Emilia Plugaru

Cadoul de Crăciun E noaptea de Ajun. Bradul şi-a aprins luminiţele. Jucării strălucitoare, de toate culorile zâmbesc fericite aninate de crenguţe; un clopoţel de argint le şopteşte din când în când: Dzing, dzing, aveţi răbdare, acuşi vine moşul. În casă miroase a frunze de brad, a pâine, a sarmale, masa e pregătită şi toată lumea e în aşteptarea bătrânului. ― Tăticule, întreabă micuţul Marcel. Unde e? De ce întârzie? Dacă nu vine? ― O sa vină, îl linişteşte tata. Probabil acum e la fetiţa din apartamentul vecin. Părinţii ei sunt plecaţi… Există atâţia copii pe la care neapărat trebuie să treacă moşul… Nu te îngrijora. Ce ai vrea să-ţi aducă de data asta? ― O maşină mare, mare! ― Minunat, zâmbeşte tata. Şi ce vrei să faci cu maşina? ― O să i-o arăt lui Păvălaş… Dar nu i-o dau să se joace! Moşul niciodată nu-i aduce cadouri frumoase. Anul trecut a primit o minge de cauciuc, dar parcă acesta e cadou? se bucură Marcel în timp ce tata se întristează. ― Uneori, zice el, o minge mică de cauciuc e un cadou mai scump decât orişice maşină mare. Cadourile, dragul meu, nu le primeşti ca să te făleşti. Un cadou e o amintire… Iar cu jucăriile trebuie să te împarţi. Mai ales cu acei care nu prea au parte de jucării… ― Tăticule, întreabă Marcel, când erai mic ce cadou îi cereai lui Moş Crăciun? ― Păi… răspunde tata, acuşi îţi arăt. Apoi pleacă şi revine cu o cutie: ― Iată, priveşte! E primul cadou pe care l-am găsit sub brăduţul de plastic ce îl aveam în casa în care locuiam împreună cu bunica. ― O minge de cauciuc? face ochii cât cepele Marcel. ― Da. O simplă minge de cauciuc. Însă… e simplă doar la prima vedere. De fapt e o minge fermecată… Cândva îţi voi povesti o poveste tristă… Acum du-te şi te joacă… Daniel, tatăl lui Marcel, îşi priveşte bradul împodobit de sărbătoare, înalt până în pod şi ochii i se umplu de lacrimi. În copilărie nu a avut parte de un asemenea brad. Înainte, de Crăciun bunica scotea de pe undeva brăduţul de plastic. Îl învălătucea cu fâşii strălucitoare, anina singura jucărie de sticlă, iar din foi de hârtie tăia mulţime de fulgi, apoi îi lipea pe sticlele ferestrelor şi lui Daniel i se părea că nimic mai frumos nu poate să existe pe lume. Anume unica jucărie de pe brăduţ şi fulgii făceau în casă atmosfera de sărbătoare. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Îl părăsise când era micuţ… Avea patru ani când a plecat mama. Nu-şi aminteşte prea bine ziua aceea, dar ţine minte că mama l-a întrebat ce cadou să-i aducă, de acolo, de departe. ― O minge de cauciuc, a răspuns Daniel. Mingile de cauciuc nu prea se găseau prin magazine. Săreau foarte sus şi ce-i trebuia unui băiat de patru ani? Nu avea tată şi era devreme să viseze la o adevărată minge de fotbal. ― Când te întorci? şi-a întrebat mama. Ea l-a sărutat, şi-a stăpânit cu greu lacrimile apoi i-a răspuns: De Crăciun. O să mă strădui numaidecât să revin de Crăciun… A venit Crăciunul şi sub brăduţul de plastic a găsit mingea. ― Ţi-a adus-o moşul, i-a zis bunica. E de la mama… Şi e fermecată… Nu a putut să vină… Stăpânul la care lucrează nu i-a permis… Nu te supăra. O să strângă mulţi bani şi numaidecât se va întoarce acasă. Mingea păstreaz-o. În ea e o părticică din sufletul mamei tale. Când o vei privi, vei şti că mama, oriunde-ar fi, se gândeşte la tine. Şi te iubeşte… Foarte mult te iubeşte… În vara anului următor s-a apropiat de bunica cu o carte în mână. ― Bunico, învaţă-mă te rog să scriu şi să citesc! ― Pentru ce? s-a mirat bunica. Până începi şcoala mai ai câţiva ani. O să reuşeşti… ― Învaţă-mă, bunico! Vreau să-i scriu scrisoare lui Moş Crăciun! A insistat, nu s-a dat bătut şi până-n toamnă ştia să scrie şi să citească. A scris scrisoarea şi i-a dat-o bunicii să o ducă la poştă. ― Sper să nu fie un secret, ce cadou i-ai cerut moşului, l-a întrebat bunica zâmbind. ― E secret, i-a răspuns. Nu vreau să-ţi spun. E o surpriză. La următorul Crăciun a găsit sub brăduţ un fluieraş. ― Nu am nevoie de fluieraş! a strigat atunci. I-am cerut moşului să mi-o aducă pe mama! Moş Crăciun nu citeşte toate scrisorile! Sau mama a uitat de mine! A plâns toată noaptea, cu greu a adormit şi abia a doua zi bunica a reuşit să-i explice: ― Dacă ai şti, puiule, câţi copii îi cer moşului să le aducă înapoi părinţii împrăştiaţi prin lume… Mulţi sunt nevoiţi să lase tot: casă, masă, copii, părinţi, ca să-şi caute o bucată de pâine… Nimeni nu o face de prea mult bine… O forţă nevăzută îi mână şi ei pleacă, pleacă cu inima frântă, cu dor sfâşiitor în piept, dar într-o bună zi vor reveni. Îi va aduce Moş Crăciun ori se vor întoarce singuri… Acum însă sania moşului e prea mică încât să încapă toate mamele ce sunt aşteptate cu nerăbdare acasă… Nu te supăra. Acest fluieraş pe care ţi la dat e fermecat. Învaţă să cânţi! Prin cântece gândurile şi dorinţele tale vor fi auzite de mama… De câte ori cânta credea sincer că acolo, în ţara aceea îndepărtată, mama îl aude şi se grăbeşte să vină. Când l-a dus bunica pentru prima dată la şcoală, privea cu tristeţe la feţele fericite ale copiilor ce stăteau alături de părinţii lor. O iubea foarte mult pe bunica, dar nici ea, nici fluierul, nici mingea fermecată nu-i stingeau dorul de mama. N-o mai întreba nimic pe bătrână. O vedea mereu tristă şi abătută. Tot mai des scotocea sărmana prin gentuţă, scotea nişte medicamente, le bea apoi un timp stătea culcată. ― Nu te îngrijora, îi zicea. Acuş o să treacă… Cântă-mi un cântec! Cânţi atât de frumos… Mi se linişteşte inima dacă te ascult…   La orfelinat a luat doar câteva fotografii, mingea şi fluierul. Apoi au venit doi oameni cuminţi, un bărbat şi o femeie, care i-au spus că vor să-i fie părinţi. S-a bucurat. ― O vom găsi pe mama ta, i-au promis… Nu l-au minţit. Mai târziu, mare fiind, a aflat că mama, într-o iarnă, înainte de Crăciun, a ieşit din casa în care locuia în ţara aceea străină spunând că se întoarce la băiatul ei şi de atunci nimeni nu a mai văzut-o… Părinţii adoptivi i-au dat tot ce a avut nevoie. Era înconjurat de dragoste şi de bunătate. Întotdeauna i-au răspuns la toate întrebările. Şi doar la întrebarea ce forţă nevăzută a mânat-o pe mama în lume nu au putut să-i răspundă. Acum ştie răspunsul, dar nu mai poate reface nimic… Astăzi fluierul său scoală sălile de concert în picioare. Printre mulţimea de spectatori i se pare uneori că vede faţa mamei şi a bunicii. Amândouă se bucură şi se mândresc cu el. Iar în mingea de cauciuc pe care o ţine deseori în mână, simte că pentru totdeauna a rămas o părticică din sufletul celeia care i-a dat viaţă. ― Unde pleci? îl întreabă Marcel. ― Fii liniştit puiule, îi răspunde tata. Oriunde m-aş duce, întotdeauna mă voi întoarce la tine. Acuş revin… Revine împreună cu Moş Crăciun. ― Ei, zice moşul, cine mă aşteaptă aici cu multă nerăbdare? ― Eu! Eu! strigă Marcel. ― Să vedem, scotoceşte bătrânul prin desagă, ce avem pentru un copil atât de frumos şi de cuminte… Uite că am găsit… ― Un fluier? se miră Marcel, Dar… am cerut o maşină! ― Pricepi, puiule, tatăl tău va trece mâine şi va lua maşina. Sunt prea bătrân, nu-mi ajung puteri să duc desaga, oftează moşul. Am nevoie de ajutor. Iar fluierul… fluierul e fermecat. Vei învăţa să cânţi şi vei vedea că acele cântece îi vor face pe oameni să fie mai buni… A doua zi Marcel primeşte cadoul dorit şi imediat aleargă să se joace cu Păvălaş. Nu, nu vrea să se laude. Vrea să împartă jucăria cu el. Însă spre marea sa uimire, Păvălaş are o maşină asemănătoare. Mai are şi un fluieraş. ― Fluieraşul acesta, îi şopteşte Păvălaş, ne va duce într-o poveste unde nu există nedreptate, oameni răi sau balauri. Acolo e atât de frumos, atât de bine… Trebuie doar… să învăţăm să cântăm…

Adevăratul Prieten   Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni. Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere. În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie: domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv. Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana lui cărămizie. Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a devenit practic un membru al familiei. Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten. Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare. ― Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa spre ea zicând: „Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!” ― Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul. ― Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut. Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare. ― Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? întrebă el. ― Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai că… ― Numai că ce? ― Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten… Dă-mi drumul, se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa. Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină. ― Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă. ― Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă ochii… Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai i-o arătase şoricelul. Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc. ― Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni? ― Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene. ― Fu! exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil! ― Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc. ― Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanţă. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo… în casa aia frumoasă. Mergi? ― Ştiu eu… Bine. Merg… răspunse mâţa, nehotărâtă. Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână. ― Aoleu! strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din astea, pline de purici? Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii. ― Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu… ― Miorlauuu! miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă. ― Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! o auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat! Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă. Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu… ― Guşti? întrebă pisicuţa. Cărămidă refuză delicat. În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile minunate. ― Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi – aş vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat. Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă. ― Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme? ― Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului. Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei. ― Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă. ― Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă. ― Cărămidă! strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat prieten! Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.

Mica Pasăre-Uriaşă ― Auzi? zice tatăl Pasăre-Uriaşă. Mi se pare că puiul ăsta nu e al nostru… ― Cum adică!? se supără foc mama Pasăre-Uriaşă. Am văzut cu ochii mei când a ieşit din oul pe care eu, nu altcineva l-a ouat şi clocit. Erau trei, la fel de mari. Mai întâi au plesnit ouăle din care au ieşit cei doi puişori uriaşi, ăsta nicidecum nu dorea să plesnească şi fiindcă nu mai aveam răbdare – l-am spart cu ciocul. M-am mirat grozav când am observat că în găoace se află un prăpădit de puişor, care nu doar era micuţ, dar şi abia de mai respira. L-am scos de acolo, a stat câteva clipe, apoi imediat a început să alerge, să ciripească, mi-a zis mamă, mi-a zâmbit, ba chiar m-a sărutat, în timp ce fraţii lui nici până azi nu s-au învăţat să meargă căci de, ştii şi tu – noi păsările uriaşe mergem greu, nemaivorbind că numindu-ne păsări – niciodată nu ne înălţăm. E o adevărată minune ce se întâmplă cu mica Pasăre-Uriaşă. Dar oricum, e puiul meu. Priveşte-l, e foarte drăgălaş. Şi penele şi ciocul şi picioruşele sunt exact ca ale noastre, doar că sunt cu mult mai mici. ― Nu ştiu, nu ştiu… stă la îndoială tatăl. În neamul nostru nu s-a întâmplat să se nască asemenea piticanii. Totuşi ai dreptate, la celelalte ne seamănă. Însă ce se va întâmpla atunci când iarba va creşte? Se va pierde printre picioarele păsărilor uriaşe, cineva din greşeală îl va strivi… ― Să nu dea Domnul! Îl voi purta toată ziulica pe spatele meu! strigă speriată mama Pasăre-Uriaşă. Doar să nu păţească nimic! Şi iată că iarba se înaltă, puiul cel mic stă cocoţat pe spatele mamei, mama aleargă gâfâind de ici colo, ceilalţi se uită chiorâş, dar cu ce e vinovat bietul că s-a născut mic printr-o mulţime de păsări mari? Nu-i pare bine, e mereu trist, vrea să facă ceva util, smulge un fir de iarbă, îl pune în cioc şi începe să cânte. O melodie nemaipomenit de frumoasă izvorăşte din acel firicel de iarbă… Sau poate din gâtlejul său? Nici el nu ştie. Toate păsările stau în loc, ascultă melodia şi nu pricep de unde vine căci neam din neamul lor nu a cântat. În fiecare dimineaţă, frumoasa melodie le trezeşte, în fiecare noapte adorm mângâiate de ea, le place la nebunie şi poate dacă ar şti cine o cântă nu l-ar mai urî atât pe puiul pitic. Mica Pasăre-Uriaşă nu are prieteni. Într-o zi, stând pe spatele mamei, tocmai când mama se odihneşte, fâlfâie din aripi şi aripile îl înălţă. Se urcă până pe sub nori, străbate în zbor câmpia şi imediat îşi dă seama că nu mai are nevoie de ajutorul nimănui. E minunat să zbori! E mult mai bine decât să poţi păşi. Toate acestea i se întâmplă fiindcă nu s-a născut atât de mare ca toţi cei din specia lui. S-a născut ca să zboare. ― Voi zbura departe! îşi zice puiul de Pasăre-Uriaşă. Voi găsi un loc unde iarba nu e prea înaltă, voi ciuguli fire de iarbă, voi merge, voi cânta, îmi voi face mulţi prieteni printre păsările care nu sunt uriaşe. Acum când zboară, nu va mai sta ca un trântor pe spatele altcuiva. Îşi va ogoi foamea acolo unde nu există primejdia să fie strivit. Şi mica Pasăre-Uriaşă hotărăşte să plece. O sărută pe mama, îşi ia rămas bun, se înălţă, face câteva rotocoale pe deasupra cuibului, apoi dispare în zare. Nu-i pare rău de nimic, ştie că a venit timpul să se descurce de unul singur. Zboară până pe deasupra unei ape întinse, coboară pe mal. Vede că malul e frumos, iarba e verde, mustoasă, presărată cu fel de fel de floricele. Pe apă plutesc mulţime de păsări mici, viu colorate, îi place şi hotărăşte să se oprească aici. Ciuguleşte iarbă, apoi se aşează să se odihnească după drumul lung. ― Nimeni nu se va mai uita chiorâş, căci acum, în comparaţie, sunt mare şi voinic, îmi voi face cu uşurinţă prieteni, se gândeşte puiul. La picioarele lui vede o vietate stranie, verde, care sare foarte nostim. Nu pricepe cine e, dar mama îi povestise că pe lume trăiesc o mulţime de vietăţi foarte mici. ― Eşti o păsărică? Cum te numeşti? întreabă el. ― Oac! Oac! râde cu toată gura vietatea verde. Eu? Păsărică? Sunt o broscuţă! Nu ai mai văzut broscuţe? ― Nu, recunoaşte puiul. Broscuţele sunt păsări? ― Au! De pe ce lume vii? Cum poate o broscuţă să fie pasăre? O broscuţă e o… broscuţă. Nu are pene. Ea nu zboară, doar cântă. Printre altele, există unele păsări rele care ne înfulecă pe noi – broscuţele. Nu cumva eşti una dintre ele? ― Ce vorbeşti? Eu mănânc doar iarbă şi frunze. Nu-ţi fie teamă. Hai să fim prieteni! Ce-i drept aş vrea foarte mult să prietenesc cu păsările, dar nu sunt împotrivă să am prieteni şi printre… broscuţe. ― Nici eu nu sunt împotrivă, mai ales că e pentru prima dată când am ocazia să fiu prietena unei persoane atât de mari şi de impunătoare. Deci, prieteni!? ― Prieteni! Şi uite-aşa puiul de Pasăre-Uriaşă îşi găseşte un amic de nădejde pe noul tărâm. Broscuţa Oachiu îi face cunoştinţă cu împrejurimile şi fiindcă e pasionată de cântec – nu ratează ocazia să se laude ce mare cântăreaţă e. ― Oac! Oac! Oac! Oac! cântă broscuţa cât o ţine gura, iar mica Pasăre-Uriaşă nu pricepe. ― De ce ţipi, întreabă el nedumerit, ai păţit ceva? ― Nu ţip, cânt, răspunde broscuţa. Pot să te învăţ… sau poate că tu ştii deja a cânta? ― Da… răspunde cu modestie puiul. Cântam când eram acasă… Din firul de iarbă… Aici nu există astfel de iarbă. Voi încerca să cânt din gură… Şi mica Pasăre-Uriaşă îşi drege glăsciorul, apoi din gâtlejul lui izvorăsc nişte sunete atât de frumoase, de mângâioase încât toţi locuitorii lacului se opresc în loc ca să le asculte. De unde aceste sunete? se întreabă. Văd pe mal o Pasăre-Uriaşă, dar nu-şi pot închipui că anume ea e posesoarea minunatului glas. ― Vai! strigă broscuţa, îmi place! Acum că suntem doi cântăreţi, hai să facem aşa… Eu voi cânta noaptea, căci toată lumea s-a deprins să adoarmă ascultând cântecul meu, iar tu îţi vei cânta melodia la revărsatul zorilor. Vei trezi soarele, se vor trezi păsările, iarba, furnicuţele şi toate gâzele îşi vor începe ziua frumos datorită cântecului tău, ce zici? De acord? Puiul de Pasăre-Uriaşă uită de necazurile din trecut, cântă în fiecare dimineaţă, trezeşte toată suflarea, e fericit, doar că vrea nespus de mult să facă cunoştinţă cu păsările de pe lac. Ca să ajungă până la ele trebuie să înveţe să înoate. Nu e o problemă, având o prietenă ca broscuţa Oachiu. Abia de atinge suprafaţa apei că şi lunecă pe oglinda strălucitoare. Se îndreaptă spre un cârd de raţe sălbatice, broscuţa îl însoţeşte, dar apropiindu-se, raţele îşi iau zborul strigând îngrozite: ― Aoleu! Monstrul! A venit monstrul! Salvaţi-vă! O să ne mănânce! strigă ele şi la strigătele lor tot păsăretul se înalţă în aer. Doar lebedele rămân, privesc nepăsătoare, ba chiar cu dispreţ la mica Pasăre-Uriaşă şi la Oachiu, iar faptul că graţioasele păsări albe nu şi-au luat zborul, broscuţa îl înţelege drept un semn apreciere pentru cântecul minunat al prietenului său. ― El este autorul… şi interpretul cântecului ce ne trezeşte la fiecare revărsat de zori, zice ea cu timiditate, am venit să vă fac cunoştinţă căci e un cântăreţ cum nu s-a mai văzut, cum nu s-a mai auzit… ― Ăsta!? strigă plină de sine una din lebede. Nu mă face să râd! Cine suntem noi şi cine e el!? Plecaţi imediat de pe lac! Niciodată o frumoasă lebădă nu va fi de acord să-şi arunce măcar privirea asupra unei păsări atât de… Nici nu vreau să vorbesc, adaugă ea cu dezgust. O pasăre enormă nu are cum să şi cânte frumos. Barem de ar avea o înfăţişare cât de cât agreabilă… Mai întâi să-şi privească chipul în oglindă! Hai, gata! Ce mai aşteptaţi!? Plecaţi! Nu sunteţi binevenite aici! Şi cârdul de lebede se îndepărtează în grabă. ― Nu fi trist, încearcă să-şi mângâie prietenul cu o vorbă bună Oachiu. Lebedele sunt nişte îngâmfate! Au spus vorbe grele, nedrepte. Dar dacă vrei… pot vorbi cu Zâna Câmpiei să te prefacă într-o păsărică mică, mică. Nimeni nu va mai zice că eşti un… monstru. Toată lumea te va respecta, îţi va cinsti cântecul… Mie însă îmi va fi întotdeauna dor de tine, de cel de… acum. În fiecare dimineaţă, într-un tufiş de pe malul lacului cântă o păsărică căreia i s-a dus vestea în lume. Nu există o altă fiinţă ce ar putea-o întrece. Toată lumea o aude, o ascultă, rar însă cine o vede. Ea stă ascunsă printre frunzele tufişului, îi place singurătatea, nu are nevoie de prieteni. Uneori vine să o vadă o broscuţă pe nume Oachiu. Zâmbeşte când îşi aminteşte că a fost o pasăre mică printre păsările uriaşe, a fost o Pasăre-Uriaşă printre păsările mici, iar acum e cea mai obişnuită păsărică. O păsărică fericită ce are un mare şi adevărat prieten de care nu se va despărţi niciodată şi acest prieten se numeşte – Cântecul!

Visul lui Tigruţ Puiul de tigru cunoaşte foarte multe poveşti despre Lună, dar niciodată nu a văzut-o în realitate. ― Bunico, întreabă el, cum arată Luna de pe cer? ― O, Luna e mare, rotundă, portocalie, seamănă cu un bostan copt. ― Dar cum arată un bostan copt? ― O, un bostan copt e mare, rotund, portocaliu, seamănă cu Luna când e plină. ― Vreau să văd Luna! Arată-mi-o! Te rog! ― Nu pot, puiule. Luna răsare doar după ce toţi picii adorm. ― Atunci arată-mi un bostan copt, scânceşte Tigruţ! ― Mâine, puiule. Acum e târziu. Dormi! Bunica îşi mângâie şi sărută nepotul. A doua zi dis de dimineaţă Tigruţ îl întâlneşte pe puiul de elefant. ― Lefănţică, întreabă el, ştii cumva cum arată un bostan copt? ― Da. E mare, rotund, portocaliu. Priveşte-l! E unul chiar aici. Puiul de tigru priveşte nedumerit bostanul. ― Lefănţică, întreabă iarăşi Tigruţ, ai văzut vreodată Luna de pe cer? ― Nu, răspunde Lefănţică. Doar am visat-o. Luna răsare după ce eu adorm. Iar mie îmi place somnul. Cine doarme mult – creşte aşa ca mine. Vezi cât de mare sunt? ― Aha, e de acord Tigruţ. Eşti foarte mare. Vreau să fiu ca tine! Mă duc imediat să dorm! ― Somnoroşilor! Sare de pe o frunză de brusture o broscuţă mică, verde, pântecoasă pe nume Oachiucua. Ce importanţă are de eşti mare, de eşti mic? Iată eu… Nu dorm aproape deloc. În schimb în fiecare noapte stau la sfat cu Crăiasa Lună. Noi, broscuţele de pe lacul de Argint ce se află în Valea cu Roze, noapte de noapte ne adunăm şi îi cântăm Lunii serenade. Uite-aşa:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminată! Sus pe cer printre steluţe, Lună, eşti frumoasă!   Luna ne aude, ne zâmbeşte, apoi coboară şi se bălăceşte împreună cu noi în apa lacului. Fără de Lună – întunericul e foarte fioros, foarte fioros! În locul vostru măcar odată-n viaţă aş dormi mai puţin, dar aş face cunoştinţă cu Luna. ― Mie îmi place somnul, zice Lefănţică şi cască. ― Hm, stă la îndoială Tigruţ. Nu e nimic grav dacă o să fiu un pic mai mic. Oachiucua, se apropie el de broscuţă, fă-mi te rog cunoştinţă cu Luna care zici că e atât de frumoasă. Nu cred că seamănă cu acel bostan. Nu cred şi gata! ― Choa! choa! choa! râde Oachiucua. Bineînţeles că nu seamănă. Vino la noapte pe malul lacului din Valea cu Roze! Te vei convinge singur. Pe cerul cu stele nimic nu e mai frumos ca Luna! Nimic! Şi Oachiucua dispare în pliurile frunzei de brusture. Dar când vine noaptea Tigruţ adoarme buştean. Visează un vis ciudat. Se face că el, Tigruţ, merge prin Valea cu Roze spre lacul de argint. Noaptea e atât de neagră încât nu se vede nimic. ― Nu mi-e frică, nu mi-e frică, se încurajează Tigruţ. Sunt foarte curajos, foarte curajos. Luna în comparaţie cu mine e o fricoasă, o fricoasă… Deodată alunecă şi se pomeneşte în apa rece a lacului. ― Ajutor! strigă speriat puiul de tigru. Salvaţi-mă! Mă înec! ― Cine se îneacă oare? Se întreabă câteva broscuţe:   La un miez de noapte, Să-l salvăm, veniţi surate! Nu se vede mai nimic, Beznă e aici. Unde-i oare? unde-i oare? Unde-i Licurici? Veniţi iute toate!   Broscuţa pe nume Oachiucua aleargă în căutarea lui Licurici. În sfârşit, somnoros, vine moş Licurici. La lumina slabă a felinarului său broscuţele îl zăresc pe Tigruţ. ― Priviţi! zic ele nedumerite. Un pui de tigru. Apa îi este până la piciorul broaştei, dar strigă că se îneacă! Cha! Cha! Cha! Nu avem pe cine salva! Să plecăm surioarelor! ― Vai! Că răutăcioase mai sunteţi! Se încruntă broscuţa Oachiucua. Nu aveţi pic de milă! Poate că sărmanul nu ştie să înoate. Îi este frică de apă. ― Aşa să fie? îl întreabă pe Tigruţ broscuţele. ― Da, răspunde sincer în visul său puiul de tigru. Nu ştiu să înot şi mi-e frică de apă. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. E atât de simplu. Te învăţăm imediat. Vei înota ca peştele. Începem? ― Şi dacă mă înec? Cine răspunde? ― Stai fără de frică, zâmbeşte Oachiucua. Ai încredere! Mergi după mine! ― Luminează, Licurici! poruncesc broscuţele şi Tigruţ porneşte prin apă în urma lor. Când nu mai simte pământul sub picioare, strigă: Aoleu! Mă înec! Salvaţi-mă! Dar broscuţele se adună, formează o plută şi îl ridică la suprafaţă. Tot alaiul pluteşte printre nuferi. Tigruţ e foarte fericit. Oachiucua, care e în frunte, îl îndeamnă necontenit:   Din lăbuţe, din picioare! Dă mai tare, tot mai tare! Uită-te atent la mine! Foarte bine, foarte bine!   Tigruţ repetă mişcările pe care i le arată Oachiucua. Nici nu observă cum pluta din broscuţe se destramă. Nu ştie că acum înoată de unul singur. ― Bravo, Tigruţ! îl laudă broscuţele. Ai reuşit! Acum puiul de tigru lunecă pe suprafaţa apei de parcă s-ar fi născut aici. Dar ce se-ntâmplă? În jur se luminează ca ziua. Însă această lumină nu vine de la felinarul lui moş Licurici. Tigruţ vede că lacul e de argint, că se află în mijlocul nuferilor. De pe fiecare nufăr îl privesc ochi de broscuţe. Fără să ştie de ce îşi înalţă privirea spre cer. Nouraşi albi, violeţi, albaştri, portocalii, se destramă rapid făcând loc pe boltă unui glob mare de aur. Globul împrăştie cu dărnicie lumină peste lac, peste pădure, peste munţii ce-şi înalţă frunţile hăt până-n tălpile cerului. Tigruţ e fermecat de această priveleşte. ― E Luna, şopteşte Oachiucua. A răsărit Luna… Fii atent! Acuş se va scălda în lac. Va coborî printre noi. Şi nu reuşeşte Tigruţ să clipească din ochi că Luna e în apă. ― Vai! strigă el. Se va îneca! Salvaţi-o! Ea nu ştie să înoate! Se îneacă Luna! Dar broscuţele râd, fac cerc în jurul lunii de pe lac, dansează şi cântă fericite:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminoasă! Lună, Lună de argint, Lună, eşti frumoasă!   Tigruţ nu pricepe nimic. ― Eu voi salva Luna! De unul singur! Nu voi permite ca noaptea să rămână fără de lumină. Întunericul e prea fioros. Prea fioros. Şi Tigruţ se repede spre Lună. Dar când parcă gata-gata să o prindă, hop că Luna dispare. ― Vai, plânge Tigruţ. Nu am reuşit. Luna s-a înecat. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. Priveşte! Luna e sus! Şi în acel moment puiul de tigru se trezeşte. Se freacă cu lăbuţele pe la ochi: ― Ce vis ciudat, şopteşte el. Totul părea atât de adevărat. Departe, în vale, aude glas de broscuţe:   Oac, oac, oac! Oac, oac, oac! Vino, lună, iar pe lac!   Alături, prin iarbă, cântă chiriecii:   Cri, cri, cri! Cri, cri, cri! Toamna rece va veni!   Deodată, exact ca în vis, culcuşul unde doarme Tigruţ, câmpia şi pădurea se luminează ca ziua. Dar nu e zi. E Luna. Luna cea adevărată. Tigruţ o vede aninată în vârful unui arbore înalt. Mare, rotundă şi strălucitoare. Şi nici pe departe nu seamănă cu un bostan copt. Mâine îi va povesti lui Lefănţică. Îi va spune că Luna e foarte frumoasă. Şi că întunericul fără de Lună e foarte fioros. ― Îmi pare atât de bine că m-am trezit ca să te privesc, Lună, îngână Tigruţ. ― Dormi, adormi, măi pui de tigru, ca o mamă grijulie îi zâmbeşte Luna. Plec şi eu să dorm în nori. Să creşti mare şi frumos. Noapte bună, puişor…

Bătrâna doamnă Pădure… Nimeni nu are de gând să-i cumpere iepuraşului Lică un ghiozdan nou. Dar fiindcă Lică în fiecare zi trebuie să meargă la şcoală, iar ghiozdanul său e vechi, jerpelit şi urât – Lică hotărăşte să-l înnoiască. Face multe desene, le colorează frumos, le lipeşte pe locurile cele mai roase şi acum ghiozdanul arată destul de bine. Unii colegi cred chiar că e nou-nouţ şi vor unul la fel. Atât doar că iepuraşul e micuţ, slăbuţ (de unde a şi fost poreclit „pirpirică”), iar ghiozdanul e mare, voluminos, motiv de permanentă bătaie de joc. ― Hei, Rică-pirpirică! îl strigă colegul său, ursuleţul Marinucă, în fiecare dimineaţă când se întâlnesc în drum spre şcoală. Ghiozdanul ăla… îl duci tu sau el te târăşte!? Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Marinucă, iar prietenii care îl înconjoară – mereu îi ţin isonul. Ursuleţul are o mulţime de prieteni, e cel mai bun elev din clasă. Tatăl urs, domnul Ursache, trece des pe la şcoală şi de fiecare dată nu uită să-i aducă profesoarei, doamnei Pădure, cadouri – miere, mure, fragi şi pe lângă astea – câte un buchet mare de flori. Profesoara se topeşte după flori. Îl laudă pe Marinucă, îi spune tatălui că are un fiu minunat. Lică visează la ziua când şi tatăl său va sta în faţa doamnei Pădure, iar ea, cu un glas blând, nu va conteni să-l laude. Cu părere de rău însă acest lucru nu se va întâmpla în curând. Lică nici pe departe nu e un elev eminent. Din această pricină bietul iepuraş e foarte trist. Nu pricepe ce se întâmplă. Acasă învaţă poezia, o ştie la perfecţie, o declamă frumos, cu intonaţie, dar în clasă se bâlbâie, uită, Marinucă îi şopteşte ceva, el repetă, ceea ce o face pe bătrâna profesoară să urle ca din gură de şarpe: ― Licăă! Gata! Treci la loc! Nota doi! Îmi face peri suri! continuă să ţipe ea revoltată, apoi îl roagă pe Marinucă să declame versurile. Ursuleţul nu greşeşte nici un vers, dar Lică se gândeşte că acolo, în faţa oglinzii, el le zicea cu mai multă vervă… La matematica e şi mai rău. ― Rică, cât face doi plus doi? îl întreabă profesoara. ― Patru, vrea să zică iepuraşul, dar din spate i se şopteşte: trei… ― Trei! zice Lică fără să gândească prea mult. ― Rică, cât fac doi plus doi? ― Cinci… îi suflă cineva de alături. ― Cinci… nu ezită Lică. ― Rică! răcneşte doamna Pădure, cât fac doi plus doi!? Doi plus doi fac un do-o-oi ma-r-re în ca-ta-log! Uite-aşa de marre! Aşează-te! ― Doi plus doi fac patru! ţipă Lică şi nu se vrea aşezat. Patru plus patru fac opt! Cinci plus cinci fac zece! O sută plus o sută fac două sute! O mie plus o mie fac două mii! Zece mii plus zece mii… Eu sunt Lică, nu Rică! ― Lică! aude el ca prin vis glasul doamnei Pădure. Noi nu am ajuns să învăţăm miile! Şezi! Iepuraşul se aşează, scutură din cap şi nimeni nu ştie că acest lucru se întâmplă doar atunci când vrea să-şi stăpânească lacrimile. În clasă e linişte, nu se chicoteşte, doamna profesoară tace. În sfârşit o aude vorbind: ― Rică, zice doamna cu un ton obişnuit, eram convinsă că trebuie să pleci din această şcoală. Pentru cei de alde tine există şcoli speciale… Îţi mai dau o şansă… Lică! răcneşte ea pe neprins de veste, încât ferestrele sună ca nişte clopoţei: „zâng, zâng, zâng, zâng”, învaţă adunarea şi scăderea! Apoi lecţia îşi reia cursul. Iepuraşul pune căpşorul pe bancă, închide ochii şi… visează. Visează că are un ghiozdan nou, că e cel mai bun elev din clasă, are o mulţime de prieteni, Doamna Pădure îl laudă, iar tatăl-iepure zice cu mândrie: Ăsta e Lică al meu! … Profesoara se apropie enervată la culme: ― Repetă, Rică, se stăpâneşte ea cu greu să nu ţipe… Repetă… Ce-am spus adineauri? Lică sare speriat în picioare: Aţi spus… Aţi spus… „repetă Lică ce-am spus adineauri” răspunde el în timp ce inima îi face „tuc-tuc” undeva prin călcâie. ― Ricăă! Lică! A-fa-ră! I-me-di-at! Cu ghiozdanul în spate, Lică aleargă spre uşă. ― Înapoi! Bietul iepuraş face cale întoarsă, priveşte cu ochi senini, nedumeriţi spre doamna Pădure. ― Afară! strigă iarăşi aceasta. Rufa ta de ghiozdan las-o aici! Te întorci împreună cu taică-tu! Lică aleargă pe cărăruşa care duce spre casă. ― În sfârşit tatăl-iepure o va vedea pe doamna Pădure, se gândeşte el şi nu ştie ce să facă – să se bucure sau să fie trist. Nu o dată tata a declarat că nici în ruptul capului nu merge la şcoală. ― Pentru ce? zice el mereu. Să mi se spună că am un fecior nătâng care mă face de ruşine? Nu, de bună voie piciorul meu nu calcă acolo. Acum va trebui să vină. Însăşi doamna profesoară îl cheamă. De când se ştie, Lică pe toate le face anapoda. ― De unde te-ai luat atât de neîndemânatic? îl ceartă cu toţii, dar Lică nu se dă bătut. Într-o bună zi va demonstra tuturor că nu e nătâng, nu e prost, e deştept, ba chiar e foarte deştept. ― Eh, oftează iepuraşul, astăzi nu e ziua mea cea mai bună… Până acasă e drum lung aşa că Lică o ia pe de-a dreptul. Trece printr-o poiană plină cu flori, culege un buchet mare, apoi îşi continuă calea. ― Ai făcut vreo boroboaţă? îl întreabă tata din prag. Spune! Imediat! Ce-ai făcut?! Degeaba Lică încearcă să-şi ascundă urechile… În faţa doamnei Pădure apare târât de urechi. În lăbuţe ţine un buchet de flori parfumate. ― Ah! trage adânc aerul în piept doamna profesoară. Ce parfum… Ce miros… ― Sunt pentru dumneavoastră, şopteşte Lică. ― Pentru mine? se miră ea şi abia atunci observă că micuţul e ţinut de urechi de un ditamai iepuroi. ― Ce se-ntâmplă?! strigă revoltată doamna Pădure. Cum e posibil!? Lăsaţi-l! Daţi-i drumul! Chem poliţia, zău! E încă un pici! Cum de vă permiteţi!? ― Ce fel de poliţie, doamnă? Liniştiţi-vă, e puiul meu, fac ce vreau cu el, bolmojeşte nedumerit iepuroiul, dar pentru orişice eventualitate îl lasă pe Rică în pace. ― Îmi pare rău că trebuie să facem cunoştinţă în asemenea circumstanţe, dar vă rog… să nu se mai repete, continuă profesoara după ce Lică se vede eliberat. Sunt doamna Pădure… Învăţătoarea lui Rică… ― Lică, prea bună doamnă, Lică… o corectează tatăl-iepure. Pe vremea aceea erau atât de mulţi iepuraşi cu numele Rică încât noi am hotărât să-l numim… Lică. Să se deosebească… Şi pare-se că… se deosebeşte. ― Da! confirmă profesoara. Se deosebeşte. E un iepuraş foarte atent. Atât doar că… e prea slăbuţ şi… nu prea aveţi grijă de el! Acasă trebuie să-şi împlinească somnul, nu la şcoală! În rest ce să vă spun? E un elev sârguincios… Mai ales la matematică… ― Ştiam eu, răspunde cu mândrie tata. Va fi contabil! E o profesie bună. Şi principalul, e foarte bănoasă. ― Ce fel de contabil!? Ce fel de bani!? strigă brusc doamna Pădure înroşindu-se toată. ― S-a întâmplat ceva, doamnă? e îngrijorat iepuroiul. ― Nu… nu. Nimic… Au… Florile! Am alergie! Dar sunt atât de frumoase… Atât de frumoase… Au! Medicamentele mele! Unde-mi sunt medicamentele? ― Pe policioară, aleargă Lică să i le dea… De câte ori se întoarce de la şcoală, Lică trece prin poieniţa cu flori. Culege câte un bucheţel şi fuga la doamna Pădure acasă. Doamna e la pensie, nu mai profesează. Acum profesor îi este domnul Codruţ – fost profesor de educaţie fizică. ― Rică… Lică… se emoţionează bătrâna profesoară. Florile sunt atât de frumoase… Dar… am alergie. ― De la toate? întreabă cu seninătate Lică. ― Genial! Acuşi vedem. Aşa… miroase ea rând pe rând fiecare floricică în parte. Ce miros, ce parfum… Hap-ciu! Hap-ciu! strănută doamna Pădure. Rică, pe asta arunc-o! Din astea să nu-mi mai aduci! Celelalte… sunt pur şi simplu minunate. Eh, Rică… oftează bătrâna, eşti un înger… Toţi m-au uitat. Toţi… Doar tu mă ţii minte… Lică, adaugă ea, scoate cartea de matematică! Vom pregăti temele! Vom învăţa şi puţină gramatică… Dragul meu… Când vei creşte nu va mai avea cine să-mi treacă pragul… De ziua Învăţătorului, de pe scena şcolii, Lică declamă cea mai frumoasă, cea mai lungă poezie învăţată în scurta sa viaţă:   Un profesor e un zidar! Zideşte ziua cea de mâine! Şi sufletul şi inima La temelia ţării pune! Un profesor e un artist Ce modelează caractere, El zi de zi şi an de an Găseşte forţă şi putere, Ca să cioplească în lut viu Cu vorba-i blândă şi sfătoasă. Lucrarea lui e cea mai sfântă, Cea mai de preţ, cea mai frumoasă! … Închină-te în faţa lui! Căci are-n plete flori de nea Şi poate una dintre ele I-ai pus în plete tu cândva!   Sala îl aplaudă în picioare. Tatăl-Iepure le spune tuturor că Lică e fiul său. ― Va fi artist! zice tata cu mândrie. Lică nu-i îndeplineşte aşteptările… Nu e nici artist, nici contabil. E un mare sportiv… A crescut şi a devenit mândria întregii păduri. Şcoala în care a învăţat îi poartă numele. Pe peretele holului e portretul său, iar o sală de clasă a fost prefăcută în muzeu. Printre mulţimea de trofee şi premii e şi un ghiozdan ce are multe, multe desene frumos colorate… Lică nu uită de şcoală. Şi nici de prima sa învăţătoare. Doar pe el îl mai are bătrâna doamnă Pădure…