vai, ţipă Veve. Dispari! Te vreau ca mai înainte! Blând şi năstruşnic! ― Bine, răspunde supus fiorosul nor şi alături de Veve e iarăşi Nouraşul siniliu. ― Chiar nu ai făcut nici o faptă bună în viaţa ta? vrea să ştie Veve. ― Nici măcar nu am idee ce înseamnă asta! ― Atunci ai ocazia să-mi îndeplineşti prima poruncă, va fi şi prima ta faptă bună. ― Fie-ţi milă, stăpână! Nu mă nenoroci! Mi-e frică de fapte bune! ― Prostuţule, îl linişteşte Veve. E atât de frumos să faci un bine cuiva. Ia aceste bucate de pe masă şi du-le mamei şi surioarelor mele. Le vei găsi, chiar dacă va trebui să înconjori Pământul. Ai înţeles? ― Da, stăpână! ― Le vei face o mare bucurie, zice vulpiţa. Nouraşule, adaugă ea, să nu le spui rudelor de la cine sunt bucatele! Şi când te vei întoarce, chiar dacă te voi întreba, să nu-mi povesteşti nimic. ― Mutu mă cheamă! devine serios nouraşul ― Vreau să te mai rog ceva. ― Orice, stăpână! ― Când te întorci, te rog să treci prin pădurea mea de Alun. Culege-mi şi adu-mi câteva alune căci tare-mi plac. Sper să nu-ţi fie prea greu. ― Ce vorbeşti, stăpână?! O poruncă mai uşoară nici că am avut vreodată! Apoi zicând:   Zurri, murri, zetta, şic! Sunt un nouraş voinic! Faptă rea sau faptă bună, Fac orice pentru stăpână!   Nouraşul dispare cu tot cu merinde. Dar se întoarce curând foarte fericit. ― Stăpână, strigă el chiar din uşă, să fi ştiut că e atât de frumos să faci fapte bune, nu aş fi făcut nici o faptă rea în viaţa mea! Gata! De azi înainte s-a zis cu faptele mele rele! ― Mulţumesc, şopteşte Veve şi nu-l întreabă nimic despre mama. A doua zi mătuşa găseşte masa goală: ― Bravo, se bucură ea. Ai mâncat! Înseamnă că ţi-a venit mintea la cap! Minunat! Nu trebuie să-ţi faci griji pentru maică-ta. Nu are rost… De la o vreme, în vizuina sărăcăcioasă de la marginea alunişului, în fiecare dimineaţă apare un nouraş care fără să zică ceva – aşterne pe masă bucate alese. Leizli nu pricepe de la cine sunt aceste bunătăţi. Nu crede că sunt de la mătuşa Zul. De când i-a fost luată Veve, nu o singură dată a făcut drum lung până la pădurea de Cărbune. Dar arborii împleticiţi o opresc să meargă mai departe şi Leizli ştie – e mâna vrăjitoarei la mijloc. Totuşi nu-şi pierde speranţa să o revadă pe draga ei Veve care între timp îşi continua viaţa în castelul Întunecat. În fiecare zi nouraşul, întorcându-se din pădurea de Alun, dansează şi cântă:   Zurri, murri, zeta, şic! Sunt un nouraş voinic! Pot să fac doar fapte bune! Veve, ţi-am adus alune!   Veve îşi mănâncă alunele şi uită de necazuri. Acum e convinsă că Nouraşul Siniliu e unicul şi adevăratul său prieten. Mătuşa e mulţumită şi o pedepseşte mai rar. Într-o noapte vrăjitoarea vine în cămăruţă cu un coş din care se aud ţipete infernale. ― Ce ai acolo? e speriată Veve. ― O răţuşcă, rânjeşte mătuşa. Ţi-am adus-o cadou. E a ta. Din coş, spre Veve privesc doi ochi speriaţi de moarte. ― E a mea? Pot să fac ce vreau? ― Bineînţeles. ― Atunci, zice Veve, o las să plece. La mămica, la surioarele sale. Acolo îi va fi mai bine. ― Să nu îndrăzneşti, strigă mătuşa. Pentru una ca asta, îţi frâng lăbuţele! Ai înţeles?! ― Am înţeles, răspunde Veve şi amuţeşte. ― Timp de un an, continuă zgripţuroaica, o vei îndopa cu grăunţe. Iar după un an… Ştii ce se va întâmpla după un an? ― Nu. ― Ha, ha, ha! râde vrăjitoarea. O vei înfuleca! ― Nu, mătuşă! ― Ba da! Ba da! Abia după asta îţi voi dărui toate Vrăjitoriile mele. În afară de una… Pe aia am dreptul să o folosesc o singură dată… Sper însă că Dumnezeu mă va păzi de o asemenea grea încercare. Vei deveni o mare vrăjitoare, Veve! strigă brusc mătuşa. Să nu uiţi! Pe mica vulpiţă nimeni nu o întreabă dacă vrea ea sau nu să ajungă vrăjitoare. Înainte să plece, mătuşa Zul scoate un foarfece, ia răţuşca, îi taie aripioarele şi i le aruncă pe fereastră: ― Raţele astea, explică ea, au prostul obicei să zboare. Să vezi cât de cuminte va fi de acu’ înainte. Imediat ce se închide uşa, Veve se aşează pe scăunaş. ― Porunceşte, stăpână, apare vesel şi bine dispus nouraşul. ― Nouraşule, şopteşte Veve, a venit timpul pentru multe, multe fapte bune… Deocamdată coboară-n curte, caută şi adu aripioarele acestei răţuşte! Aripioarele sunt aduse. Veve le aşează într-o cutiuţă pe care o doseşte de ochii mătuşei. Când mătuşa e plecată, Nouraşul îi lipeşte aripioarele Riţei, căci aşa e botezată răţuşca, şi Riţa zboară prin cămăruţă cât îi pofteşte inima. Veve nu ştie ce se va întâmpla peste un an. Dar ştie că niciodată nu-i va pricinui răţuştei vreun rău. În fiecare noapte Riţa se cuibăreşte alături, o încălzeşte cu răsuflarea şi lui Veve i se pare că lângă ea e mama. De obicei mereu veselă, în una din zile Riţa e foarte abătută. ― Ce s-a întâmplat, o întreabă Veve. ― Nimic, răspunde răţuşca. Sunt tristă… Tânjesc… Mi-e dor de soare. Mi-e dor de cerul albastru, de lacul meu de argint. Veve, oftează răţuşca, ai o inimă bună… Deschide fereastra! Lasă-mă să plec! Abia acum Veve se dumereşte cât de simple sunt toate. Libertatea e atât de aproape. ― Nouraşule, sare în sus de bucurie Veve, lipeşte-i repede aripioarele Riţei! Deschide fereastra! Las-o să plece! În cerul ei de azur! Pe lacul ei de argint! ― Rămâi cu bine, Veve, strigă Riţa pierzându-se în zare şi vulpiţei îi vine o altă idee. ― Nouraşule, zice ea, urcă-mă în spatele tău! Să plecăm de aici! Du-mă în pădurea mea de Alun! Nouraşul Siniliu pluteşte pe deasupra pădurii de Cărbune când în cămăruţă intră mătuşa Zul. Îşi dă seama imediat de cele întâmplate. O vede pe Veve şi strigă: ― Ah, vulpiţă netrebnică ce eşti! Trădătoare mică! Te voi pedepsi! Vei regreta amarnic! Te voi blestema! Cu preţul propriei mele distrugeri!   Cramma, tramma, stronca, troc! Să mi te prefaci pe loc! Să devii o târâtoare! Să nu vezi pe lume soare!   Strigă vrăjitoarea şi Veve, lunecând de pe spatele Nouraşului, dispare fără să ştie că mătuşa îşi pierde pentru totdeauna puterea. Fără să ştie că aceasta, blestemând-o, şi-a folosit ultima sa vrăjitorie. ― Veve! Veve! strigă disperat Nouraşul Siniliu. Unde eşti, Veve?! Nu-i răspunde nimeni. În sfârşit, de sub pământ aude un glas înnăbuşit: „Adio, Nouraş Siniliu. Niciodată nu voi mai vedea soarele.” ― Ba îl vei vedea, Veve! Îl vei vedea! Nouraşul priveşte în jos. Pe locul unde fusese castelul acum nu e decât o grămadă de cenuşă. Pe mormanul de cenuşă zace o vulpoaică bătrână. E tot ce a mai rămas din vrăjitoarea Zul. Brusc Arborii de cărbune îşi despletesc ramurile şi peste tot pătrunde lumina. ― Veve, strigă Nouraşul. Întunericul a fost alungat! A biruit lumina! Cu ajutorul tău, Veve, am devenit bun! De aceea te voi aduce la suprafaţă! Vei fi o vietate mică, pufoasă, roşcată, dar vei uita pentru totdeauna că ai fost o vulpiţă! Iartă-mă, doar atât pot face pentru tine… Şi zicând:   Zurri, murri, zeta, şic! Sunt un nouraş voinic! Pot să fac doar fapte bune! Veve, vei mânca alune! Blana, ca şi altădată, Îţi va fi la fel, roşcată! Sprintenă şi uşurică, Vino sus pe-o rămurică!   Nici nu băgă de seamă cum pe o rămurică de alun apare o animăluţă drăgălaşă, roşcată, cu o coadă stufoasă, cu doi ochi blânzi ce privesc cu interes, de parcă pe toate le vede pentru prima dată. Animăluţa – ţup, ţup, sare sprintenă din creangă în creangă, din arbore în arbore şi vine la marginea păduricii, acolo unde-şi are vizuina vulpea Leizli. De cum o zăreşte, vulpii îi sare inima din piept. Micuţa asta seamănă atât de mult cu draga şi buna ei Veve. ― Veve, Veve… Pe unde-mi eşti, Veve? şopteşte cu tristeţe bătrâna vulpe. Pe deasupra pădurii pluteşte un nouraş siniliu. Nouraşul strigă necontenit: Veve! Riţa! Veve! Riţa! ― Mi-e dor de voi… Unde sunteţi? Un vânător, ce stă la pândă, nu desluşeşte ultimele cuvinte. ― Cine o fi Veveriţa, se întreabă el mirat. Chiar în faţa sa se opreşte o vietate ce ţine în lăbuţe câteva nuci de alun. Vânătorul duce puşca la ochi: ― Ea e Veveriţa, se gândeşte omul. De ce însă nu am mai văzut-o pe aici? Cât de mult se vor bucura copilaşii mei când le voi face cadou o asemenea blăniţă. Veveriţa, care nu e altcineva decât Veve, nu bănuieşte de primejdie. Stă cuminte şi ronţăie nuci. ― Nu, se răzgândeşte vânătorul. Nu-i voi pricinui niciun rău. E prea drăgălaşă. Şi apoi pe cât e de mică, pe atât de mică îi va fi şi blăniţa. Nu poţi să o compari cu blana acelui vulpoi frumos pe care l-am împuşcat toamna trecută. ― Veve! Riţa! Veve! Riţa! Continuă să-şi cheme prietenii Nouraşul Siniliu. Pe deasupra lacului zboară o răţuşcă. Răţuşca se îndreaptă spre Nouraş. E Riţa. Vânătorul ţinteşte. ― Bah! bah! Se aude o împuşcătură. ― Riţa, strigă speriat Nouraşul şi o înveleşte în pânza sa sinilie Mai răsună o împuşcătură: Bah! Bah! Când fumul se împrăştie, vânătorul nu-l mai zăreşte pe nouraş. O năframă subţire, albastră se împrăştie şi se lasă încet pe oglinda argintie a lacului. Departe, în zare se desluşeşte un punctuleţ. Riţa e salvată! Riţa zboară! Zboară spre Soare! Zboară spre lumină!

Bătrâna doamnă Pădure… Nimeni nu are de gând să-i cumpere iepuraşului Lică un ghiozdan nou. Dar fiindcă Lică în fiecare zi trebuie să meargă la şcoală, iar ghiozdanul său e vechi, jerpelit şi urât – Lică hotărăşte să-l înnoiască. Face multe desene, le colorează frumos, le lipeşte pe locurile cele mai roase şi acum ghiozdanul arată destul de bine. Unii colegi cred chiar că e nou-nouţ şi vor unul la fel. Atât doar că iepuraşul e micuţ, slăbuţ (de unde a şi fost poreclit „pirpirică”), iar ghiozdanul e mare, voluminos, motiv de permanentă bătaie de joc. ― Hei, Rică-pirpirică! îl strigă colegul său, ursuleţul Marinucă, în fiecare dimineaţă când se întâlnesc în drum spre şcoală. Ghiozdanul ăla… îl duci tu sau el te târăşte!? Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Marinucă, iar prietenii care îl înconjoară – mereu îi ţin isonul. Ursuleţul are o mulţime de prieteni, e cel mai bun elev din clasă. Tatăl urs, domnul Ursache, trece des pe la şcoală şi de fiecare dată nu uită să-i aducă profesoarei, doamnei Pădure, cadouri – miere, mure, fragi şi pe lângă astea – câte un buchet mare de flori. Profesoara se topeşte după flori. Îl laudă pe Marinucă, îi spune tatălui că are un fiu minunat. Lică visează la ziua când şi tatăl său va sta în faţa doamnei Pădure, iar ea, cu un glas blând, nu va conteni să-l laude. Cu părere de rău însă acest lucru nu se va întâmpla în curând. Lică nici pe departe nu e un elev eminent. Din această pricină bietul iepuraş e foarte trist. Nu pricepe ce se întâmplă. Acasă învaţă poezia, o ştie la perfecţie, o declamă frumos, cu intonaţie, dar în clasă se bâlbâie, uită, Marinucă îi şopteşte ceva, el repetă, ceea ce o face pe bătrâna profesoară să urle ca din gură de şarpe: ― Licăă! Gata! Treci la loc! Nota doi! Îmi face peri suri! continuă să ţipe ea revoltată, apoi îl roagă pe Marinucă să declame versurile. Ursuleţul nu greşeşte nici un vers, dar Lică se gândeşte că acolo, în faţa oglinzii, el le zicea cu mai multă vervă… La matematica e şi mai rău. ― Rică, cât face doi plus doi? îl întreabă profesoara. ― Patru, vrea să zică iepuraşul, dar din spate i se şopteşte: trei… ― Trei! zice Lică fără să gândească prea mult. ― Rică, cât fac doi plus doi? ― Cinci… îi suflă cineva de alături. ― Cinci… nu ezită Lică. ― Rică! răcneşte doamna Pădure, cât fac doi plus doi!? Doi plus doi fac un do-o-oi ma-r-re în ca-ta-log! Uite-aşa de marre! Aşează-te! ― Doi plus doi fac patru! ţipă Lică şi nu se vrea aşezat. Patru plus patru fac opt! Cinci plus cinci fac zece! O sută plus o sută fac două sute! O mie plus o mie fac două mii! Zece mii plus zece mii… Eu sunt Lică, nu Rică! ― Lică! aude el ca prin vis glasul doamnei Pădure. Noi nu am ajuns să învăţăm miile! Şezi! Iepuraşul se aşează, scutură din cap şi nimeni nu ştie că acest lucru se întâmplă doar atunci când vrea să-şi stăpânească lacrimile. În clasă e linişte, nu se chicoteşte, doamna profesoară tace. În sfârşit o aude vorbind: ― Rică, zice doamna cu un ton obişnuit, eram convinsă că trebuie să pleci din această şcoală. Pentru cei de alde tine există şcoli speciale… Îţi mai dau o şansă… Lică! răcneşte ea pe neprins de veste, încât ferestrele sună ca nişte clopoţei: „zâng, zâng, zâng, zâng”, învaţă adunarea şi scăderea! Apoi lecţia îşi reia cursul. Iepuraşul pune căpşorul pe bancă, închide ochii şi… visează. Visează că are un ghiozdan nou, că e cel mai bun elev din clasă, are o mulţime de prieteni, Doamna Pădure îl laudă, iar tatăl-iepure zice cu mândrie: Ăsta e Lică al meu! … Profesoara se apropie enervată la culme: ― Repetă, Rică, se stăpâneşte ea cu greu să nu ţipe… Repetă… Ce-am spus adineauri? Lică sare speriat în picioare: Aţi spus… Aţi spus… „repetă Lică ce-am spus adineauri” răspunde el în timp ce inima îi face „tuc-tuc” undeva prin călcâie. ― Ricăă! Lică! A-fa-ră! I-me-di-at! Cu ghiozdanul în spate, Lică aleargă spre uşă. ― Înapoi! Bietul iepuraş face cale întoarsă, priveşte cu ochi senini, nedumeriţi spre doamna Pădure. ― Afară! strigă iarăşi aceasta. Rufa ta de ghiozdan las-o aici! Te întorci împreună cu taică-tu! Lică aleargă pe cărăruşa care duce spre casă. ― În sfârşit tatăl-iepure o va vedea pe doamna Pădure, se gândeşte el şi nu ştie ce să facă – să se bucure sau să fie trist. Nu o dată tata a declarat că nici în ruptul capului nu merge la şcoală. ― Pentru ce? zice el mereu. Să mi se spună că am un fecior nătâng care mă face de ruşine? Nu, de bună voie piciorul meu nu calcă acolo. Acum va trebui să vină. Însăşi doamna profesoară îl cheamă. De când se ştie, Lică pe toate le face anapoda. ― De unde te-ai luat atât de neîndemânatic? îl ceartă cu toţii, dar Lică nu se dă bătut. Într-o bună zi va demonstra tuturor că nu e nătâng, nu e prost, e deştept, ba chiar e foarte deştept. ― Eh, oftează iepuraşul, astăzi nu e ziua mea cea mai bună… Până acasă e drum lung aşa că Lică o ia pe de-a dreptul. Trece printr-o poiană plină cu flori, culege un buchet mare, apoi îşi continuă calea. ― Ai făcut vreo boroboaţă? îl întreabă tata din prag. Spune! Imediat! Ce-ai făcut?! Degeaba Lică încearcă să-şi ascundă urechile… În faţa doamnei Pădure apare târât de urechi. În lăbuţe ţine un buchet de flori parfumate. ― Ah! trage adânc aerul în piept doamna profesoară. Ce parfum… Ce miros… ― Sunt pentru dumneavoastră, şopteşte Lică. ― Pentru mine? se miră ea şi abia atunci observă că micuţul e ţinut de urechi de un ditamai iepuroi. ― Ce se-ntâmplă?! strigă revoltată doamna Pădure. Cum e posibil!? Lăsaţi-l! Daţi-i drumul! Chem poliţia, zău! E încă un pici! Cum de vă permiteţi!? ― Ce fel de poliţie, doamnă? Liniştiţi-vă, e puiul meu, fac ce vreau cu el, bolmojeşte nedumerit iepuroiul, dar pentru orişice eventualitate îl lasă pe Rică în pace. ― Îmi pare rău că trebuie să facem cunoştinţă în asemenea circumstanţe, dar vă rog… să nu se mai repete, continuă profesoara după ce Lică se vede eliberat. Sunt doamna Pădure… Învăţătoarea lui Rică… ― Lică, prea bună doamnă, Lică… o corectează tatăl-iepure. Pe vremea aceea erau atât de mulţi iepuraşi cu numele Rică încât noi am hotărât să-l numim… Lică. Să se deosebească… Şi pare-se că… se deosebeşte. ― Da! confirmă profesoara. Se deosebeşte. E un iepuraş foarte atent. Atât doar că… e prea slăbuţ şi… nu prea aveţi grijă de el! Acasă trebuie să-şi împlinească somnul, nu la şcoală! În rest ce să vă spun? E un elev sârguincios… Mai ales la matematică… ― Ştiam eu, răspunde cu mândrie tata. Va fi contabil! E o profesie bună. Şi principalul, e foarte bănoasă. ― Ce fel de contabil!? Ce fel de bani!? strigă brusc doamna Pădure înroşindu-se toată. ― S-a întâmplat ceva, doamnă? e îngrijorat iepuroiul. ― Nu… nu. Nimic… Au… Florile! Am alergie! Dar sunt atât de frumoase… Atât de frumoase… Au! Medicamentele mele! Unde-mi sunt medicamentele? ― Pe policioară, aleargă Lică să i le dea… De câte ori se întoarce de la şcoală, Lică trece prin poieniţa cu flori. Culege câte un bucheţel şi fuga la doamna Pădure acasă. Doamna e la pensie, nu mai profesează. Acum profesor îi este domnul Codruţ – fost profesor de educaţie fizică. ― Rică… Lică… se emoţionează bătrâna profesoară. Florile sunt atât de frumoase… Dar… am alergie. ― De la toate? întreabă cu seninătate Lică. ― Genial! Acuşi vedem. Aşa… miroase ea rând pe rând fiecare floricică în parte. Ce miros, ce parfum… Hap-ciu! Hap-ciu! strănută doamna Pădure. Rică, pe asta arunc-o! Din astea să nu-mi mai aduci! Celelalte… sunt pur şi simplu minunate. Eh, Rică… oftează bătrâna, eşti un înger… Toţi m-au uitat. Toţi… Doar tu mă ţii minte… Lică, adaugă ea, scoate cartea de matematică! Vom pregăti temele! Vom învăţa şi puţină gramatică… Dragul meu… Când vei creşte nu va mai avea cine să-mi treacă pragul… De ziua Învăţătorului, de pe scena şcolii, Lică declamă cea mai frumoasă, cea mai lungă poezie învăţată în scurta sa viaţă:   Un profesor e un zidar! Zideşte ziua cea de mâine! Şi sufletul şi inima La temelia ţării pune! Un profesor e un artist Ce modelează caractere, El zi de zi şi an de an Găseşte forţă şi putere, Ca să cioplească în lut viu Cu vorba-i blândă şi sfătoasă. Lucrarea lui e cea mai sfântă, Cea mai de preţ, cea mai frumoasă! … Închină-te în faţa lui! Căci are-n plete flori de nea Şi poate una dintre ele I-ai pus în plete tu cândva!   Sala îl aplaudă în picioare. Tatăl-Iepure le spune tuturor că Lică e fiul său. ― Va fi artist! zice tata cu mândrie. Lică nu-i îndeplineşte aşteptările… Nu e nici artist, nici contabil. E un mare sportiv… A crescut şi a devenit mândria întregii păduri. Şcoala în care a învăţat îi poartă numele. Pe peretele holului e portretul său, iar o sală de clasă a fost prefăcută în muzeu. Printre mulţimea de trofee şi premii e şi un ghiozdan ce are multe, multe desene frumos colorate… Lică nu uită de şcoală. Şi nici de prima sa învăţătoare. Doar pe el îl mai are bătrâna doamnă Pădure…

Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr Şi fiindcă nici o rază de lumină nu pătrunde prin funinginea nopţii, toate vietăţile de pe lac dorm pitulite prin stufăriş în speranţa că visele lor vor fi colorate. Doar mica broscuţă Veruza stă cu ochii larg deschişi pe o frunză de nufăr. ― Eh, oftează ea, sunt atât de nefericită… Atât de nefericită. ― Ce s-a întâmplat? Întreabă îngrijorată floarea de nufăr. Până mai ieri te ştiam o broscuţă fericită. ― Credeam că dormi, şopteşte broscuţa. Iartă-mă dacă ţi-am tulburat somnul. ― Cum să dorm, scumpă Veruza? Eu adorm doar după ce te aud cântând. Minunatul tău „oac-oac” e cântecul meu de leagăn. ― Adevărat? Se bucură Veruza. Acuş o să cânt… ― Lasă… Hai să mai vorbim! Noaptea e atât de întunecată încât nu-mi arde de somn. Deci, ce s-a întâmplat? ― Nimic deosebit. Atâta doar… Astăzi am aflat că sunt o broscuţă urâtă. Iar eu mă socoteam frumoasă… Eh… Cât de mult am greşit. ― Nu ai greşit, Veruza. Cine a îndrăznit să te facă să crezi că eşti urâtă? ― Păi… Dimineaţă, când încă soarele zâmbea, doi copilaşi stăteau pe malul lacului şi citeau o poveste. Am tras cu urechea. ― Şi? ― Se vorbea în poveste despre o prinţesă care a fost nevoită să se mărite cu un broscoi. Broscoiul avea pielea buboasă, ochii bulbucaţi, era groaznic, dar în fiecare noapte îşi lăsa pielea, devenind un minunat prinţ. Nu am reuşit să ascult povestea până la capăt căci picii m-au observat şi imediat au început să ţipe: ― Iată broasca cea râioasă! Fu! E dezgustătoare! Ce piele, ce ochi! Strigau şi parcă nu le era îndeajuns. Şi-au umplut buzunăraşele cu pietre şi în câteva clipe toate acele pietricele cu colţuri ascuţite au început să zboare în direcţia mea. Dacă nu reuşeam să mă ascund, m-ar fi omorât… ― Ce copii răi, e indignată floarea de nufăr. Asemenea copii nu vor ajunge niciodată în poveste. Nu vor fi niciodată prinţi sau prinţese! Nu trebuie să-i crezi. Eşti frumoasă şi talentată. ― Ba nu. Sunt urâtă ca acel broscoi. Am ochii la fel de bulbucaţi, pielea la fel de buboasă, lăcrimează Veruza. ― Scumpă prietenă… Frumuseţea nu e ce vede ochiul. Frumuseţea e ceea ce simte sufletul. ― Adică? ― Adică nu are importanţă cum îţi sunt ochii, gura sau pielea. Principalul e să ai un suflet bun şi curat. ― Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiind atât de frumoasă… Probabil eşti foarte fericită. Eu însă… de azi sunt atât de nefericită. Atât de nefericită… ― Drept să-ţi spun, oftează floarea de nufăr… nici mie fericirea nu-mi prea bate la uşă. Trăiesc pe o baltă bâhlită. În fiecare zi, când raţele şi gâştele sălbatice roiesc pe alături, tremur de frică… Mă tem că una din ele ar putea să-mi ciugulească petalele. Şi totuşi… în nopţile cu lună, când perechile de lebede stau faţă-n faţă, privindu-se cu dragoste, iar eu sunt în mijlocul lor, viaţa mi se pare minunată… Asta nu înseamnă că nu visez la un lac curat, limpede, cu malul de aur de pe care mă priveşte şi mă admiră un adevărat prinţ sau o adevărată prinţesă… ― Ca să vezi… e nedumerită broscuţa. Iar eu sincer credeam că… Ştii ceva? Dacă într-o bună zi mă trezesc şi văd că nu mai sunt broscuţă, ci prinţul din acea poveste – te voi lua şi te voi răsădi pe lacul de lângă castelul meu. Nu te vei mai teme de gâşte şi raţe sălbatice căci acolo vor înota doar lebede albe. Eşti de acord? ― Bineînţeles, zâmbeşte floarea de nufăr. Până atunci însă hai să ne bucurăm de ceea ce avem. Căci un strop de fericire găsim şi aici… Fără de mine, fără de tine cum crezi că ar fi acest lac? ― Hei, voi două… se foieşte alături, în stufăriş, o altă broscuţă. Lăsaţi poveştile! E timpul să dormiţi… ― Oac, oac, cântă încetişor Veruza, legănându-se pe frunza de nufăr şi floarea adoarme. Luna, care le vede şi le aude întotdeauna pe toate, îşi trimite cu uşurinţă razele prin funinginea nopţii, apoi cu privirea sa luminoasă le mângâie pe cele două fiinţe. Mângâiată şi luminată de Lună, Veruza nu se mai simte urâtă.

Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan ― De ce toate pisicuţele au noroc şi doar eu nu am avut noroc de o stăpână blândă şi cumsecade? se gândeşte pisicuţa Lulu în timp ce tremură de frig în mijlocul ogrăzii. Mare scofală, îşi zice ea cu necaz. Am lins un pic de smântână… De parcă ar fi ultima smântână pe care o are stăpâna… Chiar ieri prietena sa, pisicuţa Lili, i s-a lăudat ce bucate alese mănâncă, cât de frumos e tratată, toţi o iubesc, o mângâie, o sărută şi este lăsată să doarmă în casă, la picioarele stăpânilor. Nu în ger împreună cu orătăniile. Că e o pisică, o pisică de casă, nu una sălbătăcită prin lăzile de gunoaie. A vrut doar să se simtă mai deosebită, a gustat din smântânică, cel puţin ca să-i ştie gustul, altfel nici nu are ce-i povesti prietenei sale Lili. Şi tocmai atunci a trebuit să între stăpâna. Ce tărăboi, ce ţipete pentru ţâra aia de smântânică… Şi tare gustoşică mai era! S-a ascuns sub pat, a început să miaune jalnic crezând că va fi iertată, dar de unde? Au scos-o cu mătura, au dat-o afară, nici măcar în tindă nu i-au permis să stea, şi acum iat-o în mijlocul ogrăzii. Are blană, însă ce folos, gerul o străpunge până la oase. Va muri, va îngheţa şi ce bine îi va părea nesuferitului de Ţâgan, care acum o priveşte bucuros din căsuţa sa. E adevărat, şi ea s-a bucurat atunci când l-au legat, dar l-au pus în lanţ pe bună dreptate, nu avea ce să latre zi şi noapte la toţi copiii de pe drum, căci de, copiii sunt copii. Câte unul mai arunca cu pietre, ceilalţi însă erau copii cuminţi. De speriat, câinele ăsta negru ca dracul îi speria pe toţi laolaltă. Bine, copiii… Însă dânsa? Dânsa cu ce se făcuse vinovată că o fugărea de i se rupea inima-n piept de frică? Odată a fost nevoită să urce hăt în vârful casei ca să scape cu blăniţa întreagă. Nu ştie de ce o urăşte atât de tare Ţâgan, ea nu-i poartă pică, ba chiar îi pare rău ştiindu-l legat, singur în frigul cel mare. Ce răi sunt stăpânii şi ce naiv e Ţâgan… Cu toate că îndură frig, uneori foame şi sete, dulăul le este credincios, e gata oricând să-şi dea viaţa pentru ei. Ea nu-i va ierta. Dacă bineînţeles va rămâne vie, ceea ce nu prea crede… Negreşit că vor găsi-o mâine dimineaţă îngheţată, le va părea rău, dar va fi târziu… Zăpada e atât de rece încât îi pare fierbinte. Îi frige picioruşele. Aleargă un pic, puterile o părăsesc, se aşează nu departe de cuşca lui Ţâgan, se gândeşte cu groază că uite-acuşi acesta se va repezi, o va încolţi, însă poate e mai bine aşa. Stăpânii vor auzi ţipetele ei, vor veni să o salveze, va sta iarăşi lângă soba fierbinte. Stăpânei i se va face milă, îi va da să mănânce smântânica pe care oricum a început-o. Bineînţeles că atunci o va ierta pe stăpână. I se va lipi ca mai înainte de picioare, se va lăsa mângâiată, va prinde şoarecii din pod, iar când se va lua cina în casă, va aştepta cu răbdare să i se arunce câteva fărâmituri de pe masă. Toate acestea acum depind doar de Ţâgan. De ce tace? Pare-se nici gând nu are să se repeadă. Doarme de parcă nu ar fi pe aproape o pisică. ― Bine, bine, se enervează pisicuţa. Dacă nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mohamed! Aşa îi aude pe oameni zicând uneori şi fără să ezite se bagă în cuşca lui Ţigan. ― Doar să apară cât mai repede stăpânii! se gândeşte ea cu groază. Apoi se aşterne pe un mieunat sfâşiitor de ţi s-ar fi rupt inima dacă ai fi auzit-o. Nimeni însă nu aleargă. Ţâgan se trezeşte, o priveşte mirat, apoi îi face loc alături. ― Încetează, zice el împăciuitor. Îmi spargi timpanele. Dacă ai venit, fii binevenită. Lasă mieunatul. Nu te-aude nimeni, nu-i pasă nimănui… Dormi. Îmi va fi şi mie mai cald, nici tu nu vei îngheţa… Pisicuţa nu pricepe nimic: ― Ăsta e Ţâgan sau e altcineva? Dar nu… E Ţâgan. Ce-o fi păţit? Aşa ceva nu are cum să fie! Şi Lulu o zbugheşte din cuşcă, vine la uşa casei, bate cu codiţa, miaună de nu mai poate, nimeni nu-i deschide. Nu are încotro. Se întoarce în cuşcă, se cuibăreşte alături de Ţâgan, aici e cald de parcă ar sta lângă sobă. Adoarme, visează un lac plin cu smântână şi se trezeşte abia când aude glasul stăpânei: ― Priviţi! strigă aceasta. Lulu a noastră doarme alături de Ţâgan! Ha! Ha! Ha! Un câine şi-o pisică! Nu-mi vine să cred! Lulu e cu pielicica întreagă! Ha! Ha! Ha! Mâţa asta chiar că e şmecheră! Afară e ziuă albă… ― Mda… se gândeşte Lulu. Aş vedea eu unde-ai dormi dumneata dacă ai îngheţa de frig… Şi fiindcă noaptea trecută a fost lăsată nu doar să îngheţe, ci şi să moară de foame, supărată foc, pisicuţa trece pe lângă stăpână şi merge în pod să vâneze şoareci. Din acea zi Lulu şi Ţâgan sunt mari prieteni. Împart aceeaşi încăpere, ba chiar mănâncă din aceeaşi strachină, căci pisica nu mai intră în casă. Uneori Lulu se urcă pe spatele dulăului şi îi scarpină pielicica. Alteori îşi permite să-l plesnească cu lăbuţa, Ţâgan nu se-nfurie, se întâmplă din joacă. Cine ar fi crezut că o fiinţă atât de fioroasă la înfăţişare poate avea o inimă atât de bună? Toată lumea se miră de o asemenea prietenie de parcă nu ar şti că uneori anume necazul îi apropie pe cei necăjiţi…

Urechiuşele Măgăruşului Tare-i place mamei leoaice să-şi laude puiul. ― Leuţ, le zice ea tuturor cu mândrie, e cel mai deştept, cel mai voinic, cel mai frumos şi mai cuminte pui de pe lume. Când mama îl laudă lui Leuţ îi cresc urechiuşele. Astfel, în scurt timp urechiuşele puiului de leu au devenit lungi de tot. Leuţ e bun prieten cu măgăruşul şi cu iepuraşul. ― Priviţi! observă într-o bună zi Măgăruşul, Leuţ are urechiuşele aproape ca ale mele de lungi. ― Ba sunt mai lungi şi mult mai frumoase! se făleşte Leuţ. ― Nimeni nu are urechi mai lungi şi mai frumoase ca ale mele! îşi flutură mândreţea sa de urechi Iepuraşul. ― Nu e adevărat, strigă enervat Leuţ. Eu! Ale mele! Apoi supărat foc, aleargă de se aruncă în braţele mamei. ― Vai, puiule, ce s-a întâmplat? întreabă îngrijorată Leoaica. ― Mami, scânceşte Leuţ, ăia doi zic că urechiuşele lor sunt mai lungi şi mai frumoase. Spune-mi că nu e aşa! ― Bineînţeles, puiule. Mai încape vorbă? Să nu asculţi pe nimeni în afară de mine. Doar eu îţi zic întotdeauna adevărul. Iar pe flecarii ăia, fiindcă au îndrăznit să spună asemenea cuvinte nesăbuite, îi voi pedepsi imediat! Şi leoaica se îndreaptă furioasă spre locul unde se joacă cei doi prieteni, Măgăruşul şi Iepuraşul. ― Deci, întreabă ea încă de departe, ale cui urechi sunt mai lungi şi mai frumoase? ― Ale… ale… mele, răspunde tremurând de frică Iepuraşul. ― Dar dacă te mai gândeşti? ― A… ale lui Leuţ. ― Bravo, văd că ţi-a venit mintea la cap! Dar tu ce zici? se adresează Leoaica către Măgăruş. ― Eu zic, răspunde ferm măgăruşul, că urechile mele sunt cele mai lungi, cele mai frumoase urechi de pe lume! ― Şi dacă te mai gândeşti? ― Oricât m-aş gândi răspunsul meu va fi mereu acelaşi, nu se dă bătut prietenul lui Leuţ. ― Aha! Să văd cum vei zbiera acum! rânjeşte Leoaica şi brusc Măgăruşul se pomeneşte într-un nor de praf. Când norul se împrăştie – nici pomină de Leoaică prin apropiere. ― Măgăruşule, strigă speriat Iepuraşul, tu nu mai ai urechiuşe! ― Cum adică? ― În locul lor ţi-au rămas doar două găurele! ― Nu te cred. ― Dacă nu mă crezi, pleacă la izvor şi te priveşte în oglindă… Măgăruşul pleacă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei vede un necunoscut. ― Acesta nu sunt eu, se bucură el. ― Eh, şopteşte Iepuraşul, ce n-aş da să fie aşa. Dar eşti tu, Măgăruşule… Doar că fără de urechi. Măgăruşul ridică copita dreaptă, vrea să-şi scarpine urechea stângă, n-o găseşte şi se convinge că Iepuraşul îi spune adevărul. Din ochi îi picură lacrimi măşcate. ― Nici o măgăruşă nu va privi în direcţia mea, suspină el. Cum să trăiesc fără urechiuşe? Nu pot trăi făr’ de urechiuşe! ― Încetează, vrea să-l liniştească Iepuraşul. La urma urmei urechile alea clăpăugi nici nu erau cine ştie ce… ― Ba erau! ― Ba nu erau! Şi prietenii sunt gata de harţă. ― Bine… cedează Iepuraşul. Erau… Dar… decât să ne certăm ar fi mai deştept să le căutăm. Poate că… s-au pierdut pe undeva. Au căutat îndelung. Au răscolit toată iarba din poiană, dar nu au găsit nimic. Măgăruşul plânge neîncetat. ― Nu pot să te văd atât de trist, zice Iepuraşul. Chiar dacă ţin foarte mult la urechile mele, ţi le dăruiesc. Fără regret. Ia-le! ― Nu vreau urechiuşe de iepuraş, ţipă Măgăruşul. Vreau urechiuşe de măgăruş! ― Încetează! se enervează Iepuraşul. Mi-a pierit pofta să-ţi mai dăruiesc ceva… Totuşi aş vrea să-ţi dau un sfat. ― Ce fel de sfat? ― Te sfătuiesc să pleci acasă, să tragi un pui de somn. Între timp eu mă voi gândi cum să-ţi găsesc urechiuşele. Acasă Măgăruşul e şi mai trist. Adoarme abia spre dimineaţă. Visează un vis ciudat. Se face că Iepuraşul aleargă spre el ţinând în lăbuţe un buchet mare de urechiuşe în mijlocul căruia flutură o pereche de urechi de măgar. Le recunoaşte. Sunt ale lui. Vrea să şi le ia, dar cineva îl strigă, îl zgâlţâie… Apoi… se trezeşte. ― Măgăruşule, strigă alături Iepuraşul. Am aflat unde-ţi sunt urechiuşele! ― Unde!? Sare ca ars din pat Măgăruşul. ― Le poartă Leuţ. Acum are două perechi… Urgent trebuie să facem un plan! ― Ce fel de plan? Nu am timp pentru planuri! Şi Măgăruşul o zbugheşte ca săgeata pe uşă. De cum îl zăreşte pe Leuţ, năvăleşte asupra lui strigând: ― Dă-mi urechiuşele! Sunt ale mele! Le recunosc! Mi le-ai furat! Eşti un hoţ, un tâlhar! Nu observă când se apropie mama leoaică. Brusc se face întuneric. Când se luminează alături e doar Iepuraşul. ― Unde e Leuţ, întreabă buimăcit Măgăruşul. ― Bietul de tine, oftează Iepuraşul. Nu doar fără de urechi, acum ai rămas şi fără de coadă. Dacă ai de gând să le faci pe toate de capul tău, să nu te miri când vei rămâne şi fără de cap! Trece un timp. Nimeni nu vrea să se joace cu un Măgăruş care nu are nici coadă, nici urechi. Doar Iepuraşul îi rămâne prieten fidel. Şi fiindcă îi este un adevărat prieten, mereu face planuri cum să-i găsească coada şi urechile. ― Am un plan, zice într-o zi Iepuraşul. ― Ce fel de plan, întreabă abătut Măgăruşul. ― Am de gând să o caut pe maimuţica Muţiumoco. E cea mai mare vrăjitoare din junglă. O voi ruga să facă descântece ca să devii măgăruşul de mai înainte. În curând vei uita de ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă crezi, Măgăruşule? ― Te cred, răspunde acesta cu toate că ştie că planurile Iepuraşului nu prea dau roade. Iepuraşul pleacă să o caute pe Muţiumoco. Dar nu e uşor să găseşti o maimuţă anume în mulţimea de maimuţe ce mişună prin junglă. Iepuraşul nu se dă bătut până nu o găseşte. Vrăjitoarea îl ascultă atent. ― Da, zice ea, Leoaica şi puiul ei trebuiesc pedepsiţi. Va fi necesar să dai dovadă că-ţi iubeşti cu adevărat prietenul. Apoi răsfoieşte câteva cărţi de magie şi îi aduce Iepuraşului patru fire galbene de păr. ― Ia aceste fire, zice Muţiumoco, şi strecoare-le lui Lefănţică, puiului de elefant, după urechi. După care stai şi aşteaptă. Vei vedea ce se va întâmpla. De cum dă cu ochii de puiul de elefant, îşi dă seama că niciodată nu va ajunge până la urechile lui. Fără să vrea începe să plângă. ― Ce-ai păţit, întreabă Lefănţică. Ce necaz s-a abătut peste tine că plângi cu atâta râvnă? Spune-mi, poate reuşesc să te ajut. ― Nimeni nu poate să mă ajute, răspunde Iepuraşul în timp ce în minte i se coace un plan. ― Sunt o fiinţă mică, neînsemnată, care aleargă printre copitele celor puternici. Voi muri fără să văd Pământul privindu-l de sus. ― Acesta îţi este necazul? se miră Lefănţică. ― Da, răspunde Iepuraşul. Şi te rog nu-ţi bate joc. Am şi eu dreptul la vise. ― Prostuţule, râde puiul de elefant. Te urc pe spatele meu şi nu ai decât să priveşti Pământul de la înălţime cât îţi pofteşte inima. Iepuraşul stă cocoţat pe spatele lui Lefănţică fudul nevoie mare. Nu-i prea pasă cum arată Pământul. Are altceva de făcut. Îi strecoară imediat după urechi puiului de elefant cele patru fire de păr. Acum nu-i rămâne decât să aştepte. Trece o zi, două, trei – nimic nu se întâmplă în junglă. A patra zi – mare minune. Lefănţică – cel pe care nimeni, niciodată nu l-a auzit cântând, aleargă şi cântă:   Ia priviţi la muşchii mei! Nimeni nu mă-ntrece! Dacă vreau dobor deodată, Dobitoace – zece! Sunt cel mai voinic din lume! Zece dobitoace, Le dobor într-o clipită! Nici nu am ce face!   ― A mai apărut un lăudăros, se gândesc locuitorii junglei. ― Vezi, Leuţ? îl zădără ei pe puiul Leoaicei. Ăsta e mai voinic decât tine! ― Nu e adevărat! strigă Leuţ. Mai voinic ca mine nu e nimeni pe lume! Nici chiar tu, Lefănţică, nu eşti mai voinic! ― Ba sunt! Sunt mult mai voinic! insistă Lefănţică. ― Ba nu! ― Ba da! ― Maaaaaamăăăăă, urlă puiul de leu! Lefănţică se laudă că el e cel mai voinic! Zi că nu e aşa! Şi imediat apare Leoaica. ― Deci, întreabă ea înfuriată, cine crezi că e mai voinic?! ― Eu, răspunde calm Lefănţică. ― Dar dacă te mai gândeşti? ― Tot eu. ― Şi dacă te mai gândeşti? ― Hm… Dacă mă gândesc, atunci… Ar trebui să ne luăm la întrecere. ― Acuş îţi arăt eu întrecere! se repede Leoaica spre puiul de elefant, dar spre uimirea şi bucuria celor de faţă, se pomeneşte în vârful trompei lui Lefănţică. ― Deci, întreabă acesta, cine e cel mai voinic? ― Tu, e nevoită să recunoască Leoaica scrâşnind din dinţi. ― Zdrobeşte-o de pământ! urlă dobitoacele. Învaţ-o minte! Să nu se mai laude! Dar Lefănţică, fiind un animal cuminte, o aşază jos fără să-i pricinuiască vreun rău. ― Trăiască cel mai voinic animal de pe lume! strigă cu toţii în timp ce Iepuraşul aleargă să-şi găsească prietenul. ― Măgăruşule, unde eşti, Măgăruşule? ― Aici, răspunde plictisit Măgăruşul. ― Măgăruşule, e agitat Iepuraşul, nu simţi, nu vezi nimic? ― Nu, de ce? ― Ţi-au crescut urechile! Ai o nouă coadă! Eşti măgăruşul de mai înainte! Am reuşit! Măgăruşul aleargă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei îşi vede urechile şi coada. ― Sunt cel mai fericit de pe lume! sare el în sus de bucurie. ― Greşeşti, nu e de acord Iepuraşul, eu sunt mai fericit decât tine. ― Ba nu! ― Ba da! Şi cei doi prieteni sunt gata de harţă. ― Bine… Fie… Cedează Măgăruşul. Tu eşti cel mai fericit iepuraş iar eu – cel mai fericit măgăruş. De acord? ― De acord! Iepuraşul uită repede că prietenul său cândva nu a avut coadă şi urechi. Doar Măgăruşul nu poate să uite. Uneori, pe neaşteptate se opreşte în mijlocul drumului, îşi apleacă capul, închide ochii şi visează. În acele clipe e cu neputinţă să-l urneşti. Măgăruşul îşi visează urechile, îşi visează coada. Când se trezeşte îşi aminteşte că nu e bine să te făleşti şi că Leoaica şi puiul ei au fost umiliţi şi pedepsiţi anume din cauza trufiei.

Mica Pasăre-Uriaşă ― Auzi? zice tatăl Pasăre-Uriaşă. Mi se pare că puiul ăsta nu e al nostru… ― Cum adică!? se supără foc mama Pasăre-Uriaşă. Am văzut cu ochii mei când a ieşit din oul pe care eu, nu altcineva l-a ouat şi clocit. Erau trei, la fel de mari. Mai întâi au plesnit ouăle din care au ieşit cei doi puişori uriaşi, ăsta nicidecum nu dorea să plesnească şi fiindcă nu mai aveam răbdare – l-am spart cu ciocul. M-am mirat grozav când am observat că în găoace se află un prăpădit de puişor, care nu doar era micuţ, dar şi abia de mai respira. L-am scos de acolo, a stat câteva clipe, apoi imediat a început să alerge, să ciripească, mi-a zis mamă, mi-a zâmbit, ba chiar m-a sărutat, în timp ce fraţii lui nici până azi nu s-au învăţat să meargă căci de, ştii şi tu – noi păsările uriaşe mergem greu, nemaivorbind că numindu-ne păsări – niciodată nu ne înălţăm. E o adevărată minune ce se întâmplă cu mica Pasăre-Uriaşă. Dar oricum, e puiul meu. Priveşte-l, e foarte drăgălaş. Şi penele şi ciocul şi picioruşele sunt exact ca ale noastre, doar că sunt cu mult mai mici. ― Nu ştiu, nu ştiu… stă la îndoială tatăl. În neamul nostru nu s-a întâmplat să se nască asemenea piticanii. Totuşi ai dreptate, la celelalte ne seamănă. Însă ce se va întâmpla atunci când iarba va creşte? Se va pierde printre picioarele păsărilor uriaşe, cineva din greşeală îl va strivi… ― Să nu dea Domnul! Îl voi purta toată ziulica pe spatele meu! strigă speriată mama Pasăre-Uriaşă. Doar să nu păţească nimic! Şi iată că iarba se înaltă, puiul cel mic stă cocoţat pe spatele mamei, mama aleargă gâfâind de ici colo, ceilalţi se uită chiorâş, dar cu ce e vinovat bietul că s-a născut mic printr-o mulţime de păsări mari? Nu-i pare bine, e mereu trist, vrea să facă ceva util, smulge un fir de iarbă, îl pune în cioc şi începe să cânte. O melodie nemaipomenit de frumoasă izvorăşte din acel firicel de iarbă… Sau poate din gâtlejul său? Nici el nu ştie. Toate păsările stau în loc, ascultă melodia şi nu pricep de unde vine căci neam din neamul lor nu a cântat. În fiecare dimineaţă, frumoasa melodie le trezeşte, în fiecare noapte adorm mângâiate de ea, le place la nebunie şi poate dacă ar şti cine o cântă nu l-ar mai urî atât pe puiul pitic. Mica Pasăre-Uriaşă nu are prieteni. Într-o zi, stând pe spatele mamei, tocmai când mama se odihneşte, fâlfâie din aripi şi aripile îl înălţă. Se urcă până pe sub nori, străbate în zbor câmpia şi imediat îşi dă seama că nu mai are nevoie de ajutorul nimănui. E minunat să zbori! E mult mai bine decât să poţi păşi. Toate acestea i se întâmplă fiindcă nu s-a născut atât de mare ca toţi cei din specia lui. S-a născut ca să zboare. ― Voi zbura departe! îşi zice puiul de Pasăre-Uriaşă. Voi găsi un loc unde iarba nu e prea înaltă, voi ciuguli fire de iarbă, voi merge, voi cânta, îmi voi face mulţi prieteni printre păsările care nu sunt uriaşe. Acum când zboară, nu va mai sta ca un trântor pe spatele altcuiva. Îşi va ogoi foamea acolo unde nu există primejdia să fie strivit. Şi mica Pasăre-Uriaşă hotărăşte să plece. O sărută pe mama, îşi ia rămas bun, se înălţă, face câteva rotocoale pe deasupra cuibului, apoi dispare în zare. Nu-i pare rău de nimic, ştie că a venit timpul să se descurce de unul singur. Zboară până pe deasupra unei ape întinse, coboară pe mal. Vede că malul e frumos, iarba e verde, mustoasă, presărată cu fel de fel de floricele. Pe apă plutesc mulţime de păsări mici, viu colorate, îi place şi hotărăşte să se oprească aici. Ciuguleşte iarbă, apoi se aşează să se odihnească după drumul lung. ― Nimeni nu se va mai uita chiorâş, căci acum, în comparaţie, sunt mare şi voinic, îmi voi face cu uşurinţă prieteni, se gândeşte puiul. La picioarele lui vede o vietate stranie, verde, care sare foarte nostim. Nu pricepe cine e, dar mama îi povestise că pe lume trăiesc o mulţime de vietăţi foarte mici. ― Eşti o păsărică? Cum te numeşti? întreabă el. ― Oac! Oac! râde cu toată gura vietatea verde. Eu? Păsărică? Sunt o broscuţă! Nu ai mai văzut broscuţe? ― Nu, recunoaşte puiul. Broscuţele sunt păsări? ― Au! De pe ce lume vii? Cum poate o broscuţă să fie pasăre? O broscuţă e o… broscuţă. Nu are pene. Ea nu zboară, doar cântă. Printre altele, există unele păsări rele care ne înfulecă pe noi – broscuţele. Nu cumva eşti una dintre ele? ― Ce vorbeşti? Eu mănânc doar iarbă şi frunze. Nu-ţi fie teamă. Hai să fim prieteni! Ce-i drept aş vrea foarte mult să prietenesc cu păsările, dar nu sunt împotrivă să am prieteni şi printre… broscuţe. ― Nici eu nu sunt împotrivă, mai ales că e pentru prima dată când am ocazia să fiu prietena unei persoane atât de mari şi de impunătoare. Deci, prieteni!? ― Prieteni! Şi uite-aşa puiul de Pasăre-Uriaşă îşi găseşte un amic de nădejde pe noul tărâm. Broscuţa Oachiu îi face cunoştinţă cu împrejurimile şi fiindcă e pasionată de cântec – nu ratează ocazia să se laude ce mare cântăreaţă e. ― Oac! Oac! Oac! Oac! cântă broscuţa cât o ţine gura, iar mica Pasăre-Uriaşă nu pricepe. ― De ce ţipi, întreabă el nedumerit, ai păţit ceva? ― Nu ţip, cânt, răspunde broscuţa. Pot să te învăţ… sau poate că tu ştii deja a cânta? ― Da… răspunde cu modestie puiul. Cântam când eram acasă… Din firul de iarbă… Aici nu există astfel de iarbă. Voi încerca să cânt din gură… Şi mica Pasăre-Uriaşă îşi drege glăsciorul, apoi din gâtlejul lui izvorăsc nişte sunete atât de frumoase, de mângâioase încât toţi locuitorii lacului se opresc în loc ca să le asculte. De unde aceste sunete? se întreabă. Văd pe mal o Pasăre-Uriaşă, dar nu-şi pot închipui că anume ea e posesoarea minunatului glas. ― Vai! strigă broscuţa, îmi place! Acum că suntem doi cântăreţi, hai să facem aşa… Eu voi cânta noaptea, căci toată lumea s-a deprins să adoarmă ascultând cântecul meu, iar tu îţi vei cânta melodia la revărsatul zorilor. Vei trezi soarele, se vor trezi păsările, iarba, furnicuţele şi toate gâzele îşi vor începe ziua frumos datorită cântecului tău, ce zici? De acord? Puiul de Pasăre-Uriaşă uită de necazurile din trecut, cântă în fiecare dimineaţă, trezeşte toată suflarea, e fericit, doar că vrea nespus de mult să facă cunoştinţă cu păsările de pe lac. Ca să ajungă până la ele trebuie să înveţe să înoate. Nu e o problemă, având o prietenă ca broscuţa Oachiu. Abia de atinge suprafaţa apei că şi lunecă pe oglinda strălucitoare. Se îndreaptă spre un cârd de raţe sălbatice, broscuţa îl însoţeşte, dar apropiindu-se, raţele îşi iau zborul strigând îngrozite: ― Aoleu! Monstrul! A venit monstrul! Salvaţi-vă! O să ne mănânce! strigă ele şi la strigătele lor tot păsăretul se înalţă în aer. Doar lebedele rămân, privesc nepăsătoare, ba chiar cu dispreţ la mica Pasăre-Uriaşă şi la Oachiu, iar faptul că graţioasele păsări albe nu şi-au luat zborul, broscuţa îl înţelege drept un semn apreciere pentru cântecul minunat al prietenului său. ― El este autorul… şi interpretul cântecului ce ne trezeşte la fiecare revărsat de zori, zice ea cu timiditate, am venit să vă fac cunoştinţă căci e un cântăreţ cum nu s-a mai văzut, cum nu s-a mai auzit… ― Ăsta!? strigă plină de sine una din lebede. Nu mă face să râd! Cine suntem noi şi cine e el!? Plecaţi imediat de pe lac! Niciodată o frumoasă lebădă nu va fi de acord să-şi arunce măcar privirea asupra unei păsări atât de… Nici nu vreau să vorbesc, adaugă ea cu dezgust. O pasăre enormă nu are cum să şi cânte frumos. Barem de ar avea o înfăţişare cât de cât agreabilă… Mai întâi să-şi privească chipul în oglindă! Hai, gata! Ce mai aşteptaţi!? Plecaţi! Nu sunteţi binevenite aici! Şi cârdul de lebede se îndepărtează în grabă. ― Nu fi trist, încearcă să-şi mângâie prietenul cu o vorbă bună Oachiu. Lebedele sunt nişte îngâmfate! Au spus vorbe grele, nedrepte. Dar dacă vrei… pot vorbi cu Zâna Câmpiei să te prefacă într-o păsărică mică, mică. Nimeni nu va mai zice că eşti un… monstru. Toată lumea te va respecta, îţi va cinsti cântecul… Mie însă îmi va fi întotdeauna dor de tine, de cel de… acum. În fiecare dimineaţă, într-un tufiş de pe malul lacului cântă o păsărică căreia i s-a dus vestea în lume. Nu există o altă fiinţă ce ar putea-o întrece. Toată lumea o aude, o ascultă, rar însă cine o vede. Ea stă ascunsă printre frunzele tufişului, îi place singurătatea, nu are nevoie de prieteni. Uneori vine să o vadă o broscuţă pe nume Oachiu. Zâmbeşte când îşi aminteşte că a fost o pasăre mică printre păsările uriaşe, a fost o Pasăre-Uriaşă printre păsările mici, iar acum e cea mai obişnuită păsărică. O păsărică fericită ce are un mare şi adevărat prieten de care nu se va despărţi niciodată şi acest prieten se numeşte – Cântecul!

Frunza curajoasă Se leagănă pe ramul îngheţat, dar se ţine din toate puterile să nu o ia vântul, să nu o strivească gerul. Nu se va da bătută cu una cu două. Pentru nimic în lume nu-şi va părăsi ramul. Arborele a rămas dezgolit, ar fi prea de tot să-l părăsească şi ea. S-a născut, a crescut hrănindu-se cu seva lui şi e datoare să-i arate recunoştinţă. Gerul şi vânturile reci au sucit-o, au ruginit-o, au încreţit-o încât nu o mai recunoşti. Cât de frumoasă era când abia se desfăcuse din mugur… Cât de frumoasă era când soarele îi turna prin vinişoare aur şi aramă… Dar… Cele trecute sunt bune trecute. Nu-i pare rău de nimic. Bineînţeles, ar fi putut să plece cu surioarele sale atunci când vântul le-a smuls rând pe rând, le-a purtat în braţe ca pe nişte păsărele, apoi le-a aşternut jos la rădăcina copacului. Acum toate dorm sub plapuma de zăpadă. Probabil se simt bine, nu au nici o grijă. Fiecare însă cu soarta sa. Ea şi-a ales singură soarta. Nu a ştiut niciodată ce înseamnă adevăratul frig. Acum o ştie din plin. Nici singurătatea nu a ştiut ce înseamnă. E alături de ram, dar ramul mereu rămâne tăcut. Îşi aminteşte cu nostalgie de zilele când foşnea fericită împreună cu celelalte frunze la fiecare adiere de vânt. Şuşoteau, şuşoteau şi doar înainte de furtună tăceau mâlc. Furtuna trecea, trecea spaima şi iarăşi se puneau pe şuşotit. În hainele lor se adăposteau mulţime de păsărele şi ce frumos mai cântau acestea la fiecare revărsat de zori. Cântătoarele au plecat, au rămas doar câteva vrăbiuţe care uneori se aşează pe rămurica sa. ― Priviţi! zise una din vrăbiuţe într-o zi. O frunză foarte curajoasă. E aproape la fel de curajoasă ca şi noi. ― Şi de ce mă rog e curajoasă, nu pricepu altă vrăbiuţă. ― Păi cum de ce? Nu o fi oare un act de curaj faptul că a rămas alături de arbore, înfruntând gerul, zăpada şi vântul? ― O fi… Numai că… Cine are nevoie de asemenea curaj? Credeţi că frunza asta prostuţă foloseşte la ceva? Ba bine că nu. Arborele a avut nevoie de frunze atunci când risca să fie uscat de arşiţă. Imediat ce riscul a trecut, s-a descotorosit de ele… Cât de mult au durut-o vorbele acelei vrăbiuţe… Îi trecuse prin gând chiar să se lase smulsă de vânt. Şi ar fi făcut-o… Dacă nu auzea glasul ramului. ― E mult de când nu am scos o vorbă, şopti el. Noi, ramurile, bucuriile şi tristeţile le trecem în tăcere. Nu ne este în fire să ne exteriorizăm emoţiile… Acum însă, când te văd atât de abătută – trebuie să-ţi vorbesc.. Vreau să-ţi mulţumesc pentru curajul de care ai dat dovadă. Recunoştinţa ta mă copleşeşte. Te rog să nu pleci. Te voi ajuta să rezişti până la primăvară. Iarna îşi are farmecul ei. Vei vedea lucruri minunate, rămâi… Acestea au fost unicele cuvinte pe care i le-a spus ramul. De atunci nu i-a mai vorbit. Dar ea ştie, doar el o ţine să nu fie smulsă şi dusă de vânt. Când au căzut primii fulgi a înţeles ca a nimerit într-o lume de poveste. Nu mai simţea nici frig, nici singurătate. Era fericită, se juca cu fulgii, îi prindea în haina sa, vântul îi scutura, dar veneau alţii şi alţii… În fiecare zi vrăbiuţele şi câţiva porumbei se aşează alături să mai sporovăiască sau să privească la copilaşii ce alunecă cu săniuţele de pe derdeluş. Iar veselia copiilor e atât de molipsitoare încât uneori îi vine şi ei cheful să coboare, să alunece pe luciul zăpezii. Noaptea se înveleşte cu o plapumă albă din fulgi, dar niciodată nu-şi trage plapuma până peste cap căci îi place enorm să privească cerul. Vara nu a reuşit să vadă cerul înstelat, era acoperită de alte frunze, acum însă i se deschide în faţă frumuseţea, strălucirea stelelor şi a lunii în toată splendoarea lor. Iar lucrul cel mai interesant e că uneori se vede zburând prin spaţiu, ajunge până la o steluţă, steluţa îi dăruieşte din căldura sa, se întoarce la ram, împarte cu el căldura şi în felul acesta are încrederea că îi este de folos. Şi uite-aşa trec zilele, nopţile până când într-o bună zi soarele începe să strălucească puternic. Se topeşte rapid zăpada, apoi lucrurile se schimbă vertiginos. Din pricina luminii şi a căldurii bătrâna frunză adoarme, se trezeşte doar când aude alături un foşnet bine cunoscut, însoţit de ciripit de păsărele. ― Fâş, fâş, fâş, abia de şoptesc micile frunzuliţe proaspăt născute din muguri, căci afară e primăvară. Priviţi, o frunză veche… ― Nu vreau să ajung ca ea, zice o frunzuliţă mică, mică. E atât de… încreţită şi de… urâtă. Chiar o să fim la fel? Nu-i răspunde nimeni. La urma urmei ce importanţă are? Acum sunt tinere şi frumoase. Vor acoperi copacul, îl vor proteja de arşiţă, de furtuni, de fulgere şi atât timp cât în fiecare primăvară pe ramurile lui vor răsări alte flori, alte frunze – asta va însemna că arborele continuă să trăiască. Şi anume ele, frunzuliţele tinere sunt dovada că el e viu. Bătrâna frunză zâmbeşte fericită. Nu fiecărei frunze îi este dat să-şi vadă nepoatele. Nu mai are ce face pe ram. La prima adiere de vânt se lasă smulsă. Vântul o roteşte prin aer ca pe o păsărică, apoi o aşează cu grijă alături de suratele sale smulse încă de cu toamnă. Frunza cea curajoasă nu are nici o îndoială – va veni timpul când se va naşte iară. Va fi frunză, sau fir de iarbă sau floare – cine poate şti?