Emilia Plugaru

A venit Primăvara! ― Cipcirip! Cipcirip! Priviţi, ninge! A venit iarna! Două vrăbiuţe ţopăie fericite pe o crenguţă de brăduţ. La rădăcina brăduţului e căsuţa iepuraşului Blăniţă Albă. ― A venit iarna?! îşi flutură iepuraşul urechiuşele prin ferestruică. Ce minunăţie! În curând pădurea noastră va fi îmbrăcată într-o mantie de culoarea blăniţei mele. Eu ştiu de ce iarna alege anume această culoare. ― De ce? întreabă vrăbiuţele. ― Fiindcă iarna mă iubeşte foarte mult. Mai mult ca pe alte animăluţe. ― Nu ai pic de modestie, se enervează vrăbiuţele. Eşti un lăudăros. La o adică, baba Iarnă purta cojoc alb mai înainte de a apărea voi, iepuraşii, pe lume! Şi dacă vrei să ştii – Iarna ne iubeşte pe toţi! Pe toţi! ― Da! Da! se alătură celor două vrăbiuţe o veveriţă roşcată. E adevărat! Iarna ne iubeşte pe toţi! ― Bine… se dă bătut iepuraşul. Nu mai zic nimic. Şi totuşi, şopteşte el pentru sine, pe mine mă iubeşte mai mult. ― Mămulică dragă! Nu cumva ninge?! Iese în uşa bârlogului său ursuleţul Mişani. ― Ninge, Mişani! Ninge! sar bucuroase vrăbiuţele. A venit iarna! ― A venit… Cine a poftit-o? Nu putea să stea la ea acasă? Hm… Nu pricepeam de ce mă trage la somn… Când colo… Baba e de vină. Morr, morr, morrr! Voi fi iarăşi nevoit să dorm trei luni de zile încheiate. Morr, morr, morr… Şi Mişani se retrage în bârlog, dar peste câteva clipe revine: ― Auziţi?! strigă el. ― Pe cine strigi, Mişani? întreabă vrăbiuţele. ― Pe voi, răspunde ursuleţul. Am o rugăminte. Imediat cum e primăvară, să mă treziţi! Să nu mă lăsaţi să dorm. ― De ce să dormi atâta amar de vreme, Mişani? Nu poţi şi tu ca şi ceilalţi să dormi doar în timpul nopţii? În curând va veni Moşul cu daruri. Va fi atât de frumos. ― Eh… Aş vrea eu… Dar nu pot. Dacă rămân treaz – mor de foame. Baba îmi ascunde hrana sub gheaţă, sub zăpadă. Nu mă iubeşte bătrâna. Nu mă iubeşte… Când dorm – visez că pădurea e doldora de căpşuni. Şi astfel trece vremea… Să nu uitaţi să mă treziţi… Vă rog! ― Te vom trezi, Mişani, promit vrăbiuţele apoi zboară pe crenguţele lor de brăduţ. Iarna aduce în pădure zăpadă şi multă lumină. Zile în şir cad fulgi măşcaţi şi pufoşi. Toată lumea aşteaptă Crăciunul. Crăciunul vine şi pădurea se umple de zarvă şi de veselie. Moş Crăciun împarte daruri. ― Această ulcică cu miere… zice el scotocind prin desagă, pentru cine credeţi că e? ― Pentru mine! strigă bursucul. ― Ba e a mea! se bagă la moş vulpea cea roşcată. De altfel… Nu mi-a plăcut niciodată mierea. Să o ia bursucul, hotărăşte ea. ― Această ulcică, zâmbeşte moşul, e pentru Mişani. Nimeni nu trebuie să fie uitat într-o asemenea zi. Nimeni. ― Mişani are prieteni? întreabă bătrânul. ― Are! se apropie de moş vrăbiuţele, veveriţa şi iepuraşul. Noi suntem prietenii lui. ― Bravo, îi mângâie cu privirea bătrânul. Duceţi-i mierea. Când se va trezi să-i spuneţi că e de la Moş Crăciun şi că e norocos cu asemenea prieteni. După sărbători pădurea pare pustie. Toată lumea se odihneşte. Iepuraşul rar îşi scoate urechiuşele pe fereastră. Vrăbiuţele moţăie somnoroase pe brăduţ. Veveriţa ronţăie nuci în cămăruţa sa. Uneori, veselă şi bine dispusă, sare din creangă în creangă privind cum se scutură zăpada. ― Eu ştiu de ce Iarna acoperă pământul cu o plapumă de nea! strigă ea. ― De ce? întreabă plictisite vrăbiuţele. ― Ca să-i fie cald! Ca şi Mişani – Pământul doarme trei luni de zile. Acolo, sub plapumă, se odihneşte iarba, se odihnesc floricelele ce vor răsări la primăvară. Iernii îi este frică să nu le îngheţe gerul pe toate. ― Gerul nu ştie de milă, oftează vrăbiuţele. Oare când va veni primăvara? ― Nu degrabă… Iarna e abia la început. Şi veveriţa intră în scorburică să ronţăie nuci. Zilele sunt scurte, nopţile – lungi, vremea trece greu. Totuşi, într-o bună zi Iarna îşi ia aşternuturile albe şi pleacă. Ce mai bucurie! ― Cipcirip! Cipcirip! A venit Primăvara! Odată cu venirea primăverii, pădurea se trezeşte la viaţă. Peste tot fierbe munca. Vrăbiuţele se grăbesc să-şi clădească o nouă căsuţă. Adună crenguţe, firicele de iarbă uscată, le lipesc împreună şi căsuţa e gata. ― Dar unde e Mişani? îşi aminteşte veveriţa. ― Aoleu! Am uitat! se agită vrăbiuţele. ― Cipcirip! Cipcirip! aleargă ele spre căsuţa ursuleţului. Trezeşte-te, Mişani! A venit primăvara! În bârlog, nicio mişcare. ― Nu se trezeşte, oftează o vrăbiuţă. ― O fi păţit ceva, e îngrijorată cealaltă. ― Trebuie să intrăm să vedem, propune veveriţa. Aerul din încăperea unde doarme Mişani e atât de îmbâcsit, atât de greu încât toţi trei – mai să leşine. ― Să deschidem ferestrele! strigă veveriţa. Să aerisim, să lăsăm să pătrundă lumina! ― Slavă Domnului că e viu. Ce mizerie e aici… Şi vrăbiuţele împreună cu veveriţa, cărora li se alătură şi Blăniţă Albă, imediat se pun pe treabă. În scurt timp, locuinţa lui Mişani, e de nerecunoscut. Pe pereţii proaspăt vopsiţi, veveriţa desenează mănunchiuri de căpşuni. Draperiile vechi sunt înlocuite cu altele noi, de culoare roz, cu albinuţe şi fluturaşi coloraţi pe ele. Podeaua e spălată şi acoperită cu covoraşe moi. Un scăunaş lung, de lângă perete, e învelit cu un ţol în dungi de toate culorile. Nu mai e nimic de făcut. Prietenii se aşează pe scăunaş şi aşteaptă să se trezească Mişani. ― Trezeşte-te, Mişani! Trezeşte-te! îşi pierd răbdarea vrăbiuţele. A venit Primăvara! Nu e timp de dormit! ― Ştiţi ceva? zice o vrăbiuţă. Mă duc să-l gâdil la tălpi. Va face ochi imediat. ― Îhî, zâmbeşte pe sub mustăţi iepuraşul. Du-te… O labă de-a lui Mişani şi socoteşte că nu mai are cine-ţi cloci ouăle. ― Atunci? Ce e de făcut? Dacă aşteptăm până se trezeşte de bună voie – ne prinde iarna aici. ― Nu vă enervaţi, îi sfătuieşte veveriţa. Acuş îl trezim. Aduceţi ulcica cu miere de la Moş Crăciun! Puneţi samovarul. La aroma ceaiului cu miere – Mişani nu va rezista. Aburii ceaiului umple toată încăperea. ― Ce miros plăcut, deschide un ochi Mişani. Miroase a primăvară. Aoleu! Nu cumva a venit? sare el speriat de pe cuptor. ― A venit, a venit! Dacă mai dormi, primăvara pleacă fără să o vezi, glumeşte iepuraşul. Mişani iese în uşa bârlogului. Îşi întinde lăbuţele, răsuflă din toţi plămânii. Pădurea e aproape verde. Peste tot flori, zumzet de albine, ciripit de păsărele. Cerul e albastru, soarele e vesel. ― Ce minunată e Primăvara, se întoarce Mişani la prietenii lui. Cu această ocazie, nu ar fi rău să chefuim! Sunt flămând ca un lup! Apoi, observând ulcica cu miere, o duce la gură şi nu se opreşte până nu dă de fund. Vrăbiuţele, iepuraşul şi veveriţa se strecoară afară pe neobservate. ― Uf… L-am trezit, se bucură vrăbiuţele. Acum la treabă! Nu e vreme de chefuri! O zi de primăvară hrăneşte un an!

Adevăratul Prieten   Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni. Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere. În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie: domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv. Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana lui cărămizie. Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a devenit practic un membru al familiei. Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten. Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare. ― Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa spre ea zicând: „Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!” ― Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul. ― Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut. Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare. ― Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? întrebă el. ― Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai că… ― Numai că ce? ― Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten… Dă-mi drumul, se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa. Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină. ― Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă. ― Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă ochii… Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai i-o arătase şoricelul. Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc. ― Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni? ― Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene. ― Fu! exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil! ― Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc. ― Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanţă. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo… în casa aia frumoasă. Mergi? ― Ştiu eu… Bine. Merg… răspunse mâţa, nehotărâtă. Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână. ― Aoleu! strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din astea, pline de purici? Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii. ― Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu… ― Miorlauuu! miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă. ― Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! o auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat! Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă. Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu… ― Guşti? întrebă pisicuţa. Cărămidă refuză delicat. În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile minunate. ― Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi – aş vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat. Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă. ― Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme? ― Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului. Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei. ― Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă. ― Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă. ― Cărămidă! strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat prieten! Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.

Amintirile   Purceluşul Roz, găinuşa Co şi iepuraşul Codiţă Stufoasă locuiesc pe o câmpie largă, plină cu flori, în mijlocul căreia se înalţă un stejar bătrân. Nici unul din ei nu are o căsuţă a sa. De plouă, de bate vântul, de e arşiţă – prietenii se adăpostesc sub ramurile primitoare ale stejarului. ― Oh, zice într-o zi iepuraşul, ar fi bine să ne gândim la un cuibuşor al nostru. În vara asta, dacă sunteţi de acord, hai să-i punem temelia! ― Nu, zice găinuşa. Eu vreau să am propria mea casă. ― Nici eu nu sunt de acord, se alătură găinuşei purceluşul Roz. Trei căsuţe e mai bine ca una singură. ― Atunci… să desenăm viitoarele noastre căsuţe, propune Codiţă Stufoasă. Găinuşa desenă o căsuţă mică, dar foarte frumoasă. Acoperişul din paie de aur, pereţii vopsiţi în alb, ferestrele – în albastru, iar la ferestre – perdeluţe de culoarea grâului copt. Pe prispă – saci cu seminţe. În curte – troscot, nalbă şi multe căpşoare aurii. ― Aceştia sunt viitorii mei puişori, şopteşte nu fără mândrie găinuşa Co. Iepuraşul desenă o căsuţă mai mare. Acoperişul căsuţei – portocaliu, pereţii – curechierii, ferestrele – vopsite în roşu, draperiile – verzui, iar pe prispă – saci cu morcovi. În curte – straturi de zarzavaturi. Printre zarzavaturi – multe, multe urechiuşe de iepuraşi. ― Ăştia sunt viitorii mei puişori, zice cu mândrie Iepuraşul. ― Frumoase căsuţele voastre, constată Purceluşul Roz. Eu însă vizez la altceva. Visez să găsesc o apă mare, mare. La malul apei – un munte. În vârful muntelui – un castel… Acel castel va fi al meu. Nu mă las până nu găsesc apa, muntele, până nu-mi construiesc castelul. De aceea trebuie să vă anunţ că mâine plec… În căutarea visului meu. ― De ce? întrebă nedumerită găinuşa. Nimic mai frumos decât câmpia cu flori. Construieşteţi o căsuţă alături… Te vom ajuta. ― Mulţumesc, însă deja am hotărât şi îmi voi respecta decizia, rămase neclintit purceluşul. La ce bun să visezi dacă nu-ţi îndeplineşti visele? Visele neîmplinite sunt pierdere de timp. Timpul însă trece repede şi nu toate visele încap în el. Ca să reuşeşti – trebuie să te grăbeşti. A doua zi, cu o raniţă-n spate în care avea doar cele două desene ale prietenilor săi, purceluşul porni la drum. Iepuraşul şi găinuşa îi fluturară la revedere până nu-l pierdură în zare. Purceluşul Roz merse zile, săptămâni, luni în şir. Pielea i se încreţi de la arşiţă, picioarele i se umflară, trăgea foame, sete, dar nu se oprea din drum. Gândul că visele neîmplinite sunt pierdere de timp îi dădea putere. Şi iată că în sfârşit i se deschise în faţă o apă mare căreia nu i se vedea capătul. La mal – un vaporaş cu pânzele roze. ― Urcă! auzi un glas şi purceluşul se urcă pe puntea vaporaşului. Intră într-o cămară în care găsi apă şi mâncare. Bău şi mâncă pe săturate, apoi se culcă şi adormi buştean. Când se trezi văzu că vaporaşul pluteşte şi că de jur împrejur e apă. Era noapte. Luna se bălăcea printre valuri, iar stelele parcă-i ziceau: ― Bravo, Roz. La ce bun să trăieşti dacă în afară de o câmpie de flori nu vei vedea nimic altceva în viaţă? Zilele se schimbau cu nopţile, nopţile – cu zilele, corăbioara plutea ducându-l pe purceluş departe, departe. Într-o noapte cerul şi apa porniră să se clatine. Străbătut de fulgere, cerul se împreună cu marea într-o încleştare nebună. Mica corăbioară părea un fir de nisip în această încleştare. Dar aşa mică cum era, zbura de pe val pe val, se pomenea acoperită de ape, apoi iar în vârf şi iar acoperită. Pentru prima dată purceluşului îi păru rău că nu rămase cu prietenii săi. ― Acum, aici vor lua sfârşit toate visele mele, oftă Roz. Trecu un timp însă şi cerul se potoli. Furtuna încetă şi, gemând, marea se aciuă şi ea. Mica corăbioară îşi urmă liniştită cursul. Spre dimineaţă soarele strălucea, cerul era albastru, albastru. În zare purceluşul observă creste de munţi. ― Iată visul meu! Îl văd cu ochii! Am reuşit, strigă el şi porni să danseze de bucurie. Corăbioara ancoră şi Roz coborî fără să observe că micul vaporaş cu pânzele roze imediat făcu cale întoarsă. Malul era tivit cu munţi şi purceluşul purcese să facă cunoştinţă cu acest ţinut uimitor. De-a lungul lanţului de munţi, la tarabe fiinţe ciudate târguiau mulţime de bucate. Lui Roz i se făcu foame. Încercă să ia o tartină de pe o măsuţă, dar fu plesnit peste lăbuţă. ― Totul costă, i se spuse. Nimic nu se dă de pomană. Dacă nu ai bani, caută-ţi de treabă! În raniţă Roz avea doar cele două desene. Vru să le propună în schimbul unui pahar cu apă, dar se răzgândi. ― Nu se poate să vinzi, să mănânci sau să-ţi bei amintirile. Soarele se ascunse după munţi. Noaptea îşi întindea năframa violetă peste malul auriu. Flămând şi însetat purceluşul se gândi că nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi găsească un culcuş în care să se adăpostească. Se strecură în adâncitura unei peşteri. Mare îi fu mirarea când văzu că acolo era lumină ca ziua. Lumina venea din tavan. Într-un colţ văzu o măsuţă. Se repezi spre ea crezând că va găsi ceva de-ale gurii, dar nu descoperi decât un bileţel: ― Cine va merge până la celălalt capăt al peşterii – va da de o comoară, citi Roz. ― O comoară înseamnă apă şi pâine, înseamnă realizarea tuturor viselor. Voi găsi comoara, hotărî purceluşul şi înaintă prin peşteră. La început podeaua era caldă, plăcută, apoi brusc deveni sticloasă. Picioruşele îi lunecau în toată direcţiile. Cădea pe brânci, pe burtă, pielea îl ustura, dar nu dădea înapoi. Drumul sticlos luă sfârşit şi Roz călcă peste pietroaie ascuţite care îi răneau tălpile. Scrâşnind din dinţi purceluşul continuă să meargă. Trecu şi de această porţiune de drum. În faţă i se deschise o fâşie albă, strălucitoare. Începu să-l usture tot corpul căci fâşia albă se dovedi a fi formată din sare. Îi venea să urle de durere. Rănile umplute cu sare îl dureau atât de tare încât i se întunecă în faţa ochilor. Închise ochii şi mai mult leşinat continuă să păşească prin peşteră. Deodată auzi un şuierat supărător care îl făcu să deschidă ochii. Din pereţii peşterii, din tavan se întindeau spre el gata, gata să-l înghită mulţime de şerpi enormi şi hidoşi. Doar prin mijloc şerpuia o cărăruşă prin care şerpii nu l-ar fi ajuns. Atent, foarte atent, Roz merse pe cărăruşă. Şi de data asta scăpă viu şi nevătămat. Când şerpii rămaseră în urmă – răsuflă uşurat. De bucurie parcă îi mai trecură şi durerile. Dar drumul se termină şi acum dintr-un perete în altul peştera era doar o apă adâncă din care ieşeau aburi. ― Mdaaa, îşi zise purceluşul, pare-se că goana după comori a luat sfârşit. Va trebui să fac cale întoarsă. În spatele său observă târându-se o şerpoaică. ― Ce vrei?! strigă Roz înfuriat. Hai! Mănâncă-mă! Mănâncă-mă! Să ştiu că am scăpat de chinuri. ― Vai, mic purceluş, linişteşte-te! o auzi vorbind pe şerpoaică. Nu am de gând să te mănânc. Permite-mi doar să-ţi ling rănile. Să ţi le tămăduiesc. ― De ce? întrebă uimit Roz. ― Am fost blestemată, mic purceluş. Am făcut mult rău în viaţa mea. Acum până nu fac un bine – nu pot trece de această apă, nu pot zbura pe celălalt tărâm, la puii mei. ― Fă ce vrei, răspunse ursuz purceluşul. Era convins că şerpoaica îl va înghiţi fără să stea mult pe gânduri. Dar şerpoaica se apropie, îi linse atentă rănile şi imediat lui Roz îi trecură toate durerile. ― Acum, mic purceluş, vorbi şerpoaica, continuă-ţi drumul. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. În curând îmi voi vedea puişorii. ― Să-mi continui drumul? oftă purceluşul. Cum să trec de această apă fierbinte? Ar trebui să zbor, dar nu am aripi… ― Nici o grijă, mic purceluş. Te voi trece eu. Şi cît ai clipi şerpoaica îl înghiţi pe Roz până la jumate. Apoi îşi făcu avânt, se înălţă şi în câteva clipe ambii se aflau dincolo de apă. ― Ei, vorbi şerpoaica, azi am o zi plină. Datorită ţie am făcut de două ori bine. Rămâi sănătos. Voi trece de această uşă. Dincolo e un tărâm cum nu s-a mai văzut de frumos. Acolo e o grădină cu pomi de aur unde mă aşteaptă puii mei. Abia acum Roz observă că se află chir la celălalt capăt al peşterii. O uşiţă întredeschisă ducea undeva. Roz vru să privească prin uşă, dar şerpoaica îl opri: ― Nu se poate să priveşti până nu te hotărăşti dacă mergi sau ba pe celălalt tărâm. Nu am timp să aştept. Dacă te hotărăşti – mă vei găsi oricum. Îmi vei fi oaspete drag. Vino! Şerpoaica dispăru şi purceluşul îşi aminti că făcuse atâta drum pentru o comoară. ― Unde e comoara? se întrebă el. Într-un colţ observă o măsuţă asemănătoare cu cea de la intrare. Se apropie şi văzu pe măsuţă un bănuţ de aur. ― Aceasta e comoara pe care o cauţi, scria pe un bileţel. ― Drace! strigă purceluşul. Atâta chin doar pentru un amărât bănuţ? Stătu un pic pe gânduri. Nu ştia cum e mai bine: să facă cale întoarsă ori să treacă prin uşa întredeschisă. Îşi aminti că la intrarea în peşteră îi rămăsese raniţa cu cele două desene. ― Oricare ţi-ar fi visele, se gândi Roz, de amintiri nu trebuie să te desparţi. Mai ales dacă acestea sunt frumoase. Şi purceluşul se înturnă cu spatele spre uşă. Mare îi fu mirarea când în drumul său îndărăt nu întâlni nici apă, nici şerpi, nici sare sau pietroaie ascuţite. În câteva clipe se pomeni lângă raniţa sa. Răsuflă uşurat. Îi era foame, sete, îi era somn şi se gândi că dacă în loc de bănuţ ar fi găsit o hrincă de pâine, acum ar fi fost cel mai fericit purceluş de pe lume. Scoase bănuţul, îl privi şi de necaz îl duse la gură muşcându-l cu dinţii. ― Zurrrr! pe podea se rostogoli un alt bănuţ. Bănuţul de aur se dovedi a fi o adevărată comoară. În scurt timp la picioarele purceluşului se formă o moviliţă strălucitoare. ― Sunt un purceluş bogat! strigă Roz şi acoperind bănuţii cu pietre se culcă şi adormi uitând de foame şi sete. A doua zi, cu raniţa-n spate, se plimba mândru pe nisipul fierbinte. Se ghiftui cu de toate şi îi părea rău că are doar un singur stomac. Nu mult după asta în vârful muntelui Albastru se înălţă o minunăţie de castel cum nu mai văzuse nici cerul, nici muntele, nici marea. Era castelul purceluşului Roz. Acum Roz trăia în sfârşit ca în sânul lui Dumnezeu. Avea de toate. Avea o mulţime de prieteni. Chefuia zi de zi. Bănuţii dispăreau, apăreau, prietenii se înmulţeau ca bănuţii. Părerile lui de rău se dublară. Deja îi părea rău de două lucruri: că are doar un singur stomac şi că, având o mulţime de odăi, visează şi doarme doar într-una singură, doar într-un singur pătuc. Roz nu observa că odată cu trecerea timpului devenea obez, se mişca greu, iar slănina de pe burtă – îi atârna până la podea. Era mulţumit de viaţa sa. Totuşi avea senzaţia că ceva foarte important îi lipseşte. Uneori îşi alunga prietenii ca să rămână singur. Se aşeza pe terasa cu vederea spre mare şi ore-n şir privea depărtările. Adesea vedea cum marea se lua la harţă cu Cerul. Valuri spumoase se zbăteau înnebunite de pereţii munţilor. Se înălţau atât de sus de parcă vroiau să atingă Cerul. Ştergeau totul în calea lor. Lui Roz nu-i păsa. Până la el nici o picătură din spuma Mării nu avea cum să ajungă. Într-o noapte cu furtună, stând pe terasă brusc se văzu zbătându-se în mijlocul valurilor. ― Amintirile! sări în picioare Roz. Îmi lipsesc amintirile! Nu-şi mai amintea de unde venise, cum nimerise pe acest mal, pe acest munte. Îşi amintea doar de o furtună pe mare. Mai ştia că are un bănuţ pe care dacă îl atingi cu dinţii – îţi aduce alţi bănuţi. ― De fapt… La ce mi-ar servi de exemplu să-mi amintesc că am fost cândva un prăpădit care nu avea o leţcaie în buzunar? Care murea de foame, de sete? Ca atâţia alţii ce mişună jos? Nu, hotărî purceluşul, nu am nevoie de amintiri! Şi totuşi cu trecerea timpului golul care i se formase în suflet din pricina lipsei amintirilor nu se umplea. Într-o zi, umblând din odaie în odaie, minunându-se de bogăţia ce-l înconjoară, zări într-un ungher o raniţă veche. O atinse cu dispreţ vrând s-o arunce, dar din raniţă căzură două desene. Roz le privi şi îşi dădu seama că nimic mai frumos nu văzuse până atunci. Erau două căsuţe. Ca două jucării. Ridicate pe o pajişte verde, plină cu flori, alături de un stejar bătrân. Cele două căsuţe mişcară ceva în sufletul purceluşului. ― De unde aceste desene, se întreba la nesfârşit Roz. Întrebarea îl chinui multe zile în şir. Într-o zi, stând pe terasă observă cum de mal se apropie o mică corăbioară cu pânzele roze. Şi Roz brusc îşi aminti totul. Îşi văzu viaţa ca în palmă. Rapid îşi luă raniţa, bănuţul de aur şi alergă la talpa muntelui. Corăbioara îl aştepta. Imediat ce puse picioruşele pe punte vaporaşul se smulse din loc şi porni în larg. Pluti îndelung. Avu parte de zile cu soare, trecu prin furtuni, văzu moartea cu ochii, dar gândul că în curând va fi pe acea câmpie verde îl făcu să reziste. Şi iată-l pe Roz acolo de unde pornise cândva. Nu găsi nici o schimbare. Doar că alături de stejarul bătrân se înălţau acum două căsuţe leite acelora din desenele sale. Inspiră adânc aer în piept şi bătu în portiţa primei căsuţe. ― Cine bate? întrebă cineva. ― Sunt eu, purceluşul Roz! Vreau să o văd pe găinuşa Co! ― Găinuşa Co e plecată la puii ei. Va fi peste două luni… Bătu la cea de-a doua căsuţă. Dar şi iepuraşul Codiţă Stufoasă era plecat. Purceluşul se odihni un pic, apoi îşi suflecă mânecile şi în scurt timp alături de cele două căsuţe se mai înălţa una. Mai masivă, mai spaţioasă, dar fără pretenţii de castel. Aştepta cu nerăbdare să-şi îmbrăţişeze prietenii. ― Ce bine că amintirile m-au adus acasă, se gândi Roz. Nimeni nu cunoaşte ce se va întâmpla peste o clipă. Dar tot ce a fost o clipă în urmă – rămâne amintire. Fără de amintiri nu simţi că trăieşti. Nu-i mai părea rău că are doar un singur stomac. Nu-i părea rău că oricât de multe pătucuri ar avea în casă, când vine noaptea îşi poate odihni trupul doar pe unul singur. Îi părea rău că prea multă vreme a trăit în uitare.  

Bătrâna doamnă Pădure… Nimeni nu are de gând să-i cumpere iepuraşului Lică un ghiozdan nou. Dar fiindcă Lică în fiecare zi trebuie să meargă la şcoală, iar ghiozdanul său e vechi, jerpelit şi urât – Lică hotărăşte să-l înnoiască. Face multe desene, le colorează frumos, le lipeşte pe locurile cele mai roase şi acum ghiozdanul arată destul de bine. Unii colegi cred chiar că e nou-nouţ şi vor unul la fel. Atât doar că iepuraşul e micuţ, slăbuţ (de unde a şi fost poreclit „pirpirică”), iar ghiozdanul e mare, voluminos, motiv de permanentă bătaie de joc. ― Hei, Rică-pirpirică! îl strigă colegul său, ursuleţul Marinucă, în fiecare dimineaţă când se întâlnesc în drum spre şcoală. Ghiozdanul ăla… îl duci tu sau el te târăşte!? Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Marinucă, iar prietenii care îl înconjoară – mereu îi ţin isonul. Ursuleţul are o mulţime de prieteni, e cel mai bun elev din clasă. Tatăl urs, domnul Ursache, trece des pe la şcoală şi de fiecare dată nu uită să-i aducă profesoarei, doamnei Pădure, cadouri – miere, mure, fragi şi pe lângă astea – câte un buchet mare de flori. Profesoara se topeşte după flori. Îl laudă pe Marinucă, îi spune tatălui că are un fiu minunat. Lică visează la ziua când şi tatăl său va sta în faţa doamnei Pădure, iar ea, cu un glas blând, nu va conteni să-l laude. Cu părere de rău însă acest lucru nu se va întâmpla în curând. Lică nici pe departe nu e un elev eminent. Din această pricină bietul iepuraş e foarte trist. Nu pricepe ce se întâmplă. Acasă învaţă poezia, o ştie la perfecţie, o declamă frumos, cu intonaţie, dar în clasă se bâlbâie, uită, Marinucă îi şopteşte ceva, el repetă, ceea ce o face pe bătrâna profesoară să urle ca din gură de şarpe: ― Licăă! Gata! Treci la loc! Nota doi! Îmi face peri suri! continuă să ţipe ea revoltată, apoi îl roagă pe Marinucă să declame versurile. Ursuleţul nu greşeşte nici un vers, dar Lică se gândeşte că acolo, în faţa oglinzii, el le zicea cu mai multă vervă… La matematica e şi mai rău. ― Rică, cât face doi plus doi? îl întreabă profesoara. ― Patru, vrea să zică iepuraşul, dar din spate i se şopteşte: trei… ― Trei! zice Lică fără să gândească prea mult. ― Rică, cât fac doi plus doi? ― Cinci… îi suflă cineva de alături. ― Cinci… nu ezită Lică. ― Rică! răcneşte doamna Pădure, cât fac doi plus doi!? Doi plus doi fac un do-o-oi ma-r-re în ca-ta-log! Uite-aşa de marre! Aşează-te! ― Doi plus doi fac patru! ţipă Lică şi nu se vrea aşezat. Patru plus patru fac opt! Cinci plus cinci fac zece! O sută plus o sută fac două sute! O mie plus o mie fac două mii! Zece mii plus zece mii… Eu sunt Lică, nu Rică! ― Lică! aude el ca prin vis glasul doamnei Pădure. Noi nu am ajuns să învăţăm miile! Şezi! Iepuraşul se aşează, scutură din cap şi nimeni nu ştie că acest lucru se întâmplă doar atunci când vrea să-şi stăpânească lacrimile. În clasă e linişte, nu se chicoteşte, doamna profesoară tace. În sfârşit o aude vorbind: ― Rică, zice doamna cu un ton obişnuit, eram convinsă că trebuie să pleci din această şcoală. Pentru cei de alde tine există şcoli speciale… Îţi mai dau o şansă… Lică! răcneşte ea pe neprins de veste, încât ferestrele sună ca nişte clopoţei: „zâng, zâng, zâng, zâng”, învaţă adunarea şi scăderea! Apoi lecţia îşi reia cursul. Iepuraşul pune căpşorul pe bancă, închide ochii şi… visează. Visează că are un ghiozdan nou, că e cel mai bun elev din clasă, are o mulţime de prieteni, Doamna Pădure îl laudă, iar tatăl-iepure zice cu mândrie: Ăsta e Lică al meu! … Profesoara se apropie enervată la culme: ― Repetă, Rică, se stăpâneşte ea cu greu să nu ţipe… Repetă… Ce-am spus adineauri? Lică sare speriat în picioare: Aţi spus… Aţi spus… „repetă Lică ce-am spus adineauri” răspunde el în timp ce inima îi face „tuc-tuc” undeva prin călcâie. ― Ricăă! Lică! A-fa-ră! I-me-di-at! Cu ghiozdanul în spate, Lică aleargă spre uşă. ― Înapoi! Bietul iepuraş face cale întoarsă, priveşte cu ochi senini, nedumeriţi spre doamna Pădure. ― Afară! strigă iarăşi aceasta. Rufa ta de ghiozdan las-o aici! Te întorci împreună cu taică-tu! Lică aleargă pe cărăruşa care duce spre casă. ― În sfârşit tatăl-iepure o va vedea pe doamna Pădure, se gândeşte el şi nu ştie ce să facă – să se bucure sau să fie trist. Nu o dată tata a declarat că nici în ruptul capului nu merge la şcoală. ― Pentru ce? zice el mereu. Să mi se spună că am un fecior nătâng care mă face de ruşine? Nu, de bună voie piciorul meu nu calcă acolo. Acum va trebui să vină. Însăşi doamna profesoară îl cheamă. De când se ştie, Lică pe toate le face anapoda. ― De unde te-ai luat atât de neîndemânatic? îl ceartă cu toţii, dar Lică nu se dă bătut. Într-o bună zi va demonstra tuturor că nu e nătâng, nu e prost, e deştept, ba chiar e foarte deştept. ― Eh, oftează iepuraşul, astăzi nu e ziua mea cea mai bună… Până acasă e drum lung aşa că Lică o ia pe de-a dreptul. Trece printr-o poiană plină cu flori, culege un buchet mare, apoi îşi continuă calea. ― Ai făcut vreo boroboaţă? îl întreabă tata din prag. Spune! Imediat! Ce-ai făcut?! Degeaba Lică încearcă să-şi ascundă urechile… În faţa doamnei Pădure apare târât de urechi. În lăbuţe ţine un buchet de flori parfumate. ― Ah! trage adânc aerul în piept doamna profesoară. Ce parfum… Ce miros… ― Sunt pentru dumneavoastră, şopteşte Lică. ― Pentru mine? se miră ea şi abia atunci observă că micuţul e ţinut de urechi de un ditamai iepuroi. ― Ce se-ntâmplă?! strigă revoltată doamna Pădure. Cum e posibil!? Lăsaţi-l! Daţi-i drumul! Chem poliţia, zău! E încă un pici! Cum de vă permiteţi!? ― Ce fel de poliţie, doamnă? Liniştiţi-vă, e puiul meu, fac ce vreau cu el, bolmojeşte nedumerit iepuroiul, dar pentru orişice eventualitate îl lasă pe Rică în pace. ― Îmi pare rău că trebuie să facem cunoştinţă în asemenea circumstanţe, dar vă rog… să nu se mai repete, continuă profesoara după ce Lică se vede eliberat. Sunt doamna Pădure… Învăţătoarea lui Rică… ― Lică, prea bună doamnă, Lică… o corectează tatăl-iepure. Pe vremea aceea erau atât de mulţi iepuraşi cu numele Rică încât noi am hotărât să-l numim… Lică. Să se deosebească… Şi pare-se că… se deosebeşte. ― Da! confirmă profesoara. Se deosebeşte. E un iepuraş foarte atent. Atât doar că… e prea slăbuţ şi… nu prea aveţi grijă de el! Acasă trebuie să-şi împlinească somnul, nu la şcoală! În rest ce să vă spun? E un elev sârguincios… Mai ales la matematică… ― Ştiam eu, răspunde cu mândrie tata. Va fi contabil! E o profesie bună. Şi principalul, e foarte bănoasă. ― Ce fel de contabil!? Ce fel de bani!? strigă brusc doamna Pădure înroşindu-se toată. ― S-a întâmplat ceva, doamnă? e îngrijorat iepuroiul. ― Nu… nu. Nimic… Au… Florile! Am alergie! Dar sunt atât de frumoase… Atât de frumoase… Au! Medicamentele mele! Unde-mi sunt medicamentele? ― Pe policioară, aleargă Lică să i le dea… De câte ori se întoarce de la şcoală, Lică trece prin poieniţa cu flori. Culege câte un bucheţel şi fuga la doamna Pădure acasă. Doamna e la pensie, nu mai profesează. Acum profesor îi este domnul Codruţ – fost profesor de educaţie fizică. ― Rică… Lică… se emoţionează bătrâna profesoară. Florile sunt atât de frumoase… Dar… am alergie. ― De la toate? întreabă cu seninătate Lică. ― Genial! Acuşi vedem. Aşa… miroase ea rând pe rând fiecare floricică în parte. Ce miros, ce parfum… Hap-ciu! Hap-ciu! strănută doamna Pădure. Rică, pe asta arunc-o! Din astea să nu-mi mai aduci! Celelalte… sunt pur şi simplu minunate. Eh, Rică… oftează bătrâna, eşti un înger… Toţi m-au uitat. Toţi… Doar tu mă ţii minte… Lică, adaugă ea, scoate cartea de matematică! Vom pregăti temele! Vom învăţa şi puţină gramatică… Dragul meu… Când vei creşte nu va mai avea cine să-mi treacă pragul… De ziua Învăţătorului, de pe scena şcolii, Lică declamă cea mai frumoasă, cea mai lungă poezie învăţată în scurta sa viaţă:   Un profesor e un zidar! Zideşte ziua cea de mâine! Şi sufletul şi inima La temelia ţării pune! Un profesor e un artist Ce modelează caractere, El zi de zi şi an de an Găseşte forţă şi putere, Ca să cioplească în lut viu Cu vorba-i blândă şi sfătoasă. Lucrarea lui e cea mai sfântă, Cea mai de preţ, cea mai frumoasă! … Închină-te în faţa lui! Căci are-n plete flori de nea Şi poate una dintre ele I-ai pus în plete tu cândva!   Sala îl aplaudă în picioare. Tatăl-Iepure le spune tuturor că Lică e fiul său. ― Va fi artist! zice tata cu mândrie. Lică nu-i îndeplineşte aşteptările… Nu e nici artist, nici contabil. E un mare sportiv… A crescut şi a devenit mândria întregii păduri. Şcoala în care a învăţat îi poartă numele. Pe peretele holului e portretul său, iar o sală de clasă a fost prefăcută în muzeu. Printre mulţimea de trofee şi premii e şi un ghiozdan ce are multe, multe desene frumos colorate… Lică nu uită de şcoală. Şi nici de prima sa învăţătoare. Doar pe el îl mai are bătrâna doamnă Pădure…

Blăniţă Neagră Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă: ― Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti! ― Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: „Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!” În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate. ― Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită: ― Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil. ― Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile. ― Să i le luăm? ― Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord? ― De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită: ― Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie? ― Ce tot trăncăneşti, Carra? se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase. ― Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece. ― Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă. ― Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis. ― Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte… ― Nu ai de unde să ştii, Bob! ― Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare. ― Bine, mormăie Fil. ― Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn. ― De ce, se miră Fil. ― Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă? ― Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept. ― Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău. ― Vorbeşti prostii, Bob. ― Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim. ― Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos. ― Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: „Au! Au! Mă doare! Burta! Au!” ― Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil! ― Aţi umblat prin gunoaie?! se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi! ― Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil. ― Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere. ― Nu-u-u-u! sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil: ― Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată. ― Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus. ― Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn! ― Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni… ― Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun. ― Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă. ― Carra, o îmbrăţişează Merri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog. ― O, da! răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere. ― Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?! ― Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit? ― Ce? ― Să-l muşti? ― Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:   Păsărică albă, cudalbă,   şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,   În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat! Şi piatra-n patru a crăpat! Aşa să crape ochii cui deoache! De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul! De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile, De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile, De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…   ― Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte! ― Nu, Bob, vreau să ascult… ― Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla? ― Ce? ― Ne vor crăpa ochii. ― Aoleu! ― Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem? ― Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă. ― Unde? ― În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem. ― Şi dacă ni se întâmplă? ― Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul: ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric. ― Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea. ― Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil! ― Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac. ― Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil! ― Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred… ― Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii. ― Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare? ― Mă vezi, Bob. Şi eu te văd. ― Asta-nseamnă că nu am orbit? ― Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători… ― Ce facem, Fil? ― Ne întoarcem acasă. ― Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama. ― Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor. ― Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm. ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică. ― Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă. ― Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face! ― Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte… ― Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi! ― Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn. ― Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine! ― Bob! Fil! îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace! ― Ne-ai strigat, mamă? ― Da. Luaţi-l pe Dănn şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald. ― Ne ducem, dar fără de Dănn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare. ― Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama. ― Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn? ― Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil. ― Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles? ― Da, răspunde Dănn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară. ― Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică. ― Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică. ― Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dănn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene. ― Mâzgăleli, zice ursoaica Merri. ― Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi: ― Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul! ― Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite. ― Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri. ― Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred. ― Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze. ― Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil. ― Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă. ― Ni-e sete, ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate. ― Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află. ― Bună dimineaţa! îl salută floricelele. ― Bună dimineaţa! îl salută păsărelele. ― E dimineaţă? se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn. ― Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele. ― Şi noi! ciripesc păsărelele. ― Şi noi! flutură din aripioare fluturaşii. ― Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte: ― Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii. ― Fugi! îi strigă păsărelele. ― Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă: ― Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer. ― Ce e, tată? ― Priveşte ce ţi-am adus. ― Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit? ― Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic. ― Tată! strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău! ― Avem nevoie de bani, Nic… ― Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască! ― Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează. De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului. Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

Blestemul Comorii Tiţ e o cârtiţă. Tiţa e prietena lui. Tiţ cu Tiţa locuiesc împreună într-o casă frumoasă de la marginea câmpiei. Au o grădină îngrijită, hambarele sunt mereu pline, nu duc grija zilei de mâine, de aceea nu prea le pasă, ba chiar nici nu vor să audă de vecini. Cel mai apropiat vecin le este un iepuraş bicisnic care aleargă toată ziulica fără rost. Când acesta îi salută, Tiţ cu Tiţa nici măcar nu privesc în direcţia lui. De când cu seceta însă, cârtiţele se gândesc că nu e bine să umble cu nasul pe sus. ― Hei! le bate la uşă într-o zi iepuraşul. Veniţi pe toloacă! Ne adunăm să vedem cum ne descurcăm pe vreme de secetă! Şi iată-i pe toţi acolo unde de obicei e veselie şi voie bună. De data asta e doar tristeţe. Prima vorbeşte găinuşa: ― Dacă arşiţa va continua, zice ea, vom fi nevoiţi să ne căutăm un alt loc de trai. ― Adevărat, e de acord iepuraşul. Fără o foiţă de varză, fără apă, fără un firicel de iarbă nu e chip să trăieşti. ― Dar… Unde să ne ducem? îşi scoate botişorul din vizuină şoricelul Chiţ. Aici e casa noastră! Şi Chiţ se retrage, căci pe câmpie e prea cald ― Asta e… intervine bursucul. Nu avem unde ne duce… Nimeni nu ne-aşteaptă cu colacii în coadă… Trebuie să găsim comoara! Să dezlegăm blestemul. ― Comoara?! şopteşte găinuşa. Eu una nu mai cred în comori. E doar o legendă. O poveste… ― Ba nu, se ridică în picioare bursucul. Comoara există. O ştiu de la bunica. Iar ea de la străbunica… Pe vremea străbunicii mele a mai fost o asemenea secetă. Au căutat comoara şi au găsit-o. Altceva că nu au ştiut cum s-o împartă… Din pricina asta – comoara s-a ascuns în pământul câmpiei. Trebuie să o căutăm… ― Când o vom găsi, când o vom împărţi frăţeşte, strigă Chiţ entuziasmat, se va întâmpla o minune! ― Ce fel de minune? ― Vor ţâşni izvoarele, vor curge pârăiaşele! Va înverzi şi va înflori câmpia! Dacă vreţi să ştiţi noi, şoriceii, de mult căutăm comoara! ― Şi… aţi găsit-o? De aceea sunteţi atât de bogaţi? râde pe sub mustăţi Tiţ. ― Nu-ţi bate joc, se supără şoricelul. Te rog să-mi vorbeşti frumos! Pe vreme de secetă suntem toţi la fel… Apoi de supărat ce e nu mai vrea să participe la discuţie. Toţi îl privesc dojenitor pe Tiţ. Lui Tiţ nu-i pasă însă. Nu-i pasă de şoricei, nu-i pasă de iepuraşi, un singur lucru îl preocupă – e secetă şi dacă aceasta va dura, într-o bună zi ar putea să moară de foame. Aşa ceva nu va permite să se întâmple… Câmpia fierbe de căldură şi liniştea care se lasă e apăsătoare. Fiecare e doar cu gândul său trist. ― Eu presupun, sparge tăcerea iepuraşul, că cineva o fi găsit demult comoara. Şi o ţine ascunsă… Gândiţi-vă singuri, nu e uşor să găseşti o comoară şi să o împarţi cu altcineva. ― Ia stai un pic! se repede brusc cârtiţoiul spre iepuraş. Nu cumva dumneata eşti acela?! Recunoaşte! Unde ai ascuns comoara?! Şi Tiţ îl scutură de blăniţă pe bietul urecheat. ― Liniştiţi-vă! îi desparte Bursucul. Aţi înnebunit?! Comoara străluceşte ca soarele. Nu am văzut nici un soare coborât pe pământ. Asta-nseamnă că nimeni nu a găsit-o… Animăluţele privesc cerul. Prin împrejurimi plouă. La ei – nici un strop. Câmpia e blestemată de o comoară care aşteaptă să fie găsită şi împărţită cinstit. Până atunci izvoarele seacă, ploaia îi ocoleşte, grădinile li se ofilesc. Trag foame, sete şi în toate nopţile fiecare visează că el a găsit comoara. Şi nici unul nu e convins că dacă ar găsi-o, ar împărţi-o fără regrete cu prietenii săi. ― La treabă! Primul îşi ia lopăţica bursucul şi începe să sape. Cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Muncesc cu râvnă şi speră să dea primii de comoară. Iepuraşul şi găinuşa abia de zgreapţănă pământul. ― Uită-te la el, zice cârtiţa privind în direcţia iepuraşului. Nu-i arde de muncă. Un leneş, o putoare. Dacă găsesc comoara, nu am de gând să o împart cu de-alde el. ― Tare mă tem, răspunde Tiţ, că nu o să găsim nimic şi că degeaba facem bătături. Comoara de mult stă în cocioaba lui Urechilă. ― Atunci ce aşteptăm? Să-i cotrobăim prin casă. Cât mai iute. Să nu pierdem timpul. Şi în timp ce ceilalţi trudesc, Tiţ cu Tiţa răscolesc de zor în căsuţa iepuraşului. Bineînţeles că nu găsesc nimic. ― Oare cum arată blestemata aia de comoară, întreabă într-o zi cârtiţoiul. ― Cum, cum… se dă cu părerea iepuraşul. Probabil că e o moviliţă de morcovi de aur care străluceşte ca soarele. Altfel nici nu are cum să fie. Eh, oftează el. Aş da toate comorile din lume doar pentru o foiţă de varză. Toate… ― Hm, se gândesc cârtiţele. Nu am căutat bine. Să mai încercăm… Dar nici de astă dată nu au parte de noroc. În schimb, în loc de comoară, în magazia urecheatului dau de o moviliţă de morcovi adevăraţi. ― Să-i luăm, zice Tiţ. E secetă. Tot mai bine decât nimic. Ne vor prinde bine. Iute cară totul în propria magazie. Apoi aleargă la casa găinuşei. Nici aici nu dau de urma comorii. Găsesc însă doar câteva săculeţe cu grăunţe şi niţică făină. E mare jale pe câmpie. De parcă nu ar fi de ajuns seceta abătută peste ei. Acum cineva le mai şi fură ultima bucăţică de pâine. ― Ziceam că dau comoara pe o foiţă de varză, plânge iepuraşul. Acum aş fi fericit să am măcar o fărâmă de morcov. Mi-au luat totul. Totul… ― Dacă prind hoţul, strigă găinuşa, îi ciugulesc ochii! Îi scot dinţii! Îi tai labele! Să nu mai fure! ― Oare cum o fi să fii hoţ? se întreabă iepuraşul. Am impresia că nu e uşor. Eu de exemplu nu aş avea curajul să fur. ― A fura, zice întristat bursucul, nu e un curaj. E o nelegiuire, o crimă… Îl vom găsi pe tâlhar. Îl vom pedepsi. Dar mai întâi să găsim comoara. Şi iarăşi caută. Şi iarăşi cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Ei sapă adânc sub pământ şi nimeni nu ştie că de fapt aceştia pregătesc un beci în care vor aduna bunurile furate. Găinuşa, iepuraşul şi şoricelul sunt sleiţi de puteri. Doar bursucul îşi mai păstrează din forţă. ― Vom găsi comoara, îi îmbărbătează el. Promit. Vă dau cuvântul meu de cinste. Dar în loc de comoară, săpând, Bursucul dă de o şuviţă de apă. Şuviţa parcă atât şi aştepta, să fie găsită şi eliberată. Limpede, cristalină, apa ţâşneşte la suprafaţă şi jumătate de câmpie e acoperită de o ploaie de stropi. ― Apă! strigă animăluţele. Avem apă! Suntem salvaţi! ― Dacă avem apă, dansează de bucurie găinuşa, înseamnă că vom avea şi roadă! ― Voi avea varză! ţopăie desculţ, doar în chiloţei iepuraşul. ― Poate… aceasta e comoara? Rămâne pe gânduri, bursucul. ― Nici vorbă, nu e de acord şoricelul. Comoara pe care o căutăm e din aur curat. Şi străluceşte ca soarele. ― Totuşi, hotărăşte bursucul, trebuie să încetăm căutările. E timpul să ne îngrijim de grădini. Şi doar Tiţ cu Tiţa continuă să sape. ― Ha! Ha! Ha! râd ei cu poftă. Ăia vor avea roadă, noi – beciurile pline! Să mai săpăm un beci! Vremea trece şi lumea uită de comoară. Dar nu uită de hoţ. Şi nici hoţul de ei. În fiecare noapte cineva le face mari stricăciuni prin grădini. Nimeni nu-l poate prinde pe tâlhar. ― Eu zic că hoţul nu e de pe la noi, se dă cu părerea iepuraşul. Nu are cum să fie de-al nostru. ― Iar eu zic, ba chiar sunt convins că nemernicul e de pe-aici, îl fixează cu privirea cârtiţoiul. ― Străin sau ba, îl vom prinde oricum, e hotărât bursucul. ― Ai auzit? întreabă Tiţ pe Tiţa. Îl vor prinde. ― Pe cine? ― Pe hoţ… ― Tiţ, şopteşte Tiţa. Nu-mi arde de asta… Priveşte acolo! ― Unde? ― În colţ… Am găsit-o când săpam. ― O ulcică? Ce o fi în ea? ― Nu ştiu. Dar mi-e frică… Dacă e o ulcică… din aia? Cu un vrăjitor rău înăuntru? Am păţit-o. Îţi dai seama? ― Trebuie să o deschidem. ― Tiţ, mi-e teamă! ― Dar să furi nu te temi? ― Tiţ… ― Adu lopata! Iute! Şi Tiţ izbeşte cu putere în ulcică. ― Comoara?! strigă într-un glas cele două cârtiţe şi beciul se luminează de parcă soarele ar fi coborât pe pământ. ― Am găsit Comoara! sare în sus de bucurie Tiţ. În faţa lor, printre cioburi, stă ditamai bolovan de aur. ― Tiţa! strigă Tiţ. Aurul ăsta ne ajunge să trăim până la adânci bătrâneţi fără să fim nevoiţi să furăm. Tiţa, suntem bogaţi! Foarte bogaţi! Nu degeaba ziceam mereu că Dumnezeu dă noroc doar celor isteţi şi deştepţi. Ce noroc! ― Tiţ, oftează Tiţa, nu putem folosi comoara. ― De ce? ― Fiindcă imediat ce o vom scoate la suprafaţă va lumina ca un soare. Şi toată lumea va afla că am găsit-o. ― Mda… stă pe gânduri cârtiţoiul. Ai dreptate. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Ştii ceva? Nu o putem folosi pe câmpia noastră, dar pe altă câmpie? ― Ce vrei să zici? ― Vreau să zic că vom săpa un tunel până trecem de hotar. Apoi scoatem aurul şi-l folosim fără frică. ― Eşti nemaipomenit, Tiţ! ― Vezi? Ce înseamnă să fii deştept! Şi Tiţ cu Tiţa se apucă de săpat. O vreme nimeni nu-i vede, nu ştie, nu aude nimic de ei. ― Cum crezi, întreabă Tiţa după mai multe săptămâni de muncă, am trecut de hotar? ― Nu ştiu, Tiţ. ― Eu însă cred că da! Adu comoara! Ieşim! ― Priviţi! strigă iepuraşul şi aleargă cât îl ţin picioruşele. Au găsit comoara! Co-moa-ra! Străluceşte ca soarele! Mare sărbătoare. Toată lumea îi îmbrăţişează pe Tiţ şi pe Tiţa. Iar ei se îneacă de necaz. Până să treacă de hotarul câmpiei rămăseseră doar câţiva paşi. ― Iar acum, zice fericit bursucul, e timpul să împărţim comoara. Însă cum să împarţi egal un bolovan de aur? Nimeni nu ştie. Se sfătuiesc, se ceartă, se iau la bătaie. Iar se sfătuiesc, iar se ceartă, iar se iau la bătaie. Şi cât se ceartă, şi cât se bat – puţin câte puţin bolovanul de aur îşi pierde din strălucire. Ca soarele care apune… Apoi, sub privirile nedumerite ale celor adunaţi, aurul se preface într-un simplu bolovan de pământ. După care dispare. ― Mda… oftează bursucul. Comoara nu ne aparţine. Ea aparţine pământului. Pământul însă ne hrăneşte, ne adapă şi, de fapt, el ne este adevărata Comoară. În anii cu secetă – trăitorii Câmpiei îşi aduc aminte de blestemul comorii. În anii cei buni – cineva le strică şi le fură semănăturile. Hoţul încă nu e prins. Bursucul bănuieşte cine e. Dar un proverb zice: hoţul nu e hoţ până nu e prins. ― Trebuie să avem răbdare, se gândeşte Bursucul. Ulcica nu merge prea des la apă…

Bobul de Soare Iepuraşul Blănuţă tremură de frig, îi dârdâie dinţii, i se încreţeşte blăniţa, dar nu are de gând să-şi facă focul în sobă. ― Nu! zice el. Până la Crăciun nu scot un vreasc din şopron! Treaba e că de când în Codru vulpoiul Zuh e stăpân, nici un trăitor al pădurii nu are voie să ridice o aşchie fără să plătească. Imediat apare Zuh strigând: Banul! Altfel te înfulec! Şi cine ar vrea să fie mâncat, uite aşa, pentru o aşchie sau o vărguţă? Blănuţă a pregătit ceva de foc din propria sa grădină, a cumpărat de la Zuh câteva lemne, de mai mult nu are parale şi cu aceste mici rezerve se gândeşte să iasă din iarnă. Totul e bine pus la cale. Primul foc îl va face la Crăciun. Mai apoi, în fiecare zi, în dependenţă de frigul de afară, va arde câte o grămăjoară mică de vreascuri. Doar aşa, ca să nu îngheţe. În rest Blănuţă, are propria sa metodă de luptă cu gerul. Pentru el gerul e un balaur cu multe capete, pe care le va reteza asemeni lui Făt Frumos: unul câte unul. Până-n primăvară precis că le taie pe toate. La început, în apriga sa luptă cu frigul, iepuraşul îşi încalţă pe fiecare lăbuţă câte un ciorăpior gros de lână. Trupul şi-l înveleşte într-o haină căptuşită cu blană, pe cap îşi îndeasă căciula şi aşa bine echipat – ţuşti sub plapumă. ― Aha! Frig nesuferit, strigă Blănuţă acoperit până peste cap, încearcă acum să mă tragi de aici! Să vedem cine e mai voinic! Dâr-dâr-dâr, îi clănţăie dinţii, dar încetul cu încetul un val de căldură îl cuprinde şi Blănuţă simte nevoia să-şi scoată ciorăpiorii. Apoi când i se înfierbântă urechile – aruncă şi căciuliţa. Îşi flutură urechiuşele pe deasupra plăpumii, însă nici gerul nu e prost – imediat îl şi pişcă. ― Uf, se enervează Blănuţă, ascunzându-şi podoabele. Las-las, că mă răzbun… Şi uite-aşa toată noaptea, iepuraşul se războieşte cu frigul, reuşind să adoarmă abia spre dimineaţă. Visează că afară ninge, în sobă pâlpâie focul, iar el stă pe un scăunaş şi priveşte flăcările năstruşnice care se întrec să topească lemnele. Deschide ochii, nici vorbă de foc, i se face sete, apa în ulcior e îngheţată, câinele de frig îl îmboldeşte de peste tot şi bietul iepuraş – ţuşti înapoi sub plapumă. Dar nu e deprins să lâncezească în pat ziua în amiaza mare. Coboară, îşi încalţă pâslele, îşi pune cojocelul, îşi înfăşoară gâtul cu fularul şi iese afară. ― Vă-hă-hă! Pădurea e albă, albă. Toată noaptea a nins. Baba iarnă a venit cu adevărat! Fericit, Blănuţă aleargă, lunecă pe zăpadă, se zbenguie încolo, încoace şi ar fi totul atât de frumos dacă nu ar auzi glasul vulpoiului Zuh. ― Hei, Blănuţă, îi strigă Zuh din uşa castelului său, încă nu ai îngheţat!? Nu te îngrijora, Blănuţă! Mai ai timp! Iarna e abia la început! Ha! Ha! Ha! Dispoziţia îi este stricată. Întristat, iepuraşul, priveşte în jur. Din hogeagul căsuţei ariciului Ariciugă iese o şuviţă subţire de fum. Din hogeagul bătrânului bursuc Dungă – nici vorbă de fum. În schimb din cele două hogeaguri ale castelului vulpoiului Zuh, fumul ţâşneşte rotocoale, rotocoale, se strecoară printre copaci, se destramă undeva pe deasupra pădurii. ― Eh, oftează Blănuţă, e greu să treci iarna fără de lemne… Dar o voi trece, îşi zice el şi continuă jocul cu frigul. ― Las-că te găbjesc eu, se enervează acesta, iar Blănuţă aleargă, râde, face o babă de omăt, se gândeşte că doar babei în plină iarnă nu-i va fi frig. Într-un târziu se plictiseşte, e obosit şi pleacă acasă. Nu reuşeşte să-şi scoată cojocelul că balaurul Frig se şi năpusteşte asupra lui ca un nebun. ― Aha! urlă Frigul. Te-am găbjit! Gata! Eşti al meu! Blănuţă îşi încalţă iute ciorăpiorii, îşi pune haina de blană, căciula şi ţuşti sub plapumă. Frigul îl mai boscorodeşte un timp, apoi adoarme şi nu mai simte nimic. Câteva zile nici o schimbare în viaţa micului iepuraş. Într-o dimineaţă se trezeşte şi vede îngrozit că alături, sub plapumă, dorm doi balauri – balaurul Frig şi nesuferitul balaur Răceală. ― De mucosul ăsta scap eu acuşi, îşi zice Blănuţă în timp ce Răceală îi gâdilă nările şi iepurică strănută la nesfârşit. Mă duc la farmacie, iau câteva pastiluţe şi – adio Răceală! Farmacia e arhiplină cu acei pe care i-a atacat balaurul, aducându-le tuse şi guturai. Mai toţi însă ies fără de medicamente căci acum farmacia e a vulpoiului Zuh, iar Zuh cere bani grei pentru tot ce vinde. Blănuţă se întoarce în cămăruţa sa rece şi… aşa îmbrăcat, încălţat – se bagă în pat. Tremură din tot corpul, simte că are febră, dar nu se hotărăşte să facă focul. Spre miezul nopţii aproape că nu mai poate respira. Se scoală, se târăşte până la şopron, se întoarce cu un vraf de vreascuri, aprinde focul, îşi fierbe o cratiţă cu apă, adaugă muşeţel, bâjbâie prin cotruţă dulceaţa de mure, bea ceai fierbinte şi toate le face ca într-un vis. ― Ah! strigă balaurul Frig. Blănuţă, nemernicule! Ai dat drumul la căldură în casă!? Sunt nevoit să plec, dar mă întorc, mă întorc, stai fără de grijă! Nu te las eu cu una, cu două! Şi înrăit, Frigul se strecoară prin crăpăturile uşii afară. Răceală însă nu are de gând să plece. Stă strâns lipit de bietul iepuraş, i se bagă pe gât şi pe suflet. Spre dimineaţă însă, Blănuţă e gută de apă. Se trezeşte, îşi schimbă hăinuţele şi îl aude pe balaurul Răceală urlând: ― Iepure afurisit! M-ai doborât! Să nu crezi însă că e pentru totdeauna! O să revin! O să revin! Nu te bucura înainte de vreme! Blănuţă nu se bucură. Ştie că dacă nu va avea căldură aceşti doi balauri îşi vor ţine cuvântul. Ziua aleargă prin pădure, se ia la hârjoană cu Baba de zăpadă şi uită de necazuri. Seara se întoarce, aprinde focul în sobă. Nu vrea să se gândească la ce va fi când vreascurile se vor termina. ― Voi hotărî atunci, îşi zice cu tristeţe iepuraşul. Şi această zi nu întârzie să vină. E noaptea de Ajun, în şopron nu e zare de vreasc. Blănuţă iese din casă, se apropie de prietena sa de zăpadă, baba îl vede indispus şi vrea să-l îmbrăţişeze. ― Nu fi trist, Blănuţă, zice ea. Priveşte ce noapte frumoasă. E atât de plăcut când e ger. Dacă îngheţi – vom sta nedespărţiţi până la primăvară, vom vorbi de una, de alta, ne va fi foarte vesel, ce zici Blănuţă? ― Babă fără de minte! strigă iepuraşul. Tu te-ai născut îngheţată, ce-ţi pasă!? Eu însă nu vreau să îngheţ căci la primăvară am de săpat şi de semănat grădina! Mă voi duce la vulpoi, îl voi ruga să-mi împrumute lemne ca să ies din iarnă! ― Degeaba, Blănuţă… Nu-ţi va împrumuta. Nici pe bani nu-ţi va da căci Zuh vrea să scape de toţi. Doarme şi visează că pădurea e doar a lui. Nu te du, Blănuţă. Nu te umili… Are dreptate baba, Blănuţă ştie de asta… Dar totuna nu vrea să îngheţe. Şi ca să nu se întâmple acest lucru trebuie să alerge, să alerge, cât mai mult să alerge. În noapte de Ajun iepuraşul aleargă printre brazi, printre cetini. Într-un târziu se opreşte lângă un mic brăduţ. ― Aici, sub ramurile mele, îl aude vorbind pe brăduţ, e un culcuş moale, uscat. Vino, e Crăciunul, nu vei îngheţa… Te voi feri de vânt şi de ger. Iepuraşul se strecoară, găseşte culcuşul moale, parfumat, din ace de brad, se ghemuieşte, îi mulţumeşte brăduţului, închide ochii, dar nu adoarme. Nu vrea să doarmă într-o asemenea noapte. E linişte-n jur, iar Luna mare şi plină ce stă aninată în vârful unei cetini înalte îi face cu ochiul. ― Blănuţă, aude el pe cineva strigându-l. Numai să nu fie câinele de Zul, se sperie iepuraşul, dar glasul care îl strigă e blând încât nicidecum nu poate fi al vulpoiului. ― Blănuţă, îl strigă iar glasul şi Blănuţă ridică privirea spre Lună. ― Da, da, îi zâmbeşte aceasta. Eu te-am chemat… Desfă lăbuţele, nu-ţi fie frică, îţi voi da ceva. Iepuraşul întinde lăbuţele şi se pomeneşte cu un bob auriu ce străluceşte şi îl încălzeşte asemenea unui soare. ― Ai ghicit, îi zice Crăiasa Lună. Nu e un simplu bob, e o bucăţică de Soare. Cadoul meu şi al fratelui meu, Soarele, pentru tine. Toţi cei care se luptă cu Frigul vor primi un asemenea cadou. Fii fericit, micule iepuraş, îi mai zice Luna şi se ascunde după un nor. De atunci, Blănuţă nu mai ştie de ger, căci mereu poartă cu el bobul de soare. În căsuţa lui mică şi acum îl mai aşteaptă balaurul Frig. Blănuţă nu se întoarce acolo. Casa lui astăzi e culcuşul moale de sub brăduţul care an de an creşte, se înalţă, dar nu uită să-şi aplece crengile ca să-l dosească pe iepuraş de Vânt şi de Ploaie, că de Ger şi de Frig a avut grijă Soarele şi Luna să fie păzit.

Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr Şi fiindcă nici o rază de lumină nu pătrunde prin funinginea nopţii, toate vietăţile de pe lac dorm pitulite prin stufăriş în speranţa că visele lor vor fi colorate. Doar mica broscuţă Veruza stă cu ochii larg deschişi pe o frunză de nufăr. ― Eh, oftează ea, sunt atât de nefericită… Atât de nefericită. ― Ce s-a întâmplat? Întreabă îngrijorată floarea de nufăr. Până mai ieri te ştiam o broscuţă fericită. ― Credeam că dormi, şopteşte broscuţa. Iartă-mă dacă ţi-am tulburat somnul. ― Cum să dorm, scumpă Veruza? Eu adorm doar după ce te aud cântând. Minunatul tău „oac-oac” e cântecul meu de leagăn. ― Adevărat? Se bucură Veruza. Acuş o să cânt… ― Lasă… Hai să mai vorbim! Noaptea e atât de întunecată încât nu-mi arde de somn. Deci, ce s-a întâmplat? ― Nimic deosebit. Atâta doar… Astăzi am aflat că sunt o broscuţă urâtă. Iar eu mă socoteam frumoasă… Eh… Cât de mult am greşit. ― Nu ai greşit, Veruza. Cine a îndrăznit să te facă să crezi că eşti urâtă? ― Păi… Dimineaţă, când încă soarele zâmbea, doi copilaşi stăteau pe malul lacului şi citeau o poveste. Am tras cu urechea. ― Şi? ― Se vorbea în poveste despre o prinţesă care a fost nevoită să se mărite cu un broscoi. Broscoiul avea pielea buboasă, ochii bulbucaţi, era groaznic, dar în fiecare noapte îşi lăsa pielea, devenind un minunat prinţ. Nu am reuşit să ascult povestea până la capăt căci picii m-au observat şi imediat au început să ţipe: ― Iată broasca cea râioasă! Fu! E dezgustătoare! Ce piele, ce ochi! Strigau şi parcă nu le era îndeajuns. Şi-au umplut buzunăraşele cu pietre şi în câteva clipe toate acele pietricele cu colţuri ascuţite au început să zboare în direcţia mea. Dacă nu reuşeam să mă ascund, m-ar fi omorât… ― Ce copii răi, e indignată floarea de nufăr. Asemenea copii nu vor ajunge niciodată în poveste. Nu vor fi niciodată prinţi sau prinţese! Nu trebuie să-i crezi. Eşti frumoasă şi talentată. ― Ba nu. Sunt urâtă ca acel broscoi. Am ochii la fel de bulbucaţi, pielea la fel de buboasă, lăcrimează Veruza. ― Scumpă prietenă… Frumuseţea nu e ce vede ochiul. Frumuseţea e ceea ce simte sufletul. ― Adică? ― Adică nu are importanţă cum îţi sunt ochii, gura sau pielea. Principalul e să ai un suflet bun şi curat. ― Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiind atât de frumoasă… Probabil eşti foarte fericită. Eu însă… de azi sunt atât de nefericită. Atât de nefericită… ― Drept să-ţi spun, oftează floarea de nufăr… nici mie fericirea nu-mi prea bate la uşă. Trăiesc pe o baltă bâhlită. În fiecare zi, când raţele şi gâştele sălbatice roiesc pe alături, tremur de frică… Mă tem că una din ele ar putea să-mi ciugulească petalele. Şi totuşi… în nopţile cu lună, când perechile de lebede stau faţă-n faţă, privindu-se cu dragoste, iar eu sunt în mijlocul lor, viaţa mi se pare minunată… Asta nu înseamnă că nu visez la un lac curat, limpede, cu malul de aur de pe care mă priveşte şi mă admiră un adevărat prinţ sau o adevărată prinţesă… ― Ca să vezi… e nedumerită broscuţa. Iar eu sincer credeam că… Ştii ceva? Dacă într-o bună zi mă trezesc şi văd că nu mai sunt broscuţă, ci prinţul din acea poveste – te voi lua şi te voi răsădi pe lacul de lângă castelul meu. Nu te vei mai teme de gâşte şi raţe sălbatice căci acolo vor înota doar lebede albe. Eşti de acord? ― Bineînţeles, zâmbeşte floarea de nufăr. Până atunci însă hai să ne bucurăm de ceea ce avem. Căci un strop de fericire găsim şi aici… Fără de mine, fără de tine cum crezi că ar fi acest lac? ― Hei, voi două… se foieşte alături, în stufăriş, o altă broscuţă. Lăsaţi poveştile! E timpul să dormiţi… ― Oac, oac, cântă încetişor Veruza, legănându-se pe frunza de nufăr şi floarea adoarme. Luna, care le vede şi le aude întotdeauna pe toate, îşi trimite cu uşurinţă razele prin funinginea nopţii, apoi cu privirea sa luminoasă le mângâie pe cele două fiinţe. Mângâiată şi luminată de Lună, Veruza nu se mai simte urâtă.

Buchet Buchet a venit pe lume la sfârşitul toamnei, într-o zi neobişnuit de geroasă. Luându-l de lângă cuşca căţelei aproape îngheţat, bunicul l-a adus în casă. ― Vai de mine! A plesnit din palme bunica. Nu are zile! Apoi l-a învelit într-o şalincă groasă de lână. Buchet însă s-a încăpăţânat să trăiască. Foarte curând şi-a venit în fire. Toată iarna a petrecut-o într-o cutie mare de carton aşezată lângă sobă. Bunicul şi bunica îl hrăneau cu biberonul ca pe copilaşii cei mici. Dintr-o fiinţă neputincioasă, căţeluşul s-a prefăcut într-un ghemuleţ pufos cu pielcica neagră presărată cu pete mari, albe, pentru care a şi primit numele de Buchet. ― Cum o mai duci, Buchet? îl întreba bunicul ori de câte ori se întorcea de pe undeva. Buchet scutura bucuros din codiţă şi ochii lui negri scânteiau de deşteptăciune. Va fi un câine vrednic, zicea cu mândrie bunicul mângâindu-l uşurel pe blăniţă. Abia când a venit primăvara, Buchet a ieşit pentru prima dată în curte. Nu-şi închipuise că lumea poate fi atât de mare. A început să scheaune speriat, dar bunicul l-a liniştit: ― Hai, nu fi prostuţ. Aceasta îţi este gospodăria. Deprinde-te. Va trebui să o păzeşti. Iat-o şi pe maică-ta, care te-a adus pe lume… Maică-sa părea că nu vrea să ştie de el. A ieşit din cuşcă mârâind nemulţumită: ― Hâr-r-r, hâr-r-r, de unde te-ai luat? Cine eşti? Buchet a privit-o mirat un timp, apoi, plictisindu-se, a plecat să dea o raită o prin gospodărie. Pe moment cunoştinţa lor a luat sfârşit. În scurt timp căţelul s-a acomodat cu ograda. Bunicul i-a meşterit o căsuţă din lemn cu o uşiţă rotundă, i-a aşternut un mănunchi de paie, deasupra a pus un covoraş şi l-a adus la noua sa locuinţă. Căţelul s-a întristat. Nu i-a plăcut căsuţa. Mult mai dragi îi erau orătăniile ce mişunau prin curte. Toată ziulica Buchet a umblat nestingherit printre ele. Nimeni însă nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Dar când pe neaşteptate s-a ivit motanul vecinilor şi în ogradă s-a pornit un piuit, un cotcodăcit infernal, Buchet şi-a dat seama că e de datoria lui să asigure securitatea păsăretului. S-a aruncat ca un nebun asupra oaspetelui nepoftit. L-a hămăit cu glăsciorul său subţirel, l-a fugărit într-atât, încât bietul motan nu ştia pe ce cărare să apuce. În felul acesta Buchet şi-a câştigat pentru mult timp înainte încrederea şi autoritatea vietăţilor din curte. ― Măi da e vrednic, e vrednic nu şagă căţelul nostru, a zis cu mândrie bunicul. Ştiam eu că aşa va fi… Seara Buchet a fost adus din nou la căsuţă. Dar spre surprinderea buneilor, căţeluşul s-a încăpăţânat să rămână pe noapte acolo. Pe la cântatul cocoşilor cineva porni să zgreapşăne uşa. Era Buchet. Bunicii i s-a făcut milă şi l-a lăsat să între. Bunicul însă a fost foarte ferm: ― Nici nu te gândi, Buchet, a zis el. De acu’ înainte îţi vei duce traiul în curte. Că doar nu eşti un câine din ăia alintaţi, de pe la oraş… Şi iată-l pe Buchet petrecând prima sa noapte de primăvară într-o locuinţă nouă. Cerul, presărat cu o mulţime de steluţe mici şi strălucitoare, îi dădea fiori. Când s-a ivit luna mare, rotundă şi razele ei blânde, cuminţi au alunecat peste coroanele copacilor înfloriţi – lui Buchet i-a venit inima la loc: ― Să ştii că nu e chiar atât de rău… Doar cărăbuşii care făceau mare zarvă bâzâind fără încetare printre florile de cireş îl mai deranjau. Uneori îl înspăimântau umbrele copacilor ce se clătinau la cea mai mică adiere de vânt, în rest misterul acelei nopţi i-a rămas pentru totdeauna ca o amintire frumoasă. A înţeles că noaptea îşi are viaţa ei, iar el face parte din acea viaţă. Somnul l-a prins abia spre dimineaţă. Visa un vis frumos când măcăitul raţelor, cotcodăcitul găinilor ridicate odată cu zorii l-au trezit. ― Piu, piu, piu! au alergat spre el o mulţime de ghemotoace aurii. Scoală, Buchet! E păcat să dormi când răsare soarele! O astfel de privelişte nu o vede orişicine! Buchet a deschis ochişorii plini încă de vise şi pentru întâia oară a văzut măreţia unui răsărit de soare. Din acea clipă a hotărât ferm că locul său e afară. Căţeluşul avea ce avea cu bunicul. Oriunde ar fi plecat – Buchet se pomenea alături. ― Ham, ham, ham, scârţâia el cu glăsciorul său subţire, ia-mă cu tine, bunele! Bătrânului i se părea că-i vede lacrimi în ochi. ― Bine, bine, i se înmuia lui inima, să mergem! Aproape tot restul vieţii câinele l-a însoţit peste tot. Când am venit să ne petrecem vara la bunici, Buchet ne-a întâmpinat ca pe nişte străini. A lătrat, a lătrat, dar de îndată ce bunica a alergat şi ne-a îmbrăţişat – şi-a dat seama că suntem de-ai casei. Ne-a lăsat în pace. Şi-a făcut culcuş în căpiţa cu fân şi a stat acolo supărat, cu capul pe lăbuţe toată ziulica. Uneori, din ascunzătoare, ne privea pe furiş. Era gelos. A doua zi uitase de supărare. Ne-am împrietenit foarte repede. Ne împăcam de minune. Îi arătam fel de fel de ghiduşii. Îl învăţam să sară coarda. Eu şi frate-meu eram foarte fericiţi că ne găsisem un prieten atât de devotat şi de sârguincios. ― Bravo, Buchet, bravo! îl lăudam noi, iar el, mulţumit, ni se gudura la picioare. Îi plăcea să fie lăudat. Şi totuşi cât pe ce să stricăm prietenia. În fiecare seară înainte de culcare ne aşezam încălţămintea pe scările de la întrare, lângă uşă. Dormeam până dimineaţa târziu. În schimb Buchet se trezea odată cu găinile. Alerga cât alerga aşteptându-ne, apoi plictisindu-se – venea şi se aşeza pe încălţămintea noastră. Ne aştepta până ieşeam din casă. Când în sfârşit deschideam uşa – se prefăcea că nu ne observă. ― Hai, Buchet, îl rugam, scoală! Dă-ne voie să ne încălţăm… Degeaba. Rămânea surd şi mut. Şi abia când apărea bunica cu o nuieluşă – Buchet ne elibera repejor pantofiorii. Într-o dimineaţă lângă uşă nu am mai găsit zare de pantof. Şi căţeluşul parcă intrase în pământ. Apoi l-am observat. Cu o mutră nevinovată dormea sub căpiţa de fân. ― Unde ne e încălţămintea? l-am întrebat. Ţi-ai găsit… Nici gând să ne răspundă. Eram foc de supăraţi. Am cotrobăit toată ograda. Un pantof l-am găsit lângă cuşca căţelei. Altul – tocmai lângă poartă. Una din sandalele mele – morsocată, aproape fărmată – am găsit-o în gogineaţa purcelului. Cealaltă – nicăieri. ― Buchet, am pornit să-l rog, dă-mi sandala! Arată-mi, spune-mi, unde ai ascuns-o?! ― Priveşte! a strigat fratele meu, isteţul ăsta doarme pe sandala ta! I-am sucit un pic urechiuşele. Să ţină minte cum e să ne facă necazuri. Dar nu a prins la minte. Ba chiar într-o zi a întrecut măsura. Au dispărut ciupicii bunicăi. Tărăboi prin toată ograda. Bunica mâniată-foc. ― E prea de tot! A strigat ea. Prind căţelul şi-l pedepsesc! Buchet! Buchet! Unde eşti?! L-a chemat ea. Vino încoace! Nebănuind nimic, bunul nostru prieten a alergat în întâmpinarea bunicii şi ca de obicei şi-a înfipt dinţişorii în fusta ei largă. ― Hâr-r-r-r! Hâr-r-r-r! ― Din ăştia îmi eşti? l-a ameninţat bunica. Degeaba te guduri. Degeaba te linguşeşti. Nu te mai iert. Vei sta legat de acu’ înainte, că prea îţi faci de cap! Ca toţi căţeii! Cât am rugat-o pe bunica să-l ierte, să nu-l lege… Nu s-a lăsat înduplecată. Ni se frângea inima văzându-l cum se zbate să-şi elibereze gâtul din prinsoare. Ne implora cu ochii să-l ajutăm, dar bunica era mereu cu ochii pe noi. Nu puteam să facem nimic. Peste un timp sărmanul s-a liniştit. S-a împăcat cu soarta. ― La urma urmei, ne consolam şi noi, acesta e destinul oricărui căţel de la ţară… Abia când a venit bunicul Buchet şi-a dat seama că-i veni şi lui salvarea. Văzându-l atât de necăjit bunelul şi-a pus mâinile-n cap. L-a dezlegat imediat apoi a strigat-o pe bunica. ― Mărioară! a zis el pe un ton sever pe care nici nu bănuiam că îl poate avea. Să nu îndrăzneşti, femeie, vreodată să te atingi de Buchet! Eu hotărăsc dacă trebuie legat sau nu. Poate chiar îi voi permite să stea liber toată viaţa. Ai înţeles, Mărioară? ― Da, a răspuns bunica ca o şcolăriţă. ― Nu vezi, a continuat bunicul liniştindu-se, e încă un ţânc, un pui. Lasă-l să-şi trăiască copilăria. O bucurie imensă peste Buchet. Ce dulce e libertatea. Alerga ca un nebun. Într-un târziu, obosit dar fericit, s-a oprit lângă scăunaşul pe care se odihnea bunicul. ― Na, Buchet, i-a întins bătrânul piciorul. Muşcă. Nu-ţi fie teamă. Îţi dau voie. Hai, muşcă! Buchet, ne-a explicat bătrânul, e asemenea copilaşilor mici. Îi cresc colţii. Şi vrea să muşte. Şi muşcă tot ce întâlneşte în cale. În felul acesta îşi întăreşte colţii. Iar colţii, unui câine, îi sunt de mare folos… Din ziua aceea Buchet nu s-a mai atins de încălţămintea noastră. Îi întindeam câte o nuieluşă pe care o rodea până se sătura. Dar ca şi odinioară – în fiecare dimineaţă îl găseam aşteptându-ne răbdător lângă uşă. Un căţel nemaipomenit acest Buchet… Mulţi ani după aceea ne-am petrecut vacanţele la bunici. Nu ştim cum se făcea, dar atunci când soseam Buchet ne ieşea în întâmpinare cu mult înainte de a fi aproape de casă. Ne simţea de departe. Cunoştea drumul până la staţie şi bunicul zicea că deseori în timpul anului mergea până acolo. Se întorcea singur şi o vreme rămânea trist. Era trist şi atunci când ne petrecea. Alerga înaintea noastră şi dacă ne opream – se oprea şi el. ― Mergi, Buchet, glumeam noi. Opreşte autobusul! Şi Buchet alerga. Până ne urcam – Buchet stătea ferindu-şi privirile, de parcă nu dorea să-i vedem tristeţea din ochi. Autobusul pleca, iar prietenul nostru rămânea pe loc. Îi fluturam din mâini, apoi îl vedeam alergând pe drumul ce duce spre casă. ― Du-te, Buchet, du-te… îi şopteam. Nu-i lăsa singurei pe bătrâni. Bunul şi credinciosul nostru prieten… Terminasem liceul, apoi facultatea. Veneam tot mai rar în satul de baştină a părinţilor noştri. Şi totuşi măcar odată pe an găseam timp să-i vizităm pe bunici. Într-un an am venit singură, fără fratele meu. Aşteptam să-mi iasă Buchet în întâmpinare dar Buchet nu apăru. Acasă era doar bunica. Primul lucru pe care am întrebat-o a fost unde e bunicul şi Buchet. Am auzit o istorie tristă care m-a cutremurat. În vara aceea bunicul păzea harbujii de pe deal. Îşi ridicase o colibă în mijlocul harbuzăriei, avea cal, căruţă şi în fiecare vineri încărca căruţa cu harbuji şi venea acasă. Când se întorcea – Buchet se lua din urma căruţei. Bunicul îl alunga, dar într-una din zile, crezând că Buchet l-a ascultat, nu a luat seama şi abia ajuns la colibă nu reuşi să-l deshame pe Murgu că hop şi Buchet alături. Sărmanul câine. Alergase zece kilometri, cum să-l mai cerţi? Astfel Buchet a rămas să-şi petreacă zilele şi nopţile în câmp împreună cu bunicul şi cu Murgu. Bunicul vorbea, Buchet asculta. Alături foşnea pădurea, deasupra se deschidea cerul. Bătrânul povestea întâmplări, pătărănii din tinereţile sale. Îi povestea despre acea porţiune de pământ pe care stăteau ei acum şi care se numea La Cneazu. Bunicul de felul său era o fire visătoare şi poate că atunci mai mult ca oricând realiză că şi el, şi Buchet, şi Murgu, şi pădurea, şi acei pepeni verzi, rotunzi şi copţi, sunt mici, mici părticele din ceea ce se numeşte natură. Aceleaşi istorii ni le-a povestit şi nouă când eram mici. Adesea îi plăcea să spună că orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul şi soarta sa pe pământ. Soarta lui Buchet a luat o întorsătură dramatică în ziua când bunicul a venit acasă lăsându-l singur cu Joienica, viţeluşa pe care bunicul o adusese la colibă şi pe care o priponea la marginea pădurii ca să pască iarbă. ― Să ai grijă de Joienica, i-a poruncit bunicul câinelui. Până diseară mă-ntorc. Să fii cuminte, am nădejde în tine! Dar ca să fie sigur că totul va fi bine l-a rugat şi pe un vecin care avea colibă nu departe să arunce câte o privire din când în când spre Joienica. Mai târziu vecinul i-a povestit că o haită de câini sălbatici a atacat viţeluşa. Dar până să ajungă el – Buchet a fugărit haita şi a dispărut în pădure. Şi… nu s-a mai întors. ― Cred că l-au sfâşiat animalele alea sălbatice, porni să plângă bunica. Bietul nostru Buchet, se linişti ea. Nu ştiu, poate greşesc, dar inima-mi spune că trăieşte… Şi dacă trăieşte, mai devreme sau mai târziu se va întoarce acasă… Vai de mine! Strigă bunica. Să deschidem poarta! Vine Ion! Nemaipomenită bunica mea. Cunoştea până şi sunetul roţilor de la căruţa lui Ion al ei… Murgu întră în ogradă şi nu vă închipuiţi cât de mare ne-a fost bucuria şi mirarea când pe o căpiţă de lucernă, înconjurat de pepeni verzi, l-am văzut pe Buchet. Ne-am repezit să-l îmbrăţişăm. Îi mângâiam blana sfâşiată temându-mă să-i ating rănile, încă necicatrizate. ― Buchet, îi ziceam, fii tare! Rezistă! Ne privea cu o bucurie imensă. Nu era necesar să ne vorbească pentru a înţelege ce se petrece în sufletul lui. Nu avea cum să alerge de pe căpiţa de fân, să vină să se gudure la picioarele noastre. La un moment dat a închis ochii, şi-a lăsat capul pe lăbuţe şi a rămas un timp nemişcat. M-am gândit că în felul acesta îşi ascunde lacrimile. Lacrimi de bucurie. Vroia să rămână dârz până la capăt. ― E un erou, a zis bunicul cu tristeţe. Un adevărat erou. Şi nici măcar nu ştie de asta… Cei drept, adevăraţii eroi niciodată nu realizează cine sunt ei de fapt. Mă simt vinovat. Nu trebuia să-l las singur… dar a salvat-o pe Joienica. Aproape două săptămâni a lipsit… Nu a avut nici hrană, nici apă. Şi totuşi, aşa rupt de dihănii, a găsit voinţă şi putere. S-a târât, a mirosit drumul şi acum câteva ore l-am auzit abia schelălăind lângă colibă… Bunicul l-a luat în braţe pe Buchet şi l-a dus în căsuţă. Câteva luni a avut nevoie Buchet de îngrijirea bunicilor, până să se pună pe picioare. Aproape că devenise acelaşi. Doar că şchiopăta de un picior. Nu mai putea să alerge şi în ochi îi apăruse un soi de tristeţe pe care n-o mai observasem altădată… Mai fusesem pe la bunici. Buchet nu mă mai petrecea ca odinioară până la staţie. Ultima dată m-a privit de parcă îşi lua rămas bun. L-am mângâiat iar el şi-a întors privirea. ― A îmbătrânit bietul nostru Buchet, a oftat bunicul. Ce să-i faci… Bătrâneţea vine fără să întrebe… Mda… Toţi trei îmbătrâniseră… Mai aproape de iarnă Buchet iarăşi s-a îmbolnăvit. Buneii l-au adus în casă. Au petrecut iarna împreună. Spre primăvară câinele a ieşit afară. Era o fiinţă care iubea şi preţuia libertatea. Buchet a plecat de printre noi într-o noapte când cărăbuşii făceau mare zarvă prin florile de cireş, iar cerul presărat cu stele nu mai speria pe nimeni. ― Orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul său pe pământ, ne spunea adesea bunicul. O floare înfloreşte, se stinge şi în scurta sa viaţă aduce multă bucurie, frumuseţe şi parfum. Şi aceasta îi este menirea şi rostul. Buchet a fost un izvor de credinţă, de dragoste necondiţionată. Ne-a iubit fără să ne ceară ceva în schimb. Viaţa lui a avut un rost frumos pe pământ. Niciodată nu-l vom uita. Un suflet nemaipomenit. Bunul şi dragul nostru Buchet… Bunul şi scumpul nostru prieten…

  Buturugă Poţi să nu-i dai de băut, să nu-i dai de mâncare, dar motanului Buturugă nicidecum nu poţi să-i interzici să cânte. ― Miorlaaau! Miorlaaau! cântă Buturugă de dimineaţă până seara târziu. Cântă când vânează, când munceşte prin gospodărie, ba uneori vecinilor li se pare că motanul cântă chiar şi atunci când doarme. ― Măi Buturugă, măi, îi zice bătrânul gânsac Gagu. Mai taci, bre, din gură că m-ai asurzit cu miorlăitul ăsta al tău. Barem dacă ai cânta şi tu un cântec din alea, care să te ungă la suflet, dar aşa?! Nici tu melodie, nici tu glas… Buturugă, într-o bună zi vom fi nevoiţi să ne luăm lumea-n cap de răul tău. ― Ce pricepi mata, moş Gagu? râde Buturugă. Acum nu se mai cântă ca pe vremea voastră. Dacă vrei să ştii miorlăitul meu azi e la modă. Când o să ajung vestit – te vei mândri că l-ai cunoscut pe Marele Buturugă! Şi iarăşi cântă. Atât doar că un pic mai încet. Până uită că îşi deranjează vecinii… ― Buturugă, îi zice altădată gânsacul, de vrei să auzi o cântare adevărată, scoală-te dimincioară şi ascultă cum cântă priveghetoarea. După asta te vei lăsa de-ale tale. ― Hi, hi, hi, hohoteşte motanul, priveghetoarea? Cine crezi că o mai ascultă în zilele noastre pe leşinătura aia? Nimeni! Poate doar moşnegi de-alde dumneata. Eu sunt adevăratul cântăreţ! Eu! se bate cu lăbuţa în piept Buturugă, apoi continuă să miorlăie cu o şi mai mare râvnă. Toată uliţa e sătulă de o asemenea cântare, totuşi nimeni nu se supără în serios pe Buturugă. Treaba e că el nu e chiar un motan oarecare, cu toate apucăturile sale motăneşti. E drept, uneori e al naibii de şmecher, mai e şi hoţoman. Nu lasă din ce găseşte alături, dar spre deosebire de confraţii săi, Buturugă e nemaipomenit de harnic şi de muncitor. Unde mai pui că e şi săritor la nevoie. Dacă îi trebuie lui Gagu să-i fie umplute căzile cu apă ca să aibă cu ce-şi uda grădina – bineînţeles că Buturugă e cel de le umple. Găinuşa Pic, vecina din dreapta, e îndeajuns să strige: „Buturugă!” că Buturugă e deja cu sacul în spate hăt în vârful dealului, acolo unde-şi învârte morişca zi şi noapte moara de vânt. Se întoarce repede cu făină caldă şi până ce găinuşa trebăluieşte pe lângă plită – câteva ouşoare dispar fără urmă din cuibar. ― Nu sunt vinovat! Nu sunt vinovat! strigă motanul fără să fie întrebat în timp ce gălbenuşul rămas pe mustăţi încă nu e bine uscat. ― Măi Buturugă, măi… oftează găinuşa. Te-aş fi servit oricum… Şi nu se supără. Căci pe Buturugă nu te poţi supăra. Să nu fi trăit Buturugă pe uliţa lor ar fi murit demult cu toţii de foame. Ar umbla şoarecii prin hambare ca la ei acasă. Dar Buturugă are grijă de şoricei şi aceştia nu îndrăznesc să-şi ia nasul la purtare. Doar dulăul Rex mereu e nemulţumit de motan. ― O să vezi, o avertizează el pe găinuşă. Ai prea multă încredere. Acum îţi papă doar ouăle, degrabă însă va da de gustul cărniţei de pui. Să nu-mi zici că nu te-am avertizat… Găinuşa nu-l ia în serios pe Rex. Încrederea ei faţă de motan rămâne neschimbată. De aceea ori de câte ori pleacă undeva îşi lasă odraslele în grija cui credeţi? În grija lui Buturugă. ― Buturugă, glumeşte ea, până mă întorc fă aşa ca puişorii mei, în loc de piu-piu, să nu strige cumva – miorlaaau, miorlaaau! Ne-am înţeles, Buturugă? ― Nici o grijă, răspunde motanul. Mai degrabă vor fura ouă, dar miorlaaau – niciodată! Şi Pic ştie – când va reveni, puişorii vor fi sătui, odihniţi, adăpaţi, bine îngrijiţi. Şi atunci? Ce pretenţii poţi să ai? Într-o dimineaţă de primăvară, moş Gagu, se trezi cu o mare dispoziţie. Soarele strălucea, era cald, iarba încolţise, caisul de lângă prispă se acoperi de floare. Trecuse o iarnă grea şi pentru prima dată în viaţă, lui Gagu îi veni cheful să cânte. ― Ga! Ga! Ga! cântă gânsacul din toată inima şi brusc se dumeri. Măi, măi, măi, se miră Gagu. Iată de ce motanul o ţine tot într-un cântec. Buturugă are mereu dispoziţie. Altfel l-ai auzi doar mieunând. ― Moş Gagu! îl strigă găinuşa care tocmai trecea pe alături. Abia de am scăpat de miorlăitul lui Buturugă, că ai pornit mata cu gâgâitul. Ce se petrece, moş Gagu? Pe uliţa noastră – doar cântăreţi. Mai rămâne să înceapă Rex cu „ham, ham”! Şi… orchestra e gata! ― Cum?! sări speriat moş Gagu. Buturugă nu mai cântă? Asta-nseamnă că nu are dispoziţie! O fi păţit ceva?! Buturugă! strigă el. Unde eşti, Buturugă?! ― Sunt aici, apăru imediat lângă gard Buturugă. Să te ajut cu ceva, moş Gagu? ― Vai de mine, se bucură gânsacul. Ce-ai păţit dragul meu, că nu te aud? ― Nu am păţit nimic, răspunse un pic întristat Buturugă. Atâta doar, că nu-mi arde de cântat… Am altele de făcut. Adineauri am început să-mi sap grădina. ― Buturugă, pe mine nu mă minţi. Recunoaşte, de ce nu ai dispoziţie? ― Nu am şi basta… Pe scurt, moş Gagu, nici un cântec nu sună cum trebuie dacă nu e acompaniat de un instrument muzical. Nu mă mai auzi până nu-mi cumpăr un acordeon. ― Un acordeon? râse cu poftă gânsacul. D-apoi un acordeon în zilele noastre costă o avere. De unde o să scoţi tu acordeonul, Buturugă? ― Din pământ, moş Gagu. Din pământ… Şi Buturugă îşi căută de treabă. Îşi săpă toată grădina, până şi ograda o săpă, lăsând doar o cărăruşă îngustă. Apoi pe pământul proaspăt afânat presără multe, multe semincioare. Spre sfârşitul primăverii ograda şi grădina lui Buturugă erau toate în floare. Cei de pe uliţă rămaseră stâlpi de mirare. Nu mai văzuseră atâta frumuseţe. ― De unde ai găsit, Buturugă, asemenea flori? Ce ai de gând să faci cu ele? nu mai conteneau cu întrebările. Buturugă ştia ce are de făcut. Pentru început dărui fiecărui vecin câte o floare. Lui Rex îi dărui o floare albă, semn de pace şi bună înţelegere. Rex, supărat, bosumflat ca de obicei, refuză, dar floarea era atât de minunată că până la urmă o luă. Totuşi nu se abţinu să nu mârâie: „Nu te cred eu, Buturugă. Nu eşti tu cel care pari a fi… Odată şi odată îţi vei arăta adevărata faţă.” Dar ce-i păsa lui Buturugă de ceea ce crede Rex? Fără să piardă din timp, încărcă două panere cu flori şi – fuga la târg. Mare minune. Cine a văzut vreodată un motan, un motan adevărat care vinde flori? Imediat se făcu coadă la florile lui Buturugă şi în câteva minute, în loc de flori, motanul se pomeni cu un şumuiag de bani. Bucuros, luă banii şi alergă la un magazin cu instrumente muzicale. Acasă se întoarse cântând la acordeon: Drâmba, drâmba, drâmba, drâmba, miorlaaau, miorlaaau! Din acea zi vecinii lui Buturugă trăiau într-o veselie. Începură să le placă acordeonul. În zilele de sărbătoare se adunau în ograda lui Buturugă, dănţuiau, cântau şi viaţa le părea frumoasă. Într-o altă dimineaţă de primăvară, moş Gagu iar se trezi cu o dispoziţie bună şi cu un chef nebun de cântec. ― Ga! Ga! Ga! cântă Gagu şi brusc îşi aminti că de câteva zile nu-l mai aude pe Buturugă. Aoleu! se îngrijoră el. O fi păţit ceva? Alergă la casa motanului. Găsi uşile larg deschise, iar de Buturugă – nici pomină. ― Pic, o întrebă gânsacul pe găinuşă, nu ştii pe unde umblă Buturugă? ― A plecat, răspunse cu tristeţe găinuşa. Gata… Nu-l mai auzim cântând. ― Cum să plece, Pic? Ce ne facem? Cine ne scapă de şoareci? ― A venit, continuă găinuşa, mi-a adus acordeonul şi m-a rugat să i-l păstrez. A zis că se va întoarce… Doar că nu ştie când… În ceea ce priveşte şoarecii, s-a înţeles cu un confrate de-al său. Ăla, la fiecare sfârşit de săptămână, va da o raită prin hambarele noastre. Aşa că nu-ţi fă griji… ― Pic, cum să nu-mi fac griji? Fără Buturugă ne vom topi de tristeţe. Ce ne facem, Pic? Ce l-o fi apucat? Eh… Nici măcar nu şi-a luat rămas bun. Un motan tot motan rămâne… ― A spus că alături de noi îl roade plictiseala… Şi că dacă mai rămâne niciodată nu va ajunge mare. ― Mare ce? ― Mare artist, bineînţeles. Căci asta vroia. Să-l cunoască şi să-l asculte o lume. ― Artist? se alătură discuţiei flocosul câine Rex. Nu mă faceţi să râd. V-aş spune eu ce o să ajungă motanul. Mai bine însă tac. Chiar nu aveţi altceva de făcut decât să bociţi după Buturugă? Căutaţi-vă de treabă, dragii mei! Dar oricât nu şi-ar fi căutat de treabă, după plecarea lui Buturugă, pe uliţă se instală un soi de tristeţe care se întindea şi se întindea ca un mucegai. Fiecare se închidea în căsuţa sa, rămânând faţă-n faţă doar cu propriile nevoi. Apoi ca să fugă de atâta tristeţe – mulţi îşi lăsară casele şi se duseră în lume. Puii găinuşei Pic plecară primii. Găinuşa rămase singurică, cu inima frântă, cu sacii plini cu grăunţe pe care nu mai avea cine să-i încarce în spate şi să-i ducă la moară. În fiecare seară ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului. ― Degeaba aştepţi, Pic, o zădăra răutăciosul Rex. Nu se vor întoarce. Eşti singură, Pic. De altfel ca şi mine, ca şi Gagu… Atâta doar că noi nu am avut niciodată pui. ― Se vor întoarce, Rex, răspundea găinuşa, însă în adâncul sufletului nici ea nu credea în ceea ce zice. Căsuţele păreau că plâng de atâta pustietate. ― Nu e adevărat că o casă e piatră şi atât… O casă e vie şi are suflet, zicea uneori găinuşa. O casă părăsită e ca un bătrân singuratic căruia nu-i rămâne decât să stea pe gânduri şi în mintea căruia se perindă, rând pe rând, firul amintirilor, a unei vieţi trecute pe care nimeni nu o poate readuce înapoi. Uneori, tristeţea şi singurătatea, dacă sunt de scurtă durată, te fac pur şi simplu să iei viaţa mai în serios, îşi zicea găinuşa Pic. Dar dacă aceste două stări persistă atunci ele devin distrugătoare. Şi fiindcă nici una, nici cealaltă nu dispărea de pe fosta uliţă a motanului Buturugă, aveai senzaţia că uliţa a murit. Şi doar fumul subţire ieşit din unele hogeaguri în nopţile friguroase de iarnă îţi dădea senzaţia că vieţuieşte cineva pe acolo. Pic trăia cu speranţa că într-o bună zi puişorii ei se vor întoarce acasă. De aceea casa îi era mereu primenită, iar pe masă în fiecare seară aburea un clit de plăcinte. Plăcintele se răceau, găinuşa le împărţea lui Gagu, lui Rex, în timp ce puişorii continuau să rămână prăpădiţi prin lume. Într-o noapte cu furtună un fulger hoinar nimeri direct în acoperişul casei găinuşei. Biata de ea reuşi să alerge afară doar cu acordeonul lui Buturugă în braţe. A doua zi un cer limpede, albastru, un soare cald şi strălucitor priveau nepăsători la o biată găinuşă împietrită lângă un morman de cenuşă. ― Pic, îi zise bătrânul gânsac Gagu. Vino să trăieşti în casa mea. E loc îndeajuns. Însă dacă nu doreşti, atunci treci în casa lui Buturugă. Sunt convins că nu ar avea nimic împotrivă. ― Nu, Gagu, îi răspunse cu tristeţe găinuşa. Voi rămâne aici. Când mi se vor întoarce puii vor deschide anume această portiţă. Fiecare fiinţă vie, Gagu, trebuie să aibă trei lucruri ale sale: viaţa, puii şi cuibul său. Altfel pentru ce să trăieşti? Îmi voi construi un alt cuib. Aici, alături de mormanul de cenuşă… Această cenuşă nu e altceva decât nişte amintiri arse. Pe care trebuie să le învii. Şi Pic se puse pe treabă. Pentru început îşi ridică un şopron pe care îl acoperi cu frunze de brusture. Şi fiindcă nu mai avea bani pentru mai mult – porni să adune sub şopron saci cu grăunţe, pe care le strângea cu mare migală de pe mirişte. ― Voi vinde grâul, îşi zicea Pic, iar pe banii adunaţi îmi voi cumpăra cele necesare pentru casă. Până-n iarnă casa va fi gata. Într-o zi, intrând cu sacul în spate pe portiţă, văzu pe cineva în ogradă. ― Nu mă recunoşti, Pic? întrebă domnul din faţa sa. ― Buturugă? Chiar tu să fii, Buturugă? ― Eu, eu. Hai, lasă sacul. Spune-mi cum o duci? Ce s-a întâmplat că nu mai ai casă? ― E o istorie… A fost să fie… Asta e… În schimb acordeonul nu a păţit nimic. ― Îţi mulţumesc pentru acordeon. Trec altădată să-l iau. Ai nevoie de ajutor, Pic? ― Nu, mă descurc… Spune-mi, Buturugă, întrebă găinuşa, ai ajuns mare artist? ― Mare artist? Ha! Ha! Ha! râse cu poftă motanul. Am ajuns mare, Pic. Doar că nu artist. Sunt un mare bogătan. Sunt foarte bogat. Acum, la banii pe care îi am, doar să vreau, nu mă costă nimic să mă fac artist. Însă nu am timp pentru asemenea fleacuri. Poate… la bătrâneţe. Cine ştie… Rămâi cu bine, Pic. Buturugă plecă şi uliţa învie. Cel puţin aveau ce discuta. ― Cu pălăria aia oribilă, în cizmele alea roşii, motanul vostru arată ca o paiaţă, zicea cu răutate bătrânul Rex. Doar pălăria costă o avere şi la câte ouă ţi-a păpat, Pic, putea să-ţi aducă măcar un căpeţel de aţă. ― Îmi închipui că bogăţia l-a făcut să fie zgârcit, zicea cu mai puţină răutate moş Gagu. ― Orice-aţi zice – a muncit pentru toate pe care le are, sărea în apărarea lui Buturugă găinuşa. A ajuns bogat datorită minţii şi mucii sale. Şi nu doar… ― Of, of, of, ironiza Rex. De parcă eu şi cu tine nu muncim. Sau suntem nişte proşti. Dar cu ce ne-am ales? Cu nimic. Şi ştii de ce? ― De ce? ― Fiindcă nu avem noroc. Şi nu suntem atât de şmecheri ca Buturugă. Plus că Buturugă, îl ştim cu toţii ce poamă e. ― Lasă, moş Rex… Pentru a fi bogat nu te ajută nici mintea, nici munca, nici norocul, dacă nu ai îndrăzneală, dorinţă şi putere să rişti. Aşa cred eu… ― Doamne, cu ce te-o fi cucerit Buturugă ăsta că-l aperi atât? ― Cu nimic… Doar că… nu-mi place să judec. Ca şi mai înainte, Găinuşa Pic, toată ziulica aduna boabe de grâu, iar seara ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului. ― Vin? întreba Rex. ― Nu, răspundea ea cu tristeţe. Într-o zi, întorcându-se de la muncă, văzu că în şopron nu mai e nici un săculeţ. Cineva îi fură munca de o vară. Dispăruse şi acordeonul. Acum nu-i mai rămânea decât să le lase pe toate în urmă şi să pornească pe drumuri. ― Voi pleca, îi zicea ea lui Gagu. Voi pleca să-mi caut puii. Poate umblând aşa hoinară, într-o bună zi voi da de bieţii mei puişori. ― Eşti nebună? se sperie Gagu. Unde să te duci? Nu vezi? Degrabă e toamnă. Până la iarnă a rămas te miri ce. Nu pleca, te rog! Te vei prăpădi, ştii bine. Şi totuşi, într-o dimineaţă Pic privi cu tristeţe la grămăjoara de cenuşă de sub şopron apoi, cu o bocceluţă în spate, merse încet spre capătul uliţei. Privirile ei erau îndreptate doar înainte. Nu avea curajul să privească în urmă. Când ajunse la ultima casă se opri. Din ogradă se auzea un acordeon. Îl zări pe Buturugă. ― Intră, Pic, îi vorbi Buturugă. Nu-ţi fie teamă. Nu trebuie să pleci de pe uliţa ta. Priveşte! Toţi săculeţii cu boabe sunt aici, la adăpost. Sub acest şopron, în care niciodată nu va pătrunde picătură de ploaie, te-am aşteptat să vii şi te rog să mă ierţi că le-am făcut pe toate fără permisiunea ta. Dar, Pic, ştii bine că nu ai fi reuşit să-ţi ridici o căsuţă de una singură. Ar fi venit ploile şi din şopronul tău şubred s-ar fi ales praful. Aceasta e casa mea. Ştiu, nu vei fi de acord să rămâi pentru totdeauna. Dar până îţi construiesc o nouă căsuţă în ograda în care nu doar tu ţi-ai petrecut o bună parte din viaţă, ci şi eu – te rog nu refuza… La câte ouă dulci şi gustoase ţi-am păpat – ceea ce vreau să-ţi ofer acum nu e un dar. Îţi întorc o veche datorie. Atât… Şi îţi mai promit ceva. Pe uliţa noastră va răsuna din nou muzica. Şi într-o bună zi puişorii tăi se vor întoarce acasă. Crede-mă. Nu sunt vorbe aruncate în vânt… O să mă ţin de cuvânt. Ce zici, Pic?

Cadoul de Crăciun E noaptea de Ajun. Bradul şi-a aprins luminiţele. Jucării strălucitoare, de toate culorile zâmbesc fericite aninate de crenguţe; un clopoţel de argint le şopteşte din când în când: Dzing, dzing, aveţi răbdare, acuşi vine moşul. În casă miroase a frunze de brad, a pâine, a sarmale, masa e pregătită şi toată lumea e în aşteptarea bătrânului. ― Tăticule, întreabă micuţul Marcel. Unde e? De ce întârzie? Dacă nu vine? ― O sa vină, îl linişteşte tata. Probabil acum e la fetiţa din apartamentul vecin. Părinţii ei sunt plecaţi… Există atâţia copii pe la care neapărat trebuie să treacă moşul… Nu te îngrijora. Ce ai vrea să-ţi aducă de data asta? ― O maşină mare, mare! ― Minunat, zâmbeşte tata. Şi ce vrei să faci cu maşina? ― O să i-o arăt lui Păvălaş… Dar nu i-o dau să se joace! Moşul niciodată nu-i aduce cadouri frumoase. Anul trecut a primit o minge de cauciuc, dar parcă acesta e cadou? se bucură Marcel în timp ce tata se întristează. ― Uneori, zice el, o minge mică de cauciuc e un cadou mai scump decât orişice maşină mare. Cadourile, dragul meu, nu le primeşti ca să te făleşti. Un cadou e o amintire… Iar cu jucăriile trebuie să te împarţi. Mai ales cu acei care nu prea au parte de jucării… ― Tăticule, întreabă Marcel, când erai mic ce cadou îi cereai lui Moş Crăciun? ― Păi… răspunde tata, acuşi îţi arăt. Apoi pleacă şi revine cu o cutie: ― Iată, priveşte! E primul cadou pe care l-am găsit sub brăduţul de plastic ce îl aveam în casa în care locuiam împreună cu bunica. ― O minge de cauciuc? face ochii cât cepele Marcel. ― Da. O simplă minge de cauciuc. Însă… e simplă doar la prima vedere. De fapt e o minge fermecată… Cândva îţi voi povesti o poveste tristă… Acum du-te şi te joacă… Daniel, tatăl lui Marcel, îşi priveşte bradul împodobit de sărbătoare, înalt până în pod şi ochii i se umplu de lacrimi. În copilărie nu a avut parte de un asemenea brad. Înainte, de Crăciun bunica scotea de pe undeva brăduţul de plastic. Îl învălătucea cu fâşii strălucitoare, anina singura jucărie de sticlă, iar din foi de hârtie tăia mulţime de fulgi, apoi îi lipea pe sticlele ferestrelor şi lui Daniel i se părea că nimic mai frumos nu poate să existe pe lume. Anume unica jucărie de pe brăduţ şi fulgii făceau în casă atmosfera de sărbătoare. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Îl părăsise când era micuţ… Avea patru ani când a plecat mama. Nu-şi aminteşte prea bine ziua aceea, dar ţine minte că mama l-a întrebat ce cadou să-i aducă, de acolo, de departe. ― O minge de cauciuc, a răspuns Daniel. Mingile de cauciuc nu prea se găseau prin magazine. Săreau foarte sus şi ce-i trebuia unui băiat de patru ani? Nu avea tată şi era devreme să viseze la o adevărată minge de fotbal. ― Când te întorci? şi-a întrebat mama. Ea l-a sărutat, şi-a stăpânit cu greu lacrimile apoi i-a răspuns: De Crăciun. O să mă strădui numaidecât să revin de Crăciun… A venit Crăciunul şi sub brăduţul de plastic a găsit mingea. ― Ţi-a adus-o moşul, i-a zis bunica. E de la mama… Şi e fermecată… Nu a putut să vină… Stăpânul la care lucrează nu i-a permis… Nu te supăra. O să strângă mulţi bani şi numaidecât se va întoarce acasă. Mingea păstreaz-o. În ea e o părticică din sufletul mamei tale. Când o vei privi, vei şti că mama, oriunde-ar fi, se gândeşte la tine. Şi te iubeşte… Foarte mult te iubeşte… În vara anului următor s-a apropiat de bunica cu o carte în mână. ― Bunico, învaţă-mă te rog să scriu şi să citesc! ― Pentru ce? s-a mirat bunica. Până începi şcoala mai ai câţiva ani. O să reuşeşti… ― Învaţă-mă, bunico! Vreau să-i scriu scrisoare lui Moş Crăciun! A insistat, nu s-a dat bătut şi până-n toamnă ştia să scrie şi să citească. A scris scrisoarea şi i-a dat-o bunicii să o ducă la poştă. ― Sper să nu fie un secret, ce cadou i-ai cerut moşului, l-a întrebat bunica zâmbind. ― E secret, i-a răspuns. Nu vreau să-ţi spun. E o surpriză. La următorul Crăciun a găsit sub brăduţ un fluieraş. ― Nu am nevoie de fluieraş! a strigat atunci. I-am cerut moşului să mi-o aducă pe mama! Moş Crăciun nu citeşte toate scrisorile! Sau mama a uitat de mine! A plâns toată noaptea, cu greu a adormit şi abia a doua zi bunica a reuşit să-i explice: ― Dacă ai şti, puiule, câţi copii îi cer moşului să le aducă înapoi părinţii împrăştiaţi prin lume… Mulţi sunt nevoiţi să lase tot: casă, masă, copii, părinţi, ca să-şi caute o bucată de pâine… Nimeni nu o face de prea mult bine… O forţă nevăzută îi mână şi ei pleacă, pleacă cu inima frântă, cu dor sfâşiitor în piept, dar într-o bună zi vor reveni. Îi va aduce Moş Crăciun ori se vor întoarce singuri… Acum însă sania moşului e prea mică încât să încapă toate mamele ce sunt aşteptate cu nerăbdare acasă… Nu te supăra. Acest fluieraş pe care ţi la dat e fermecat. Învaţă să cânţi! Prin cântece gândurile şi dorinţele tale vor fi auzite de mama… De câte ori cânta credea sincer că acolo, în ţara aceea îndepărtată, mama îl aude şi se grăbeşte să vină. Când l-a dus bunica pentru prima dată la şcoală, privea cu tristeţe la feţele fericite ale copiilor ce stăteau alături de părinţii lor. O iubea foarte mult pe bunica, dar nici ea, nici fluierul, nici mingea fermecată nu-i stingeau dorul de mama. N-o mai întreba nimic pe bătrână. O vedea mereu tristă şi abătută. Tot mai des scotocea sărmana prin gentuţă, scotea nişte medicamente, le bea apoi un timp stătea culcată. ― Nu te îngrijora, îi zicea. Acuş o să treacă… Cântă-mi un cântec! Cânţi atât de frumos… Mi se linişteşte inima dacă te ascult…   La orfelinat a luat doar câteva fotografii, mingea şi fluierul. Apoi au venit doi oameni cuminţi, un bărbat şi o femeie, care i-au spus că vor să-i fie părinţi. S-a bucurat. ― O vom găsi pe mama ta, i-au promis… Nu l-au minţit. Mai târziu, mare fiind, a aflat că mama, într-o iarnă, înainte de Crăciun, a ieşit din casa în care locuia în ţara aceea străină spunând că se întoarce la băiatul ei şi de atunci nimeni nu a mai văzut-o… Părinţii adoptivi i-au dat tot ce a avut nevoie. Era înconjurat de dragoste şi de bunătate. Întotdeauna i-au răspuns la toate întrebările. Şi doar la întrebarea ce forţă nevăzută a mânat-o pe mama în lume nu au putut să-i răspundă. Acum ştie răspunsul, dar nu mai poate reface nimic… Astăzi fluierul său scoală sălile de concert în picioare. Printre mulţimea de spectatori i se pare uneori că vede faţa mamei şi a bunicii. Amândouă se bucură şi se mândresc cu el. Iar în mingea de cauciuc pe care o ţine deseori în mână, simte că pentru totdeauna a rămas o părticică din sufletul celeia care i-a dat viaţă. ― Unde pleci? îl întreabă Marcel. ― Fii liniştit puiule, îi răspunde tata. Oriunde m-aş duce, întotdeauna mă voi întoarce la tine. Acuş revin… Revine împreună cu Moş Crăciun. ― Ei, zice moşul, cine mă aşteaptă aici cu multă nerăbdare? ― Eu! Eu! strigă Marcel. ― Să vedem, scotoceşte bătrânul prin desagă, ce avem pentru un copil atât de frumos şi de cuminte… Uite că am găsit… ― Un fluier? se miră Marcel, Dar… am cerut o maşină! ― Pricepi, puiule, tatăl tău va trece mâine şi va lua maşina. Sunt prea bătrân, nu-mi ajung puteri să duc desaga, oftează moşul. Am nevoie de ajutor. Iar fluierul… fluierul e fermecat. Vei învăţa să cânţi şi vei vedea că acele cântece îi vor face pe oameni să fie mai buni… A doua zi Marcel primeşte cadoul dorit şi imediat aleargă să se joace cu Păvălaş. Nu, nu vrea să se laude. Vrea să împartă jucăria cu el. Însă spre marea sa uimire, Păvălaş are o maşină asemănătoare. Mai are şi un fluieraş. ― Fluieraşul acesta, îi şopteşte Păvălaş, ne va duce într-o poveste unde nu există nedreptate, oameni răi sau balauri. Acolo e atât de frumos, atât de bine… Trebuie doar… să învăţăm să cântăm…

Căluţul zburător Cerul e albastru, albastru. Soarele îmbrăţişează pământul cu razele sale calde şi din pământ se grăbesc să iasă la suprafaţă firicelele de iarbă, gâzuliţele, se trezesc din somn fluturaşii, albinuţele, e mare forfotă căci a venit primăvara. Dănuţ aleargă cu braţele deschise, închipuindu-şi că adună mănunchiuri de raze. Soarele îl priveşte zâmbind, îl învăluie în căldura sa şi Dănuţ e convins că această căldură îl va ajuta să crească cât mai repede mare. Copilul priveşte mirat la cireşul din faţa casei. Pomul a stat dezgolit toată iarna, iar acum s-a acoperit cu o mantie albă. Băiatul nu pricepe de unde această minune. Şi atunci când nu pricepe ceva vine la bunicul Dominte. ― Ştii, îi explică bătrânul cu părul de culoarea florilor de cireş, în fiecare primăvară pomii se împodobesc ca de sărbătoare. Aceste flori în curând se vor ofili, petalele li se vor împrăştia, dar vor rămâne fructele şi atunci când vor fi coapte – multă lume le va savura dulceaţa. Unele vor fi smulse de vânt, vor nimeri în sol şi la cealaltă primăvară din sâmburi vor răsări câteva frunzuliţe, vor creşte câţiva copăcei. Ei vor fi puii acestui cireş. Cireşul s-a împodobit cu floare pentru marea sărbătoare care va urma – naşterea puilor săi. Orişice floare e sărbătoarea de dinaintea naşterii. Bucură-te de tot ce vezi căci tot ce vezi pentru tine e nou, e frumos şi dacă acum multor lucruri nu le ştii rostul, când vei fi mare le vei cunoaşte pe toate, zice bunicul şi îl mângâie pe Dănuţ. Bucură-te de copilărie dragul meu. Copilăria pleacă, dorul de ea însă nu dispare. Chiar şi mie, cât mă vezi de bătrân, şi mie mi-e dor de copilărie… ― Bunicule! Bunicule! strigă băiatul. Priveşte! Au răsărit puii de bujor! Îi văd cum cresc, cum se înalţă! Mă crezi, bunicule?! ― Te cred, puişor, zâmbeşte bătrânul. La vârsta ta aveam ochii la fel de ageri. Pe vremea aceea în ochii mei se desfăceau mugurii, creşteau frunzuliţele. Eh… Totul a trecut ca un vis. Bunicul se întristează, Dănuţ îl cuprinde şi moşul din nou zâmbeşte. ― Bunicule, întreabă copilul, când erai mic venea căluţul de argint cu aripile oranj? ― Venea, răspunde Dominte. L-am văzut de câteva ori… Apoi a pornit războiul… Cerul era brăzdat de avioane, de bombe şi noi, copiii, ne temeam să ridicăm privirile spre boltă. Poate că bietul căluţ zbura printre bombe, poate că vroia să le oprească, nu ştiu, dar ştiu că mult timp după asta, supărat probabil de ce se întâmplă în cer şi pe pământ, căluţul nu a mai venit… ― Mi-e frică, şopteşte Dănuţ, că din nou e supărat căluţul… Au înflorit cireşii, iar el nu-i şi nu-i… ― O să vină, îl asigură bătrânul. Dacă a sosit primăvara – nu are cum să nu vină… Treaba e că în fiecare primăvară pe deasupra satului lui Dănuţ, sau poate şi pe deasupra altor sate, zboară un mic căluţ de argint cu aripile oranj. ― Hei, căluţ de argint! strigă jos cetele de copilandri ce aleargă desculţi pe cărăruile proaspăt zvântate. Vino de ne ia în spate! Înalţă-ne până la nori! Căluţul coboară, nechează, îşi scutură coama, apoi rând pe rând îi plimbă pe cei îndrăzneţi pe sub nori, pe deasupra norilor şi nu e fericire mai mare pentru micii călăreţi decât să-şi vadă satul scăldat în floare de acolo, de sus. Şi în primăvara asta toată gloata de copilandri aşteaptă cu nerăbdare venirea căluţului. Dar fiindcă acesta întârzie, iar imaşul a înverzit şi e plin de flori, de fluturi, de fel de fel de gâzuliţe năstruşnice, până una alta copiii aleargă de rând cu iezii şi mieluşeii. Căci e în firea unui copil să alerge… ― Sur, sur, sur – un pârăiaş cu apă limpede şerpuieşte prin mijlocul imaşului. Mieii şi ieduţii se adapă din apa răcoroasă, nouraşii se privesc în oglindă, puştii se întrec la sărit. ― Cine va sări pârăiaşul cât mai departe acela va urca primul pe spatele căluţului! Încep a se scutura florile de cireş, dau merii în floare, căluţul întârzie, copiii sunt îngrijoraţi, însă mai îngrijorat decât toţi e bătrânul Dominte. ― Care o fi pricina? se întreabă el nedumerit. Nu se aud avioane, e atâta linişte-n jur, pământul se bucură ca un copil de mângâierea soarelui, unde s-o fi prăpădit bietul căluţ? În fiecare dimineaţă moşul scrutează zarea şi în minte îi vine imaginea războiului. Parcă şi acum aude şuierul de bombe… Dar nu… Acest lucru nu se va mai întâmpla. Pomii trebuie să înflorească, copiii trebuie să crească, căluţul cu aripile oranj trebuie să vină să arate micuţilor cât de frumos e pământul, cât de larg e cerul şi cât de fericit e omul când înfloresc pomii, când străluceşte soarele, când pe deasupra capului nu zboară bombele distrugătoare de vise. Într-una din zile, venind pe imaş, copiii văd pe malul pârăiaşului un pictor îmbrăcat în mantie lungă, violetă, cu glugă pe cap. Gloata gălăgioasă imediat îl înconjoară. Toţi privesc miraţi la ceea ce desenează pictorul. Pe tablou lucrurile sunt altfel decât în realitate. Cerul e de culoare violetă, soarele e roşu, iarba şi frunzele pomilor sunt vopsite în albastru, apele sunt galbene iar florile au o singură culoare – neagră, precum e noaptea fără de lună… ― Ce frumos, exclamă cineva. Nu am mai văzut aşa ceva niciodată! Pictorul care părea că nici nu-i observă pe copii, deodată vorbeşte: ― Aţi vrea, întreabă el, ca în realitate cerul să aibă culoarea violetă? Şi toate celelalte să fie ca în tabloul meu? ― Da! strigă copiii. Cerul violet e mai frumos decât cerul albastru! ― Atunci treceţi în partea cealaltă a pârăului. Aşezaţi-vă în rând să vă pot vedea. Mă voi apropia, vă voi şopti un cuvânt magic şi imediat minunea se va întâmpla. Copilaşii sar pârăul şi doar Dănuţ zice răspicat că nu-i place tabloul, că nici o culoare de cer nu e mai frumoasă decât cea albastră. Băiatul vrea să plece, dar observă într-un colţ al tabloului un căluţ de argint cu aripile oranj. Căluţul e cu aripile şi picioarele legate, se află într-un şopron dărăpănat şi e foarte trist. ― Acesta e căluţul nostru, se gândeşte Dănuţ şi nu pricepe de ce pictorul l-a desenat legat. Şi fiindcă nu pricepe aleargă la bunicul Dominte. Bunicul e cel mai bun prieten al său. Întotdeauna le ştie pe toate. Însă nu-l găseşte acasă, mai apoi se ia cu joaca şi uită să-i povestească de întâmplarea de pe imaş. Din ziua aceea, pentru copiii rămaşi atunci faţă-n faţă cu pictorul – soarele e mereu roşu, cerul e violet, iarba e albastră, toate florile sunt negre ca tăciunele, iar ei sunt mereu abătuţi şi trişti. Ce culori nefireşti pentru cer, iarbă, soare şi flori… Bieţii copii… Tânjesc după cerul albastru, după verdele ierbii, după frumoasele flori de toate culorile. Cei mari nu ştiu ce se întâmplă căci nimeni nu le spune de acel pictor ciudat, îmbrăcat în mantie lungă. ― Bunicule, întreabă Dănuţ, dacă nu e război, nu cad bombe, ce altă pricină ar avea căluţul să nu mai vină? ― Hm… îşi răsuceşte brusc mustaţa bătrânul Dominte. Cum am putut să uit? Bătrâneţile… Bată-le vina de bătrâneţi. Ar fi una… însă mai bine să nu ne gândim… ― Spune-mi, bunicule, insistă copilul. ― Treaba e că… uneori prin satele noastre se abate un câine de vrăjitor pe nume Sachinsuco. E mâncător de suflete fragede. Sachinsuco îşi ademeneşte jertfele cu vorbe frumoase, cu daruri şi… ce e mai rău – niciodată nu are aceeaşi înfăţişare. Poate fi un bătrân neputincios care inspiră milă sau un tânăr educat şi galant. Are multe feţe şi chiar celor mari le vine greu să priceapă în corpul cui se ascunde câinele de vrăjitor. Şi doar căluţul de argint cu aripile oranj ştie precis cine e Sachinsuco. De acolo din nori vede totul şi întotdeauna sare în ajutor. Doar dacă bestia de vrăjitor nu a reuşit să-l păcălească. ― Bunicule, mi-e teamă, se lipeşte Dănuţ de bătrân. ― Nu fi prostuţ, îl ia în braţe bătrânul. Alături de tine sunt mereu mama şi tata, sunt eu. Părinţii şi bunicii au câte un ochi interior şi acest ochi vede departe. Răul nu are cum să se apropie. ― Bunicule, căluţul nu va mai veni. ― De ce? se miră Dominte. Dănuţ îi povesteşte întâmplarea cu pictorul. Pe acel tablou, zice Dănuţ, căluţul stătea închis, avea aripile şi picioarele legate. ― Atunci nu mai e timp de pierdut. Ştiu unde e. Să ne grăbim! La cealaltă margine de sat îl găsesc pe căluţ într-un şopron părăsit. Bietul căluţ, priponit de un par, cu aripile şi picioarele legate se bucură enorm când îi văzu pe cei doi. Bunicul îl dezleagă, dar acesta abia de se mai ţine pe picioare. Îi aduc apă şi iarbă proaspătă. Căluţul bea, mănâncă, nechează bucuros, apoi se înalţă în cer, dar nu trece mult că revine. Bunicul ştie – căluţul a plecat să-l găsească pe vrăjitor. Pământul l-a înghiţit pe Sachinsuco. Pământul îi înghite pe toţi acei care fac rău copiilor săi. Bunicul şi Dănuţ urcă pe spatele căluţului, se înalţă şi de acolo de sus privesc cât de frumos e acest pământ în zilele sale de sărbătoare. Dănuţ îşi vede cireşul din curte deja înverzit. La primăvara viitoare va înflori din nou, va fi şi mai împodobit. De jos, de pe imaş, copilaşii strigă: ― Hei, căluţ de argint cu aripile oranj! Vino de ne ia în spate! Şi doar câţiva copilaşi stau trişti deoparte. Sunt copiii pentru care cerul nu mai are culoarea albastră. Sunt copiii în sufletul cărora vrăjitorul le-a încurcat culorile. Pe aceştia căluţul îi duce primii spre nori. Pe pământ se întorc cu toţii veseli şi bine dispuşi. Vraja cea urâtă dispare şi niciunul nu mai ţine minte că adineauri cerul fusese violet. De acu înainte pentru ei bolta va fi doar albastră. Sufletul le va fi curat şi nici un câine de vrăjitor nu va mai reuşi să le întunece bucuria de a fi copil. Căci la căpătâiul oricărei copilării întotdeauna va sta de veghe un frumos căluţ de argint cu aripile oranj, cu o inimă mare de aur. Şi dacă aţi trecut de vârsta copilăriei, dar vreţi să vedeţi cât de minunat e un pom în floare, cât de verde şi de presărat cu flori de toate culorile e imaşul, cât de strălucitor e soarele, cât de albastru e cerul, duceţi-vă în fiecare primăvară în satul lui Dănuţ. Sau al lui Andrei… Sau al lui Ionică şi al Ancuţei… Sau în satul lui Vasile… Oriunde… Căci frumuseţea anume acolo se naşte. În satul copilăriei oricăruia dintre voi. Nu uitaţi – în fiecare inimă mai trăieşte câte un căluţ de argint…

Cele două gângănii Mitruţ e un băieţel timid, tăcut, cu ochii ca două cireşe sălbatice. Privirea lui e privirea unui bătrân căruia de mult i-au nins anii în plete. Lui Mitruţ îi place singurătatea. Când ambii părinţi pleacă de acasă, lucru ce se întâmplă foarte rar, e cel mai fericit om de pe lume. Îşi ia căţelul pe care îl cheamă simplu, Cuţu, şi merge la plimbare. Dacă la întoarcere Cuţu latră la uşă, băiatul ştie – de cealaltă parte e mama şi tata. Uneori însă Cuţu tace, se gudură, flutură din codiţă şi Mitruţ sare în sus de bucurie. ― Suntem singuri! strigă el. Apoi câteva ore aleargă prin casă, se dă de-a berbeleacul, ţipă, îl fugăreşte pe Cuţu, îl sărută, îl strânge la piept şi ochii lui capătă sclipiri de copil fericit. Când se aude cheia în broască – Mitruţ tresare ca electrocutat. ― Cuţu, Cuţu, şopteşte băiatul. Fii cuminte, vine tata! Ce fericit e Cuţu că nu pricepe tot ce vorbesc oamenii. Dacă ar înţelege – şi-ar da seama că dinţii lui sunt nimic pe lângă vorbele ascuţite pe care şi le aruncă aceştia unii altora. Când tata o ceartă pe mama, Mitruţ îşi astupă urechile, închide ochii, dar şi aşa vede cum din gura părintelui său ţâşnesc şuvoaie de foc, săbii, cuţite care se lovesc de capul mamei, apoi cad, luând forme ciudate, la podea. Mama tace. Îşi astupă urechile, se face tot mai mică, mai mică, în timp ce tata creşte, creşte, devenind o fiinţă desfigurată, necunoscută, înfricoşătoare. Când deschide ochii, tata e acelaşi de întotdeauna. Vedeniile cu limbile de foc, cu săbii şi cuţite dispar şi Mitruţ desluşeşte clar ce zice tata. ― Dacă nu te-aş fi întâlnit – acum aş fi fost un om fericit! De ce tocmai tu?! Când în jur sunt atâtea femei? Dispari din ochii mei! Şi tata ridică mâna, dar nu loveşte. Îl observă pe Mitruţ. Faţa i se schimonoseşte, îl priveşte cu ură, apoi, fără să zică ceva, pleacă. Mama rămâne pierdută, dezorientată. Ochii îi înoată în lacrimi. Nu se mai reţine şi izbucneşte în plâns. Mitruţ ar vrea să o mângâie, dar nu face acest lucru. Mama nu-l vede. Când în sfârşit îl observă, se opreşte din plâns şi porneşte să-l certe. ― Mitruţ! strigă ea. De ce nu-ţi pregăteşti lecţiile?! Ai mâncat?! Ai spălat vesela?! De ce nu mă ajuţi, Mitruţ?! Eşti băiat mare! Şi iarăşi începe să plângă. Lui Mitruţ i se pare că acum el e mic, mic, de forma unui punctuleţ. Ar vrea să dispară sau măcar să devină invizibil. Însă nimic din toate acestea nu se întâmplă. Într-un târziu mama se linişteşte. ― Mitruţ, şopteşte ea, te rog, iartă-mă! Sunt atât de necăjită… Nu ştiu ce să fac… Ar trebui să fug, să las totul baltă… Dar nu am putere, nu am voinţă. E tatăl tău. Şi te iubeşte… Şi mama rămâne măcinată de gânduri. Oare cum poate să fie atât de oarbă? Mitruţ nu ştie să descifreze gândurile oamenilor, dar are o capacitate despre care nu vrea să spună nimănui. Nici chiar mamei. De vara trecută, de când a fost la bunici – vede forma şi culoarea gândurilor. Atunci când mama e adâncită în gânduri, în jurul capului ei se formează o aură din flori roze. Dacă gândurile îi sunt triste, în interiorul aurii plutesc flori veştede, iarbă şi frunze uscate. Dar niciodată capul mamei nu e înconjurat de spini, mărăcini, prin care să plutească fiinţe scârboase. Uneori tata îi vorbeşte mamei cuvinte blânde, dar în jurul capului său Mitruţ vede o mulţime de scârboşenii. Mama se bucură, e fericită, băiatul însă e speriat şi se linişteşte abia după ce spinii şi balaurii din jurul capului tatălui dispar. Ca să desluşească culoarea şi forma gândurilor, Mitruţ trebuie mai întâi să-şi scarpine bine urechea dreaptă şi să clipocească de câteva ori. Rareori face acest lucru. Până vara trecută, petrecută în munţi, era un copil obişnuit. Ceea ce i se întâmplă în acea vară, îi schimbă în întregime viaţa şi de acolo i se trăgea şi capacitatea stranie de a vedea forma şi culoarea gândurilor. Dar despre astea – mai târziu. Mitruţ e convins că toată lumea ştie ce se petrece în familia sa. Tata o terorizează pe mama şi acest lucru nu are cum să nu-şi pună amprenta asupra lui. Îi este ruşine să meargă la joacă. E retras, închis şi nu caută compania nimănui. Totuşi, rarele ori când se află în mijlocul copiilor – e isteţ, vesel, râde, spune, dar e îndeajuns ca cineva să zică o vorbă ne la locul său că brusc se întristează şi pleacă. Deseori Mitruţ crede că tata e o fiinţă venită de pe altă planetă. Glasul îi este atât de puternic încât chiar şi atunci când dânsul crede că abia şopteşte, glasul i se aude de cealaltă parte a străzii. Tata nu vorbeşte – tună. Ce-i drept acest lucru se întâmplă doar când se află în preajma lui Mitruţ sau a mamei. Odată, de la balcon, Mitruţ l-a văzut vorbind cu cineva din vecini. Era binevoitor, râdea, povestea, avea glasul puţin înfundat, dar domol. Băiatul s-a gândit că acela nu e tatăl său. Sau poate că e tatăl cel adevărat, însă atunci când intră în casă – cineva îl preface într-o fiinţă menită să-l chinuiască pe el şi pe mama. Chiar din prag îi caută capăt de gâlceavă mamei. Mama are părul lung, împletit într-o cosiţă groasă ce-i ajunge până la călcâie. În supărarea sa, tata deseori încolăceşte cosiţa în jurul mâinii şi-o învârte pe mama prin toată casa. Se opreşte doar când îl aude pe Mitruţ plângând. ― Vezi?! tună tata. Ai speriat copilul! Apoi urmează un şir de injurii. ― Cu cine mi-am legat viaţa?! urlă el. Cu cine?! Într-un târziu, privindu-i ameninţător, se retrage în camera sa. Mama şi Mitruţ plâng strânşi unul lângă celălalt. ― Hai să plecăm, şopteşte Mitruţ. ― Unde? întreabă mama. ― La munte… La bunei. Acolo e atâta linişte. E atât de frumos, atât de bine… ― Eh, Mitruţ, oftează mama. Când trăiam la munte credeam că nu voi putea părăsi acel loc. Acum nu-l pot părăsi pe acesta. Aici e casa mea. E oraşul meu. Îmi place munca pe care o fac. Şi… nu uita. Bun sau rău – e tatăl tău. Ţin la el. Aşa cum e… Nu e vinovat, nu e bucuros de felul cum ne tratează. Pur şi simplu e un om nervos. Înţelegi? ― Nu înţeleg! ţipă Mitruţ. Nimeni în afară de tine nu pricepe! ― Vei înţelege… Când vei creşte… ― Niciodată! Niciodată! Auzi?! Brusc Mitruţ se sperie. I se pare că strigă exact ca tata. Se linişteşte şi vorbeşte calm. ― Nu o să înţeleg, mamă. Ceea ce înţeleg e că nici unul din voi nu mă iubeşte. Sunt singur. Nimănui nu-i pasă de mine. ― Vai, Mitruţ! Nu e adevărat! Îmi pare rău… nu ştiu ce să fac… Parcă aş trăi într-o maşină de spălat rufe. O maşină ce se învârte, se învârte şi din care nu pot să ies… Doar tu mă mai ţii legat de această viaţă… Te iubesc foarte mult… Foarte mult. Crede-mă, continuă ea printre lacrimi, şi tata te iubeşte. Dacă nu ar fi aşa, de mult ne-ar fi părăsit… El zice că doar pentru tine rămâne. ― Mamă… încearcă să spună Mitruţ, dar tace. E convins că tata se iubeşte doar pe sine. Aşa a fost, aşa va fi întotdeauna. Îşi aminteşte cu durere, cu groază cum anul trecut, înainte de vacanţa de vară, tata l-a umilit în faţa copiilor din ogradă. În ziua aceea tata venise acasă cu mult mai devreme decât de obicei. Un copil de-al vecinilor îi ieşi în cale, strigând: ― Mitruţ vorbeşte urât! Spuneţi-i că nu e frumos! Tata îl chemă şi Mitruţ se apropie fără să ştie ce se întâmplă. ― Pantalonii jos! urlă tata. Faţa i se schimonosi. Îşi strânse buzele subţiri atât de tare încât acestea i se făcură vinete. Parcă hipnotizat, Mitruţ dezbrăcă imediat pantalonii. Simţi pe fesă palma asudată, lipicioasă a tatălui său. O dată, încă o dată, apoi nu mai simţi nimic. Văzu feţele îngrozite ale copiilor din curte. Nu-l dureau loviturile. Îl durea umilinţa şi ruşinea. Tata încetă să lovească abia când acelaşi copil al vecinilor începu să plângă. Noaptea Mitruţ făcu febră. Stătu în spital două săptămâni. Nu-i povesti nimic mamei. La ce bun? Oricum i-ar fi găsit scuze soţului ei. Unicul lucru frumos ce urmă după spital e că veni vacanţa, iar odată cu vacanţa – mult aşteptata plecare la bunici. Aici se întâmplară acele lucruri ciudate, de care Mitruţ îşi aminteşte deseori. Micul sătuc în care locuiesc bunicii se află pe muntele Violet. I se spune aşa fiindcă din depărtare crestele împădurite par violete. Pe munte aerul e atât de subţire, atât de curat, încât lui Mitruţ în primele zile îi era greu să respire. Apoi se deprinsese. Mirosea a iarbă, a parfum, şi mai ales mirosea a brad. Acest miros intens de brad îi dădea senzaţia că în curând va fi Anul Nou. Dar până la Anul Nou trebuia să treacă timp. Era în plină vară şi în vâlcica de la marginea sătucului înfloriseră macii şi romaniţele. Iarba crescuse verde, mustoasă. Pe munte ploua des, dar ploile erau scurte şi calde. Când apărea soarele – Mitruţ credea că cerul e spălat cu buretele. Atât de strălucitor şi de albastru i se părea. Două căpriţe albe ca neaua, un ieduţ negru ca tăciunele, cu o steluţă albă-n frunte, toată ziulica se învârteau în jurul lui. Mitruţ se simţea bine în compania lor. Bunicul zicea că niciodată nu a văzut animale mai deştepte. Înainte de a sosi Mitruţ, în fiecare zi căpriţele plecau singure la păscut. Când li se făcea sete veneau acasă, bunicul le adăpa şi iarăşi plecau. Dacă bunicul le zicea să nu roadă frunzele de salcâm, căpriţele îl ascultau. Aveai senzaţia că aceste animăluţe înţeleg tot, doar că nu pot să vorbească. Mitruţ se trezea dis-de-dimineaţă, mânca şi alerga împreună cu căpriţele în lunca plină cu maci înfloriţi. Acestea stăteau cuminţi pe lângă el şi băiatul nu avea altă treabă decât să caute fragi copţi. Se tolănea, se dădea de-a berbeleacul prin iarbă, şi iarba, desfăcându-şi firele, îl îmbrăţişa, îl purta ca într-un leagăn. Liniştea din jur, imensitatea cerului, măreţia muntelui îl fascinau. Uneori i se părea că el însuşi e o gâzuliţă din alea mici care nu ştie de părinţi şi căreia soarele îi dăruieşte căldură, iar pământul o adăposteşte, o mângâie ca un adevărat părinte. Aici, pe munte, Mitruţ nu dorea să-şi amintească de casă. Într-una din zile căpriţele nu plecară acasă la apă, ci îşi potoliră setea într-un pârăiaş de munte. Apoi se întoarseră în luncă, se culcară şi adormiră imediat. Mitruţ rămase mirat de comportamentul lor. Se culcă alături şi în scurt timp adormi şi el. Se trezi de la zbieratul căpriţelor. Stăteau în picioare, cu urechile ciulite, păreau speriate de parcă ar fi avut lupul în faţă. Se întoarseră spre Mitruţ şi băiatul le văzu ochii. Toate trei aveau ochii roşii. În următoarea clipă o rupseră la fugă alergând spre pădure. Alergă după ele. Le chemă, le strigă, căpriţele însă se afundară în desiş. N-avu timp să se dumerească şi se pomeni din lumină în întuneric. Din când în când observa totuşi blăniţele albe licărind ca nişte beculeţe printre arborii ce-i dădeau fiori. Brusc se pomeni într-o poieniţă rotundă, în care lumina soarele atât de puternic că fu nevoit să închidă ochii. Îşi aminti de o poveste de-a bunicii. Bunica zicea că în pădurea de pe Muntele Violet este o poiană în care nu există noapte. Poiana Soarelui, aşa se numea acel loc. Şi mai spunea buna că cine nimereşte acolo nu mai găseşte drumul spre casă. Era convins că se afla anume în acea poiană. Deschise ochii şi observă un obiect rotund, luminos ce semăna foarte mult cu o farfurie zburătoare. Se miră şi mai mult când îşi observă căpriţele urcând cele câteva trepte ale farfuriei. Porni după ele şi intră într-o încăpere rotundă, tapată de jur împrejur cu oglinzi. Căpriţele dispărură. Straniu, dar Mitruţ nu se vedea în acele oglinzi. Uită de căpriţe şi începu să studieze încăperea. În mijlocul sălii erau două fotolii. Pe fiecare – câte o pernuţă. Pernuţele erau ornate cu ţurţuri de diferite mărimi şi… ce îl miră cel mai mult – ţurţurii se mişcau încontinuu ca în bătaie de vânt. Dar nici vorbă de boare de vânt. Fiindcă altceva mai distractiv nu găsi şi fiindcă se simţea obosit – se aşeză pe unul din fotolii. Auzi un sâsâit şi brusc încăperea se umplu de o putoare insuportabilă. Ţurţurii pe care stătea se mişcară, îi strânseră capul şi băiatul urlă de durere, dar nu reuşi nici să icnească că fu aruncat ca o minge pe podeaua moale, elastică şi caldă. Se ridică, privi spre fotolii şi rămase stâlp de uimire. Ba chiar îl umflă râsul. De pe ambele fotolii îl priveau acele pernuţe care de fapt erau două enorme gângănii care aveau faţă de om. Pernuţa pe care stătuse Mitruţ era ceafa unui cap cu ochi, cu nas, gură – ba chiar cu mustăţi. Un cap plat, înzorzonat cu mulţime de tentacule. Băiatului i se păru că mutra din faţă se asemăna cu tata. Cealaltă nu avea mustăţi. Înseamnă că era femelă. Gângăniile îl priveau atent. ― Bravo, căpriţe! strigă gângania cu mustăţi într-o limbă perfect românească. Ni l-a adus pe băiat! Gângăniile săriră de pe fotolii şi merseră spre partea opusă a încăperii. ― RO-1, RO-1, vorbi gângania mascul, de data asta vorbim în limba acestui copil, adică în română, ai înţeles? ― Da, stăpâne, răspunse un glas metalic de după perete. În încăpere îşi făcu apariţia o fiinţă, pe care la început, Mitruţ o consideră om. Era înalt, avea mâini, picioare, dar avea talia atât de subţire încât practic părea că îi lipseşte burta. Nu purta încălţăminte, îmbrăcăminte sau dacă purta – acestea erau de culoarea pielii strâns lipită de corp. Individul era atât de slab, fără muşchi, fără grăsime pe el, încât lui Mitruţ i se păru că ar putea să-l înfrunte în caz dacă acesta ar vrea să-i căşuneze vreun rău. ― Îl dărâm cu un deget, se gândi băiatul şi iarăşi îl umflă râsul. Se prinse la gândul că de când se află aici mereu îi vine să hohotească. Uitase de casă, de părinţi, de bunici, de muntele îmbrăcat în haină de brad, de căpriţele sale năstruşnice. I se părea că se află de când lumea în această sală rotundă. Ba chiar şi pe acele gângănii şi pe acest individ răşchirat avea senzaţia că îi cunoaşte de când lumea. ― RO-1, auzi Mitruţ glasul gânganiei mascul, nu uita – şterge-i memoria! Anihilează-i voinţa! Dacă nici de data asta nu reuşeşti, te demontez şi te las să zaci în poiană pentru vecie! Ai înţeles, RO-1?! Fă ce ai de făcut! Imediat vlăjganul păşi spre Mitruţ, îl înşfăcă şi băiatul îşi dădu seama că de fapt acesta e foarte voinic. Mâinile lui păreau nişte cleşti de oţel. Mitruţ ţipă, dar nu se opuse. Pielea individului era rece ca gheaţa. Se gândi că are de-a face cu un robot. ― Nu-ţi fie frică, vorbi robotul destul de blând. Nu o să te doară. Apoi îl duse în altă încăpere la fel rotundă. Îl aşeză într-un fotoliu şi cu o pensetă îi introduse în urechea dreaptă câteva obiecte minuscule. Mitruţ simţi un val de căldură prin tot corpul şi i se păru că e cea mai fericită persoană de pe lume. Sentimentul de fericire îi trecu repede, făcând loc unei înfiorări bruşte. Privi spre robot şi văzu că acesta are ochii roşii, cu sclipiri fosforescente. Încercă să-şi amintească ce se întâmplă până în acea clipă, dar nu-şi amintea nimic. Nu ştia cine este, de unde vine, cum nimerise aici. Robotul atinse peretele-oglindă, se aprinse o luminiţă şi peretele deveni un imens ecran. Mitruţ văzu pe ecran o odaie în care la o masă stăteau un bărbat şi o femeie. ― „Ei sunt părinţii tăi”, citi băiatul mai sus de imagine. Nu ştia însă ce înseamnă părinţi. Nu-şi amintea să-i fi văzut vreodată pe cei doi. Din memorie i se şterse tot, aproape tot. Îşi amintea doar că e om, că trăieşte pe planeta Pământ, că limba în care vorbeşte e româna. Brusc îşi mai aminti că în jurul lui trăiseră mulţi oameni şi că undeva departe, dar unde anume uitase, e un munte căruia i se zice Violet şi pe acel munte e un sătuc cu o vâlcică plină cu maci înfloriţi, iar printre maci pasc trei căpriţe. Frânturile de amintiri veneau şi dispăreau. Totul i se încâlci în minte. ― Părinţi… Părinţi… Ce o fi însemnând acest cuvânt? Făcu un efort să-şi dea seama, dar totul era în zadar. În imaginea pe care o avea în faţă, femeii îi apăru în jurul capului o aură roză prin care pluteau floricele de toate culorile. ― „Acestea sunt gândurile bune ale mamei tale”, citi Mitruţ. Bărbatului îi apăru o aură cenuşie din care ţâşneau limbi de foc şi în care mişunau fel de fel de fiinţe scârboase. ― „Acestea sunt gândurile rele ale tatălui tău”. ― Fu, se strâmbă Mitruţ. Oamenii au asemenea gânduri? E dezgustător. Imaginea cu bărbatul şi femeia dispăru. Robotul atinse peretele şi Mitruţ văzu pe ecran un băieţel de vreo nouă anişori. ― „Acesta eşti tu.”, citi el şi izbucni în râs. ― Eu? întrebă. Dar… cine sunt eu? ― Eşti un mic pământean. Un copil cu sângele curat şi fierbinte, răspunse cu tristeţe RO-1. Îţi vom împrumuta sângele ca să-l introducem celor două gângănii. Ei cred că doar având sânge de pământean se vor preface în fiinţe asemănătoare la chip şi trup vouă – oamenilor. ― Dar… ce se va întâmpla cu mine? întrebă băiatul. ― Ai de ales… Prima variantă e să mori… Aş putea însă să te prefac în gânganie. Sau în robot… Ca să-i slujeşti alături de alţi roboţi pe stăpâni. Ce preferi? ― Prefer să rămân ceea ce sunt, vorbi calm Mitruţ. Îmi place să fiu Om. Să devin gânganie?! Sau robot?! Ha, ha, ha! Te-ai văzut vreodată în oglindă? ― Niciodată. La ce bun? Oglinzile nu sunt pentru roboţi, zâmbi RO-1, dar din ochi i se scurse o lacrimă. Ochii lui căpătară o culoare albastră, albastră, aproape sinilie. În clipa aceea ai fi jurat că e om. Pe faţa îi puteai citi compasiune şi milă, apoi brusc expresia feţei i se schimbă, deveni dură şi Mitruţ văzu cum băiatului de pe ecran i se introduc în ambele mâini nişte tubuleţe subţiri anexate la un aparat ciudat. Simţi cum mâinile îi devin grele, reci, pe frunte îi apărură broboane de gheaţă, se gândi că în curând va înceta să respire, dar nu-l încercă nici un sentiment de frică. Sângele băieţelului din imagine se scurgea lent prin tuburi. Brusc copilul de pe ecran porni să se zbată vrând să-şi elibereze braţele. Mitruţ simţi că trebuie să-i sară în ajutor, întinse mâinile, le smuci şi observă că sângele adunat în aparat se scurge îndărăt în corpul copilului. Sări în sus de bucurie. În momentul acela imaginea sa făcu acelaşi lucru, eliberându-şi braţele. Mitruţ se ridică din fotoliu, îşi scutură mâinile amorţite, se întoarse cu spatele spre ecran şi drept în faţă le văzu pe cele două gângănii. ― Tâmpitule! urlă gângania bărbat la RO-1. Unde e RO-2?! Iar le-ai făcut singur pe toate?! Nu i-ai şters toată memoria, toată voinţa acestui mic pământean! Adu-l pe RO-2! Vă demontez imediat! Vă las să putreziţi pe vecie aici! ― Ro-2… s-a defectat, răspunse calm RO-1. Nu am reuşit să-l repar. ― Experimentul a eşuat… vorbi gângania femelă. A câta oară… Dar nu te înfuria, se apropie ea de mascul. Nu e vina lor. Dă-le crezare. S-au învechit. Au nevoie de reparaţie. ― Iar noi avem nevoie să ne recăpătăm înfăţişarea de mai înainte! Cât mai rapid! Cine să-i repare? De mii de ani ne târâm ca nişte neputincioşi! Avem doar creier! Roboţii ăştia amărâţi ne sunt braţele şi picioarele! Nici măcar să-i demontăm nu suntem în stare! Nu suntem în stare de nimic! Tu eşti de vină! Tu! şi masculul se repezi spre femelă. Mitruţ avu senzaţia că aceştia se vor încăiera, totuşi încăierarea nu avu loc. ― Eh, oftă femela. Dacă nu am fi reuşit să-i creăm pe roboţi înainte de a căpăta înfăţişarea asta scârboasă, nu doar noi, poate chiar întreaga planetă Galax nu ar mai fi existat. Nu te supăra pe ei… Lasă-l pe RO-1 să plece. ― Bine, fu de acord masculul. Pleacă, se înturnă el către RO-1. Te voi chema… Micul pământean să rămână. Într-o bună zi, continuă el, roboţii ăştia vor acţiona de sine stătător şi atunci nu doar noi, ci întreaga planetă Galax va fi în primejdie. ― Să nu ne gândim doar la lucruri urâte. Să sperăm că totul va fi bine. Cel puţin RO-1, sunt convinsă – niciodată nu ne va trăda… Ce păcat că e doar un robot. Cândva, crăiasa Seluna mi-a spus că dacă s-ar găsi o fiinţă vie care să ne iubească cu adevărat, fără să ţină cont de înfăţişarea noastră groaznică, fără să ţină cont de putoarea pe care o emanăm atunci când ne enervăm, să ne iubească din tot sufletul – în acest caz s-ar putea să redevenim frumoasele fiinţe de mai înainte. Eh… Nu am mai fi nevoiţi să vizităm necontenit Pământul, să facem experimente asupra oamenilor… Nu-mi place acest lucru. ― Nu-ţi place?! urlă masculul. Nu cumva ţi-e milă de ei?! Noi, galaxiţii, nu cunoaştem ce înseamnă mila, dragostea sau bunătatea! Ai uitat?! Vrei să-ţi aduc aminte?! Şi masculul îşi încordă tentaculele, femela îi repetă gestul, începură să sâsâie şi încăperea se umplu de un miros insuportabil. Mitruţ fu nevoit să se lipească de peretele-oglindă ca să nu fie împroşcat de veninul celor doi. Apoi gângăniile se liniştiră, tăcură un timp, Mitruţ crezu că au uitat de el, dar masculul sparse într-un târziu tăcerea: ― Ce facem cu acest mic pământean? Nu ne mai este de nici un folos. ― Păcat… De data asta chiar am crezut că vom reuşi. Dar… Nu a fost să fie. E rău că nu-i putem conecta la aparat de mai multe ori pe aceşti pământeni. ― Nu-ţi fă griji. Vom găsi altul. Pământul e mare, iar ei sunt mulţi. ― Nu e vorba de asta, oftă femela. Nu ştiu de ce am impresia că anume sângele acestui pământean ar fi putut să ne ajute. Simt că prin venele lui curge ceva asemănător cu viruşii pe care îi avem noi. Eh… Îmi place piciul… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri… Sărmanii mei copilaşi. Erau chiar mai frumoşi decât el… ― Încetează! urlă masculul. Ţi-am spus de atâtea ori! Nu-mi mai vorbi despre bieţii noştri copilaşi! Ai face bine să hotărăşti ce facem cu ăsta?! ― Ştii ceva? Hai să-l cruţăm. Să-l luăm cu noi pe planeta Galax, propuse femela. ― Ai înnebunit? Se va molipsi de virusul-gânganie şi va deveni exact ca mine şi ca tine. La ce bun alte gângănii alături? ― Mda… Ai dreptate… Şi totuşi… Parcă mă încearcă un sentiment ciudat. Nu aş vrea să-i pricinuim vreun rău. Şi femela se apropie de Mitruţ, îl privi cu blândeţe, pe obraz i se scurse o lacrimă. ― Aoleu! strigă masculul. Ce e cu picătura asta de apă pe obrazul tău?! Nu cumva?! Te-ai molipsit de la pământeni?! De virusul milei şi a bunătăţii?! Scoate-ţi din cap nebunia! Noi suntem Galaxiţi! Ga-la-xiţi! Înţelegi?! Înfuriat, masculul se repezi spre femelă şi cât ai clipi – cele două gângănii se încleştară devenind un ghem ce se rostogolea rapid pe podea. Bucăţi de tentacule zburau în toate direcţiile. ― Gata, auzi Mitruţ. Nu mai avem tentacule. Să ne odihnim până ne cresc altele. Gângăniile se dezlipiră şi Mitruţ le văzu goale-goluţe. Erau şi mai neplăcute. Închise ochii şi brusc îi veni cheful să râdă. Niciodată nu râse cu atâta poftă. Nici el nu ştia ce-l apucase. Gângăniile îl priveau mirate nepricepând ce înseamnă aceste sunete. Probabil nu ştiau că oamenii au capacitatea să râdă. Apoi se tolăniră în fotolii şi un timp sforăiră liniştite. Mitruţ se aşeză pe podeaua caldă, aţipi un pic. Nu dură mult. Primul se trezi masculul. Pe furiş se dădu jos din fotoliu, târându-se spre fotoliul femelei. Apropiindu-se, o împroşcă cu venin. ― Ce te-a apucat?! strigă femela. Ce ţi-am făcut de data asta?! Cu ce-ţi sunt vinovată? ― Eşti! urlă masculul. Întotdeauna eşti vinovată! De toate eşti vinovată! Chiar dacă încă nu ştiu de ce anume! Mereu vei fi vinovată! ― Iartă-mă, vorbi femela cu glas întretăiat. Te rog să mă ierţi. Mă ierţi? Lui Mitruţ îi veni în minte imaginea unei femei, care îşi cerea foarte des iertare de la bărbatul său. Era femeia pe care i-o arătase pe ecran RO-1, adică era mama sa. Cu toate că încă nu-şi amintea ce înseamnă cuvântul mamă, totuşi în minte îi veneau frânturi de imagini cu mama şi cu cel pe care l-ar fi numit tată. Această scenă de acum o mai văzuse undeva, cândva. ― De ce gângania-femelă îşi cere iertare de la mascul fără să poarte vreo vină? E mare greşeală din partea ei. Nimeni nu trebuie să poarte vina pe care nu a înfăptuit-o. Nu e corect. Dar ce e corect? O fi corect că se află acum aici? Şi cine e el? Şi cine sunt aceste făpturi din faţa sa? Şi cine e acel RO-1? Totul i se încurcă în creier. De parcă nu mai avea creier. Nici chiar ce înseamnă să ai creier nu mai ştia. Gângăniile sforăiau ceea ce ar fi însemnat că nu văd şi nu aud nimic. După ce se odihni un pic, Mitruţ pipăi peretele-oglindă. Începu să-l doară capul. Avea senzaţia că aici, în această încăpere, îl paşte o mare primejdie şi că dincolo de peretele-oglindă e o altă lume, o lume a lui, o lume frumoasă în care trebuie încă să-şi găsească locul. Va ieşi de aici neapărat. Cu orice preţ. Continuă să pipăie peretele şi dădu de o pornire de uşă. Împinse puţin şi uşa se deschise în exterior. Se pomeni într-o poiană luminoasă, înconjurată de arbori înalţi. Merse în direcţia lor. Deodată arborii făcură picioare şi-i veniră în întâmpinare. Mitruţ nu găsi altă soluţie decât să dea înapoi şi să intre în încăperea rotundă. Imediat în spate îi sări una din gânganii; îşi simţi trupul încleştat de tentacule, dar foarte curând gângania îl eliberă. ― Ai crezut că eşti mai deştept?! urlă masculul. Ai vrut să ne păcăleşti?! De aici nu scapă nimeni, doar dacă vrem noi! Nu mai încerca să faci vreo prostie, până nu m-ai enervat cu totul! RO-1, unde eşti, RO-1?! continuă să urle gângania. Ca din pământ apăru robotul-galaxit. Slab, subţire, cu capul rotund, mare, sprijinit pe un gât firav care ba se lungea, ba dispărea cu totul. ― RO-1, vorbi masculul pe un ton ameninţător, târându-se spre fotoliu. Experimentul a eşuat. Din vina ta. Nu i-ai anihilat complet memoria şi voinţa acestui mic pământean. Ştiai că a încercat să evadeze? ― Da, stăpâne! Dar l-am adus înapoi! ― Bravo. Ai făcut bine. Acum distruge-i imediat toată memoria şi toată voinţa. Te rog să nu dai greş. Până vom hotărî ce facem cu el – să nu aibă memorie şi voinţă. Ai înţeles? ― Da, stăpâne! strigă RO-1 şi se apropie de Mitruţ. ― Mic pământean, îi şopti el la ureche. Nu-ţi fie frică. Îţi voi reda toată memoria, toată voinţa. Te voi salva. Prefă-te că nu ai voinţă, că nu ai memorie. Nu mă trăda! Fii ascultător! Ai în-cre-de-re! Mitruţ simţi cum robotul iarăşi îi scormoneşte în ureche. Urechea dreaptă îl gâdilă, îi veni cheful să râdă, dar brusc îşi aminti că el e Mitruţ, îşi aminti de căpriţe, de bunici, de mama şi tata. Îşi aminti că gângania-mascul seamănă foarte mult cu tata. Aceeaşi ochi, aceleaşi mustăţi, aceeaşi înfăţişare severă. Poate că şi tata o fi vreo fiinţă venită de pe planeta Galax? Îşi alungă acest gând sinistru. Acum nu mai avea nici un chef de veselie. Vroia cât mai repede la bunici sau măcar acasă, alături de Cuţu. Văzu acum cu alţi ochi încăperea rotundă. Îşi aminti că bunica îi povestise despre Poiana Soarelui, unde soarele se odihneşte atunci când apune. ― Cine se rătăceşte pe acolo – e pierdut pentru totdeauna, zicea bunica. Acum era convins că se află anume în Poiana Soarelui, pe o farfurie zburătoare şi că e obiectul experimentelor acestor gângănii şi a robotului numit RO-1. Dar nu are nimic altceva de făcut decât să se încreadă în RO-1. ― „RO-1 nu e chiar un robot, de vreme ce nu îndeplineşte orbeşte toate poruncile stăpânilor”, se gândi băiatul. ― RO-1, strigă Masculul. Am impresia că mintea acestui pământean mai produce gânduri! Am dreptate?! ― Nici vorbă. I-am dezactivat creierul. Nu mai are memorie, nu mai are voinţă… E o legumă… ― Bine RO-1. Te cred. Acum scoate-i toţi senzorii. Să nu-i rămână nici unul. De fapt… Lasă-i senzorul care îl va ajuta să vadă gândurile semenilor săi. Ha! Ha! Ha! Râse cu poftă gângania. Dacă îl înapoiem pe băiat pământenilor – va fi foarte distractiv. Foarte… Pleacă RO-1! se întristă brusc masculul. Lasă-mă cu băiatul! Vreau să-l privesc… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri. Nu e ca ceilalţi pământeni. E altfel… ― Te rog să nu mă trădezi, îi şopti, trecând pe alături, RO-1. Nu uita, nu ai vo-in-ţă… Nu ai me-mo-rie… Ţine minte, doar aşa te pot salva. Rămas singur cu gângăniile, Mitruţ stătu nemişcat, temându-se chiar să clipească. Masculul îl privi, apoi îl atinse cu tentaculele şi din ochi, ca şi din ochii femelei ceva timp în urmă, i se scurse o lacrimă. ― Ce faci?! strigă femela. Ai un strop de apă pe obraz! Ziceai de mine, dar dumneata?! Adineauri ai scos nişte sunete exact cum a făcut-o pământeanul! E grav! Noi doi ne molipsim de viruşii lor! Trebuie să încetăm să vizităm Pământul! ― Ce fac?! urlă masculul. Ne-am molipsit?! Să încetăm să vizităm Pământul?! Mai bine îl vizitam înainte de a descoperi virusul „Gânganie”! Am fi luat de pe atunci viruşii lor, virusul milei, al bunătăţii şi poate că acum am fi avut înfăţişarea de galaxiţi, fiinţe frumoase, cu mult mai frumoase decât pământenii! Tu eşti de vină! Tu m-ai îndemnat să-i prefac pe duşmanii mei în gângănii! Tu ai dorit să-i vezi umiliţi, târându-se în faţa noastră! Şi ce-a ieşit din asta?! Am devenit cu toţii Gângănii! Şi ei şi noi! Căci viruşii nu aleg! Dacă erai atât de deşteaptă – de ce nu mi-ai sugerat să descopăr mai întâi „anti-virusul Gânganie”?! În cazul acesta, eu şi cu tine, împreună cu frumoşii noştri copilaşi ne-am fi păstrat înfăţişarea! Eşti mama tuturor relelor! Gânganie scârboasă! Ptiu! ― Da?! strigă la rândul său femela. Sunt mama tuturor relelor?! Dai vina doar pe mine?! Ai fost dumneata vreodată vinovat de ceva?! Bineînţeles că nu. Mereu trag ponoasele… Şi totuşi fii cinstit! Celelalte gângănii de pe Galax au pierit de mult, noi doi încă trăim! Datorită cui?! Datorită mie! Eu, îşi înfoie tentaculele femela, eu am descoperit elixirul vieţii! Cu mult înainte de a fi devenit gângănii! Am creat sistemul de roboţi! Roboţi care continuă să muncească din greu pe planeta noastră! Nici un strop din elixir nu trebuia să împart cu tine! Nici un strop… Dar am sperat şi mai sper că ne vom recăpăta înfăţişarea! Şi că vom renova civilizaţia de pe Galax. Şi că vom fi… fericiţi. ― Ha! Ha! Ha! râse cu poftă masculul. Niciodată nu se va întâmpla acest lucru. Vorbeşti de parcă am fi ştiut ce înseamnă fericirea. Adevăraţii galaxiţi nu ştiu de semnificaţia acestui cuvânt. Fericirea e un virus care circulă doar printre pământeni. La fel ca mila, bunătatea şi alte nenorociri caracteristice locuitorilor planetei Pământ. ― Nu te mai fandosi atât. Poate nu observi, dar câteva clipe în urmă ai scos iarăşi sunetele sinistre pe care le-am auzit la băiat. Te-ai molipsit, te-ai molipsit dragul meu… De acu înainte vei râde, te vei bucura, vei plânge, îţi va fi milă şi îţi va părea amarnic rău de răutatea pe care ai avut-o atunci când ai hotărât să-i deportezi pe copilaşii noştri, să-i arunci fără nici o remuşcare printre pământeni. Bieţii mei copilaşi… Poate că sângele lor curge chiar prin venele omuleţului din faţa noastră… Pe care vrei să-l laşi fără de viaţă… Nenorocitule! îşi repezi femela tentaculele spre mascul şi Mitruţ asistă încă o dată la spectacolul cu tentacule frânte. Ar fi vrut să-şi poarte puţin picioarele, dar îi era teamă şi abia când le auzi pe gângănii sforăind încercă să facă puţină mişcare. De data asta însă nu dormiră mult. Se treziră şi veniră în faţa lui Mitruţ. ― Lasă-l pe băiat să stea pe podea, vorbi femela. L-or fi durând picioruşele. ― Cum să-l las? Nu vezi că nu pricepe nimic? Să vină RO-1 să-l aşeze… ― Bravo piciule, îi şopti robotul apropiindu-se. Continuă să te prefaci… O să fie bine… ― Eh, oftă masculul aşezându-se în fotoliul său. Crezi că mi-a fost uşor să mă despart de copilaşi? Nu am avut încotro. De virusul „Gânganie” se molipseau doar maturii şi acei ajunşi la vârsta maturităţii. Nu am vrut ca pruncii mei să ajungă gângănii. Căci asta îi aştepta… RO-1 i-a adus şi i-a lăsat printre oameni. Erau nişte fiinţe mici şi nevinovate. Dacă printre pământeni nu există gângănii – înseamnă că ei au crescut ca adevăraţi galaxiţi. Pământul le-a fost prielnic şi virusul care nu reuşise încă să-i atace a dispărut cu totul. Într-o privinţă ai dreptate… Sângele lor s-a amestecat cu cel al oamenilor. ― Adevărat… Altfel cum s-ar explica că în ultima vreme civilizaţia de pe Terra a devenit atât de crudă, atât de războinică, de răzbunătoare? fu de acord şi femela. Precis că o parte din pământeni sunt galaxiţi de-ai noştri. Sânge din sângele copiilor mei… Dar şi aşa, totuna trebuie să continuăm cercetările. Chiar dacă va fi nevoie să sacrificăm întreaga omenire… ― Cum?! răcni revoltat masculul. Cum să sacrificăm întreaga omenire?! Trebuie să facem tot posibilul să ne recăpătăm înfăţişarea fără asemenea sacrificii. Omenirea e un imens laborator pentru cercetările noastre! Mai ales în domeniul virusologiei. Pricepi?! ― Pricep, pricep… mormăi femela. Chiar mă gândesc uneori că am putea… pe viitor… să-i infectăm şi pe ei cu virusul-gânganie. Să vadă ce înseamnă să te târăşti, să fii neputincios… după ce ai fost mare şi tare! Ha, ha, ha! Aoleu! Am scos aceleaşi sunete? Ce pacoste a mai dat peste noi?! RO-1! RO-1! strigă ea ca apucată. Ce sunt aceste sunete, RO-1, întrebă femela după ce robotul intră în odaia rotundă. ― Nimic grav, stăpână, răspunse robotul făcându-i din ochi pe furiş lui Mitruţ. Nu e o infecţie gravă. Din contra. Această „infecţie” îi ajută pe oameni să treacă mai uşor peste greutăţi. Râsul provoacă oamenilor un sentiment de bucurie şi de mulţumire de sine. Oare acum nu vă simţiţi mai bine? În afară de asta – nu trebuie să vă fie frică de pământeni. Căci multe din ce au galaxiţii au ajuns şi la ei. Iar ceea ce au oamenii în sistemul lor, nu e deloc nociv pentru galaxiţi. ― Ba e nociv! sări din fotoliu masculul. E foarte nociv! Nu vreau să fiu infectat cu mila, cu bunătatea, cu prostia şi cu alte tâmpenii de felul acesta! Fă tot posibilul ca sistemul nostru să fie curăţat! Ai înţeles? ― Am înţeles, stă-pâ-ne, silabisi RO-1, făcându-i iarăşi din ochi lui Mitruţ. Gângania-mascul se târî înapoi spre fotoliu, se urcă şi în câteva clipe sforăia de răsuna încăperea. ― A obosit, vorbi femela, e extenuat… În glasul ei Mitruţ simţi grijă, ba chiar gingăşie. „Interesant”, se gândi băiatul. Ce va urma? Oamenii se vor preface în galaxiţi sau galaxiţii în oameni? Probabil că totul depinde acum de roboţi. Aceste două gângănii nu-şi dau seama că soarta lor e în mâinile lui RO-1. Dar şi soarta lui e în mâinile lui RO-1… Mitruţ stătea nemişcat la podea în timp ce femela îl studia atent. ― Cât de norocoşi sunt pământenii, îi vorbi ea lui RO-1. Să fi avut o planetă atât de frumoasă cum e Pământul, să fi fost înconjuraţi de atâta frumuseţe – crezi că ne mai duşmăneam? ― Cred că da… ― De ce, RO-1? ― Fiindcă sistemul vostru e împânzit cu prea multă răutate. Prea multă… ― Şi ce e de făcut, RO-1? Să-ţi spun drept, şopti ea după ce tăcu un timp, uneori nici măcar nu-mi pare rău că mă molipsesc de viruşii lor. ― Să-ţi spun drept, răspunse tot în şoaptă RO-1, mi se pare că şi eu, care sunt un robot, şi eu m-am molipsit de aceşti viruşi. Stăpânului n-o să-i placă deloc… ― N-o să-i placă… ― Ce?! sări brusc din fotoliu masculul. Ce n-o să-mi placă?! Puneţi la cale ceva împotriva mea?! ― Doamne fereşte, stăpâne! se fâstici RO-1 în timp ce pe neobservate atinse cu degetul său de plastic peretele-oglindă. Vroiam să zic că stăpânului ar putea să nu-i placă… muzica populară românească. Pe imensul ecran-perete apăru imediat imaginea cerului albastru cu o mulţime de nouraşi zdrenţuroşi, ce se zbenguiau lin de colo – colo ca nişte păsări ciudate. Lui Mitruţ i se păru că acei nouraşi sunt extrem de fericiţi, îşi trăiesc clipa fără să le pese că în curând vântul îi va destrăma, fără să le pese ce se întâmplă acolo jos, pe pământ. Apoi apăru imaginea unui şirag de munţi, după care pe ecran Mitruţ văzu un sătuc cu căsuţele având acoperişurile ţuguiate. Băiatului îi sări inima din piept. Recunoscu una din căsuţe. ― „Cunosc această căsuţă!”, vru să strige el, „e căsuţa bunicilor!”, dar… rămase liniştit la podea. Cele două gângănii aveau mutrele grave de parcă urma să se întâmple cine ştie ce. Apoi Mitruţ văzu o vâlcică cu maci înfloriţi, pe care păşteau liniştite trei căpriţe. Erau căpriţele lui. Imaginea cu căpriţele dispăru şi pe ecran apăru o câmpie largă, întinsă. Mitruţ îşi aminti că alături de vâlcica cu maci e câmpia pe care în fiecare duminică tinerii de prin satele de munte se adună la horă. Şi într-adevăr, în următoarea clipă pe câmpie apăru o ceată de flăcăi şi fete tinere, toţi îmbrăcaţi frumos, în stil naţional, care, la început încet, apoi mai tare, tot mai tare, în ritmul unei muzici ce curgea ca o apă revărsându-se hăt peste munţi, porniră să muşte cu picioarele din iarbă. Tot mai iute, tot mai iute, se prinseră spontan într-o horă ameţitoare. Împreună cu ei acum părea că dansează şi iarba şi arborii din apropiere, dansează întreg pământul. Ba chiar şi nouraşii, o clipă în urmă nepăsători, se prinseră acolo sus într-o horă asemănătoare cu cea a flăcăilor, întrecându-se parcă cu ei. Nici gângăniile nu rezistară să stea locului. Scoţând sâsâitul cela neplăcut îşi mişcară tentaculele, se învârtiră una în jurul alteia şi erau atât de caraghioase încât Mitruţ cu greu se stăpâni să nu pufnească în râs. ― Gata! strigă masculul. Am obosit… Ăia de ce nu se opresc? ― S-au oprit, vorbi RO-1 şi într-adevăr dansul luă sfârşit, iar locul tinerilor îl luă un bătrânel înalt cu pleata şi musteaţa ca neaua. Bătrânul privi cu ochi trişti cerul, munţii, se îndreptă din spate şi porni să cânte. Cânta o melodie de jale, o doină şi se părea că toată tristeţea Pământului se concentrase în melodia sa. Mitruţ se reţinu cu mare greu să nu plângă. Tristeţea şi jalea din cântec nu era doar tristeţea şi jalea aceluia care cânta. Era tristeţea şi jalea şi chinul unui neam întreg sau poate a întregii omeniri, cine ştie? Dar doina luă sfârşit şi bătrânul porni să cânte o melodie de dragoste, plină de viaţă şi de speranţe. Lui Mitruţ i se păru că moşul nu mai e moş, ci e un tânăr viguros care niciodată nu se lasă bătut de vitregiile sorţii. Zilele triste trec şi omul face loc altor zile, mai bune, pline de bucurii şi de fericire. Şi dacă ştii să le aştepţi – aceste zile frumoase numaidecât găsesc drumul spre tine, despre asta se vorbea în cântec. Ascultând, Mitruţ uitase de fapt că se află în captivitate la nişte gângănii venite de pe alte Planete. Ar fi vrut ca acele sunete care îi mângâiau sufletul să nu se termine şi moşul parcă îl auzi. Porni imediat alt cântec, unul vesel, de pahar. ― Hopa, hop! Hopa, hop! Zi-i aşa! Tot aşa! glăsuia moşulică pipăind pământul de sub picioare, vrând parcă să se smulgă, să se înalţe, să zboare. Cât mai sus! Cât mai departe! Împreună cu cântecul său! Şi la un moment dat, moşul se smunci şi asemenea unei păsări – se înălţă. Ajungând până la nori, bătrânul cântăreţ se prinse în horă cu ei apoi, cântând şi dănţuind, înconjurară împreună munţii, dealurile, văile. Gângăniile priveau cu gurile căscate. ― De unde are atâta putere! Cum de-a reuşit să se înalţe? întrebă masculul mirat. ― Cântecul l-a ajutat, vorbi în şoaptă RO-1. Cântecul îi ajută foarte mult pe oameni… Muzica… Cu ajutorul muzicii oamenii fac minuni… ― Dar noi?! Noi de ce nu cântăm?! De ce ei cântă, iar noi – nu?! strigă înfuriat masculul, apoi se linişti. Melodia luă sfârşit şi cântăreţul zburător reveni cuminte pe pământ, pe toloaca învecinată cu vâlceaua cu maci înfloriţi. Era un pic obosit, dar faţa sa radia o lumină nepământească. Îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte cu un gest al mânii şi lui Mitruţ acest gest i se păru foarte cunoscut. În clipa următoare băiatul era cât pe ce să strige în gura mare: ― Dar acesta e bunicul! E bunicul meu! Priviţi ce bunic nemaipomenit am! Priviţi cât de frumos e! Admiraţi-i frumuseţea! Oamenii, se gândi Mitruţ după ce se mai linişti un pic, nu sunt frumoşi prin hainele ce le acoperă goliciunea, nu sunt frumoşi prin trăsăturile feţei, prin supleţea corpului… Ei sunt frumoşi prin cântecul pe care îl poartă în suflet. Şi nu are importanţă dacă acel cântec îşi găseşte ieşire afară, principalul e ca sufletul să poată cânta. Da… se mai gândi Mitruţ cu tristeţe – mai sunt încă atâţia oameni care nu deschid portiţa sufletului lor ca să poată intra cântecul. Sau poate că acei oameni nu au ce deschide? Nu au suflet? Aşa ori altfel – Mitruţ era fericit şi era mândru că el e nepotul bunicului său. Urmară încă multe cântece şi dansuri, apoi toloaca înfierbântată ceru un pic de odihnă. Dansatorii şi cântăreţii se împrăştiară şi Mitruţ le văzu pe cele trei căpriţe păscând cuminţi în lanul cu maci. RO-1 se apropie de peretele oglindă, apăsă pe un buton, imaginea dispăru şi în încăperea rotundă se lăsă o tăcere adâncă. Într-un târziu masculul sparse tăcerea: ― Oare piciul ştie să cânte, cum crezi RO-1? întrebă el. ― Cred că da, răspunse robotul fără să ezite. ― Atunci redă-i imediat voinţa, memoria şi zii să ne cânte ceva! ― Bine, stăpâne! se apropie RO-1 de Mitruţ, iar Mitruţ înţelese ce are de făcut. ― Are memorie, are voinţă? întrebă iarăşi masculul. ― Bineînţeles, stăpâne! fu răspunsul. Cântă-ne ceva, mic pământean! Nu prea cunoştea multe cântece, dar unul îi plăcea foarte tare şi fără să stea pe gânduri porni să-l cânte din toţi plămânii:   ― Ardeleanul şi munteanul Sunt fraţi buni cu moldoveanul, Trei români plini de putere, Căci românu-n veci nu piere! Noi suntem români, noi suntem români, Noi suntem pe veci aici stăpâni!   ― Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Nu se putea opri din hohote gângania-mascul, fără să priceapă că iarăşi scoate acele sunete care îi caracterizează doar pe oameni. Îl auzi dragă? Se adresă el femelei. Ei sunt români! Pe veci aici stăpâni! Trei români plini de putere, căci românu-n veci nu piere! Nu-şi dau seama sărmanii că dacă am vrea, cu doar câţiva viruşi aduşi de pe planeta Galax, nu ar rămâne nimic din tot ce e viu pe Pământul lor. ― Stăpâne, încă nu i-am studiat bine, dar prima impresie e că pe români nici un virus nu-i ia, îl întrerupse robotul. Cred că dacă şi cântecul lor spune ce spune, ştiu ei ce ştiu… ― Posibil, posibil… Acum însă altceva e important… Important e să ne recăpătăm înfăţişarea de galaxiţi adevăraţi. După aia vedem ce facem. Poate îi distrugem pe pământeni, sau… poate ne împrietenim şi pornim să cântăm, să dansăm împreună cu ei. Vom vedea… Până una-alta ne place să vizităm Pământul… E adevărat, le facem unele probleme, dar asta aşa, ca să nu ne plictisim. Şi ca să nu ne plictisim acum – trebuie să ne hotărâm cum procedăm cu micul pământean. De fapt… când l-am auzit cântând… am şi hotărât. ― Ce ai hotărât, stăpâne? întrebă RO-1 îngrijorat, iar Mitruţ îşi simţi inima dusă direct în călcâie. ― Să nu îndrăzneşti să-i faci vreun rău! strigă femela încordându-şi tentaculele, dar nu reuşi să atace căci masculul atacă primul. Două gheme împreunate. Bucăţi de picioruşe zburând prin toată încăperea, apoi – linişte. Linişte care pentru Mitruţ dură o veşnicie. În sfârşit masculul veni lângă Mitruţ, îl privi îndelung după care îi vorbi lui RO-1: ― RO-1, copilul ăsta chiar e adevăratul stăpân al acestui meleag. El e stăpânul, noi suntem oaspeţii. De această dată ne vom comporta ca nişte oaspeţi. Data viitoare când venim nu promit că vom proceda la fel. Acum însă simt că nu avem nevoie de viaţa micuţului. Experimentul a eşuat de la bun început. Nu are rost să distrugem atâtea cântece care ar putea să zboare din inima şi sufletul acestui pui de om. Să-l lăsăm să cânte. I-ai redat memoria, i-ai redat voinţa. Acum adoarme-l şi du-l acolo de unde ni l-au adus căpriţele. Se va trezi şi va crede că totul a fost un vis. Eh, oftă masculul, mă simt ciudat, foarte ciudat. E pentru prima dată când un pământean pleacă viu şi nevătămat de pe nava noastră… O să-mi lipsească micuţul. Am impresia că l-am îndrăgit… Ce păcat că nu-l vom mai întâlni… Ce păcat că adevăraţii lui părinţi nu-l iubesc… Mişcă, RO-1! strigă brusc gângania. Nu vezi că încep să-mi curgă din ochi picăturile alea ciudate?! Ce te holbezi? se stropşi el la femelă. Crezi că eşti mai brează?! Aceleaşi picături îţi curg şi ţie! Da! Ne-am molipsit! De viruşii lor! Ne-am molipsit de viruşii lor, dar în continuare rămânem gângănii! Aşa vom rămâne pentru totdeauna! Pentru totdeauna! Tu eşti vinovată! Tu eşti vinovată! Tu eşti vinovată! Încăierarea celor doi a fost ultimul lucru pe care la văzut Mitruţ în încăperea rotundă de pe farfuria zburătoare din Poiana Soarelui. Se trezi de la zbieratul căpriţelor. Aproape că înserase. ― Am dormit atât de mult? se sperie Mitruţ. Apoi îşi luă căpriţele şi porni spre casă. ― Unde ai fost, Mitruţ?! se repeziră buneii spre el. Te-am căutat peste tot! Băiatul nu răspunse nimic. Clipoci doar din ochi şi din întâmplare îşi atinse urechea. În jurul capului bunicului şi bunicii văzu o aură luminoasă prin care pluteau flori de toate colorile. Acelea erau gândurile bune ale bunicilor săi. A doua zi se întoarse acasă, în oraş, căci începea un nou an şcolar. Nimic bun nu se întâmplă în noul an, care din fericire trecu foarte repede. Lucrurile de acasă nu-l făceau pe Mitruţ decât să aştepte cu nerăbdare vacanţa. Ca să plece în munţi. Şi totuşi un eveniment frumos avu loc. Mitruţ descoperi că are voce. O voce cristalină, puternică, foarte frumoasă. La o lecţie de cânt a cântat „Noi suntem români”. Toată clasa, împreună cu profesorul, s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat. De atunci cântă ori de câte ori are posibilitatea să fie singur, fără de părinţi, ori de câte ori îi este greu pe suflet. A învăţat noi cântece. Cântecul îl face să uite de ce se întâmplă în familia sa, îl face fericit… O nouă vacanţă şi Mitruţ e pe muntele Violet, la bunici. Căpriţele nu-l recunosc, sunt obraznice şi bunicul zice că parcă le-a schimbat cineva. Vâlceaua cu maci, muntele, cerul, micul sătuc – toate au rămas neschimbate. Sunt la fel de frumoase. Uneori, când priveşte spre pădurea întunecată, Mitruţ îşi aminteşte de visul (sau poate nu a fost un vis) cu RO-1 şi cu cele două gângănii. Se prinde la gândul că îi este dor de gângăniile bătăioase şi mai ales de RO-1. Ar vrea uneori să se afunde în pădure, să caute Poiana Soarelui, dar ceva îl opreşte. Probabil gândul că dacă se rătăceşte, bunicii nu vor supravieţui. E ultima noapte înainte de plecarea în oraş. Bunica e plecată la o soră de-a ei în alt sătuc şi Mitruţ e acasă doar cu bunelul. Bătrânul porăieşte pe lângă cuptoraş, Mitruţ pune vreascuri pe foc. Flăcările fac umbre şi băiatul le aseamănă cu fiinţe reale. ― Iată această umbră seamănă cu un urs, cealaltă – cu o căpriţă, iar aceasta seamănă leit cu RO-1. Jocul cu umbrele e captivant, dar bunicul îl strigă şi Mitruţ se apropie uitând de RO-1, de umbre. ― Ce e, bunele? ― Stai lângă mine, Mitruţ… Mâine pleci, iar până la vara viitoare e vreme… Povesteşte ceva, îl roagă bunelul. ― Bunicule, de mult voiam să te întreb… ― Întreabă, Mitruţ… ― Când eram mic, vorbeşte băiatul cu glas scăzut, temându-se parcă de ceva, tu şi bunica veneaţi des pe la noi… Acum nu mai veniţi… De ce? Bătrânul nu răspunse. Privea jăraticul… Într-un târziu vorbi: ― Ştii, Mitruţ, zise el cu tristeţe, tu eşti unicul nostru nepot… Maică-ta e unicul nostru copil… Am fost împotriva căsătoriei ei cu taică-tu, dar nu am împiedicat-o. Când te-ai născut, eram cel mai fericit om de pe lume. Veneam des… Dar când îl auzeam pe tatăl tău cu ce cuvinte murdare o numeşte pe mama ta, pe fiica mea, mi se rupea inima. Nu o dată a fost cât pe ce să ne încăierăm… De aceea eu şi bunica am hotărât… să nu-l mai vedem. Cred că aşa e mai bine… ― Eşti convins? ― Mitruţ, a te naşte o persoană de gen masculin, încă nu înseamnă că eşti bărbat. Trebuie să meriţi să te numeşti astfel. Trebuie să câştigi acest titlu. Nu e îndeajuns doar să ai muşchi, să fii înalt şi frumos. Înălţimea sau frumuseţea chiar nu au nici o importanţă. Omul e frumos prin lumina sufletului său. Cum poate fi numit bărbat cineva care loveşte, care înjoseşte o femeie? Pe mama copilului său, sau doamne fereşte pe propria mamă? Acesta nu e bărbat. Nici om nu e… Cum poţi să stai alături, să te uiţi în ochii unui asemenea tip? ― Dar, bunicule… ― Ce e, Mitruţ? ― Te-ai gândit vreodată cât de singuri suntem noi, eu şi cu mama? Cât de tristă e mama? Lăsând-o aşa, în voia sorţii – oare nu aţi trădat-o? Nu aţi părăsit-o? Pe unica voastră fiică? Bătrânul tresări. Într-un târziu puse mâna sa noduroasă, bătătorită pe umărul firav a lui Mitruţ: ― Hai, Mitruţ… La culcare… Mâine ne sculăm devreme. Te duc eu în oraş. Mi-ai dat o lecţie bună… Eşti înţelept. Ca un bătrân… Ca un adevărat bărbat. Să nu repeţi greşelile altora… ― Bunicule, se lipi Mitruţ de bătrân, vreau să dormim afară, sub pătucul de sub brazi. ― Bine, fu de acord bătrânul. Mai ales că noaptea e caldă, e lună plină. Ne învelim cu blana de urs… Nu-i prindea somnul. Stăteau şi priveau stelele de pe cer. Luna şi stelele veniră mai aproape să le ureze noapte bună. Bunicul adormi primul şi stelele se înălţară, ocupându-şi fiecare locuşorul său pe boltă. Şi doar o singură steluţă roză rămânea aproape şi lui Mitruţ i se păru că e îndeajuns să întindă mâna că o va culege şi o va ţine în palmă. Vru să i-o arate lui bunicu, dar nu-l trezi. Îi acoperi umerii cu blana şi avu impresia că bunicul e mic, iar el e mare, mare şi straşnic de voinic. Şi dacă, doamne fereşte, va veni ursul, dar acest lucru se întâmplă des prin satele de munte – el se va lupta pe viaţă şi pe moarte, doar să-l protejeze pe bătrân. Desfăşurând această poveste, închipuindu-şi cum se luptă cu ursul, născocirile sale încet, încet se prefăceau în vise. Aproape adormise când iar zări steluţa roză. Ciudat. Acum steluţa căpătă chipul unei femei cu părul mătăsos, de culoare roză. Mai mult ca atât – steluţa îi vorbi: ― Mitruţ, îi zise femeia-steluţă, nu-ţi fie teamă. Îţi trimit o funie împletită din razele mele. Urcă! Cineva te aşteaptă aici sus. Cineva are mare nevoie de ajutorul tău. Urcă, Mitruţ! La început i se păru că visează, dar funia din raze îi atinse obrazul. Fără să stea pe gânduri porni să urce. Urca cu o repeziciune uimitoare. Se pomeni foarte repede în faţa unei femei frumoase, de o frumuseţe ne-pământească. Femeia cu părul de culoare roză stătea sprijinită de o stâncă strălucitoare. ― Ai venit, îi zâmbi ea. Ştiam că o să vii… Eşti un băiat cumsecade. Să nu te schimbi niciodată! ― Dar tu cine eşti? întrebă mirat Mitruţ. ― Mă numesc Seluna, îi întinse mâna femeia. Sunt stăpâna satelitului pe care ne aflăm. Acest satelit se învârte în jurul planetei Galax din galaxia rozelor. Bun venit, mic pământean, în galaxia noastră! ― Am auzit de planeta Galax. De ce m-ai chemat? ― Două fiinţe, două gângănii galaxite au urgentă nevoie de ajutor. Numai tu poţi să le ajuţi. Îţi aminteşti de ele? ― Ha, ha, ha! râse băiatul. Fiinţele alea năstruşnice care mereu se bat? Bineînţeles că mi le amintesc. Aş zice că seamănă cu familia mea, doar că în familia mea unul-tata se bate. Mama atât poate – să plângă. ― Îmi pare rău pentru tine, mic pământean, oftă femeia. Când părinţii nu se înţeleg, cei care suferă sunt copiii. Cândva am trecut prin aşa ceva… Să vorbim însă acum despre cei doi galaxiţi. Galaxiţii au fost întotdeauna fiinţe lipsite de sentimente şi vina o port eu cu fratele meu – stăpânul planetei Galax. Tatăl nostru, stăpânul acestei galaxii, i-a creat pe galaxiţi. Când creaţia lui era aproape gata, eu, fiind o fire neastâmpărată, am luat o eprubetă cu viruşi din laborator şi am zburat prin Univers. Din neatenţie am scăpat eprubeta. Am căutat-o peste tot, dar nu am găsit-o. Ca să nu afle tata, fratele m-a sfătuit să umplu altă eprubetă cu viruşi asemănători şi s-o pun în locul celeilalte. Aşa am şi făcut. Tata a dat viaţă galaxiţilor. Când a văzut că aceştia sunt înzestraţi cu o minte strălucitoare, dar au în ei doar viruşii răutăţii şi ai răzbunării, iar viruşii bunătăţii, ai dragostei şi ai milei sunt lipsă – şi-a dat seama imediat de cele întâmplate. Am fost nevoiţi să recunoaştem. Ne-a pedepsit crunt. Pe mine m-a exilat pe acest satelit, pe fratele, împreună cu fiinţele numite galaxiţi – pe planeta Galax. Dar aceasta e altă poveste… Şi Seluna porni să plângă. Lacrimile ei se rostogoleau la poalele stâncii şi se prefăceau în pietre scumpe. ― Femeile peste tot plâng la fel, se gândi Mitruţ. Şi mama plânge la fel. Doar că lacrimile mamei se topesc, se evaporă, pe când lacrimile Selunei se prefac în diamante. ― Deci, se linişti Seluna, vorbeam despre galaxiţi. Am ştiut că se vor autodistruge. Când au devenit gângănii, m-am bucurat. Rând pe rând au pierit cu toţii în afară de cei doi pe care i-ai cunoscut. Între timp, în laboratorul meu ce se află în miezul acestui satelit, am făcut cercetări şi am descoperit medicamentul ce i-ar fi ajutat să-şi recapete fosta înfăţişare. Nu am vrut să-i ajut. Vroiam să piară, să dispară de pe faţa Galaxului. Făcuseră prea mult rău ca să-i pot ierta. Totuşi am observat că de când vizitează Pământul – cele două gângănii s-au schimbat spre bine. Am de gând să creez o fiinţă perfectă, căci am moştenit de la tata talentul şi mă ocup necontenit de acest lucru. Dar aş vrea să-i menţin în viaţă şi pe prietenii tăi – galaxiţii. Mai ales după ce am aflat că au încetat să ia elixirul vieţii, hotărând astfel să dispară… Am rămas impresionată. Sistemul lor e îmbunătăţit. Şi totul s-a întâmplat pe cale naturală. Datorită pământenilor, sau mai bine zis – datorită ţie. Trebuie să-i ajuţi, mic pământean. ― Cum să-i ajut? întrebă nedumerit Mitruţ. ― E foarte simplu. Ţine acest flaconaş. În el e medicamentul. Te vei urca pe razele mele şi imediat vei fi pe planeta Galax, alături de cele două gângănii. Nu le-a rămas prea mult timp, trebuie să te grăbeşti. Le vei picura câteva picături în gură, dar asta nu va fi de ajuns. În timp ce le vei da medicamentul – e necesar să te pătrunzi de un sentiment sincer de dragoste faţă de ei. Doar aşa medicamentul îşi va face efectul. Nu ştiu dacă vei reuşi, dar eşti unica fiinţă care merită să încerce. Ce zici, încercăm? ― Bineînţeles, nu ezită nici o clipă Mitruţ. ― Ştiam că vei fi de acord, vorbi Seluna apoi îi mai întinse un flaconaş. ― Aici se află antidotul virusului „Gânganie”. E pentru tine. Ia câteva picături. Paza bună trece primejdia rea. Şi încă ceva. Aşteaptă un pic… Femeia se aplecă, culese câteva pietricele de pe jos, din cele care fuseseră lacrimi, le fărâmiţă prefăcându-le într-un praf alb, praful îl turnă într-un alt flaconaş, i-l dădu zicându-i: „Când te vei întoarce acasă – nu uita să-ţi prelucrezi hăinuţele cu acest praf! S-ar putea să anini pe hăinuţe viruşii care mişună pe acolo şi atunci planeta voastră va fi într-o mare primejdie. N-o să uiţi?” ― Cum să uit? Nici vorbă. O să ţin minte. ― Atunci, îl îmbrăţişă frumoasa Seluna pe Mitruţ, la treabă! Sper să reuşeşti! Urcă! Ah, da… Vroiam să-ţi mai spun… adăugă ea. Imediat ce te vei gândi că vrei să te întorci pe Pământ, îţi voi auzi gândul. Lucrul acesta se va întâmpla în câteva clipe. Să nu-ţi faci griji. ― Bine, răspunse Mitruţ urcând pe un mănunchi de raze şi nu reuşi să clipească că se şi afla deja pe planeta Galax. Pământenii de mult intuiesc că există viaţă şi pe alte planete. Dar el, Mitruţ, e primul dintre pământeni care păşeşte pe o asemenea planetă şi e foarte mândru de asta. Era atât de fascinat de ceea ce vedea încât uitase pentru ce venise aici. Privea uimit la cerul roz de deasupra sa, la pomii cu frunzele portocalii, la ceea ce ar trebui să fie iarbă, dar care avea o culoare albastră-verzuie. Cărăruşa pe care mergea Mitruţ era dintr-un nisip roşcat, dar la fiecare pas din acest nisip săreau mulţime de pietre scumpe. ― Pe Pământ oamenii se omoară pentru câteva astfel de pietricele. Aici le găseşti cu tona şi nimeni nu are nevoie de ele. Dacă-mi umplu buzunarele – voi deveni cel mai bogat pământean, se gândi Mitruţ. Vru să ridice o pietricică, dar aceasta se dovedi a fi atât de grea încât nici vorbă s-o urnească din loc. Pietricelele de pe planeta Galax săreau doar din bunul lor plac. Dar mai mult decât pietricelele – îl uimiră trandafirii. Erau unicele flori pe care le văzu în jur. Nu prea semănau cu trandafirii de pe Pământ căci nu aveau spini, nu aveau miros. Petalele acestor trandafiri erau presărate cu diamante, diamantele se scuturau, apăreau altele şi acest lucru care se întâmpla încontinuu făcea să pară că în jur e un adevărat joc de lumini. Alături de tufa lângă care se oprise Mitruţ curgea un pârăiaş şi, privind mai atent, băiatul descoperi că lichidul care curge nu e altceva decât aur curat. Îşi băgă un deget şi degetul rămase aurit. ― Câtă bogăţie, câtă frumuseţe pe această planetă, se gândi Mitruţ. Oare de ce gângăniile ziceau că Pământul e mult mai frumos? Dacă ar şti pământenii unde stă ascunsă mama bogăţiei… Şi a frumuseţii… Dar nimeni în afară de el nu ştie de existenţa planetei Galax. Şi nici nu trebuie să ştie. Mulţi şi-ar ieşi din minţi ca să ajungă aici. Probabil că dragostea de pietre scumpe pământenilor li se trage de la urmaşii copiilor celor două gângănii… Aoleu, se sperie Mitruţ. Căscând gura la pietricele am uitat că trebuie să salvez pe cineva! Oare unde să fie gângăniile? Nu prea îşi închipuia cum îi va apărea dragostea pentru ele, dar trebuia să le găsească, trebuia să încerce. Deodată chiar alături, de sub tufa de trandafiri, se auzi un sunet straniu ce semăna cu un „of”. Dădu la o parte câteva crenguţe şi le văzu pe gângănii. Stăteau sub tufă cu ochii închişi, slăbite, cu feţele pline de riduri, urâte, îmbătrânite, rău mirositoare. Erau atât de neajutorate încât lui Mitruţ i se făcu sincer milă. Se aşeză în genunchi, alături. ― Mic pământean, o auzi băiatul vorbind pe femelă cu o voce tremurătoare. Ai venit… Nu credeam că te vom mai vedea… Ce bine că ai venit… Acum când noi nu vom mai fi, tu vei rămâne stăpânul acestei planete… Planeta noastră are nevoie de cineva cu suflet bun care să o preţuiască, să n-o chinuiască, să n-o distrugă căci şi ea, planeta, e un organism viu şi suferă… Mic pământean… Mic pământean… Noi doi, eu şi el, am săvârşit atâtea greşeli, am făcut atât de mult rău… Femela nu mai zise nimic. Din ochii ei închişi porniră să şiroiască lacrimi. Lacrimile cădeau la rădăcina trandafirului şi imediat se formă un pârăiaş de apă adevărată. Mitruţ luă o mână de apă şi le stropi pe gângănii. Acestea deschiseră ochii, îl priviră cu tristeţe apoi îşi întoarseră privirile fiindu-le probabil jenă de lacrimile pe care le vărsau. ― Mic pământean, vorbi iarăşi femela care, spre deosebire de mascul, avea încă puţină forţă, dacă te vei întoarce vreodată pe Pământ, să-l găseşti pe RO-1 şi să-i spui că-i mulţumim pentru că ne-a slujit cu credinţă. ― Dar unde e RO-1? întrebă mirat Mitruţ. ― Atunci când am luat hotărârea să nu mai folosim elixirul, am deconectat tot sistemul de roboţi. Nu am fi dorit ca planeta Galax să rămână sub stăpânirea unor roboţi. RO-1 însă era ceva mai mult… Mult mai mult decât un simplu robot… L-am cruţat. A dorit şi i-am permis să se întoarcă pe Pământ… Să-i spui… Să nu uiţi… Brusc cele două gângănii începură să se zbată. Mitruţ înţelese că acela e sfârşitul. ― Nuuuu! strigă el. Trebuie să trăiţi! Am venit să vă salvez! Îi luă în braţe, îi strânse la piept şi sufletul lui de copil se umplu de dragoste faţă de aceste două fiinţe lipsite de vlagă şi acum absolut inofensive. Scoase rapid flaconaşul din buzunar şi picură câteva picături pe buzele gângăniilor. După ce sorbiră picăturile gângăniile adormiră. Dormeau un somn liniştit, respirau ritmic, feţele lor căpătară o culoare sănătoasă, le dispărură ridurile, erau acei pe care îi cunoscuse cândva în Poiana Soarelui, pe farfuria zburătoare. Începu să plouă. Ploua cu stropi măşcaţi, calzi. Mitruţ uită de gângănii. Ca un copil poznaş alergă prin ploaie, dar ploaia fu scurtă, cerul se limpezi şi grădina se umplu de un abur roz şi parfumat. Aburul se împrăştie, cerul căpătă o culoare roz-verzui-albăstruie. Pe cerul planetei Galax strălucea soarele, un soare care nu se deosebea aproape cu nimic de soarele planetei Pământ. Grădina prin care alerga Mitruţ după ploaie era şi mai frumoasă. Aceleaşi cărărui de nisip de aur, aceleaşi pârăiaşe din aur curat, doar că acum trandafirii emanau un parfum îmbătător, iar printre tufe şiroia un izvor de apă adevărată, limpede şi cristalină. Lui Mitruţ i se făcu sete, sorbi puţină apă şi brusc îşi aminti de gângănii. Le căută printre tufele de trandafir, nu le găsi, privirea însă i se opri asupra unui pom pe care nu-l observase până atunci, un măr. Un pom de măr doldora de fructe mari, rotunde, jumătate galbene, jumătate roşii. Sub pom, în picioare, ţinându-se de mână, uitându-se una alteia în ochi, Mitruţ văzu două făpturi semănând mult la chip cu oamenii. ― Oameni? se miră Mitruţ. Pe planeta Galax au ajuns oamenii? Dacă e aşa atunci ceea ce nu au reuşit galaxiţii, oamenii vor reuşi neapărat. Foarte curând această planetă va deveni o ruină… Merse încet să nu fie observat şi îi văzu pe cei doi îndeaproape. Era un bărbat şi o femeie. De o frumuseţe de nedescris. Femeia înaltă, subţire, ca un fir de trestie, cu un gât lung, cu picioare lungi, avea faţa ovală, tenul roz, catifelat, ca o petală de trandafir. În ochii mari, sinilii, adumbriţi de gene lungi, negre jucau mii de steluţe şi lui Mitruţ i se păru că în ochii femeii s-au adunat toate pietrele scumpe de pe planetă. Părul ce-i ajungea până la călcâie, cu fire negre ca de smoală, cu fire de aur şi de argint se învolbura la cea mai mică adiere de vânt vrând parcă s-o înalţe deasupra tuturor celorlalte frumuseţi. Învelită într-un văl subţire, roz, femeia îl privea pe bărbatul de alături, şoptindu-i ceva… ― Eh, oftă Mitruţ. Nu au idee ce scumpete de pietre îi înconjoară… ― Ai salvat Planeta, mic pământean! o auzi şi o văzu pe Seluna licărind o clipă pe cer. Fiinţele pe care le priveşti nu vor şti niciodată că au fost cândva gângănii… ― Dar… vru să întrebe Mitruţ, însă gândul i se opri căci rămase stopat de groază şi de uimire. Din vârful pomului spre femeie, lucios şi scârbos, cu un cap enorm, cu ochi bulbucaţi, cu limbi de foc, se târa un şarpe enorm. De frica la ce ar putea să se întâmple Mitruţ închise ochii şi se gândi că vrea acasă. I se făcu dor de bunici, de mama, de munţi, ba chiar şi la orăşelul său mic de la poalele munţilor se gândi cu mai multă plăcere. Se trezi în pătucul de scânduri de sub brazi. Se făcuse ziuă. Bunicul nu era lângă el. ― Ce vis ciudat, se gândi Mitruţ… Ia te uită, am dormit îmbrăcat… Pe unde o fi bunicul? Îl căută, găsi însă doar un bileţel: „Bunica s-a îmbolnăvit. Am plecat după ea… Acasă te va duce moşul Andrei. Are treabă în oraş. Iartă-mă. Cum se face bine bunica – venim la voi. Fii băiat cuminte. Nu uita, un bărbat, de mic e bărbat…” În oraşul de la poalele munţilor ajunse spre seară. Mama îl sărută, dar nu-l îmbrăţişă. Chiar dacă zâmbea, ochii ei rămâneau trişti. Mitruţ nu o întrebă nimic. Se retrase în cămăruţa sa să-şi vadă rechizitele şcolare. Deja îi era dor de munte şi de bunei. Nici nu observă când veni tata. Îşi dădu seama de acest lucru când auzi hodorogeli prin bucătărie. Apoi o auzi pe mama plângând. Intră acolo în momentul când tata o plesnea pe mama peste faţă. ― Ce faci?! strigă Mitruţ şi se puse între mama şi tata. Încetează! Să nu îndrăzneşti! Eşti un laş! Un laş! ţipă el şi lacrimile îi ţâşniră din ochi. Un bărbat nu loveşte o femeie… ― Tu? Tu? Mie? bolborosi tata neaşteptând probabil o asemenea reacţie din partea copilului. Vezi ce-ai crescut? Vezi? se repezi el iarăşi spre mama, apoi se răzgândi, se înturnă, îl apucă strâns de haină pe băiat, scuturându-l. ― Îţi arăt eu ţie, ţânc ce eşti, cine e bărbatul în casa asta! Îţi arăt… Nu mai reuşi să zică nimic căci sub privirile îngrozite ale mamei şi ale lui Mitruţ, imediat ce puse mâna pe haină, tata, mai întâi se zgudui ca electrocutat, apoi încet-încet din bărbatul chipeş, înalt, cu părul negru ca smoala, cu picioarele bine înfipte în pământ, se prefăcu… într-o enormă gânganie. Mitruţ înţelese rapid totul. Nu fusese un vis… Uitase să-şi prelucreze hăinuţa, aducând astfel virusul „Gânganie” pe Pământ. Prima jertfă a virusului stătea în faţa sa. Mama privea împietrită şi probabil nu-şi dădea bine seama ce se întâmplase. ― Mitruţ, întrebă ea, unde e tata? De unde a apărut această gânganie scârboasă aici? ― Această gânganie scârboasă, răspunse calm Mitruţ, e ceea ce a rămas din bărbatul tău. De fapt aşa a fost întotdeauna… O gânganie de om. ― Mitruţ! strigă mama. Nu se poate să vorbeşti atât de urât! Mitruţ, trebuie să facem ceva! Să chemăm salvarea! ― Pentru ce să chemi salvarea? Nu are nici o boală. E sănătos-tun. Cine te va crede? Îl vor lua să facă cercetări. Asta vrei? ― Nu, nu vreau… Mitruţ, cum a fost posibil? E de necrezut… Chiar seamănă cu el… Aceiaşi ochii… Aceleaşi mustăţi… Mitruţ, îl vreau pe tatăl tău înapoi, şopti mama şi porni să plângă. ― Îl vrei înapoi?! strigă Mitruţ. Pentru ce?! Ţi-e dor de insulte, ţi-e dor de bătăi?! Eu unul m-am săturat! Să rămână gânganie! Vezi cât e de cuminte? Tace, nu scoate un sunet… Şi brusc tata-gânganie porni să sâsâie precum un şarpe. Apoi sări ca o minge, urcă pe masă, răsturnă toată vesela, coborî jos, răsturnă scaunele, se împiedică de mătură, o răsturnă, împinse căldarea cu gunoi, o răsturnă, dar mai mult decât atât nu putea face. Mitruţ îl luă în braţe şi îl duse în cabinetul lui. ― Unde e cheia? o întrebă el pe mama. ― Care cheie? Ce vrei să faci? ― Dă-mi cheia! De la cabinet… Mama îi aduse cheia. Mitruţ încuie cabinetul apoi merse liniştit în camera sa. ― Mitruţ, veni mama speriată după el, deschide cabinetul! O să moară acolo… Mitruţ, fie-ţi milă… ― Milă?! Mamă, ce trebuie să se întâmple ca să te înveţi minte? Stai liniştită… N-o să moară. Ăştia nu mor. Sunt veşnici… Să stea flămând câteva zile… Să vezi cât de cuminte va fi după asta. Nu-ţi va mai zice că nu te pricepi la nimic, îi va plăcea tot ce-i vei da… ― Mitruţ… ― Mamă, am medicamentul… Îl voi face din nou om. Dar nu pot acum. Sunt obosit… Vreau să dorm. Mâine e prima zi de şcoală… Ah, da, am uitat, îşi aminti Mitruţ scoţând din buzunar flaconaşul cu tinctură pe care i-l dăduse Seluna ca să nu se molipsească de virus. Deschide gura, adăugă el şi îi picură mamei câteva picături. Nu de alta, zise Mitruţ, dar n-aş vrea ca ambii părinţi să-mi fie gângănii… Apoi merse, se dezbrăcă, cercetă atent hăinuţa, găsi câteva bucăţele din tentaculele gângăniilor de pe Galax, le aşeză într-o cutie goală de chibrituri, îşi prelucră hainele cu praful din lacrimile Selunei şi plecă la culcare, dar nu adormi imediat. Prea multe se întâmplaseră… Totuşi, se gândi Mitruţ, oamenii infectaţi cu virusul „gânganie” nici pe departe nu sunt atât de inteligenţi ca cei galaxiţi. Gângăniile galaxite vorbeau toate limbile Pământului. Tatăl său, care acum are chipul unei gângănii, nu poate decât să sâsâie… Trebuie să-l fac om… Dar medicamentul de la Seluna nu va ajuta dacă nu voi avea şi un sentiment de dragoste pentru el… Sau măcar de milă… La acest gând, Mitruţ adormi. Toată ziua la şcoală, privindu-şi colegii, profesorii, se gândea că pe majoritatea din ei ar prefera să-i vadă gângănii. Scotocea în gând care, când şi cu ce l-a supărat. În cutia cu chibrituri păstra arma perfectă pentru distrugerea omenirii. Nu există om mai puternic decât el pe Pământ. E de ajuns să arunce acele mici fărâme de tentacule galaxite peste cineva şi încet-încet Pământul va mişuna de gângănii. Care vor pieri una câte una. Civilizaţia de pe Terra va lua sfârşit. El va pedepsi omenirea. Şi omul bogat şi omul sărac, şi omul bun şi omul rău, toţi pentru el sunt acum nişte posibile viitoare nenorocite gângănii. Gândul acesta nebun nu-i dădea pace, tentaţia era atât de mare încât nu mai rezistă, lăsă lecţiile şi veni acasă. Era aproape hotărât să ia cutia şi să-i arunce conţinutul peste primul întâlnit în cale. Apropiindu-se de casă, de la un bloc auzi, pus la maxim, cântecul „Doamne ocroteşte-i pe români”. Se opri, ascultă melodia până la capăt. Se mai opriră câţiva oameni. Mai tineri, mai bătrâni. După ce cântecul luă sfârşit – o bătrânică îşi făcu semnul crucii şoptind cu tristeţe: „Doamne, ocroteşte-i pe români şi ocroteşte-le cântecul că tare e frumos… Ocroteşte-i, Doamne, pe oameni şi iartă-i pe cei care păcătuiesc că poate nu ştiu ce fac”, adăugă ea şi plecă. Mitruţ parcă se trezi dintr-un somn greu. ― Cântecul… Cântecul, se gândi el, trebuie să trăiască! Ajuns în camera sa – luă cutia, o deschise, turnă peste conţinutul ei praful care distrugea viruşii, apoi o aruncă în coşul cu gunoi. Mai rămânea să-l trateze pe tata, dar nu se grăbea. ― Mitruţ, îi vorbi mama. Până nu demult în cabinet a fost mare gălăgie. Acum nu se mai aude nimic… Deschide uşa, Mitruţ. Să nu fi păţit ceva… ― Uită, îi răspunse cu obrăznicie Mitruţ. Nici să nu te gândeşti! Să stea acolo! Nu vreau să aud de el, de această gânganie scârboasă! Strigă şi brusc i se păru că strigă exact cum striga şi tata. Se linişti, ba chiar i se făcu ruşine, luă cheia şi deschise uşa. În odaie – o dezordine de nedescris. Totul stricat, totul fărâmat. O putoare insuportabilă. Tata stătea pe canapeaua sa, cu ochii aţintiţi în pod. Când îi văzu – parcă se bucură, apoi din ochii de gânganie începură să şiroiască lacrimi. Mama se repezi să-l cuprindă, să-l sărute. Lui Mitruţ i se făcu silă. Ieşi din odaie. Câteva zile la rând mama se porăi cu tata, nedezlipindu-se de el. Îl lua în braţe, îl ducea la baie, îl spăla, îl curăţa, îi descâlcea tentaculele, îl mângâia, îi prepara bucate şi îl hrănea cu linguriţa la ore fixe ca pe copilaşii cei mici. Noaptea se ghemuia pe fotoliul din cabinet ca nu cumva să aibă nevoie de ceva tata, iar ea să nu fie acolo. Nu-i vorbea nimic lui Mitruţ. ― De ce? se întreba la nesfârşit Mitruţ, şi nu găsea nici un răspuns. Nu pricepea cum poate să existe o astfel de dragoste. A fost bătută, umilită. Lui, unicului lor copil, i-a fost distrusă copilăria, iar ea continuă să-l iubească, să-l îngrijească. Dacă i s-ar fi întâmplat ei acel lucru, Mitruţ era convins că tata nu ar fi ezitat nici o clipă s-o… Nici nu vrea să se gândească. Nu. Aceasta nu e dragoste. E o boală. Incurabilă. ― Mitruţ, îi vorbi mama într-o zi. A trecut o săptămână… Trebuie să facem ceva… Să spunem cuiva… ― Încă nu… Aşteaptă… Şi Mitruţ se îndreptă spre odaia sa. Trecând prin faţa oglinzii din antreu, vru să-şi îndrepte freza, dar constată cu groază că nu-şi vede chipul în oglindă. ― Mamă, strigă el speriat, eu… nu cumva… sunt… gânganie? ― Doamne, ce vorbeşti Mitruţ? Uită-te la tine cât eşti de frumos. Semeni cu tata. Ai ochii lui, părul lui, vei fi la fel de înalt… ― Nuuu! strigă băiatul. Nu vreau să-i semăn! Pentru nimic în lume! Şi fugi în odaie. Dormi prost. Visă urât. Foarte urât. În vis el era gânganie, iar mama şi tata aveau chip de oameni. Într-un acces de furie vru să-şi devoreze părinţii. Se trezi îngrozit, gută de sudoare. Se ridică buimăcit din pat, luă medicamentul contra virus şi intră în odaia tatălui. Mama dormea în fotoliu. Mitruţ o înveli cu cuvertura care căzuse. Apoi merse spre canapea. Îl privi pe tata. Era urât şi scârbos. Dar… era tatăl său. Ar fi vrut să aibă un altfel de tată. Unul care să-i fie perete, de care să se sprijine ori de câte ori ar fi avut nevoie. Unul care să-i fie sobă, să-i împrumute căldura şi această căldură să-i ajungă pentru toată viaţa ca mai apoi şi el să o împartă cu copii săi. Şi din această rezervă de căldură omenească, primită în copilărie de la mamă, de la tată, tot lor, părinţilor, s-o întoarcă. Orişice părinte are nevoie de dragostea şi căldura copiilor săi. Ar fi vrut să aibă un tată pe care să-l aştepte cu nerăbdare atunci când este plecat, căruia să-i spună orice, să-i povestească de exemplu că în clasa lor a venit o fată care are ochii atât de frumoşi de parcă toate pietrele scumpe s-au adunat în ei. Dar… Nu are un asemenea tată. Şi totuşi acestei fiinţe pe care o priveşte acum îi datorează viaţa. Iar viaţa este un mare dar… În adâncul sufletului Mitruţ nu-l urăşte. „Iartă-i, Doamne, pe oameni, că nu ştiu ce fac!” a zis bătrâna aceea. ― Iartă-l, Doamne, pe tata, şopti Mitruţ, se aplecă şi îl sărută pentru prima dată în viaţă. Nici nu observă că plânge. Lacrimile îi curgeau şi se prelungeau pe faţa tatei. Te iubesc, tată, zise Mitruţ apoi îi picură pe buze câteva picături din tinctura tămăduitoare. Nu mai aşteptă să vadă ce se va întâmpla. Merse şi se culcă. A doua zi dimineaţa Mitruţ îl văzu pe tata în bucătărie. Era cel pe care îl ştia dintotdeauna. ― Şezi, Mitruţ, îi vorbi tata cu un glas parcă sugrumat de emoţii. Şi tu şezi, Marie… Am să vă spun ceva. De mult trebuia să fac acest lucru… Marie, am visat un vis foarte ciudat… Se făcea că eram gânganie. Totul era atât de adevărat că acum parcă nici nu-mi vine a crede că am redevenit om. Marie… ― Da, Ioane, şopti mama. ― Marie, cred că ştii, aşa nu se mai poate… Ia valiza din şifonier şi pune acolo ce vrei… Câteva lucruri… Restul vă las vouă. Ţie şi băiatului… Să mă ierţi, Marie… Să mă ierţi, Mitruţ… O să plec de la voi. Pentru totdeauna… Au trecut cinci ani de când tata a plecat. Nu a venit niciodată să-l vadă pe Mitruţ. La început mama tânjea, plângea mai în fiecare zi. Apoi ca să nu plângă începu să croşeteze şi în timpul croşetatului îngâna câte un cântec. Mitruţ nici nu ştia că mama are un glas atât de frumos. Uneori fredona împreună cu ea. ― Mitruţ, observă mama, dar tu ai un auz muzical perfect. Şi o voce foarte frumoasă. Trebuie să faci muzică. Neapărat. Începu să ia lecţii de canto. Îi plăcea mai ales muzica populară. Luă premii la mai multe concursuri, dar nu premiile îl făceau fericit. Fericit îl făcea cântecul în sine. Era fericit că o are pe mama alături, că are bunei, fericit îl făcea muntele şi de fiecare dată când pleca acolo îşi aducea aminte de peripeţiile cu gângăniile de pe planeta Galax. Era convins că într-o bună zi îl va întâlni pe RO-1. Într-o zi îl văzu pe tata. Aproape nu se schimbase. Atât că părul i se albise un pic pe la tâmple. Nu se apropie de el. Tata vorbea cu o femeie tânără, alături de el stătea un pici de vreo trei anişori. ― Fratele meu? surâse Mitruţ. Am un frate? Poate că micuţul e mai norocos, oftă Mitruţ şi vru să plece, dar observă că piciul porni să plângă. Probabil că obosise şi se cerea în braţe. Enervat, tata se aplecă şi îl plesni. Femeia de alături se grăbi imediat să-şi ia rămas bun. Tata, şi mai enervat, îl târî pe copil spre staţia de troleibuze. Mitruţ ar fi vrut să alerge după ei, să-şi ia fratele în braţe, să-l sărute, să-l mângâie. Dar nu făcu acest lucru. Nu avea nici un rost. ― Unii oameni, se gândi Mitruţ cu tristeţe, nu se schimbă niciodată. Dispoziţia îi fu stricată. Merse în parc şi se aşeză pe o bancă. Nici nu observă că alături se mai aşeză cineva. ― Vrei? auzi un glas foarte plăcut. Mitruţ ridică ochii. O fată cu părul negru, lung, lung, cu fire aurii şi argintii, cu ochii sinilii în care parcă îşi scăldau luminile mii de pietre preţioase, îmbrăcată într-o bluziţă subţire, roză, zâmbind ademenitor îi întindea un măr copt, jumătate galben, jumătate roşu. Parcă într-o vrajă, fără să ezite, Mitruţ luă mărul şi… muşcă.

Cloşca bunicuţei         Bunica are o cloşcă cu zece puişori. Mi-ar place să mă joc cu aceşti puişori, dar cloşca nu-mi permite. Când mă apropii îşi umflă penele, cârâie supărată şi sunt convinsă că dacă aş încerca să-i „fur” vreun odor – ar sări asupra mea. Doar bunica are voie să-i ia odraslele, să şi le pună-n poală, să le mângâie cu mâna. Cloşca mârâie încet „clonc-clonc”, adică… „fii atentă”, dar nu se supără. Cloşca bunicuţei e o mamă foarte grijulie. Ziua-ntreagă aleargă, scormoneşte, caută ceva gustos pentru odoraşele sale. În fiecare dimineaţă bunica le dă păsat muiat în lapte şi cozi de ceapă tăiate mărunt. ― Pentru ca să crească sănătoşi, zice ea. Nici o pasăre din curte nu îndrăzneşte să stea pe aproape când puişorii mănâncă. Toate ştiu că mama-cloşcă e în stare să scoată ochii oricui doar pentru un fir de păsat. Bunica povesteşte că o cloşcă mai grijulie, mai gospodină nu a avut vreodată. Când vine seara cloşca se apropie de cuptoraş, acolo unde de obicei bunica pregăteşte cina. O apucă cu clonţul de fustă şi bunicuţa ştie – e vremea să deschidă uşa de la poieţică. Puişorii vor la culcare. ― Acuşi, acuşi, zice bunicuţa. Vin imediat! Să-mi răstorn mămăliguţa! Cloşca aşteaptă cuminte. ― Cloncăi, cloncăi, o dezmiardă bunicuţa, apoi strigă: la poiată! La poiată! Fuguliţa la poiată! Hai la mama! Hai la mama! La poiată! Cloşca cu cei zece puişori merge cuminte în urma bunicii. Şi acest lucru se repetă seară de seară. Într-o după-amiază, eu şi bunica am plecat la nişte rude din sat. Aveam să ne întoarcem târziu. ― Ioane! l-a strigat bunica pe bunicul. Să nu uiţi să deschizi uşa la poieţică! Ca să poată intra cloşca! Ai înţeles, Ioane?! ― Am înţeles… mormăi bunicul somnoros, căci mai toată ziua dormea. Cum să uit? De ce să uit? Plecaţi… Nu se întâmplă nimic cu deşteapta voastră de cloşcă… Când ne-am întors, pe la miezul nopţii – cloşca nicăieri. Bunicul adormise înaintea găinilor. Sărmana bunică. Nu o mai văzusem atât de necăjită. Ore-n şir am căutat cloşca. Prin ogradă, pe drum, pe sub garduri, peste tot. Degeaba. ― Din pricina ghiujului de moşneag mi s-a prăpădit bunătate de cloşcă, se tot văita bunica. Că amarnic e somnoros. Toată viaţa atât a ştiut – să stea tolănit. Eh… Dacă nu o găsesc îl fac pe el cloşcă. Doamne, Doamne… Cloşca mamei, gospodina mamei… O vor mânca dihorii în noaptea asta… Într-un târziu ne-am lăsat păgubaşe. Ne-am dus la culcare. Am intrat în cămăruţă, ne-am dezbrăcat, ne-am făcut semnul crucii şi eram gata să ne urcăm în pat. Deodată am auzit nişte sunete ciudate. ― Ce se întâmplă? am întrebat eu speriată. Bunica a ridicat un pic cuvertura. Am zărit căpşorul cloştii. ― Clonc-clonc! ne-a salutat ea bucuroasă. ― Vai de mine! a plesnit bunica din palme. Ca să vezi unde s-a ascuns! Nu m-a găsit lângă cuptoraş, nu a găsit uşiţa deschisă şi ce i-o fi dat în gând? Ia să-şi ducă ea puişorii la mine în cămară. Gospodina mamei, pasăre deşteaptă! Oare cum or fi urcat scările ăştia mici? Zău, nu pricep… Încă mult timp bunica a mângâiat cloşca apoi s-a culcat alături de mine şi a adormit. Dimineaţa, pe la revărsatul zorilor, cloşca şi cei zece puişori stăteau cuminţi lângă uşă. ― Clonc, clonc, clonc, clonc, nu faceţi zarvă! îşi povăţuia ea odraslele. Nu mai e mult… Se trezeşte bunicuţa… Încă un pic. Mai lăsaţi-o să doarmă…

Corniţele ― Mieluşico, zice ieduţul, priveşte, mi-au ieşit corniţele? ― Corniţele? În ce loc trebuie să-ţi crească? ― În frunte, mieluşico. În frunte… ― Nu văd nimic. ― Te rog… pipăie cu copita! Simţi ceva? ― Duţu! strigă speriată mieluşica. Ai două cucuie mari! Unde te-ai lovit atât de tare!? ― Ura-a-a! Îmi cresc corniţele! Acestea nu sunt cucuie, sunt corniţe! Cântă:   Am corniţe, am corniţe Mă voi apăra cu ele! Nu-i nimic că încă sunt Tare, tare mititele! Îmi vor creşte mari odată Şi pe Lup de bună seamă Îl străpung într-o clipită, De nimic nu-mi este teamă!   ― Duţu, mie când o să-mi crească corniţe? ― Niciodată, mieluşico. Niciodată! Dacă te-ai fi născut berbecuţ, ar fi fost altceva… ― Atunci… cine o să mă apere? Mi-e tare frică de lup, scânceşte mieluşica. ― Aşteaptă până se va naşte un berbecuţ. El te va ocroti. Eu, de exemplu, numaidecât voi avea grijă de căpriţele mele… ― Ieduţule, până se naşte, până creşte un berbecuţ, hainul de lup o să mă mănânce… ― Vai, mieluşico, nu te întrista… Stai fără de grijă. Ştiu cine o să te apere, o linişteşte ieduţul. ― Cine? ― Maia! Maia e o fetiţă care are cârlionţi ca şi ai tăi. Doar că sunt un pic mai măşcaţi… Şi sunt de culoarea… soarelui. Până a nu veni tu pe lume, eu cu Maia în fiecare zi alergam pe imaş. Vei alerga împreună cu noi! Când e Maia alături nu ne paşte nici o primejdie! ― Duţu, întreabă mieluşica, dar Maia… are corniţe? ― Ce vorbeşti? Fetiţele au cosiţe, nu corniţe. ― Şi cum o să ne apere de lupul cel rău? ― Nu ştiu… Dar o să ne apere! Sunt convins! ― Unde e Maia? Mi-e frică, nu încetează să scâncească mieluşica. Oricând ar putea să apară Lupul. ― Luş, o asigură Duţu, Suru nu va îndrăzni să intre în curte. ― De ce? ― Fiindcă peste curte e stăpân moş Rex. Rex e un dulău cât un lup de mare, însă e blând ca un miel… Sau ca un ieduţ… Dar dacă trebuie, devine mai fioros decât Lupul! ― Am înţeles… Ca să ne apere… şi Maia devine… mai fioroasă ca Lupul? ― Luş, nu vorbi prostii… Ea e un înger. Iat-o că vine… Mieluşica o vede pentru prima dată pe Maia. Maia o ia în braţe, o sărută şi o strânge la piept. Mieluşicăi nu-i mai este teamă. Nu se mai gândeşte la corniţe. ― Înainte de a pleca de acasă, zice Maia, o să vă leg câte un clopoţel. Dacă vă rătăciţi, o să aud clopoţelul şi imediat vă găsesc. Ţie Duţu, îţi voi lega un clopoţel de argint cu lentă albastră. Mieluşicăi – un clopoţel de aur cu lentă roşie. Şi acum – la drum! Dzing! Dzing! sună clopoţeii şi toţi trei aleargă spre imaş. Din urma lor vine gâsca cu şase bobocei. Încheie alaiul puiul lui Rex, căţelul Grivei. ― Tra-la-la, tra-la-la, ce frumos e-afară! ― Ga-ga-ga! Ga-ga-ga! Când e primăvară! ― Dzing, dzing, dzing, dzing, dzing, dzing, mergem la plimbare, ― Unde creşte, unde creşte iarba cea mai mare! ― Ham, ham, ham! Ham, ham, ham! ― Lup rău, fioros! ― Nu-ndrăzni să ieşi din codru ― Căci sunt curajos! cântă cât îl ţine gura Grivei şi mieluşica e fericită. Alături de prietenii săi e în siguranţă. Iar prietenii îi vor fi întotdeauna alături. Şi atunci? La ce-i mai trebuie corniţe?