Emilia Plugaru

Adevăratul Prieten   Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni. Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere. În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie: domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv. Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana lui cărămizie. Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a devenit practic un membru al familiei. Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten. Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare. ― Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa spre ea zicând: „Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!” ― Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul. ― Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut. Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare. ― Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? întrebă el. ― Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai că… ― Numai că ce? ― Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten… Dă-mi drumul, se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa. Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină. ― Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă. ― Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă ochii… Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai i-o arătase şoricelul. Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc. ― Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni? ― Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene. ― Fu! exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil! ― Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc. ― Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanţă. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo… în casa aia frumoasă. Mergi? ― Ştiu eu… Bine. Merg… răspunse mâţa, nehotărâtă. Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână. ― Aoleu! strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din astea, pline de purici? Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii. ― Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu… ― Miorlauuu! miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă. ― Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! o auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat! Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă. Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu… ― Guşti? întrebă pisicuţa. Cărămidă refuză delicat. În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile minunate. ― Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi – aş vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat. Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă. ― Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme? ― Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului. Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei. ― Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă. ― Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă. ― Cărămidă! strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat prieten! Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.

Mica Pasăre-Uriaşă ― Auzi? zice tatăl Pasăre-Uriaşă. Mi se pare că puiul ăsta nu e al nostru… ― Cum adică!? se supără foc mama Pasăre-Uriaşă. Am văzut cu ochii mei când a ieşit din oul pe care eu, nu altcineva l-a ouat şi clocit. Erau trei, la fel de mari. Mai întâi au plesnit ouăle din care au ieşit cei doi puişori uriaşi, ăsta nicidecum nu dorea să plesnească şi fiindcă nu mai aveam răbdare – l-am spart cu ciocul. M-am mirat grozav când am observat că în găoace se află un prăpădit de puişor, care nu doar era micuţ, dar şi abia de mai respira. L-am scos de acolo, a stat câteva clipe, apoi imediat a început să alerge, să ciripească, mi-a zis mamă, mi-a zâmbit, ba chiar m-a sărutat, în timp ce fraţii lui nici până azi nu s-au învăţat să meargă căci de, ştii şi tu – noi păsările uriaşe mergem greu, nemaivorbind că numindu-ne păsări – niciodată nu ne înălţăm. E o adevărată minune ce se întâmplă cu mica Pasăre-Uriaşă. Dar oricum, e puiul meu. Priveşte-l, e foarte drăgălaş. Şi penele şi ciocul şi picioruşele sunt exact ca ale noastre, doar că sunt cu mult mai mici. ― Nu ştiu, nu ştiu… stă la îndoială tatăl. În neamul nostru nu s-a întâmplat să se nască asemenea piticanii. Totuşi ai dreptate, la celelalte ne seamănă. Însă ce se va întâmpla atunci când iarba va creşte? Se va pierde printre picioarele păsărilor uriaşe, cineva din greşeală îl va strivi… ― Să nu dea Domnul! Îl voi purta toată ziulica pe spatele meu! strigă speriată mama Pasăre-Uriaşă. Doar să nu păţească nimic! Şi iată că iarba se înaltă, puiul cel mic stă cocoţat pe spatele mamei, mama aleargă gâfâind de ici colo, ceilalţi se uită chiorâş, dar cu ce e vinovat bietul că s-a născut mic printr-o mulţime de păsări mari? Nu-i pare bine, e mereu trist, vrea să facă ceva util, smulge un fir de iarbă, îl pune în cioc şi începe să cânte. O melodie nemaipomenit de frumoasă izvorăşte din acel firicel de iarbă… Sau poate din gâtlejul său? Nici el nu ştie. Toate păsările stau în loc, ascultă melodia şi nu pricep de unde vine căci neam din neamul lor nu a cântat. În fiecare dimineaţă, frumoasa melodie le trezeşte, în fiecare noapte adorm mângâiate de ea, le place la nebunie şi poate dacă ar şti cine o cântă nu l-ar mai urî atât pe puiul pitic. Mica Pasăre-Uriaşă nu are prieteni. Într-o zi, stând pe spatele mamei, tocmai când mama se odihneşte, fâlfâie din aripi şi aripile îl înălţă. Se urcă până pe sub nori, străbate în zbor câmpia şi imediat îşi dă seama că nu mai are nevoie de ajutorul nimănui. E minunat să zbori! E mult mai bine decât să poţi păşi. Toate acestea i se întâmplă fiindcă nu s-a născut atât de mare ca toţi cei din specia lui. S-a născut ca să zboare. ― Voi zbura departe! îşi zice puiul de Pasăre-Uriaşă. Voi găsi un loc unde iarba nu e prea înaltă, voi ciuguli fire de iarbă, voi merge, voi cânta, îmi voi face mulţi prieteni printre păsările care nu sunt uriaşe. Acum când zboară, nu va mai sta ca un trântor pe spatele altcuiva. Îşi va ogoi foamea acolo unde nu există primejdia să fie strivit. Şi mica Pasăre-Uriaşă hotărăşte să plece. O sărută pe mama, îşi ia rămas bun, se înălţă, face câteva rotocoale pe deasupra cuibului, apoi dispare în zare. Nu-i pare rău de nimic, ştie că a venit timpul să se descurce de unul singur. Zboară până pe deasupra unei ape întinse, coboară pe mal. Vede că malul e frumos, iarba e verde, mustoasă, presărată cu fel de fel de floricele. Pe apă plutesc mulţime de păsări mici, viu colorate, îi place şi hotărăşte să se oprească aici. Ciuguleşte iarbă, apoi se aşează să se odihnească după drumul lung. ― Nimeni nu se va mai uita chiorâş, căci acum, în comparaţie, sunt mare şi voinic, îmi voi face cu uşurinţă prieteni, se gândeşte puiul. La picioarele lui vede o vietate stranie, verde, care sare foarte nostim. Nu pricepe cine e, dar mama îi povestise că pe lume trăiesc o mulţime de vietăţi foarte mici. ― Eşti o păsărică? Cum te numeşti? întreabă el. ― Oac! Oac! râde cu toată gura vietatea verde. Eu? Păsărică? Sunt o broscuţă! Nu ai mai văzut broscuţe? ― Nu, recunoaşte puiul. Broscuţele sunt păsări? ― Au! De pe ce lume vii? Cum poate o broscuţă să fie pasăre? O broscuţă e o… broscuţă. Nu are pene. Ea nu zboară, doar cântă. Printre altele, există unele păsări rele care ne înfulecă pe noi – broscuţele. Nu cumva eşti una dintre ele? ― Ce vorbeşti? Eu mănânc doar iarbă şi frunze. Nu-ţi fie teamă. Hai să fim prieteni! Ce-i drept aş vrea foarte mult să prietenesc cu păsările, dar nu sunt împotrivă să am prieteni şi printre… broscuţe. ― Nici eu nu sunt împotrivă, mai ales că e pentru prima dată când am ocazia să fiu prietena unei persoane atât de mari şi de impunătoare. Deci, prieteni!? ― Prieteni! Şi uite-aşa puiul de Pasăre-Uriaşă îşi găseşte un amic de nădejde pe noul tărâm. Broscuţa Oachiu îi face cunoştinţă cu împrejurimile şi fiindcă e pasionată de cântec – nu ratează ocazia să se laude ce mare cântăreaţă e. ― Oac! Oac! Oac! Oac! cântă broscuţa cât o ţine gura, iar mica Pasăre-Uriaşă nu pricepe. ― De ce ţipi, întreabă el nedumerit, ai păţit ceva? ― Nu ţip, cânt, răspunde broscuţa. Pot să te învăţ… sau poate că tu ştii deja a cânta? ― Da… răspunde cu modestie puiul. Cântam când eram acasă… Din firul de iarbă… Aici nu există astfel de iarbă. Voi încerca să cânt din gură… Şi mica Pasăre-Uriaşă îşi drege glăsciorul, apoi din gâtlejul lui izvorăsc nişte sunete atât de frumoase, de mângâioase încât toţi locuitorii lacului se opresc în loc ca să le asculte. De unde aceste sunete? se întreabă. Văd pe mal o Pasăre-Uriaşă, dar nu-şi pot închipui că anume ea e posesoarea minunatului glas. ― Vai! strigă broscuţa, îmi place! Acum că suntem doi cântăreţi, hai să facem aşa… Eu voi cânta noaptea, căci toată lumea s-a deprins să adoarmă ascultând cântecul meu, iar tu îţi vei cânta melodia la revărsatul zorilor. Vei trezi soarele, se vor trezi păsările, iarba, furnicuţele şi toate gâzele îşi vor începe ziua frumos datorită cântecului tău, ce zici? De acord? Puiul de Pasăre-Uriaşă uită de necazurile din trecut, cântă în fiecare dimineaţă, trezeşte toată suflarea, e fericit, doar că vrea nespus de mult să facă cunoştinţă cu păsările de pe lac. Ca să ajungă până la ele trebuie să înveţe să înoate. Nu e o problemă, având o prietenă ca broscuţa Oachiu. Abia de atinge suprafaţa apei că şi lunecă pe oglinda strălucitoare. Se îndreaptă spre un cârd de raţe sălbatice, broscuţa îl însoţeşte, dar apropiindu-se, raţele îşi iau zborul strigând îngrozite: ― Aoleu! Monstrul! A venit monstrul! Salvaţi-vă! O să ne mănânce! strigă ele şi la strigătele lor tot păsăretul se înalţă în aer. Doar lebedele rămân, privesc nepăsătoare, ba chiar cu dispreţ la mica Pasăre-Uriaşă şi la Oachiu, iar faptul că graţioasele păsări albe nu şi-au luat zborul, broscuţa îl înţelege drept un semn apreciere pentru cântecul minunat al prietenului său. ― El este autorul… şi interpretul cântecului ce ne trezeşte la fiecare revărsat de zori, zice ea cu timiditate, am venit să vă fac cunoştinţă căci e un cântăreţ cum nu s-a mai văzut, cum nu s-a mai auzit… ― Ăsta!? strigă plină de sine una din lebede. Nu mă face să râd! Cine suntem noi şi cine e el!? Plecaţi imediat de pe lac! Niciodată o frumoasă lebădă nu va fi de acord să-şi arunce măcar privirea asupra unei păsări atât de… Nici nu vreau să vorbesc, adaugă ea cu dezgust. O pasăre enormă nu are cum să şi cânte frumos. Barem de ar avea o înfăţişare cât de cât agreabilă… Mai întâi să-şi privească chipul în oglindă! Hai, gata! Ce mai aşteptaţi!? Plecaţi! Nu sunteţi binevenite aici! Şi cârdul de lebede se îndepărtează în grabă. ― Nu fi trist, încearcă să-şi mângâie prietenul cu o vorbă bună Oachiu. Lebedele sunt nişte îngâmfate! Au spus vorbe grele, nedrepte. Dar dacă vrei… pot vorbi cu Zâna Câmpiei să te prefacă într-o păsărică mică, mică. Nimeni nu va mai zice că eşti un… monstru. Toată lumea te va respecta, îţi va cinsti cântecul… Mie însă îmi va fi întotdeauna dor de tine, de cel de… acum. În fiecare dimineaţă, într-un tufiş de pe malul lacului cântă o păsărică căreia i s-a dus vestea în lume. Nu există o altă fiinţă ce ar putea-o întrece. Toată lumea o aude, o ascultă, rar însă cine o vede. Ea stă ascunsă printre frunzele tufişului, îi place singurătatea, nu are nevoie de prieteni. Uneori vine să o vadă o broscuţă pe nume Oachiu. Zâmbeşte când îşi aminteşte că a fost o pasăre mică printre păsările uriaşe, a fost o Pasăre-Uriaşă printre păsările mici, iar acum e cea mai obişnuită păsărică. O păsărică fericită ce are un mare şi adevărat prieten de care nu se va despărţi niciodată şi acest prieten se numeşte – Cântecul!

Visul lui Tigruţ Puiul de tigru cunoaşte foarte multe poveşti despre Lună, dar niciodată nu a văzut-o în realitate. ― Bunico, întreabă el, cum arată Luna de pe cer? ― O, Luna e mare, rotundă, portocalie, seamănă cu un bostan copt. ― Dar cum arată un bostan copt? ― O, un bostan copt e mare, rotund, portocaliu, seamănă cu Luna când e plină. ― Vreau să văd Luna! Arată-mi-o! Te rog! ― Nu pot, puiule. Luna răsare doar după ce toţi picii adorm. ― Atunci arată-mi un bostan copt, scânceşte Tigruţ! ― Mâine, puiule. Acum e târziu. Dormi! Bunica îşi mângâie şi sărută nepotul. A doua zi dis de dimineaţă Tigruţ îl întâlneşte pe puiul de elefant. ― Lefănţică, întreabă el, ştii cumva cum arată un bostan copt? ― Da. E mare, rotund, portocaliu. Priveşte-l! E unul chiar aici. Puiul de tigru priveşte nedumerit bostanul. ― Lefănţică, întreabă iarăşi Tigruţ, ai văzut vreodată Luna de pe cer? ― Nu, răspunde Lefănţică. Doar am visat-o. Luna răsare după ce eu adorm. Iar mie îmi place somnul. Cine doarme mult – creşte aşa ca mine. Vezi cât de mare sunt? ― Aha, e de acord Tigruţ. Eşti foarte mare. Vreau să fiu ca tine! Mă duc imediat să dorm! ― Somnoroşilor! Sare de pe o frunză de brusture o broscuţă mică, verde, pântecoasă pe nume Oachiucua. Ce importanţă are de eşti mare, de eşti mic? Iată eu… Nu dorm aproape deloc. În schimb în fiecare noapte stau la sfat cu Crăiasa Lună. Noi, broscuţele de pe lacul de Argint ce se află în Valea cu Roze, noapte de noapte ne adunăm şi îi cântăm Lunii serenade. Uite-aşa:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminată! Sus pe cer printre steluţe, Lună, eşti frumoasă!   Luna ne aude, ne zâmbeşte, apoi coboară şi se bălăceşte împreună cu noi în apa lacului. Fără de Lună – întunericul e foarte fioros, foarte fioros! În locul vostru măcar odată-n viaţă aş dormi mai puţin, dar aş face cunoştinţă cu Luna. ― Mie îmi place somnul, zice Lefănţică şi cască. ― Hm, stă la îndoială Tigruţ. Nu e nimic grav dacă o să fiu un pic mai mic. Oachiucua, se apropie el de broscuţă, fă-mi te rog cunoştinţă cu Luna care zici că e atât de frumoasă. Nu cred că seamănă cu acel bostan. Nu cred şi gata! ― Choa! choa! choa! râde Oachiucua. Bineînţeles că nu seamănă. Vino la noapte pe malul lacului din Valea cu Roze! Te vei convinge singur. Pe cerul cu stele nimic nu e mai frumos ca Luna! Nimic! Şi Oachiucua dispare în pliurile frunzei de brusture. Dar când vine noaptea Tigruţ adoarme buştean. Visează un vis ciudat. Se face că el, Tigruţ, merge prin Valea cu Roze spre lacul de argint. Noaptea e atât de neagră încât nu se vede nimic. ― Nu mi-e frică, nu mi-e frică, se încurajează Tigruţ. Sunt foarte curajos, foarte curajos. Luna în comparaţie cu mine e o fricoasă, o fricoasă… Deodată alunecă şi se pomeneşte în apa rece a lacului. ― Ajutor! strigă speriat puiul de tigru. Salvaţi-mă! Mă înec! ― Cine se îneacă oare? Se întreabă câteva broscuţe:   La un miez de noapte, Să-l salvăm, veniţi surate! Nu se vede mai nimic, Beznă e aici. Unde-i oare? unde-i oare? Unde-i Licurici? Veniţi iute toate!   Broscuţa pe nume Oachiucua aleargă în căutarea lui Licurici. În sfârşit, somnoros, vine moş Licurici. La lumina slabă a felinarului său broscuţele îl zăresc pe Tigruţ. ― Priviţi! zic ele nedumerite. Un pui de tigru. Apa îi este până la piciorul broaştei, dar strigă că se îneacă! Cha! Cha! Cha! Nu avem pe cine salva! Să plecăm surioarelor! ― Vai! Că răutăcioase mai sunteţi! Se încruntă broscuţa Oachiucua. Nu aveţi pic de milă! Poate că sărmanul nu ştie să înoate. Îi este frică de apă. ― Aşa să fie? îl întreabă pe Tigruţ broscuţele. ― Da, răspunde sincer în visul său puiul de tigru. Nu ştiu să înot şi mi-e frică de apă. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. E atât de simplu. Te învăţăm imediat. Vei înota ca peştele. Începem? ― Şi dacă mă înec? Cine răspunde? ― Stai fără de frică, zâmbeşte Oachiucua. Ai încredere! Mergi după mine! ― Luminează, Licurici! poruncesc broscuţele şi Tigruţ porneşte prin apă în urma lor. Când nu mai simte pământul sub picioare, strigă: Aoleu! Mă înec! Salvaţi-mă! Dar broscuţele se adună, formează o plută şi îl ridică la suprafaţă. Tot alaiul pluteşte printre nuferi. Tigruţ e foarte fericit. Oachiucua, care e în frunte, îl îndeamnă necontenit:   Din lăbuţe, din picioare! Dă mai tare, tot mai tare! Uită-te atent la mine! Foarte bine, foarte bine!   Tigruţ repetă mişcările pe care i le arată Oachiucua. Nici nu observă cum pluta din broscuţe se destramă. Nu ştie că acum înoată de unul singur. ― Bravo, Tigruţ! îl laudă broscuţele. Ai reuşit! Acum puiul de tigru lunecă pe suprafaţa apei de parcă s-ar fi născut aici. Dar ce se-ntâmplă? În jur se luminează ca ziua. Însă această lumină nu vine de la felinarul lui moş Licurici. Tigruţ vede că lacul e de argint, că se află în mijlocul nuferilor. De pe fiecare nufăr îl privesc ochi de broscuţe. Fără să ştie de ce îşi înalţă privirea spre cer. Nouraşi albi, violeţi, albaştri, portocalii, se destramă rapid făcând loc pe boltă unui glob mare de aur. Globul împrăştie cu dărnicie lumină peste lac, peste pădure, peste munţii ce-şi înalţă frunţile hăt până-n tălpile cerului. Tigruţ e fermecat de această priveleşte. ― E Luna, şopteşte Oachiucua. A răsărit Luna… Fii atent! Acuş se va scălda în lac. Va coborî printre noi. Şi nu reuşeşte Tigruţ să clipească din ochi că Luna e în apă. ― Vai! strigă el. Se va îneca! Salvaţi-o! Ea nu ştie să înoate! Se îneacă Luna! Dar broscuţele râd, fac cerc în jurul lunii de pe lac, dansează şi cântă fericite:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminoasă! Lună, Lună de argint, Lună, eşti frumoasă!   Tigruţ nu pricepe nimic. ― Eu voi salva Luna! De unul singur! Nu voi permite ca noaptea să rămână fără de lumină. Întunericul e prea fioros. Prea fioros. Şi Tigruţ se repede spre Lună. Dar când parcă gata-gata să o prindă, hop că Luna dispare. ― Vai, plânge Tigruţ. Nu am reuşit. Luna s-a înecat. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. Priveşte! Luna e sus! Şi în acel moment puiul de tigru se trezeşte. Se freacă cu lăbuţele pe la ochi: ― Ce vis ciudat, şopteşte el. Totul părea atât de adevărat. Departe, în vale, aude glas de broscuţe:   Oac, oac, oac! Oac, oac, oac! Vino, lună, iar pe lac!   Alături, prin iarbă, cântă chiriecii:   Cri, cri, cri! Cri, cri, cri! Toamna rece va veni!   Deodată, exact ca în vis, culcuşul unde doarme Tigruţ, câmpia şi pădurea se luminează ca ziua. Dar nu e zi. E Luna. Luna cea adevărată. Tigruţ o vede aninată în vârful unui arbore înalt. Mare, rotundă şi strălucitoare. Şi nici pe departe nu seamănă cu un bostan copt. Mâine îi va povesti lui Lefănţică. Îi va spune că Luna e foarte frumoasă. Şi că întunericul fără de Lună e foarte fioros. ― Îmi pare atât de bine că m-am trezit ca să te privesc, Lună, îngână Tigruţ. ― Dormi, adormi, măi pui de tigru, ca o mamă grijulie îi zâmbeşte Luna. Plec şi eu să dorm în nori. Să creşti mare şi frumos. Noapte bună, puişor…

Bătrâna doamnă Pădure… Nimeni nu are de gând să-i cumpere iepuraşului Lică un ghiozdan nou. Dar fiindcă Lică în fiecare zi trebuie să meargă la şcoală, iar ghiozdanul său e vechi, jerpelit şi urât – Lică hotărăşte să-l înnoiască. Face multe desene, le colorează frumos, le lipeşte pe locurile cele mai roase şi acum ghiozdanul arată destul de bine. Unii colegi cred chiar că e nou-nouţ şi vor unul la fel. Atât doar că iepuraşul e micuţ, slăbuţ (de unde a şi fost poreclit „pirpirică”), iar ghiozdanul e mare, voluminos, motiv de permanentă bătaie de joc. ― Hei, Rică-pirpirică! îl strigă colegul său, ursuleţul Marinucă, în fiecare dimineaţă când se întâlnesc în drum spre şcoală. Ghiozdanul ăla… îl duci tu sau el te târăşte!? Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Marinucă, iar prietenii care îl înconjoară – mereu îi ţin isonul. Ursuleţul are o mulţime de prieteni, e cel mai bun elev din clasă. Tatăl urs, domnul Ursache, trece des pe la şcoală şi de fiecare dată nu uită să-i aducă profesoarei, doamnei Pădure, cadouri – miere, mure, fragi şi pe lângă astea – câte un buchet mare de flori. Profesoara se topeşte după flori. Îl laudă pe Marinucă, îi spune tatălui că are un fiu minunat. Lică visează la ziua când şi tatăl său va sta în faţa doamnei Pădure, iar ea, cu un glas blând, nu va conteni să-l laude. Cu părere de rău însă acest lucru nu se va întâmpla în curând. Lică nici pe departe nu e un elev eminent. Din această pricină bietul iepuraş e foarte trist. Nu pricepe ce se întâmplă. Acasă învaţă poezia, o ştie la perfecţie, o declamă frumos, cu intonaţie, dar în clasă se bâlbâie, uită, Marinucă îi şopteşte ceva, el repetă, ceea ce o face pe bătrâna profesoară să urle ca din gură de şarpe: ― Licăă! Gata! Treci la loc! Nota doi! Îmi face peri suri! continuă să ţipe ea revoltată, apoi îl roagă pe Marinucă să declame versurile. Ursuleţul nu greşeşte nici un vers, dar Lică se gândeşte că acolo, în faţa oglinzii, el le zicea cu mai multă vervă… La matematica e şi mai rău. ― Rică, cât face doi plus doi? îl întreabă profesoara. ― Patru, vrea să zică iepuraşul, dar din spate i se şopteşte: trei… ― Trei! zice Lică fără să gândească prea mult. ― Rică, cât fac doi plus doi? ― Cinci… îi suflă cineva de alături. ― Cinci… nu ezită Lică. ― Rică! răcneşte doamna Pădure, cât fac doi plus doi!? Doi plus doi fac un do-o-oi ma-r-re în ca-ta-log! Uite-aşa de marre! Aşează-te! ― Doi plus doi fac patru! ţipă Lică şi nu se vrea aşezat. Patru plus patru fac opt! Cinci plus cinci fac zece! O sută plus o sută fac două sute! O mie plus o mie fac două mii! Zece mii plus zece mii… Eu sunt Lică, nu Rică! ― Lică! aude el ca prin vis glasul doamnei Pădure. Noi nu am ajuns să învăţăm miile! Şezi! Iepuraşul se aşează, scutură din cap şi nimeni nu ştie că acest lucru se întâmplă doar atunci când vrea să-şi stăpânească lacrimile. În clasă e linişte, nu se chicoteşte, doamna profesoară tace. În sfârşit o aude vorbind: ― Rică, zice doamna cu un ton obişnuit, eram convinsă că trebuie să pleci din această şcoală. Pentru cei de alde tine există şcoli speciale… Îţi mai dau o şansă… Lică! răcneşte ea pe neprins de veste, încât ferestrele sună ca nişte clopoţei: „zâng, zâng, zâng, zâng”, învaţă adunarea şi scăderea! Apoi lecţia îşi reia cursul. Iepuraşul pune căpşorul pe bancă, închide ochii şi… visează. Visează că are un ghiozdan nou, că e cel mai bun elev din clasă, are o mulţime de prieteni, Doamna Pădure îl laudă, iar tatăl-iepure zice cu mândrie: Ăsta e Lică al meu! … Profesoara se apropie enervată la culme: ― Repetă, Rică, se stăpâneşte ea cu greu să nu ţipe… Repetă… Ce-am spus adineauri? Lică sare speriat în picioare: Aţi spus… Aţi spus… „repetă Lică ce-am spus adineauri” răspunde el în timp ce inima îi face „tuc-tuc” undeva prin călcâie. ― Ricăă! Lică! A-fa-ră! I-me-di-at! Cu ghiozdanul în spate, Lică aleargă spre uşă. ― Înapoi! Bietul iepuraş face cale întoarsă, priveşte cu ochi senini, nedumeriţi spre doamna Pădure. ― Afară! strigă iarăşi aceasta. Rufa ta de ghiozdan las-o aici! Te întorci împreună cu taică-tu! Lică aleargă pe cărăruşa care duce spre casă. ― În sfârşit tatăl-iepure o va vedea pe doamna Pădure, se gândeşte el şi nu ştie ce să facă – să se bucure sau să fie trist. Nu o dată tata a declarat că nici în ruptul capului nu merge la şcoală. ― Pentru ce? zice el mereu. Să mi se spună că am un fecior nătâng care mă face de ruşine? Nu, de bună voie piciorul meu nu calcă acolo. Acum va trebui să vină. Însăşi doamna profesoară îl cheamă. De când se ştie, Lică pe toate le face anapoda. ― De unde te-ai luat atât de neîndemânatic? îl ceartă cu toţii, dar Lică nu se dă bătut. Într-o bună zi va demonstra tuturor că nu e nătâng, nu e prost, e deştept, ba chiar e foarte deştept. ― Eh, oftează iepuraşul, astăzi nu e ziua mea cea mai bună… Până acasă e drum lung aşa că Lică o ia pe de-a dreptul. Trece printr-o poiană plină cu flori, culege un buchet mare, apoi îşi continuă calea. ― Ai făcut vreo boroboaţă? îl întreabă tata din prag. Spune! Imediat! Ce-ai făcut?! Degeaba Lică încearcă să-şi ascundă urechile… În faţa doamnei Pădure apare târât de urechi. În lăbuţe ţine un buchet de flori parfumate. ― Ah! trage adânc aerul în piept doamna profesoară. Ce parfum… Ce miros… ― Sunt pentru dumneavoastră, şopteşte Lică. ― Pentru mine? se miră ea şi abia atunci observă că micuţul e ţinut de urechi de un ditamai iepuroi. ― Ce se-ntâmplă?! strigă revoltată doamna Pădure. Cum e posibil!? Lăsaţi-l! Daţi-i drumul! Chem poliţia, zău! E încă un pici! Cum de vă permiteţi!? ― Ce fel de poliţie, doamnă? Liniştiţi-vă, e puiul meu, fac ce vreau cu el, bolmojeşte nedumerit iepuroiul, dar pentru orişice eventualitate îl lasă pe Rică în pace. ― Îmi pare rău că trebuie să facem cunoştinţă în asemenea circumstanţe, dar vă rog… să nu se mai repete, continuă profesoara după ce Lică se vede eliberat. Sunt doamna Pădure… Învăţătoarea lui Rică… ― Lică, prea bună doamnă, Lică… o corectează tatăl-iepure. Pe vremea aceea erau atât de mulţi iepuraşi cu numele Rică încât noi am hotărât să-l numim… Lică. Să se deosebească… Şi pare-se că… se deosebeşte. ― Da! confirmă profesoara. Se deosebeşte. E un iepuraş foarte atent. Atât doar că… e prea slăbuţ şi… nu prea aveţi grijă de el! Acasă trebuie să-şi împlinească somnul, nu la şcoală! În rest ce să vă spun? E un elev sârguincios… Mai ales la matematică… ― Ştiam eu, răspunde cu mândrie tata. Va fi contabil! E o profesie bună. Şi principalul, e foarte bănoasă. ― Ce fel de contabil!? Ce fel de bani!? strigă brusc doamna Pădure înroşindu-se toată. ― S-a întâmplat ceva, doamnă? e îngrijorat iepuroiul. ― Nu… nu. Nimic… Au… Florile! Am alergie! Dar sunt atât de frumoase… Atât de frumoase… Au! Medicamentele mele! Unde-mi sunt medicamentele? ― Pe policioară, aleargă Lică să i le dea… De câte ori se întoarce de la şcoală, Lică trece prin poieniţa cu flori. Culege câte un bucheţel şi fuga la doamna Pădure acasă. Doamna e la pensie, nu mai profesează. Acum profesor îi este domnul Codruţ – fost profesor de educaţie fizică. ― Rică… Lică… se emoţionează bătrâna profesoară. Florile sunt atât de frumoase… Dar… am alergie. ― De la toate? întreabă cu seninătate Lică. ― Genial! Acuşi vedem. Aşa… miroase ea rând pe rând fiecare floricică în parte. Ce miros, ce parfum… Hap-ciu! Hap-ciu! strănută doamna Pădure. Rică, pe asta arunc-o! Din astea să nu-mi mai aduci! Celelalte… sunt pur şi simplu minunate. Eh, Rică… oftează bătrâna, eşti un înger… Toţi m-au uitat. Toţi… Doar tu mă ţii minte… Lică, adaugă ea, scoate cartea de matematică! Vom pregăti temele! Vom învăţa şi puţină gramatică… Dragul meu… Când vei creşte nu va mai avea cine să-mi treacă pragul… De ziua Învăţătorului, de pe scena şcolii, Lică declamă cea mai frumoasă, cea mai lungă poezie învăţată în scurta sa viaţă:   Un profesor e un zidar! Zideşte ziua cea de mâine! Şi sufletul şi inima La temelia ţării pune! Un profesor e un artist Ce modelează caractere, El zi de zi şi an de an Găseşte forţă şi putere, Ca să cioplească în lut viu Cu vorba-i blândă şi sfătoasă. Lucrarea lui e cea mai sfântă, Cea mai de preţ, cea mai frumoasă! … Închină-te în faţa lui! Căci are-n plete flori de nea Şi poate una dintre ele I-ai pus în plete tu cândva!   Sala îl aplaudă în picioare. Tatăl-Iepure le spune tuturor că Lică e fiul său. ― Va fi artist! zice tata cu mândrie. Lică nu-i îndeplineşte aşteptările… Nu e nici artist, nici contabil. E un mare sportiv… A crescut şi a devenit mândria întregii păduri. Şcoala în care a învăţat îi poartă numele. Pe peretele holului e portretul său, iar o sală de clasă a fost prefăcută în muzeu. Printre mulţimea de trofee şi premii e şi un ghiozdan ce are multe, multe desene frumos colorate… Lică nu uită de şcoală. Şi nici de prima sa învăţătoare. Doar pe el îl mai are bătrâna doamnă Pădure…

Blăniţă Neagră Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă: ― Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti! ― Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: „Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!” În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate. ― Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită: ― Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil. ― Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile. ― Să i le luăm? ― Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord? ― De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită: ― Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie? ― Ce tot trăncăneşti, Carra? se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase. ― Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece. ― Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă. ― Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis. ― Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte… ― Nu ai de unde să ştii, Bob! ― Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare. ― Bine, mormăie Fil. ― Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn. ― De ce, se miră Fil. ― Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă? ― Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept. ― Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău. ― Vorbeşti prostii, Bob. ― Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim. ― Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos. ― Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: „Au! Au! Mă doare! Burta! Au!” ― Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil! ― Aţi umblat prin gunoaie?! se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi! ― Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil. ― Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere. ― Nu-u-u-u! sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil: ― Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată. ― Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus. ― Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn! ― Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni… ― Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun. ― Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă. ― Carra, o îmbrăţişează Merri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog. ― O, da! răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere. ― Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?! ― Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit? ― Ce? ― Să-l muşti? ― Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:   Păsărică albă, cudalbă,   şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,   În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat! Şi piatra-n patru a crăpat! Aşa să crape ochii cui deoache! De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul! De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile, De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile, De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…   ― Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte! ― Nu, Bob, vreau să ascult… ― Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla? ― Ce? ― Ne vor crăpa ochii. ― Aoleu! ― Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem? ― Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă. ― Unde? ― În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem. ― Şi dacă ni se întâmplă? ― Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul: ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric. ― Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea. ― Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil! ― Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac. ― Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil! ― Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred… ― Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii. ― Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare? ― Mă vezi, Bob. Şi eu te văd. ― Asta-nseamnă că nu am orbit? ― Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători… ― Ce facem, Fil? ― Ne întoarcem acasă. ― Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama. ― Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor. ― Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm. ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică. ― Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă. ― Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face! ― Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte… ― Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi! ― Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn. ― Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine! ― Bob! Fil! îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace! ― Ne-ai strigat, mamă? ― Da. Luaţi-l pe Dănn şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald. ― Ne ducem, dar fără de Dănn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare. ― Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama. ― Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn? ― Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil. ― Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles? ― Da, răspunde Dănn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară. ― Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică. ― Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică. ― Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dănn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene. ― Mâzgăleli, zice ursoaica Merri. ― Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi: ― Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul! ― Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite. ― Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri. ― Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred. ― Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze. ― Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil. ― Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă. ― Ni-e sete, ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate. ― Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află. ― Bună dimineaţa! îl salută floricelele. ― Bună dimineaţa! îl salută păsărelele. ― E dimineaţă? se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn. ― Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele. ― Şi noi! ciripesc păsărelele. ― Şi noi! flutură din aripioare fluturaşii. ― Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte: ― Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii. ― Fugi! îi strigă păsărelele. ― Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă: ― Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer. ― Ce e, tată? ― Priveşte ce ţi-am adus. ― Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit? ― Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic. ― Tată! strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău! ― Avem nevoie de bani, Nic… ― Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască! ― Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează. De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului. Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?