Emilia Plugaru

Visul lui Tigruţ Puiul de tigru cunoaşte foarte multe poveşti despre Lună, dar niciodată nu a văzut-o în realitate. ― Bunico, întreabă el, cum arată Luna de pe cer? ― O, Luna e mare, rotundă, portocalie, seamănă cu un bostan copt. ― Dar cum arată un bostan copt? ― O, un bostan copt e mare, rotund, portocaliu, seamănă cu Luna când e plină. ― Vreau să văd Luna! Arată-mi-o! Te rog! ― Nu pot, puiule. Luna răsare doar după ce toţi picii adorm. ― Atunci arată-mi un bostan copt, scânceşte Tigruţ! ― Mâine, puiule. Acum e târziu. Dormi! Bunica îşi mângâie şi sărută nepotul. A doua zi dis de dimineaţă Tigruţ îl întâlneşte pe puiul de elefant. ― Lefănţică, întreabă el, ştii cumva cum arată un bostan copt? ― Da. E mare, rotund, portocaliu. Priveşte-l! E unul chiar aici. Puiul de tigru priveşte nedumerit bostanul. ― Lefănţică, întreabă iarăşi Tigruţ, ai văzut vreodată Luna de pe cer? ― Nu, răspunde Lefănţică. Doar am visat-o. Luna răsare după ce eu adorm. Iar mie îmi place somnul. Cine doarme mult – creşte aşa ca mine. Vezi cât de mare sunt? ― Aha, e de acord Tigruţ. Eşti foarte mare. Vreau să fiu ca tine! Mă duc imediat să dorm! ― Somnoroşilor! Sare de pe o frunză de brusture o broscuţă mică, verde, pântecoasă pe nume Oachiucua. Ce importanţă are de eşti mare, de eşti mic? Iată eu… Nu dorm aproape deloc. În schimb în fiecare noapte stau la sfat cu Crăiasa Lună. Noi, broscuţele de pe lacul de Argint ce se află în Valea cu Roze, noapte de noapte ne adunăm şi îi cântăm Lunii serenade. Uite-aşa:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminată! Sus pe cer printre steluţe, Lună, eşti frumoasă!   Luna ne aude, ne zâmbeşte, apoi coboară şi se bălăceşte împreună cu noi în apa lacului. Fără de Lună – întunericul e foarte fioros, foarte fioros! În locul vostru măcar odată-n viaţă aş dormi mai puţin, dar aş face cunoştinţă cu Luna. ― Mie îmi place somnul, zice Lefănţică şi cască. ― Hm, stă la îndoială Tigruţ. Nu e nimic grav dacă o să fiu un pic mai mic. Oachiucua, se apropie el de broscuţă, fă-mi te rog cunoştinţă cu Luna care zici că e atât de frumoasă. Nu cred că seamănă cu acel bostan. Nu cred şi gata! ― Choa! choa! choa! râde Oachiucua. Bineînţeles că nu seamănă. Vino la noapte pe malul lacului din Valea cu Roze! Te vei convinge singur. Pe cerul cu stele nimic nu e mai frumos ca Luna! Nimic! Şi Oachiucua dispare în pliurile frunzei de brusture. Dar când vine noaptea Tigruţ adoarme buştean. Visează un vis ciudat. Se face că el, Tigruţ, merge prin Valea cu Roze spre lacul de argint. Noaptea e atât de neagră încât nu se vede nimic. ― Nu mi-e frică, nu mi-e frică, se încurajează Tigruţ. Sunt foarte curajos, foarte curajos. Luna în comparaţie cu mine e o fricoasă, o fricoasă… Deodată alunecă şi se pomeneşte în apa rece a lacului. ― Ajutor! strigă speriat puiul de tigru. Salvaţi-mă! Mă înec! ― Cine se îneacă oare? Se întreabă câteva broscuţe:   La un miez de noapte, Să-l salvăm, veniţi surate! Nu se vede mai nimic, Beznă e aici. Unde-i oare? unde-i oare? Unde-i Licurici? Veniţi iute toate!   Broscuţa pe nume Oachiucua aleargă în căutarea lui Licurici. În sfârşit, somnoros, vine moş Licurici. La lumina slabă a felinarului său broscuţele îl zăresc pe Tigruţ. ― Priviţi! zic ele nedumerite. Un pui de tigru. Apa îi este până la piciorul broaştei, dar strigă că se îneacă! Cha! Cha! Cha! Nu avem pe cine salva! Să plecăm surioarelor! ― Vai! Că răutăcioase mai sunteţi! Se încruntă broscuţa Oachiucua. Nu aveţi pic de milă! Poate că sărmanul nu ştie să înoate. Îi este frică de apă. ― Aşa să fie? îl întreabă pe Tigruţ broscuţele. ― Da, răspunde sincer în visul său puiul de tigru. Nu ştiu să înot şi mi-e frică de apă. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. E atât de simplu. Te învăţăm imediat. Vei înota ca peştele. Începem? ― Şi dacă mă înec? Cine răspunde? ― Stai fără de frică, zâmbeşte Oachiucua. Ai încredere! Mergi după mine! ― Luminează, Licurici! poruncesc broscuţele şi Tigruţ porneşte prin apă în urma lor. Când nu mai simte pământul sub picioare, strigă: Aoleu! Mă înec! Salvaţi-mă! Dar broscuţele se adună, formează o plută şi îl ridică la suprafaţă. Tot alaiul pluteşte printre nuferi. Tigruţ e foarte fericit. Oachiucua, care e în frunte, îl îndeamnă necontenit:   Din lăbuţe, din picioare! Dă mai tare, tot mai tare! Uită-te atent la mine! Foarte bine, foarte bine!   Tigruţ repetă mişcările pe care i le arată Oachiucua. Nici nu observă cum pluta din broscuţe se destramă. Nu ştie că acum înoată de unul singur. ― Bravo, Tigruţ! îl laudă broscuţele. Ai reuşit! Acum puiul de tigru lunecă pe suprafaţa apei de parcă s-ar fi născut aici. Dar ce se-ntâmplă? În jur se luminează ca ziua. Însă această lumină nu vine de la felinarul lui moş Licurici. Tigruţ vede că lacul e de argint, că se află în mijlocul nuferilor. De pe fiecare nufăr îl privesc ochi de broscuţe. Fără să ştie de ce îşi înalţă privirea spre cer. Nouraşi albi, violeţi, albaştri, portocalii, se destramă rapid făcând loc pe boltă unui glob mare de aur. Globul împrăştie cu dărnicie lumină peste lac, peste pădure, peste munţii ce-şi înalţă frunţile hăt până-n tălpile cerului. Tigruţ e fermecat de această priveleşte. ― E Luna, şopteşte Oachiucua. A răsărit Luna… Fii atent! Acuş se va scălda în lac. Va coborî printre noi. Şi nu reuşeşte Tigruţ să clipească din ochi că Luna e în apă. ― Vai! strigă el. Se va îneca! Salvaţi-o! Ea nu ştie să înoate! Se îneacă Luna! Dar broscuţele râd, fac cerc în jurul lunii de pe lac, dansează şi cântă fericite:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminoasă! Lună, Lună de argint, Lună, eşti frumoasă!   Tigruţ nu pricepe nimic. ― Eu voi salva Luna! De unul singur! Nu voi permite ca noaptea să rămână fără de lumină. Întunericul e prea fioros. Prea fioros. Şi Tigruţ se repede spre Lună. Dar când parcă gata-gata să o prindă, hop că Luna dispare. ― Vai, plânge Tigruţ. Nu am reuşit. Luna s-a înecat. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. Priveşte! Luna e sus! Şi în acel moment puiul de tigru se trezeşte. Se freacă cu lăbuţele pe la ochi: ― Ce vis ciudat, şopteşte el. Totul părea atât de adevărat. Departe, în vale, aude glas de broscuţe:   Oac, oac, oac! Oac, oac, oac! Vino, lună, iar pe lac!   Alături, prin iarbă, cântă chiriecii:   Cri, cri, cri! Cri, cri, cri! Toamna rece va veni!   Deodată, exact ca în vis, culcuşul unde doarme Tigruţ, câmpia şi pădurea se luminează ca ziua. Dar nu e zi. E Luna. Luna cea adevărată. Tigruţ o vede aninată în vârful unui arbore înalt. Mare, rotundă şi strălucitoare. Şi nici pe departe nu seamănă cu un bostan copt. Mâine îi va povesti lui Lefănţică. Îi va spune că Luna e foarte frumoasă. Şi că întunericul fără de Lună e foarte fioros. ― Îmi pare atât de bine că m-am trezit ca să te privesc, Lună, îngână Tigruţ. ― Dormi, adormi, măi pui de tigru, ca o mamă grijulie îi zâmbeşte Luna. Plec şi eu să dorm în nori. Să creşti mare şi frumos. Noapte bună, puişor…

Vânzătorul de vise Nimeni nu ar fi putut spune exact când a apărut acel bătrân singuratic la marginea podului ce despărţea oraşul în două. Tuturor li se părea că omul e de când lumea acolo. Mic la stat, gârbovit, într-o haină ponosită, stătea ore în şir aşezat pe o buturugă, privindu-i pe trecători cu ochi strălucitori şi cuminţi, strigând din când în când cu un glas neobişnuit de răsunător pentru vârsta sa: ― Cumpăraţi vise! Hai la vise! Cumpăraţi vise! Bătrânul era înconjurat de buchete de flori de câmp uscate. De la acele buchete adia a primăvară, a pădure, a brazdă proaspătă şi, lucru ciudat, în preajma lor ţi se părea că te afli în mijlocul câmpului, printre flori înmiresmate, printre vânturi calde şi nebunatice. ― Cumpăraţi vise, cumpăraţi vise! nu obosea să strige bătrânul de dimineaţă până seara târziu. Visele sale nu erau altceva decât acele buchete uscate de flori de câmp. Cei mai mulţi trecători aruncau câţiva bănuţi într-o pălărie veche întoarsă cu fundul în jos, se alegeau cu câte un „vis” şi îşi căutau de drum. Erau însă şi dintre acei care îi strecurau, printre dinţi, moşului vorbe veninoase: ― Cine îţi permite, boşorog bătrân ce eşti, să tulburi liniştea oraşului în fiecare dimineaţă cu neroziile tale? Cu ce se ocupă legea? Unde e legea? De ce oare doarme această lege care de fapt ar trebui să-i protejeze pe cetăţenii ei? Pe ăştia îi irita enorm mirosul florilor de câmp. În zilele de odihnă era mare forfotă în jurul moşului. Veneau mai ales oamenii ce-şi lăsaseră cândva copilăria rătăcind pe dealuri şi pe vâlcele. Ascultau poveştile bătrânului, se îmbătau de mireasma florilor, îşi aminteau cu nostalgie de zilele când îşi răcoreau călcâiele în iarba mătăsoasă a locurilor natale şi se simţeau fericiţi. Într-o dimineaţă de toamnă, cu puţină ceaţă, dar care îşi mai păstra încă din căldura dimineţilor de vară, la marginea podului apăru un tânăr înalt, zvelt, cu părul des, cenuşiu, ce-i cădea neascultător peste frunte. Ochii băiatului sclipeau, iar faţa îi era luminată de o mare fericire. ― Moşule, zise el vesel, ia găseşte-mi mata, în stogul ăla de vise unul frumos, cel mai frumos, căci mâine aş vrea să i-l dăruiesc unei fiinţe dragi. Pricepi, moşulică? Mâine mă însor. Cu cea mai minunată fată din lume. Cum crezi, întrebă flăcăul zâmbind larg, va fi un cadou pe cinste? Bătrânul îl privi un timp în tăcere. ― Te-am întrebat ceva, începu să-şi piardă răbdarea flăcăul. ― Da, da. Bineînţeles, îi răspunse distrat moşul. Iartă-mă! M-am lăsat furat de gânduri. Ziceai, de un vis? ― Păi, cam aşa ceva… ― Să ai un vis, nu e rău, dar dragul moşului, nu cred că e potrivit să dăruieşti unei mirese un vis. Visele nu întotdeauna se realizează şi atunci… la ce bun? Te-aş sfătui să-i faci cadou miresei tale un buchet de trandafiri roşii. Ar fi minunat. Unei mirese îi dăruieşti flori proaspete. Îi dăruieşti dragostea, încrederea ta, speranţa în ziua de mâine şi zău, nicidecum un vis. Visele, de… le ţii pentru tine şi apoi ce vezi aici sunt doar vise de noapte… ― Cum adică? ― Adică-ţi procuri un bucheţel, îl duci acasă şi pe parcursul a mai multor ani, periodic, vei visa unul şi acelaşi vis. Visul îţi va fi după cum îţi va fi şi sufletul… ― Atâta tot? se miră flăcăul. ― Da băiete, atâta tot. Acum te hotărăşti dacă doreşti să-ţi mai dau un buchet sau ba. La o adică nici nu cunoşti prea mare lucru despre visele mele. ― Eh, moşnege… Iar eu care credeam… Auzisem atâtea lucruri frumoase despre tine, dădu a lehamite din mână flăcăul. Dacă ştiam nu mai făceam atâta drum. ― Nu te supăra. Ţi-am spus adevărul, de ce să te mint. ― Înţeleg. Văd că eşti om cumsecade… Ştii ceva? Dă-mi un buchet. Adică un vis. Să-l am ca amintire. Bătrânul îl măsură cu privirea, de parcă ar fi dorit să-l vadă pe dinăuntru. ― De ce mă priveşti aşa? se fâstâci un pic flăcăul. ― Nu te speria, îi zâmbi cu bunăvoinţă bătrânul. Vreau să văd cam ce vis ţi se potriveşte. Uite, ia-l pe acesta, şi moşul îi întinse un buchet de flori roze. E un vis frumos, adăugă el. E al tău. ― Mulţumesc, bătrâne. Ţine leul! ― Nu, refuză moşul. Nu am nevoie de bani. Socoate că ţi l-am făcut cadou. Şi să-ţi mai spun ceva. Stau aici băiete, nu ca să adun averi, ci fiindcă îmi place să le amintesc oamenilor că-n viaţă există loc şi pentru vise. Aş muri de plictiseală dacă aş sta de unul singur toată ziulica. În singurătate, bătrâneţea, fiule, e atât de tristă… ― Lasă, moşule, se înduioşă tânărul, nu mai eşti chiar atât de bătrân. ― Ai dreptate. Astăzi am întinerit un pic. Îmi pare bine că te-am cunoscut… ― Şi mie, zise flăcăul. Voi mai trece. Rămâi cu bine! Băiatul se pregătea să plece când, pe neprins de veste, din ceaţa dimineţii apăru un omulean scund, burtos, cu o pălărie neagră pe cap, cu borurile largi, pe care omul o tot îndesa nervos peste ochi. ― Imediat, ţipă el. Să vă căraţi imediat! Picior de-al vostru să nu fie pe pod! Aţi înţeles? E interzis! Tânărul cu părul cenuşiu se opri în loc. La început i se păru că-l mai văzuse pe individ, dar nicidecum nu-şi amintea când şi unde anume. ― Mai încet, omule, nu ţipa, ripostă băiatul. Explică, ce e interzis? ― Eu ţip? se înfurie scundul. Acuşi îţi arăt eu ţipete! De unde totuşi îl cunosc? se întrebă flăcăul. Am senzaţia că îl ştiu şi încă foarte bine. Aceleaşi ţipete, aceeaşi isterie… ― Auzi, se dădu el pe lângă scund. Încetează! Mai bine zi-mi de unde te cunosc? ― Ia nu-mi umbla cu de astea… Fii convins, nu am păscut porcii cu tine. ― Ai dreptate. Ba chiar cred că în viaţa ta nu ai prea avut de-a face cu oamenii, doar cu porcii, căci şi tu eşti unul din ei. ― Ă-ă, ă, ă… se bâlbâi scundul. Ce-ai zis? Apoi începu iar să ţipe – Căraţi-vă! Căraţi-vă! Nu-mi puneţi răbdarea la încercare! ― Dar… ce-am făcut? se sculă de pe buturugă bătrânul. ― Ce-ai făcut? Mai ai neobrăzarea să întrebi? Zi de zi aduni lumea în jurul dumitale. Tulburi liniştea unor cetăţeni cumsecade. Acum, însă – s-a terminat. Nu mai ai dreptul să stai la capătul acestui pod. Cară-te, cât e lucru cu cinste! ― Păi… nu căşunez nimănui nici un rău. ― Nici un rău zici? Faptul că opreşti în fiecare dimineaţă nişte cetăţeni grăbiţi oare nu e un rău imens adus societăţii? ― Omule, eu nu forţez pe nimeni… ― Lasă, nu te mai preface. Vă cunosc eu… vă adunaţi şi puneţi la cale nelegiuiri împotriva puterii. Mulţumeşte-te că doar te alung. Te-aş putea băga la dubă! După cum vezi – sunt foarte uman. Hai, ia-ţi catrafusele şi şterge-o… Scundul îl apucă brutal pe bătrân de umeri. ― Stai, ce faci? se încruntă cel cu proaspătul buchet de vise în mână. Îndrăzneşti să dai într-un biet moş lipsit de apărare? Ia-ţi mâinile murdare de pe bătrân, altfel va trebui să ai de-a face cu mine! Auzi, om de nimic ce eşti?! Celălalt rămase mut. Mai întâi deveni palid, apoi o roşeaţă stacojie îi năvăli în obraz. Bătu de câteva ori din picioarele-i scurte, asemenea unui bou pus pe rele şi în sfârşit prinse la glas: ― Eu?! Om de nimic?! Ai îndrăznit să-mi arunci în faţă asemenea vorbe?! ― Ha, ha, ha! râse cu poftă flăcăul. Priveşte-l, moşule! Îl atingi cu un deget, îl dobori exact ca pe un nimic, iar el se revoltă… ― Tu? Pe mine? Ca pe un nimic? ― Da! Ca pe un nimic! Hai, cară-te de aici! Lasă-l pe moş în pace! ― O să-ţi pară rău… O-o! Cât de rău o să-ţi pară! dădu un pic înapoi scundul. Nu ştii ce faci. Nu ştii cu cine te-ai legat… ― Şi cu cine, mă rog, m-am legat? ― Cu legea! urlă omul cu picioarele scurte. Eu sunt legea! Legea sunt eu! Deodată scundul se repezi spre flăcău, îi smulse buchetul, îl aruncă cât colo, alergă spre căpiţa de „vise”, o călcă în picioare, strivi cu talpa bocancilor fiecare floricică în parte, apoi se făcu nevăzut. Totul se petrecu atât de fulgerător încât băiatul nu reuşi să se dezmeticească. În jur se răspândi un miros fin. Florile strivite îşi trăiau ultimele clipe, împrăştiind prin aer tot ce aveau mai scump – parfumul. Bătrânul şi flăcăul rămaseră înmărmuriţi. Chipul bătrânului se întunecă. Îşi îndreptă spatele, apoi, încet, fără grabă, merse până în mijlocul şoselei, ridică buchetul, îl scutură şi i-l înapoie băiatului: ― Ia-l, zise el încet. Nu va mai fi ca înainte, vei avea, însă totuşi un vis. Îmi pare rău. Am vrut să-ţi fac un adevărat cadou. N-a fost să fie… ― Nu-ţi fă griji, moşnege. Oricum, îţi mulţumesc… ― Nu-mi mulţumi. După acest incident, nu-ţi va fi deloc uşor, te văd însă puternic şi ştiu că le vei trece pe toate. Flăcăul vru să-l îmbrăţişeze, să-şi ia rămas bun, dar… mare minune: observă că, de fapt, se află singur pe pod. În jur – ţipenie de om. Nici pomină de bătrân, nici pomină de buchete… Ceaţa de pe râu se ridicase. Pe cer sclipea un soare cuminte. Razele lui jucăuşe lunecau vesele pe oglinda argintie a râului. De partea cealaltă a podului se auzi huruit de maşină. Trecură câţiva oameni, băiatul însă nu le dădu atenţie. Încercă să găsească rămăşiţele florilor strivite. Nu găsi nici măcar o singură petală. Totul era atât de misterios, încât nu mai ştia ce să creadă. Observă că ţine în mâini un bucheţel de flori roze. Florile îl îmbătau cu mireasma lor. Îl măcinară îndoielile. De unde le are? Hotărî că le-o fi strâns de pe undeva de pe malul râului. Parfumul acestor flori i-o fi provocat halucinaţii. Îşi aminti că, de fapt, se pornise după un buchet de trandafiri vişinii. Îşi îndreptă grăbit pasul spre locul unde, cu noaptea-n cap, florăresele îşi aduc marfa. Flăcăului îi veni inima la loc. Uită imediat cele întâmplate… A doua zi, duminică, în centrul oraşului, pe malul drept al râului se jucă o nuntă. Mirele, un flăcău înalt, voinic, cu părul lung, cenuşiu, se numea Călin. Mireasa era o floare de câmp. O ţărăncuţă veselă, vioaie, cu două cosiţe castanii, lungi până mai jos de brâu, care parcă lumina locul pe unde păşea. În preajma Anei, căci acesta era numele miresei, aerul părea proaspăt, ca după o ploaie de vară. Nuntaşii avură senzaţia că se află, nu la o nuntă obişnuită, într-un oraş înghesuit, îmbâcsit de colb şi de mirosuri urâte, ci sunt departe, în mijloc de câmp, acolo unde nu există oprelişti… Însă, după cum odată şi odată toate iau sfârşit – şi această nuntă s-a încheiat. Viaţa şi-a reluat cursul său obişnuit. Nu trecu bine anul, că Ana îi dărui lui Călin doi feţi frumoşi, doi gemeni ce-i umplură casa de bucurii. După un an – încă doi. Când se încheiară patru, ograda lui Călin deveni neîncăpătoare pentru cei şase copilaşi, şi toţi şase – băieţi. Dar odată cu bucuriile în casă, dădură năvală şi o mulţime de griji. Ca să-şi ridice copilaşii nu prea ajungeau două braţe de bărbat şi două de femeie. Şi nu pentru că aceste patru braţe nu ar fi muncit îndeajuns. De ceva timp, în acel oraş se întâmplau lucruri nespus de ciudate. Aşa, de exemplu, cei mai mulţi dintre orăşeni se pomeniră într-o bună dimineaţă fără casă, fără masă, fără tot ce adunaseră într-o viaţă lungă de om. Nimeni nu ştia ce se întâmplase de fapt. S-au pomenit oamenii doar cu cerul liber deasupra capului. Ciudăţeniile nu s-au oprit aici. Foarte curând s-a descoperit că o parte din orăşeni, la fel peste noapte, s-au pricopsit cu bogăţii nenumărate, cu castele ce au împânzit oraşul ca ciupercile după ploaie. Norocoşii şi-au împrejmuit iute palatele cu garduri înalte, au instalat lacăte pe la porţi, apoi parcă au dispărut. Existau, trăiau, dar totodată nimeni nu-i putea vedea. Noua lor viaţă căpătase acum alte dimensiuni. Dimensiuni pe care, majoritatea celor năpăstuiţi, nu le prea puteau pricepe. Călin şi Ana s-au trezit printre cei cu năpasta. Şi fiindcă decât să muncească, altceva nu mai ştiau – şi-au suflecat mânecile şi… s-au pus pe treabă. Îndeplineau orice fel de muncă. Cu toate acestea abia de legau tei de curmei. Fiind meşter la toate, până la urmă pe locul unde altădată fusese casa bunicilor săi, Călin reuşi să-şi zidească o căsuţă. Mică căsuţa lor, dar foarte drăguţă. Două cămăruţe, o bucătărioară, o tindă, câteva scăunaşe, câteva pătucuri, o măsuţă – asta le era acum toată averea. Pe dinafară, Călin o împodobi cu horboţică din lemn, în vârful acoperişului îi puse doi cocoşei de tablă, stâlpii îi încrustă în stil naţional, dar mândria casei rămânea pridvorul. Un pridvor mare, larg, frumos, din care lui Călin îi plăcea în orele de răgaz, noaptea, să privească cerul încărcat cu stele. Oare acolo sus, se întreba deseori Călin, există fiinţe asemănătoare oamenilor? Dacă da – atunci şi acolo curg râuri de durere şi de lacrimi? Vecinul de peste drum, un om scund, ursuz, cu o burtă rotundă, s-a ales cu un munte de casă, un adevărat palat, cu turnuri şi ferestre arcuite, cu acoperiş de argint – şi toate astea doar pentru doi dulăi pe care îi ţinea legaţi la poartă, căci bietul de el nu mai avea pe altcineva. Omul de vizavi purta mereu, trasă peste ochi, o pălărie neagră, cu borurile largi şi ori de câte ori îl zărea, Călin avea senzaţia, că-l văzuse cu mult înainte. Unde? Când? Cum? ― nu-şi putea aminti. De vină o fi fost pălăria, ori poate că acesta s-o fi născut cu o faţă invizibilă. Aşa ori altfel, omul părea că nu are faţă. Nu-i puteai desluşi nici o trăsătură. Cu faţă sau făr’ de faţă – lui Călin nu-i păsa cine îi este vecin. În schimb, cel de vizavi îl privea deseori cu neîncredere şi la fel se căznea să-şi amintească de unde îl ştie. Nu-l avea la inimă omul cu picioarele scurte pe Călin. Nu-i putea suporta copiii, căci, în genere, orişice copil îi provoca mare disconfort. Ăştia, îşi tot repeta el, negreşit îi vor aduce nenorocire. Mai ales că sunt mulţi şi pe deasupra mai sunt şi lipiţi de săraci. De când trăia în castel peste tot vedea doar bandiţi şi tâlhari. Ca şi mulţi alţii, îşi împrejmui iute palatul cu garduri înalte, îşi puse zăvoare trainice peste tot, paznici credincioşi, dar gândul că îl paşte o mare primejdie nu-l lăsa nici pe o clipă. ― Vor veni, vor veni, îşi tot repeta el la nesfârşit, îmi vor lua totul. Poate chiar şi viaţa… Această obsesie îi prefăcuse existenţa într-un adevărat calvar. Nimeni nu cunoştea ce bogăţii găzduieşte castelul său, iar castelul găzduia obiecte de aur, de argint, lustre scumpe, mobilă, covoare, mătăsuri, tablouri, icoane – obiecte meşterite de mâna şi de gândul omului. Dar nimic nu-i aducea satisfacţie deplină. Mereu i se năzărea că băieţii lui Călin, într-o bună zi vor da năvală în casă. Şi, poate că nu ar fi fost atât de încrezut dacă în fiecare noapte nu l-ar fi chinuit unul şi acelaşi vis. Se culca în patul său moale, printre bogăţiile sale şi nu reuşea să închidă bine ochii, că se visa într-o casă părăsită, dărăpănată, fără de uşi, fără de ferestre, pustie… doar cu o oglindă stricată în ea. În vis se privea în oglindă şi pornea să hohotească ca un nebun. În oglindă vedea un bătrân deşirat, desculţ, îmbrăcat în zdrenţe, zoios, plin de bube… şi atunci îl apuca un fel de tremur, de frică… Încerca să-şi găsească pălăria. Nu o găsea şi… în clipa aceea se trezea. Privea buimac şi se liniştea abia după ce avea deplina convingere că toate-i sunt la loc. Umbla ca un lunatic, cotrobăia, număra, aşeza până îl prindeau zorii. Încerca să aţipească din nou, dar îndată ce punea capul pe pernă – visul îi reapărea. Viaţa, pentru el, pierduse orice strălucire. Pe zi ce trecea era tot mai convins că anume copiii lui Călin îi vor aduce sfârşitul şi groaza îl învăluia ca într-o pânză de păianjen. În minte îi încolţea un plan… Călin, nici cu gândul la primejdiile ce-l păşteau. Îşi căuta omul de-ale sale. Alerga cât era ziulica de mare să nu-l ajungă nevoile din urmă. Nevoile însă, nu-i făceau ocolişuri. Dădeau buzna din toate direcţiile. Într-o bună zi, pe nepusă masă, se pomeni omul făr’ de lumină în casă. Cineva îi furase lumina. ― Ce ne vom face, tată? plângeau copilaşii. Cum vom trăi pe întuneric? Ne este frică… ― Nu vă temeţi, îi liniştea Călin. Cât timp aveţi părinţi, totul va fi bine. Şi apoi, adăuga el, priviţi ce lună frumoasă luminează Pământul! Luna străluceşte acum pentru voi. Întunericul, le mai zicea Călin, e înfiorător atunci când vine din sufletul omului. Să aveţi grijă de sufletele voastre. Să nu lăsaţi să pătrundă în ele întunericul… Mai apoi, în plină iarnă, au rămas şi fără de căldură. În mica lor căsuţă cu horboţică era frig, aproape ca afară. ― Alţi copilaşi se bucură când vine iarna, şi doar noi aşteptăm să treacă mai iute. De ce, tată, îl întrebau băieţii. De ce ne este atât de frig? ― Nu e vinovată iarna, puii tatei, încerca să-i liniştească Călin. Nu iarna aduce frigul cel mare. Răceala inimilor omeneşti – iată cine aduce cel mai aprig frig de pe lume. Într-o noapte, pe la un sfârşit de ianuarie, peste oraş s-au abătut nişte vântoaice nebune. ― Dacă rămânem fără de acoperiş se gândi cu tristeţe Călin, suntem cu totul pierduţi. Spre dimineaţă însă, vântoaiele s-au potolit. Călin a ieşit afară. Vântul doborâse câţiva arbori, desfăcuse câteva acoperişuri, dar mica sa căsuţă stătea neatinsă. În schimb ograda îi era plină de crengi uscate smulse din bătrânul stejar. Stejarul se înălţa lângă poartă şi fusese sădit acolo hăt de stră-străbunicul lui, om de o înaltă cultură pentru timpurile de atunci, numele căruia îl purta şi astăzi strada pe care locuiesc. Călin a intrat în casă nemaipomenit de fericit. ― Copii, a zis el, vom avea căldură. Vântul i-a smuls stejarului nostru toate crengile uscate. Nu vă faceţi griji. Arborele e neclintit. La primăvară va fi şi mai verde, şi mai puternic… Dar chiar dacă din clipa aceea au început să facă focul în sobă, copilaşii tot s-au îmbolnăvit. Au căzut bolnavi toţi deodată. A doua zi, Ana, într-un suflet alergă cu ei la medic. Medicul, un omulean scund, cu o pălărie albă, dar care, nu se ştie de ce, părea neagră, cu o faţă căreia nu-i puteai desluşi trăsăturile îi examină pe copii, apoi i se adresă Anei: ― Femeie, fii calmă… ― Dar… ce e, doctore? se albi Ana la faţă. ― Zău, nici nu ştiu cum să-ţi zic… ― Spune-mi, nu tărăgăna. Mă voi strădui să mă stăpânesc. ― Păi, femeie, copiii dumitale sunt grav bolnavi… ― Doctore… încercă să spună ceva Ana. ― Aşteaptă, o soluţie totuşi există… ― Ce soluţie, doctore? se învioră un pic femeia. ― Păi, ca să-ţi salvezi copilaşii va trebui să cheltuieşti o avere. Nu ştiu dacă eşti pregătită. ― Sunt pregătită de orice. Îmi dau şi viaţa dacă trebuie. ― Ei hai, lasă! Nici chiar aşa… Ar fi destul să-ţi vinzi, de exemplu… casa. ― Casa? şopti Ana pierdută… ― Ai dreptate. Să rămâi pe drumuri, tocmai cu şase copilaşi, îmi dau seama, nu e lucrul cel mai potrivit. Te înţeleg, căci de… suntem cu toţii oameni, de aceea ţi-aş mai propune ceva… ― Zi-mi, doctore, nu mă cruţa, îi reveni Anei un pic sângele în obraz. ― E simplu de tot. Te văd femeie voinică şi cred că nu se va întâmpla nimic dacă, de exemplu, îţi vinzi un rinichi, sau un plămân – orice… ― Vai, doctore, nici o problemă. Chiar ţi-aş fi recunoscătoare. Spune-mi, ce trebuie să fac? ― Vii mâine, o tipări uşurel pe spate doctorul. Acum ia aceste pastile. Le bei ca să fii mai liniştită. Doctorul cu pălărie albă, care părea neagră, o petrecu amabil pe Ana şi pe copilaşi până la uşă. Ana s-a întors la căsuţa sa lipsită de lumină şi de căldură, dar totodată caldă şi luminoasă prin dragostea celor ce trăiau în ea, cu speranţa în suflet. Călin nu era acasă. Şi-a culcat copiii, i-a învelit, apoi timp îndelungat a stat la căpătâiul lor. Pe neprins de veste, prin cămară se răspândi un parfum fin. Femeia încercă să afle de unde vine parfumul. Zări în grindă un bucheţel de flori uscate. Erau florile copilăriei sale. Flori rare, pe care ea şi maică-sa le adunau cu grijă de prin ponoare, în fiecare vară. Acele flori aveau însuşiri medicinale miraculoase. Făcu iute o fiertură. Îi trezi pe băieţi şi le dădu să bea. A doua zi copilaşii alergau veseli pe afară. Nici pomină de boală… Călin nu a ştiut niciodată de cele întâmplate. În schimb şi-a amintit de bucheţelul de „vise”. Şi-a amintit de întâmplarea de pe pod. În următoarea noapte, Călin şi-a aşezat rămăşiţele florilor sub pernă. Şi a avut un vis. Unul ciudat, dar foarte frumos. Când visul i se repetă, începu să creadă că acolo, pe pod, nu avusese o vedenie, ci totul fusese real. A existat bătrânul. A existat şi cel care-şi spunea „legea”. Pe unde o fi oare acum bietul bătrân? Pe unde o fi burduhosul cu picioarele scurte? Uneori i se părea că vecinul, stăpânul castelului de vizavi, e chiar cel de-i smulsese odinioară bucheţelul de „vise” din mână. De altfel, întâlnea în cale nenumăraţi oameni ce parcă semănau leit cu cel de pe pod. Totuşi ceva îi deosebea. Glasul… Glasurile lor erau diferite. Unii abia de strecurau cuvintele, alţii, dimpotrivă – împuşcau cu cuvântul. Cei mai mulţi vorbeau aşa încât nu pricepeai nimic din ce zic. Principalul însă era că toţi păreau că nu au faţă. La o adică Călin nu prea avea mare treabă cu burduhosul de pe pod. Totuşi a rămas surprins de asemănarea izbitoare a directorului şcolii unde îi mergeau copiii cu acel individ. Şcoala se afla alături de mica lor căsuţă cu horboţică. Mihăiţă, mezinul, tocmai merse în clasa-ntâi. În acea şcoală învăţase cândva şi Călin. Într-o zi, directorul l-a invitat în cabinetul său. Fără să-şi scoată pălăria de pe ochi porni să-i vorbească în grabă: ― Înţelegi dumneata, domnule Călin, şcoala noastră e cea mai bună şcoală din oraş. De aceea legile şi cerinţele noastre sunt un pic altfel. Înţelegi? ― Înţeleg, domnule, de ce să nu înţeleg? ― Atunci să trecem la subiect. Noi, pedagogii împreună cu părinţii am hotărât că trebuie să introducem legi noi, pe care fiecare elev, părinte, va fi dator să le respecte. Ţine minte acest lucru! ― Dar… ― Stai, domnule, nu te pripi. Acuşi îţi explic… ― Păi, încă nu am zis nimic. ― De zis, dumneata nu ai zis, sunt convins însă că te-ai gândit… ― Nici de gândit nu e voie? întrebă mirat Călin. ― Hotărât că nu. În şcoala asta, pentru toată lumea gândesc eu. Ai înţeles, domnule? ― Da, se grăbi să răspundă Călin, fâsticindu-se şi mai mult. ― Frumos din partea dumitale, foarte frumos. Mai ales că e şi spre binele copilaşilor, că doar nu le doreşti răul, nu? ― Aşa e… ― Ştiam eu… Ei, iată, ne-am abătut de la temă. Despre ce vorbeam? Ah, da. Despre legi. Ziceam că noile noastre legi sunt cât se poate de simple. De una dintre ele, însă, depinde reuşita la învăţătură a fiecărui elev în parte. Călin îl asculta pe director şi se întreba: „De ce oare, în ultima vreme întâlnesc atâţia indivizi care niciodată nu-şi scot pălăriile negre de pe cap?” ― Cunoştinţele pe care le acumulează elevii, continuă directorul, sunt direct proporţionale cu felul lor de a se îmbrăca. Noua lege presupune că nici un copilaş nu trece mai departe de pragul acestei şcoli dacă, Doamne fereşte, i se va descoperi în hăinuţă o găurică oricât de mică. ― Adică cum, întrebă nedumerit Călin. ― Vezi? se înfurie directorul. Ştiam de la bun început… Eşti unul dintre ăia… care nu gândesc cu capul. Presupun că şi haina dumitale e plină de găuri. Cred că şi copilaşii nu-ţi prea strălucesc la învăţătură… Ar fi mai înţelept să le găseşti de pe acum o altă şcoală. ― Dar… domnule… Aici am învăţat eu, părinţii, bunicii mei şi aici îmi vor învăţa şi copiii. Vă rog, domnule, explicaţi-mi. Vom respecta legea. ― Nu prea cred, însă, fie… Mai explic o dată… Găurile din hăinuţa unui copil sunt pur şi simplu molipsitoare. O astfel de gaură provoacă găuri imense în buzunarul unui pedagog. Un pedagog cu o gaură în buzunar e un om demoralizat şi atunci, te întreb, domnule, despre ce reuşită la învăţătură mai poate fi vorba? ― A-a-a, se scărpină Călin la tâmplă. Iată, deci, cum stau lucrurile… Acum am înţeles. Totul e foarte simplu şi totodată… foarte complicat. ― Deci, ne-am înţeles, adăugă directorul, nici o găurică… Legea trebuie respectată. ― Ne vom strădui, ne vom strădui, răspunse abătut Călin şi porni spre uşă. ― Încă ceva foarte important. Ceva care îi vizează doar pe părinţi. De acu înainte în şcoală vor intra doar acei părinţi, care vor fi îmbrăcaţi, cum s-ar zice, la patru ace. Problema e că de curând am instalat o nouă uşă la intrare, una foarte performantă… ― Dar, domnule director, uşa veche, nici pe departe nu era veche, se opri Călin în loc… Chiar eu, anul trecut, am cioplit-o şi am instalat-o… ― Am schimbat-o. Uşa dumitale era învechită moral. Acum avem o uşă minunată. Ţi se închide pur şi simplu în nas, dacă nu eşti dichisit cum se cuvine. Ce vrei, nu suntem o şcoală obişnuită. Pe Călin îl trecută sudorile. ― Şi, întrebă el, e absolut necesar, adică la patru ace… ― Ar fi mai bine poate să vă procuraţi iată o pălărie uite-aşa, ca a mea, dar, zâmbi semnificativ directorul, sunt convins că dumneata niciodată nu vei avea parte de o asemenea pălărie… Când a venit acasă, Călin i-a povestit totul Anei. Au cercetat hăinuţele copiilor şi s-au îngrozit. Au descoperit mulţime de găurele… ― Ce vom face? întrebă abătut bărbatul. Ana nu ştia ce să facă. ― Ştii ceva, zise într-un târziu Călin. Mâine nu trimite copiii la şcoală. Uşa cea nouă li se va închide în faţă. Până le cumpărăm hăinuţe – să stea acasă. Plec imediat la patron. Nu mi-a plătit de jumătate de an o para chioară. Îl voi ruga, îi voi explica… Mă va înţelege… Are şi el copilaşi… Spre marea uimire a lui Călin, patronul semăna leit cu vecinul şi cu directorul şcolii. Cu o singură deosebire – când vorbea ăsta, parcă tăia cu cuţitul. S-a întors acasă şi mai abătut. ― Ce ai, întrebă Ana, văzându-l atât de negru la faţă. ― Nimic… M-a alungat… Ca pe un câine… mai rău chiar. Mi-a zis că mă vede pentru întâia dată şi că nici vorbă să-mi fie dator. Uite-aşa. A chemat doi din ăştia, cu pistoale la brâu, le-a ordonat să mă arunce în stradă… Am lucrat atâta amar de vreme fără să fiu remunerat. ― Lasă, Călin, linişteşte-te, ai scăpat cu viaţă şi de-acu e bine. Vom găsi o soluţie… În noaptea aceea, până în dimineaţă, Ana a cusut. Acolo unde observa o găurică, femeia înseila o floare. Şi erau acele flori nemaipomenit de frumoase. Semănau a flori de câmp. O vreme, copii nu au încetat să umble la şcoală. Dar… numai o vreme. Nu se ştie de ce, Dumnezeu, unora le dă totul, altora – nimic. Chiar dacă duceau o viaţă plină de griji, natura îi înzestrase pe copiii lui Călin cu mulţime de talente. Spre invidia multora. Erau ageri la minte. Ca şi taică-său, tăiau în lemn, desenau, cântau şi toate le făceau cu talent şi cu tragere de inimă. Mihăiţă, mezinul, pe care fraţii îl porecliseră Titirez, îi întrecea pe toţi. Nu degeaba îi ziceau Titirez. Pe toate le prindea din zbor, dar cel mai mult se pricepea la bătut mingea. Nu reuşise să iasă bine de sub masă, că şi începu să bată cu piciorul în minge. Chiar din clasa-ntâi, în şcoala cu pricina, devenise mare vedetă. Ca să demonstreze tuturor că şcoala lor e o şcoală serioasă, directorul, ori de câte ori avea delegaţii străine, organiza meciuri de fotbal în care numaidecât era prezent Titirez. ― Bravo, Titirez, strigau de la tribune! Bravo! Ţine-o tot aşa! Trăiască Titirez! ― Băiatul ăsta, îi plăcea să se laude directorului, ne va scoate în lume, ne va face vestiţi. Într-o zi, Titirez, pregătindu-se de un nou meci, se dezbrăcă în garderobă şi uită, în grabă, să-şi aranjeze astfel hăinuţele, încât să nu observe nimeni găurelele din dosul floricelelor. Cineva descoperi ce de-a găurele are vesta lui Titirez şi fuga la dirigintă. Diriginta abia atinse hăinuţa. Cu buricul a două degete, o ridică sus, apoi o aruncă pe podea strigând: ― Să fie luată şi aruncată! La gunoi! E, e, e… molipsitoare! Şi alergă la director… A doua zi, în faţa băieţilor lui Călin uşa şcolii nu s-a mai deschis. Lui Titirez, uşa i-a deschis-o un profesor. Ţinea în mâini un costumaş nou-nouţ. Mic, mic, dar mândria şcolii, avea şi multă mândrie personală. Nici în ruptul capului nu a dorit să primească costumaşul. Au plecat de acasă şase şi s-au întors tot şase. Colegii nu au înţeles niciodată de ce a plecat Titirez… ― Călin, întreba deznădăjduită Ana, de unde şi pentru ce atâtea necazuri pe capul nostru? Cum putea să ştie biata femeie că toate li se trag de la vecinul de peste drum? ― Ăştia, triumfa între timp cel cu picioarele scurte, îşi vor lua lumea în cap, de vreme ce le-au fost fugăriţi plozii din şcoală. Vor pleca unde îi va duce ochii Ha, ha, ha! rânjea el. În sfârşit voi dormi liniştit… Însă nu a fost să fie. Călin nu avea de gând să plece de pe strada sa. În scurt timp găsi altă şcoală. Ce-i drept şcoala cea nouă se afla tocmai la capătul oraşului. În schimb avea uşile din lemn de stejar şi se deschideau vraişte în faţa oricărui copil. Acum băieţii lui Călin se trezeau cu noaptea-n cap ca să reuşească la ore. Hăinuţele împânzite cu floricele, ghetele ponosite – nu mai deranjau pe nimeni. Profesorii se mândreau cu copilaşii lui Călin. Şcoala devenise centrul atenţiei întregului oraş. Omul cu pălărie neagră de peste drum îşi ieşea din minţi. Uneori îşi ridica privirile pierdute spre cer şi şoptea în neştire: Ajută-mă, Doamne! Izbăveşte-mă de blestematul ăla de vis care mă chinuie ani în şir, izbăveşte-mă de aceşti vecini de care-mi este atât de frică… Nu mai pot… O să ajung la balamuc. La balamuc, Doamne! Arată-mi calea cum să mă descotorosesc de cei ce râvnesc la averea mea. Fii milostiv, Doamne, se tot ruga el în vreme ce în minte îi încolţeau noi şi noi planuri. Într-o zi Ana l-a trimis pe Titirez la băcănia din colţ să cumpere pâine. Copilul s-a întors cu mâinile goale. ― Unde e pâinea, Mihăiţă, l-a întrebat îngrijorată Ana. ― Nu am cumpărat. S-a scumpit pâinea… De unde vom lua bani pentru pâinică, mamă? ― Lasă, Mihăiţă, a zis Ana, nu-ţi fă griji! Ne vom descurca. În noaptea aceea, femeia nu a închis un ochi. A doua zi, sâmbătă, şi-a trimis copiii la joacă şi a început o discuţie cu Călin. ― Dragul meu, a zis ea. Va trebui să plec… ― Cum să pleci, unde să pleci? întrebă îngrozit Călin. ― Mă voi întoarce în satul meu de baştină. Acolo mă aşteaptă pământul… Aşteaptă să fie muncit. Sunt convinsă că niciodată nu vei fi de acord să te rupi de rădăcinile tale. Eu, însă, sunt născută acolo unde vântul nu are oprelişti. Trăiesc în acest oraş îmbâcsit de răutăţi şi de mirosuri urâte doar de dragul tău şi de dragul copilaşilor noştri… Pentru mine aburul pământului, bătaia vântului în mijlocul ogorului, ropotul ploii – e însăşi viaţa. Îmi voi ara ogorul. Îl voi ara, îl voi semăna şi voi creşte pâine. Pâinea pe care n-o avem acum pe masă… ― Nu e lucru femeiesc să ari, să semeni. Să treieri… Două mâini de femeie trebuie doar să coacă pâinea. ― Voi coace şi pâine… ― Cum să le faci tu pe toate? E adevărat, sunt orăşean, dar voi merge cu tine… Această ţară, acest pământ e al nostru, al tuturora. E pământul strămoşilor, care l-au hrănit cu osemintele lor şi l-au făcut să fie roditor şi bogat. Strămoşii… sunt rădăcinile noastre şi atâta timp cât avem rădăcini, ne vom ţine, Anuţă. Ne vom ţine… Uneori, adăugă Călin în şoaptă, primăvara, când înfloresc pomii, mi se pare că florile parfumate sunt sufletele celora ce au locuit cândva pe aceste meleaguri. Strămoşii ne privesc cu ochi de floare, Anică, şi ne ajută la greu… Vom creşte pâinea! Împreună vom creşte-o… De la un timp, omul de peste drum nu mai zărea pe nimeni în ograda lui Călin. ― Poate că m-ai auzit şi pe mine, Doamne, îşi făcea el stângaci semnul crucii, bucurându-se că, în sfârşit, planurile lui au dat roadă. Nu credea şi nu crezuse vreodată în Dumnezeu. În ultima vreme însă, îi tot dădea ghes cu bisericile. Devenise un fel de modă. Mulţi de-alde el veneau la sfânta biserică, nu ca să-l roage pe Dumnezeu să le ierte păcatele, că păcate aveau şi făceau cu nemiluita.. Veneau de dragul ochilor lumii. Ba chiar unii îşi scoteau hainele obişnuite şi îmbrăcau sutane. Se prefăceau că aduc cuvântul Domnului în sufletele oamenilor. Domnul, însă, pe toate le vedea, pe toate le ştia. Oricât ar fi încercat omul cu picioarele scurte să se descotorosească de Călin şi de copiii acestuia – şi Călin şi băieţii erau bine, sănătoşi, chiar mai mult – băieţii crescuseră înalţi, frumoşi, puternici, spre invidia multora. E drept, acum plecau tot mai des, mai ales vara, la pământ, la ţară – să-şi crească pâinica. Pâinea ce-i ajuta doar să nu moară de foame, căci şi aici, departe de oraş, lucrurile nu erau prea bune. La început, Ana nu şi-a recunoscut satul. Avea satul ei ceva din tristeţea stelelor, atunci când, pe neprins de veste, pe cer dau năvală nori cenuşii şi le acoperă strălucirea. Rămas fără de bujorii din obrajii fetişcanelor, fără de chiotele flăcăilor, era trist satul. Nu mai avea satul fete mari şi flăcăi. Nu se jucau nunţi, nu se serbau cumătrii şi peste tot dăinuia tristeţea. Până şi pământul era trist. Nelucrat, nemângâiat de braţe vânjoase şi tinere, pământul, altădată roditor şi mănos, acum nu mai vroia să dea roadă. Îşi vroia, pământul, copiii acasă. Dar copiii plecau… Fugăriţi, mânaţi de mâini nevăzute, copiii satului îşi luau lumea-n cap şi se duceau… Unde îi duceau ochii. Lăsau în urmă doar tristeţe şi mâhnă… Aşa era satul Anei acum. Scăldat în lacrimile bătrânilor rămaşi fără de sprijin la bătrâneţe… Cât timp nu-şi vedea vecinii, omul de peste drum se simţea în apele sale. Chiar dacă îl mai chinuia visul, primejdia i se părea depăşită. Într-o zi însă, i-a văzut pe toţi şase băieţi, înalţi, frumoşi, intrând în ograda căsuţei cu horboţică şi inima i s-a oprit în loc. ― Mi-a venit sfârşitul, a urlat el în neştire. Dacă nu întreprind ceva imediat – pot să-mi iau adio de la bogăţiile mele! Uite-i, Doamne, cum cresc ca din apă! Îi şterg de pe faţa pământului! Îi nimicesc… Până acum am fost prea uman… Prea cumsecade… Spre seară, lângă căsuţa lui Călin s-a oprit o namilă de maşină ce scotea sunete sinistre din motor şi scrâşnea asemenea unui balaur. Maşina părea că nu e ghidată de nimeni. Cui să-i dea în gând că e condusă din umbră? Avea o misiune diabolică – să transforme căsuţa cu tot ce-i viu în ea, într-un morman de pietre… Mai apoi locul ar fi fost nivelat, curăţat, s-ar fi semănat iarbă, pe margine s-ar fi plantat brazi, arbori ce-şi au veşmântul mereu acelaşi şi lumea ar fi păşit pe gazon fără să-i pese că de fapt, păşeşte pe morminte. De acest lucru, omul cu picioarele scurte era absolut convins. Mai mult decât orice, şi-ar fi dorit însă în primul rând să scape de stejarul din faţa portiţei. Auzise de pe undeva că, cică stejarii de prin părţile locului le dau tărie şi putere celora ce locuiesc în preajmă şi probabil anume arborele e de vină că nu se poate descotorosi de vecini. Stejarul… Da. Stejarul… Îl va smulge cu tot cu rădăcină. Dar… şi el locuieşte în preajmă. Şi el e de prin părţile locului. Atunci? Nu, el e altfel, stejarul nu-l va ajuta niciodată… Tocmai în clipa când maşina vru să-şi ia avânt, lângă mica căsuţă cu horboţică se opri un grup de turişti străini. Planul omului cu picioarele scurte nu funcţionă nici de astă dată. Cum să dărâmi, să nimiceşti ceva din ceea ce au atins, au pipăit străinii? Aceştia înconjuraseră stejarul, începând să-l pipăie şi nu mai încetau să se mire de vigoarea şi de frumuseţea lui. Apoi, la un moment dat, au observat horboţica din lemn. Ceva mai original şi mai frumos nu mai întâlniseră. ― De unde atâta măiestrie şi talent, se tot întrebau străinii? De unde atâta har la nişte biete fiinţe chinuite şi horopsite de soartă? Acolo, în ţara lor, asemenea talente ar fi fost purtate pe braţe. Deodată, grupului de străini i se alătură un bătrânel josuţ, cu faţa cuminte, cu părul, barba şi mustăţile albe ca neaua. ― Aici locuieşte Titirez şi cei cinci fraţi ai săi? întrebă binevoitor bătrânul. ― Aici, om bun, aici… i-a răspuns Ana. Şase flăcăi, bătrânul şi străinii, au stat de vorbă la măsuţa de sub stejar, până seara târziu. Când au intrat băieţii în casă, Anei i-a sfârâit inima. ― Nu te întrista, mamă, a îmbrăţişat-o Titirez. Nu s-a întâmplat nimic. ― Ba nu, Mihăiţă, s-a întâmplat. Îmi spune mie inima… ― Da, mamă… ― Zi-mi, Mihăiţă. Vorbi Ştefănel, băiatul mai mare: ― A venit vremea, mamă, să ne luăm zborul. Priveşte, ne aplecăm când intrăm pe uşă… Am crescut. Trebuie să ne căutăm de viaţa noastră. Vom pleca. Toţi şase. Cu străinii. În ţara lor. În ţara noastră, cei de-alde noi nu au loc, ştii bine. Ana începu să plângă. ― Mamă, nu plânge. De ce să rămânem? ― Acasă e acasă, a şoptit Ana. În ţara ta e în ţara ta. ― Ce fel de ţară, mamă, ce fel de casă? Aici ni s-a furat ceva ce nimeni, niciodată nu ne va întoarce – copilăria. Atunci când trebuia să zâmbim, noi plângeam. Plângeam iarna de frig şi de întuneric. Plângeam vara când treceam pe lângă cireşii doldora de cireşe coapte şi dulci, iar noi nici nu le ştiam gustul. Vom pleca. E unica uşă întredeschisă de unde răzbate o rază de lumină. Poate vom reuşi, poate nu. N-avem de unde şti. Ceea ce ştim e că într-o bună zi ne vom întoarce. Şi dacă acum nu avem puteri, atunci vom avea… şi vom face totul ca zâmbetul copilaşilor de pe aceste meleaguri să nu le dispară vreodată de pe buze. Toţi copilaşii merită să zâmbească. Crede-ne, mamă, şi… blagosloveşte-ne. ― Bine, flăcăii mamei, abia a şoptit Ana. Plecaţi! Dumnezeu să vă aibă în pază! Băieţii au îmbrăţişat-o. ― Dar, a adăugat Ana, să ţineţi minte un lucru! Mă voi ruga pentru voi să aveţi o viaţă frumoasă acolo, printre străini. Să vă străduiţi întotdeauna să reuşiţi doar prin munca voastră cinstită şi prin talentele cu care v-a înzestrat Dumnezeu. Mi-e teamă, însă, că chiar de veţi avea tot aurul lumii, nu vă veţi simţi pe deplin fericiţi, căci lăsaţi în urmă ceva ce nu vă va permite, oriunde în altă parte, să fiţi ca acasă… Pe obrajii Anei curgeau două pârăiaşe de lacrimi. ― Ne vom întoarce, mamă. Nu plânge, au liniştit-o feciorii fără să dea prea mare importanţă vorbelor ei de mai înainte. Ne vom întoarce şi vom construi în ogradă o casă mare, unde vom trăi fericiţi cu toţii. În noaptea aceea Ana iarăşi a cusut. ― Ce tot coşi acolo, Ană, o întrebă Călin. Culcă-te, mâine vom avea o zi grea… ― Aripi cos, Căline. A doua zi, căsuţa cu horboţică arăta tristă şi părăsită. Când află că băieţii lui Călin au plecat, omului de peste drum îi săltă inima-n piept. Nu mai avea de ce să se teamă. ― O, o, o! rânji el, în sfârşit îmi voi recăpăta somnul! Dar de unde? Ca şi mai înainte – se trezea pe la un miez de noapte, îngrozit, scăldat în sudori. Iar şi iar pornea să umble buimac prin castel, scotocind, controlând, numărând, blestemând pe toţi şi pe toate… Îi ura atât de mult pe cei ce-i părea lui că sunt mai prejos ca el… Din ăştia întâlnea la tot pasul, încât uneori plănuia să-şi ia bogăţiile şi să plece. Undeva departe. Pe o insulă, unde nu există oameni… Ştia însă că e imposibil. Paradoxal, dar anume fără de omuleţii necăjiţi şi simpli nu ar fi putut exista nici el, căci trăia datorită urii pe care le-o purta. Era vampir. Avea nevoie de energia lor. Nu-şi dădea seama că anume energia străină îi provoacă frica. O frică imensă, care îl măcina. Se gândea mereu că atâta timp cât poartă pe cap acea pălărie neagră cu borurile largi, nu-l prea paşte mare primejdie. De aceea îşi îndesa tot mai adânc pălăria peste ochi. Noaptea însă, când rămânea de unul singur în imensa-i fortăreaţă, pălăria îi aluneca de pe creştet. Prin zidurile groase ale castelului, ajungeau până la el vaiete, bocete, plânsete de copii şi de bătrâni necăjiţi, iar dânsul nu vroia sa audă, să vadă nimic şi asta îl scotea şi mai tare din minţi. Apoi venea visul… Călin şi Ana păreau să fie mai fericiţi ca omul cu picioarele scurte. Băieţii au plecat, iar Ana a rămas cu inima frântă. Pe lângă tristeţea ce-i inundase sufletul, amarnic o mai durea locul de unde îşi smulsese aripile. Călin o vedea mereu abătută, pusă pe gânduri. Într-o zi însă, întorcându-se acasă, o găsi veselă şi bine dispusă. ― Avem cumva veşti de la copii? întrebă Călin mirat. ― Nu, se posomorî iarăşi Ana. Nici o veste… Foarte curând însă, îşi recăpătă buna dispoziţie. Nu trecu mult şi Ana aduse pe lume o minune de copilaş, pe care îl botezară Gheorghiţă. Călin îl numea Prâslea. Prâslelul tatei. Şi era Prâslelul tatei o adevărată minune. Când i-a venit vremea de şcoală, l-au dat în clasa a treia, căci cei de o vârstă cu el erau prea mici pentru mintea sa. Învăţa în aceeaşi şcoală unde îi învăţaseră şi fraţii. Băiatul ştia că, undeva prin lume, are nişte fraţi şi tare îi mai era dor de ei. Când încerca cineva să-l supere, îşi proptea picioruşele în pământ şi, ca un adevărat bărbat, le striga adversarilor săi: Las-că vin ei, bădicii mei… ― Bădicii tăi? râdeau cei mai mulţi, ia-ţi de-o grijă. Nu mai vin. S-au prăpădit. Au fugit de sărăcie şi s-au prăpădit. Nu ai tu pe nimeni… Aici, băiatul devenea copil. Şiroaie de lacrimi îi inundau obrăjorii. ― Nu-i adevărat! le striga. Vor veni! Dacă nu vor veni singuri, îi voi aduce eu! Când voi creşte! De dorul fraţilor, Prâslea se aşeza uneori la măsuţa din umbra stejarului şi începea să cânte. Învăţase cântecul de la maică-sa. Cânta cu o voce atât de cristalină şi de curată, încât trecătorii se opreau în loc să-l asculte. Când se sătura să cânte din gură, copilul ducea la buze un fluieraş meşterit de Călin. Din mlădiţa aia de soc se revărsau peste oraş sunete ce se prelungeau în sufletele oamenilor asemenea unui balsam tămăduitor. ― Sărmanul Călin, sărmana Ana, şuşoteau cei de-i cunoşteau. Îl vor lua şi pe ăsta străinii. Că prea frumos cântă, prea frumos… În şuşotelile lor negreşit că exista un grăunte de adevăr. De la un timp tot mai des veneau străinii să-l vadă pe Prâslea. Îl fotografiau, îl filmau. Scriau despre copilul minune dintr-o ţară, hăt de la capătul pământului, prin ziarele lor. Lucru ciudat. Călin nu se împotrivea. Îşi zicea omul că măcar unul din cei şase aude, citeşte şi le spune celorlalţi că acasă îi aşteaptă un prâslel mititel şi, ia vezi, se întorc cu toţii să-l vadă… Îi era drag Gheorghiţă, dar amarnic îi mai era dor şi de băieţii plecaţi. În sufletul său se simţea vinovat. Se căznea şi îşi zicea că poate nu a făcut totul, nu a muncit îndeajuns, odată ce i-au plecat copiii atât de departe. Întru-una din zile, neastâmpăratul de Prâslea găsi în coarda podului câteva floricele uscate. ― Ce flori sunt astea, tată? întrebă copilul. ― Nu ştiu, Prâsleo, i-a răspuns Călin. Ştiu doar că în aceste flori stă ascuns un vis. Un vis frumos pe care îl visez ori de câte ori are să mi se întâmple ceva deosebit. ― Şi l-ai visat de multe ori, tată? ― Da, copile. De exemplu înainte de a te naşte tu… Noaptea, Călin visă iarăşi visul. A doua zi, când ieşea pe portiţă îl zări pe vecinul de peste drum. I se păru schimbat. Aceeaşi pălărie pleoştită peste ochi, aceeaşi burtă enormă, vecinul însă tremura din toate mădularele sale. ― Ce-o fi păţit, se întrebă, Călin. O fi având omul necazuri. Dumnezeu să-l aibă în pază. Îşi căută de drum. Dar simţi deodată că vecinul îl priveşte cu ură şi grăbi pasul. Nu pricepea cu ce l-o fi supărat. Călin îşi zise că în ziua în care îşi visase visul nu poate să i se întâmple nimic rău. Cu toate acestea toată ziua îl măcină o nelinişte neînţeleasă. Când în sfârşit i se termină ziua de lucru, Călin se grăbi acasă. Coborî la staţie şi, de cealaltă parte a străzii, îl observă pe Gheorghiţă. Băiatul părea agitat. Îi gesticula ceva, îi vorbea, dar din pricina huruitului de maşini nu desluşea nimic. Pe neprins de veste, copilul se desprinse de pe trotuar şi traversă strada în fuga cea mare. În aceeaşi clipă, din poarta vecinului se smunci o maşină mare, neagră, cu sticlele fumurii. Maşina se năpusti cu o viteză nebună în direcţia lui Prâslea. ― Prâslea… Prâslea, murmură Călin înţepenit de groază. Apoi, nemaijudecând, se aruncă în faţa maşinii. Reuşi să-l împingă pe Gheorghiţă de pe partea carosabilă pe trotuar… Când îşi reveni – îl întrezări pe Prâslea aplecat deasupra sa. ― Ce e, tată? De ce ai căzut? Te simţi rău? îl întrebă Gheorghiţă îngrijorat. ― Prâslelul tatei, puiul tatei, îl trase Călin la piept. Unde e maşina? ― Care maşină, tată? Nu a fost nici o maşină. Călin se ridică. Privi în jur buimăcit. ― Cum adică? Maşina ce s-a repezit din poarta vecinului… Cel cu castelul de vizavi. Doamne, dacă nu mă nimeream prin preajmă, dacă nu reuşeam să te împing pe trotuar… ― Tată, te-ai îmbolnăvit, îi puse mâna la frunte băiatul. Despre ce maşină vorbeşti? Despre care castel? Nu a fost nici o maşină. Nu mai e nici un castel. Priveşte! În locul castelului acum e teren liber. Un teren larg, acoperit cu iarbă mustoasă şi verde. Călin privi uluit în jur. Rămase stâlp de uimire. Pe marginea terenului despre care îi vorbise adineauri Gheorghiţă se înălţau şapte mlădiţe de stejar. A doua oară în viaţă i se păru că are halucinaţii. ― Şi totuşi a fost ceva, murmură Călin. Am văzut maşina cu ochii mei. ― Hai, tată. Eşti obosit. Te-ai speriat fără de pricină. ― Dar a fost… ― Îţi spun ce-a fost. Te-am observat când ai coborât din troleibuz şi am alergat înaintea ta ca să-ţi dau vestea cea mare. Tocmai atunci a apărut bătrânul ce stă acum uite colo, pe marginea trotuarului. Când a ajuns în dreptul meu, boşorogul a ridicat cârja şi, pare-se a vrut să mă lovească. L-ai observat, te-ai repezit, i-ai smuls cârja şi i-ai aruncat-o hăt cât colo. Din întâmplare i-ai atins şi vârful pălăriei. Iată atunci bătrânul s-a înfuriat rău… S-a aruncat asupra ta ca un turbat. Ai vrut să te aperi, dar te-ai împiedicat şi ai căzut… Cine e bătrânul, tată? Îl cunoşti? Călin în sfârşit îl observă pe cel de stătea gârbovit nu departe. Îl văzu fără de pălărie şi… îl recunoscu. Era el, omul de pe pod. Nu mai avea nici o îndoială. Doar că acum îmbătrânise rău de tot. Se apropie de bătrân şi îl întrebă: Ce ţi-a făcut acest copilaş, omule, de ai vrut să-l loveşti? ― Eu? Am vrut să-l lovesc? Ţi-o fi părut… ― Ba nu mi-a părut. ― Da! strigă celălalt deodată. Am vrut să-l lovesc! Ca să nu mai traverseze niciodată la verde… ― La verde? se miră Călin. Păi, eşti nebun, omule. Apoi nu mai zise nimic. Îl văzu pe bătrân atât de nenorocit încât i se făcu milă. Ridică pălăria şi toiagul şi i le întinse: ― Ia-le şi hai să te ajut. ― Tu? făcu ochii cât cepele moşul. Să mă ajuţi? Crezi că nu mi-am amintit? urlă el deodată. Ani la rând am presimţit că nenorocirea îmi va veni de la tine şi de la plozii tăi! Şi iată că presimţirile mele s-au adeverit. Atâta timp nu am ştiut că eşti cel de pe pod… Acuma ştiu… M-ai nenorocit… ― Dar ce ţi-am făcut, omule? Zău, nu pricep? ― Ce mi-ai făcut? Mai întrebi? Priveşte! Nu mai am nimic. Mi-aţi luat totul… ― Vino-ţi în fire, omule! Nu ţi-am luat nici un capăt de aţă. ― Ba mi-ai luat. Ceea ce am avut eu, tu şi ţâncii tăi nici în vis n-aţi visat. Crima cea mare a voastră e că mi-ai dat jos pălăria. Odată cu pălăria au dispărut şi celelalte. Te-ai răzbunat… Pentru atunci, pe pod. Eşti mulţumit? ― Nu ştiu dacă sunt mulţumit, sunt însă convins că aiureşti. Te văd bătrân, nenorocit şi vreau să te ajut. ― Doamne! Doamne! urlă bătrânul. Uită-te la el! E total imbecil! Ţine una şi bună: să te ajut, să te ajut… Nu am nevoie de ajutorul vostru! Chiar nu înţelegi? Cei de-alde mine nu se dau bătuţi atât de uşor! Noi vom fi întotdeauna! Pretutindeni! Cu voia sau fără de voia celor de-alde tine… Alta e problema mea, o lăsă un pic mai moale, la un moment dat, moşul… Ascultă… Vrei să-ţi povestesc? ― Ce să-mi povesteşti, omule? Lasă-mă în pace. Mă grăbesc… Mă aşteaptă copilul. ― Doar câteva vorbe, îl imploră fostul vecin pe Călin. Te rog! Fii om! Ascultă-mă… ― Bine, zi… ― Ştii, începu bătrânul privind speriat prin părţi, atunci… pe pod… Mi-am strecurat şi eu un bucheţel în buzunar… Din acea clipă nu am mai avut linişte. Nici zi, nici noapte. Visul… Visul mă omoară. Nicidecum nu pot să scap de blestematul de vis. Spune-mi, poate cunoşti vreun remediu? ― Hai, tată, hai acasă, îl tot trăgea, între timp, Gheorghiţă pe Călin de mânecă. Avem o mare surpriză. ― Ce surpriză, Gheorghiţă? Despre ce vorbeşti? Aşteaptă… Bine. Hai… ― Nu ştiu, moşule, se adresă Călin fostului său vecin. Zău, ţi-aş fi spus, dar nu ştiu, nu pot… ― Nu poţi, îi strigă bătrânul din urmă, nu ştii!? Ba le ştiţi voi pe toate! Să fiţi blestemaţi! Cu toţii! Voi pleca de aici, dar ţine minte – mă voi întoarce! Mă voi întoarce şi mă voi răzbuna! Deodată Călin se opri. În faţa ochilor îi veni imaginea unui băiat bondoc cu obrajii vişinii… Era văru-său mai mare Toader. Toader se enerva foarte uşor. Ţipa, bătea din picioruşe şi, mereu promitea tuturor că se va răzbuna. Copiii îl porecliseră Rotofei Ivanâci, după numele unui motănaş din poveste. În copilărie – părinţii lui, împreună cu el, au plecat departe. De atunci Călin nu a mai auzit nimic despre ei. Acum şi-a amintit că atunci, pe pod, omul scund i s-a părut cunoscut. ― El e. Vărul meu Toader… Doamne, ce se întâmplă cu lumea asta? Călin întoarse repede capul. Vroia să-i zică moşului că sunt veri. Vroia să-l îmbrăţişeze şi să-i amintească de copilărie. Dar, pe locul unde o clipă în urmă fusese bătrânul, acum nu mai era nimeni. ― Tată, hai! Iar te-ai oprit… ― Aşteaptă, Gheorghiţă, aşteaptă… ― Tată, dar acasă avem o mare surpriză. ― Îmi vei spune pe urmă, Prâsleo. Acum să trecem mai întâi pe la biserică. ― Ce biserică, tată? Nu înţelegi… ― Ba înţeleg… Am de vorbit cu părintele Ion. În mica bisericuţă, în afară de un bătrânel în sutană, nu mai era nimeni. ― Părinte, se apropie Călin de preot. Am venit… adică aş vrea să-ţi povestesc ceva. Un vis. Poate dumneata îmi vei putea tălmăci semnificaţia lui. ― Fiule, i-a răspuns părintele Ion. Sunt doar un simplu slujitor al bisericii. Nu ştiu dacă mă pricep în vise. Dar, povesteşte… Călin i-a povestit. Începând cu întâmplarea de pe pod. I-a spus şi despre buchetul de vise. ― Toată viaţa am visat un vis frumos, părinte. Niciodată nu am avut bogăţii şi nici nu am râvnit la ele. Cea mai mare bogăţie pentru mine au fost întotdeauna copiii. Dar, a continuat Călin, în vis se făcea că intru într-o casă dărăpănată pe dinafară, înăuntru casei însă, găseam bogăţii nemaivăzute, nemaipomenite. Şi toate bogăţiile din vis erau parcă, ale mele, părinte. Mi se spunea în vis că acea casă îmi era lăsată, prin moştenire, de către străbunii mei. Ce-o fi însemnând asta? ― E uluitoare povestea ta, fiule, i-a răspuns într-un târziu părintele. Un singur lucru aş putea să-ţi spun. Nici o bogăţie, nici o frumuseţe din cele create aici pe Pământ de mâna omului, nu are atâta preţ în comparaţie cu frumuseţea şi bogăţia sufletului omenesc. Tot ce e frumos, e har Dumnezeiesc, fiule, şi vine din sufletul omului. Sufletul e darul divin ce îl primeşte orişice om de la Dumnezeu, atunci când se naşte. Puţini sunt cei ce părăsesc această lume cu sufletul la fel de curat ca la început. Omul, fiule, e ca o casă. Sufletul e interiorul acestei case. Depinde de fiecare dintre noi cum păstrăm curăţenia lăcaşului nostru sfânt… În lume sunt atâtea case părăsite, pângărite. Atâţia oameni fără de suflet. Cu sufletele vândute diavolului. Oameni, ce-şi amintesc de sufletele lor doar când le bate ceasul de pe urmă… Călin şi Prâslea au ieşit din biserică atunci când era deja întuneric. Înfloriseră merii şi parfumul florilor îi îmbătau cu mireasma. Călin se simţea liniştit, cu sufletul împăcat. ― Hai, povesteşte, Prâsleo, îl îndemnă el pe băiat. Ce surpriză? ― Dar, dacă m-am răzgândit? făcu pe şmecherul Prâslea. ― Nu mă necăji… ― Tată, sări în sus copilul de bucurie, au venit! ― Cine a venit, copile? i se aprinse lui Călin inima. ― Băieţii au venit, tată! Azi dimineaţă! ― Care băieţi, Gheorghiţă, nu se dumerea Călin. ― Cum care? Ai uitat? Fraţii mei, tată! Bădiţa Ştefan, bădiţa Radu, badea Mircea, badea Vasile, bădiţa Ion şi badea Mihai, tată! În noaptea aceea, băieţii au stat de vorbă cu părinţii lor până aproape de zori. La măsuţa din umbra bătrânului stejar. ― V-a fost greu printre străini? i-a întrebat Călin pe feciorii mai mari. ― Greu, tată. Foarte greu. Dar întotdeauna, când credeam că nu mai există ieşire, apărea un bătrânel cu faţa cuminte şi ne întindea o mână de ajutor… Acum suntem pe picioarele noastre, acolo, departe. Am reuşit. Ne-am făurit o viaţă frumoasă. ― Atunci, aţi venit doar aşa, în vizită? întrebă Călin cu tristeţe în glas. ― Nu, tată, i-a răspuns Ştefan, băiatul mai mare. Am auzit despre Prâslea şi am hotărât să ne întoarcem acasă. Pentru totdeauna. Ne-am dat seama că aici am lăsat ceva fără de care, oriunde în altă parte, niciodată nu ne vom putea simţi pe deplin fericiţi. ― Şi ce aţi uitat voi acasă, băieţi? ― Rădăcinile, tată! Rădăcinile!

Urechiuşele Măgăruşului Tare-i place mamei leoaice să-şi laude puiul. ― Leuţ, le zice ea tuturor cu mândrie, e cel mai deştept, cel mai voinic, cel mai frumos şi mai cuminte pui de pe lume. Când mama îl laudă lui Leuţ îi cresc urechiuşele. Astfel, în scurt timp urechiuşele puiului de leu au devenit lungi de tot. Leuţ e bun prieten cu măgăruşul şi cu iepuraşul. ― Priviţi! observă într-o bună zi Măgăruşul, Leuţ are urechiuşele aproape ca ale mele de lungi. ― Ba sunt mai lungi şi mult mai frumoase! se făleşte Leuţ. ― Nimeni nu are urechi mai lungi şi mai frumoase ca ale mele! îşi flutură mândreţea sa de urechi Iepuraşul. ― Nu e adevărat, strigă enervat Leuţ. Eu! Ale mele! Apoi supărat foc, aleargă de se aruncă în braţele mamei. ― Vai, puiule, ce s-a întâmplat? întreabă îngrijorată Leoaica. ― Mami, scânceşte Leuţ, ăia doi zic că urechiuşele lor sunt mai lungi şi mai frumoase. Spune-mi că nu e aşa! ― Bineînţeles, puiule. Mai încape vorbă? Să nu asculţi pe nimeni în afară de mine. Doar eu îţi zic întotdeauna adevărul. Iar pe flecarii ăia, fiindcă au îndrăznit să spună asemenea cuvinte nesăbuite, îi voi pedepsi imediat! Şi leoaica se îndreaptă furioasă spre locul unde se joacă cei doi prieteni, Măgăruşul şi Iepuraşul. ― Deci, întreabă ea încă de departe, ale cui urechi sunt mai lungi şi mai frumoase? ― Ale… ale… mele, răspunde tremurând de frică Iepuraşul. ― Dar dacă te mai gândeşti? ― A… ale lui Leuţ. ― Bravo, văd că ţi-a venit mintea la cap! Dar tu ce zici? se adresează Leoaica către Măgăruş. ― Eu zic, răspunde ferm măgăruşul, că urechile mele sunt cele mai lungi, cele mai frumoase urechi de pe lume! ― Şi dacă te mai gândeşti? ― Oricât m-aş gândi răspunsul meu va fi mereu acelaşi, nu se dă bătut prietenul lui Leuţ. ― Aha! Să văd cum vei zbiera acum! rânjeşte Leoaica şi brusc Măgăruşul se pomeneşte într-un nor de praf. Când norul se împrăştie – nici pomină de Leoaică prin apropiere. ― Măgăruşule, strigă speriat Iepuraşul, tu nu mai ai urechiuşe! ― Cum adică? ― În locul lor ţi-au rămas doar două găurele! ― Nu te cred. ― Dacă nu mă crezi, pleacă la izvor şi te priveşte în oglindă… Măgăruşul pleacă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei vede un necunoscut. ― Acesta nu sunt eu, se bucură el. ― Eh, şopteşte Iepuraşul, ce n-aş da să fie aşa. Dar eşti tu, Măgăruşule… Doar că fără de urechi. Măgăruşul ridică copita dreaptă, vrea să-şi scarpine urechea stângă, n-o găseşte şi se convinge că Iepuraşul îi spune adevărul. Din ochi îi picură lacrimi măşcate. ― Nici o măgăruşă nu va privi în direcţia mea, suspină el. Cum să trăiesc fără urechiuşe? Nu pot trăi făr’ de urechiuşe! ― Încetează, vrea să-l liniştească Iepuraşul. La urma urmei urechile alea clăpăugi nici nu erau cine ştie ce… ― Ba erau! ― Ba nu erau! Şi prietenii sunt gata de harţă. ― Bine… cedează Iepuraşul. Erau… Dar… decât să ne certăm ar fi mai deştept să le căutăm. Poate că… s-au pierdut pe undeva. Au căutat îndelung. Au răscolit toată iarba din poiană, dar nu au găsit nimic. Măgăruşul plânge neîncetat. ― Nu pot să te văd atât de trist, zice Iepuraşul. Chiar dacă ţin foarte mult la urechile mele, ţi le dăruiesc. Fără regret. Ia-le! ― Nu vreau urechiuşe de iepuraş, ţipă Măgăruşul. Vreau urechiuşe de măgăruş! ― Încetează! se enervează Iepuraşul. Mi-a pierit pofta să-ţi mai dăruiesc ceva… Totuşi aş vrea să-ţi dau un sfat. ― Ce fel de sfat? ― Te sfătuiesc să pleci acasă, să tragi un pui de somn. Între timp eu mă voi gândi cum să-ţi găsesc urechiuşele. Acasă Măgăruşul e şi mai trist. Adoarme abia spre dimineaţă. Visează un vis ciudat. Se face că Iepuraşul aleargă spre el ţinând în lăbuţe un buchet mare de urechiuşe în mijlocul căruia flutură o pereche de urechi de măgar. Le recunoaşte. Sunt ale lui. Vrea să şi le ia, dar cineva îl strigă, îl zgâlţâie… Apoi… se trezeşte. ― Măgăruşule, strigă alături Iepuraşul. Am aflat unde-ţi sunt urechiuşele! ― Unde!? Sare ca ars din pat Măgăruşul. ― Le poartă Leuţ. Acum are două perechi… Urgent trebuie să facem un plan! ― Ce fel de plan? Nu am timp pentru planuri! Şi Măgăruşul o zbugheşte ca săgeata pe uşă. De cum îl zăreşte pe Leuţ, năvăleşte asupra lui strigând: ― Dă-mi urechiuşele! Sunt ale mele! Le recunosc! Mi le-ai furat! Eşti un hoţ, un tâlhar! Nu observă când se apropie mama leoaică. Brusc se face întuneric. Când se luminează alături e doar Iepuraşul. ― Unde e Leuţ, întreabă buimăcit Măgăruşul. ― Bietul de tine, oftează Iepuraşul. Nu doar fără de urechi, acum ai rămas şi fără de coadă. Dacă ai de gând să le faci pe toate de capul tău, să nu te miri când vei rămâne şi fără de cap! Trece un timp. Nimeni nu vrea să se joace cu un Măgăruş care nu are nici coadă, nici urechi. Doar Iepuraşul îi rămâne prieten fidel. Şi fiindcă îi este un adevărat prieten, mereu face planuri cum să-i găsească coada şi urechile. ― Am un plan, zice într-o zi Iepuraşul. ― Ce fel de plan, întreabă abătut Măgăruşul. ― Am de gând să o caut pe maimuţica Muţiumoco. E cea mai mare vrăjitoare din junglă. O voi ruga să facă descântece ca să devii măgăruşul de mai înainte. În curând vei uita de ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă crezi, Măgăruşule? ― Te cred, răspunde acesta cu toate că ştie că planurile Iepuraşului nu prea dau roade. Iepuraşul pleacă să o caute pe Muţiumoco. Dar nu e uşor să găseşti o maimuţă anume în mulţimea de maimuţe ce mişună prin junglă. Iepuraşul nu se dă bătut până nu o găseşte. Vrăjitoarea îl ascultă atent. ― Da, zice ea, Leoaica şi puiul ei trebuiesc pedepsiţi. Va fi necesar să dai dovadă că-ţi iubeşti cu adevărat prietenul. Apoi răsfoieşte câteva cărţi de magie şi îi aduce Iepuraşului patru fire galbene de păr. ― Ia aceste fire, zice Muţiumoco, şi strecoare-le lui Lefănţică, puiului de elefant, după urechi. După care stai şi aşteaptă. Vei vedea ce se va întâmpla. De cum dă cu ochii de puiul de elefant, îşi dă seama că niciodată nu va ajunge până la urechile lui. Fără să vrea începe să plângă. ― Ce-ai păţit, întreabă Lefănţică. Ce necaz s-a abătut peste tine că plângi cu atâta râvnă? Spune-mi, poate reuşesc să te ajut. ― Nimeni nu poate să mă ajute, răspunde Iepuraşul în timp ce în minte i se coace un plan. ― Sunt o fiinţă mică, neînsemnată, care aleargă printre copitele celor puternici. Voi muri fără să văd Pământul privindu-l de sus. ― Acesta îţi este necazul? se miră Lefănţică. ― Da, răspunde Iepuraşul. Şi te rog nu-ţi bate joc. Am şi eu dreptul la vise. ― Prostuţule, râde puiul de elefant. Te urc pe spatele meu şi nu ai decât să priveşti Pământul de la înălţime cât îţi pofteşte inima. Iepuraşul stă cocoţat pe spatele lui Lefănţică fudul nevoie mare. Nu-i prea pasă cum arată Pământul. Are altceva de făcut. Îi strecoară imediat după urechi puiului de elefant cele patru fire de păr. Acum nu-i rămâne decât să aştepte. Trece o zi, două, trei – nimic nu se întâmplă în junglă. A patra zi – mare minune. Lefănţică – cel pe care nimeni, niciodată nu l-a auzit cântând, aleargă şi cântă:   Ia priviţi la muşchii mei! Nimeni nu mă-ntrece! Dacă vreau dobor deodată, Dobitoace – zece! Sunt cel mai voinic din lume! Zece dobitoace, Le dobor într-o clipită! Nici nu am ce face!   ― A mai apărut un lăudăros, se gândesc locuitorii junglei. ― Vezi, Leuţ? îl zădără ei pe puiul Leoaicei. Ăsta e mai voinic decât tine! ― Nu e adevărat! strigă Leuţ. Mai voinic ca mine nu e nimeni pe lume! Nici chiar tu, Lefănţică, nu eşti mai voinic! ― Ba sunt! Sunt mult mai voinic! insistă Lefănţică. ― Ba nu! ― Ba da! ― Maaaaaamăăăăă, urlă puiul de leu! Lefănţică se laudă că el e cel mai voinic! Zi că nu e aşa! Şi imediat apare Leoaica. ― Deci, întreabă ea înfuriată, cine crezi că e mai voinic?! ― Eu, răspunde calm Lefănţică. ― Dar dacă te mai gândeşti? ― Tot eu. ― Şi dacă te mai gândeşti? ― Hm… Dacă mă gândesc, atunci… Ar trebui să ne luăm la întrecere. ― Acuş îţi arăt eu întrecere! se repede Leoaica spre puiul de elefant, dar spre uimirea şi bucuria celor de faţă, se pomeneşte în vârful trompei lui Lefănţică. ― Deci, întreabă acesta, cine e cel mai voinic? ― Tu, e nevoită să recunoască Leoaica scrâşnind din dinţi. ― Zdrobeşte-o de pământ! urlă dobitoacele. Învaţ-o minte! Să nu se mai laude! Dar Lefănţică, fiind un animal cuminte, o aşază jos fără să-i pricinuiască vreun rău. ― Trăiască cel mai voinic animal de pe lume! strigă cu toţii în timp ce Iepuraşul aleargă să-şi găsească prietenul. ― Măgăruşule, unde eşti, Măgăruşule? ― Aici, răspunde plictisit Măgăruşul. ― Măgăruşule, e agitat Iepuraşul, nu simţi, nu vezi nimic? ― Nu, de ce? ― Ţi-au crescut urechile! Ai o nouă coadă! Eşti măgăruşul de mai înainte! Am reuşit! Măgăruşul aleargă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei îşi vede urechile şi coada. ― Sunt cel mai fericit de pe lume! sare el în sus de bucurie. ― Greşeşti, nu e de acord Iepuraşul, eu sunt mai fericit decât tine. ― Ba nu! ― Ba da! Şi cei doi prieteni sunt gata de harţă. ― Bine… Fie… Cedează Măgăruşul. Tu eşti cel mai fericit iepuraş iar eu – cel mai fericit măgăruş. De acord? ― De acord! Iepuraşul uită repede că prietenul său cândva nu a avut coadă şi urechi. Doar Măgăruşul nu poate să uite. Uneori, pe neaşteptate se opreşte în mijlocul drumului, îşi apleacă capul, închide ochii şi visează. În acele clipe e cu neputinţă să-l urneşti. Măgăruşul îşi visează urechile, îşi visează coada. Când se trezeşte îşi aminteşte că nu e bine să te făleşti şi că Leoaica şi puiul ei au fost umiliţi şi pedepsiţi anume din cauza trufiei.

Telescopul   ― Buchet, trezeşte-te! Te rog, nu dormi! Cocoşelul îl atinge cu aripa pe prietenul său. ― Lasă-mă, Rigu, mârâie căţelul. Nu vezi? Dorm… ― Buchet, se enervează cocoşul. Dacă în noaptea asta iarăşi se va strecura Roşcovana şi va dispărea vreo moţată sau şi mai rău, doamne fereşte, voi dispărea eu… Îţi dai seama? Găinile trebuie să aibă cocoş. Dacă se întâmplă acest lucru, fii convins, mâine dimineaţă stăpâna te va alunga de la casă. ― Foar-r-r-te bine! Foar-r-r-te bine! sare în picioare Buchet. În sfârşit voi fi liber! ― Liber? se miră Rigu. Ştii ce înseamnă pentru un căţel ca tine să fii alungat de la casă? ― Înseamnă că nu voi mai avea lanţ şi că voi face tot ce îmi va trăsni prin cap. ― Greşeşti, Buchet. Un căţel alungat devine un căţel vagabond. ― Ce înseamnă vagabond? întreabă curios Buchet. ― Înseamnă că în ograda noastră nu vei mai fi primit. Şi nici într-o altă ogradă. Nimeni nu îţi va da de mâncare sau apă de băut. Vei dormi sub cerul liber, bătut de ploi şi de vânt. Iarna vei îngheţa de frig şi nimeni nu îţi va oferi un adăpost. Nu vei avea nici măcar o coajă de pâine. Vei răscoli prin gunoaie ca să nu mori de foame. Te vei ruga de oameni să te ia la ei, dar vei întâlni oameni răi care te vor bate, te vor hărţui… Câinii, Buchet, sunt făcuţi să-şi slujească cu credinţă stăpânii. ― Eu îmi slujesc cu credinţă stăpâna, se ridică speriat din culcuş Buchet ― Da? Exclamă cocoşul. Atunci de ce nu erai lângă poiată două nopţi în urmă? Roşcovana mi-a furat cea mai frumoasă puicuţă. Cea mai frumoasă… ― Iartă-mă, Rigu, mârâie Buchet. Nu mi-am dat seama că ar putea să se întâmple o asemenea nenorocire… Am lipsit doar puţin. Iartă-mă! ― Şi totuşi unde ai fost? ― Răsărise Luceafărul. Am alergat la prietena mea să il arăt. ― Priveşte Rigu! strigă brusc Buchet. Vezi?! Acolo sus? Steluţa aia strălucitoare? E Luceafărul! A răsărit Luceafărul! ― De unde ştii? ― Ştiu… De fapt Luceafărul nu e o steluţă. E o Planetă… I se zice Venera… Iar acolo vezi? Patru steluţe, două câte două? Şi încă trei care stau în rând? Acela e Carul Mare! ― Ce frumos, e încântat cocoşul. Buchet, eşti un căţel extraordinar. Cum de cunoşti atâtea? ― Cum, cum, răspunde nu fără mândrie Buchet. Îţi spun. Dar să rămână secret! Bine? ― Bine, Buchet. Tacu mă cheamă. ― Atunci fii cuminte şi ascultă, se apropie căţeluşul de urechea lui Rigu. În nopţile cu lună şi stele, zice el, Nicu, băieţelul stăpânei, după ce toţi adorm, se strecoară din casă cu un telescop. Mă urc cu el pe coteţ şi privim împreună stelele. Tare e frumos cerul privit prin telescop… Nicu îmi povesteşte o mulţime de lucruri. De la el le cunosc pe toate. ― Ce e ăla telescop? întreabă Rigu? ― Telescop? Cum să-ţi zic? Trebuie să-l vezi. Te voi chema numaidecât. Data viitoare când va ieşi Nicu. Acum vreau să dorm. Mi-e somn… Ah, cască Buchet. Aşa se întâmplă de fiecare dată când stăpâna mă leagă cu lanţul… Dorm de ciudă, de necaz… ― Buchet, te-am rugat… Nu dormi! Nu vei observa când se va furişa Vulpea. ― Ce să fac, Rigu? Crezi că-mi place să dorm? Somnul mă doboară pe nevrute. Dar… Ştii ceva? Ia să-mi spui, nu ai observat cumva pe la ce oră se plimbă vulpea pe lângă coteţ? ― Bineînţeles că am observat. Exact pe la miezul nopţii. O simt de departe. Dacă îi amestecă ceva sau cineva, atunci se retrage. Se întoarce pe la ora trei, după miezul nopţii. Şi dacă nici atunci nu reuşeşte să fure, reapare pe aproape de zori. Când şi câinii şi stăpânii dorm. Somnul de dimineaţă, ştii, e cel mai dulce. ― Adevărat, e de-acord Buchet. E foarte dulce. Mai ales după ce o noapte-ntreagă stai de veghe… Rigu, zău că nu vreau să dorm. Şi nici să devin vagabond nu vreau. Trezeşte-mă, Rigu, te rog! Înainte de a veni Roşcovana. ― Cum? e nedumerit cocoşul. ― Cum, cum… se scarpină după ureche Buchet. Cântă-mi de exemplu. Uite-aşa: Cu-cu-ri-gu-Rigu! Cu-cu-ri-guuu-Rigu! Mă voi trezi numaidecât. ― Dacă zici… Voi cânta… Precis că te trezeşti? ― Bineînţeles, Rigu! La glasul tău mă trezesc! Nu te îndoi nici o clipă! ― Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-ri-guu-Rigu! cântă cocoşul exact după miezul nopţii. ― Ham, ham, ham! Sare Buchet şi aleargă pe lângă uşa coteţului. ― Unde e Vulpea?! Unde e?! Că o sfâşii tot acu! Cocoşii de prin mahala îl aud pe Rigu şi cântă la fel. Toţi cocoşii din sat cântă exact la miezul nopţii şi toţi căţeii se trezesc. Luna de pe cer îi priveşte de acolo de sus şi nu pricepe ce se întâmplă. Dar ce vede şi ce aude – îi place. Dacă cântă cocoşii, dacă latră câinii înseamnă că ceilalţi dorm liniştit, se gândeşte Luna. Apoi întreg satul se cufundă iarăşi în somn. Vulpile se retrag de pe la coteţe. Aşteaptă ca toţi să adoarmă. Şi tocmai când cred că primejdia a trecut, hop că Rigu cântă: Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-cu-ri-guu-Rigu! ― Ham, Ham, Ham! Cât pe ce să o sfâşie pe Roşcovană Buchet. ― Bravo, îl laudă a doua zi stăpâna. Am făcut treabă bună că l-am legat. Nu e aşa, Nicu? se adresează ea băiatului său. ― Mamă, dezleagă-l, o roagă Nicu în timp ce căţelul i se gudură pe la picioare. Dezleagă-l, mamă! ― Să-l dezleg? Dar cine răspunde dacă vulpea îmi fură găinile? ― Nu se va mai întâmpla. Uită-te cât e de necăjit, zice Nicu şi îl mângâie pe Buchet. Următoarea noapte e la fel de frumoasă, la fel de senină. Cerul e plin de stele. Buchet stă lângă coteţ, de data asta fără zgardă. Îl aşteaptă pe Nicu care vine cu telescopul. ― Ieşi, Rigu! Bate Buchet la uşa coteţului. Ieşi! Să vezi telescopul! Rigu priveşte prin telescop. Se minunează. Nu a mai văzut aşa ceva. Deodată i se pare că acolo sus zăreşte o matahală de vulpe ce se furişează tiptil, tiptil spre o grămăjoară de steluţe. ― Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-cu-ri-guu-Rigu! strigă cocoşul. Păzea! Vulpea! Vrea să mănânce steluţele! ― Unde e?! Cine?! Ce?! sare speriat Buchet şi, hop, o prinde pe vulpe chiar în uşa coteţului. ― Ăsta da căţel, îl laudă stăpâna care aleargă somnoroasă la hărmălaia din ogradă. ― Bravo, Buchet! Bravo, Rigu! Dar ce facem cu Roşcata? ― Las-o să plece, zice Nicu. O fi având şi ea pe undeva pui. ― Ai dreptate, e de acord mama. Să plece! Sper că va uita pentru totdeauna drumul spre ograda noastră. ― Nicu, abia acum observă femeia. Ce faci aici? La ora asta cu telescopul? ― Du-te să dormi, Nicule! Dă-mi telescopul! Data viitoare, adaugă ea… voi privi şi eu cu voi stelele.

Răţuşca Maca De cum se ridică zorii, mama Ro, o raţă durdulie, cu picioarele scurte, cu mersul legănat, îşi ia cele zece răţuşte şi porneşte în grabă mare pe cărăruşa ce duce spre lac. ― Mai iute, mai iute, îşi tot îndeamnă ea răţuştele. Să ajungem înaintea gânsacilor că dacă ajung ei primii, nu mai avem ce căuta astăzi pe lac! În acea zi mama Ro avea de gând să le dea lecţie de înot odraslelor sale. ― O raţă nu mai e raţă dacă nu posedă arta înotului, îi place ei să zică mereu. Eu, de exemplu, sunt cea mai bună înotătoare dintre toate orătăniile ogrăzii şi sunt mândră de asta! Voi trebuie să fiţi la fel! Mama Ro vorbeşte fără să privească îndărăt. Cele zece răţuşte aleargă gâfâind pe urmele ei. De pe o pajişte verde, presărată cu flori de tot felul, cineva o salută pe mama Ro: ― Bună dimineaţă, doamnă! Încotro aşa grăbită? ― Ah! se opreşte bătrâna raţă. Dumneata erai, doamnă Clo? Bună, bună dimineaţa! Îmi duc răţuştele la baltă. Să le învăţ arta înotului. Astăzi, mititelele, vor încerca apa pentru întâia oară. ― Ptiu, face cu dispreţ doamna Clo. Noi, găinile, când ne murează ploaia suntem atât de nenorocite, darmite să ne aruncăm în apă de bună voie?! Ferească sfântul! ― Aşa e, doamnă, aşa e. Fiecare cu feleşagul său… ― În schimb ne place grozav să ne bălăcim în colbul din mijlocul drumului, continuă să pălăvrăgească găina, dar mama Ro nu prea are timp şi… schimbă tacticos tema discuţiei: ― Dar unde-ţi sunt puişorii, doamnă? ― O! Puişorii mei! Sunt pe aici, prin iarbă. Ei! strigă cloşca, veniţi iute la mama! Cinci pufuleţe gălbui îşi ridică căpşoarele din troscotul înalt şi aleargă sub aripa întinsă a mamei. ― Să nu le fie de deochi, exclamă încântată raţa. Sunt atât de drăgălaşi… să-ţi trăiască, doamnă! Îmi pare rău că nu dispun de timp, altfel aş mai zăbovi pe aici, acum însă mă grăbesc. Îmi cer iertare. Trebuie să plec. La revedere, doamnă, la revedere, puişori! Alaiul de raţe îşi continuă drumul. ― La revedere, la revedere, strecoară printre dinţi mama cloşcă, apoi bolmojeşte ca să n-o audă nimeni: „Auzi tu? Cică se grăbeşte? Şi le merge unora, nu şagă. Priviţi ce de-a pocitanii aleargă din urma ei… de-ar da vulpea peste ele că nu ar fi mare scofală… Eu, care am clocit mulţime de ouă, m-am ales doar cu câţiva puişori, iar ea? Cu un cârd întreg. Uf…” Mama Ro e abia la jumătate de cale. ― Am obosit, am obosit, scânceşte cea mai mică răţuşcă pe nume Maca. Să ne oprim un pic! Doar un pic… Mama Ro îşi întoarce capul: ― Cine a mai obosit? ― Eu. ― Şi eu. ― Toate am obosit… Mama Ro priveşte spre cer. ― Bine, cedează ea. Să ne odihnim! Soarele e încă jos. Aşa ori altfel – tot vom ajunge înaintea gânsacilor… Ce mai bucurie pe capul răţuştelor. Imediat se contopesc cu iarba înaltă, închid ochişorii şi gata – au aţipit. Mama Ro le priveşte cu drăgălăşenie. ― Sunt încă atât de firave, mititelele. Dar nu mă îndoiesc că vor deveni nişte raţe puternice. Înotul le va întări… Deodată raţa observă că cineva aleargă în direcţia lor. ― Ia te uită, face mirată mama Ro, zboară, nu alta… Răţuştele o aud. ― Cine zboară? sar ele din iarbă. Unde? Păi ăla e Azorică! Azorică! Azorică! strigă răţuştele în cor. Suntem aici! Vino! Şi iată-l pe Azor, un căţeluş năstruşnic cu o ureche albă lăsată în jos, cu cealaltă neagră – ridicată în sus, gâfâind din greu, dar fericit că e în mijlocul cârdului de răţuşte. ― Ham! Ham! Ham! Ham! se bucură căţeluşul fluturând vesel din codiţă. Am ajuns! În ogradă fără de voi îmi era atât de urât… Tata Grivei doarme, cu doamna Clo nu mă înţeleg, curcanul ăla îngâmfat mereu mă ciupeşte aşa că am hotărât să vă însoţesc până la baltă. Ce ziceţi? Mă luaţi? ― Bineînţeles, Azorică! Bineînţeles… Dar mai întâi de toate, arată-ne cum poţi tu să zbori? ― Eu? face mirat Azorică. Eu? Pot să zbor? Ah, da! Se dumereşte în sfârşit căţeluşul. Bineînţeles că pot să zbor. E foarte simplu. Acuşica vă arăt. Priviţi, zice el plin de importanţă, deci aşa… Te sprijini pe picioarele de dinapoi, ridici picioruşele din faţă şi… ― Terminaţi hârjoneala, intervine mama Ro. E vremea să mergem. Răţuştele nu o contrazic. Mama Ro în frunte, răţuştele după ea, Azorică după ele – tot alaiul vesel e pornit la drum. ― Ce zi minunată, şopteşte Maca la urechea cea neagră a lui Azor. ― Minunată, încuviinţează căţeluşul fluturând un pic urechea cea albă. ― Soarele e atât de vesel, cerul e atât de albastru, florile atât de mirositoare, hai să rămânem aici! Azorică se opreşte din mers. ― Cum, să ne oprim aici? întreabă el mirat. Fără permisiunea doamnei Ro? ― Păi da. O să te convingi, nimeni nici n-o să observe. Crezi că-i pasă cuiva de noi? ― Ţstt, te aud surioarele. Mai încet… ― Adică refuzi? întreabă bosumflată Maca. Aşa să înţeleg? Bine, cum vrei. Eu una nu merg mai departe… ― Ştiu eu, începe să ezite Azor, dar dacă dăm de vreo belea? ― Ce fel de belea, Azorică? Eşti neserios, zău… din contra, ne vom distra de minune. La ce-mi trebuie mie apa aia bâhlită? Zi şi tu? Pe când aici, pe toloacă, e pur şi simplu minunat. ― M-ai convins, se dă bătut căţeluşul. Rămân. Dar cu o condiţie… ― Ce fel de condiţie, Azorică? ― Eu voi fi bosul, înţelegi? Adică va trebui să asculţi întru totul de mine. Nici o mişcare aparte… ― Eh, Azorică! sare Maca în sus de bucurie. Eşti pur şi simplu un căţeluş nemaipomenit! Te voi asculta ca pe un frate mai mare… Pe neobservate cei doi încetinesc pasul, rămân tot mai în urmă, tot mai în urmă, apoi, când mama Ro şi cele nouă răţuşte dispar după cotitură, Azorică şi răţuşca Maca aleargă fericiţi pe câmpia plină de flori. ― Vreau să zbor, Azorică! Strigă Maca. Vreau să zbor! Arată-mi, învaţă-mă! ― Şmechero, îi răspunde căţeluşul. Iată de ce ai dorit să rămâi pe câmpie… ― Ei şi? Ce e rău în asta? Toate raţele, odată şi odată, învaţă să zboare. ― Da, dar orişice lucru e bun la timpul său. ― Ştii ceva? se bosumflă iarăşi Maca. Nu-mi ţine tu mie morală! Mai bine zi-mi, mă înveţi sau nu mă înveţi să zbor? ― Te învăţ, te învăţ, mormăie Azor. ― Atunci arată-mi ce trebuie să fac!? Rolul de învăţător şi de frate mai mare lui Azor îi place enorm. ― Aşa, zice el flatat, ridici picioruşele de dinainte, te sprijini pe cele de dinapoi şi îţi iei avânt, uite-aşa… Eu zbor, Maca, strigă Azorică sărind fericit peste tufişurile întâlnite în cale. Maca-a-a! Rămâi acolo! Mă întorc imediat! Astfel, tot zburând, Azorică nici nu observă când se pomeneşte în mijlocul celorlalte răţuşte. ― Unde e Maca? îl iau imediat la trei parale răţuştele. Unde ai lăsat-o pe surioara noastră? Mama Ro e atât de supărată încât de te vede – îţi rupe imediat urechiuşele… ― Liniştiţi-vă, se bâlbâie speriat Azor. Maca e pe câmpie, acuş o aduc… ― Vine mama Ro! strigă o răţuşcă. ― E cu nenea Grivei, zice alta. ― Acum chiar că am dat de belea, se gândeşte amărât Azorică… Rămasă singură, Maca încearcă să-şi ia avânt. După cum o învăţase Azor. Dar răţuşca are doar două picioruşe şi de îndată ce se smulge de la pământ, cade zgomotos în iarbă. Ce bine e că iarba e moale. ― Ah, oftează răţuşca. Niciodată nu voi zbura ca Azor. Niciodată… De pe o floare o urmăreşte atent un fluturaş roşu cu picăţele negre pe spate. ― Ha, ha, ha, ha, râde fluturaşul. Nu cunosc vreo pasăre sau vreun fluturaş, care ar fi zburat cu picioruşele! Tu ai aripi, Maca! Ia-ţi avânt cu aripile! Priveşte cum o fac eu! Hai, ce mai stai?! Ridică-ţi aripioarele! Urmează-mă! ― Am aripi? e nedumerită Maca. Adevărat? Adevărat! strigă ea. Sunt o pasăre! Voi zbura cu aripile mele! Şi Maca îşi întinde aripioarele, apoi luându-se după fluturaş, străbate câmpia în fuga cea mare crezând ca şi Azor că zboară. Nu-şi dă seama cât durează zborul. Se dumereşte abia după ce în jur se face întuneric. Speriată, Maca priveşte prin părţi. Nici pomină de câmpie sau de fluturaş. De jur împrejur doar arbori înalţi ce acoperă cerul. Crengile arborilor se clatină şi vin spre ea ca nişte limbi de balaur. Exact ca în poveştile mamei Ro. Maca e îngrozită. Deodată, din hăţişuri apare o doamnă. Doamna are ochii mari, verzi, botul ascuţit şi e îmbrăcată într-o blană roşcată. ― Azorică! Strigă Maca. Unde eşti, Azorică?! Salvaţi-mă! Mamă Ro! Nene Grivei! Unde sunteţi?! Apoi răţuşca închide ochii şi fără să mai stea pe gânduri, la nimereală, aleargă spre o mică luminiţă care abia-abia se mai întrezăreşte prin desişul pădurii. Când deschide ochii, vede că se află într-o arătură cu bolovani mari cât casa lui nenea Grivei. ― M-am rătăcit, scânceşte Maca. Ce mă fac? Cum să găsesc drumul spre casă? Azorică! strigă iarăşi răţuşca. Vino de mă ia! Mi-e frică! ― De ce ţipi, micuţo? aude un glas. Ai cumva nevoie de ajutor? E aceeaşi doamnă cu blana roşcată. Are la piept o floare roşie cu mijlocul negru şi floarea seamănă foarte mult cu fluturaşul de pe câmpie. Chiar dacă glasul ei e dulceag, Maca o priveşte cu neîncredere. ― Azorică! continuă să strice răţuşca, Azorică, vino! ― Ce tot ţipi? se încruntă deodată doamna. Nu mai fă atâta zarvă. Prin părţile noastre cei care tulbură liniştea sunt pedepsiţi. Maca amuţeşte. ― Ai înţeles deci? Bravo. Acum povesteşte-mi, cum ai nimerit pe-aici? ― Cine eşti? Nu te cunosc, abia deschide pliscul răţuşca. ― Nu mă cunoşti? zâmbeşte larg blana roşcată. Atunci e vremea să facem cunoştinţă. Eu sunt doamna Portocală. Poate ai auzit de acest nume. ― Nu, nu am auzit. ― E bine, zâmbeşte mătuşa. Tu cum te numeşti, micuţo? ― Maca, răţuşca Maca. ― Oooo, ce nume frumos! Te cheamă aproape la fel ca pe această floare, priveşte, ea e floarea de mac. ― Seamănă leit cu fluturaşul care m-a învăţat să zbor. ― Se prea poate, se prea poate… Cum ai ajuns tu în această arătură? ― Am vrut să zbor… începe să povestească răţuşca Maca. M-am luat după un fluturaş, fluturaşul a zburat până-n pădure şi… şi… m-am rătăcit. Maca plânge: ― Vreau acasă. La mămica mea, la nenea Grivei, la Azorică… ― Vai micuţo, ţi-am spus doar, fără lacrimi, nu pot să suport lacrimile, se încruntă mătuşa. Mai bine zi-mi, cine-i acest Azorică? ― Azorică e prietenul meu. E un căţeluş ce are o urechiuşă albă, ridicată în sus şi altă urechiuşă neagră – lăsată în jos. Azorică mă va căuta şi mă va găsi, ştiu bine… ― Ei, nu mai zi… chiar te va găsi? ― Bineînţeles, nu mă îndoiesc nici o clipă. ― Ştii ceva? Până te găseşte Azor, hai să te duc eu acasă! O cunosc bine pe mămica ta. ― Da?! Se bucură Maca. De unde o cunoşti? ― Păi, păi… eu sunt protectoarea tuturor păsărilor din împrejurimi. E de datoria mea să le cunosc pe toate. Iată acum te-am cunoscut şi pe tine… ― Atunci, sare Maca în sus de bucurie, ce mai stăm? Să mergem! De departe se aude un lătrat de câine. ― E Azor! strigă Maca. E Azor! Azorică, vino, sunt aici! Dar glasul lui Azor se pierde şi iar e linişte-n jur. ― Nu e Azor, scânceşte Maca. Mi s-a părut… ― Şi eu zic că ţi s-a părut, confirmă mătuşa Portocală. Nu-ţi mai face atâtea griji. Ţi-am spus că te duc eu acasă şi o să mă ţin de cuvânt. Ori poate nu mă crezi? ― Te cred… ― Atunci e bine, zice mătuşa mângâind-o pe răţuşcă pe cap. Fii şi tu un pic mai veselă! Hai, povesteşte-mi, atât de mititică cum eşti, când încă nici penele nu ţi-au crescut, cum de-ai reuşit să zbori?! Arată-mi, vreau să văd cum zboară o răţuşcă ca tine. ― Uite-aşa, zice Maca şi aleargă în jurul mătuşii cu aripioarele întinse. ― Prostuţo, râde doamna Portocală. Păi ăsta numeşti tu zbor? Parcă aşa trebuie să zboare o răţuşcă adevărată? ― Dar cum? e nedumerită Maca. ― E simplu, zice roşcovana. Ca să zbori în primul rând trebuie să prinzi la puteri. Dar ca să prinzi la puteri trebuie să ciuguleşti, uite, câteva semincioare din astea. Le vezi? ― Le văd. Ce e cu ele? ― Sunt seminţe de mac şi au însuşiri miraculoase. Vrei să le guşti? ― Ştiu eu, e nedumerită Maca. Dar nu sunt otrăvitoare? ― Ei, hai… Ai spus-o. Parcă aş putea să-i fac rău unei răţuşte atât de simpatice? ― Dă-mi una, se hotărăşte Maca. Ce se întâmplă după ce o mănânc? ― O! rânjeşte mătuşa Portocală, imediat aripioarele ţi se vor întări şi vei zbura până la cer, hăt până la soare! Ei, cum? E nerăbdătoare să afle mătuşa, ţi-a plăcut? ― Da, zice Maca, e foarte dulce, pot să mai iau? ― Bineînţeles, Maca, bineînţeles. Eh, rânjeşte pe sub mustăţi Portocala, ce m-aş face fără de proastele astea de raţe? Dacă ar avea măcar un pic de creier, probabil că de mult aş fi fost nevoită să rod ca şi ele imaşul… Te simţi bine, mititico? întreabă doamna Portocală văzând-o pe Maca ameţită. Ha, ha, ha, râde ea cu poftă, acum mai strigă dacă poţi! Strigă-l pe dulăul ăla de Grivei! Sau pe ţâncul lui Azorică! Strigă-i, ce stai?! La început răţuştei i se păru că se urcă sus, sus, pe un nouraş albastru şi că totul în jur e atât de luminos încât i se închid ochii de atâta lumină. Maca vrea să strige, dar limba n-o mai ascultă. Seminţele doamnei Portocală îşi fac efectul – îi paralizează vorbirea. Nouraşul albastru se destramă şi Maca se afundă în întuneric. Răţuşca simte că tot ce o înconjoară se prăbuşeşte odată cu ea. De undeva, de departe totuşi aude parcă un lătrat de câine. Îl visează pe nenea Grivei… Când îşi revine se vede înconjurată de mama Ro, de Azor, de nenea Grivei, de doamna Clo şi de simpaticii ei puişori. ― Doamne, Doamne, îşi fărâmă aripile doamna Clo dându-se pe lângă nea Grivei, cum crezi, întreabă ea în şoaptă, va supravieţui mititica? Îmi pare atât de rău, scumpă doamnă Ro… ― Va fi bine, îi linişteşte pe toţi nenea Grivei. S-a născut în cămaşă. Dacă mai întârziam un pic… nici nu vreau să-mi închipui ce ar fi putut să se întâmple… ― Unde e mătuşa Portocală? abia şopteşte Maca. Am visat? Am dormit şi am visat? ― Ba nu, există o astfel de mătuşă, zice Azorică. Însă nicidecum nu se numeşte Portocală… ― Îmi pare rău, adaugă nenea Grivei, că nici de data asta nu am reuşit să pun laba pe ea. Mare păcat… Mi-a scăpat. Dar tot o prind eu… Până atunci însă, voi, cei mici, nu vă lăsaţi păcăliţi atât de uşor. Principalul e să-i ascultaţi pe cei mari. Sper că ei au mai multă minte ca voi… Azorică şi-a primit deja pedeapsa. Pentru tine, Maca, cele întâmplate cred că îţi vor sluji pe viitor drept lecţie bună. Să nu uiţi să le spui şi altora!

Puiul de vrăbiuţă Puiul de vrăbiuţă stă singur în cuib. Îi este urât. Până se întoarce mama, mişcă intens din aripioare. Vrea să-şi ia cât mai repede zborul. Arde de nerăbdare să vadă cerul şi soarele. De aici, din arbore, nu zăreşte decât un mic petic azuriu. În fiecare dimineaţă vin să-l salute câteva raze şi aceasta e tot ce ştie el despre soare şi cer. Frunzele îi şoptesc ceva, puiul nu înţelege nimic, dar şoapta lor îl face să uite de singurătate. Uneori până la cuib zboară o buburuză mică, pântecoasă, îmbrăcată în haină roşie cu picăţele negre, care de fiecare dată îi ţine de urât, îi povesteşte o mulţime de lucruri hazlii. Astăzi e ziua când va veni buburuza. Trebuie să facă ordine, nu e corect să-ţi întâmpini prietenii într-o locuinţă neprimenită. Şi iată că cineva bate la uşă: ― Bună dimineaţa, îl salută prietena sa. Cum ai dormit? Aripioarele îţi sunt pregătite de zbor? ― Încă nu, răspunde mica vrăbiuţă. De dormit, însă, am dormit bine. Doar că am visat un vis ciudat… Se făcea că zburam împreună cu un frate, hăt până-n bolta cerească. Brusc aripioarele mi-au cedat, am ameţit, era cât pe ce să cad. Noroc că în vis m-a sprijinit frăţiorul… Eh, oftează puiul, de ce toată lumea are fraţi, doar eu sunt singur-singurel pe lume? ― Ai fi avut, zice buburuza, dacă nu erau atunci acei copii atât de lipsiţi de inimă… ― Care copii? nu pricepe puiul. ― E o istorie tristă… Mai bine să nu o cunoşti. Să vorbim despre altceva. ― Spune-mi! insistă micul ghemuleţ cenuşiu. Te rog! ― Dacă ţii cu tot dinadinsul… Dar te avertizez, e posibil că de acu încolo vei fi şi mai trist… ― Se nimerise o zi caldă, minunată, îşi începe povestea buburuza. Stând pe o floare m-am gândit că ar trebui să mă înalţ, să-i mulţumesc soarelui pentru căldura şi dragostea ce mi-o arată. Am fâlfâit din aripioare, m-am înălţat, dar am simţit ca nu-mi ajung puteri, soarele totuşi e prea departe. I-am strigat mulţumesc şi fiindcă obosisem – m-am aşezat pe crenguţa unui arbore. Crenguţa se dovedi a fi chiar cuibul în care te găseşti acum. Am văzut cinci ouşoare rotunde, strălucitoare, foarte drăgălaşe. Le priveam şi mă minunam cât de rotunde sunt. Deodată am observat doi copii ce se furişează spre cuib. Tocmai sosise pasărea-mamă. Începuse să strige, să ceară ajutor, dar ce poate face o mică păsărică în faţa puiului de om? ― Taci, nu ţipa! a zis unul din copii. Nu ţi le luăm pe toate. Un ou îţi rămâne! Şi-au băgat iute în sân patru din cele cinci ouşoare, au coborât, apoi i-am văzut urlând de bucurie în timp ce izbeau cu putere ouăle de pământ… Cel care a fost lăsat în cuib… eşti tu. ― Doamne, de ce au făcut un lucru atât de oribil? plânge puiul de vrăbiuţă. Mi-e frică de puiul de om… ― Nu trebuie să-ţi fie frică. În curând vei deveni o adevărată pasăre. Pe o păsărică ce zboară nu e uşor să o prinzi. Mai rău e de noi, gâzuliţele. Ne prind, ne rup aripioarele şi ne aruncă. Însă vreau să ştii – nu toţi copii sunt la fel. Unii dintre ei sunt foarte cumsecade… Regret cele întâmplate. Dar nu am fost în stare să ajut cu nimic… Eu plec, încheie cu tristeţe buburuza, îşi ia la revedere şi coboară în lumea florilor şi a gâzelor sale. A doua zi, buburuza roşie cu picăţele negre nu mai vine la cuib. Nici a treia, nici a patra zi. Puiul nu-şi găseşte locul. ― O fi păţit ceva? se îngrijorează el. Neapărat voi merge să văd ce s-a întâmplat! Puişorul fâlfâie din aripi, acestea îl înalţă, după care lin, uşor îl aşează pe iarbă. ― Ruză-buburuză! strigă mica vrăbiuţă. Unde eşti?! ― Sunt aici, o aude vorbind şi o vede pe o frunză de romaniţă. Mi s-a răsucit o aripioară. Pot zbura, însă doar pe deasupra florilor. Totul e bine. În curând o să-mi treacă. ― Ce frumoase sunt florile, se bucură puişorul şi ţopăie prin iarbă. Dacă nu te superi o să mai rămân, lumea de jos îmi place. ― Cum să mă supăr? Din contra. Sunt foarte bucuroasă, zice buburuza, apoi îi arată oaspetelui o floare de trandafir unde de obicei îşi are culcuşul. O mulţime de furnicuţe aleargă să-l vadă, câţiva bondari îl privesc miraţi, un fluture alb îl salută de parcă l-ar cunoaşte de când lumea şi doar o muscă pântecoasă, cu spatele verde bâzâie enervată, dar buburuza îi explică că musca e mereu enervată, mereu bâzâie nemulţumită. ― E minunat la voi, constată puişorul, dar nu rămân prea mult. Mămica ar putea să-şi facă griji. Trebuie să plec! şi puiul de vrabie mişcă din aripioare, însă, vai, aripioarele nu-l ascultă. Micul ghemuleţ ţopăie, ţipă, cere ajutor şi moare de frică la gândul că în orice clipă ar putea să apară copiii cei răi. ― Priviţi! se opresc două fetiţe. Un puişor de vrabie… ― E atât de drăgălaş, îl ia în palmă cea mai mică dintre fetiţe. ― Sărmănelul… Probabil o fi căzut din cuib, şopteşte cealaltă. Încă nu a învăţat să zboare. ― Să-l luăm acasă, propune fetiţa mai mică. ― Te gândeşti ce spui? Va muri de tristeţe. ― Îl ţinem la balcon, îi dăm semincioare, ne jucăm, îl sărutăm, îl încălzim, dacă îl lăsăm va fi mâncat de vreo pisică, nu ţi-e milă? ― Vorbeşti nerozii, se supără fetiţa mai mare. Îţi dai seama cum ar fi să ne ia cineva, să ne ţină închise, să ne dea bomboane, dar să n-o vedem pe mămica? Şi el are o mămică. ― Atunci? Ce facem? începe să plângă micuţa. Nu vreau să-l mănânce pisoii! ― Nu te întrista, o linişteşte surioara mai mare. Hai să-i găsim repede cuibul! Bietul pui tremură din tot corpul. Inima îi revine abia după ce îşi dă seama că se află iarăşi în cuib. ― Adevărat, nu toţi puii de om sunt la fel, se gândeşte el. Două fetiţe cu inimă bună. Când voi creşte – numaidecât le voi căuta să le zic mulţumesc… Obosit, puişorul adoarme. Visează că împreună cu fluturaşii, cu buburuzele zboară, pluteşte pe deasupra florilor, apoi se înalţă sus, sus – până la Soare! Soarele e cel ce-i iubeşte, îi încălzeşte întotdeauna pe toţi…

Povestea Creionaşului fermecat De ziua sa Marius a primit un cadou neobişnuit. Bunicul, care a venit de departe, tocmai din munţi, i-a dăruit un creionaş fermecat. ― Acest creion, i-a zis bătrânul, îţi va arăta adevăratele culori ale vieţii. Viaţa, nepoţele, are multe culori, dar oamenii deseori nu deosebesc nuanţele calde de cele reci, umbra de lumină, frumosul de urât şi de aceea, băiete, în lume se întâmplă multe lucruri deocheate. Cu ajutorul creionaşului, tu nepoate, vei şti întotdeauna ce culoare ai în faţă. Păstrează-l, ai grijă! Îţi va prinde bine… Marius i-a mulţumit bunicului, a pus creionul în buzunarul vestei şi… luându-se cu joaca a uitat de preţiosul cadou. Într-o zi însă, când se întorcea de la şcoală, băiatul a observat în faţa blocului său un trandafir înflorit. ― Ce floare minunată, s-a mirat Marius. O văd întâia oară. Am trecut de atâtea ori pe alături, dar nu am observat-o. Şi-a amintit de cadoul bunicului. De îndată ce a ajuns acasă – a găsit creionul, a luat o foaie albă de hârtie şi a pornit să deseneze. Nu mai avea nici o îndoială. Creionul era fermecat. Desena şi colora singur cu orişice culoare. Marius doar îl ţinea în mână. Pe foaie apăru un trandafir roşu, catifelat, frumos, de parcă ar fi fost viu. Dar nu se ştie de ce, de pe petalele trandafirului se prelungeau spre rădăcină lacrimi măşcate. ― O floare care plânge? se miră băiatul. Straniu. Ceva nu e în regulă aici. Marius alergă în curte. În grădiniţa cu flori văzu trandafirul încolăcit de mărăcini, înconjurat de sticle goale şi gunoaie aruncate de pe la balcoanele locatarilor. ― Zău, nu pricep, îşi zise Marius în gând, cum de nu am ştiut până acum că această grădiniţă e atât de neîngrijită? Porni în grabă să facă curat. Când termină lucrul observă că florile din jur emană o lumină caldă, plăcută. Scăldat de un soare domol al unui sfârşit de primăvară, trandafirul parcă-i zâmbea. ― O, cât de mult se vor bucura trecătorii, cât de mult vor admira zâmbetul trandafirului înflorit. Ciudat însă. Niciun trecător nu se oprea. ― Oare de ce? Se întrebă Marius, uimit. Privi mai atent. Descoperi că oamenii merg încolăciţi în propria lor umbră. ― Probabil, se gândi Marius, anume umbra le amestecă să observe frumuseţea din jur. Păcat… Deodată, de pe undeva alergă o fetiţă. Se opri lângă trandafir şi îl sărută. ― Bunico, strigă încântată fetiţa, priveşte, a înflorit trandafirul! E atât de gingaş, e atât de dulce! ― E o floare minunată, îi răspunse bunica apropiindu-se. ― Ca să vezi… Marius rămase şi mai uimit. Nu chiar toată lumea e învălătucită de umbră. Şi fetiţa, şi bunica emanau aceeaşi lumină albă, asemănătoare cu lumina florilor din grădiniţă. Revenind acasă Marius îşi privi încă odată tabloul. Nici pomină de lacrimi. Petalele trandafirului acum sclipeau de curăţenie. Altă dată, creionul îi desenă un ghemotoc mic, zgribulit, un căţeluş alb cu pete negre. Marius de mult îşi dorea un asemenea căţel. La un moment dat băiatului i se păru că aude un schelălăit jalnic. Alergă la fereastră. Afară ploua. În mijlocul curţii văzu un biet căţeluş – ud, părăsit, neputincios, un căţeluş care în momentul acela cerşea ajutor. Marius nu stătu pe gânduri. Cât ai clipi aduse căţelul în casă. În primul rând îl spălă de noroi. Îi dădu să bea lapte cald apoi, toată ziulica, îl purtă în braţe – să-l încălzească. De atunci el şi Ghemotoc, căci acesta era acum numele căţeluşului, deveniseră prieteni de nedespărţit. Colegii de clasă nu credeau nimic din ceea ce le povestea Marius despre creionaşul său fermecat. ― Un creionaş fermecat? ziceau ei. Face minuni? Poveşti… Adevărate poveşti. Cine mai crede astăzi în asemenea păcăleli? Adevărul e că tu, Marius, desenezi în ultima vreme altfel, mai bine parcă… am zice chiar – foarte frumos. La o lecţie de desen colegul de bancă i-a cerut lui Marius creionaşul. ― Dă-mi-l un pic! Te rog! Vreau să desenez căsuţa bunicilor mei de la ţară. Mi s-a făcut foarte dor de ei. Nu i-am văzut de un car de vreme… Toţi copiii ştiau că Ilie nu are pic de talent la desen. De data asta însă Ilie desena cu uşurinţă. Creionul alerga pe foaie şi în scurt timp copii au văzut o căsuţă mică, curată, scăldată în nucari bătrâni. Căsuţa cu olane roşii, cu brâie albastre avea ferestrele mici şi triste. ― E atât de tristă căsuţa bunicilor tăi, de ce? l-au întrebat copiii pe Ilie. ― Fiindcă sunt singuri, sunt foarte singuri. Mi-e atât de dor de ei… La acea lecţie tuturor copiilor li s-a făcut dor de bunicii lor. Rând pe rând au împrumutat creionaşul de la Marius şi au desenat câte o căsuţă. Profesoara a lipit desenele unul de altul, iar Marius a scris desubt: acesta e satul tristeţii bunicilor noştri… De atunci nimeni nu s-a mai îndoit că Marius e stăpânul unui creion fermecat. Ba chiar din acel moment în clasa lui Marius lucrurile neobişnuite au pornit să se ţină lanţ. Colegii au început să perceapă evenimentele din jurul lor un pic mai altfel decât înainte. ― Priviţi, ziceau ei, cât sunt de murdare străzile oraşului nostru. E prea multă umbră şi prea puţină căldură în acest oraş. Noi vrem ca oraşul să fie frumos, luminos şi curat. Dar pentru ca acest vis să se realizeze e nevoie de multă muncă, deci la treabă, prieteni! Pentru început au făcut curat în propria clasă. Apoi au aranjat gazonul din faţa şcolii. Au îngrijit florile, au măturat trotuarul. Au muncit din greu şi chiar dacă mai rămâneau încă multe de făcut, copiii se simţeau fericiţi. La o altă lecţie de desen profesoara a propus elevilor să deseneze oraşul aşa cum ar vrea ei să-l vadă în viitor. Fantezia copiilor a întrecut toate aşteptările. Profesoara a venit cu propunerea să afişeze desenele pe o plachetă în faţa şcolii. ― Oamenii, îşi ziceau copiii, vor dori neapărat ca oraşul să fie cât mai curând exact ca în desenele noastre. Maturii ne vor ajuta şi nu e departe timpul când vom trăi în cel mai minunat oraş de pe lume. Astfel în faţa şcolii a apărut un mică expoziţie cu genericul: „Oraşul nostru de mâine”. Dar majoritatea orăşenilor, preocupaţi de propriile griji, învălătuciţi în propria umbră, continuau să treacă absenţi pe alături. ― Eh! îşi ziceau cu necaz copilaşii din clasa lui Marius. Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne ascultă. Nu-i nimic, se îmbărbătau picii. Vom creşte mari şi vom schimba faţa acestui oraş. Viitorul e al nostru. Lumea pe care o vom construi noi va fi mai frumoasă, mai bună, mult mai curată şi mai cinstită. ― Aoleu! s-a speriat rău de tot un drăcuşor cu corniţele ascuţite şi cu codiţa între vine la urechile căruia a ajuns foarte repede planurile copiilor. Ăştia vor să schimbe lumea?! Vor ca lumea în care trăiesc ei să fie mai bună şi mai dreaptă?! Dar fraţilor, acest lucru nu se va întâmpla niciodată! Nu am de gând să permit o asemenea nelegiuire. Altfel s-a zis cu haita de draci de prin străfundurile iadului căci e bine ştiut: într-o lume corectă – diavolul nu prea are ce face. Cât încă nu e târziu – la treabă, Michiduţă! Şi drăcuşorul se făcu invizibil, se lipi de copii, apoi din una-n alta află cu uşurinţă că mama tuturor relelor nu e altcineva decât un prăpădit de creionaş. ― Hi, hi, hi, râse mulţumit Michiduţă. Las’ că-i arăt eu… Cu mine şi-a găsit nănaşul… Cât ai zice peşte îl fac să nu mai tulbure minţile copilaşilor. ― Altele îţi vor fi de acu înainte farmecele, creionaşule… Astfel, în una din zile Marius se pomeni fără de cadoul bunicului în buzunar. Îşi aminti că îl uitase pe măsuţa din clasă. ― Nu i se va întâmpla nimic, se linişti băiatul. De ce să-mi fac griji? Totul va fi cum nu se poate de bine. Între timp, creionaşul rămas singur se întristă rău de tot. Nu-i plăcea singurătatea şi pe deasupra îi mai era şi frică. Ca să mai uite de cele întâmplate începu să viseze. Nici nu observă cum în clasă se lăsă întunericul. ― Unde o fi plecat Marius? se întrebă cu tristeţe creionaşul. Poate că ar fi mai bine să-l strig? Marius, Marius! strigă el. Unde eşti?! Fu nespus de surprins când dintr-un colţ al clasei auzi un glas piţigăiat: ― Nu-l striga degeaba, prietene, Marius nu va veni. Te-a părăsit. Pentru totdeauna. Nu mai are nevoie de tine. ― Cine eşti? Nu te cunosc. Arată-te. Vreau să te văd. Şi nu te cred. Mâine voi fi din nou în buzunarul lui Marius… ― Visezi, naivule, îi răspunse iarăşi glasul. De azi înainte – eu îţi voi fi stăpân. Deprinde-te cu gândul… ― Dar cine eşti totuşi? insistă creionaşul. Vino mai aproape! Deodată, chiar alături, creionaşul observă o făptură ciudată cu două corniţe în cap, cu o coadă lungă, lungă, pe care şi-o învârtea fudul de ici colo. ― Să facem cunoştinţă, cuvântă creatura. Iată-mă! Eu sunt! Michiduţă! ― Michiduţă? Ce nume ciudat… ― Aşa e. De obicei toţi pictorii au nume ciudate. ― Eşti pictor? Nu am auzit de tine până acum. ― Cum? Nu ai auzit de marele pictor Michiduţă? Nu ştii că atunci când oamenii vor să creeze ceva bun şi frumos – eu le amestec culorile? ― Nu ştiu, dar dacă zici tu – te cred. Aş vrea să văd ce poţi. Hai, desenează, te rog! ― Eu? Să desenez? De unul singur? Hi, hi, hi, chicoti drăcuşorul şi strânse creionul cu putere între degetele sale păroase. Toată viaţa de acu înainte noi doi vom desena împreună! Lucruri minunate, băiete! Lucruri minunate! ― Dă-mi drumul, dă-mi drumul! ţipă, creionaşul. Te rog, mă doare! ― Nici nu mă gândesc. De azi înainte suntem de nedespărţit. Voi pătrunde în inima ta şi de acolo îţi voi porunci să desenezi tot ce îmi va trece mie prin cap. Prin desenele tale oamenii vor vedea doar ce voi dori eu să vadă. A doua zi, adunându-se în clasă, colegii lui Marius au rămas cu gurile căscate la cele văzute. Tapetele, mesele, scaunele – toate erau zugrăvite cu fel de fel de drăcuşori. Deasupra tablei atârna un tablou cu chipul unui drac bătrân şi caraghios. La început copiii nu ştiau ce să zică până când unul dintre ei îşi reveni şi strigă: Minunat! Minunat! Astfel de desene nu am mai văzut vreodată! ― Adevărat! au strigat şi ceilalţi. Desenele sunt pur şi simplu superbe! ― Vă plac aceste mâzgălituri? Nu mai deosebiţi urâtul de frumos? Dar ce sa întâmplat cu voi, prieteni? Aţi uitat cum desenează creionaşul meu fermecat? s-a revoltat Marius şi a mers iute spre măsuţa sa, a luat creionul şi a încercat să deseneze ceva la repezeală. Dar mare i-a fost mirarea când pe foaie a apărut un drăcuşor leit celora de pe tapete. ― O, o, o! Iată cine e autorul acestor drăcuşori! Bravo, creionaşule! Ţine-o tot aşa! au strigat copiii în cor. I-au smuls lui Marius creionul din mână apoi, cu mare zarvă, au mai adăugat drăcuşori pe ici, pe colo. S-a iscat o învălmăşeală, a pornit o ceartă, s-a încins o bătaie, s-au răsturnat scaune, mese şi nimeni nu a bănuit că toate se întâmplă din pricina unui prăpădit de drăcuşor pe nume Michiduţă. Vestea despre creionul care desenează drăcuşori s-a dus ca fulgerul prin toată şcoala. Foarte curând tapetele din clasele alăturate semănau leit cu tapetele din clasa lui Marius. Aceiaşi drăcuşori, aceleaşi mâzgălituri peste tot. Nimic nu mai era ca înainte. Nu se mai făcea curăţenie, florile, neîngrijite, se ofileau, gazonul din faţa şcolii dispăruse. Nimeni nu mai observa că în jur e prea puţină lumină, prea puţină căldură. Tuturor li se părea că e bine aşa. Copiii acum aveau alte preocupări. Umblând din mână în mână, după ce a făcut ocolul şcolii, creionaşul a trecut la o altă şcoală. În timp scurt toate şcolile din oraş semănau între ele ca nişte picăţele de apă. Marius nu mai dădea de urma creionaşului În una din zile însă, plimbându-se cu prietenul său Ghemotoc prin faţa blocului, băiatul observă un copilaş ce desena sârguincios drăcuşori pe păretele casei. ― De unde ai acest creionaş? Îl întrebă Marius pe băieţaş. ― Mi l-au dat la grădiniţă, i-a răspuns piciul. Astăzi e rândul meu să desenez cu el. Mâine creionaşul va fi al altui copil. Îl vezi? E fermecat! Desenează doar ce-i trăsneşte lui prin cap… ― Ştii ceva? i-a sugerat Marius copilului. Lasă-i tu pe ceilalţi! Mai bine hai să facem schimb! Tu-mi dai creionaşul, iar eu îţi dau în loc o cutie întreagă cu creioane colorate. Ce zici? Îţi convine? ― Păi… nu prea. Ăsta e fermecat… ― Când eşti pictor adevărat, orişice creion, orişice pensulă devine fermecată. Cu un singur creion însă, niciodată nu vei deveni un pictor veritabil. Gândeşte-te… ― M-ai convins… aş vrea o cutie cu creioane colorate, dar nu mă minţi? ― Cum să te mint? Ţi le aduc imediat. Aşteaptă-mă aici! Schimbul a fost făcut. În sfârşit cadoul bunicului era iarăşi în buzunarul lui Marius, dar, cu părere de rău, creionul nu putea desena decât drăcuşori. Până la urmă lui Marius i-au plăcut drăcuşorii. Şi-a înfrumuseţat cu ei camera, a mâzgălit cărţile, caietele apoi, plictisindu-se, a aruncat creionul cât colo şi a uitat de el. A sosit vacanţa. Bătrânul muntean a coborât muntele, venind să-şi vadă nepotul. De îndată ce a intrat în camera lui Marius – şi-a dat seama de cele întâmplate. ― Marius, a întrebat bătrânul, mai ai creionaşul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta? ― Bineînţeles, bunele. Acuşi ţi-l aduc… ― Îmi pare bine că l-ai păstrat, a zis bunelul. Mâine dimineaţă aş vrea să mergem prin oraş. Te-aş ruga să ai creionul la tine. Să nu uiţi. E foarte important… A doua zi era duminică. Bunicul şi nepotul s-au trezit devreme. Au pornit să cutreiere oraşul. Au rătăcit timp îndelungat pe străzile aproape pustii. Bunicul i-a povestit lui Marius lucruri nemaipomenit de frumoase. Despre munţii în care s-a născut, despre copilăria sa, despre strămoşi, despre datina străbună. Vremea a trecut pe neobservate. Într-un târziu, ajungând în grădina publică, s-au oprit să se odihnească. ― Marius, a zis bunicul aşezându-se pe o bancă, ai creionaşul? ― Da, bunicule, e aici, în buzunarul de la vestă. ― Dă-l încoace un pic! Scoţând din buzunar un cuţitaş, bătrânul desfăcu iute creionaşul în două, îi scoase grafitul şi fărâmiţând-ul îl aruncă în lada cu gunoi de alături. ― Ce faci bunicule?! Strigă Marius. E creionaşul meu fermecat! ― Stt… îi făcu bunicul să tacă, acuş o să vezi… Deodată, din ladă ţâşni speriat un drăcuşor năstruşnic cu două corniţe ascuţite în cap şi o coadă lungă, strâns lipită de vine. ― Te-am prins, râse cu poftă bătrânul apucând şi răsucind de câteva ori codiţa drăcuşorului în jurul degetului. Eşti al meu! ― Dă-mi drumul, lasă-mă! ţipa şi se zbătea drăcuşorul. N-am să mai fac. Marius, uimit, privea cu ochii mari cât cepele… ― Vezi? zise bătrânul. El e vinovat de tot ce se întâmplă în ultima vreme cu voi. Dar acuşi îi găsesc eu ac de cojoc. Cu acelaşi cuţitaş îi scurtă lui Michiduţă coada şi ca şi pe grafitul creionaşului – o aruncă în lada cu gunoi. Văzându-se fără coadă, dar liber, drăcuşorul o luă la sănătoasa ţipând şi blestemând până când se făcu nevăzut. ― Bunicule, întrebă Marius cu teamă, eu nu voi mai avea niciodată un creionaş fermecat? ― Ba da, îi răspunse blând bătrânul. Iată chiar acum îţi mai dăruiesc unul. Acesta însă va fi ultimul, ai grijă… Lui Michiduţă îi va creşte coada la loc şi chiar dacă nu – se va găsi un altul ca să facă rău. Lumea e plină de draci, iar treaba lor e mereu una şi aceeaşi – să amestece culorile, să-i facă pe oameni să vadă lumea doar cum vor ei. Oamenii însă – trebuie să fie vigilenţi. Tu trebuie să fii vigilent, altfel niciodată nu vei şti care sunt adevăratele culori ale vieţii. M-ai înţeles??? ― Da, bunicule, şi se lipi strâns de bătrân. Pe la o amiază s-au întors acasă. În faţa blocului, au observat acelaşi trandafir înflorit. Era la fel ca odinioară. Roşu, catifelat, superb. Dar ca şi atunci când l-a văzut întâia oară, trandafirul stătea înconjurat de mărăcini şi de gunoaie. ― Un trandafir între mărăcini? s-a întristat bunicul. ― Imediat o să fac curat, bunele. Nu-ţi fă griji! A pornit în grabă să adune gunoaiele. Când şi-a terminat lucrul Marius a văzut că în jur se revarsă o lumină albă, caldă, plăcută. Lumina venea de la florile din grădiniţă. În apartament băiatul şi-a găsit pereţii curaţi. Nici pomină de drăcuşori. Marius a luat o foaie de hârtie şi a desenat trandafirul. ― Ce floare minunată, a zis bunicul. E floarea dragostei şi a purităţii… Marius nu a răspuns nimic. Mai târziu însă s-a apropiat de bătrân şi l-a sărutat: ― Îţi mulţumesc, bunele. Îţi mulţumesc pentru creionaş. E atât de bine să poţi observa frumosul din jur… ― Ai grijă, l-a sfătuit bunelul. Păstrează cu sfinţenie acest cadou! Încă multe lucruri minunate îţi va arăta… Aş vrea, a mai adăugat bătrânul, aş vrea nespus de mult ca în lumea noastră fiecare copil să aibă parte de câte un creion fermecat… Cine ştie, a oftat munteanul, poate că odată şi odată acest lucru se va întâmpla… Să sperăm… Ar fi un lucru nemaipomenit…

Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan ― De ce toate pisicuţele au noroc şi doar eu nu am avut noroc de o stăpână blândă şi cumsecade? se gândeşte pisicuţa Lulu în timp ce tremură de frig în mijlocul ogrăzii. Mare scofală, îşi zice ea cu necaz. Am lins un pic de smântână… De parcă ar fi ultima smântână pe care o are stăpâna… Chiar ieri prietena sa, pisicuţa Lili, i s-a lăudat ce bucate alese mănâncă, cât de frumos e tratată, toţi o iubesc, o mângâie, o sărută şi este lăsată să doarmă în casă, la picioarele stăpânilor. Nu în ger împreună cu orătăniile. Că e o pisică, o pisică de casă, nu una sălbătăcită prin lăzile de gunoaie. A vrut doar să se simtă mai deosebită, a gustat din smântânică, cel puţin ca să-i ştie gustul, altfel nici nu are ce-i povesti prietenei sale Lili. Şi tocmai atunci a trebuit să între stăpâna. Ce tărăboi, ce ţipete pentru ţâra aia de smântânică… Şi tare gustoşică mai era! S-a ascuns sub pat, a început să miaune jalnic crezând că va fi iertată, dar de unde? Au scos-o cu mătura, au dat-o afară, nici măcar în tindă nu i-au permis să stea, şi acum iat-o în mijlocul ogrăzii. Are blană, însă ce folos, gerul o străpunge până la oase. Va muri, va îngheţa şi ce bine îi va părea nesuferitului de Ţâgan, care acum o priveşte bucuros din căsuţa sa. E adevărat, şi ea s-a bucurat atunci când l-au legat, dar l-au pus în lanţ pe bună dreptate, nu avea ce să latre zi şi noapte la toţi copiii de pe drum, căci de, copiii sunt copii. Câte unul mai arunca cu pietre, ceilalţi însă erau copii cuminţi. De speriat, câinele ăsta negru ca dracul îi speria pe toţi laolaltă. Bine, copiii… Însă dânsa? Dânsa cu ce se făcuse vinovată că o fugărea de i se rupea inima-n piept de frică? Odată a fost nevoită să urce hăt în vârful casei ca să scape cu blăniţa întreagă. Nu ştie de ce o urăşte atât de tare Ţâgan, ea nu-i poartă pică, ba chiar îi pare rău ştiindu-l legat, singur în frigul cel mare. Ce răi sunt stăpânii şi ce naiv e Ţâgan… Cu toate că îndură frig, uneori foame şi sete, dulăul le este credincios, e gata oricând să-şi dea viaţa pentru ei. Ea nu-i va ierta. Dacă bineînţeles va rămâne vie, ceea ce nu prea crede… Negreşit că vor găsi-o mâine dimineaţă îngheţată, le va părea rău, dar va fi târziu… Zăpada e atât de rece încât îi pare fierbinte. Îi frige picioruşele. Aleargă un pic, puterile o părăsesc, se aşează nu departe de cuşca lui Ţâgan, se gândeşte cu groază că uite-acuşi acesta se va repezi, o va încolţi, însă poate e mai bine aşa. Stăpânii vor auzi ţipetele ei, vor veni să o salveze, va sta iarăşi lângă soba fierbinte. Stăpânei i se va face milă, îi va da să mănânce smântânica pe care oricum a început-o. Bineînţeles că atunci o va ierta pe stăpână. I se va lipi ca mai înainte de picioare, se va lăsa mângâiată, va prinde şoarecii din pod, iar când se va lua cina în casă, va aştepta cu răbdare să i se arunce câteva fărâmituri de pe masă. Toate acestea acum depind doar de Ţâgan. De ce tace? Pare-se nici gând nu are să se repeadă. Doarme de parcă nu ar fi pe aproape o pisică. ― Bine, bine, se enervează pisicuţa. Dacă nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mohamed! Aşa îi aude pe oameni zicând uneori şi fără să ezite se bagă în cuşca lui Ţigan. ― Doar să apară cât mai repede stăpânii! se gândeşte ea cu groază. Apoi se aşterne pe un mieunat sfâşiitor de ţi s-ar fi rupt inima dacă ai fi auzit-o. Nimeni însă nu aleargă. Ţâgan se trezeşte, o priveşte mirat, apoi îi face loc alături. ― Încetează, zice el împăciuitor. Îmi spargi timpanele. Dacă ai venit, fii binevenită. Lasă mieunatul. Nu te-aude nimeni, nu-i pasă nimănui… Dormi. Îmi va fi şi mie mai cald, nici tu nu vei îngheţa… Pisicuţa nu pricepe nimic: ― Ăsta e Ţâgan sau e altcineva? Dar nu… E Ţâgan. Ce-o fi păţit? Aşa ceva nu are cum să fie! Şi Lulu o zbugheşte din cuşcă, vine la uşa casei, bate cu codiţa, miaună de nu mai poate, nimeni nu-i deschide. Nu are încotro. Se întoarce în cuşcă, se cuibăreşte alături de Ţâgan, aici e cald de parcă ar sta lângă sobă. Adoarme, visează un lac plin cu smântână şi se trezeşte abia când aude glasul stăpânei: ― Priviţi! strigă aceasta. Lulu a noastră doarme alături de Ţâgan! Ha! Ha! Ha! Un câine şi-o pisică! Nu-mi vine să cred! Lulu e cu pielicica întreagă! Ha! Ha! Ha! Mâţa asta chiar că e şmecheră! Afară e ziuă albă… ― Mda… se gândeşte Lulu. Aş vedea eu unde-ai dormi dumneata dacă ai îngheţa de frig… Şi fiindcă noaptea trecută a fost lăsată nu doar să îngheţe, ci şi să moară de foame, supărată foc, pisicuţa trece pe lângă stăpână şi merge în pod să vâneze şoareci. Din acea zi Lulu şi Ţâgan sunt mari prieteni. Împart aceeaşi încăpere, ba chiar mănâncă din aceeaşi strachină, căci pisica nu mai intră în casă. Uneori Lulu se urcă pe spatele dulăului şi îi scarpină pielicica. Alteori îşi permite să-l plesnească cu lăbuţa, Ţâgan nu se-nfurie, se întâmplă din joacă. Cine ar fi crezut că o fiinţă atât de fioroasă la înfăţişare poate avea o inimă atât de bună? Toată lumea se miră de o asemenea prietenie de parcă nu ar şti că uneori anume necazul îi apropie pe cei necăjiţi…

Oraşul cu ochii de ploaie Să fi zis cineva pe atunci că oraşul Lumină, oraş scăldat tot anul de un soare blând, îmbăiat de ploi albastre şi calde, îmbătat de parfumul florilor – va deveni peste vremi o urbe tristă şi mohorâtă, în care soarele aproape că nu se mai iveşte şi în care oamenii nu cunosc cum arată o floare adevărată – acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Dar anii s-au scurs. Urmele urbei de altădată s-au şters. Oraşul şi-a schimbat înfăţişarea, şi-a schimbat denumirea. Din pricina necontenitelor ploi, oraşului Lumină i s-a zis „Oraşul cu ochii de Ploaie”. Nimic nu se schimbă în bătrâna urbe. Plouă şi plouă necontenit. În fiecare primăvară, când apar primii bobocei de floare, orăşenii aşteaptă cu sufletul la gură. Vor să-şi vadă oraşul inundat de floare şi de parfum. Dar sunt ani buni de când acest lucru nu se mai întâmplă. Nu există flori în oraşul cu ochii de Ploaie. Şi nimeni nu ştie de ce. Chiar dacă pomii dau roadă, nici o fiinţă vie nu-i vede împodobiţi în mantie albă. În lipsa adevăratelor flori, orăşenii meşteresc flori artificiale, din hârtie colorată. Astfel pentru ei viaţa prinde culoare. Pentru toată lumea ploile sunt o adevărată nenorocire. Ploile reci, tulburi, cu stropi cenuşii şi mai ales ploile cu stropi vişinii. Ultimele se abat întotdeauna pe neprins de veste. În timpul ploilor cu stropi vişinii dispar o mulţime de oameni. Şi iarăşi nimeni nu ştie de ce. Nu e de mirare, deci, că oraşul cu ochii de Ploaie e trist, mohorât şi de cele mai multe ori – pare pustiu. Şi totuşi în acest oraş cenuşiu, alături de ceea ce se numeşte tristeţe, trăieşte un omuleţ, un copilaş cu totul şi cu totul deosebit. Ştefăniţă locuieşte împreună cu mama şi bunica într-o căsuţă cu ferestruicile mici care parcă privesc mirate la tot ce se întâmplă afară. Băieţelul are părul de aur. Ochii lui mari, negri strălucesc ca două steluţe. Faţa îi este luminată de zâmbet şi copilul mai întotdeauna e vesel şi bine dispus. Veselia lui e sursă de mare îngrijorare pentru bunica. Ea crede sincer că orişice bucurie se plăteşte cu lacrimi. De aceea când râde copilul, bunica plânge. Vara Ştefăniţă aleargă prin ploaie şi strigă că stropii nu sunt reci, sunt calzi, iar ploaia nu e cenuşie, e străvezie, e ca argintul. ― E adevărat, zice el, că cerul mai întotdeauna e acoperit de nori, dar sunt zile când soarele străluceşte. Dar şi acele puţine zile senine, în afară de dânsul, nimeni nu le vede. Cel mai mult bunica se întristează când nepotul afirmă că florile înfloresc peste tot. ― Ştefăniţă, îi explică bunica, tot ce vezi e rodul unei imaginaţii bogate. Ţi-am povestit prea multe poveşti despre flori. Nu există flori în oraşul nostru. Ţine minte! Altfel, îl ameninţă ea, eu cu mama vom fi nevoite să te ducem la medic. Să-ţi corecteze vederea. ― Dar… bunico, priveşte! exclamă copilul şi tace. Îi este frică de medici. Foarte curând însă uită. Şi iarăşi aleargă prin ploaie şi strigă că ploaia e caldă, e ca argintul, că lângă prispă a înflorit trandafirul, că de-a lungul cărăruşei gherghinele şi-au desfăcut petalele. ― Vai, Ştefăniţă, se întristează bătrâna, tu vezi doar tufe de trandafir, doar frunze de gherghine. În ultimul timp mai ales pe mama tot mai des o bate gândul să consulte medicul. ― Lasă-l, Oana, zice bunica. Se joacă… Născoceşte. Se bucură… E copil. Mai lasă-l. Nu e bolnav. O imaginaţie bogată nu e o boală. ― Dar vede lucrurile strâmb, zice Oana, şi nu e bine. ― Dar vede lucrurile frumos şi asta e bine. ― Va suferi când îşi va da seama că lumea e mult mai urâtă. ― Va suferi dacă nu-şi va închipui că lumea poate fi şi frumoasă… Iar între timp Ştefăniţă continuă să rămână un om fericit între o mulţime de oameni nefericiţi. Şi totuşi are şi el clipe de mare tristeţe. În acele clipe îşi aminteşte de tata. Tata, după spusele mamei şi a bunicii, a dispărut într-o zi, pe o ploaie cu stropi vişinii. A plecat şi nu s-a mai întors. Ştefăniţă ţine minte acea zi. Înainte să plece, tata l-a sărutat, a scos din buzunar câteva semincioare roze şi i-a vorbit: ― Priveşte aceste seminţe, Ştefăniţă! Când vor fi aruncate în sol, când vor răsări şi vor înflori, prin frumuseţea lor vor avea puterea să destrame vălul Minciunii de pe ochii tuturor orăşenilor. Din oraşul nostru va dispărea Minciuna, va dispărea Frica, va dispărea Tristeţea. Vom trăi zile minunate, copile, a zis tata şi a plecat. De atunci nu la mai văzut nimeni. Mama şi bunica plâng mai tot timpul. Ştefăniţă le sărută, le şterge lacrimile şi le zice că de asta plouă – lacrimile lor se prefac în stropi de ploaie. ― Tata se va întoarce, le îmbărbătează el. Se va întoarce fiindcă eu îl aştept. Şi în fiecare zi Ştefăniţă priveşte în lungul străzii. Uneori i se pare că vede silueta înaltă a tatei. Dar acea siluetă dispare, se topeşte. Ştefăniţă însă nu se dă bătut. Crede ferm că va sosi clipa când îşi va îmbrăţişa din nou tatăl. Şi nimeni şi nimic nu-i poate strămuta această credinţă. Într-o dimineaţă bunica descoperi în camera copilului, pe noptieră, o floare albă cu petalele tivite cu fir de aur pe la margini. ― Ce floare minunată! De unde o ai, Ştefăniţă? întreabă bătrâna. Tu ai modelat-o? ― Dar nu e modelată. E o floare vie. Mi-a dăruit-o femeia în Alb. ― Ştefăniţă, lasă poveştile, se enervează bunica. De unde ai floarea?! Vreau adevărul. ― Întotdeauna îţi spun adevărul, suspină copilul. Tu însă niciodată nu mă crezi… ― Bine… Îşi promit că de data asta te cred. Hai, povesteşte! ― Bunico, porni să povestească Ştefăniţă, astă noapte m-am trezit din pricina unei lumini puternice. Am deschis ochii şi am văzut o femeie tânără, îmbrăcată în rochie albă. Pe cap avea o coroniţă cu flori şi din acele flori izvora lumina. Bunico, femeia în Alb semăna foarte mult cu femeia din fotografia de pe peretele din camera ta. ― Ai visat, Ştefăniţă. În acea fotografie sunt eu, când eram mireasă. ― Nu am visat, bunico, se supără copilul. Iarăşi nu mă crezi… ― Te cred, te cred, puiule, îl mângâie bătrâna, iar în suflet i se furişă îngrijorarea. Povesteşte mai departe, zise ea în timp ce se gândi că chiar mâine va pleca cu Ştefăniţă la medic. ― Femeia a scos o floare din coroană, continuă povestea băiatul, mi-a întins-o zicându-mi: „Ştefăniţă, eşti unicul om din acest oraş căruia la naştere nu i s-a picurat în ochi otrava Minciunii, a Fricii şi a Deznădejdii. Doar tu vezi lucrurile aşa cum sunt şi nu cum dictează oamenii cu ochii de gheaţă! În puterile tale e să salvezi oraşul de întuneric, de minciună, de aceste creaturi cu ochi şi cu inimă de gheaţă. În curând vom merge în noaptea Minunilor!”. M-a sfătuit să nu mă tem căci îmi va fi mereu alături. „Ai grijă de floare!”, a mai spus femeia şi s-a făcut nevăzută. Mă crezi, bunico? întreabă Ştefăniţă. ― Te cred, răspunse bătrâna nehotărâtă, apoi luă floarea şi o mirosi. O aşeză într-o vază şi i se păru că îi simte parfumul. Brusc îşi aminti ziua când îl aduseseră pe Ştefăniţă de la maternitate. Copilul dormea zâmbind prin somn, ca un îngeraş. Fiecărui prunc, îndată după naştere i se picura în ochi nişte picături miraculoase care, aşa li se spunea părinţilor, pe parcursul vieţii aveau să le corecteze vederea. Fără de aceste picături, li se zicea, copiii în loc de realitate vor vedea lucruri inexistente. Vor suferi mult din această pricină. Nici un părinte nu ezita să îndeplinească ce i se cerea. Marius însă, tatăl copilului, insistă atunci să-i picure el singur picăturile lui Ştefăniţă. Acum bătrâna e convinsă că el nu a făcut acest lucru. ― Ar fi fost o nenorocire, se bucură ea, dacă în loc de flori Ştefăniţă ar vedea peste tot şerpi şi balauri. Pe drum spre medic trecură prin faţa unei cafenele pe care era scris cu litere măşcate: „Îngheţată”. ― Vreau îngheţată! Strigă Ştefăniţă. Vreau îngheţată! În clipa aceea licări o femeie îmbrăcată în alb, cu un voal de mătase pe cap. La o adiere de vânt, voalul femeii zbură atingând faţa bătrânei. ― Ce fiinţă ciudată se gândi bătrâna. Păşeşte de parcă pluteşte. ― Bunico, şopti Ştefăniţă, e femeia în Alb. E femeia care mi-a dăruit floarea… Bătrâna nu-i răspunse. Se căznea să-şi amintească încotro pornise. Uitase totul. ― Îngheţată? vorbi ea derutată. Să intrăm… Se aşezară la o măsuţă, vizavi de singurul vizitator din cafenea. În timp ce Ştefăniţă îşi savura îngheţata, bătrâna moţăia pe scăunaşul ei. Tresări când îl auzi strigând: ― Bunico, priveşte! strigă Ştefăniţă. Bărbatul de colo are ochii de gheaţă! Se înturnă speriată. Văzu o faţă sticloasă, pătrată. Doi ochi ca două globuri de gheaţă. Frigul ce izvora din acele globuri o străpunseră. ― Nu mai vreau îngheţată, scânci Ştefăniţă. Bătrâna simţi că amorţeşte. Găsi totuşi puteri, îl smulse pe copil de pe scăunaş, îl luă în braţe şi alergă spre ieşire. Afară se întunecase de-a binelea. Când intrară în cafenea era dimineaţă. I se păru că stătură doar câteva clipe. Acum era noapte. Privi în jur şi nu recunoscu locurile. Nu ştia pe unde s-o apuce. Toate îi erau străine. Se aflau pe o străduţă îngustă la capătul căreia licărea o luminiţă albastră. Alergă într-acolo. În faţă i se deschise o stradă largă, luminată de o mulţime de beculeţe multicolore. Maşinuţe năstruşnice, pântecoase, rotunde, fără uşi, fără fereşti circulau îmbulzindu-se din ambele părţi. Bătrâna surâse: „Gândaci”, şopti ea. Maşinuţe „Gândac”. Nu mai văzuse aşa ceva. Brusc simţi cum o arde frigul în spate. Se înturnă şi la câţiva paşi îl zări pe omul din cafenea. Nu avea nici o îndoială – era urmărită. Fără să ezite, cu copilul în braţe, prin mulţimea de maşinuţe trecu în fugă strada cea Mare. Nu reuşi să pună piciorul pe trotuar că auzi o bubuitură. Spre groaza ei, îl văzu pe bărbatul din cafenea sub roţile unui camion. Se repezi să-i acorde ajutor, dar în faţă i se postă aceiaşi femeie în Alb. ― Cine eşti?! strigă revoltată bătrâna. Pleacă! Nu vezi?! Un om e sub roţi! ― Nu e om… îngână femeia fără să ridice privirile. E doar un bolovan de gheaţă… Suntem în Noaptea Minunilor… Apoi, ca şi prima dată se făcu nevăzută. Sub roţile camionului acum stătea doar un enorm bolovan de gheaţă. ― Eram convins că am lovit un bărbat, vorbi speriat şoferul camionului. Priveşte, i se adresă el bătrânei, e gheaţă! Cea mai adevărată gheaţă… De unde s-o fi luat pe această vreme? E abia început de toamnă. ― Va fi probabil o iarnă grea, răspunse bătrâna apoi, fără să ştie de ce, merse spre staţia de troleibuz. Ştefăniţă se trezi şi întrebă somnoros: ― Unde suntem, bunico? ― În Noaptea Minunilor, îngână bătrâna apoi urcă în primul troleibuz sosit în staţie. Se aşezară pe o banchetă de lângă fereastră. Lumina caldă, plăcută ce izvora din tavan îi picură bătrânei linişte-n suflet. O toropi somnul. ― Ce noapte somnoroasă, se gândi ea şi aproape că aţipise când prin mijlocul salonului trecu aceiaşi femeie în Alb. ― Bun venit în Noaptea Minunilor, le zâmbi femeia şi se grăbi spre cabina şoferului. Bătrâna îşi frecă ochii. ― Nu există nici o femeie în Alb, se încăpăţână ea să creadă. Mi se năzăreşte. Sunt obosită. Apoi, sprijinindu-se de sticla ferestrei, adormi. O trezi iarăşi strigătul lui Ştefăniţă: ― Trezeşte-te, bunico! strigă el. Priveşte! E foarte frumos! Troleibuzul se deplasa încet, fără să oprească la vreo staţie. Prin faţa bătrânei şi a copilului se perindau privelişti nemaivăzute. Case albe, înalte, cu vitrine largi, ornate frumos, de jur împrejur straturi de flori, lumini ce izvorau de peste tot şi făceau ca noaptea să pară zi. ― Ştefăniţă, sări bătrâna speriată de pe banchetă, acesta nu e oraşul nostru! Dumnezeu ştie unde am nimerit! Ştefăniţă! Unde suntem?! ― În Noaptea Minunilor, bunico, răspunse calm copilul. ― Care noapte, Ştefăniţă?! Nu vorbi prostii, nu există minuni! Vreau acasă! Cum să ieşim de aici? Dar nu reuşi să pronunţe aceste cuvinte că troleibuzul opri deschizându-şi larg uşile. ― Să coborâm, îl trase pe copil bătrâna. Mai iute! Cine ştie unde ne poate duce această maşină. Trebuie să găsim drumul spre casă… Mare le fu mirarea când se văzură chiar la capătul stradelei cu luminiţa albastră. De parcă nici nu se urniră din loc. Nici pomină de case albe, de straturi de flori, de stradă largă, de maşinuţe pântecoase. Peste tot – întuneric, beznă. De la lumina albastră văzură cafeneaua. Îşi dădură seama că doar cu o străduţă mai în vale e mica lor căsuţă. Bătrâna îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă: ― Hai, puiule, vorbi ea. Am întârziat… Ne aşteaptă mama. Să mergem acasă! ― Nu vreau acasă! strigă brusc băiatul. Pleacă! Eu rămân în Noaptea Minunilor! ― Cum să rămâi singur?! Nu vezi ce întuneric e? Eşti încă mic. ― Nu-mi pasă! Şi nu sunt singur. Sunt cu Femeia în Alb, bunico, se linişti Ştefăniţă. Spune-i mamei că mă voi întoarce. Însă doar după ce voi alunga întunericul din oraş. Şi copilul porni să alerge prin noapte. ― Aşteaptă! îl ajunse din urmă bătrâna. Aşteaptă! Nu te las singur… merg cu tine. Merseră de-a lungul străzii fără să ştie încotro. Tăceau… ― Ştefăniţă, rupse tăcerea, bătrâna. Ştii care va fi cea mai mare minune a acestei zile? ― Care? ― Va fi o mare minune dacă eu şi cu tine vom nimeri acasă. Băiatul nu reuşi să răspundă căci brusc se stârni un vânt puternic şi un vârtej fierbinte îi prinse în interiorul său. În câteva clipe pluteau pe deasupra caselor adormite. ― Acesta e sfârşitul, se gândi cu groază bătrâna. Închise ochii, îşi cuprinse nepotul, îşi văzu toată viaţa în faţă, dar spre marea ei uimire în următoarele clipe nu se întâmplă nimic deosebit. Când deschise ochii văzu că se află pe o insuliţă plutitoare, plină de flori şi verdeaţă. Deasupra lor se deschidea cerul cu mulţimea de stele. ― Bunico! strigă Ştefăniţă. Noi urcăm spre stele! E atât de minunat să urci spre stele! Bunico, e foarte frumos aici! ― Frumos, frumos… bâigui bătrâna. Doamne, ce o fi cu noaptea asta? Mi se încleie ochii… Ce noapte somnoroasă… Ştefăniţă, o să dorm un pic… După aia vorbim. Şi bătrâna adormi imediat. Ştefăniţă privi îndelung cerul cu stelele. Le vedea pentru prima dată. Ar fi privit încă mult timp, dar insula (care plutea) îl legăna şi curând îl toropi şi pe el somnul. ― Bunica ta e bătrână, o auzi şi o văzu imediat pe Femeia în Alb. Ea trebuie să se odihnească, noi însă nu avem timp de somn, zâmbi ea. Spune-mi, mai vrei să alungi întunericul de deasupra oraşului tău? Şi femeia îi întinse un căpeţel de aţă. ― Vreau, strigă Ştefăniţă! Vreau! Numai că nu ştiu cum să fac acest lucru. Toată lumea trebuie să vadă cât de frumos e cerul cu stele! Ar fi minunat! ― Priveşte în jos, spune-mi ce vezi? ― Întuneric… Doar întuneric. ― E întunericul ce acoperă oraşul tău… şi al meu… De ani şi ani de zile… vorbi cu tristeţe femeia. Şi doar un copil cu inimă, cu suflet curat, cu priviri luminoase poate să-l destrame. ― Ce trebuie să fac? ― Trage de căpeţelul de aţă! Deapănă un ghem. Când vei ajunge la celălalt capăt, întunericul va fi destrămat. Lumina stelelor se va revărsa peste casele, peste feţele orăşenilor şi va aduce bucurie pe chipurile lor. Ce zici? Începem? ― Începem, răspunse Ştefăniţă şi imediat porni să depene ghemul. Era o nimica toată. În scurta lui viaţă depănase o mulţime de gheme. În lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, bunica îi depăna poveşti, el depăna gheme. ― Să nu-ţi pară că e uşor, surâse Femeia în Alb. Dacă adormi, tot ce-ai depănat – se va ţese la loc. Să te îngrijeşti să nu scapi aţa din mâini. Nu te lăsa pradă somnului… Îţi las acest trandafir. Sper că îţi va prinde bine. Apoi Femeia tăcu. Pe furiş îşi şterse o lacrimă. Luându-şi avânt se înălţă şi dispăru printre stele. ― Ne vom mai întâlni! îi auzi de departe glasul. I se păru că acest glas seamănă foarte mult cu glasul bunicii. Continuă să depene. Ghemul se mărea văzând cu ochii. Prin spărtura formată îşi văzu oraşul. Acolo jos, într-o căsuţă mică, îl aşteaptă mama. Va fi foarte mândră când va afla de isprăvile lui, îi trecu prin minte. Cu gândul la mama nici nu observă cum îl prinde somnul. Se trezi de la mirosul trandafirului. Mai avea aţa în mână, dar tot ce depănase se ţesu la loc. Se întristă, dar nu-şi pierdu curajul. Porni iarăşi să depene. Şi iarăşi îl fură somnul. Îşi dădu seama că somnul e mai puternic decât el şi imediat îi veni o idee salvatoare. Pe tulpiniţa trandafirului observă un ghimpe. Aşeză floarea astfel încât atunci când va adormi – bărbia să-i cadă direct în ghimpe. Suportă cu dârzenie înţepăturile. Picături de sânge îi curgeau din bărbie colorând trandafirul alb în roşu. În sfârşit ajunse la celălalt capăt al firului. ― Am reuşit! strigă Ştefăniţă aruncând ghemul în sus. Peste oraşul meu va ploua cu lumină! Ghemul se destrămă şi mii de steluţe colorate se împrăştiară în jur. ― Ştefăniţă! ziseră steluţele ocupându-şi locul pe boltă. Ne-ai salvat de urgia întunericului şi îţi mulţumim! Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutorul nostru, să ne chemi aşa: Hei steluţe, surioare! Am acum nevoie mare, De al vostru ajutor!   Şi vom veni! Vom veni, Ştefăniţă! Adio! Abia după asta băiatul îşi dădu seama cât e de obosit. Se culcă alături de bunica şi legănat de insuliţa plutitoare, îmbătat de mirosul florilor adormi buştean. Se treziră în oraşul lor, pe băncuţa de lângă luminiţa albastră. Strada era luminată şi lumina venea din cer. ― Am adormit, vorbi bătrâna. Şi am visat un vis foarte ciudat. ― Ce vis, bunico? ― Se făcea că pluteam pe o insulă plină cu iarbă şi flori. Flori adevărate… Deasupra se deschidea cerul cu stelele. Stele pe care nu le-am văzut niciodată… ― Bunico, priveşte! Bătrâna îşi înălţă privirea. ― Ştefăniţă! strigă ea. E o minune! De auzit am auzit… dar nu m-am gândit că le voi vedea pe toate cu ochii mei… Ştefăniţă, priveşte! A răsărit Luna! Ce se întâmplă? ― E noaptea minunilor, bunico. ― Nu-mi vine să cred. Poate că încă visez? ― Nu visezi, zise copilul şi vru să-i spună toată povestea, dar brusc cerul se întunecă. Casele mohorâte, strada pustie, arborii dezgoliţi, toate câteva clipe în urmă aurite de razele lunii – se cufundară iarăşi în beznă. ― Ce păcat, se întristă bătrâna. A durat foarte puţin… Să mergem acasă, Ştefăniţă. Copilul izbucni în plâns: ― Am crezut că am reuşit… să alung întunericul, suspină el. Dar… sunt prea mic… ― Ai reuşit, Ştefăniţă, flutură pe alături rochia Femeii în Alb. Ai reuşit… Nu te întrista! Eşti mare. Şi iarăşi ca acolo pe insuliţă femeia se înălţă spre cer. ― Eh, oftă bătrâna. Ce păcat că nu pot să-i văd faţa. Dar sunt sigură că e tânără şi frumoasă. Dacă aş avea anii ei – mi-aş lua avânt şi aş zbura până-n bolţile cerului… Aş cutreiera străfundurile pământului… Nu m-aş da bătută până nu aş afla unde e Marius, copilul meu, tatăl tău, Ştefăniţă. Dar sunt bătrână şi fără de putere. Să ne întoarcem acasă. Pe neaşteptate însă începu să ningă. Fulgi albi, măşcaţi cădeau lin, uşor şi părea că peste oraş ninge pentru prima oară. De la albul fulgilor strada prinse contur. Bătrâna îşi văzu nepotul: ― Ştefăniţă! strigă ea. Ce s-a întâmplat?! Adineauri erai mic, acum eşti băiat mare. Îmi ajungi aproape la umăr! Femeia! Femeia aia e o vrăjitoare! Mi-e frică… Să plecăm de aici! Dar Ştefăniţă stătea împietrit fără să-i răspundă. ― Ce ai puiule? se îngrijoră bătrâna. De ce taci? ― Bunico, prinse glas Ştefăniţă, ai auzit? ― Ce s-aud? Îmi ţiuie în urechi de atâta linişte. ― Bunico, tata… Tata mă strigă. Îmi cere ajutorul. Întoarce-te acasă! Eu plec! Şi băiatul o rupse la fugă prin perdeaua de fulgi. Fără să ezite, bătrâna alergă în direcţia în care dispăru copilul. Se prinse la gândul că aleargă uşor, de parcă cineva îi toarnă puteri în picioare. Îl zări pe Ştefăniţă, apoi iar îl pierdu. Nu mai ştia de cât timp aleargă. Încetase să ningă. Nimerise într-o fâşie densă de ceaţă. Era convinsă că Ştefăniţă e dincolo de această fâşie. O usturau ochii, i se întretăia răsuflarea, dar continua să înainteze prin ceaţă. Brusc o izbi o lumină în faţă şi îşi dădu seama că nimerise din noapte în zi. Se afla în Piaţa cea Mare a oraşului. Văzu nenumăratele trepte ce duceau către Monument. Nimeni dintre orăşeni nu ştia ce reprezintă această construcţie. Vară sau iarnă, ziuă sau noapte, Monumentul stătea înfăşurat în negură. Uneori din direcţia lui se auzeau sunete sinistre care îi făceau pe oameni să creadă că acel loc e bântuit de stafii. Ca să îmblânzească stafiile – împleteau cununi din flori artificiale şi le depuneau la capătul scărilor. Nu îndrăzneau să urce, să vadă ce se află acolo. Acum lumina soarele, era senin şi bătrâna văzu că Monumentul nu era altceva decât o enormă clădire cenuşie ce se pierde în nori. O trecură fiorii. ― E înfricoşătoare, se gândi ea. Privi în jur şi nu observă nici o fiinţă. ― Ştefăniţă, şopti bătrâna, unde eşti, măi copile? ― Sunt aici! îi auzi imediat glasul. Urcă! ― Unde aici?! Nu te văd! ― Lângă Monument, bunico! Vino! ― Ce cauţi tu acolo, copile?! se îngrozi bătrâna. Nimeni nu are dreptul… Apoi porni să urce treptele. Nu urcă decât câteva. Picioarele îi deveniră de plumb şi simţi cum cineva o ia de subsiori şi o înălţă. Se pomeni plutind pe deasupra pieţei, pe deasupra nenumăratelor scări. Nu apucă să se dumerească că se şi află alături de Ştefăniţă. ― Cine te-a adus aici?! se repezi bătrâna spre copil. Să plecăm acasă! ― Dar pe tine cine te-a urcat până aici? zâmbi Ştefăniţă. ― Păi… Cine? Nu ştiu. ― Ea. Priveşte-o. E în spatele tău. Femeia în Alb… Bătrâna se înturnă. Rămase mută de uimire. ― Ştefăniţă, bâigui ea. Această femeie… sunt chiar eu… A înviat fotografia mea de pe perete… Doamne sfinte… Ştefăniţă, femeia asta mi-a furat tinereţea! ― Nu ţi-am furat tinereţea, vorbi femeia. Ci eu chiar sunt tinereţea ta. Întotdeauna ţi-am stat în preajmă. Nu vei scăpa de mine atât de uşor… Eu te văd, tu – nu. Căci sunt invizibilă… Acum însă te voi părăsi. Trebuie să fac acest lucru. Lasă-l pe băiat în grija mea… Bătrâna părea că nu aude: ― Cât de frumoasă am fost, cât de frumoasă… îngână ea. Vru să pipăie rochia femeii în Alb, dar aceasta dispăru. ― Adineauri era aici… Unde e fotografia mea înviată? ― E pe aproape. A devenit invizibilă. Doar e noaptea minunilor. Pentru toţi acei care nu ar trebui să ne vadă şi noi suntem invizibili. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni! Auuu! Auuu! Şi Ştefăniţă alergă în jurul clădirii. Auuu! ― Încetează! Vei trezi fantomele! ― Nu mi-e frică de fantome! Nu mi-e frică de stafii! Strigă băiatul, dar brusc se opri. Ambii auziră un glas tânguitor: ― Vino, Ştefăniţă, şoptea cineva. Vino! Am nevoie de ajutorul tău… Bătrâna recunoscu glasul feciorului său. ― E Marius! Să intrăm! Să-l salvăm! ― Bunico, în clădire voi intra doar eu. Rămâi pe loc! Să nu adormi! Aşteaptă-mă! Şi sub privirile îngrozite ale bătrânei peretele Monumentului, ca un magnet, îl sorbi pe băiat în interior. În locul prin care dispăruse Ştefăniţă rămase o spărtură de forma şi înălţimea unui om. Bătrâna se repezi spre perete, dar o forţă nevăzută o opri pe loc. Întinse mâna şi atinse peretele. Era rece ca gheaţa. ― Acest monument e zidit din blocuri de gheaţă, se gândi ea cu tristeţe. Se va topi… Se va topi neapărat… Apoi, îndepărtându-se, obosită şi indispusă se aşeză jos, pe iarbă şi porni să aştepte… Ştefăniţă se pomeni într-o încăpere umedă şi friguroasă. Nu exista nici o ferestruică, dar prin pereţi răzbătea o lumină tulbure. Nu văzu pe nimeni. ― Unde eşti, tată, şopti el. Peste o habă de vreme auzi răspunsul: ― În subsol… Găseşte scăriţa… Coboară! Scăriţa o găsi la capătul sălii. Porni să coboare. Cu fiecare treaptă în jos se făcea tot mai întuneric. Când nu mai văzu nimic, îl trecu un fior de frică. ― Poate că acel glas nu e al tatălui meu, se gândi. Poate că ar fi mai bine să mă-ntorc? În oraşul peste care acum ninge atât de frumos? Totuşi continuă să pipăie treptele. Brusc scăriţa şi întreaga clădire porni să se zguduie. Ştefăniţă alunecă şi căzu în gol. ― Taaaatăăăăăă! Strigă el. Ajută-mă! Mi-e frică! ― Steluţele… auzi vocea. Aminteşte-ţi de steluţe!!!   Hei, steluţe, surioare, Am acum nevoie mare De al vostru ajutor!   Veniţi iute – altfel mor! zise băiatul şi imediat fu înconjurat de un roi de steluţe multicolore. Steluţele îl prinseră în razele lor ca într-o plasă şi peste câteva clipe se văzu aşezat pe o podea de beton. De la lumina steluţelor observă că se află într-o încăpere asemănătoare cu acea de sus. Doar că aici tavanul era sprijinit de o mulţime de coloane vişinii. Clădirea încetă să se zguduie. ― Tată, am venit, vorbi Ştefăniţă şi glasul lui, în liniştea din jur, sună ca un ecou. Dar această linişte sinistră fu brusc spartă de nişte sunete stranii care se înteţeau cu fiecare clipă. Sunetele ţâşneau de peste tot. Din coloanele vişinii, din pereţi, de sub podea. Plânsete, vaiete, strigăte de durere făcură clădirea să se zgâlţâie iarăşi. Chiar dacă mai crescuse un pic, Ştefăniţă rămase un copil. Aceste sunete înfricoşătoare îl speriară. Îşi astupă urechile: ― Tată, unde eşti? întrebă el şi izbucni în plâns. Mi-e dor de tine, tată! În sfârşit auzi glasul cunoscut: ― Linişteşte-te, fiule, vorbi glasul în timp ce celelalte sunete dispărură. Nu te speria! Îmi pare bine că ai avut curajul să cobori în această prăpastie. Dar îmi pare rău pentru copilăria ta. Altfel ar fi trebuit să fie… Iartă-mă… Însă numai ţie pot să-ţi încredinţez taina pe care o ascund aici. Te iubesc, fiule! „De ce nu te văd?”, vru să întrebe Ştefăniţă, dar observă cum din centrul încăperii, de sub podea se strecură o şuviţă de fum. Şuviţa căpătă forma unui sul şi când sulul se înălţă la câţiva metri, în interiorul lui Ştefăniţă îşi văzu tatăl. Arăta altfel decât îl ţinea minte. Era foarte înalt. Avea îmbrăcăminte albă, lungă, strălucitoare, iar faţa îi păru străvezie. Cu toate acestea era tatăl său. Ştefăniţă alergă spre el. ― Opreşte-te! Îl auzi strigând. Priveşte în jos! ― De ce? nu pricepu băiatul. ― Vezi un cerc? ― Îl văd, şopti Ştefăniţă oprindu-se chiar la marginea cercului. ― E cercul care ne desparte… E cercul dintre viaţă şi moarte… Nu ai voie să treci peste el. Trebuie să trăieşti! Te-am chemat nu ca să te pierd. Te-am chemat să-ţi arăt unde am ascuns torbiţa cu seminţe roze. Îţi aminteşti? ― Îmi amintesc, tată. ― Caută-le! Le vei găsi în această încăpere. Glasul tatălui devenea tot mai surd. ― Când vei avea semincioarele, continuă tata, când te vei întoarce în oraş, să semeni cu el oraşul. Vor răsări şi vor înflori flori. Flori pe care le va vedea orice suflare… Ai înţeles, fiule? ― Am înţeles… Tată, întrebă Ştefăniţă în timp ce inima i se zbătea ca o pasăre prinsă-n laţ, spune-mi, eşti viu sau eşti mort? ― Nu mai sunt o fiinţă în carne şi oase… Sunt doar un suflet… Am rămas întemniţat aici de către oamenii cu ochii de gheaţă. Pentru acele semincioare… Ca atâtea alte suflete pe care le-ai auzit adineauri strigând. Vrem să ne eliberăm, să ne înălţăm, să fim alături de cei dragi. Dar e cu neputinţă. ― De ce, tată? ― Am fost zidiţi în această clădire… Însă altceva vroiam să-ţi mai zic. ― Spune-mi, tată! ― Am refuzat, fiule, să-ţi picur în ochi otrava minciunii… Acum eşti sortit să vezi cât de frumoasă, de gingaşă poate fi o floare, dar şi cât de urât, de hidos poate fi sufletul unui om. În curând te vei convinge de asta. ― Tată… ― Ştiu… E o povară prea grea pentru un copil. Dar nici nu bănuieşti cât de puternic eşti. Te vei descurca… ― Mă voi descurca, tată. ― Găseşte torbiţa. Găseşte şi stârpeşte din grădina oamenilor cu ochii de gheaţă Floarea Minciunii. În tulpina acelei flori stă ascuns Balaurul Minciunii. Din ochi, de pe limba sa izvorăsc acele picături care mai apoi sunt picurate în chii pruncilor, la naştere. Eliberează floarea de balaur şi otrava Minciunii va înceta să mai curgă! Glasul tatălui devenea tot mai nedesluşit. ― Tată! strigă Ştefăniţă, nu te mai aud! Faţa, hainele părintelui său porniră să se destrame. Sulul de fum se întinse pe toată suprafaţa încăperii. Apoi încet, încet se strecură sub podea. ― Adio, fiule, auzi Ştefăniţă. Caută torbiţa! Când vor înflori florile – toate sufletele întemniţate aici vor fi eliberate. Se vor înălţa… Ai grijă de tine, de mama, de bunica! Nu permite sufletului tău să îngheţe… Femeia în Alb… Femeia în Alb… fură ultimele cuvinte pe care le mai desluşi Ştefăniţă. Glasul se stinse. În sală se lăsă aceeaşi tăcere sinistră. Ştefăniţă plângea. Plânse îndelung. Într-un târziu se linişti. Îşi şterse lacrimile şi porni să caute. Văzu steluţele strălucind sub tavan. Pipăi podeaua, pereţii, coloanele vişinii, dar nu găsi nimic. Îşi pierdu curajul. Deodată auzi un foşnet şi văzu că sala se umple de păsări. Păsări mari, albe, cu aripile frânte. Păsările încercau să zboare. Zburau în tăcere până sub tavan, se loveau de pereţi şi cădeau nemişcate pe podea. Se pomeni înconjurat de o mare de păsări albe. Unele din ele dădeau semne de viaţă. Ar fi vrut să le ajute. Încercă să le atingă. Imediat însă, păsările dispăreau. Dispărură toate. Băiatul se întristă foarte tare că nu reuşise să salveze nici una. Într-un colţ îndepărtat observă o singură pasăre. Alergă spre ea, o luă în braţe şi o mângâie. O sărută şi-i simţi căldura. Închise ochii şi avu senzaţia că îl ţine în braţe pe tata, nu tata pe el. Ca atunci când era mic. Îl simţi atât de aproape, încât deschise ochii crezând că îl va vedea. Nu văzu însă pe nimeni. Nici pasărea nu mai era. Se dumeri. Toate păsările erau sufletele celor îngropaţi de vii în această prăpastie. Ultima fusese sufletului tatălui său. Stătea împietrit, sprijinit de perete. Avea o dorinţă atât de arzătoare să găsească torbiţa încât ar fi fost în stare cu mâinile lui de copil să sape această podea de beton. Locul pe care stătuse pasărea rămase luminat. Ştefăniţă observă în podea o adâncitură. Scotoci şi scoase de acolo o torbiţă. Era torbiţa tatălui său. Tata îl ajutase să o găsească. Îşi turnă în palmă câteva seminţe roze. Îşi aminti de vorbele lui din ziua când plecase ca să nu mai revină. ― „Priveşte aceste semincioare, Ştefăniţă”, îi zise atunci tata… ― Mi-e dor de tine, tată, şopti băiatul. Şi tot atunci o văzu alături pe Femeia în Alb: ― Nu fi trist, grăi ea. Tatăl tău te vede, te aude, te simte… Se bucură pentru tine, se întristează. Te ajută, te protejează, te fereşte de rău. Nu te va părăsi niciodată. E îngerul tău păzitor. Când te vei întoarce acasă, îi vei simţi pretutindeni prezenţa. Lasă tristeţea, îl îmbrăţişă femeia. Hai să căutăm Floarea Minciunii! Asemeni unor păsări, femeia şi cu Ştefăniţă, de mână, se înălţară până la sala de sus. Trecură apoi în altă sală, la fel de spaţioasă. Aici Ştefăniţă văzu o mulţime de maşinuţe: ― Gândaci, îşi aminti el porecla pe care le-o dăduse bunica. „Maşinuţe Gândac”… Se apropiară de un perete lateral. Femeia şopti ceva, dar nu se întâmplă nimic deosebit. ― Nu se deschide, vorbi ea dezamăgită. Aceasta e uşa spre grădina în care creşte Floarea… Va trebui să găsim cheia… Cheia însă se află în buzunarul celui mai important Căpcăun. I-o vom lua. Ce zici? Încercăm? ― Căpcăun? se miră Ştefăniţă. Credeam că sunt oameni cu ochii de gheaţă. ― Aşa e… Oamenii cu ochii de gheaţă sunt însă cei mai adevăraţi căpcăuni. Se hrănesc, se adapă cu sufletele celorlalţi oameni. Cine nimereşte în ghearele lor au de ales – să devină ca ei ori să putrezească pe fundul acelei prăpăstii. Îi vom aştepta în sala în care se adună în fiecare zi. Hai, Ştefăniţă! Şi iarăşi zburară pe deasupra treptelor din interiorul clădirii. În sfârşit se pomeniră într-o sală foarte frumoasă, cu multe lumini, împodobită cu flori, ca de sărbătoare. Fotoliile ce împânzeau sala erau goale. Dar nu dură mult. Se auzi zgomot, tropăit şi pe uşă dădură buzna o mulţime de oameni. Erau oameni obişnuiţi. Îmbrăcaţi în haine omeneşti, cu ochelari fumurii pe nas. Se aşezară în tăcere în fotolii. Un timp nu se auzi nici un sunet. Apoi brusc, parcă de nicăieri, în faţa celorlalţi apăru un tip care la început stârni râsul lui Ştefăniţă. Omul era în întregime pătrat. Ştefăniţă vru să întrebe cine e, dar bărbatul îşi scoase ochelarii de pe nas. Văzu că în loc de ochi are doar două globuri mari de gheaţă. Ceilalţi îi repetară gestul. Nici unul nu avea ochi de om – cu sclipiri de dragoste, de bucurie sau chiar de tristeţe în ei. Ochi de gheaţă, linişte de gheaţă… Pe neaşteptate în această linişte rece omul din faţă porni să urle. Apoi îşi întinse mâinile, scoase un răcnet şi imediat mâinile i se prefăcură în labe. Gheare lungi, ascuţite acoperiră sala. Faţa pătrată i se desfigură, corpul îi crescu, hainele îi plesniră şi din interior ţâşni la suprafaţă o creatură foarte scârboasă. În sală – acelaşi lucru. Încăperea mişuna de creaturi scârboase. Speriat, Ştefăniţă se ghemui lângă femeia în Alb. ― Nu-ţi fie teamă, îl linişti ea. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni. Noi suntem în alt spaţiu… Nu ne paşte nici o primejdie. Asistăm la un ritual pe care ei îl repetă zilnic. Îşi verifică interiorul. Printre ei nu trebuie să se strecoare străini. Învelişul le este de om, interiorul – de fiară. Când se amestecă printre oameni, nu-i poţi deosebi şi chiar cel de alături poate fi unul din ei. Doar ochii îi pot da de gol. Ei însă îşi acoperă ochii şi în afară de asta, cine să-i descopere dacă tuturor orăşenilor li s-a picurat încă din copilărie Otrava Minciunii? Însă când va fi stârpită Floarea din care izvorăşte minciuna, când vor răsări şi vor înflori florile din semincioarele roze – frumuseţea florilor va alunga monştrii ce sălăşluiesc în interiorul acestor creaturi hidoase… Priveşte-i, revin la vechea lor înfăţişare! Şi într-adevăr – toate acele fiinţe scârboase dispărură. Ştefăniţă îi avea iarăşi în faţă pe oamenii cu ochii de gheaţă. Păreau foarte obosiţi. ― Acum vor dormi, zise femeia în Alb. Ne vom apropia de cel mai important căpcăun şi-i vom sustrage cheia. Luară cheia fără probleme. Căpcăunul sforăia de se zgâlţâia scaunul sub el. Merseră în sala cu maşinuţe „Taracan”, deschiseră uşa din peretele lateral şi nimeriră într-o grădină atât de frumoasă, încât Ştefăniţă se gândi că anume aşa trebuie să arate Raiul. Prin iarba de un verde mustos, presărată cu mulţime de flori roiau fluturaşii şi albinuţele. În pomii doldora de fructe cântau păsărelele. Nenumărate havuzuri aurite înfrumuseţau grădina şi părea că doar îngerii lipsesc. ― Nu… Nu e Raiul, îi ghici gândul Femeia în Alb. Sau dacă e Raiul – să ştii că e Raiul împreunat cu Iadul. Aceasta e Grădina Durerii. Te vei convinge de ce… Acum o să plec, tu caută floarea! Eu o cunosc, însă nu ţi-o pot arăta. Calea spre rău sau spre bine fiecare trebuie să o găsească singur. Sunt convinsă – vei căuta şi vei găsi calea spre bine. Caută floarea, Ştefăniţă, repetă femeia şi se făcu nevăzută. Rămas singur, băiatul se întristă. Cum să găsească o floare în această mulţime de flori? Cum să-şi dea seama care e cea pe care o caută? Totuşi porni să cerceteze fiecare floricică în parte. Se opri doar când auzi un vuiet. Zgomotul venea de sus. Ştefăniţă privi cerul. Nu apucă să se dumerească că un stol de păsări negre, cu ciocuri ascuţite năvăli peste grădină. În câteva clipe totul era una cu pământul. Zare de floare, fruct, frunză sau firicel de iarbă nu rămăsese întreg. Fluturaşii, albinuţele se zbăteau în ţărână cu aripile frânte. Abia acum îşi dădu seama de ce femeia în Alb botezase această grădină drept „Grădina Durerii”. În aerul pe care îl respira plutea atâta durere încât i se păru că aici se concentrase toată Durerea pământului. Şi pe el îl durea sufletul. Îl durea sufletul pentru mama, pentru bunica, pentru oraşul cufundat în noapte şi în ploaie, pentru cei rămaşi pe fundul prăpăstiei. Dar mai ales îl durea sufletul la gândul că nu va reuşi să smulgă cu tot cu rădăcină floarea Minciunii. Privea neputincios la dezastrul din jur şi nici nu observă cum fu înconjurat de păsările negre. Stătea prins ca într-o capcană. Nu-şi dădea seama cum să treacă de aceste fiinţe înfricoşătoare. Până să născocească ceva – în grădină apărură o ceată de omuleţi. Gârboviţi, mici, unul din ei i se păru chiar că e vecinul lor de peste drum. Imediat păsările se feriră şi îşi luară zborul. Pe locul unde stătuseră – Ştefăniţă observă un pâlc de flori strivite. Oamenii făcură cerc în jurul pâlcului, şoptiră ceva şi păsările se făcură nevăzute. ― Ce legătură e între aceşti oameni şi păsările negre? se întrebă uluit băiatul. Nu reuşi să-şi termine gândul. Văzu cum dintre florile strivite se înălţă o tulpiniţă. Când tulpiniţa crescu, în vârf observă un boboc de floare. Bobocul brusc îşi desfăcu petalele. Fu orbit de atâta frumuseţe. Tivite cu aur, cu argint, petalele florii erau de fapt nişte bijuterii enorme. Era o floare artificială. Curios, vru să treacă de cercul de oameni, să vadă minunea mai îndeaproape, dar auzi un răcnet, un muget de se cutremură pământul. Din interiorul florii îşi făcu apariţia un cap hidos, deformat, cu o gură enormă şi lipicioasă. Dihania porni să scuipe slobozind pe nări fum negru şi înecăcios. Dezgustat, Ştefăniţă se feri. Apoi asistă la ceva oribil. Scoţând câteva limbi de foc, fiinţa aia scârboasă îi sorbi pe omuleţii care nici măcar nu se împotriviră, ca pe nişte mere. ― Ce-ai făcut?! strigă îngrozit băiatul. Eşti un monstru! Îşi aminti însă că nimeni nu-l aude, nimeni nu-l vede. Degeaba striga. Ar fi vrut să aibă un paloş, să răpună capul hidos, dar nu găsi decât o nuieluşă şi începu să-l plesnească. Acesta, de parcă plesniturile i-ar fi provocat plăcere – zâmbi, mugi, închise ochii, se sprijini de petalele florii şi adormi sforăind zgomotos. ― Trebuie să o găsesc pe Femeia în Alb. Doar ea ar putea să-i vie de hac. Porni în căutarea femeii, dar observă că monstrul se trezeşte. Rămase pe loc. Acesta se opinti şi brusc începu să vomite. ― Au! strigă Ştefăniţă. Îi vomită pe oameni, vii şi nevătămaţi! După ce termină de vomitat, căpăţâna hidoasă se retrase în interiorul florii. Floarea tremură şi toate pietricelele strălucitoare căzură în voma de la rădăcină. „Ce păcat”, se gândi Ştefăniţă. „Erau atât de frumoase…” Dar şi mai mare îi fu mirarea văzându-i pe omuleţi culegând de prin mizerie pietricele colorate. Lucrurile curgeau atât de rapid încât nu reuşea să înţeleagă ce se petrece. Se apropie de un omuleţ ce ţinea în palmă o pietricică strălucitoare. Îl recunoscu, era vecinul. Brusc ochii vecinului începură să se rotească, apoi deveniră globuri. Globuri de gheaţă. Şi iarăşi se prefăcură în ochi, şi iarăşi în globuri rămânând în sfârşit globuri nemişcate de gheaţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ceilalţi omuleţi. Ştefăniţă se dumeri imediat. Fusese martor la naşterea sau mai bine zis – la formarea oamenilor cu ochii de gheaţă. Adineauri îi avusese alături pe balaurul Minciunii şi pe Floarea Minciunii. Se repezi să smulgă floarea. Nici pomină însă de floare, de balaur, ba chiar şi pe omuleţi parcă îi înghiţise pământul. ― Te voi găsi, balaur mincinos! strigă Ştefăniţă cu necaz. Te voi găsi şi te voi strivi! Rămase trist, abătut şi nu ştia de la care capăt să-nceapă. Merse spre un havuz să-şi răcorească faţa. În oglinda apei văzu alt chip. Nu mai era copilul de altădată. Crescuse. Ba chiar îi apăruseră tulei de mustaţă. Nu-şi va ierta niciodată dacă nu va reuşi să îndeplinească rugămintea tatălui său. Privi cerul şi i se păru că cerul, soarele – toate sunt de gheaţă. În jur – pământ negru, doar fluturaşii şi albinuţele şi se mai zbăteau cu aripile frânte. Culese un fluture, îl duse la buze, îl încălzi cu răsuflarea sa şi brusc fluturaşul i se zbătu în palmă. Apoi brusc îşi luă zborul. Culese încă unul. Se întâmplă acelaşi lucru. Rând pe rând încălzi în palmă şi readuse la viaţă toţi fluturaşii şi toate albinuţele. Grădina se umplu iarăşi de zumzet. Ştefăniţă era fericit. Făcuse o faptă bună. Se simţea însă foarte obosit. ― Mă voi odihni, îşi zise el, apoi, sprijinindu-se de peretele unui havuz, adormi. Se trezi din pricina unui fâlfâit de aripi. Pe deasupra zbura un stol de păsări albe. Una din ele îi atinse faţa. ― Păsările albe… se bucură Ştefăniţă. Sufletele celor îngropaţi de vii în subsol… Au reuşit şi s-au înălţat. Au ieşit din prăpastie. Păsările însă, după ce zburară un timp pe deasupra grădinii, se îndreptară spre clădire şi dispărură în interior. În urma lor, grădina brusc îşi recăpătă înfăţişarea de mai înainte. Era iarăşi plină de verdeaţă, de flori, de pomi doldora de fructe. Albinuţele şi fluturaşii roiau în jurul lui Ştefăniţă. Apoi fiecare insectă se aşeză pe câte o floare şi Ştefăniţă observă că doar pe o singură floricică nu se aşeză nimeni. Insectele stătură un timp nemişcate după care iarăşi îşi luară zborul. În sfârşit făcură cerc în jurul floricelei mici cu petalele aurii, neînsemnate, presărate abundent cu picăţele de diferite culori. ― Ea e! strigă băiatul. E Floarea Minciunii. Mulţumesc fluturaşilor! Mulţumesc albinuţelor! Nu avea nici o îndoială, insectele i-au arătat anume ceea ce căuta. Se repezi să o smulgă, dar tulpiniţa firavă, asemenea unui elastic, revenea la loc de fiecare dată şi nu se lăsa smulsă. Ştefăniţă îşi dădu seama că balaurul o trage înapoi, în pământ. Băiatul se opinti, ţinu tulpiniţa cât de mult putu şi în sfârşit căpăţâna hidoasă îşi făcu apariţia. Mii de albinuţe se repeziră spre ochii balaurului. Urlând de durere, cu ochii în ace, acesta părăsi floarea luând-o la fugă. Pe Ştefăniţă îl umflă râsul. Monstrul cu capul enorm avea un trup chircit şi aproape că nu avea picioare. ― Minciuna e cu picioarele scurte, îi zicea adesea bunica. Acum smulsese floarea aproape fără efort. De fericit ce era, nu observă că o rămurică rămăsese încă în sol. Alergă să o caute pe Femeia în Alb. O găsi lângă peretele clădirii. ― Am reuşit, sări în sus de bucurie Ştefăniţă. Iată floarea! Vru să i-o dea, dar în spatele său auzi un glas: ― Opreşte-te! Ea nu e cine crezi! E balaurul Minciunii deghizat în femeie! Eu sunt cea adevărată! Dă-mi floarea! Înturnându-se, Ştefăniţă văzu o femeie exact ca aceea pe care o avea în faţă. Cele două semănau ca două picături de apă. Privea zăpăcit când la una, când la cealaltă. Pe coroana femeii din faţă se aşeză un fluturaş. Observă lipsa unei flori. În noaptea trecută tocmai de acolo i se dăruise floarea cea albă. Fluturaşii îl mai ajutară o dată. Fără să ezite, Ştefăniţă întinse floarea femeii din faţă. Pământul se cutremură de la răcnetul balaurului. Grădina se umplu de un fum negru şi înecăcios. Apoi totul se limpezi, se linişti. ― Bravo! îl îmbrăţişă adevărata Femeie în Alb. A fost ultima şansă a balaurului de a-şi recăpăta floarea. Din această clipă floarea Minciunii nu mai există. Ea va deveni o floare obişnuită. Însă multe lucruri vor fi altfel. Floarea îţi aparţine. Când vei ajunge acasă – să o aşezi alături de trandafirul roşu şi de floarea cea albă. Să ai grijă de flori. Ţine minte: florile aduc bucurie, dar ele trebuiesc îngrijite şi bine păzite! Balauri sunt mulţi pe pământ. Acum găseşte-o pe bunica şi plecaţi! Întoarceţi-vă acasă! În oraşul peste care încă sălăşluieşte noaptea. În curând acolo va fi dimineaţă. Noaptea Minunilor e pe sfârşite. Adio… Nu ne vom mai vedea. Voi fi din nou o simplă fotografie. De data asta femeia nu dispăru brusc. Merse încet de-a lungul clădirii până ce Ştefăniţă o pierdu din vedere. Traversă acelaşi drum. Din sala cu maşinuţe, în care acum nu mai văzu nici una, merse în prima sală. Se opri pe o clipă. În gând îşi luă rămas bun de la tata. Apoi, trecând prin spărtura din perete, nimeri în exterior. Nu o văzu pe bătrână. Porni să o caute şi o găsi adormită la un colţ al Monumentului. ― Bunico, trezeşte-te! strigă speriat Ştefăniţă. Nu ai voie să dormi! Dar bătrâna rămânea nemişcată. ― A murit, şopti băiatul. A stat lângă peretele de gheaţă şi a îngheţat. Începu să plângă. Lacrimile îi picurau pe fruntea bătrânei. Brusc aceasta deschise ochii. ― Cine eşti? întrebă ea obosită. Nu te cunosc. Am adormit? Nu trebuia să dorm… ― Bunico, o sărută şi o îmbrăţişă Ştefăniţă. Sunt eu, nepotul tău. ― Nepotul meu? Ai crescut atât de mare? Semeni atât de mult cu Marius, îngână bătrâna apoi nu mai zise nimic. ― Să plecăm acasă, o ajută băiatul să se ridice. Trecură peste nenumăratele scări. În piaţă se îmbulzeau mulţime de maşinuţe, se loveau, alergau agitate, unele rămâneau nemişcate, cu roţile-n sus. ― Au observat lipsa florii, se gândi Ştefăniţă. Caută vinovatul printre ei. Să ne grăbim, o îndemnă el pe bătrână. Se face noapte. Puterile Femeii în Alb vor lua sfârşit. Erau lângă fâşia de ceaţă când lângă ei opri o maşină. ― Opreşte-te, Magda! strigă cineva din interior. Ce cauţi aici?! ― Terinte? şopti bătrâna speriată. ― Bunico, lasă-l. Să trecem dincolo! Nu avem timp. Dar bătrâna rămase pe loc. ― Ieşi din maşină, Terinte, vorbi ea emoţionată. Te credeam mort. Ai dispărut în aceeaşi zi cu băiatul meu, cu Marius. ― Da, Magda, sunt Terinte! continuă să tune cel din maşină fără să-şi facă apariţia. E adevărat! Am dispărut în aceeaşi zi, dar spre deosebire de prostul tău de fecior, eu am preferat să trăiesc. Sunt viu şi nevătămat. Ţi-e dor de el, Magda?! Ha! Ha! Ha! ― E neomeneşte să râzi, Terinte. Îţi era nepot. ― Nepot?! Neomeneşte?! Îţi arăt eu neomenie! urlă cel de se numea Terinte şi din maşină ieşi o namilă de om cu faţa pătrată, cu ochelari negri pe nas. Floarea, Magda! Dă-mi floarea! ― Care floare, Terinte? Ce fel de floare? se sperie bătrâna. Nu… Tu nu eşti, Terinte! Doar glasul e al lui. I-ai furat glasul. ― Bunico, să mergem, încercă Ştefăniţă să o tragă dincolo de peretele de ceaţă. Să plecăm! ― Cu cine vorbeşti, Magda?! se agită namila şi băiatul îşi dădu seama că era auzit, dar rămase nevăzut. ― Cu nimeni, Terinte. Cu nimeni… Ţi s-a părut. ― Mi s-a părut?! Floarea, Magda! Strigă iarăşi omul cu faţa pătrată şi brusc mâinile i se prefăcură în labe, faţa i se desfigură, hainele îi plesniră, îi plesni pielea şi asupra bătrânei se năpusti o fiară extrem de hidoasă. Ştefăniţă încercă să-şi apere bunica. ― Fereşte-te! îl înlătură bătrâna foarte hotărâtă şi în acel moment trupul ei se zgudui ca electrocutat. Fereşte-te! repetă ea calm şi în câteva clipe luă înfăţişarea Femeii în Alb. Cu braţe vânjoase, tinere răsuci ghearele fiarei, le smulse şi le aruncă hăt, cât colo. ― Împroaşcă-l cu seminţe! îi strigă ea lui Ştefăniţă. Îl vor ajuta! Nu tărăgăna! Împroaşcă-l! Atins de seminţele roze, fiara îşi recăpătă imediat înfăţişarea de mai înainte. Cel căruia bunica îi zise Terinte porni să alerge bezmetic prin piaţă. ― Am orbit, Magda! strigă el. Nu văd nimic! Fie-ţi milă, Magda! Ajută-mă! Îţi sunt frate! Frate, Magda! M-ai omorât! ― Nu te-am omorât, vorbi cu tristeţe cea care luase înfăţişarea bătrânei. Nu te-am omorât, Terinte. Te las să trăieşti. Chiar dacă ai privit nepăsător cum i se curmă zilele feciorului meu… Te las să trăieşti… Şi nu ieşti orb. Doar că ţi se topeşte gheaţa din ochi. Din această clipă tot răul pe care l-ai făcut îl vei vedea nu prin ochii tăi spurcaţi de gheaţă, ci prin ochii părinţilor noştri. Asta îţi va fi pedeapsa. Şi povara… Să vedem cum vei trăi cu această pedeapsă, cum vei duce această povară… Femeia se înturnă către Ştefăniţă. Plângea… ― Îţi spusesem adio, vorbi ea. Însă nu puteam să trec pe alături într-o clipă de grea cumpănă pentru voi. Să nu-i povesteşti bunicăi despre Marius, despre Terinte. Va fi o durere prea mare. Acum chiar îţi voi zice adio. Mulţumesc că ai mers în Noaptea Minunilor! Şi femeia dispăru în fâşia de ceaţă. Alături stătea bunica. ― Ce s-a întâmplat? întrebă ea de parcă se trezi dintr-un vis urât. Unde e Terinte? Aoleu! plesni bătrâna din palme. Ce de-a flori! Jos, pe asfaltul negru, pe locul unde căzură semincioarele răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingaşe – ca nişte fulgi. Ştefăniţă îşi privi bunica. Părul ei devenise ca neaua. ― A îmbătrânit, se gândi băiatul. Într-o singură noapte… Străbătură în tăcere fâşia de ceaţă. Erau din nou în oraşul său trist. Aici mai dăinuia noaptea. ― În sfârşit suntem acasă, vorbi bătrâna. Ce noapte ciudată. Să ne grăbim… ― Bunico, răspunse Ştefăniţă, te conduc până aproape de casă. Eu însă mă întorc. Voi semăna oraşul cu aceste semincioare. Ştefăniţă scoase din buzunar torbiţa. ― Dar e torbiţa lui Marius, o recunoscu bătrâna. Apoi nu mai zise nimic. Luă câteva seminţe şi le aruncă pe luciul alb al zăpezii. Au cutreierat oraşul împrăştiind seminţe în lung şi-n lat. Lângă căsuţa lor au ajuns sleiţi de puteri. În cele două ferestruici mai pâlpâia încă o luminiţă plăpândă. Au intrat uitând să arunce seminţe în propria curte. O femeie gârbovită stătea în faţa icoanei. ― Mamă, şopti Ştefăniţă. Femeia se înturnă: ― Cine sunteţi? întrebă ea speriată. ― Oana, se miră bătrâna, nu ne recunoşti? Femeia luă opaiţul, veni mai aproape: ― Nu poate să fie adevărat, îngână ea. Nu credeam să te mai văd. Dar… cine e băiatul? ― Oana, e Ştefăniţă, băiatul tău. ― Ştefăniţă? Doamne! Cât de mare a crescut! Cât de mare… E leit Marius, şi femeia izbucni în plâns. ― Oana, eşti bolnavă? Cât de mare putea să crească într-o singură noapte? Am întârziat, Oana. Iartă-ne! ― O singură noapte?! Aţi întârziat?! Doisprezece ani încheiaţi! Ani de nădejdi şi de deznădejde. Unde aţi fost atâta amar de vreme? Şi femeia îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă. „Băiatul meu, bietul meu băiat”, nu contenea ea să îngâne. ― Oana, am vrea să dormim. Suntem obosiţi… Femeia alergă după aşternuturi. Un timp merse de la patul bătrânei la patul băiatului. Nu-i venea să creadă. Se linişti abia după ce îi simţi adormiţi. Încercă să se culce, dar nu o prindea somnul. Se ridică şi merse spre fereastră. Pe pervaz, în vaza în care păstrase floarea cea albă, mai văzu încă două flori: un trandafir roşu şi o floricică căreia nu-i ştia numele. Privi prin geam. Afară ningea. Îşi puse pe umeri un şal şi merse în curte. Peste oraşul adormit, scăldat de o lumină lăptoasă, cerul presăra cu dărnicie noian de fulgi albi, măşcaţi şi strălucitori. Fulgii se aşterneau cuminţi pe crengile pomilor şi Oanei i se păru că anume aşa trebuie să arate o livadă în floare. Îşi aminti de Marius. Avu senzaţia că Marius e undeva pe aproape. Poate chiar e unul din aceşti fulgi, se gândi cu tristeţe femeia. Într-un târziu intră în casă. În antreu observă o haină necunoscută. O pipăi şi îşi aminti – era haina lui Marius. Se culcă şi pentru prima dată după atâţia ani adormi liniştită. Toţi trei se treziră de la strigătele de bucurie ale copiilor de pe stradă. Era ziuă şi continua să ningă. ― Oana, întrebă bătrâna arătând spre Ştefăniţă, cine e băiatul? ― E nepotul tău. Nu-l recunoşti? ― Ştefăniţă? făcu ochi mari bătrâna. Dar… parcă încă ieri îl duceam de mânuţă? ― Ai uitat, mamă. Ai uitat totul… Poate e mai bine aşa. ― Ba nu, Oana. Nu e bine să uiţi. Acolo unde se lasă uitarea, balaurii îşi găses culcuşul… Să nu uiţi nimic, Oana! Şi nici tu, copile! Nimic… În iarna aceea a nins mult peste Oraşul cu ochii de Ploaie. Ciudat, dar orăşenii uitaseră să plângă. În ochii lor apărură sclipiri de adevărată fericire. Oamenii începeau să înveţe cum să se bucure. Cerul de deasupra oraşului nu mai rămânea mereu cenuşiu. Mai ales în nopţile când nu ningea, bolta cerească, cu puzderia de stele, îi scotea din case şi pe mari şi pe mici. Uneori apărea Luna, arătându-se în toată splendoarea ei. În sfârşit veni primăvara. O altfel de primăvară. Nu se luă bine zăpada, când din pământul reavăn răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingaşe, ce păreau nişte fulgi încăpăţânaţi care nu doreau să devină simple picături de apă. Cineva le-a zis Ghiocei. Primăvara devreme, ghioceii înfloreau peste tot. Într-o noapte, Ştefăniţă îl visă pe tata, care îi înmână un buchet de Ghiocei: ― Păzeşte florile, îi vorbi el. Fără de căldură, pământul e trist. E îndeajuns însă să fie străbătut de razele calde ale soarelui că în semn de recunoştinţă – pământul scoate la suprafaţă torent de culori şi de frumuseţi. Fără de căldură, pământul e lipsit de culoare, iar fără de flori – sufletul omului e lipsit de căldură. Păzeşte florile, Ştefăniţă! Din acea noapte, Ştefăniţă simţi că sufletul tatălui său îl însoţeşte peste tot. A doua zi merse în piaţă. Pe locul Monumentului văzu acum un minunat havuz. ― A dispărut, se gândi băiatul. Razele fierbinţi ale soarelui au topit gheaţa. În înaltul cerului rotea un stol de păsări. Se întorceau cocorii. Au trecut ani de atunci. În faţa havuzului oamenii au construit o clădire nouă, din piatră albă şi i-au zis „Clădirea Principală”. Oraşul cu ochii de Ploaie şi-a recăpătat vechia denumire. Să fi zis acum cineva că acest oraş scăldat de lumini, îmbăiat de ploi albastre şi calde, îmbătat de mireasma florilor parfumate – a fost cândva o urbe tristă şi mohorâtă, în care nimeni nu vedea zare de floare, acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Un singur bătrân căruia orăşenii nu-i mai cunoşteau vârsta, căci până şi el îşi pierduse şirul anilor, nu dorea sau poate că nu putea să uite cum fusese oraşul înainte de marea sa Înflorire. Bătrânul îşi ducea zilele singur, într-o căsuţă mică, cu două ferestruici spre drum ce priveau mereu mirate la tot ce se întâmplă afară. Pe pervazul uneia dintre ferestre trecătorii vedeau zi şi noapte trei flori minunate care nu se mai ofileau. Curtea moşului – vară şi iarnă era înfrumuseţată cu straturi de flori. Şi doar Ghioceii nu-şi găsiră locul printre acele flori. În ultima vreme, Ghioceii înfloreau tot mai rar prin oraş. În fiecare zi, bătrânul pleca spre parcul din faţa Clădirii Principale. Se aşeza pe vreun scăunaş şi ore-n şir privea la trecători, la straturile de flori, la hulubii albi. Într-una din zile observă o maşinuţă ce semăna leit cu maşinuţele „Gândac” din copilăria sa. Bătrânul se cutremură. Amintiri ciudate i se încâlciră în minte. Merse grăbit spre Clădire. Avu senzaţia că piscul pe care se înalţă acum clădirea e mult mai înalt. Îşi încordă privirea şi privi peste ziduri. Rămase nemişcat şi tăcut. În ochii celor de după pereţii groşi de piatră observă sclipiri ciudate de gheaţă. Întors acasă în vaza de pe pervaz nu mai găsi nici o floare…

Nouraşul siniliu Leizli nu e decât o vulpe. Cu ochii verzi, mari şi trişti. Acum stă abătută în vizuina sa de la marginea unui aluniş şi priveşte în gol. E noapte dar nu o prinde somnul. Alături dorm liniştit cele trei vulpiţe ale ei. Grija cea mare a bătrânei vulpi e Veve – mezina. De când tatăl vulpoi a dispărut, micuţa Veve a devenit de nerecunoscut. S-a închis într-o lume a sa în care e cu neputinţă să pătrunzi. Zile în şir umblă de una singură prin pădure şi, lucru ciudat, se caţără prin copaci cu o repeziciune uimitoare. Uneori se urcă până-n vârf şi balansează acolo ore-n şir. Leizli nu ştie de ce a dispărut Zeil. O fi părăsit-o pentru vreo altă vulpe, l-or fi împuşcat vânătorii, l-or fi sfâşiat câinii… Aşa ori altfel – Zeil nu mai e şi ea nu are timp pentru lacrimi. Trebuie să-şi îngrijească puii. O face cum poate. Dar îi este din ce în ce mai greu. Uneori se întoarce de la vânătoare obosită, cu blana ruptă, fără pic de vânat. Nu mai este vulpea cea de altădată. E fericită când aduce în vizuină măcar ceva de-ale gurii. Împarte prada în patru lăsându-şi sie cea mai mică bucată. Vulpiţele mari mănâncă cu poftă. Micuţa Veve abia de se atinge de cărniţă. ― Ce ai, Veve? o întreabă mama. De ce nu mănânci? Mănâncă! Cum vrei să devii o adevărată vulpe? ― Nu-mi place cărniţa, răspunde Veve. Alunele sunt mai gustoase… Încearcă… Şi Veve îi întinde câteva alune. ― Vai, Veve! strigă vulpea. Ruşine! Unde s-a văzut ca o vulpe să ronţăie nuci?! Ce să fac cu tine, Veve? De ce nu vrei să înţelegi că noi nu suntem nişte rozătoare? Iată deci care e necazul mamei. Ce fel de vulpe va deveni puiul ei, cum va merge la vânătoare dacă nu se atinge de cărniţă? ― Veve, Veve, de ce-mi faci una ca asta? Deodată îi vine un gând salvator. Mezina nu mănâncă cărniţă fiindcă probabil vrea să le rămână surioarelor sale mai mult. Asta e… Veve are o inimă bună… Negreşit că asta e. Leizli se linişteşte, dar tot nu o prinde somnul. Oboseala însă îşi face efectul. E pe cale să adoarmă când aude o bătaie în uşă. ― Cine e? întreabă Leizli cu glasul plin de emoţii. ― Sunt eu, mătuşa Zul. Deschide! Leizli deschide uşa şi îi face loc mătuşei să între. ― Ce întuneric e aici… Ce aer îmbâcsit… Aprinde lumina! Nu se vede nimic, bombăneşte mătuşa. Leizli aprinde opaiţul. Întunericul se destramă un pic. Iată deci cum arată această mătuşă Zul. Auzise multe despre ea, dar o vede pentru prima dată. Se zvoneşte că e o vrăjitoare rea şi răzbunătoare. Lumea zice că e putred de bogată, dar e atât de zgârcită încât nu dă nici un capăt de aţă. Ştie o mulţime de vrăji şi dacă vrea e în stare să te prefacă rapid din vulpe într-o gâză oarecare. Leizli o priveşte şi îi dârdâie dinţii de frică. ― Am auzit de nenorocirea care s-a abătut asupra voastră, vorbeşte mătuşa. Te-a părăsit Zeil… E un netrebnic. De altfel ca toţi vulpoii… Tu însă nu te descuraja. Nu mai e Zeil, însă sunt eu. Am venit să te sprijin, să te ajut. ― Mulţumesc, mătuşă… ― Nu-mi mulţumi! strigă brusc vrăjitoarea şi pe Leizli o trec fiorii. Nu-mi mulţumi! Nu am nevoie de recunoştinţa nimănui. Îmi place să ajut. Doar atât… ― Bine, mătuşă… ― Ba nu e bine deloc! Uite în ce mizerie trăieşti! Nu ţi-e ruşine? ― Mi-e ruşine. ― Să ajungi întru-n hal fără de hal, să ai o rudă atât de bogată şi să nu-i ceri ajutorul? ― Mătuşă, se vor trezi vulpiţele, încearcă să o calmeze Leizli. ― Ha, ha, ha! Dorm atât de strâns încât nici cu tunul nu le trezeşti. Ai uitat că sunt vrăjitoare? ― Nu am uitat, mătuşă… ― Aoleu! rânjeşte mătuşa. Nu cumva ţi-e frică? Proasto! Zău că eşti proastă. Chiar crezi în ceea ce vorbeşte lumea? Da! E adevărat! Sunt vrăjitoare! Pot face multe rele. Însă să nu-i crezi pe cei ce zic că sunt nemiloasă. Am o inimă ca o pâine caldă. Dacă trebuie, pentru cei pe care îi iubesc, mă bag şi-n foc. Iar tu îmi eşti rudă şi te iubesc. Îmi eşti nepoată, Leizli. Maică-ta şi cu mine am fost surori drepte. Sângele apă nu se face… Chiar dacă maică-ta era o proastă, o zăludă, o pacoste, o nenorocită! Tot una… ― Mătuşă… ― Ştiu, ştiu… Nu trebuia să vorbesc astfel. E mama ta… Dar o uram! Mă sufocam de tare ce o uram! Pot să-ţi spun şi de ce. ― Nu vreau să ştiu, mătuşă. ― Ba trebuie, trebuie! Vrei sau nu, tot îţi voi spune. Ascultă! Asculţi, Leizli? ― Ascult, mătuşă. ― Îţi zic purul adevăr. Întotdeauna am fost sinceră. Nu am ce ascunde. Am urât-o, Leizli, de îndată ce mi-am dat seama că ea e a naibii de frumoasă, iar eu sunt a naibii de urâtă. Cum puteam să n-o urăsc, zi şi tu? ― De ce s-o urăşti? Îţi era soră. Puteai s-o iubeşti, să te bucuri pentru ea. ― Să mă bucur? Soră? Ptiu! Eşti la fel de proastă ca şi maică-ta! E minunat să urăşti, Leizli! E mi-nu-nat! ― E minunat să iubeşti, mătuşă… ― Pe dracul. Ce pricepi tu? Ura te încarcă. Îi ia tot celuia pe care îl urăşti. Aşa s-a întâmplat cu mine şi cu maică-ta. Eu am devenit prinţesă, ea – muma pădurii. Crezi că de ce? Pe Leizli o trec fiorii. ― Nu ştiu, răspunde ea, poate că asta i-a fost soarta. ― Soarta? Cine vrea îşi face singur soarta. Cine nu, găseşte pricini. Să mă fi urât maică-ta – acum nu mai călcam pe pământ. Dar… priveşte-mă! Sunt bine, mersi… Ura e o mare putere! O mare putere! Bagă-ţi în cap şi nu mă contrazice! Leizli ar vrea să-i spună cuvinte de mângâiere acestei mătuşe. Cuvinte blânde căci îşi dă seama că sărmana nu a avut parte de dragoste în viaţa sa. Dar nu face decât s-o întrebe: ― Mătuşă, dacă ai urât-o pe mama atât de mult, cum să te cred că nu mă urăşti şi pe mine? Şi că nu ai venit să-mi pricinuieşti un mare rău? ― Doamne fereşte, doamne fereşte! Cum poţi să gândeşti aşa, Leizli? Ţie? Să-ţi fac rău? Niciodată! Eşti unica fiinţă la care ţin cu adevărat. Mai bine însă hai să-ţi povestesc întreaga poveste. ― Mătuşă, e târziu. Vom discuta mâine. ― Îndrăzneşti să mă contrazici?! strigă vrăjitoarea, apoi îşi dă seama şi se potoleşte. Mâine nu o să mai fiu aici. Deci, asculţi, Leizli? ― Ascult, răspunde Leizli obosită. ― Eram mărişoare… Eu şi cu maică-ta… Numai bune de măritat… Într-o zi ne trecu pragul un domn Vulpoi bătrân şi al naibii de urât. Atât de urât încât nici chiar eu nu aş fi dorit să privesc în direcţia lui. Venise pentru ce crezi? ― Nu ştiu, mătuşă. ― S-o peţească pe maică-ta! Pe Luz, pe soră-mea cea frumoasă! Ha, ha, ha! Muream de râs. „Iată alături de cine ţi se va ofili frumuseţea”, mă gândeam. Dar a intervenit maică-mea şi toate s-au schimbat într-o singură clipă: ― Nu e bună pentru dumneata! A strigat maică-mea. E prea mică… trebuie să mai crească. Şi nici minte prea multă nu are… însă dacă doreşti, poţi s-o peţeşti pe cealaltă… E mai coaptă şi ţi se potriveşte mai bine. Am împietrit când am auzit-o. Niciodată nu am aflat de ce mă ura atât… Domnul Vulpoi m-a scos imediat din vizuină. M-a privit, mi-a încercat colţii şi îl aud parcă şi astăzi zicând: „O iau! E a mea! E a naibii de urâtă, dar are foc, are draci! Îi sticlesc ochişorii de răutate, şi asta îmi place!”. ― Să vezi ce frumuseţe fac din tine, drăguţă, mi-a rânjit el în timp ce eu tremuram ca varga de frică. M-am aruncat la picioarele mamei. Degeaba. Aşa leşinată cum eram, domnul Vulpoi m-a târât după el. Toată viaţa i-am mulţumit mamei. Să mă fi iubit cum o iubea pe Luz, mucegăiam şi acum în această vizuină. Datorită ei m-am pomenit dintr-o cocioabă strâmtă, mucegăită, plină de mizerii – într-un adevărat palat. Bătrânelul meu se dovedi a fi un mare bogătan şi un vrăjitor iscusit. Întâi şi-ntâi îmi făcu o baie. Mai apoi mi-a uns blăniţa cu nişte alifii, a bolmojit ceva după care m-a adus în faţa oglinzii. Nu-mi venea să cred. Arătam ca o adevărată zeiţă. Din clipa aceea toate au mers ca pe roate. Deprindeam din mers tot ce mă învăţa boşorogul meu de vrăjitor. O duceam ca în sânul lui Dumnezeu. Aveam de toate… Doar că… nu-mi era drag domnul Vulpoi. De rudele mele nici nu-mi aminteam. Eram atât de mândră de ceea ce ajunsesem încât uitasem de unde mă trag. Într-o zi, luând cu noi câteva vrăjitorii, plecarăm la una din bălţile noastre să vânăm gânsaci sălbatici. Stând pe mal, neavând ce face îi zic uneia din vrăjitorii:   Vrăjitorie, vrăjitorie! Iute ia de mi-l prefă, Pe Vulpoiul de pe lac, Din Vulpoi într-un gânsac! Să-l mănânc, să-i vin de hac!   Ha, ha, ha! Mă prăpădesc de râs când îmi amintesc. Leizli, mă auzi? Sau poate dormi? ― Te aud, mătuşă, răspunde Leizli aproape adormită. ― Ce crezi, Leizli, că s-a întâmplat? ― Nu ştiu, mătuşă. ― Vulpoiul meu chiar se prefăcu în gânsac. Un gânsac cât toate zilele! L-am fugărit niţel, aşa, în joacă. Am vrut să mă distrez un pic. Dar el, prostul, s-a speriat şi zvâr-r-r-r! s-a înălţat în nori. Aşteptam să revină că dacă l-aş fi prefăcut în vulpoi cît era acolo sus s-ar fi zdrobit de pământ. Îţi dai seama? Vulpoii nu zboară. Ha, Ha, ha! Tot aşteptându-l, hop, că apare un nenorocit de vânător. Bestia aia a ochit, s-a auzit o bubuitură şi… gata! Am rămas văduvă. Am vărsat câteva lacrimi, dar mi-a trecut repede. Eram stăpâna unui palat. Aveam câteva lacuri pline cu sălbăticiuni. Eram bogată, frumoasă şi devenisem o vrăjitoare iscusită. Ce-mi mai trebuia? De la un timp însă, începu să mă roadă singurătatea. Mi-am dat seama că îmi lipseşte un suflet cald, blând care să-mi fie mereu alături şi peste care aş fi putut să-mi vărs necazul ori de câte ori aş fi avut chef. Şi atunci mi-am amintit de soră-mea. Iute am trimis o vrăjitorie să-mi aducă veşti. Am aflat deci că Luz fuse-se măritată cu vulpoiul Zum. O puşlama de altfel. Acesta o părăsise lăsându-i în grijă cinci vulpişori şi o vulpiţă. Spre marea mea bucurie aflasem că draga mea surioară o duce cum nu se poate de rău. Nu am ce să ascund. Mă bucurasem. Dar am vrut să le văd pe toate cu proprii mei ochi. Şi… am revenit acasă. Ceea ce am văzut îmi este greu chiar şi acum să-mi amintesc. Maica-ta nu era în vizuină. Cei cinci fraţi ai tăi, ditamai vulpoi tocmai buni de dus la vânătoare, se zmornăiau îndeei, se muşcau, se încolţeau de săreau bucăţi de blană prin toată încăperea. Le-am pocnit câteva labe şi i-am liniştit. Abia după aia am observat că într-un colţ, cu botişorul întins pe lăbuţe, stătea o minune de vulpiţă micuţă, fină, gingaşă, păpuşă adevărată. Mă privea rugător, cu nişte ochişori mari, verzi şi trişti, de parcă îmi cerea ajutorul. Erai tu, Leizli… Ţii minte? ― Nu, mătuşă. ― M-am apropiat şi te-am luat în braţe. Te-ai lipit de pieptul meu, mi-ai pus botişorul pe umeri şi ai adormit. Suflai încetişor, ritmic şi răsuflarea ta mi se strecura în suflet. Avui un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem. Mi s-a părut atunci că sunt cea mai fericită vulpe de pe pământ. Te-aş fi ţinut la piept o veşnicie. Dar a venit Luz. Mi te-a luat şi mi te-a aşezat în colţul ăla mucegăit. Văzând-o cum te sărută mi-am dat seama că dragostea unei mame e cel mai puternic lucru de pe pământ şi că toată bogăţia mea nu înseamnă nimic. Mi-am dat seama că sunt săracă, foarte săracă. Şi că cea bogată e Luz. Iarăşi ea! Mereu ea! ― Zul, m-a îmbrăţişat soră-mea. Ai dispărut şi nu ai dat de ştire un car de ani. Mama, săraca, a plâns, a plâns de dorul tău şi până la urmă s-a stins fără să vadă cât de frumoasă te-ai făcut, Zul. Dacă te-ar vedea mama acum, Zul… ― În schimb, cred că a reuşit să vadă cât de slută ai devenit tu, Luz. Unde ţi-e frumuseţea? am întrebat-o. ― Frumuseţea… a oftat maică-ta şi am văzut-o cu ochii în lacrimi. La ce-mi trebuie frumuseţe? Frumuseţea mea e aici, priveşte-o! Şi s-a apropiat de tine. Acum eu eram cea cu ochii în lacrimi. Încă o dată mi-am dat seama cât de săracă, cât de urâtă, cât de netrebuincioasă şi de nenorocită sunt. Mă sufocam de invidie. Totuşi m-am stăpânit. Am îngenuncheat în faţa maică-tii, i-am încolăcit picioarele, i le-am sărutat şi i-am zis: „Luz, îţi rămân cinci… Dă-mi pe Leizli!”. Şiroaie de lacrimi curgeau din ochii mei, care crede-mă, nu ştiuseră până atunci ce înseamnă să plângi. Erau lacrimi adevărate. Pentru prima şi ultima dată m-am umilit astfel. „Te rog, Luz! Sunt singură. Nu am pe nimeni”, tot repetam. „Nici un suflet care să mă înţeleagă, să mă încălzească.” Încercam din răsputeri să o sensibilizez pe soră-mea. „O voi creşte ca pe o prinţesă. Nimic nu-i va lipsi. Nici nu-şi va aminti de tine şi de vizuina voastră scârboasă!”. ― Şi ce ţi-a răspuns mama, întrebă Leizli. ― A tăcut. Simţeam că ceva nu-i plăcuse. Apoi s-a apropiat, m-a privit cu milă de parcă aş fi fost o calică şi mi-a şoptit: „Sărmana mea Zul, te-am iubit întotdeauna şi voi continua să te iubesc aşa cum eşti. Căci eşti a noastră… Dar pe Leizli nu ţi-o dau. Cere-mi orice altceva! Numai nu pe ea.” ― O să-ţi pară rău! am urlat. Ştiu de ce nu vrei să mi-o dai! Nu vrei ca unul din puii tăi să o ducă mai bine ca tine! Proasto! Nu-ţi iubeşti puii! Dacă i-ai iubi cu adevărat, ai face orice ca să aibă o altfel de viaţă! Din cauza dragostei tale de mamă – vor pieri aici alături de tine! Crezi că îţi vor mulţumi?! Te vor urî, Luz! Nu vor înţelege de ce trăiesc în mizerie. Dar vor trăi în mizerie, findcă eşti aşa cum eşti!!! Leizli îşi aminteşte de mama şi plânge pe-nfundate. ― Mătuşă Zul, întreabă ea, cum a motivat mama că nu vrea să mă dea? ― Cum, cum… A zis că cică eu nu aş fi în stare să iubesc. Că cică inima mea e plină de ură. Iar acolo unde e atâta ură, dragostea cică nu-şi găseşte sălaş. Ce a ştiut ea despre dragoste?! Ce a ştiut ea despre ură?! ― A ştiut, mătuşă… Ne-a iubit mult… A fost întotdeauna bună cu noi… Nu ţin minte să fi fost vreodată rea. ― Bună? Ptiu! Bunătatea fără răutate, draga mea, e ca mâncarea fără sare! A fost bună? De altfel, scumpo, cine ştie să urască, poate cu adevărat şi să iubească! Nu poţi să fii doar rău… Nu poţi să fii doar bun… Nu poţi doar să iubeşti… Nu poţi doar să urăşti… Altfel ajungi un prost… Văd că nu pricepi nimic în viaţa asta. Nu te-a învăţat nimic maică-ta. Dar… să vorbim despre altceva. Leizli, aş fi putut să te iau atunci… Erai mică… Nu ai fi ţinut minte… Maică-ta nu ar fi putut să mă împiedice. Nu am făcut-o. Vroiam ca totul să fie de comun acord. Doar am blestemat-o pe soră-mea şi am plecat. Vezi cât sunt de cumsecade, Leizli? ― Văd, mătuşă, răspunde Leizli şi inima i se face cât un purice. ― Nu deodată, peste ani am înţeles că nu e bine să te încarci doar cu ură. Trebuie şi să iubeşti pe cineva. Oi fi fiind eu plină de ură, dar te iubesc, Leizli. Când am aflat cât îţi este de greu, am alergat într-un suflet. Vreau să te ajut… De aceea… Dă-mi-o pe Veve, Leizli! Şi să nu îndrăzneşti să zici nu! ― Mătuşă, nu!!! strigă Leizli şi izbucneşte în plâns. ― Ba da, Leizli! Ba da! hohoteşte zgripţuroaica. Nu am de gând să repet aceeaşi greşeală de două ori. Spre binele tău şi al puilor tăi ar trebui să nu te opui. Cu o nătângă ca Veve nu te vei descurca niciodată. Ştii asta… Leizli pricepe că nu are rost să se împotrivească. Vrăjitoarea i-o va lua oricum. ― Mătuşă, zice ea. Ţi-o dau pe Veve, dar nu pentru totdeauna. De îndată ce îmi găsesc o nouă vizuină, vin să o iau acasă. Veve trebuie să crească alături de surioarele sale. Opaiţul se stinge. În vizuină se face întuneric. Mătuşa tace. Apoi Leizli o aude vorbind: ― Sunt de acord, draga mea. Veve va fi liberă să se întoarcă oricând. Şi voi, dacă veţi dori, puteţi să veniţi pe ospeţe. Uşile castelului meu stau deschise mereu. În afară de asta, în fiecare zi vă voi trimite merinde. Vezi cît sunt de bună? ― Mulţumesc, mătuşă, şopteşte Leizli. ― Ţi-am spus că nu-mi place să mi se mulţumească! ― Bine, mătuşă… ― În fine… Sunt mulţumită că ne-am înţeles. Şi principalul îmi pare bine că ai ceva gărgăuni în cap! Nu ca proasta aia de maică-ta! Sper până mâine să nu te răzgândeşti. Acum dormi! ― Mătuşă, zice Leizli, multă lume vorbeşte despre castelul dumitale. Dar nimeni nu l-a văzut… Spune-mi, unde se află? Cum să vă găsesc? ― Foarte uşor. Treci prin pădurea de aluni, treci pădurea de brazi, treci peste un câmp de trandafiri, ajungi în pădurea de cărbune şi uite acolo ne găseşti. Nu-ţi face griji! E la o azvârlitură de băţ… La despărţire Veve se aruncă în braţele mamei. O sărută îndelung, de parcă ar avea presimţirea că nu o mai vede. Leizli îşi stăpâneşte cu greu lacrimile. Şi abia după ce pleacă – plânge-n voie toată ziulica. Un singur lucru îi mângâie sufletul – fetiţa ei va avea o altfel de viaţă. Veve aleargă, aleargă din urma mătuşii. Soarele e roşu, cerul e roşu, iar ea e obosită. Nu ştie ce se întâmplă. Totul i se pare un vis. Din care se va trezi în pădurea sa de Aluni. Trec pădurea de Brazi, trec de un câmp cu trandafiri înfloriţi şi iată-le ajunse la marginea pădurii de Cărbune. Arborii acestei păduri nu au frunze, sunt negri şi inspiră frică. Ramurile uscate se împleticesc atât de strâns încât Veve crede că e cu neputinţă să pătrunzi în interior. Dar mătuşa şopteşte ceva, arborii îşi despletesc ramurile, se formează o cărăruşă şi Veve merge după mătuşă. În spatele ei, cărăruşa se închide imediat. În sfârşit se pomenesc într-un luminiş în mijlocul căruia se înalţă un castel cu turnuri ţuguiate, vopsite în negru, cu ferestre mici, negre, zăbrelite. ― Vezi, Veve, zice mătuşa, în ce loc minunat vei locui? Îţi place? ― Nu, răspunde cu sinceritate Veve. ― De ce?! urlă vrăjitoarea. ― E prea întuneric aici. Castelul e negru, arborii sunt negri şi par înfricoşători. Îmi place culoarea verde. Unde e verdele? ― Uită de verde! Cea mai frumoasă culoare e negrul! Ţine minte! Altfel o păţeşti! Veve pricepe – e mai bine să tacă. În castel e la fel de întuneric, dar mătuşa aprinde câteva lumini şi Veve vede o mulţime de obiecte ciudate care o înspăimântă. ― Fricoaso! rânjeşte vrăjitoarea. În fiecare din aceste obiecte se ascunde câte o vrăjitorie. Vrăjitoriile sunt slugile mele. Îmi supraveghează casa. Te sfătuiesc să fii o vulpiţă cuminte. Să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! Voi şti întotdeauna ce se întâmplă. Cămăruţa lui Veve se află la cel mai de sus etaj. ― Nu-mi place această odaie, zice mătuşa. E prea luminoasă. De aceea ţi-o ofer ţie. Am auzit că ai nevoie de lumină. Ha, ha, ha! Vezi cât sunt de bună? Sunt o mătuşă bună, Veve? întreabă vrăjitoarea şi aşteaptă cu nerăbdare răspunsul. ― Dă! Răspunde Veve. Eşti o mătuşă foarte bună. Mulţumesc. ― Dar ştii, Veve, că nu e bine să fii bun? ― De ce? ― Fiindcă cu bunătatea nu ajungi niciodată departe. De exemplu, pentru a deveni vrăjitoare ai nevoie doar de răutate. De multă răutate. Te voi ajuta. Te voi învăţa să fii rea. Voi face din tine o mare vrăjitoare. „Eh, ce mai vrăjitoare voi face din această prostuţă”, râde pe sub mustăţi mătuşica apoi o lasă singurică pe Veve. Odaia e strâmtă, lipsită de aer, dar în fiecare dimineaţă câteva raze calde se strecoară până la vulpiţă. O salută, o mângâie şi îi zic: ― Nasul sus, Veve! Nu-ţi pierde curajul! Noi te vom ajuta. Razele pleacă devreme şi iar se lasă întunericul. Veve e tristă. Îi este dor de mama, de surioare, de aluniş, de câmpia verde pe care putea alerga oricât i-ar fi dorit inima. Aici doarme pe saltele moi, se înveleşte cu cearşafuri ţesute din puf de păpădie, covoarele sunt bătute cu petale de flori, la geam atârnă perdele împletite din fir de păianjen. Veve însă tânjeşte după libertate. Vrea acasă. În vizuina lor sărăcăcioasă. În care e cald chiar şi atunci când afară e ger năprasnic. E cald fiindcă alături e mama. Abia de se atinge de bucatele pe care i le aduce mătuşa. ― Mănâncă, Veve! strigă mătuşa şi îi bagă cu de-a sila mâncarea pe gât. Odată, când refuză să mănânce friptură – vrăjitoarea o snopi în bătaie. ― Dacă ştiam că eşti atât de netrebnică, nu te mai smulgeam din mizeria aia, se văicăreşte zgripţuroaica în timp ce o bate. Veve şi-ar fi dorit să moară. Pentru prima dată se gândeşte cu ură la maică-sa. Când vrăjitoarea se mai potoleşte, Veve o întreabă: ― Mătuşă, de ce nu vine mama să mă vadă? ― Nu ştiu, dragă. La câte are pe cap, o fi uitat. Dar îţi promit, o voi aduce cu de-a sila. Ştii de ce? ― De ce, mătuşă? ― Fiindcă te iubesc. Fiindcă îmi fac griji. Aş face orice ca să fii fericită. Nu sunt o egoistă ca maică-ta căreia îi pasă doar de ea. Netrebnica! Pentru ce i-au trebuit pui dacă nu se îngrijeşte de ei? Din ochii vulpiţei curg două pârăiaşe de lacrimi. Peste câteva zile mătuşa pleacă promiţându-i că se va întoarce cu mama. Veve rămâne singură în castel. În jur e atâta linişte încât îşi aude propria răsuflare. Îi este groază. O săptămână încheiată stă doar în cămăruţa sa. Ca să tragă din timp, Veve închide ochii şi… visează. Îşi închipuie cum îi va sări mamei în braţe. O va îmbrăţişa, o va săruta, apoi se vor întoarce acasă. Nu va rămâne nici o clipă în plus aici. Spre sfârşitul săptămânii aude cum se deschide uşa de la intrare. ― Mami! Mami! strigă vulpiţa şi aleargă pe scări în jos, dar în hol o vede doar pe mătuşa Zul. ― Unde e mami? întreabă nedumerită Veve. Deschide uşa! Las-o pe mami să intre! ― Linişteşte-te, aude ea parcă de departe glasul mătuşii. Maică-ta nu a venit. Nu va veni niciodată. ― Minţi, strigă Veve şi se repede spre uşă. Minţi! Mama a rămas în curte! ― Veve, ascultă, dacă nu te linişteşti – te plesnesc! Veve se ghemuieşte într-un colţ. ― Am căutat-o, zice vrăjitoarea. Dar nu am găsit-o. A plecat maică-ta. Împreună cu surioarele tale. Cică un vulpoi bătrân le-o fi dus cu el şi nimeni nu ştie unde. ― Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! strigă Veve cu disperare. Eşti o mincinoasă! ― Încetează! se repede mătuşa şi vrea s-o lovească. Dacă nu încetezi, adaugă ea, te arunc afară, în noapte! Arborii de cărbune te vor strivi într-o clipă. Vrei? ― Nu vreau, tremură Veve şi simte cum se face mică, mică. ― Bravo, se înduioşează Zul şi o trage pe vulpiţă la piept. E mult mai bine. De ce să ne certăm? Am trecut şi eu prin aşa ceva. Ştiu ce înseamnă să nu ai pe nimeni… Nu te întrista! Ne avem una pe cealaltă… Iar pe maică-ta o va pedepsi Dumnezeu. Pentru ce a făcut. Nu vroiam să ştii… Dar trebuie să-ţi spun… Vrei să ştii, Veve? ― Ce să ştiu, mătuşă? ― La început, când maică-ta mă implora aproape în genunchi să te iau cu mine, nu am fost de acord. Înţelegeam ce înseamnă să trăieşti departe de casă. Dar îmi zicea că nu are cum să hrănească atâtea guri, îmi spunea că eşti nătângă, că umbli brambura, că ronţăi nuci, că nu asculţi de cuvântul ei şi am înţeles – nu te iubeşte. Nu te-a iubit niciodată. În schimb eu, chiar dacă îmi ies din fire uneori, te iubesc enorm. Te voi iubi întotdeauna. Ţine minte! Veve plânge. Plânge şi mătuşa. ― Ah, rânjeşte în sinea sa vrăjitoarea. I-am înşirat la gogoşi încât o va urî de moarte pe maică-sa. Negreşit că va dori să se răzbune. O voi ajuta cu mare plăcere. Ha, ha, ha! A înghiţit tot ce i-am spus. Că doar nu sunt nebună să-i aduc aici toate rudele alea nespălate şi mai ales – pe draga ei de mamă. Nu au decât să piară cu toţii, acolo, în vizuina lor sărăcăcioasă! Ce vrăjitoare voi face din Veve. Ce vrăjitoare… Principalul să guste din ceea ce înseamnă ură. Dar Veve nu urăşte pe nimeni. Se gândeşte doar că nu o va mai vedea pe mama şi nu ştie cum să trăiască fără de ea. Noaptea visează un vis ciudat. Se face că stă căţărată într-un arbore imens, iar jos, la rădăcină, o aşteaptă mama. ― Vino, Veve, o roagă mama. Coboară! Mi-e dor de tine. Veve vrea să coboare, însă se înalţă tot mai sus şi mai sus. Când ajunge în vârf priveşte spre rădăcină, dar nu o mai vede pe mama. Trei zile Veve nu mănâncă nimic, nu se ridică din pat, nu doarme. Mătuşa Zul strigă, o loveşte, o îmbrăţişează, o sărută, şi iar strigă, iar o loveşte, iar o sărută. Veve nu aude, nu simte. Continuă să creadă că trăieşte un vis şi că atunci când se va trezi – alături va fi mama. În cea de-a patra zi mătuşa intră în cămăruţă târând după ea un scăunaş. ― Veve, zâmbeşte binevoitoare vrăjitoarea, scoală! Priveşte ce ţi-am adus! În acest scăunaş stă ascunsă cea mai credincioasă vrăjitorie din câte le am. Ţi-o dăruiesc. Sper să te slujească cu credinţă. Ridică-te şi aşează-te pe scăunaş! De-acu’ înainte nu-ţi va mai fi urât. Plec… Te las cu Nouraşul Siniliu. Veve devine curioasă. ― Dar pentru ca nouraşul să fie al tău, adaugă mătuşa, trebuie mai întâi să mănânci… Mătuşa pleacă. Vulpiţa mestecă în grabă câteva fărâme de pâine, apoi se aşează pe scăunaş. Imediat în încăpere apare un nouraş năstruşnic, pufos, siniliu, cu ochii mari, albaştri, cu gene lungi, cu pleoape care se închid atunci când vorbeşte şi se deschid când tace. ― Ce înfăţişare ciudată are această făptură, zâmbeşte Veve. Cine eşti? ― Eu sunt o vrăjitorie! cântă şi dansează nouraşul.   Mă pricep doar rău să fac! Porunceşte şi îndată, Orişicui îi vin de hac!   ― Porunceşte, stăpână! ― Nu te cred, se miră Veve. Nu e posibil să fii chiar atât de rău. Ai o înfăţişare blândă. ― Ba e posibil, stăpână! Înfăţişarea nu întotdeauna spune totul! În interiorul meu e un ghem de negură neagră, neagră! Când am de îndeplinit o faptă rea – negura se împrăştie şi devin uite-aşa! ― Vai, ţipă Veve. Dispari! Te vreau ca mai înainte! Blând şi năstruşnic! ― Bine, răspunde supus fiorosul nor şi alături de Veve e iarăşi Nouraşul siniliu. ― Chiar nu ai făcut nici o faptă bună în viaţa ta? vrea să ştie Veve. ― Nici măcar nu am idee ce înseamnă asta! ― Atunci ai ocazia să-mi îndeplineşti prima poruncă, va fi şi prima ta faptă bună. ― Fie-ţi milă, stăpână! Nu mă nenoroci! Mi-e frică de fapte bune! ― Prostuţule, îl linişteşte Veve. E atât de frumos să faci un bine cuiva. Ia aceste bucate de pe masă şi du-le mamei şi surioarelor mele. Le vei găsi, chiar dacă va trebui să înconjori Pământul. Ai înţeles? ― Da, stăpână! ― Le vei face o mare bucurie, zice vulpiţa. Nouraşule, adaugă ea, să nu le spui rudelor de la cine sunt bucatele! Şi când te vei întoarce, chiar dacă te voi întreba, să nu-mi povesteşti nimic. ― Mutu mă cheamă! devine serios nouraşul ― Vreau să te mai rog ceva. ― Orice, stăpână! ― Când te întorci, te rog să treci prin pădurea mea de Alun. Culege-mi şi adu-mi câteva alune căci tare-mi plac. Sper să nu-ţi fie prea greu. ― Ce vorbeşti, stăpână?! O poruncă mai uşoară nici că am avut vreodată! Apoi zicând:   Zurri, murri, zetta, şic! Sunt un nouraş voinic! Faptă rea sau faptă bună, Fac orice pentru stăpână!   Nouraşul dispare cu tot cu merinde. Dar se întoarce curând foarte fericit. ― Stăpână, strigă el chiar din uşă, să fi ştiut că e atât de frumos să faci fapte bune, nu aş fi făcut nici o faptă rea în viaţa mea! Gata! De azi înainte s-a zis cu faptele mele rele! ― Mulţumesc, şopteşte Veve şi nu-l întreabă nimic despre mama. A doua zi mătuşa găseşte masa goală: ― Bravo, se bucură ea. Ai mâncat! Înseamnă că ţi-a venit mintea la cap! Minunat! Nu trebuie să-ţi faci griji pentru maică-ta. Nu are rost… De la o vreme, în vizuina sărăcăcioasă de la marginea alunişului, în fiecare dimineaţă apare un nouraş care fără să zică ceva – aşterne pe masă bucate alese. Leizli nu pricepe de la cine sunt aceste bunătăţi. Nu crede că sunt de la mătuşa Zul. De când i-a fost luată Veve, nu o singură dată a făcut drum lung până la pădurea de Cărbune. Dar arborii împleticiţi o opresc să meargă mai departe şi Leizli ştie – e mâna vrăjitoarei la mijloc. Totuşi nu-şi pierde speranţa să o revadă pe draga ei Veve care între timp îşi continua viaţa în castelul Întunecat. În fiecare zi nouraşul, întorcându-se din pădurea de Alun, dansează şi cântă:   Zurri, murri, zeta, şic! Sunt un nouraş voinic! Pot să fac doar fapte bune! Veve, ţi-am adus alune!   Veve îşi mănâncă alunele şi uită de necazuri. Acum e convinsă că Nouraşul Siniliu e unicul şi adevăratul său prieten. Mătuşa e mulţumită şi o pedepseşte mai rar. Într-o noapte vrăjitoarea vine în cămăruţă cu un coş din care se aud ţipete infernale. ― Ce ai acolo? e speriată Veve. ― O răţuşcă, rânjeşte mătuşa. Ţi-am adus-o cadou. E a ta. Din coş, spre Veve privesc doi ochi speriaţi de moarte. ― E a mea? Pot să fac ce vreau? ― Bineînţeles. ― Atunci, zice Veve, o las să plece. La mămica, la surioarele sale. Acolo îi va fi mai bine. ― Să nu îndrăzneşti, strigă mătuşa. Pentru una ca asta, îţi frâng lăbuţele! Ai înţeles?! ― Am înţeles, răspunde Veve şi amuţeşte. ― Timp de un an, continuă zgripţuroaica, o vei îndopa cu grăunţe. Iar după un an… Ştii ce se va întâmpla după un an? ― Nu. ― Ha, ha, ha! râde vrăjitoarea. O vei înfuleca! ― Nu, mătuşă! ― Ba da! Ba da! Abia după asta îţi voi dărui toate Vrăjitoriile mele. În afară de una… Pe aia am dreptul să o folosesc o singură dată… Sper însă că Dumnezeu mă va păzi de o asemenea grea încercare. Vei deveni o mare vrăjitoare, Veve! strigă brusc mătuşa. Să nu uiţi! Pe mica vulpiţă nimeni nu o întreabă dacă vrea ea sau nu să ajungă vrăjitoare. Înainte să plece, mătuşa Zul scoate un foarfece, ia răţuşca, îi taie aripioarele şi i le aruncă pe fereastră: ― Raţele astea, explică ea, au prostul obicei să zboare. Să vezi cât de cuminte va fi de acu’ înainte. Imediat ce se închide uşa, Veve se aşează pe scăunaş. ― Porunceşte, stăpână, apare vesel şi bine dispus nouraşul. ― Nouraşule, şopteşte Veve, a venit timpul pentru multe, multe fapte bune… Deocamdată coboară-n curte, caută şi adu aripioarele acestei răţuşte! Aripioarele sunt aduse. Veve le aşează într-o cutiuţă pe care o doseşte de ochii mătuşei. Când mătuşa e plecată, Nouraşul îi lipeşte aripioarele Riţei, căci aşa e botezată răţuşca, şi Riţa zboară prin cămăruţă cât îi pofteşte inima. Veve nu ştie ce se va întâmpla peste un an. Dar ştie că niciodată nu-i va pricinui răţuştei vreun rău. În fiecare noapte Riţa se cuibăreşte alături, o încălzeşte cu răsuflarea şi lui Veve i se pare că lângă ea e mama. De obicei mereu veselă, în una din zile Riţa e foarte abătută. ― Ce s-a întâmplat, o întreabă Veve. ― Nimic, răspunde răţuşca. Sunt tristă… Tânjesc… Mi-e dor de soare. Mi-e dor de cerul albastru, de lacul meu de argint. Veve, oftează răţuşca, ai o inimă bună… Deschide fereastra! Lasă-mă să plec! Abia acum Veve se dumereşte cât de simple sunt toate. Libertatea e atât de aproape. ― Nouraşule, sare în sus de bucurie Veve, lipeşte-i repede aripioarele Riţei! Deschide fereastra! Las-o să plece! În cerul ei de azur! Pe lacul ei de argint! ― Rămâi cu bine, Veve, strigă Riţa pierzându-se în zare şi vulpiţei îi vine o altă idee. ― Nouraşule, zice ea, urcă-mă în spatele tău! Să plecăm de aici! Du-mă în pădurea mea de Alun! Nouraşul Siniliu pluteşte pe deasupra pădurii de Cărbune când în cămăruţă intră mătuşa Zul. Îşi dă seama imediat de cele întâmplate. O vede pe Veve şi strigă: ― Ah, vulpiţă netrebnică ce eşti! Trădătoare mică! Te voi pedepsi! Vei regreta amarnic! Te voi blestema! Cu preţul propriei mele distrugeri!   Cramma, tramma, stronca, troc! Să mi te prefaci pe loc! Să devii o târâtoare! Să nu vezi pe lume soare!   Strigă vrăjitoarea şi Veve, lunecând de pe spatele Nouraşului, dispare fără să ştie că mătuşa îşi pierde pentru totdeauna puterea. Fără să ştie că aceasta, blestemând-o, şi-a folosit ultima sa vrăjitorie. ― Veve! Veve! strigă disperat Nouraşul Siniliu. Unde eşti, Veve?! Nu-i răspunde nimeni. În sfârşit, de sub pământ aude un glas înnăbuşit: „Adio, Nouraş Siniliu. Niciodată nu voi mai vedea soarele.” ― Ba îl vei vedea, Veve! Îl vei vedea! Nouraşul priveşte în jos. Pe locul unde fusese castelul acum nu e decât o grămadă de cenuşă. Pe mormanul de cenuşă zace o vulpoaică bătrână. E tot ce a mai rămas din vrăjitoarea Zul. Brusc Arborii de cărbune îşi despletesc ramurile şi peste tot pătrunde lumina. ― Veve, strigă Nouraşul. Întunericul a fost alungat! A biruit lumina! Cu ajutorul tău, Veve, am devenit bun! De aceea te voi aduce la suprafaţă! Vei fi o vietate mică, pufoasă, roşcată, dar vei uita pentru totdeauna că ai fost o vulpiţă! Iartă-mă, doar atât pot face pentru tine… Şi zicând:   Zurri, murri, zeta, şic! Sunt un nouraş voinic! Pot să fac doar fapte bune! Veve, vei mânca alune! Blana, ca şi altădată, Îţi va fi la fel, roşcată! Sprintenă şi uşurică, Vino sus pe-o rămurică!   Nici nu băgă de seamă cum pe o rămurică de alun apare o animăluţă drăgălaşă, roşcată, cu o coadă stufoasă, cu doi ochi blânzi ce privesc cu interes, de parcă pe toate le vede pentru prima dată. Animăluţa – ţup, ţup, sare sprintenă din creangă în creangă, din arbore în arbore şi vine la marginea păduricii, acolo unde-şi are vizuina vulpea Leizli. De cum o zăreşte, vulpii îi sare inima din piept. Micuţa asta seamănă atât de mult cu draga şi buna ei Veve. ― Veve, Veve… Pe unde-mi eşti, Veve? şopteşte cu tristeţe bătrâna vulpe. Pe deasupra pădurii pluteşte un nouraş siniliu. Nouraşul strigă necontenit: Veve! Riţa! Veve! Riţa! ― Mi-e dor de voi… Unde sunteţi? Un vânător, ce stă la pândă, nu desluşeşte ultimele cuvinte. ― Cine o fi Veveriţa, se întreabă el mirat. Chiar în faţa sa se opreşte o vietate ce ţine în lăbuţe câteva nuci de alun. Vânătorul duce puşca la ochi: ― Ea e Veveriţa, se gândeşte omul. De ce însă nu am mai văzut-o pe aici? Cât de mult se vor bucura copilaşii mei când le voi face cadou o asemenea blăniţă. Veveriţa, care nu e altcineva decât Veve, nu bănuieşte de primejdie. Stă cuminte şi ronţăie nuci. ― Nu, se răzgândeşte vânătorul. Nu-i voi pricinui niciun rău. E prea drăgălaşă. Şi apoi pe cât e de mică, pe atât de mică îi va fi şi blăniţa. Nu poţi să o compari cu blana acelui vulpoi frumos pe care l-am împuşcat toamna trecută. ― Veve! Riţa! Veve! Riţa! Continuă să-şi cheme prietenii Nouraşul Siniliu. Pe deasupra lacului zboară o răţuşcă. Răţuşca se îndreaptă spre Nouraş. E Riţa. Vânătorul ţinteşte. ― Bah! bah! Se aude o împuşcătură. ― Riţa, strigă speriat Nouraşul şi o înveleşte în pânza sa sinilie Mai răsună o împuşcătură: Bah! Bah! Când fumul se împrăştie, vânătorul nu-l mai zăreşte pe nouraş. O năframă subţire, albastră se împrăştie şi se lasă încet pe oglinda argintie a lacului. Departe, în zare se desluşeşte un punctuleţ. Riţa e salvată! Riţa zboară! Zboară spre Soare! Zboară spre lumină!