Emilia Plugaru

Crus, Hep şi peştişorul de Aur Crus e un ursuleţ veşnic mormăit, veşnic supărat şi nemulţumit. ― Morrr, morrr, morrr, mormăie Crus de dimineaţă până-n seară. O să plec departe, departe… E atât de urât aici… Barem dacă aş găsi un lac pe malul căruia să stau şi să pescuiesc. Câtă plictiseală… Uf… ― Crus, îl întreabă într-o zi Hep, un iepuraş vesel şi năstruşnic, ai vrea să cunoşti un peştişor de aur, ca acela din poveste? ― Care poveste? Ce fel de peşte? Nu ştiu nici o poveste. Lasă-mă-n pace! ― Cum? Nu ai citit povestea Peştişorului de Aur? Crus, ai pierdut foarte mult. Dă-mi voie să ţi-o citesc. ― Hep, dacă nu mă laşi în pace, se enervează Crus, îţi zvânt o mamă de bătaie şi te fac să uiţi de scornelile tale pentru totdeauna! ― Crus, nu se dă bătut Hep, ascultă povestea! Acea cu Peştişorul de Aur. După ce o vei auzi, vei dori numaidecât să faci cunoştinţă cu un asemenea peşte. ― Zău că te bat, îşi strânge ameninţător lăbuţele Crus. Dar Hep ştie, ursuleţul nu e bătăuş, e doar morocănos. ― Crus, insistă iepuraşul, ascultă povestea! Precis că o să-ţi placă. Trebuie să-ţi placă. ― Văd că nu pot să scap de tine cu binişorul… Fie, se linişteşte Crus. Îmi citeşti povestea. Dar cu o condiţie. ― Ce condiţie? ― Îmi culegi un coşuleţ… Ba nu… Două. Unul cu mure, celălalt cu căpşuni. Şi în timp ce eu mă ospătez, poftim, citeşte-mi orice. De acord? Treaba e că iepuraşul e un cititor pasionat. ― De acord, Crus! se bucură iepuraşul şi aleargă să culeagă căpşuni. ― Ei? întreabă Hep după ce termină de citit. Ţi-a plăcut? ― Ce? Ah, da! Povestea. Cum să-ţi spun? În locul moşului, aş fi înfulecat peştele chiar din prima clipă. ― Ce vorbeşti, Hep? E oribil ce zici! Nu se poate! Peştişorul de Aur nu era unul obişnuit! Era fermecat! ― Nu-mi pasă! Îmi plac peştii de tot felul. Eh, oftează Crus. Voi pleca din pădurea asta. Pentru totdeauna. ― De ce, Crus? ― O pădure în care nu există un lac sau măcar un heleşteu doldora de peşti nu e un loc potrivit pentru mine. ― Crus, şopteşte Hep, ce zici dacă îţi spun că în pădurea noastră există un asemenea lac? Unul nemaipomenit de frumos? ― Nu te cred. Am cutreierat pădurea-n lung şi-n lat. În cruciş şi-n curmeziş. Nu am văzut nimic. ― Îţi zic, există un lac. Doar că drumul spre el e pe sub pământ. Priveşte! şi Hep dă la o parte câteva tufişuri ― Vezi? Aceasta e intrarea. La celălalt capăt e lacul. Vrei să-l cunoşti? ― Dacă nu mă minţi, da! ― Atunci intră, Crus. Traversează drumul şi o să te convingi că îţi zic adevărul. Vei vedea lucruri pe care nici în vis nu le-ai visat. Te duci, Crus? ― Mă duc. Vii şi tu? ― Mai târziu. Am ceva treburi pe aici, zice iepuraşul şi aleargă. Crus, se întoarce Hep, nu spune nimănui despre drumul de sub pământ. E o taină. Doar cei care iubesc frumosul au dreptul să o cunoască. Bine, Crus? ― Stai liniştit. Îmi ţin gura… Fă ce ai de făcut. Mă descurc. Hai, pleacă! ― Plec, Crus! Şi iepuraşul aleargă cântând, căci aşa e firea lui, mereu veselă şi bine dispusă. În timpul ăsta ursuleţul îşi umple iute o căldăruşă cu râme, îşi ia undiţa şi porneşte la drum. Drumul de sub pământ e pavat cu muşchi. Pereţii tunelului sunt luminaţi de nişte beculeţe sub formă de peşti. La distanţe egale pentru călătorii care obosesc sunt plasate buturugi de stejar. Crus nu oboseşte. Merge şi merge. Dar nu vede capătul. ― M-a tras pe sfoară urecheatul, mormăie el nemulţumit. Când îl văd, îi rup urechile. Poate ar fi mai bine să mă întorc? Dar dacă sunt aproape de capăt? Atunci cum? Şi Crus iarăşi merge şi merge. În sfârşit vede lumina zilei. E sfâşiat de oboseală, dar în faţă i se deschide oglinda unui lac şi fără să stea pe gânduri ursuleţul aruncă undiţa-n apă. Nu observă şi nici nu-i pasă de frumuseţea din jur. Malurile lacului sunt din nisip alb, strălucitor. Aproape de mal înfloresc trandafiri parfumaţi, de toate culorile. În spatele trandafirilor cresc meri şi aceşti pomi ba sunt în floare, ba stau încărcaţi cu fructe galbene şi coapte. Apoi urmează un zid de stejari bătrâni ce stau de pază, ca nişte străjeri. Acest loc e atât de frumos, atât de plăcut încât te face să uiţi de necazuri. Păcat că ursuleţul nu vrea să vadă nimic. Nici chiar tăbliţele de pe mal pe care scrie cu litere măşcate: „Pescuitul e interzis” nu le ia în seamă. Crus priveşte lacom cum de pe fundul lacului spre nadă se reped o mulţime de peştişori. ― O-ho! se bucură el, aici e de mine! Apoi scoate undiţa, înfulecă peştişor după peştişor şi aruncă undiţa iar şi iar. Burta îi este plină, dar Crus e nesătul. Deodată apa se învolburează, se tulbură şi la suprafaţă iese un peşte cu solzii de aur. ― Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Crus. Nu cumva eşti peştişorul de aur? Asta-i bună. Nu mă las până nu te mănânc. Dacă te prind, te înghit cu tot aurul de pe tine… Nu o să fiu atât de prost ca moşneagul din poveste. ― Degeaba speri, Crus. N-o să mă pescuieşti niciodată. Spre deosebire de ceilalţi peştişori, eu ştiu că în fiecare nadă stă ascuns un cârlig care omoară.Crus, vorbeşte calm peştişorul, fiindcă pescuieşti în apele lacului meu aş putea să te pedepsesc. Dar o să te cruţ. Cine ajunge aici îmi este prieten. Hai să facem o înţelegere. Îţi construiesc un palat din aur curat. Vei avea acolo slugi nenumărate, hrană, băuturi şi tot ce îţi va dori inima. Şi toate astea ca să nu-mi mai tulburi apele. Ce zici, Crus? ― Hm, se scarpină după ureche ursuleţul. Sună ademenitor… Sunt de acord, răspunde el. Şi imediat Crus se pomeneşte într-un palat ridicat din bolovani de aur, cu turnuri ţuguiate, cu uşi masive din lemn de stejar. Cu fereşti din sticlă colorată. Pe podele covoare moi, paturi largi, mobilă scumpă. Slugile foiesc în jurul lui. Mesele stau încărcate cu bucate. Pe Crus însă nu-l încântă nimic. În curte straturi de flori parfumate peste care ursuleţul păşeşte fără milă. ― Nu am nevoie de toate astea, mormăie el. Nimic mai frumos pe lume decât să stai pe malul unui lac şi să pescuieşti. Şi Crus, fără să ezite, merge la pescuit. ― Crus, strigă peştişorul, aşa ne-a fost înţelegerea?! ― Înţelegerea e înţelegere, dar peştii sunt peşti, hohoteşte Crus. Nu mă las până nu te înfulec! ― Crus… Îţi mai acord o şansă… O singură şansă. ― Zi ce vrei?! Nu am timp de pierdut, răspunde obraznic ursuleţul ― Crus, zice peştişorul întristat, îţi las castelul. Cu tot ce e în el. Pe deasupra te înzestrez cu o calitate pe care o au foarte puţine fiinţe pe pământ. Vei vedea şi vei auzi ceea ce nu e de văzut şi nu e de auzit. În fiecare noapte vei privi cum coboară din cer, Zânele Cerului. Le vei vedea cum dansează împreună cu stelele pe deasupra lacului. Vei auzi acea muzică dumnezeiască pe care o cântă zânele la fluiere şi te vei simţi cea mai fericită fiinţă din Univers. Şi toate acestea ţi le ofer, Crus, doar ca să-mi laşi peştişorii în pace. ― Hm, stă pe gânduri Crus. Oare cum o fi să te simţi cea mai fericită persoană din Univers? Trebuie să văd. ― Accept, răspunde el, dar în sinea sa nu e convins că nu va arunca iarăşi undiţa-n lac. Crus aşteaptă venirea nopţii. În sfârşit se lasă întunericul. Însă acest întuneric e amestecat cu lumina Lunii şi a stelelor. Peste tot e lumină. O lumină diferită de cea a zilei, o lumină de basm. Ursuleţul priveşte cum Zînele Cerului dansează lin, uşor pe deasupra lacului. Muzica curge din fluiere ca o apă şi se revarsă, hăt, peste zare. Hulubi albi zboară în ritmul muzicii, lebedele se rotesc pe lac în perechi, se învârt printre nuferii galbeni. Crus rămâne nepăsător la spectacolul nopţii. Nu are nici o emoţie. Lumini, stele, flori, parfum, toate acestea nu-l fac fericit ― În bârlogul meu mă simt mult mai bine, se gândeşte Crus şi adoarme sforăind zgomotos. Sforăitul său nu se potriveşte cu acea minunată orchestră de fluiere, dar lui nu-i pasă. Toată noaptea visează că pescuieşte şi mănâncă peşte. ― Uf! Ce gustos e peştele. Dis-de-dimineaţă Crus aruncă undiţa-apă. ― Te voi pedepsi, Crus, aude el glasul Peştişorului de Aur, dar nu vede pe nimeni. Se întâmplă ceva straniu. În locul lacului acum e o imensă pustietate plină de mărăcini prin care foiesc şerpi şi o mulţime de alte fiinţe scârboase. ― Aoleu! strigă Crus. Unde e lacul?! Unde e castelul meu?! Unde sunt toate?! E atât de neplăcut aici… Vreau acasă… Cum să găsesc drumul subteran? Nu mai recunosc nimic. ― Ce faci, Crus?! aleargă speriat iepuraşul. Stai! Nu vezi?! În faţa ta e apa! Nu păşi! Te vei îneca! Opreşte-te, Crus! Dar iepuraşul abia sosit nu reuşeşte să-l salveze pe ursuleţ. Huştiuliuc şi Crus se duce la fund. Căci şi lacul, şi trandafirii, şi merii care ba sunt în floare, ba se apleacă sub greutatea fructelor – toate există, nimic nu a dispărut. Doar că ursul a fost pedepsit. Acum nu mai are ochi să vadă realitatea ce îl înconjoară. Peştişorul de Aur îi arată ceea ce de fapt nu există. ― Crus, plânge iepuraşul. Am întârziat. Nu te pot salva. Îmi pare rău! Sunt vinovat… Deodată Hep vede că prietenul său acolo, în apă, din ursuleţ se preface în peşte. Iute ia undiţa şi o aruncă în lac. Peştişorul de culoare brună, total diferit de ceilalţi peştişori, imediat înghite nada. ― Crus, zice cu tristeţe iepuraşul. Acum eşti un peşte şi bineînţeles nu ai vrea să o sfârşeşti în burta vreunui pescar. Voi umple această căldăruşă cu apă şi te voi duce acasă, în bârlogul tău. Voi avea grijă de tine, Crus… Nu trebuia să-ţi arăt drumul de sub pământ… Acest loc minunat nu e pentru tine… Supărat, trist, iepuraşul adoarme lângă bârlogul lui Crus. Care acum e un peşte şi trăieşte, înoată, mănâncă în căldăruşa cu apă. A doua zi se trezeşte din pricina unui sforăit. Intră în bârlog şi îl vede pe ursuleţ în carne şi oase. ― Crus! se repede Hep şi îl îmbrăţişează. Sunt atât de fericit că nu mai eşti peşte! ― Da? se miră Crus. Am fost peşte? Apoi îşi aminteşte totul. ― Ştii, zice el. M-am răzgândit… Nu mai plec din pădurea mea. Îmi place aici. Chiar dacă nu găsesc un lac în care să pescuiesc… Totuşi fii de acord, Hep, pescuitul e un lucru minunat! Doar că peştii nu trebuie să fie de aur. Eh, oftează ursuleţul. Rămân… Unde mai pui că nu cred să găsesc în altă parte un prieten mai devotat ca tine. Hep, adaugă el, citeşte-mi ceva! O poveste de exemplu… Îmi citeşti, Hep? ― Îţi citesc, Crus! Cu cea mai mare plăcere! Deci ascultă: A fost odată o babă şi un moşneag… Aşteaptă un pic! răsfoieşte cărţulia iepuraşul. Aceasta e povestea cu Peştişorul de Aur. Ţi-am citit-o deja. Iată altă poveste… O poveste minunată! Pur şi simplu minunată! Se numeşte… Punguţa cu doi bani! Asculţi, Crus?

Blestemul Comorii Tiţ e o cârtiţă. Tiţa e prietena lui. Tiţ cu Tiţa locuiesc împreună într-o casă frumoasă de la marginea câmpiei. Au o grădină îngrijită, hambarele sunt mereu pline, nu duc grija zilei de mâine, de aceea nu prea le pasă, ba chiar nici nu vor să audă de vecini. Cel mai apropiat vecin le este un iepuraş bicisnic care aleargă toată ziulica fără rost. Când acesta îi salută, Tiţ cu Tiţa nici măcar nu privesc în direcţia lui. De când cu seceta însă, cârtiţele se gândesc că nu e bine să umble cu nasul pe sus. ― Hei! le bate la uşă într-o zi iepuraşul. Veniţi pe toloacă! Ne adunăm să vedem cum ne descurcăm pe vreme de secetă! Şi iată-i pe toţi acolo unde de obicei e veselie şi voie bună. De data asta e doar tristeţe. Prima vorbeşte găinuşa: ― Dacă arşiţa va continua, zice ea, vom fi nevoiţi să ne căutăm un alt loc de trai. ― Adevărat, e de acord iepuraşul. Fără o foiţă de varză, fără apă, fără un firicel de iarbă nu e chip să trăieşti. ― Dar… Unde să ne ducem? îşi scoate botişorul din vizuină şoricelul Chiţ. Aici e casa noastră! Şi Chiţ se retrage, căci pe câmpie e prea cald ― Asta e… intervine bursucul. Nu avem unde ne duce… Nimeni nu ne-aşteaptă cu colacii în coadă… Trebuie să găsim comoara! Să dezlegăm blestemul. ― Comoara?! şopteşte găinuşa. Eu una nu mai cred în comori. E doar o legendă. O poveste… ― Ba nu, se ridică în picioare bursucul. Comoara există. O ştiu de la bunica. Iar ea de la străbunica… Pe vremea străbunicii mele a mai fost o asemenea secetă. Au căutat comoara şi au găsit-o. Altceva că nu au ştiut cum s-o împartă… Din pricina asta – comoara s-a ascuns în pământul câmpiei. Trebuie să o căutăm… ― Când o vom găsi, când o vom împărţi frăţeşte, strigă Chiţ entuziasmat, se va întâmpla o minune! ― Ce fel de minune? ― Vor ţâşni izvoarele, vor curge pârăiaşele! Va înverzi şi va înflori câmpia! Dacă vreţi să ştiţi noi, şoriceii, de mult căutăm comoara! ― Şi… aţi găsit-o? De aceea sunteţi atât de bogaţi? râde pe sub mustăţi Tiţ. ― Nu-ţi bate joc, se supără şoricelul. Te rog să-mi vorbeşti frumos! Pe vreme de secetă suntem toţi la fel… Apoi de supărat ce e nu mai vrea să participe la discuţie. Toţi îl privesc dojenitor pe Tiţ. Lui Tiţ nu-i pasă însă. Nu-i pasă de şoricei, nu-i pasă de iepuraşi, un singur lucru îl preocupă – e secetă şi dacă aceasta va dura, într-o bună zi ar putea să moară de foame. Aşa ceva nu va permite să se întâmple… Câmpia fierbe de căldură şi liniştea care se lasă e apăsătoare. Fiecare e doar cu gândul său trist. ― Eu presupun, sparge tăcerea iepuraşul, că cineva o fi găsit demult comoara. Şi o ţine ascunsă… Gândiţi-vă singuri, nu e uşor să găseşti o comoară şi să o împarţi cu altcineva. ― Ia stai un pic! se repede brusc cârtiţoiul spre iepuraş. Nu cumva dumneata eşti acela?! Recunoaşte! Unde ai ascuns comoara?! Şi Tiţ îl scutură de blăniţă pe bietul urecheat. ― Liniştiţi-vă! îi desparte Bursucul. Aţi înnebunit?! Comoara străluceşte ca soarele. Nu am văzut nici un soare coborât pe pământ. Asta-nseamnă că nimeni nu a găsit-o… Animăluţele privesc cerul. Prin împrejurimi plouă. La ei – nici un strop. Câmpia e blestemată de o comoară care aşteaptă să fie găsită şi împărţită cinstit. Până atunci izvoarele seacă, ploaia îi ocoleşte, grădinile li se ofilesc. Trag foame, sete şi în toate nopţile fiecare visează că el a găsit comoara. Şi nici unul nu e convins că dacă ar găsi-o, ar împărţi-o fără regrete cu prietenii săi. ― La treabă! Primul îşi ia lopăţica bursucul şi începe să sape. Cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Muncesc cu râvnă şi speră să dea primii de comoară. Iepuraşul şi găinuşa abia de zgreapţănă pământul. ― Uită-te la el, zice cârtiţa privind în direcţia iepuraşului. Nu-i arde de muncă. Un leneş, o putoare. Dacă găsesc comoara, nu am de gând să o împart cu de-alde el. ― Tare mă tem, răspunde Tiţ, că nu o să găsim nimic şi că degeaba facem bătături. Comoara de mult stă în cocioaba lui Urechilă. ― Atunci ce aşteptăm? Să-i cotrobăim prin casă. Cât mai iute. Să nu pierdem timpul. Şi în timp ce ceilalţi trudesc, Tiţ cu Tiţa răscolesc de zor în căsuţa iepuraşului. Bineînţeles că nu găsesc nimic. ― Oare cum arată blestemata aia de comoară, întreabă într-o zi cârtiţoiul. ― Cum, cum… se dă cu părerea iepuraşul. Probabil că e o moviliţă de morcovi de aur care străluceşte ca soarele. Altfel nici nu are cum să fie. Eh, oftează el. Aş da toate comorile din lume doar pentru o foiţă de varză. Toate… ― Hm, se gândesc cârtiţele. Nu am căutat bine. Să mai încercăm… Dar nici de astă dată nu au parte de noroc. În schimb, în loc de comoară, în magazia urecheatului dau de o moviliţă de morcovi adevăraţi. ― Să-i luăm, zice Tiţ. E secetă. Tot mai bine decât nimic. Ne vor prinde bine. Iute cară totul în propria magazie. Apoi aleargă la casa găinuşei. Nici aici nu dau de urma comorii. Găsesc însă doar câteva săculeţe cu grăunţe şi niţică făină. E mare jale pe câmpie. De parcă nu ar fi de ajuns seceta abătută peste ei. Acum cineva le mai şi fură ultima bucăţică de pâine. ― Ziceam că dau comoara pe o foiţă de varză, plânge iepuraşul. Acum aş fi fericit să am măcar o fărâmă de morcov. Mi-au luat totul. Totul… ― Dacă prind hoţul, strigă găinuşa, îi ciugulesc ochii! Îi scot dinţii! Îi tai labele! Să nu mai fure! ― Oare cum o fi să fii hoţ? se întreabă iepuraşul. Am impresia că nu e uşor. Eu de exemplu nu aş avea curajul să fur. ― A fura, zice întristat bursucul, nu e un curaj. E o nelegiuire, o crimă… Îl vom găsi pe tâlhar. Îl vom pedepsi. Dar mai întâi să găsim comoara. Şi iarăşi caută. Şi iarăşi cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Ei sapă adânc sub pământ şi nimeni nu ştie că de fapt aceştia pregătesc un beci în care vor aduna bunurile furate. Găinuşa, iepuraşul şi şoricelul sunt sleiţi de puteri. Doar bursucul îşi mai păstrează din forţă. ― Vom găsi comoara, îi îmbărbătează el. Promit. Vă dau cuvântul meu de cinste. Dar în loc de comoară, săpând, Bursucul dă de o şuviţă de apă. Şuviţa parcă atât şi aştepta, să fie găsită şi eliberată. Limpede, cristalină, apa ţâşneşte la suprafaţă şi jumătate de câmpie e acoperită de o ploaie de stropi. ― Apă! strigă animăluţele. Avem apă! Suntem salvaţi! ― Dacă avem apă, dansează de bucurie găinuşa, înseamnă că vom avea şi roadă! ― Voi avea varză! ţopăie desculţ, doar în chiloţei iepuraşul. ― Poate… aceasta e comoara? Rămâne pe gânduri, bursucul. ― Nici vorbă, nu e de acord şoricelul. Comoara pe care o căutăm e din aur curat. Şi străluceşte ca soarele. ― Totuşi, hotărăşte bursucul, trebuie să încetăm căutările. E timpul să ne îngrijim de grădini. Şi doar Tiţ cu Tiţa continuă să sape. ― Ha! Ha! Ha! râd ei cu poftă. Ăia vor avea roadă, noi – beciurile pline! Să mai săpăm un beci! Vremea trece şi lumea uită de comoară. Dar nu uită de hoţ. Şi nici hoţul de ei. În fiecare noapte cineva le face mari stricăciuni prin grădini. Nimeni nu-l poate prinde pe tâlhar. ― Eu zic că hoţul nu e de pe la noi, se dă cu părerea iepuraşul. Nu are cum să fie de-al nostru. ― Iar eu zic, ba chiar sunt convins că nemernicul e de pe-aici, îl fixează cu privirea cârtiţoiul. ― Străin sau ba, îl vom prinde oricum, e hotărât bursucul. ― Ai auzit? întreabă Tiţ pe Tiţa. Îl vor prinde. ― Pe cine? ― Pe hoţ… ― Tiţ, şopteşte Tiţa. Nu-mi arde de asta… Priveşte acolo! ― Unde? ― În colţ… Am găsit-o când săpam. ― O ulcică? Ce o fi în ea? ― Nu ştiu. Dar mi-e frică… Dacă e o ulcică… din aia? Cu un vrăjitor rău înăuntru? Am păţit-o. Îţi dai seama? ― Trebuie să o deschidem. ― Tiţ, mi-e teamă! ― Dar să furi nu te temi? ― Tiţ… ― Adu lopata! Iute! Şi Tiţ izbeşte cu putere în ulcică. ― Comoara?! strigă într-un glas cele două cârtiţe şi beciul se luminează de parcă soarele ar fi coborât pe pământ. ― Am găsit Comoara! sare în sus de bucurie Tiţ. În faţa lor, printre cioburi, stă ditamai bolovan de aur. ― Tiţa! strigă Tiţ. Aurul ăsta ne ajunge să trăim până la adânci bătrâneţi fără să fim nevoiţi să furăm. Tiţa, suntem bogaţi! Foarte bogaţi! Nu degeaba ziceam mereu că Dumnezeu dă noroc doar celor isteţi şi deştepţi. Ce noroc! ― Tiţ, oftează Tiţa, nu putem folosi comoara. ― De ce? ― Fiindcă imediat ce o vom scoate la suprafaţă va lumina ca un soare. Şi toată lumea va afla că am găsit-o. ― Mda… stă pe gânduri cârtiţoiul. Ai dreptate. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Ştii ceva? Nu o putem folosi pe câmpia noastră, dar pe altă câmpie? ― Ce vrei să zici? ― Vreau să zic că vom săpa un tunel până trecem de hotar. Apoi scoatem aurul şi-l folosim fără frică. ― Eşti nemaipomenit, Tiţ! ― Vezi? Ce înseamnă să fii deştept! Şi Tiţ cu Tiţa se apucă de săpat. O vreme nimeni nu-i vede, nu ştie, nu aude nimic de ei. ― Cum crezi, întreabă Tiţa după mai multe săptămâni de muncă, am trecut de hotar? ― Nu ştiu, Tiţ. ― Eu însă cred că da! Adu comoara! Ieşim! ― Priviţi! strigă iepuraşul şi aleargă cât îl ţin picioruşele. Au găsit comoara! Co-moa-ra! Străluceşte ca soarele! Mare sărbătoare. Toată lumea îi îmbrăţişează pe Tiţ şi pe Tiţa. Iar ei se îneacă de necaz. Până să treacă de hotarul câmpiei rămăseseră doar câţiva paşi. ― Iar acum, zice fericit bursucul, e timpul să împărţim comoara. Însă cum să împarţi egal un bolovan de aur? Nimeni nu ştie. Se sfătuiesc, se ceartă, se iau la bătaie. Iar se sfătuiesc, iar se ceartă, iar se iau la bătaie. Şi cât se ceartă, şi cât se bat – puţin câte puţin bolovanul de aur îşi pierde din strălucire. Ca soarele care apune… Apoi, sub privirile nedumerite ale celor adunaţi, aurul se preface într-un simplu bolovan de pământ. După care dispare. ― Mda… oftează bursucul. Comoara nu ne aparţine. Ea aparţine pământului. Pământul însă ne hrăneşte, ne adapă şi, de fapt, el ne este adevărata Comoară. În anii cu secetă – trăitorii Câmpiei îşi aduc aminte de blestemul comorii. În anii cei buni – cineva le strică şi le fură semănăturile. Hoţul încă nu e prins. Bursucul bănuieşte cine e. Dar un proverb zice: hoţul nu e hoţ până nu e prins. ― Trebuie să avem răbdare, se gândeşte Bursucul. Ulcica nu merge prea des la apă…

Împăratul cel bun Demult, foarte demult, la marginea unei împărăţii peste care domnea Împăratul cel Bun creştea un crâng de o frumuseţe rară. În mijlocul crângului îşi întindea oglinda un lac cu apă dulce şi cristalină. Într-o zi, Zâna Pădurilor veni la Împărat: ― Mărite Împărate, vorbi ea, mă închin în faţa Măriei tale şi rogu-te să mă asculţi căci vin cu o mare rugăminte! ― Spune, răspunse binevoitor acesta. ― Vinde-mi crângul de stejari de la marginea împărăţiei. Voi face din el un loc fermecat în care orişice suflare omenească va putea să-şi odihnească trupul şi sufletul. La început împăratul refuză, apoi după ce se mai gândi hotărî să-i dăruiască Zânei crângul. Aşa era el – un om cu sufletul bun şi darnic. De când se ridicase la tron împărăţia sa devenise bogată şi foarte puternică. Vecinii îi purtau pizmă şi deseori îl iscodeau vrând să afle unde-i stă ascunsă puterea. Pentru toată lumea Împăratul avea un singur răspuns: ― Puterea mea, zicea el, e în copilaşii împărăţiei mele. ― Îşi bate joc, se căzneau invidioşii. E adevărat, copiii din această împărăţie sunt diferiţi de copiii din celelalte împărăţii. În obraji le înfloresc bujorii, chiftesc de sănătate şi ceea ce-i deosebeşte cel mai mult e că sunt întotdeauna veseli. Dar oricum… Un împărat cum e Împăratul cel Bun nu-şi va ascunde puterea în nişte fiinţe atât de firave. ― Dacă am reuşi să-i aflăm secretul, plănuiau ei, atunci negreşit că am ajunge la fel de puternici, la fel de bogaţi. Vremea trecea. Toate îi sporeau Împăratului celui Bun. Bogăţia şi puterea i se înmulţea, doar un lucru îl mai întrista: şi el şi împărăteasa aveau deja părul nins, dar Dumnezeu nu-i învrednicise încă cu un moştenitor. ― Cui vor rămâne toate, se întrista adesea împăratul. Însă tristeţea îi dispărea imediat ce îşi amintea de copilaşii ţărişoarei sale. Tuturor le purta o grijă şi o dragoste deosebită, de parcă aceştia ar fi fost propriii săi copii. Cei rămaşi orfani erau aduşi la curte. Împăratul şi împărăteasa le arătau atâta bunăvoinţă încât sărmanii uitau că sunt singuri pe lume. Între timp Zâna Pădurilor se ţinu de cuvânt. Prefăcu crângul într-un loc tihnit, frumos, din care odată ajuns nu mai vroiai să pleci. Mulţime de cărărui pietruite şerpuiau printre arbori sfârşind în poieniţe cu iarbă înaltă şi mătăsoasă. Brebenuşii, viorelele şi lăcrimioarele înfloreau anul împrejur, de parcă aici ar fi fost mereu primăvară. Iepuraşi cu blăniţe albe, pufoase, cerbi şi căprioare graţioase se plimbau fără teamă printre bătrânii stejari, căci nici un animal de pradă nu trecea hotarul crângului. Lacul avea o apă atât de limpede că puteai să observi orişice pietricică, orişice fir de nisip de pe fundul său. Peştişori coloraţi se zbenguiau în apa curată, la mal înfloreau nuferi, iar în nopţile cu lună perechile de lebede păreau nişte bărcuţe care staţionează. Malurile lacului, acoperite cu nisip de aur, se îngemănau cu o fâşie de iarbă tivită cu floricele prin care toată ziua se plimbau fluturând din frumoasele lor cozi păuni şi păuniţe mândre. Venea lume de pe lume să vadă această minune. Oamenii simpli observară că pruncii stropiţi cu apa din lac cresc sănătoşi şi după scăldătoare tot anul dorm liniştiţi. Ocupat cu treburile împărăţiei, Împăratul cel Bun nu găsea nici o clipă liberă ca să viziteze crângul. În schimb megieşii, de îndată ce auziră povestea, veniră şi rămaseră cu gurile căscate de uimire. ― Da! îşi ziseră ei. Probabil aici îşi ascunde puterea vecinul nostru. Puterea sa e în apa fermecată a acestui lac. ― Să găsim o vrăjitoare care să facă descântece! Să prefacă apa într-o apă obişnuită, după care îi vom declara război Împăratului celui Bun! Îi vom lua totul! Bogăţia şi puterea! Noi vom fi cei bogaţi şi puternici! Fără să stea pe gânduri, slugoii împăraţilor porniră în căutarea Vrăjitoarei. Cutreierară pământul în lung şi-n lat. În sfârşit dădură de o hârcă de babă care tare se mai bucură când auzi despre ce e vorba. Treaba era că baba avea şapte fete urâte de mama focului. Încercase toate vrăjile de pe lume ca să-şi facă odraslele frumoase, dar nimic nu-i reuşise. Într-o noapte visă chiar că ea şi fetele vor primi o nouă înfăţişare doar dacă se vor scălda în apa fermecată a lacului de la marginea împărăţiei Împăratului celui Bun. I se mai spusese în vis că imediat ce vor intra în lac – apa îşi va pierde farmecul. Întrebase o lume întreagă cum să ajungă în împărăţia Împăratului celui Bun. Nimeni nu avea ştire şi iată că norocul veni singur la ea. Ca să nu piardă din timp, Vrăjitoarea, fiicele sale şi solii împăraţilor făcură repejor cale întoarsă. Dar trebuia să treacă vreme până ajungeau pe tărâmul Crângului şi a lacului cu apa care face minuni. În vremea asta, fără să bănuiască ceva, Împăratul cel Bun continua cu acelaşi sârg să îngrijească de ţară. Văzând câtă inimă pune pentru semeni, tocmai când nu se mai aştepta – Dumnezeu îi dărui un moştenitor. Veni pe lume un copilaş atât de frumos încât la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Toată împărăţia chefui timp de trei zile, apoi fiecare îşi căută de treburile sale. Şi doar împăratul nicidecum nu putea să se dezlipească de pătucul fiului său. De parcă i-ar fi fost teamă ca acesta să nu zâmbească, să nu facă vreo mişcare pe care să nu o observe. Uită că are în grijă o împărăţie întreagă. Când copilul împlini anişorul Împăratul îşi luă fiul, urcă în caretă şi porni prin împărăţie. Era fericit să ştie cât de iubit este. Oamenii îi întâmpinau cu strigăte şi urale, dar Împăratul cel bun, care acum nu avea ochi decât pentru fecior, nu le observă chipurile triste. Copilaşi desculţi, rufoşi, cu obrajii palizi dădură buluc să-l vadă pe moştenitor. ― De unde aceşti vagabonzi? se îngrozi Împăratul. Apoi, de frica infecţiilor, de teamă pentru sănătatea copilului – se grăbi să facă cale întoarsă. Ajuns la palat dădu ordin să fie adunaţi şi izolaţi toţi vagabonzii. Dar prinţul oricum se îmbolnăvi. Îşi pierdu pofta de mâncare, deveni trist, mereu plângea, nu scotea nici o silabă şi toate astea erau motiv de mare îngrijorare pentru Împărat. Doftori aduşi de pretutindeni nu pricepeau ce are copilul. Părinţii ar fi putut să-i dea până şi luna de pe cer, dar acum priveau neputincioşi cum odorul li se topeşte cu zile. Odată, nemaiştiind ce să facă, împăratul îmbrăcă haine ţărăneşti şi merse în stradă. ― Poate aflu ceva de la oamenii simpli, se gândi el. Întâlni o femeie înconjurată de o gloată de copilaşi. ― Ai dumitale sunt toţi? întrebă el mirat. ― Ai mei, ai mei, ai cui să fie? răspunse cu mândrie femeia. ― Cam slăbuţi mititeii, dar principalul că sunt veseli, continuă împăratul. ― Eh, om bun, oftă femeia. Îţi dai seama că nu e uşor să hrăneşti atâtea guri. Noi însă nu ne plângem… Îi dăm crezare împăratului nostru… De când Dumnezeu i-a dăruit un prunc – nu mai are timp pentru alţii. ― Da, da… Ştiu… Şi noi, iată… Necăjim cu un… nepoţel. Plânge şi plânge. Nimic nu-i lipseşte. De ce plânge, nimeni nu ştie. ― Aoleu, om bun, strigă speriată femeia. Precis că nu l-ai stropit cu apă fermecată. Du-l de îndată! Să vezi cum se linişteşte! ― Nu am auzit… Despre ce fel de apă vorbeşti? ― Ascultă atent ce-ţi spun! La marginea împărăţiei noastre e un crâng. În crâng e o apă fermecată de către Zâna Pădurilor. La început de an toată lumea îşi ia copilaşii şi merge într-acolo. Oamenii îşi aruncă pruncii în apă, copilaşii se bălăcesc cât le pofteşte inima după care anul împrejur sunt veseli, sănătoşi, dorm bine şi au poftă de mâncare. Altceva e că nu au ce să mănânce… ― Cum adică?! Îi aruncă?! se sperie împăratul. Nu le este frică să se înece? ― Cum să se înece, om bun? Apă e fermecată! Te ţine la suprafaţă! Ca pe o frunză, ca pe o petală. Nu o singură dată am fost acolo. Pe toate le-am văzut cu ochii mei. Îţi jur că îţi spun adevărul! Ia-ţi de îndată nepotul şi pleacă! O să mă pomeneşti de bine. A doua zi, printr-o poartă lăturalnică, din palat ieşi o caretă. Nimeni nu ştia că în caretă se află Împăratul, Împărăteasa şi Prinţul. Spre seară careta ajunse la malul lacului. Soarta vru însă ca Împăratul să ajungă cu o zi mai târziu decât vrăjitoarea şi cele şapte fiice ale ei. Împăratul nu avea de unde să ştie că imediat ce vrăjitoarele se aruncară în lac – apă le trase la fund. La suprafaţă se ridicară opt broaşte hidoase. Aceasta era acum noua lor înfăţişare. Iar apa îşi pierdu farmecul. Bietul împărat îşi lăsă împărăteasa singură şi plecă să deshame caii. Când se întoarse nu o găsi nici pe ea, nici pe copilaş. O strigă dar nu-i răspunse nimeni. Abia când răsări Luna şi în jur se lumină – îşi dădu seama de marea nenorocire care i se întâmplase. Pe fundul lacului, alături de prinţ, liniştită de parcă dormea, stătea Împărăteasa. Îi păru că băieţelul îi flutură din mânuţă. Fără să ezite, Împăratul se aruncă în lac. A doua zi, Zâna Pădurilor, aşa cum o făcea la fiecare început de an, veni să înnoiască apa lacului. Se îngrozi de ceea ce văzu. Cu beţişorul ei fermecat atinse suprafaţa apei. Pricepând care e cauza tragediei, cu acelaşi beţişor împunse pe cele opt broaşte prefăcându-le în opt grămăjoare de cenuşă. Imediat un vântuleţ uşor le înălţă şi le destrămă sus, în bolta cerului. În câteva clipe Împăratul, Împărăteasa şi fiul lor se ridicară la suprafaţă. Vii şi nevătămaţi. Împăratul cel Bun şi soţia sa erau acum tineri, frumoşi, cu părul negru strălucitor, ca atunci când de-abia îşi jucaseră nunta. Copilaşul avea obrăjorii rumeni, râdea şi în timp ce Împăratul îl strângea la piept, pronunţă primul cuvânt – tată. Făcură cale întoarsă, dar nu înainte de ai mulţumi lui Dumnezeu şi Zânei că toate se sfârşiră cu bine. Acasă însă îi aştepta o nouă năpastă. În lipsa lui vecinii îi declarară război. Chiar în acele momente, la hotarul Împărăţiei se dădeau lupte crâncene. Împăratul de îndată încălecă roibul şi ca vântul se repezi în vâltoarea războiului. Alături de bravii săi soldaţi, copii pe care îi îngrijise cândva cu multă dragoste şi bunăvoinţă, alungă duşmanul şi scăpă ţara de robie şi de umilinţă. Abia după asta înţelese Împăratul cel Bun că Ţara o iubeşti la fel cum îţi iubeşti fiul. Dar dacă eşti Împărat şi îţi iubeşti Ţara precum îţi iubeşti fiul, tot aşa îi iubeşti şi pe ceilalţi fii ai ei. Atâta timp cât a domnit Împăratul cel Bun în împărăţie nu au existat copii flămânzi şi desculţi. Iar când la tron s-a ridicat Prinţul, a condus cu atâta înţelepciune şi bunătate încât poporul i-a zis pe bună dreptate Împăratul cel Înţelept şi Bun.

Nouraşul siniliu Leizli nu e decât o vulpe. Cu ochii verzi, mari şi trişti. Acum stă abătută în vizuina sa de la marginea unui aluniş şi priveşte în gol. E noapte dar nu o prinde somnul. Alături dorm liniştit cele trei vulpiţe ale ei. Grija cea mare a bătrânei vulpi e Veve – mezina. De când tatăl vulpoi a dispărut, micuţa Veve a devenit de nerecunoscut. S-a închis într-o lume a sa în care e cu neputinţă să pătrunzi. Zile în şir umblă de una singură prin pădure şi, lucru ciudat, se caţără prin copaci cu o repeziciune uimitoare. Uneori se urcă până-n vârf şi balansează acolo ore-n şir. Leizli nu ştie de ce a dispărut Zeil. O fi părăsit-o pentru vreo altă vulpe, l-or fi împuşcat vânătorii, l-or fi sfâşiat câinii… Aşa ori altfel – Zeil nu mai e şi ea nu are timp pentru lacrimi. Trebuie să-şi îngrijească puii. O face cum poate. Dar îi este din ce în ce mai greu. Uneori se întoarce de la vânătoare obosită, cu blana ruptă, fără pic de vânat. Nu mai este vulpea cea de altădată. E fericită când aduce în vizuină măcar ceva de-ale gurii. Împarte prada în patru lăsându-şi sie cea mai mică bucată. Vulpiţele mari mănâncă cu poftă. Micuţa Veve abia de se atinge de cărniţă. ― Ce ai, Veve? o întreabă mama. De ce nu mănânci? Mănâncă! Cum vrei să devii o adevărată vulpe? ― Nu-mi place cărniţa, răspunde Veve. Alunele sunt mai gustoase… Încearcă… Şi Veve îi întinde câteva alune. ― Vai, Veve! strigă vulpea. Ruşine! Unde s-a văzut ca o vulpe să ronţăie nuci?! Ce să fac cu tine, Veve? De ce nu vrei să înţelegi că noi nu suntem nişte rozătoare? Iată deci care e necazul mamei. Ce fel de vulpe va deveni puiul ei, cum va merge la vânătoare dacă nu se atinge de cărniţă? ― Veve, Veve, de ce-mi faci una ca asta? Deodată îi vine un gând salvator. Mezina nu mănâncă cărniţă fiindcă probabil vrea să le rămână surioarelor sale mai mult. Asta e… Veve are o inimă bună… Negreşit că asta e. Leizli se linişteşte, dar tot nu o prinde somnul. Oboseala însă îşi face efectul. E pe cale să adoarmă când aude o bătaie în uşă. ― Cine e? întreabă Leizli cu glasul plin de emoţii. ― Sunt eu, mătuşa Zul. Deschide! Leizli deschide uşa şi îi face loc mătuşei să între. ― Ce întuneric e aici… Ce aer îmbâcsit… Aprinde lumina! Nu se vede nimic, bombăneşte mătuşa. Leizli aprinde opaiţul. Întunericul se destramă un pic. Iată deci cum arată această mătuşă Zul. Auzise multe despre ea, dar o vede pentru prima dată. Se zvoneşte că e o vrăjitoare rea şi răzbunătoare. Lumea zice că e putred de bogată, dar e atât de zgârcită încât nu dă nici un capăt de aţă. Ştie o mulţime de vrăji şi dacă vrea e în stare să te prefacă rapid din vulpe într-o gâză oarecare. Leizli o priveşte şi îi dârdâie dinţii de frică. ― Am auzit de nenorocirea care s-a abătut asupra voastră, vorbeşte mătuşa. Te-a părăsit Zeil… E un netrebnic. De altfel ca toţi vulpoii… Tu însă nu te descuraja. Nu mai e Zeil, însă sunt eu. Am venit să te sprijin, să te ajut. ― Mulţumesc, mătuşă… ― Nu-mi mulţumi! strigă brusc vrăjitoarea şi pe Leizli o trec fiorii. Nu-mi mulţumi! Nu am nevoie de recunoştinţa nimănui. Îmi place să ajut. Doar atât… ― Bine, mătuşă… ― Ba nu e bine deloc! Uite în ce mizerie trăieşti! Nu ţi-e ruşine? ― Mi-e ruşine. ― Să ajungi întru-n hal fără de hal, să ai o rudă atât de bogată şi să nu-i ceri ajutorul? ― Mătuşă, se vor trezi vulpiţele, încearcă să o calmeze Leizli. ― Ha, ha, ha! Dorm atât de strâns încât nici cu tunul nu le trezeşti. Ai uitat că sunt vrăjitoare? ― Nu am uitat, mătuşă… ― Aoleu! rânjeşte mătuşa. Nu cumva ţi-e frică? Proasto! Zău că eşti proastă. Chiar crezi în ceea ce vorbeşte lumea? Da! E adevărat! Sunt vrăjitoare! Pot face multe rele. Însă să nu-i crezi pe cei ce zic că sunt nemiloasă. Am o inimă ca o pâine caldă. Dacă trebuie, pentru cei pe care îi iubesc, mă bag şi-n foc. Iar tu îmi eşti rudă şi te iubesc. Îmi eşti nepoată, Leizli. Maică-ta şi cu mine am fost surori drepte. Sângele apă nu se face… Chiar dacă maică-ta era o proastă, o zăludă, o pacoste, o nenorocită! Tot una… ― Mătuşă… ― Ştiu, ştiu… Nu trebuia să vorbesc astfel. E mama ta… Dar o uram! Mă sufocam de tare ce o uram! Pot să-ţi spun şi de ce. ― Nu vreau să ştiu, mătuşă. ― Ba trebuie, trebuie! Vrei sau nu, tot îţi voi spune. Ascultă! Asculţi, Leizli? ― Ascult, mătuşă. ― Îţi zic purul adevăr. Întotdeauna am fost sinceră. Nu am ce ascunde. Am urât-o, Leizli, de îndată ce mi-am dat seama că ea e a naibii de frumoasă, iar eu sunt a naibii de urâtă. Cum puteam să n-o urăsc, zi şi tu? ― De ce s-o urăşti? Îţi era soră. Puteai s-o iubeşti, să te bucuri pentru ea. ― Să mă bucur? Soră? Ptiu! Eşti la fel de proastă ca şi maică-ta! E minunat să urăşti, Leizli! E mi-nu-nat! ― E minunat să iubeşti, mătuşă… ― Pe dracul. Ce pricepi tu? Ura te încarcă. Îi ia tot celuia pe care îl urăşti. Aşa s-a întâmplat cu mine şi cu maică-ta. Eu am devenit prinţesă, ea – muma pădurii. Crezi că de ce? Pe Leizli o trec fiorii. ― Nu ştiu, răspunde ea, poate că asta i-a fost soarta. ― Soarta? Cine vrea îşi face singur soarta. Cine nu, găseşte pricini. Să mă fi urât maică-ta – acum nu mai călcam pe pământ. Dar… priveşte-mă! Sunt bine, mersi… Ura e o mare putere! O mare putere! Bagă-ţi în cap şi nu mă contrazice! Leizli ar vrea să-i spună cuvinte de mângâiere acestei mătuşe. Cuvinte blânde căci îşi dă seama că sărmana nu a avut parte de dragoste în viaţa sa. Dar nu face decât s-o întrebe: ― Mătuşă, dacă ai urât-o pe mama atât de mult, cum să te cred că nu mă urăşti şi pe mine? Şi că nu ai venit să-mi pricinuieşti un mare rău? ― Doamne fereşte, doamne fereşte! Cum poţi să gândeşti aşa, Leizli? Ţie? Să-ţi fac rău? Niciodată! Eşti unica fiinţă la care ţin cu adevărat. Mai bine însă hai să-ţi povestesc întreaga poveste. ― Mătuşă, e târziu. Vom discuta mâine. ― Îndrăzneşti să mă contrazici?! strigă vrăjitoarea, apoi îşi dă seama şi se potoleşte. Mâine nu o să mai fiu aici. Deci, asculţi, Leizli? ― Ascult, răspunde Leizli obosită. ― Eram mărişoare… Eu şi cu maică-ta… Numai bune de măritat… Într-o zi ne trecu pragul un domn Vulpoi bătrân şi al naibii de urât. Atât de urât încât nici chiar eu nu aş fi dorit să privesc în direcţia lui. Venise pentru ce crezi? ― Nu ştiu, mătuşă. ― S-o peţească pe maică-ta! Pe Luz, pe soră-mea cea frumoasă! Ha, ha, ha! Muream de râs. „Iată alături de cine ţi se va ofili frumuseţea”, mă gândeam. Dar a intervenit maică-mea şi toate s-au schimbat într-o singură clipă: ― Nu e bună pentru dumneata! A strigat maică-mea. E prea mică… trebuie să mai crească. Şi nici minte prea multă nu are… însă dacă doreşti, poţi s-o peţeşti pe cealaltă… E mai coaptă şi ţi se potriveşte mai bine. Am împietrit când am auzit-o. Niciodată nu am aflat de ce mă ura atât… Domnul Vulpoi m-a scos imediat din vizuină. M-a privit, mi-a încercat colţii şi îl aud parcă şi astăzi zicând: „O iau! E a mea! E a naibii de urâtă, dar are foc, are draci! Îi sticlesc ochişorii de răutate, şi asta îmi place!”. ― Să vezi ce frumuseţe fac din tine, drăguţă, mi-a rânjit el în timp ce eu tremuram ca varga de frică. M-am aruncat la picioarele mamei. Degeaba. Aşa leşinată cum eram, domnul Vulpoi m-a târât după el. Toată viaţa i-am mulţumit mamei. Să mă fi iubit cum o iubea pe Luz, mucegăiam şi acum în această vizuină. Datorită ei m-am pomenit dintr-o cocioabă strâmtă, mucegăită, plină de mizerii – într-un adevărat palat. Bătrânelul meu se dovedi a fi un mare bogătan şi un vrăjitor iscusit. Întâi şi-ntâi îmi făcu o baie. Mai apoi mi-a uns blăniţa cu nişte alifii, a bolmojit ceva după care m-a adus în faţa oglinzii. Nu-mi venea să cred. Arătam ca o adevărată zeiţă. Din clipa aceea toate au mers ca pe roate. Deprindeam din mers tot ce mă învăţa boşorogul meu de vrăjitor. O duceam ca în sânul lui Dumnezeu. Aveam de toate… Doar că… nu-mi era drag domnul Vulpoi. De rudele mele nici nu-mi aminteam. Eram atât de mândră de ceea ce ajunsesem încât uitasem de unde mă trag. Într-o zi, luând cu noi câteva vrăjitorii, plecarăm la una din bălţile noastre să vânăm gânsaci sălbatici. Stând pe mal, neavând ce face îi zic uneia din vrăjitorii:   Vrăjitorie, vrăjitorie! Iute ia de mi-l prefă, Pe Vulpoiul de pe lac, Din Vulpoi într-un gânsac! Să-l mănânc, să-i vin de hac!   Ha, ha, ha! Mă prăpădesc de râs când îmi amintesc. Leizli, mă auzi? Sau poate dormi? ― Te aud, mătuşă, răspunde Leizli aproape adormită. ― Ce crezi, Leizli, că s-a întâmplat? ― Nu ştiu, mătuşă. ― Vulpoiul meu chiar se prefăcu în gânsac. Un gânsac cât toate zilele! L-am fugărit niţel, aşa, în joacă. Am vrut să mă distrez un pic. Dar el, prostul, s-a speriat şi zvâr-r-r-r! s-a înălţat în nori. Aşteptam să revină că dacă l-aş fi prefăcut în vulpoi cît era acolo sus s-ar fi zdrobit de pământ. Îţi dai seama? Vulpoii nu zboară. Ha, Ha, ha! Tot aşteptându-l, hop, că apare un nenorocit de vânător. Bestia aia a ochit, s-a auzit o bubuitură şi… gata! Am rămas văduvă. Am vărsat câteva lacrimi, dar mi-a trecut repede. Eram stăpâna unui palat. Aveam câteva lacuri pline cu sălbăticiuni. Eram bogată, frumoasă şi devenisem o vrăjitoare iscusită. Ce-mi mai trebuia? De la un timp însă, începu să mă roadă singurătatea. Mi-am dat seama că îmi lipseşte un suflet cald, blând care să-mi fie mereu alături şi peste care aş fi putut să-mi vărs necazul ori de câte ori aş fi avut chef. Şi atunci mi-am amintit de soră-mea. Iute am trimis o vrăjitorie să-mi aducă veşti. Am aflat deci că Luz fuse-se măritată cu vulpoiul Zum. O puşlama de altfel. Acesta o părăsise lăsându-i în grijă cinci vulpişori şi o vulpiţă. Spre marea mea bucurie aflasem că draga mea surioară o duce cum nu se poate de rău. Nu am ce să ascund. Mă bucurasem. Dar am vrut să le văd pe toate cu proprii mei ochi. Şi… am revenit acasă. Ceea ce am văzut îmi este greu chiar şi acum să-mi amintesc. Maica-ta nu era în vizuină. Cei cinci fraţi ai tăi, ditamai vulpoi tocmai buni de dus la vânătoare, se zmornăiau îndeei, se muşcau, se încolţeau de săreau bucăţi de blană prin toată încăperea. Le-am pocnit câteva labe şi i-am liniştit. Abia după aia am observat că într-un colţ, cu botişorul întins pe lăbuţe, stătea o minune de vulpiţă micuţă, fină, gingaşă, păpuşă adevărată. Mă privea rugător, cu nişte ochişori mari, verzi şi trişti, de parcă îmi cerea ajutorul. Erai tu, Leizli… Ţii minte? ― Nu, mătuşă. ― M-am apropiat şi te-am luat în braţe. Te-ai lipit de pieptul meu, mi-ai pus botişorul pe umeri şi ai adormit. Suflai încetişor, ritmic şi răsuflarea ta mi se strecura în suflet. Avui un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem. Mi s-a părut atunci că sunt cea mai fericită vulpe de pe pământ. Te-aş fi ţinut la piept o veşnicie. Dar a venit Luz. Mi te-a luat şi mi te-a aşezat în colţul ăla mucegăit. Văzând-o cum te sărută mi-am dat seama că dragostea unei mame e cel mai puternic lucru de pe pământ şi că toată bogăţia mea nu înseamnă nimic. Mi-am dat seama că sunt săracă, foarte săracă. Şi că cea bogată e Luz. Iarăşi ea! Mereu ea! ― Zul, m-a îmbrăţişat soră-mea. Ai dispărut şi nu ai dat de ştire un car de ani. Mama, săraca, a plâns, a plâns de dorul tău şi până la urmă s-a stins fără să vadă cât de frumoasă te-ai făcut, Zul. Dacă te-ar vedea mama acum, Zul… ― În schimb, cred că a reuşit să vadă cât de slută ai devenit tu, Luz. Unde ţi-e frumuseţea? am întrebat-o. ― Frumuseţea… a oftat maică-ta şi am văzut-o cu ochii în lacrimi. La ce-mi trebuie frumuseţe? Frumuseţea mea e aici, priveşte-o! Şi s-a apropiat de tine. Acum eu eram cea cu ochii în lacrimi. Încă o dată mi-am dat seama cât de săracă, cât de urâtă, cât de netrebuincioasă şi de nenorocită sunt. Mă sufocam de invidie. Totuşi m-am stăpânit. Am îngenuncheat în faţa maică-tii, i-am încolăcit picioarele, i le-am sărutat şi i-am zis: „Luz, îţi rămân cinci… Dă-mi pe Leizli!”. Şiroaie de lacrimi curgeau din ochii mei, care crede-mă, nu ştiuseră până atunci ce înseamnă să plângi. Erau lacrimi adevărate. Pentru prima şi ultima dată m-am umilit astfel. „Te rog, Luz! Sunt singură. Nu am pe nimeni”, tot repetam. „Nici un suflet care să mă înţeleagă, să mă încălzească.” Încercam din răsputeri să o sensibilizez pe soră-mea. „O voi creşte ca pe o prinţesă. Nimic nu-i va lipsi. Nici nu-şi va aminti de tine şi de vizuina voastră scârboasă!”. ― Şi ce ţi-a răspuns mama, întrebă Leizli. ― A tăcut. Simţeam că ceva nu-i plăcuse. Apoi s-a apropiat, m-a privit cu milă de parcă aş fi fost o calică şi mi-a şoptit: „Sărmana mea Zul, te-am iubit întotdeauna şi voi continua să te iubesc aşa cum eşti. Căci eşti a noastră… Dar pe Leizli nu ţi-o dau. Cere-mi orice altceva! Numai nu pe ea.” ― O să-ţi pară rău! am urlat. Ştiu de ce nu vrei să mi-o dai! Nu vrei ca unul din puii tăi să o ducă mai bine ca tine! Proasto! Nu-ţi iubeşti puii! Dacă i-ai iubi cu adevărat, ai face orice ca să aibă o altfel de viaţă! Din cauza dragostei tale de mamă – vor pieri aici alături de tine! Crezi că îţi vor mulţumi?! Te vor urî, Luz! Nu vor înţelege de ce trăiesc în mizerie. Dar vor trăi în mizerie, findcă eşti aşa cum eşti!!! Leizli îşi aminteşte de mama şi plânge pe-nfundate. ― Mătuşă Zul, întreabă ea, cum a motivat mama că nu vrea să mă dea? ― Cum, cum… A zis că cică eu nu aş fi în stare să iubesc. Că cică inima mea e plină de ură. Iar acolo unde e atâta ură, dragostea cică nu-şi găseşte sălaş. Ce a ştiut ea despre dragoste?! Ce a ştiut ea despre ură?! ― A ştiut, mătuşă… Ne-a iubit mult… A fost întotdeauna bună cu noi… Nu ţin minte să fi fost vreodată rea. ― Bună? Ptiu! Bunătatea fără răutate, draga mea, e ca mâncarea fără sare! A fost bună? De altfel, scumpo, cine ştie să urască, poate cu adevărat şi să iubească! Nu poţi să fii doar rău… Nu poţi să fii doar bun… Nu poţi doar să iubeşti… Nu poţi doar să urăşti… Altfel ajungi un prost… Văd că nu pricepi nimic în viaţa asta. Nu te-a învăţat nimic maică-ta. Dar… să vorbim despre altceva. Leizli, aş fi putut să te iau atunci… Erai mică… Nu ai fi ţinut minte… Maică-ta nu ar fi putut să mă împiedice. Nu am făcut-o. Vroiam ca totul să fie de comun acord. Doar am blestemat-o pe soră-mea şi am plecat. Vezi cât sunt de cumsecade, Leizli? ― Văd, mătuşă, răspunde Leizli şi inima i se face cât un purice. ― Nu deodată, peste ani am înţeles că nu e bine să te încarci doar cu ură. Trebuie şi să iubeşti pe cineva. Oi fi fiind eu plină de ură, dar te iubesc, Leizli. Când am aflat cât îţi este de greu, am alergat într-un suflet. Vreau să te ajut… De aceea… Dă-mi-o pe Veve, Leizli! Şi să nu îndrăzneşti să zici nu! ― Mătuşă, nu!!! strigă Leizli şi izbucneşte în plâns. ― Ba da, Leizli! Ba da! hohoteşte zgripţuroaica. Nu am de gând să repet aceeaşi greşeală de două ori. Spre binele tău şi al puilor tăi ar trebui să nu te opui. Cu o nătângă ca Veve nu te vei descurca niciodată. Ştii asta… Leizli pricepe că nu are rost să se împotrivească. Vrăjitoarea i-o va lua oricum. ― Mătuşă, zice ea. Ţi-o dau pe Veve, dar nu pentru totdeauna. De îndată ce îmi găsesc o nouă vizuină, vin să o iau acasă. Veve trebuie să crească alături de surioarele sale. Opaiţul se stinge. În vizuină se face întuneric. Mătuşa tace. Apoi Leizli o aude vorbind: ― Sunt de acord, draga mea. Veve va fi liberă să se întoarcă oricând. Şi voi, dacă veţi dori, puteţi să veniţi pe ospeţe. Uşile castelului meu stau deschise mereu. În afară de asta, în fiecare zi vă voi trimite merinde. Vezi cît sunt de bună? ― Mulţumesc, mătuşă, şopteşte Leizli. ― Ţi-am spus că nu-mi place să mi se mulţumească! ― Bine, mătuşă… ― În fine… Sunt mulţumită că ne-am înţeles. Şi principalul îmi pare bine că ai ceva gărgăuni în cap! Nu ca proasta aia de maică-ta! Sper până mâine să nu te răzgândeşti. Acum dormi! ― Mătuşă, zice Leizli, multă lume vorbeşte despre castelul dumitale. Dar nimeni nu l-a văzut… Spune-mi, unde se află? Cum să vă găsesc? ― Foarte uşor. Treci prin pădurea de aluni, treci pădurea de brazi, treci peste un câmp de trandafiri, ajungi în pădurea de cărbune şi uite acolo ne găseşti. Nu-ţi face griji! E la o azvârlitură de băţ… La despărţire Veve se aruncă în braţele mamei. O sărută îndelung, de parcă ar avea presimţirea că nu o mai vede. Leizli îşi stăpâneşte cu greu lacrimile. Şi abia după ce pleacă – plânge-n voie toată ziulica. Un singur lucru îi mângâie sufletul – fetiţa ei va avea o altfel de viaţă. Veve aleargă, aleargă din urma mătuşii. Soarele e roşu, cerul e roşu, iar ea e obosită. Nu ştie ce se întâmplă. Totul i se pare un vis. Din care se va trezi în pădurea sa de Aluni. Trec pădurea de Brazi, trec de un câmp cu trandafiri înfloriţi şi iată-le ajunse la marginea pădurii de Cărbune. Arborii acestei păduri nu au frunze, sunt negri şi inspiră frică. Ramurile uscate se împleticesc atât de strâns încât Veve crede că e cu neputinţă să pătrunzi în interior. Dar mătuşa şopteşte ceva, arborii îşi despletesc ramurile, se formează o cărăruşă şi Veve merge după mătuşă. În spatele ei, cărăruşa se închide imediat. În sfârşit se pomenesc într-un luminiş în mijlocul căruia se înalţă un castel cu turnuri ţuguiate, vopsite în negru, cu ferestre mici, negre, zăbrelite. ― Vezi, Veve, zice mătuşa, în ce loc minunat vei locui? Îţi place? ― Nu, răspunde cu sinceritate Veve. ― De ce?! urlă vrăjitoarea. ― E prea întuneric aici. Castelul e negru, arborii sunt negri şi par înfricoşători. Îmi place culoarea verde. Unde e verdele? ― Uită de verde! Cea mai frumoasă culoare e negrul! Ţine minte! Altfel o păţeşti! Veve pricepe – e mai bine să tacă. În castel e la fel de întuneric, dar mătuşa aprinde câteva lumini şi Veve vede o mulţime de obiecte ciudate care o înspăimântă. ― Fricoaso! rânjeşte vrăjitoarea. În fiecare din aceste obiecte se ascunde câte o vrăjitorie. Vrăjitoriile sunt slugile mele. Îmi supraveghează casa. Te sfătuiesc să fii o vulpiţă cuminte. Să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! Voi şti întotdeauna ce se întâmplă. Cămăruţa lui Veve se află la cel mai de sus etaj. ― Nu-mi place această odaie, zice mătuşa. E prea luminoasă. De aceea ţi-o ofer ţie. Am auzit că ai nevoie de lumină. Ha, ha, ha! Vezi cât sunt de bună? Sunt o mătuşă bună, Veve? întreabă vrăjitoarea şi aşteaptă cu nerăbdare răspunsul. ― Dă! Răspunde Veve. Eşti o mătuşă foarte bună. Mulţumesc. ― Dar ştii, Veve, că nu e bine să fii bun? ― De ce? ― Fiindcă cu bunătatea nu ajungi niciodată departe. De exemplu, pentru a deveni vrăjitoare ai nevoie doar de răutate. De multă răutate. Te voi ajuta. Te voi învăţa să fii rea. Voi face din tine o mare vrăjitoare. „Eh, ce mai vrăjitoare voi face din această prostuţă”, râde pe sub mustăţi mătuşica apoi o lasă singurică pe Veve. Odaia e strâmtă, lipsită de aer, dar în fiecare dimineaţă câteva raze calde se strecoară până la vulpiţă. O salută, o mângâie şi îi zic: ― Nasul sus, Veve! Nu-ţi pierde curajul! Noi te vom ajuta. Razele pleacă devreme şi iar se lasă întunericul. Veve e tristă. Îi este dor de mama, de surioare, de aluniş, de câmpia verde pe care putea alerga oricât i-ar fi dorit inima. Aici doarme pe saltele moi, se înveleşte cu cearşafuri ţesute din puf de păpădie, covoarele sunt bătute cu petale de flori, la geam atârnă perdele împletite din fir de păianjen. Veve însă tânjeşte după libertate. Vrea acasă. În vizuina lor sărăcăcioasă. În care e cald chiar şi atunci când afară e ger năprasnic. E cald fiindcă alături e mama. Abia de se atinge de bucatele pe care i le aduce mătuşa. ― Mănâncă, Veve! strigă mătuşa şi îi bagă cu de-a sila mâncarea pe gât. Odată, când refuză să mănânce friptură – vrăjitoarea o snopi în bătaie. ― Dacă ştiam că eşti atât de netrebnică, nu te mai smulgeam din mizeria aia, se văicăreşte zgripţuroaica în timp ce o bate. Veve şi-ar fi dorit să moară. Pentru prima dată se gândeşte cu ură la maică-sa. Când vrăjitoarea se mai potoleşte, Veve o întreabă: ― Mătuşă, de ce nu vine mama să mă vadă? ― Nu ştiu, dragă. La câte are pe cap, o fi uitat. Dar îţi promit, o voi aduce cu de-a sila. Ştii de ce? ― De ce, mătuşă? ― Fiindcă te iubesc. Fiindcă îmi fac griji. Aş face orice ca să fii fericită. Nu sunt o egoistă ca maică-ta căreia îi pasă doar de ea. Netrebnica! Pentru ce i-au trebuit pui dacă nu se îngrijeşte de ei? Din ochii vulpiţei curg două pârăiaşe de lacrimi. Peste câteva zile mătuşa pleacă promiţându-i că se va întoarce cu mama. Veve rămâne singură în castel. În jur e atâta linişte încât îşi aude propria răsuflare. Îi este groază. O săptămână încheiată stă doar în cămăruţa sa. Ca să tragă din timp, Veve închide ochii şi… visează. Îşi închipuie cum îi va sări mamei în braţe. O va îmbrăţişa, o va săruta, apoi se vor întoarce acasă. Nu va rămâne nici o clipă în plus aici. Spre sfârşitul săptămânii aude cum se deschide uşa de la intrare. ― Mami! Mami! strigă vulpiţa şi aleargă pe scări în jos, dar în hol o vede doar pe mătuşa Zul. ― Unde e mami? întreabă nedumerită Veve. Deschide uşa! Las-o pe mami să intre! ― Linişteşte-te, aude ea parcă de departe glasul mătuşii. Maică-ta nu a venit. Nu va veni niciodată. ― Minţi, strigă Veve şi se repede spre uşă. Minţi! Mama a rămas în curte! ― Veve, ascultă, dacă nu te linişteşti – te plesnesc! Veve se ghemuieşte într-un colţ. ― Am căutat-o, zice vrăjitoarea. Dar nu am găsit-o. A plecat maică-ta. Împreună cu surioarele tale. Cică un vulpoi bătrân le-o fi dus cu el şi nimeni nu ştie unde. ― Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! strigă Veve cu disperare. Eşti o mincinoasă! ― Încetează! se repede mătuşa şi vrea s-o lovească. Dacă nu încetezi, adaugă ea, te arunc afară, în noapte! Arborii de cărbune te vor strivi într-o clipă. Vrei? ― Nu vreau, tremură Veve şi simte cum se face mică, mică. ― Bravo, se înduioşează Zul şi o trage pe vulpiţă la piept. E mult mai bine. De ce să ne certăm? Am trecut şi eu prin aşa ceva. Ştiu ce înseamnă să nu ai pe nimeni… Nu te întrista! Ne avem una pe cealaltă… Iar pe maică-ta o va pedepsi Dumnezeu. Pentru ce a făcut. Nu vroiam să ştii… Dar trebuie să-ţi spun… Vrei să ştii, Veve? ― Ce să ştiu, mătuşă? ― La început, când maică-ta mă implora aproape în genunchi să te iau cu mine, nu am fost de acord. Înţelegeam ce înseamnă să trăieşti departe de casă. Dar îmi zicea că nu are cum să hrănească atâtea guri, îmi spunea că eşti nătângă, că umbli brambura, că ronţăi nuci, că nu asculţi de cuvântul ei şi am înţeles – nu te iubeşte. Nu te-a iubit niciodată. În schimb eu, chiar dacă îmi ies din fire uneori, te iubesc enorm. Te voi iubi întotdeauna. Ţine minte! Veve plânge. Plânge şi mătuşa. ― Ah, rânjeşte în sinea sa vrăjitoarea. I-am înşirat la gogoşi încât o va urî de moarte pe maică-sa. Negreşit că va dori să se răzbune. O voi ajuta cu mare plăcere. Ha, ha, ha! A înghiţit tot ce i-am spus. Că doar nu sunt nebună să-i aduc aici toate rudele alea nespălate şi mai ales – pe draga ei de mamă. Nu au decât să piară cu toţii, acolo, în vizuina lor sărăcăcioasă! Ce vrăjitoare voi face din Veve. Ce vrăjitoare… Principalul să guste din ceea ce înseamnă ură. Dar Veve nu urăşte pe nimeni. Se gândeşte doar că nu o va mai vedea pe mama şi nu ştie cum să trăiască fără de ea. Noaptea visează un vis ciudat. Se face că stă căţărată într-un arbore imens, iar jos, la rădăcină, o aşteaptă mama. ― Vino, Veve, o roagă mama. Coboară! Mi-e dor de tine. Veve vrea să coboare, însă se înalţă tot mai sus şi mai sus. Când ajunge în vârf priveşte spre rădăcină, dar nu o mai vede pe mama. Trei zile Veve nu mănâncă nimic, nu se ridică din pat, nu doarme. Mătuşa Zul strigă, o loveşte, o îmbrăţişează, o sărută, şi iar strigă, iar o loveşte, iar o sărută. Veve nu aude, nu simte. Continuă să creadă că trăieşte un vis şi că atunci când se va trezi – alături va fi mama. În cea de-a patra zi mătuşa intră în cămăruţă târând după ea un scăunaş. ― Veve, zâmbeşte binevoitoare vrăjitoarea, scoală! Priveşte ce ţi-am adus! În acest scăunaş stă ascunsă cea mai credincioasă vrăjitorie din câte le am. Ţi-o dăruiesc. Sper să te slujească cu credinţă. Ridică-te şi aşează-te pe scăunaş! De-acu’ înainte nu-ţi va mai fi urât. Plec… Te las cu Nouraşul Siniliu. Veve devine curioasă. ― Dar pentru ca nouraşul să fie al tău, adaugă mătuşa, trebuie mai întâi să mănânci… Mătuşa pleacă. Vulpiţa mestecă în grabă câteva fărâme de pâine, apoi se aşează pe scăunaş. Imediat în încăpere apare un nouraş năstruşnic, pufos, siniliu, cu ochii mari, albaştri, cu gene lungi, cu pleoape care se închid atunci când vorbeşte şi se deschid când tace. ― Ce înfăţişare ciudată are această făptură, zâmbeşte Veve. Cine eşti? ― Eu sunt o vrăjitorie! cântă şi dansează nouraşul.   Mă pricep doar rău să fac! Porunceşte şi îndată, Orişicui îi vin de hac!   ― Porunceşte, stăpână! ― Nu te cred, se miră Veve. Nu e posibil să fii chiar atât de rău. Ai o înfăţişare blândă. ― Ba e posibil, stăpână! Înfăţişarea nu întotdeauna spune totul! În interiorul meu e un ghem de negură neagră, neagră! Când am de îndeplinit o faptă rea – negura se împrăştie şi devin uite-aşa! ― Vai, ţipă Veve. Dispari! Te vreau ca mai înainte! Blând şi năstruşnic! ― Bine, răspunde supus fiorosul nor şi alături de Veve e iarăşi Nouraşul siniliu. ― Chiar nu ai făcut nici o faptă bună în viaţa ta? vrea să ştie Veve. ― Nici măcar nu am idee ce înseamnă asta! ― Atunci ai ocazia să-mi îndeplineşti prima poruncă, va fi şi prima ta faptă bună. ― Fie-ţi milă, stăpână! Nu mă nenoroci! Mi-e frică de fapte bune! ― Prostuţule, îl linişteşte Veve. E atât de frumos să faci un bine cuiva. Ia aceste bucate de pe masă şi du-le mamei şi surioarelor mele. Le vei găsi, chiar dacă va trebui să înconjori Pământul. Ai înţeles? ― Da, stăpână! ― Le vei face o mare bucurie, zice vulpiţa. Nouraşule, adaugă ea, să nu le spui rudelor de la cine sunt bucatele! Şi când te vei întoarce, chiar dacă te voi întreba, să nu-mi povesteşti nimic. ― Mutu mă cheamă! devine serios nouraşul ― Vreau să te mai rog ceva. ― Orice, stăpână! ― Când te întorci, te rog să treci prin pădurea mea de Alun. Culege-mi şi adu-mi câteva alune căci tare-mi plac. Sper să nu-ţi fie prea greu. ― Ce vorbeşti, stăpână?! O poruncă mai uşoară nici că am avut vreodată! Apoi zicând:   Zurri, murri, zetta, şic! Sunt un nouraş voinic! Faptă rea sau faptă bună, Fac orice pentru stăpână!   Nouraşul dispare cu tot cu merinde. Dar se întoarce curând foarte fericit. ― Stăpână, strigă el chiar din uşă, să fi ştiut că e atât de frumos să faci fapte bune, nu aş fi făcut nici o faptă rea în viaţa mea! Gata! De azi înainte s-a zis cu faptele mele rele! ― Mulţumesc, şopteşte Veve şi nu-l întreabă nimic despre mama. A doua zi mătuşa găseşte masa goală: ― Bravo, se bucură ea. Ai mâncat! Înseamnă că ţi-a venit mintea la cap! Minunat! Nu trebuie să-ţi faci griji pentru maică-ta. Nu are rost… De la o vreme, în vizuina sărăcăcioasă de la marginea alunişului, în fiecare dimineaţă apare un nouraş care fără să zică ceva – aşterne pe masă bucate alese. Leizli nu pricepe de la cine sunt aceste bunătăţi. Nu crede că sunt de la mătuşa Zul. De când i-a fost luată Veve, nu o singură dată a făcut drum lung până la pădurea de Cărbune. Dar arborii împleticiţi o opresc să meargă mai departe şi Leizli ştie – e mâna vrăjitoarei la mijloc. Totuşi nu-şi pierde speranţa să o revadă pe draga ei Veve care între timp îşi continua viaţa în castelul Întunecat. În fiecare zi nouraşul, întorcându-se din pădurea de Alun, dansează şi cântă:   Zurri, murri, zeta, şic! Sunt un nouraş voinic! Pot să fac doar fapte bune! Veve, ţi-am adus alune!   Veve îşi mănâncă alunele şi uită de necazuri. Acum e convinsă că Nouraşul Siniliu e unicul şi adevăratul său prieten. Mătuşa e mulţumită şi o pedepseşte mai rar. Într-o noapte vrăjitoarea vine în cămăruţă cu un coş din care se aud ţipete infernale. ― Ce ai acolo? e speriată Veve. ― O răţuşcă, rânjeşte mătuşa. Ţi-am adus-o cadou. E a ta. Din coş, spre Veve privesc doi ochi speriaţi de moarte. ― E a mea? Pot să fac ce vreau? ― Bineînţeles. ― Atunci, zice Veve, o las să plece. La mămica, la surioarele sale. Acolo îi va fi mai bine. ― Să nu îndrăzneşti, strigă mătuşa. Pentru una ca asta, îţi frâng lăbuţele! Ai înţeles?! ― Am înţeles, răspunde Veve şi amuţeşte. ― Timp de un an, continuă zgripţuroaica, o vei îndopa cu grăunţe. Iar după un an… Ştii ce se va întâmpla după un an? ― Nu. ― Ha, ha, ha! râde vrăjitoarea. O vei înfuleca! ― Nu, mătuşă! ― Ba da! Ba da! Abia după asta îţi voi dărui toate Vrăjitoriile mele. În afară de una… Pe aia am dreptul să o folosesc o singură dată… Sper însă că Dumnezeu mă va păzi de o asemenea grea încercare. Vei deveni o mare vrăjitoare, Veve! strigă brusc mătuşa. Să nu uiţi! Pe mica vulpiţă nimeni nu o întreabă dacă vrea ea sau nu să ajungă vrăjitoare. Înainte să plece, mătuşa Zul scoate un foarfece, ia răţuşca, îi taie aripioarele şi i le aruncă pe fereastră: ― Raţele astea, explică ea, au prostul obicei să zboare. Să vezi cât de cuminte va fi de acu’ înainte. Imediat ce se închide uşa, Veve se aşează pe scăunaş. ― Porunceşte, stăpână, apare vesel şi bine dispus nouraşul. ― Nouraşule, şopteşte Veve, a venit timpul pentru multe, multe fapte bune… Deocamdată coboară-n curte, caută şi adu aripioarele acestei răţuşte! Aripioarele sunt aduse. Veve le aşează într-o cutiuţă pe care o doseşte de ochii mătuşei. Când mătuşa e plecată, Nouraşul îi lipeşte aripioarele Riţei, căci aşa e botezată răţuşca, şi Riţa zboară prin cămăruţă cât îi pofteşte inima. Veve nu ştie ce se va întâmpla peste un an. Dar ştie că niciodată nu-i va pricinui răţuştei vreun rău. În fiecare noapte Riţa se cuibăreşte alături, o încălzeşte cu răsuflarea şi lui Veve i se pare că lângă ea e mama. De obicei mereu veselă, în una din zile Riţa e foarte abătută. ― Ce s-a întâmplat, o întreabă Veve. ― Nimic, răspunde răţuşca. Sunt tristă… Tânjesc… Mi-e dor de soare. Mi-e dor de cerul albastru, de lacul meu de argint. Veve, oftează răţuşca, ai o inimă bună… Deschide fereastra! Lasă-mă să plec! Abia acum Veve se dumereşte cât de simple sunt toate. Libertatea e atât de aproape. ― Nouraşule, sare în sus de bucurie Veve, lipeşte-i repede aripioarele Riţei! Deschide fereastra! Las-o să plece! În cerul ei de azur! Pe lacul ei de argint! ― Rămâi cu bine, Veve, strigă Riţa pierzându-se în zare şi vulpiţei îi vine o altă idee. ― Nouraşule, zice ea, urcă-mă în spatele tău! Să plecăm de aici! Du-mă în pădurea mea de Alun! Nouraşul Siniliu pluteşte pe deasupra pădurii de Cărbune când în cămăruţă intră mătuşa Zul. Îşi dă seama imediat de cele întâmplate. O vede pe Veve şi strigă: ― Ah, vulpiţă netrebnică ce eşti! Trădătoare mică! Te voi pedepsi! Vei regreta amarnic! Te voi blestema! Cu preţul propriei mele distrugeri!   Cramma, tramma, stronca, troc! Să mi te prefaci pe loc! Să devii o târâtoare! Să nu vezi pe lume soare!   Strigă vrăjitoarea şi Veve, lunecând de pe spatele Nouraşului, dispare fără să ştie că mătuşa îşi pierde pentru totdeauna puterea. Fără să ştie că aceasta, blestemând-o, şi-a folosit ultima sa vrăjitorie. ― Veve! Veve! strigă disperat Nouraşul Siniliu. Unde eşti, Veve?! Nu-i răspunde nimeni. În sfârşit, de sub pământ aude un glas înnăbuşit: „Adio, Nouraş Siniliu. Niciodată nu voi mai vedea soarele.” ― Ba îl vei vedea, Veve! Îl vei vedea! Nouraşul priveşte în jos. Pe locul unde fusese castelul acum nu e decât o grămadă de cenuşă. Pe mormanul de cenuşă zace o vulpoaică bătrână. E tot ce a mai rămas din vrăjitoarea Zul. Brusc Arborii de cărbune îşi despletesc ramurile şi peste tot pătrunde lumina. ― Veve, strigă Nouraşul. Întunericul a fost alungat! A biruit lumina! Cu ajutorul tău, Veve, am devenit bun! De aceea te voi aduce la suprafaţă! Vei fi o vietate mică, pufoasă, roşcată, dar vei uita pentru totdeauna că ai fost o vulpiţă! Iartă-mă, doar atât pot face pentru tine… Şi zicând:   Zurri, murri, zeta, şic! Sunt un nouraş voinic! Pot să fac doar fapte bune! Veve, vei mânca alune! Blana, ca şi altădată, Îţi va fi la fel, roşcată! Sprintenă şi uşurică, Vino sus pe-o rămurică!   Nici nu băgă de seamă cum pe o rămurică de alun apare o animăluţă drăgălaşă, roşcată, cu o coadă stufoasă, cu doi ochi blânzi ce privesc cu interes, de parcă pe toate le vede pentru prima dată. Animăluţa – ţup, ţup, sare sprintenă din creangă în creangă, din arbore în arbore şi vine la marginea păduricii, acolo unde-şi are vizuina vulpea Leizli. De cum o zăreşte, vulpii îi sare inima din piept. Micuţa asta seamănă atât de mult cu draga şi buna ei Veve. ― Veve, Veve… Pe unde-mi eşti, Veve? şopteşte cu tristeţe bătrâna vulpe. Pe deasupra pădurii pluteşte un nouraş siniliu. Nouraşul strigă necontenit: Veve! Riţa! Veve! Riţa! ― Mi-e dor de voi… Unde sunteţi? Un vânător, ce stă la pândă, nu desluşeşte ultimele cuvinte. ― Cine o fi Veveriţa, se întreabă el mirat. Chiar în faţa sa se opreşte o vietate ce ţine în lăbuţe câteva nuci de alun. Vânătorul duce puşca la ochi: ― Ea e Veveriţa, se gândeşte omul. De ce însă nu am mai văzut-o pe aici? Cât de mult se vor bucura copilaşii mei când le voi face cadou o asemenea blăniţă. Veveriţa, care nu e altcineva decât Veve, nu bănuieşte de primejdie. Stă cuminte şi ronţăie nuci. ― Nu, se răzgândeşte vânătorul. Nu-i voi pricinui niciun rău. E prea drăgălaşă. Şi apoi pe cât e de mică, pe atât de mică îi va fi şi blăniţa. Nu poţi să o compari cu blana acelui vulpoi frumos pe care l-am împuşcat toamna trecută. ― Veve! Riţa! Veve! Riţa! Continuă să-şi cheme prietenii Nouraşul Siniliu. Pe deasupra lacului zboară o răţuşcă. Răţuşca se îndreaptă spre Nouraş. E Riţa. Vânătorul ţinteşte. ― Bah! bah! Se aude o împuşcătură. ― Riţa, strigă speriat Nouraşul şi o înveleşte în pânza sa sinilie Mai răsună o împuşcătură: Bah! Bah! Când fumul se împrăştie, vânătorul nu-l mai zăreşte pe nouraş. O năframă subţire, albastră se împrăştie şi se lasă încet pe oglinda argintie a lacului. Departe, în zare se desluşeşte un punctuleţ. Riţa e salvată! Riţa zboară! Zboară spre Soare! Zboară spre lumină!

Bătrâna doamnă Pădure… Nimeni nu are de gând să-i cumpere iepuraşului Lică un ghiozdan nou. Dar fiindcă Lică în fiecare zi trebuie să meargă la şcoală, iar ghiozdanul său e vechi, jerpelit şi urât – Lică hotărăşte să-l înnoiască. Face multe desene, le colorează frumos, le lipeşte pe locurile cele mai roase şi acum ghiozdanul arată destul de bine. Unii colegi cred chiar că e nou-nouţ şi vor unul la fel. Atât doar că iepuraşul e micuţ, slăbuţ (de unde a şi fost poreclit „pirpirică”), iar ghiozdanul e mare, voluminos, motiv de permanentă bătaie de joc. ― Hei, Rică-pirpirică! îl strigă colegul său, ursuleţul Marinucă, în fiecare dimineaţă când se întâlnesc în drum spre şcoală. Ghiozdanul ăla… îl duci tu sau el te târăşte!? Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Marinucă, iar prietenii care îl înconjoară – mereu îi ţin isonul. Ursuleţul are o mulţime de prieteni, e cel mai bun elev din clasă. Tatăl urs, domnul Ursache, trece des pe la şcoală şi de fiecare dată nu uită să-i aducă profesoarei, doamnei Pădure, cadouri – miere, mure, fragi şi pe lângă astea – câte un buchet mare de flori. Profesoara se topeşte după flori. Îl laudă pe Marinucă, îi spune tatălui că are un fiu minunat. Lică visează la ziua când şi tatăl său va sta în faţa doamnei Pădure, iar ea, cu un glas blând, nu va conteni să-l laude. Cu părere de rău însă acest lucru nu se va întâmpla în curând. Lică nici pe departe nu e un elev eminent. Din această pricină bietul iepuraş e foarte trist. Nu pricepe ce se întâmplă. Acasă învaţă poezia, o ştie la perfecţie, o declamă frumos, cu intonaţie, dar în clasă se bâlbâie, uită, Marinucă îi şopteşte ceva, el repetă, ceea ce o face pe bătrâna profesoară să urle ca din gură de şarpe: ― Licăă! Gata! Treci la loc! Nota doi! Îmi face peri suri! continuă să ţipe ea revoltată, apoi îl roagă pe Marinucă să declame versurile. Ursuleţul nu greşeşte nici un vers, dar Lică se gândeşte că acolo, în faţa oglinzii, el le zicea cu mai multă vervă… La matematica e şi mai rău. ― Rică, cât face doi plus doi? îl întreabă profesoara. ― Patru, vrea să zică iepuraşul, dar din spate i se şopteşte: trei… ― Trei! zice Lică fără să gândească prea mult. ― Rică, cât fac doi plus doi? ― Cinci… îi suflă cineva de alături. ― Cinci… nu ezită Lică. ― Rică! răcneşte doamna Pădure, cât fac doi plus doi!? Doi plus doi fac un do-o-oi ma-r-re în ca-ta-log! Uite-aşa de marre! Aşează-te! ― Doi plus doi fac patru! ţipă Lică şi nu se vrea aşezat. Patru plus patru fac opt! Cinci plus cinci fac zece! O sută plus o sută fac două sute! O mie plus o mie fac două mii! Zece mii plus zece mii… Eu sunt Lică, nu Rică! ― Lică! aude el ca prin vis glasul doamnei Pădure. Noi nu am ajuns să învăţăm miile! Şezi! Iepuraşul se aşează, scutură din cap şi nimeni nu ştie că acest lucru se întâmplă doar atunci când vrea să-şi stăpânească lacrimile. În clasă e linişte, nu se chicoteşte, doamna profesoară tace. În sfârşit o aude vorbind: ― Rică, zice doamna cu un ton obişnuit, eram convinsă că trebuie să pleci din această şcoală. Pentru cei de alde tine există şcoli speciale… Îţi mai dau o şansă… Lică! răcneşte ea pe neprins de veste, încât ferestrele sună ca nişte clopoţei: „zâng, zâng, zâng, zâng”, învaţă adunarea şi scăderea! Apoi lecţia îşi reia cursul. Iepuraşul pune căpşorul pe bancă, închide ochii şi… visează. Visează că are un ghiozdan nou, că e cel mai bun elev din clasă, are o mulţime de prieteni, Doamna Pădure îl laudă, iar tatăl-iepure zice cu mândrie: Ăsta e Lică al meu! … Profesoara se apropie enervată la culme: ― Repetă, Rică, se stăpâneşte ea cu greu să nu ţipe… Repetă… Ce-am spus adineauri? Lică sare speriat în picioare: Aţi spus… Aţi spus… „repetă Lică ce-am spus adineauri” răspunde el în timp ce inima îi face „tuc-tuc” undeva prin călcâie. ― Ricăă! Lică! A-fa-ră! I-me-di-at! Cu ghiozdanul în spate, Lică aleargă spre uşă. ― Înapoi! Bietul iepuraş face cale întoarsă, priveşte cu ochi senini, nedumeriţi spre doamna Pădure. ― Afară! strigă iarăşi aceasta. Rufa ta de ghiozdan las-o aici! Te întorci împreună cu taică-tu! Lică aleargă pe cărăruşa care duce spre casă. ― În sfârşit tatăl-iepure o va vedea pe doamna Pădure, se gândeşte el şi nu ştie ce să facă – să se bucure sau să fie trist. Nu o dată tata a declarat că nici în ruptul capului nu merge la şcoală. ― Pentru ce? zice el mereu. Să mi se spună că am un fecior nătâng care mă face de ruşine? Nu, de bună voie piciorul meu nu calcă acolo. Acum va trebui să vină. Însăşi doamna profesoară îl cheamă. De când se ştie, Lică pe toate le face anapoda. ― De unde te-ai luat atât de neîndemânatic? îl ceartă cu toţii, dar Lică nu se dă bătut. Într-o bună zi va demonstra tuturor că nu e nătâng, nu e prost, e deştept, ba chiar e foarte deştept. ― Eh, oftează iepuraşul, astăzi nu e ziua mea cea mai bună… Până acasă e drum lung aşa că Lică o ia pe de-a dreptul. Trece printr-o poiană plină cu flori, culege un buchet mare, apoi îşi continuă calea. ― Ai făcut vreo boroboaţă? îl întreabă tata din prag. Spune! Imediat! Ce-ai făcut?! Degeaba Lică încearcă să-şi ascundă urechile… În faţa doamnei Pădure apare târât de urechi. În lăbuţe ţine un buchet de flori parfumate. ― Ah! trage adânc aerul în piept doamna profesoară. Ce parfum… Ce miros… ― Sunt pentru dumneavoastră, şopteşte Lică. ― Pentru mine? se miră ea şi abia atunci observă că micuţul e ţinut de urechi de un ditamai iepuroi. ― Ce se-ntâmplă?! strigă revoltată doamna Pădure. Cum e posibil!? Lăsaţi-l! Daţi-i drumul! Chem poliţia, zău! E încă un pici! Cum de vă permiteţi!? ― Ce fel de poliţie, doamnă? Liniştiţi-vă, e puiul meu, fac ce vreau cu el, bolmojeşte nedumerit iepuroiul, dar pentru orişice eventualitate îl lasă pe Rică în pace. ― Îmi pare rău că trebuie să facem cunoştinţă în asemenea circumstanţe, dar vă rog… să nu se mai repete, continuă profesoara după ce Lică se vede eliberat. Sunt doamna Pădure… Învăţătoarea lui Rică… ― Lică, prea bună doamnă, Lică… o corectează tatăl-iepure. Pe vremea aceea erau atât de mulţi iepuraşi cu numele Rică încât noi am hotărât să-l numim… Lică. Să se deosebească… Şi pare-se că… se deosebeşte. ― Da! confirmă profesoara. Se deosebeşte. E un iepuraş foarte atent. Atât doar că… e prea slăbuţ şi… nu prea aveţi grijă de el! Acasă trebuie să-şi împlinească somnul, nu la şcoală! În rest ce să vă spun? E un elev sârguincios… Mai ales la matematică… ― Ştiam eu, răspunde cu mândrie tata. Va fi contabil! E o profesie bună. Şi principalul, e foarte bănoasă. ― Ce fel de contabil!? Ce fel de bani!? strigă brusc doamna Pădure înroşindu-se toată. ― S-a întâmplat ceva, doamnă? e îngrijorat iepuroiul. ― Nu… nu. Nimic… Au… Florile! Am alergie! Dar sunt atât de frumoase… Atât de frumoase… Au! Medicamentele mele! Unde-mi sunt medicamentele? ― Pe policioară, aleargă Lică să i le dea… De câte ori se întoarce de la şcoală, Lică trece prin poieniţa cu flori. Culege câte un bucheţel şi fuga la doamna Pădure acasă. Doamna e la pensie, nu mai profesează. Acum profesor îi este domnul Codruţ – fost profesor de educaţie fizică. ― Rică… Lică… se emoţionează bătrâna profesoară. Florile sunt atât de frumoase… Dar… am alergie. ― De la toate? întreabă cu seninătate Lică. ― Genial! Acuşi vedem. Aşa… miroase ea rând pe rând fiecare floricică în parte. Ce miros, ce parfum… Hap-ciu! Hap-ciu! strănută doamna Pădure. Rică, pe asta arunc-o! Din astea să nu-mi mai aduci! Celelalte… sunt pur şi simplu minunate. Eh, Rică… oftează bătrâna, eşti un înger… Toţi m-au uitat. Toţi… Doar tu mă ţii minte… Lică, adaugă ea, scoate cartea de matematică! Vom pregăti temele! Vom învăţa şi puţină gramatică… Dragul meu… Când vei creşte nu va mai avea cine să-mi treacă pragul… De ziua Învăţătorului, de pe scena şcolii, Lică declamă cea mai frumoasă, cea mai lungă poezie învăţată în scurta sa viaţă:   Un profesor e un zidar! Zideşte ziua cea de mâine! Şi sufletul şi inima La temelia ţării pune! Un profesor e un artist Ce modelează caractere, El zi de zi şi an de an Găseşte forţă şi putere, Ca să cioplească în lut viu Cu vorba-i blândă şi sfătoasă. Lucrarea lui e cea mai sfântă, Cea mai de preţ, cea mai frumoasă! … Închină-te în faţa lui! Căci are-n plete flori de nea Şi poate una dintre ele I-ai pus în plete tu cândva!   Sala îl aplaudă în picioare. Tatăl-Iepure le spune tuturor că Lică e fiul său. ― Va fi artist! zice tata cu mândrie. Lică nu-i îndeplineşte aşteptările… Nu e nici artist, nici contabil. E un mare sportiv… A crescut şi a devenit mândria întregii păduri. Şcoala în care a învăţat îi poartă numele. Pe peretele holului e portretul său, iar o sală de clasă a fost prefăcută în muzeu. Printre mulţimea de trofee şi premii e şi un ghiozdan ce are multe, multe desene frumos colorate… Lică nu uită de şcoală. Şi nici de prima sa învăţătoare. Doar pe el îl mai are bătrâna doamnă Pădure…