Emilia Plugaru

Frunza curajoasă Se leagănă pe ramul îngheţat, dar se ţine din toate puterile să nu o ia vântul, să nu o strivească gerul. Nu se va da bătută cu una cu două. Pentru nimic în lume nu-şi va părăsi ramul. Arborele a rămas dezgolit, ar fi prea de tot să-l părăsească şi ea. S-a născut, a crescut hrănindu-se cu seva lui şi e datoare să-i arate recunoştinţă. Gerul şi vânturile reci au sucit-o, au ruginit-o, au încreţit-o încât nu o mai recunoşti. Cât de frumoasă era când abia se desfăcuse din mugur… Cât de frumoasă era când soarele îi turna prin vinişoare aur şi aramă… Dar… Cele trecute sunt bune trecute. Nu-i pare rău de nimic. Bineînţeles, ar fi putut să plece cu surioarele sale atunci când vântul le-a smuls rând pe rând, le-a purtat în braţe ca pe nişte păsărele, apoi le-a aşternut jos la rădăcina copacului. Acum toate dorm sub plapuma de zăpadă. Probabil se simt bine, nu au nici o grijă. Fiecare însă cu soarta sa. Ea şi-a ales singură soarta. Nu a ştiut niciodată ce înseamnă adevăratul frig. Acum o ştie din plin. Nici singurătatea nu a ştiut ce înseamnă. E alături de ram, dar ramul mereu rămâne tăcut. Îşi aminteşte cu nostalgie de zilele când foşnea fericită împreună cu celelalte frunze la fiecare adiere de vânt. Şuşoteau, şuşoteau şi doar înainte de furtună tăceau mâlc. Furtuna trecea, trecea spaima şi iarăşi se puneau pe şuşotit. În hainele lor se adăposteau mulţime de păsărele şi ce frumos mai cântau acestea la fiecare revărsat de zori. Cântătoarele au plecat, au rămas doar câteva vrăbiuţe care uneori se aşează pe rămurica sa. ― Priviţi! zise una din vrăbiuţe într-o zi. O frunză foarte curajoasă. E aproape la fel de curajoasă ca şi noi. ― Şi de ce mă rog e curajoasă, nu pricepu altă vrăbiuţă. ― Păi cum de ce? Nu o fi oare un act de curaj faptul că a rămas alături de arbore, înfruntând gerul, zăpada şi vântul? ― O fi… Numai că… Cine are nevoie de asemenea curaj? Credeţi că frunza asta prostuţă foloseşte la ceva? Ba bine că nu. Arborele a avut nevoie de frunze atunci când risca să fie uscat de arşiţă. Imediat ce riscul a trecut, s-a descotorosit de ele… Cât de mult au durut-o vorbele acelei vrăbiuţe… Îi trecuse prin gând chiar să se lase smulsă de vânt. Şi ar fi făcut-o… Dacă nu auzea glasul ramului. ― E mult de când nu am scos o vorbă, şopti el. Noi, ramurile, bucuriile şi tristeţile le trecem în tăcere. Nu ne este în fire să ne exteriorizăm emoţiile… Acum însă, când te văd atât de abătută – trebuie să-ţi vorbesc.. Vreau să-ţi mulţumesc pentru curajul de care ai dat dovadă. Recunoştinţa ta mă copleşeşte. Te rog să nu pleci. Te voi ajuta să rezişti până la primăvară. Iarna îşi are farmecul ei. Vei vedea lucruri minunate, rămâi… Acestea au fost unicele cuvinte pe care i le-a spus ramul. De atunci nu i-a mai vorbit. Dar ea ştie, doar el o ţine să nu fie smulsă şi dusă de vânt. Când au căzut primii fulgi a înţeles ca a nimerit într-o lume de poveste. Nu mai simţea nici frig, nici singurătate. Era fericită, se juca cu fulgii, îi prindea în haina sa, vântul îi scutura, dar veneau alţii şi alţii… În fiecare zi vrăbiuţele şi câţiva porumbei se aşează alături să mai sporovăiască sau să privească la copilaşii ce alunecă cu săniuţele de pe derdeluş. Iar veselia copiilor e atât de molipsitoare încât uneori îi vine şi ei cheful să coboare, să alunece pe luciul zăpezii. Noaptea se înveleşte cu o plapumă albă din fulgi, dar niciodată nu-şi trage plapuma până peste cap căci îi place enorm să privească cerul. Vara nu a reuşit să vadă cerul înstelat, era acoperită de alte frunze, acum însă i se deschide în faţă frumuseţea, strălucirea stelelor şi a lunii în toată splendoarea lor. Iar lucrul cel mai interesant e că uneori se vede zburând prin spaţiu, ajunge până la o steluţă, steluţa îi dăruieşte din căldura sa, se întoarce la ram, împarte cu el căldura şi în felul acesta are încrederea că îi este de folos. Şi uite-aşa trec zilele, nopţile până când într-o bună zi soarele începe să strălucească puternic. Se topeşte rapid zăpada, apoi lucrurile se schimbă vertiginos. Din pricina luminii şi a căldurii bătrâna frunză adoarme, se trezeşte doar când aude alături un foşnet bine cunoscut, însoţit de ciripit de păsărele. ― Fâş, fâş, fâş, abia de şoptesc micile frunzuliţe proaspăt născute din muguri, căci afară e primăvară. Priviţi, o frunză veche… ― Nu vreau să ajung ca ea, zice o frunzuliţă mică, mică. E atât de… încreţită şi de… urâtă. Chiar o să fim la fel? Nu-i răspunde nimeni. La urma urmei ce importanţă are? Acum sunt tinere şi frumoase. Vor acoperi copacul, îl vor proteja de arşiţă, de furtuni, de fulgere şi atât timp cât în fiecare primăvară pe ramurile lui vor răsări alte flori, alte frunze – asta va însemna că arborele continuă să trăiască. Şi anume ele, frunzuliţele tinere sunt dovada că el e viu. Bătrâna frunză zâmbeşte fericită. Nu fiecărei frunze îi este dat să-şi vadă nepoatele. Nu mai are ce face pe ram. La prima adiere de vânt se lasă smulsă. Vântul o roteşte prin aer ca pe o păsărică, apoi o aşează cu grijă alături de suratele sale smulse încă de cu toamnă. Frunza cea curajoasă nu are nici o îndoială – va veni timpul când se va naşte iară. Va fi frunză, sau fir de iarbă sau floare – cine poate şti?

Cloşca bunicuţei         Bunica are o cloşcă cu zece puişori. Mi-ar place să mă joc cu aceşti puişori, dar cloşca nu-mi permite. Când mă apropii îşi umflă penele, cârâie supărată şi sunt convinsă că dacă aş încerca să-i „fur” vreun odor – ar sări asupra mea. Doar bunica are voie să-i ia odraslele, să şi le pună-n poală, să le mângâie cu mâna. Cloşca mârâie încet „clonc-clonc”, adică… „fii atentă”, dar nu se supără. Cloşca bunicuţei e o mamă foarte grijulie. Ziua-ntreagă aleargă, scormoneşte, caută ceva gustos pentru odoraşele sale. În fiecare dimineaţă bunica le dă păsat muiat în lapte şi cozi de ceapă tăiate mărunt. ― Pentru ca să crească sănătoşi, zice ea. Nici o pasăre din curte nu îndrăzneşte să stea pe aproape când puişorii mănâncă. Toate ştiu că mama-cloşcă e în stare să scoată ochii oricui doar pentru un fir de păsat. Bunica povesteşte că o cloşcă mai grijulie, mai gospodină nu a avut vreodată. Când vine seara cloşca se apropie de cuptoraş, acolo unde de obicei bunica pregăteşte cina. O apucă cu clonţul de fustă şi bunicuţa ştie – e vremea să deschidă uşa de la poieţică. Puişorii vor la culcare. ― Acuşi, acuşi, zice bunicuţa. Vin imediat! Să-mi răstorn mămăliguţa! Cloşca aşteaptă cuminte. ― Cloncăi, cloncăi, o dezmiardă bunicuţa, apoi strigă: la poiată! La poiată! Fuguliţa la poiată! Hai la mama! Hai la mama! La poiată! Cloşca cu cei zece puişori merge cuminte în urma bunicii. Şi acest lucru se repetă seară de seară. Într-o după-amiază, eu şi bunica am plecat la nişte rude din sat. Aveam să ne întoarcem târziu. ― Ioane! l-a strigat bunica pe bunicul. Să nu uiţi să deschizi uşa la poieţică! Ca să poată intra cloşca! Ai înţeles, Ioane?! ― Am înţeles… mormăi bunicul somnoros, căci mai toată ziua dormea. Cum să uit? De ce să uit? Plecaţi… Nu se întâmplă nimic cu deşteapta voastră de cloşcă… Când ne-am întors, pe la miezul nopţii – cloşca nicăieri. Bunicul adormise înaintea găinilor. Sărmana bunică. Nu o mai văzusem atât de necăjită. Ore-n şir am căutat cloşca. Prin ogradă, pe drum, pe sub garduri, peste tot. Degeaba. ― Din pricina ghiujului de moşneag mi s-a prăpădit bunătate de cloşcă, se tot văita bunica. Că amarnic e somnoros. Toată viaţa atât a ştiut – să stea tolănit. Eh… Dacă nu o găsesc îl fac pe el cloşcă. Doamne, Doamne… Cloşca mamei, gospodina mamei… O vor mânca dihorii în noaptea asta… Într-un târziu ne-am lăsat păgubaşe. Ne-am dus la culcare. Am intrat în cămăruţă, ne-am dezbrăcat, ne-am făcut semnul crucii şi eram gata să ne urcăm în pat. Deodată am auzit nişte sunete ciudate. ― Ce se întâmplă? am întrebat eu speriată. Bunica a ridicat un pic cuvertura. Am zărit căpşorul cloştii. ― Clonc-clonc! ne-a salutat ea bucuroasă. ― Vai de mine! a plesnit bunica din palme. Ca să vezi unde s-a ascuns! Nu m-a găsit lângă cuptoraş, nu a găsit uşiţa deschisă şi ce i-o fi dat în gând? Ia să-şi ducă ea puişorii la mine în cămară. Gospodina mamei, pasăre deşteaptă! Oare cum or fi urcat scările ăştia mici? Zău, nu pricep… Încă mult timp bunica a mângâiat cloşca apoi s-a culcat alături de mine şi a adormit. Dimineaţa, pe la revărsatul zorilor, cloşca şi cei zece puişori stăteau cuminţi lângă uşă. ― Clonc, clonc, clonc, clonc, nu faceţi zarvă! îşi povăţuia ea odraslele. Nu mai e mult… Se trezeşte bunicuţa… Încă un pic. Mai lăsaţi-o să doarmă…

Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr Şi fiindcă nici o rază de lumină nu pătrunde prin funinginea nopţii, toate vietăţile de pe lac dorm pitulite prin stufăriş în speranţa că visele lor vor fi colorate. Doar mica broscuţă Veruza stă cu ochii larg deschişi pe o frunză de nufăr. ― Eh, oftează ea, sunt atât de nefericită… Atât de nefericită. ― Ce s-a întâmplat? Întreabă îngrijorată floarea de nufăr. Până mai ieri te ştiam o broscuţă fericită. ― Credeam că dormi, şopteşte broscuţa. Iartă-mă dacă ţi-am tulburat somnul. ― Cum să dorm, scumpă Veruza? Eu adorm doar după ce te aud cântând. Minunatul tău „oac-oac” e cântecul meu de leagăn. ― Adevărat? Se bucură Veruza. Acuş o să cânt… ― Lasă… Hai să mai vorbim! Noaptea e atât de întunecată încât nu-mi arde de somn. Deci, ce s-a întâmplat? ― Nimic deosebit. Atâta doar… Astăzi am aflat că sunt o broscuţă urâtă. Iar eu mă socoteam frumoasă… Eh… Cât de mult am greşit. ― Nu ai greşit, Veruza. Cine a îndrăznit să te facă să crezi că eşti urâtă? ― Păi… Dimineaţă, când încă soarele zâmbea, doi copilaşi stăteau pe malul lacului şi citeau o poveste. Am tras cu urechea. ― Şi? ― Se vorbea în poveste despre o prinţesă care a fost nevoită să se mărite cu un broscoi. Broscoiul avea pielea buboasă, ochii bulbucaţi, era groaznic, dar în fiecare noapte îşi lăsa pielea, devenind un minunat prinţ. Nu am reuşit să ascult povestea până la capăt căci picii m-au observat şi imediat au început să ţipe: ― Iată broasca cea râioasă! Fu! E dezgustătoare! Ce piele, ce ochi! Strigau şi parcă nu le era îndeajuns. Şi-au umplut buzunăraşele cu pietre şi în câteva clipe toate acele pietricele cu colţuri ascuţite au început să zboare în direcţia mea. Dacă nu reuşeam să mă ascund, m-ar fi omorât… ― Ce copii răi, e indignată floarea de nufăr. Asemenea copii nu vor ajunge niciodată în poveste. Nu vor fi niciodată prinţi sau prinţese! Nu trebuie să-i crezi. Eşti frumoasă şi talentată. ― Ba nu. Sunt urâtă ca acel broscoi. Am ochii la fel de bulbucaţi, pielea la fel de buboasă, lăcrimează Veruza. ― Scumpă prietenă… Frumuseţea nu e ce vede ochiul. Frumuseţea e ceea ce simte sufletul. ― Adică? ― Adică nu are importanţă cum îţi sunt ochii, gura sau pielea. Principalul e să ai un suflet bun şi curat. ― Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiind atât de frumoasă… Probabil eşti foarte fericită. Eu însă… de azi sunt atât de nefericită. Atât de nefericită… ― Drept să-ţi spun, oftează floarea de nufăr… nici mie fericirea nu-mi prea bate la uşă. Trăiesc pe o baltă bâhlită. În fiecare zi, când raţele şi gâştele sălbatice roiesc pe alături, tremur de frică… Mă tem că una din ele ar putea să-mi ciugulească petalele. Şi totuşi… în nopţile cu lună, când perechile de lebede stau faţă-n faţă, privindu-se cu dragoste, iar eu sunt în mijlocul lor, viaţa mi se pare minunată… Asta nu înseamnă că nu visez la un lac curat, limpede, cu malul de aur de pe care mă priveşte şi mă admiră un adevărat prinţ sau o adevărată prinţesă… ― Ca să vezi… e nedumerită broscuţa. Iar eu sincer credeam că… Ştii ceva? Dacă într-o bună zi mă trezesc şi văd că nu mai sunt broscuţă, ci prinţul din acea poveste – te voi lua şi te voi răsădi pe lacul de lângă castelul meu. Nu te vei mai teme de gâşte şi raţe sălbatice căci acolo vor înota doar lebede albe. Eşti de acord? ― Bineînţeles, zâmbeşte floarea de nufăr. Până atunci însă hai să ne bucurăm de ceea ce avem. Căci un strop de fericire găsim şi aici… Fără de mine, fără de tine cum crezi că ar fi acest lac? ― Hei, voi două… se foieşte alături, în stufăriş, o altă broscuţă. Lăsaţi poveştile! E timpul să dormiţi… ― Oac, oac, cântă încetişor Veruza, legănându-se pe frunza de nufăr şi floarea adoarme. Luna, care le vede şi le aude întotdeauna pe toate, îşi trimite cu uşurinţă razele prin funinginea nopţii, apoi cu privirea sa luminoasă le mângâie pe cele două fiinţe. Mângâiată şi luminată de Lună, Veruza nu se mai simte urâtă.

Marele Pictor Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele. ― Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu. Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an. Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei. ― Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place? ― Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că… aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor! ― Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou! Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri. ― Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei! Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte. ― E trebuşoara Toamnei, nu mai poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare. În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca. ― A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi. Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă. ― Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Blestemul Comorii Tiţ e o cârtiţă. Tiţa e prietena lui. Tiţ cu Tiţa locuiesc împreună într-o casă frumoasă de la marginea câmpiei. Au o grădină îngrijită, hambarele sunt mereu pline, nu duc grija zilei de mâine, de aceea nu prea le pasă, ba chiar nici nu vor să audă de vecini. Cel mai apropiat vecin le este un iepuraş bicisnic care aleargă toată ziulica fără rost. Când acesta îi salută, Tiţ cu Tiţa nici măcar nu privesc în direcţia lui. De când cu seceta însă, cârtiţele se gândesc că nu e bine să umble cu nasul pe sus. ― Hei! le bate la uşă într-o zi iepuraşul. Veniţi pe toloacă! Ne adunăm să vedem cum ne descurcăm pe vreme de secetă! Şi iată-i pe toţi acolo unde de obicei e veselie şi voie bună. De data asta e doar tristeţe. Prima vorbeşte găinuşa: ― Dacă arşiţa va continua, zice ea, vom fi nevoiţi să ne căutăm un alt loc de trai. ― Adevărat, e de acord iepuraşul. Fără o foiţă de varză, fără apă, fără un firicel de iarbă nu e chip să trăieşti. ― Dar… Unde să ne ducem? îşi scoate botişorul din vizuină şoricelul Chiţ. Aici e casa noastră! Şi Chiţ se retrage, căci pe câmpie e prea cald ― Asta e… intervine bursucul. Nu avem unde ne duce… Nimeni nu ne-aşteaptă cu colacii în coadă… Trebuie să găsim comoara! Să dezlegăm blestemul. ― Comoara?! şopteşte găinuşa. Eu una nu mai cred în comori. E doar o legendă. O poveste… ― Ba nu, se ridică în picioare bursucul. Comoara există. O ştiu de la bunica. Iar ea de la străbunica… Pe vremea străbunicii mele a mai fost o asemenea secetă. Au căutat comoara şi au găsit-o. Altceva că nu au ştiut cum s-o împartă… Din pricina asta – comoara s-a ascuns în pământul câmpiei. Trebuie să o căutăm… ― Când o vom găsi, când o vom împărţi frăţeşte, strigă Chiţ entuziasmat, se va întâmpla o minune! ― Ce fel de minune? ― Vor ţâşni izvoarele, vor curge pârăiaşele! Va înverzi şi va înflori câmpia! Dacă vreţi să ştiţi noi, şoriceii, de mult căutăm comoara! ― Şi… aţi găsit-o? De aceea sunteţi atât de bogaţi? râde pe sub mustăţi Tiţ. ― Nu-ţi bate joc, se supără şoricelul. Te rog să-mi vorbeşti frumos! Pe vreme de secetă suntem toţi la fel… Apoi de supărat ce e nu mai vrea să participe la discuţie. Toţi îl privesc dojenitor pe Tiţ. Lui Tiţ nu-i pasă însă. Nu-i pasă de şoricei, nu-i pasă de iepuraşi, un singur lucru îl preocupă – e secetă şi dacă aceasta va dura, într-o bună zi ar putea să moară de foame. Aşa ceva nu va permite să se întâmple… Câmpia fierbe de căldură şi liniştea care se lasă e apăsătoare. Fiecare e doar cu gândul său trist. ― Eu presupun, sparge tăcerea iepuraşul, că cineva o fi găsit demult comoara. Şi o ţine ascunsă… Gândiţi-vă singuri, nu e uşor să găseşti o comoară şi să o împarţi cu altcineva. ― Ia stai un pic! se repede brusc cârtiţoiul spre iepuraş. Nu cumva dumneata eşti acela?! Recunoaşte! Unde ai ascuns comoara?! Şi Tiţ îl scutură de blăniţă pe bietul urecheat. ― Liniştiţi-vă! îi desparte Bursucul. Aţi înnebunit?! Comoara străluceşte ca soarele. Nu am văzut nici un soare coborât pe pământ. Asta-nseamnă că nimeni nu a găsit-o… Animăluţele privesc cerul. Prin împrejurimi plouă. La ei – nici un strop. Câmpia e blestemată de o comoară care aşteaptă să fie găsită şi împărţită cinstit. Până atunci izvoarele seacă, ploaia îi ocoleşte, grădinile li se ofilesc. Trag foame, sete şi în toate nopţile fiecare visează că el a găsit comoara. Şi nici unul nu e convins că dacă ar găsi-o, ar împărţi-o fără regrete cu prietenii săi. ― La treabă! Primul îşi ia lopăţica bursucul şi începe să sape. Cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Muncesc cu râvnă şi speră să dea primii de comoară. Iepuraşul şi găinuşa abia de zgreapţănă pământul. ― Uită-te la el, zice cârtiţa privind în direcţia iepuraşului. Nu-i arde de muncă. Un leneş, o putoare. Dacă găsesc comoara, nu am de gând să o împart cu de-alde el. ― Tare mă tem, răspunde Tiţ, că nu o să găsim nimic şi că degeaba facem bătături. Comoara de mult stă în cocioaba lui Urechilă. ― Atunci ce aşteptăm? Să-i cotrobăim prin casă. Cât mai iute. Să nu pierdem timpul. Şi în timp ce ceilalţi trudesc, Tiţ cu Tiţa răscolesc de zor în căsuţa iepuraşului. Bineînţeles că nu găsesc nimic. ― Oare cum arată blestemata aia de comoară, întreabă într-o zi cârtiţoiul. ― Cum, cum… se dă cu părerea iepuraşul. Probabil că e o moviliţă de morcovi de aur care străluceşte ca soarele. Altfel nici nu are cum să fie. Eh, oftează el. Aş da toate comorile din lume doar pentru o foiţă de varză. Toate… ― Hm, se gândesc cârtiţele. Nu am căutat bine. Să mai încercăm… Dar nici de astă dată nu au parte de noroc. În schimb, în loc de comoară, în magazia urecheatului dau de o moviliţă de morcovi adevăraţi. ― Să-i luăm, zice Tiţ. E secetă. Tot mai bine decât nimic. Ne vor prinde bine. Iute cară totul în propria magazie. Apoi aleargă la casa găinuşei. Nici aici nu dau de urma comorii. Găsesc însă doar câteva săculeţe cu grăunţe şi niţică făină. E mare jale pe câmpie. De parcă nu ar fi de ajuns seceta abătută peste ei. Acum cineva le mai şi fură ultima bucăţică de pâine. ― Ziceam că dau comoara pe o foiţă de varză, plânge iepuraşul. Acum aş fi fericit să am măcar o fărâmă de morcov. Mi-au luat totul. Totul… ― Dacă prind hoţul, strigă găinuşa, îi ciugulesc ochii! Îi scot dinţii! Îi tai labele! Să nu mai fure! ― Oare cum o fi să fii hoţ? se întreabă iepuraşul. Am impresia că nu e uşor. Eu de exemplu nu aş avea curajul să fur. ― A fura, zice întristat bursucul, nu e un curaj. E o nelegiuire, o crimă… Îl vom găsi pe tâlhar. Îl vom pedepsi. Dar mai întâi să găsim comoara. Şi iarăşi caută. Şi iarăşi cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Ei sapă adânc sub pământ şi nimeni nu ştie că de fapt aceştia pregătesc un beci în care vor aduna bunurile furate. Găinuşa, iepuraşul şi şoricelul sunt sleiţi de puteri. Doar bursucul îşi mai păstrează din forţă. ― Vom găsi comoara, îi îmbărbătează el. Promit. Vă dau cuvântul meu de cinste. Dar în loc de comoară, săpând, Bursucul dă de o şuviţă de apă. Şuviţa parcă atât şi aştepta, să fie găsită şi eliberată. Limpede, cristalină, apa ţâşneşte la suprafaţă şi jumătate de câmpie e acoperită de o ploaie de stropi. ― Apă! strigă animăluţele. Avem apă! Suntem salvaţi! ― Dacă avem apă, dansează de bucurie găinuşa, înseamnă că vom avea şi roadă! ― Voi avea varză! ţopăie desculţ, doar în chiloţei iepuraşul. ― Poate… aceasta e comoara? Rămâne pe gânduri, bursucul. ― Nici vorbă, nu e de acord şoricelul. Comoara pe care o căutăm e din aur curat. Şi străluceşte ca soarele. ― Totuşi, hotărăşte bursucul, trebuie să încetăm căutările. E timpul să ne îngrijim de grădini. Şi doar Tiţ cu Tiţa continuă să sape. ― Ha! Ha! Ha! râd ei cu poftă. Ăia vor avea roadă, noi – beciurile pline! Să mai săpăm un beci! Vremea trece şi lumea uită de comoară. Dar nu uită de hoţ. Şi nici hoţul de ei. În fiecare noapte cineva le face mari stricăciuni prin grădini. Nimeni nu-l poate prinde pe tâlhar. ― Eu zic că hoţul nu e de pe la noi, se dă cu părerea iepuraşul. Nu are cum să fie de-al nostru. ― Iar eu zic, ba chiar sunt convins că nemernicul e de pe-aici, îl fixează cu privirea cârtiţoiul. ― Străin sau ba, îl vom prinde oricum, e hotărât bursucul. ― Ai auzit? întreabă Tiţ pe Tiţa. Îl vor prinde. ― Pe cine? ― Pe hoţ… ― Tiţ, şopteşte Tiţa. Nu-mi arde de asta… Priveşte acolo! ― Unde? ― În colţ… Am găsit-o când săpam. ― O ulcică? Ce o fi în ea? ― Nu ştiu. Dar mi-e frică… Dacă e o ulcică… din aia? Cu un vrăjitor rău înăuntru? Am păţit-o. Îţi dai seama? ― Trebuie să o deschidem. ― Tiţ, mi-e teamă! ― Dar să furi nu te temi? ― Tiţ… ― Adu lopata! Iute! Şi Tiţ izbeşte cu putere în ulcică. ― Comoara?! strigă într-un glas cele două cârtiţe şi beciul se luminează de parcă soarele ar fi coborât pe pământ. ― Am găsit Comoara! sare în sus de bucurie Tiţ. În faţa lor, printre cioburi, stă ditamai bolovan de aur. ― Tiţa! strigă Tiţ. Aurul ăsta ne ajunge să trăim până la adânci bătrâneţi fără să fim nevoiţi să furăm. Tiţa, suntem bogaţi! Foarte bogaţi! Nu degeaba ziceam mereu că Dumnezeu dă noroc doar celor isteţi şi deştepţi. Ce noroc! ― Tiţ, oftează Tiţa, nu putem folosi comoara. ― De ce? ― Fiindcă imediat ce o vom scoate la suprafaţă va lumina ca un soare. Şi toată lumea va afla că am găsit-o. ― Mda… stă pe gânduri cârtiţoiul. Ai dreptate. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Ştii ceva? Nu o putem folosi pe câmpia noastră, dar pe altă câmpie? ― Ce vrei să zici? ― Vreau să zic că vom săpa un tunel până trecem de hotar. Apoi scoatem aurul şi-l folosim fără frică. ― Eşti nemaipomenit, Tiţ! ― Vezi? Ce înseamnă să fii deştept! Şi Tiţ cu Tiţa se apucă de săpat. O vreme nimeni nu-i vede, nu ştie, nu aude nimic de ei. ― Cum crezi, întreabă Tiţa după mai multe săptămâni de muncă, am trecut de hotar? ― Nu ştiu, Tiţ. ― Eu însă cred că da! Adu comoara! Ieşim! ― Priviţi! strigă iepuraşul şi aleargă cât îl ţin picioruşele. Au găsit comoara! Co-moa-ra! Străluceşte ca soarele! Mare sărbătoare. Toată lumea îi îmbrăţişează pe Tiţ şi pe Tiţa. Iar ei se îneacă de necaz. Până să treacă de hotarul câmpiei rămăseseră doar câţiva paşi. ― Iar acum, zice fericit bursucul, e timpul să împărţim comoara. Însă cum să împarţi egal un bolovan de aur? Nimeni nu ştie. Se sfătuiesc, se ceartă, se iau la bătaie. Iar se sfătuiesc, iar se ceartă, iar se iau la bătaie. Şi cât se ceartă, şi cât se bat – puţin câte puţin bolovanul de aur îşi pierde din strălucire. Ca soarele care apune… Apoi, sub privirile nedumerite ale celor adunaţi, aurul se preface într-un simplu bolovan de pământ. După care dispare. ― Mda… oftează bursucul. Comoara nu ne aparţine. Ea aparţine pământului. Pământul însă ne hrăneşte, ne adapă şi, de fapt, el ne este adevărata Comoară. În anii cu secetă – trăitorii Câmpiei îşi aduc aminte de blestemul comorii. În anii cei buni – cineva le strică şi le fură semănăturile. Hoţul încă nu e prins. Bursucul bănuieşte cine e. Dar un proverb zice: hoţul nu e hoţ până nu e prins. ― Trebuie să avem răbdare, se gândeşte Bursucul. Ulcica nu merge prea des la apă…