Emilia Plugaru

Mărţişorul         Măriuţa trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia şi atunci când îi este urât – unde să se joace fetiţa dacă nu pe câmpie?            Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un iepuraş năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică – toţi sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri – şi-a găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu bunăvoinţă. De fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost, tufa îşi fereşte imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat căsuţa, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe care l-a aşternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână şi în iernile friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă, iepuraşul o însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor – el e alături. Fetiţa aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie – Hazlică aleargă în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine dispuşi, mai ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie, de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura primăverii şi nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuţa sau pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele şi acesta râde de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei ca nişte fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate fetiţele din lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi culege cu grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi sunt veseli şi bine dispuşi.           Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei?          Florile dansează împreună cu Măriuţa, Hazlică nu ţine piept concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un picioruş beteag. În timpul horelor – iepuraşul se aşează în pridvorul căsuţei, priveşte cu tângă spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca să nu se lase pradă amintirilor – îşi aduce ghemele de aţă colorată, se aşează comod şi începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează tot ce vede – flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi. Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile şi albăstrelele în croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii ghiocei îi împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:   Ghiocelul nu-i o floare, E un fulg de nea pe care Soarele l-a tot vrăjit Până fulgul a-nflorit.            Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori morcovii.        Nimeni nu ştie de unde are Hazlică dragostea asta pentru croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină. Fetiţa nu doar croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează, coase, iar în serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe şi prosoape.           Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit de soare, de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele, de tot ce te înconjoară.           În timpul iernii, Măriuţa e la fel de fericită căci chiar dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de păsări au plecat în ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare nevoie de ajutorul ei. Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Îşi umple coşuleţul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica, seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui Hazlică că imediat un stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu sunt pentru ele. Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma Măriuţei Din cer cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste blăniţa gri a iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua. ― Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă! ― Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în fiecare iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte deşteaptă. Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie la iepuraş, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă – uneori e imprevizibilă. ― În curând va fi iarăşi primăvară, se gândeşte Măriuţa. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingaşe, de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti la primele raze de soare, după o iarnă grea şi friguroasă.          Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuţei lui Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară să cureţe zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul. ― Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la viaţă pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Şi imediat îi vine o idee.          Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se pune pe croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.           Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte un ghiocel croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor copii, soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină doar datorită razelor sale. ― Hm… stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi ghiocei morcovii. Pe ăştia nu are cum să nu-i observe.        Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui că a sosit timpul ghioceilor.         Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai! Îşi pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la piept! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roşii!?        Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuţa iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde… ― Hazlică, râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu eşti foarte deştept! Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub mustăţi. De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului…

Cloşca bunicuţei         Bunica are o cloşcă cu zece puişori. Mi-ar place să mă joc cu aceşti puişori, dar cloşca nu-mi permite. Când mă apropii îşi umflă penele, cârâie supărată şi sunt convinsă că dacă aş încerca să-i „fur” vreun odor – ar sări asupra mea. Doar bunica are voie să-i ia odraslele, să şi le pună-n poală, să le mângâie cu mâna. Cloşca mârâie încet „clonc-clonc”, adică… „fii atentă”, dar nu se supără. Cloşca bunicuţei e o mamă foarte grijulie. Ziua-ntreagă aleargă, scormoneşte, caută ceva gustos pentru odoraşele sale. În fiecare dimineaţă bunica le dă păsat muiat în lapte şi cozi de ceapă tăiate mărunt. ― Pentru ca să crească sănătoşi, zice ea. Nici o pasăre din curte nu îndrăzneşte să stea pe aproape când puişorii mănâncă. Toate ştiu că mama-cloşcă e în stare să scoată ochii oricui doar pentru un fir de păsat. Bunica povesteşte că o cloşcă mai grijulie, mai gospodină nu a avut vreodată. Când vine seara cloşca se apropie de cuptoraş, acolo unde de obicei bunica pregăteşte cina. O apucă cu clonţul de fustă şi bunicuţa ştie – e vremea să deschidă uşa de la poieţică. Puişorii vor la culcare. ― Acuşi, acuşi, zice bunicuţa. Vin imediat! Să-mi răstorn mămăliguţa! Cloşca aşteaptă cuminte. ― Cloncăi, cloncăi, o dezmiardă bunicuţa, apoi strigă: la poiată! La poiată! Fuguliţa la poiată! Hai la mama! Hai la mama! La poiată! Cloşca cu cei zece puişori merge cuminte în urma bunicii. Şi acest lucru se repetă seară de seară. Într-o după-amiază, eu şi bunica am plecat la nişte rude din sat. Aveam să ne întoarcem târziu. ― Ioane! l-a strigat bunica pe bunicul. Să nu uiţi să deschizi uşa la poieţică! Ca să poată intra cloşca! Ai înţeles, Ioane?! ― Am înţeles… mormăi bunicul somnoros, căci mai toată ziua dormea. Cum să uit? De ce să uit? Plecaţi… Nu se întâmplă nimic cu deşteapta voastră de cloşcă… Când ne-am întors, pe la miezul nopţii – cloşca nicăieri. Bunicul adormise înaintea găinilor. Sărmana bunică. Nu o mai văzusem atât de necăjită. Ore-n şir am căutat cloşca. Prin ogradă, pe drum, pe sub garduri, peste tot. Degeaba. ― Din pricina ghiujului de moşneag mi s-a prăpădit bunătate de cloşcă, se tot văita bunica. Că amarnic e somnoros. Toată viaţa atât a ştiut – să stea tolănit. Eh… Dacă nu o găsesc îl fac pe el cloşcă. Doamne, Doamne… Cloşca mamei, gospodina mamei… O vor mânca dihorii în noaptea asta… Într-un târziu ne-am lăsat păgubaşe. Ne-am dus la culcare. Am intrat în cămăruţă, ne-am dezbrăcat, ne-am făcut semnul crucii şi eram gata să ne urcăm în pat. Deodată am auzit nişte sunete ciudate. ― Ce se întâmplă? am întrebat eu speriată. Bunica a ridicat un pic cuvertura. Am zărit căpşorul cloştii. ― Clonc-clonc! ne-a salutat ea bucuroasă. ― Vai de mine! a plesnit bunica din palme. Ca să vezi unde s-a ascuns! Nu m-a găsit lângă cuptoraş, nu a găsit uşiţa deschisă şi ce i-o fi dat în gând? Ia să-şi ducă ea puişorii la mine în cămară. Gospodina mamei, pasăre deşteaptă! Oare cum or fi urcat scările ăştia mici? Zău, nu pricep… Încă mult timp bunica a mângâiat cloşca apoi s-a culcat alături de mine şi a adormit. Dimineaţa, pe la revărsatul zorilor, cloşca şi cei zece puişori stăteau cuminţi lângă uşă. ― Clonc, clonc, clonc, clonc, nu faceţi zarvă! îşi povăţuia ea odraslele. Nu mai e mult… Se trezeşte bunicuţa… Încă un pic. Mai lăsaţi-o să doarmă…

Visul lui Tigruţ Puiul de tigru cunoaşte foarte multe poveşti despre Lună, dar niciodată nu a văzut-o în realitate. ― Bunico, întreabă el, cum arată Luna de pe cer? ― O, Luna e mare, rotundă, portocalie, seamănă cu un bostan copt. ― Dar cum arată un bostan copt? ― O, un bostan copt e mare, rotund, portocaliu, seamănă cu Luna când e plină. ― Vreau să văd Luna! Arată-mi-o! Te rog! ― Nu pot, puiule. Luna răsare doar după ce toţi picii adorm. ― Atunci arată-mi un bostan copt, scânceşte Tigruţ! ― Mâine, puiule. Acum e târziu. Dormi! Bunica îşi mângâie şi sărută nepotul. A doua zi dis de dimineaţă Tigruţ îl întâlneşte pe puiul de elefant. ― Lefănţică, întreabă el, ştii cumva cum arată un bostan copt? ― Da. E mare, rotund, portocaliu. Priveşte-l! E unul chiar aici. Puiul de tigru priveşte nedumerit bostanul. ― Lefănţică, întreabă iarăşi Tigruţ, ai văzut vreodată Luna de pe cer? ― Nu, răspunde Lefănţică. Doar am visat-o. Luna răsare după ce eu adorm. Iar mie îmi place somnul. Cine doarme mult – creşte aşa ca mine. Vezi cât de mare sunt? ― Aha, e de acord Tigruţ. Eşti foarte mare. Vreau să fiu ca tine! Mă duc imediat să dorm! ― Somnoroşilor! Sare de pe o frunză de brusture o broscuţă mică, verde, pântecoasă pe nume Oachiucua. Ce importanţă are de eşti mare, de eşti mic? Iată eu… Nu dorm aproape deloc. În schimb în fiecare noapte stau la sfat cu Crăiasa Lună. Noi, broscuţele de pe lacul de Argint ce se află în Valea cu Roze, noapte de noapte ne adunăm şi îi cântăm Lunii serenade. Uite-aşa:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminată! Sus pe cer printre steluţe, Lună, eşti frumoasă!   Luna ne aude, ne zâmbeşte, apoi coboară şi se bălăceşte împreună cu noi în apa lacului. Fără de Lună – întunericul e foarte fioros, foarte fioros! În locul vostru măcar odată-n viaţă aş dormi mai puţin, dar aş face cunoştinţă cu Luna. ― Mie îmi place somnul, zice Lefănţică şi cască. ― Hm, stă la îndoială Tigruţ. Nu e nimic grav dacă o să fiu un pic mai mic. Oachiucua, se apropie el de broscuţă, fă-mi te rog cunoştinţă cu Luna care zici că e atât de frumoasă. Nu cred că seamănă cu acel bostan. Nu cred şi gata! ― Choa! choa! choa! râde Oachiucua. Bineînţeles că nu seamănă. Vino la noapte pe malul lacului din Valea cu Roze! Te vei convinge singur. Pe cerul cu stele nimic nu e mai frumos ca Luna! Nimic! Şi Oachiucua dispare în pliurile frunzei de brusture. Dar când vine noaptea Tigruţ adoarme buştean. Visează un vis ciudat. Se face că el, Tigruţ, merge prin Valea cu Roze spre lacul de argint. Noaptea e atât de neagră încât nu se vede nimic. ― Nu mi-e frică, nu mi-e frică, se încurajează Tigruţ. Sunt foarte curajos, foarte curajos. Luna în comparaţie cu mine e o fricoasă, o fricoasă… Deodată alunecă şi se pomeneşte în apa rece a lacului. ― Ajutor! strigă speriat puiul de tigru. Salvaţi-mă! Mă înec! ― Cine se îneacă oare? Se întreabă câteva broscuţe:   La un miez de noapte, Să-l salvăm, veniţi surate! Nu se vede mai nimic, Beznă e aici. Unde-i oare? unde-i oare? Unde-i Licurici? Veniţi iute toate!   Broscuţa pe nume Oachiucua aleargă în căutarea lui Licurici. În sfârşit, somnoros, vine moş Licurici. La lumina slabă a felinarului său broscuţele îl zăresc pe Tigruţ. ― Priviţi! zic ele nedumerite. Un pui de tigru. Apa îi este până la piciorul broaştei, dar strigă că se îneacă! Cha! Cha! Cha! Nu avem pe cine salva! Să plecăm surioarelor! ― Vai! Că răutăcioase mai sunteţi! Se încruntă broscuţa Oachiucua. Nu aveţi pic de milă! Poate că sărmanul nu ştie să înoate. Îi este frică de apă. ― Aşa să fie? îl întreabă pe Tigruţ broscuţele. ― Da, răspunde sincer în visul său puiul de tigru. Nu ştiu să înot şi mi-e frică de apă. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. E atât de simplu. Te învăţăm imediat. Vei înota ca peştele. Începem? ― Şi dacă mă înec? Cine răspunde? ― Stai fără de frică, zâmbeşte Oachiucua. Ai încredere! Mergi după mine! ― Luminează, Licurici! poruncesc broscuţele şi Tigruţ porneşte prin apă în urma lor. Când nu mai simte pământul sub picioare, strigă: Aoleu! Mă înec! Salvaţi-mă! Dar broscuţele se adună, formează o plută şi îl ridică la suprafaţă. Tot alaiul pluteşte printre nuferi. Tigruţ e foarte fericit. Oachiucua, care e în frunte, îl îndeamnă necontenit:   Din lăbuţe, din picioare! Dă mai tare, tot mai tare! Uită-te atent la mine! Foarte bine, foarte bine!   Tigruţ repetă mişcările pe care i le arată Oachiucua. Nici nu observă cum pluta din broscuţe se destramă. Nu ştie că acum înoată de unul singur. ― Bravo, Tigruţ! îl laudă broscuţele. Ai reuşit! Acum puiul de tigru lunecă pe suprafaţa apei de parcă s-ar fi născut aici. Dar ce se-ntâmplă? În jur se luminează ca ziua. Însă această lumină nu vine de la felinarul lui moş Licurici. Tigruţ vede că lacul e de argint, că se află în mijlocul nuferilor. De pe fiecare nufăr îl privesc ochi de broscuţe. Fără să ştie de ce îşi înalţă privirea spre cer. Nouraşi albi, violeţi, albaştri, portocalii, se destramă rapid făcând loc pe boltă unui glob mare de aur. Globul împrăştie cu dărnicie lumină peste lac, peste pădure, peste munţii ce-şi înalţă frunţile hăt până-n tălpile cerului. Tigruţ e fermecat de această priveleşte. ― E Luna, şopteşte Oachiucua. A răsărit Luna… Fii atent! Acuş se va scălda în lac. Va coborî printre noi. Şi nu reuşeşte Tigruţ să clipească din ochi că Luna e în apă. ― Vai! strigă el. Se va îneca! Salvaţi-o! Ea nu ştie să înoate! Se îneacă Luna! Dar broscuţele râd, fac cerc în jurul lunii de pe lac, dansează şi cântă fericite:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminoasă! Lună, Lună de argint, Lună, eşti frumoasă!   Tigruţ nu pricepe nimic. ― Eu voi salva Luna! De unul singur! Nu voi permite ca noaptea să rămână fără de lumină. Întunericul e prea fioros. Prea fioros. Şi Tigruţ se repede spre Lună. Dar când parcă gata-gata să o prindă, hop că Luna dispare. ― Vai, plânge Tigruţ. Nu am reuşit. Luna s-a înecat. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. Priveşte! Luna e sus! Şi în acel moment puiul de tigru se trezeşte. Se freacă cu lăbuţele pe la ochi: ― Ce vis ciudat, şopteşte el. Totul părea atât de adevărat. Departe, în vale, aude glas de broscuţe:   Oac, oac, oac! Oac, oac, oac! Vino, lună, iar pe lac!   Alături, prin iarbă, cântă chiriecii:   Cri, cri, cri! Cri, cri, cri! Toamna rece va veni!   Deodată, exact ca în vis, culcuşul unde doarme Tigruţ, câmpia şi pădurea se luminează ca ziua. Dar nu e zi. E Luna. Luna cea adevărată. Tigruţ o vede aninată în vârful unui arbore înalt. Mare, rotundă şi strălucitoare. Şi nici pe departe nu seamănă cu un bostan copt. Mâine îi va povesti lui Lefănţică. Îi va spune că Luna e foarte frumoasă. Şi că întunericul fără de Lună e foarte fioros. ― Îmi pare atât de bine că m-am trezit ca să te privesc, Lună, îngână Tigruţ. ― Dormi, adormi, măi pui de tigru, ca o mamă grijulie îi zâmbeşte Luna. Plec şi eu să dorm în nori. Să creşti mare şi frumos. Noapte bună, puişor…

Marea Competiţie ― Trezeşte-te, Rică, bate încet în ferestruică privighetoarea Veg. Acuşi e ziuă… Rică deschide ochii. Somnul nu vrea să-l lase din împărăţia sa. ― Rică, trezeşte-te… Brusc iepuraşul sare în picioare. Soarele încă nu a răsărit. Noaptea încet se retrage, păsărelele ciripesc, iar Veg îşi începe fermecătoarea sa melodie. Rică iese în pridvorul casei îmbrăcat doar în chiloţei. E sfârşit de primăvară, e cald, florile de pe câmpie îşi împrăştie cu dărnicie parfumul şi pe asemenea vreme ce poate fi mai frumos ca gimnastica de dimineaţă?   Unu, doi, unu, doi! Înainte, înapoi! Trei, patru, trei, patru! Să începem alergatul!   zice Rică şi face câteva cercuri în jurul căsuţei sale. Apoi se opreşte. ― Nu, nu e treabă bună… Să alergi de unul singur e pur şi simplu plictisitor. Eh, oftează iepuraşul. De când a plecat prietenul meu, căţeluşul Doghi, nu mai am cu cine să alerg dimineţile… Dar… nu pot să mă las de acest sport. A alerga înseamnă sănătate, dispoziţie, voioşie, deşteptăciune. Da, da, cel de aleargă devine foarte deştept. Într-un corp sănătos – o minte sănătoasă! Urgent trebuie să-mi găsesc un nou prieten care va iubi sportul la fel de mult ca şi mine! ― Hei, Veg! strigă Rică. Nu ai vrea să alergăm de câteva ori în jurul câmpiei? ― Cu cea mai mare plăcere, răspunde trist privighetoarea. Numai că… Picioruşele mele nu sunt făcute pentru alergat… Eu sunt o pasăre, Rică. ― Atunci… eu voi alerga, iar tu vei zbura! Va fi foarte distractiv! Ce zici?! ― Cu cea mai mare plăcere… Numai că, Rică… ieri motanul Tufă mi-a frânt o aripioară… ― Tufă, nemernicule! strigă Rică şi într-o clipă e lângă privighetoare. Îl omor, Veg, mă crezi? ― Te cred, Rică… ― Arată aripioara! Ah, Veg, e grav! Adică nu… Nu e grav. Stai aici! Să nu pleci! Vezi munţii de colo? Cunosc în munţi o văgăună în care cresc nişte floricele albastre, albastre! Sunt foarte tămăduitoare! O să-ţi treacă durerea ca luată cu mâna! Aşteaptă! zice iepuraşul şi o rupe la fugă. Ajunge în munţi, culege floricelele, se întoarce, aplică vreo câteva petale pe aripioara rănită, o înfăşoară cu o pânză de păianjen şi în sfârşit răsuflă uşurat: ― Gata, Veg… Ţi-am salvat aripioara. ― Rică, e uimită privighetoarea, nu-mi vine să cred… Mi-a trecut… Chiar mi-a trecut! Rică eşti un… vrăjitor… Un vrăjitor bun. De unde ştii despre aceste flori? ― De unde, de unde… Când alergi toată ziulica – afli de una de alta… Pe scurt, Veg, orice vietate trebuie să alerge! O-o! Ştiu cine o să alerge împreună cu mine! Am plecat! Pa! Şi cu aceeaşi viteză zboară în direcţia pădurii de după imaş. Trece de pădure, trece de o câmpie şi iată-l pe Rică pe malul mării, lângă căsuţa broscuţei ţestoase, Liz. ― Liz, eşti acasă? bate în uşă iepuraşul. ― Acasă, acasă, tu eşti Rică? ― Eu, Liz, deschide! ― Alerg, Rică! Trece o oră, trec două – nimeni nu se apropie de uşă. ― Liz, dacă nu vrei să mă vezi – spune-mi pe şleau! se enervează Rică. Nu mă fă să aştept… Nu am timp de pierdut. ― Vai! se arată în sfârşit broscuţa. Cum poţi să crezi aşa ceva, Rică? Niciodată nu m-am grăbit ca acum. Numai că… Sunt o ţestoasă. Ţestoasele se grăbesc… foarte încet. ― Aoleu! Şi eu care credeam că voi înconjura împreună cu tine Marea! Ce mă fac, Liz? Cum poţi fi atât de înceată? Nu ştiai că dacă nu alergi, nu reuşeşti nimic în viaţă? Fiecare secundă trebuie folosită şi preţuită. ― Linişteşte-te, Rică. Broscuţele ţestoase nu au pentru ce să alerge. Ştii câţi ani am? ― Câţi, Liz? ― O sută. Bunica mea are trei sute de ani şi se gândeşte să mai trăiască câteva sute. Iar eu nu voi trăi mai puţin ca ea. Şi atunci? Unde să mă grăbesc? De ce să mă grăbesc? ― Doamne, Liz, se cruceşte iepuraşul. Să fi avut eu anii tăi… Ştii pe câte le-aş fi reuşit? Iar tu? Ce ai reuşit în suta ta de ani? ― Păi… În prima sută nu prea am făcut multe. Sunt încă mică. În a doua sută… Eh… Am un vis. Vreau să merg în munţi după apă dulce. Nu zic… Şi apa sărată e bună. Dar apa dulce… O-o-o! Am auzit că nimic pe lume nu e mai gustos. ― Şi câţi ani îţi trebuiesc ca să ajungi acolo? ― Păi… Probabil vreo cinci. ― Liz, adu găleţile. Ba nu… Le iau singur. Să nu pleci nicăieri! De fapt… Ce zic? Nu ai unde să pleci! Aşteaptă! strigă Rică care aleargă cu două găleţi în direcţia munţilor şi Liz nici nu reuşeşte să se dezmeticească că iepuraşul, cu găleţile pline, e deja înapoi. ― Iată… Ţi-am adus… Apă dulce din munţi. Bea. Să nu faci economii. Îţi pot aduce în fiecare zi. Pa, Liz! Mă grăbesc, zice iepuraşul şi iarăşi e pornit pe fugă în căutarea unui prieten care să alerge cu el. În mijlocul câmpiei o întâlneşte pe văcuţa Milca – o mare pictoriţă ce desenează mereu. ― Ştiu, zâmbeşte Milca. Vrei să mă rogi să alerg dimineţile… Dar, Rică, nu pot. Priveşte, arată ea spre viţeluşul de alături, Luş e încă mic. Nu-l las singur nici pe o clipă. Nici chiar după vopsele nu pot să mă duc. ― Ţi s-au terminat vopselele, Milca? ― Da, Rică, oftează văcuţa. Acesta e ultimul meu tablou. Uit de pictură până creşte Luş. ― Nu trebuie să uiţi, zice iepuraşul. Îţi aduc imediat vopsele. Mai ales că trebuie să-l văd urgent pe Doghi. Prietenul meu trăieşte acum în oraşul de după munţi. Şi Rică aleargă. Se întoarce cu vopselele şi cu Doghi. ― Milca, întreabă căţelul. Nu l-ai văzut cumva pe Tufă? ― Cum să nu, răspunde văcuţa, uite-l colo, îi sticlesc ochii după vrăbiuţe… Până la urmă lui Rică i se face milă de motanul hrăpăreţ, îl roagă pe Doghi să-l lase în pace. Tufă promite solemn că niciodată nu va mai anina păsărele, îi ajung şoriceii care mişună pe imaş, după o sperietură zdravănă scapă cu blăniţa întreagă, pleacă pleoştit, dar nu fără să mormăie pe sub mustăţi: „Las-că mă răzbun eu, clăpăug nenorocit. Pârâciosule…” Doghi se întoarce în oraşul său, Rică rămâne trist, însă nu se dă bătut. Marea Competiţie e prea importantă pentru el. La fiecare început de vară – pe imaş se adună toţi iubitorii de alergat. Cine ajunge primul lângă uşa colibei lui moş Mură, ce se află în munţi, primeşte de la bătrânul urs zarzavaturi crescute în grădina sa. Nu că Rică nu ar avea zarzavaturi. Întrecerea e importantă. E atât de plăcut să fii primul… Pe de altă parte cum să ajungi primul dacă nu faci antrenamente? Şi cum să faci antrenamente dacă nu ai cu cine? ― Vă-hă-hă! se bate Rică peste ureche. Guţă! Cum am putut să uit? Şi imediat aleargă la căsuţa purceluşului. ― Guţă! strigă el încă de departe. Ieşi afară! ― Ce te-a apucat, Rică? Strigi de parcă dau turcii, e supărat purceluşul. Nu toată lumea se trezeşte odată cu zorii, ca tine… ― Aoleu, Guţă, nu cumva dormeai? ― Ei şi? Dormeam… Îmi place să dorm. ― Guţă, acuşi e seară… ― Cum adică? se sperie purceluşul. Eh, oftează el. De fiecare dată pun ceasul, vreau să mă trezesc devreme, mă trezesc… şi adorm înapoi. Nu ştiu ce să mai fac, zău… ― Îţi spun eu. În fiecare dimineaţă o să vin să te iau să alergăm împreună. ― Nu pot, Rică. ― De ce? e nedumerit urechiatul. ― Fiindcă… Fiindcă… Rică, nu ştiu ce se întâmplă, dar pe zi ce trece uşa mea se face tot mai îngustă, nu mai pot să ies afară. ― E grav… Ba nu e grav… Guţă, uşa n-are nici o vină. Tu te îngraşi. Dacă o duci tot aşa degrabă vom fi nevoiţi să stricăm căsuţa ca să te salvăm. Pe scurt… De mâine alergăm. ― Alergăm, alergăm, dar… cum ies din casă? ― Guţă, fereşte-te. Lasă-mă să trec, zice Rică şi întră în cămăruţa purceluşului. Doamne sfinte! îşi pune lăbuţele în cap iepuraşul. Guţă, cum trăieşti într-o asemenea mizerie!? De parcă ai trăi pe-o movilă de gunoaie! E de la sine-înţeles de ce nu te trezeşti! Aeriseşte şi fă curat! Bine, bine. Te ajut. În seara asta să nu mănânci nimic. Mâine dimineaţă vei încape pe uşă… Îţi promit! A doua zi, dis-de-dimineaţă, Guţă aleargă gâfâind, împreună cu Rică, dar peste câteva zile uită de gâfâit şi principalul e că uşa s-a lărgit de-a binelea. Mai trece un timp, purceluşul aproape că-l întrece pe Rică şi nu ştie că acesta micşorează pasul ca să-i dea lui curaj. ― Rică, e mândru de sine purceluşul, când o să ajung primul lângă coliba lui moş Mură, în afară de un coş plin cu ghinde – o să-l rog pe moşneag să pună acolo şi câţiva morcovei, căci cum n-ai da, ţie ţi le datorez pe toate! Bine, Rică? ― Da, da, răspunde Rică. Iar dacă ajung eu primul, în afară de un coş plin cu morcovi, o să aduc şi câteva ghinde. Au rămas doar trei zile până la Marea Competiţie. Într-o dimineaţă cei doi se antrenează, când dintr-un tufiş, pe neaşteptate, pe dinaintea lui Rică trece în fugă motanul Tufă. Iepuraşul se fereşte de frică să nu-l strivească pe motan, se împiedică şi rămâne nemişcat. ― Ha, ha, ha! râde mulţumit în sinea sa Tufă. Aşa-ţi trebuie, pârâcios nesuferit! Ţi-am promis că o să mă răzbun?! În scurt timp vestea că iepuraşul şi-a frânt un picioruş face ocolul câmpiei. Ba se duce şi mai departe. Privighetoarea zboară ca vântul în munţi după floricelele albastre. În casa lui Rică se adună toţi prietenii săi. Milca îi aduce o străchinuţă cu frişcă şi îi pare rău că e atât de mare şi nu poate să intre ca să-l salute şi să-i ureze personal însănătoşire grabnică. Parcă toţi sunt prezenţi când deodată cineva bate la uşă. ― Cine să fie? se întreabă iepuraşul. ― Eu sunt, Rică, intră grăbită în căsuţă broscuţa ţestoasă Liz. Am greşit când am zis că o ţestoasă nu poate să alerge. Poate, Rică, dacă cel mai bun prieten al ei e la ananghie. Ţi-am adus un ouşor. Oul de ţestoasă face minuni. Rică îşi priveşte prietenii şi ochişorii i se umplu de lacrimi. ― Nu, îşi zice el. Nici o competiţie din lume nu-ţi poate înlocui prietenii. Şi e fericit că are atât de mulţi. Marea competiţie o priveşte la televizor: ― Rică! îi strigă de pe ecran Guţă. Pregăteşte masa! Îţi aduc cei mai dulci, cei mai gustoşi morcovi din lume!

Mincinosul Motanul Dungă stă tolănit în grădiniţa cu flori. E atât de plăcut să inspiri aerul parfumat, să fii mângâiat de razele primăvăratice ale soarelui, mai ales după ce ai petrecut o iarnă lungă şi friguroasă în compania şoarecilor din pod. Dungă s-a cam săturat să vâneze şoareci. Aici, în grădiniţă se adună vrăbiuţele şi e cea mai bună ocazie să se înfrupte cu cărniţă dulce de păsărică. Atâta doar că vrăbiuţele nu sunt chiar atât de descreierate. Nu e uşor să pui gheara pe ele. Guralivele cenuşii chiar dacă nu strălucesc de prea multă minte – au aripi. ― Şi de ce, mă rog, astea trebuie să aibă aripi, iar dânsul – nu? Dungă e revoltat. Dar nu are ce face. Aşteptă momentul când vreo delicioasă micuţă cu pene îşi va pierde frica şi se va băga după semincioare chiar sub botul său. Şi atunci… Nici o aripă nu o va ajuta. Căci reacţia lui e de invidiat. Iar stomacul mereu îi cere delicii. Vrăbiuţele însă nu se grăbesc să fie jumulite, de aceea bietul motan înghite în sec, închide ochii, din când în când îi deschide şi priveşte cu invidie la fluturaşii ce roiesc in jur. ― Ia nu vă mai fandosiţi atât cu aripioarele voastre colorate! le strigă Dungă. Credeţi că doar voi puteţi zbura? Ba bine că nu. Ca să zbori nu e neapărat nevoie să ai aripioare. Eu în fiecare noapte, îşi umflă pieptul motanul, îmi fac avânt şi cât ai clipi ajung până la lună. De-aţi şti cât de frumos e acolo… Luna, dragii mei, nu e un balon strălucitor pe care îl vedem aici, pe Pământ. O vedem aşa fiindcă e luminată de soare, însă de fapt Luna e altfel… ― Cum e? Cum e? se îmbulzesc fluturaşii spre el. Hai, povesteşte! E atât de interesant! ― Păi… zice Dungă şi se opreşte, căci de fapt idee nu are cum o fi acolo, pe lună. Acuşi vă povestesc… Trebuie doar să mă concentrez… Am emoţii. Vă ziceam, continuă motanul simţind că născocirile îi curg din gură precum laptele din ulcică. ― Eh, oftează el, ce păcat că pe lună nu trăiesc prietenii mei şoriceii, altfel nu m-aş m-ai întoarce acasă… Ce flori, ce iarbă… Parcă astea pe care le admiraţi voi aici sunt flori? Spini, buruieni – în comparaţie cu acelea. Câtă frumuseţe… Peste tot e atât de curat… Când plouă – stropii de apă sunt calzi, iar cerul rămâne la fel de senin. Şi principalul, pe lună nu există iarnă sau frig. Întotdeauna e cald, dar niciodată nu e zăpuşeală. Într-un colţ îndepărtat mi-am construit un palat cu totul şi cu totul de cleştar. Să-ţi construieşti palat pe lună e o nimică toată. E îndeajuns să gândeşti şi cât ai clipi palatul e gata. Eu şi cu pisicuţa mea ne lăfăim în odăile mari, dormim pe saltele din puf şi puful nu e, doamne fereşte, din pene de păsărele, căci acolo păsărelele sunt la mare cinste, mai ceva ca motăneii. ― Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine pe lună sunt? îi întrerupe povestea un fluture mare şi negru. Dungă vrea să-i răspundă, însă în loc de răspuns scoate un miorlăit prelung, îşi înghite cu plăcere saliva, îşi întinde lăbuţa căci chiar în faţă observă o vrăbiuţă ce-l priveşte cu ochii plini de consideraţie. ― Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine sunt? întreabă iarăşi fluturele băgăcios şi se aşează înaintea vrăbiuţei, o atinge cu aripa, vrăbiuţa speriată se fereşte apoi îşi ia zborul. ― Miauuu! urlă disperat motanul. Nicăieri pe lume nu există asemenea monştri de fluturi! Uită-te cât eşti de urât! Ce să caute unul ca tine pe lună!? Există fluturi, desigur că da! Căci fără de fluturi nu ar fi nici flori, se linişteşte Dungă şi iarăşi porneşte pălăvrăgeala turnând verzi şi uscate. ― Râurile şi izvoarele de pe lună sunt din lapte curat, uite-aşa, curge laptele, du-te şi bea cât încape în tine. Uneori, când mă plictisesc de palatul meu de cleştar, îmi construiesc o căsuţă simplă din unt şi smântână. Încet, încet, toată noaptea ling smântâna şi untul, mă trezesc cu cerul liber deasupra capului, mă întristez, mi se face dor de şoricei, dar cel mai tare mă păleşte dorul de vrăbiuţe şi… mă întorc acasă. Da! Da! Poate nu mă credeţi? zice Dungă cu atâta suflet încât e cu neputinţă să nu-l crezi. Mai ales datorită vrăbiuţelor mă întorc acasă, continuă să minciunească el. Are şi luna vrăbiuţe. Dar cum să le compari cu ale noastre? Cum? ― Vai, zice un fluturaş alb cu picăţele roşii, mi-aş da viaţa să mă aflu pe lună. Ia-mă cu tine. Vreau sa văd florile de acolo… ― Cu cea mai mare plăcere, răspunde Dungă, însă… Florile de pe lună nu ar dori să te vadă, căci ele sunt deprinse doar cu fluturaşii lor. Orişice insectă străină o înghit imediat, apoi o scuipă. De ce ar trebui să te prăpădeşti pe aiurea, când ai de trăit o viaţă frumoasă aici? În schimb Luna chiar noaptea trecută m-a rugat să revin însoţit de vreo vrăbiuţă. Le-aş duce pe toate în spaţiu, sărmanele merită mult mai mult decât le oferă Pământul. Dar nu e posibil. Pe spatele meu încape una singură, cel mult două, zâmbeşte Dungă şi spre bucuria lui o observă iarăşi pe micuţa vrăbiuţă apropiindu-se. ― Aş vrea să fiu prima vrăbiuţă pământeană ce vizitează Luna, şopteşte ea cu timiditate. Mama şi bunica îmi tot zic că eşti rău, fioros, că trebuie să mă ţin cât mai departe, însă… nu le cred. Eşti atât de bun, atât de simpatic, sunt gata să merg oriunde cu tine. Albinuţele ce roiesc printre floricele nu au timp de taclale, trag totuşi cu urechea la ce se vorbeşte. ― Motanul ăsta e un mincinos, se conving ele, dar îl lasă în pace atâta timp cât nimeni nu are de suferit. Acum însă miroase a rău. Dungă e pregătit să atace. Întinde laba şi… Vai!!! O prinde pe mica vrăbiuţă, cască o gură cât o şură şi hop… primeşte în bot o duzină de ace. ― Aoleu! aleargă Dungă spre o băltoacă de apă ca să-şi potolească durerea. Nenorocite veninoase! ţipă el, căci ştie, timp de o săptămână nu va putea deschide botul nici să bea, nici să mănânce, nici să miaune. Deci prea curând nu poate fi vorba de cărniţă proaspătă de păsărică. Dungă are stomacul lipit de spinare. Îi e o foame de moare. Stă într-un tufiş şi visează râuri, izvoare de lapte. La vrăbiuţe nu îndrăzneşte să se gândească. Cu greu îşi dă seama că este chemat: ― Dungă, îi spune cineva pe nume. Sunt eu, vrăbiuţa. Ti-am adus un ulcioraş cu lapte, bea! Trebuie să te întremezi, altfel nu vom putea zbura până la Lună. Şi încă ceva, adaugă ghemuleţul cu pene, ţi-am pregătit nişte bomboane. Li se zice lapte de pasăre. Mănâncă, îţi vor da puteri, plus că sunt foarte gustoase. ― Mda, se bucură motanul în timp ce gustă din minunatele dulciuri. E clar… Peste câteva zile fălcile-i vor fi în stare să rugume orice. Nu-şi bagă lăbuţa în foc pentru toate vrăbiile, dar aceasta precis că nu are pic de minte… Dungă stă în cumpănă. Totuşi e atât de blândă şi de bună la inimă… Uneori chiar şi lui îi vine să strige: Sărmană vrăbiuţă! Nu mai fi atât de naivă, atât de prostuţă!

Marele Pictor Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele. ― Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu. Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an. Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei. ― Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place? ― Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că… aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor! ― Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou! Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri. ― Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei! Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte. ― E trebuşoara Toamnei, nu mai poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare. În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca. ― A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi. Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă. ― Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Blăniţă Neagră Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă: ― Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti! ― Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: „Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!” În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate. ― Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită: ― Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil. ― Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile. ― Să i le luăm? ― Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord? ― De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită: ― Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie? ― Ce tot trăncăneşti, Carra? se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase. ― Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece. ― Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă. ― Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis. ― Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte… ― Nu ai de unde să ştii, Bob! ― Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare. ― Bine, mormăie Fil. ― Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn. ― De ce, se miră Fil. ― Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă? ― Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept. ― Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău. ― Vorbeşti prostii, Bob. ― Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim. ― Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos. ― Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: „Au! Au! Mă doare! Burta! Au!” ― Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil! ― Aţi umblat prin gunoaie?! se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi! ― Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil. ― Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere. ― Nu-u-u-u! sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil: ― Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată. ― Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus. ― Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn! ― Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni… ― Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun. ― Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă. ― Carra, o îmbrăţişează Merri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog. ― O, da! răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere. ― Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?! ― Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit? ― Ce? ― Să-l muşti? ― Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:   Păsărică albă, cudalbă,   şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,   În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat! Şi piatra-n patru a crăpat! Aşa să crape ochii cui deoache! De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul! De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile, De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile, De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…   ― Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte! ― Nu, Bob, vreau să ascult… ― Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla? ― Ce? ― Ne vor crăpa ochii. ― Aoleu! ― Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem? ― Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă. ― Unde? ― În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem. ― Şi dacă ni se întâmplă? ― Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul: ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric. ― Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea. ― Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil! ― Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac. ― Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil! ― Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred… ― Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii. ― Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare? ― Mă vezi, Bob. Şi eu te văd. ― Asta-nseamnă că nu am orbit? ― Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători… ― Ce facem, Fil? ― Ne întoarcem acasă. ― Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama. ― Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor. ― Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm. ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică. ― Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă. ― Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face! ― Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte… ― Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi! ― Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn. ― Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine! ― Bob! Fil! îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace! ― Ne-ai strigat, mamă? ― Da. Luaţi-l pe Dănn şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald. ― Ne ducem, dar fără de Dănn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare. ― Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama. ― Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn? ― Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil. ― Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles? ― Da, răspunde Dănn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară. ― Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică. ― Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică. ― Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dănn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene. ― Mâzgăleli, zice ursoaica Merri. ― Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi: ― Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul! ― Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite. ― Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri. ― Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred. ― Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze. ― Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil. ― Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă. ― Ni-e sete, ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate. ― Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află. ― Bună dimineaţa! îl salută floricelele. ― Bună dimineaţa! îl salută păsărelele. ― E dimineaţă? se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn. ― Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele. ― Şi noi! ciripesc păsărelele. ― Şi noi! flutură din aripioare fluturaşii. ― Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte: ― Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii. ― Fugi! îi strigă păsărelele. ― Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă: ― Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer. ― Ce e, tată? ― Priveşte ce ţi-am adus. ― Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit? ― Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic. ― Tată! strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău! ― Avem nevoie de bani, Nic… ― Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască! ― Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează. De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului. Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

Culorile ― Mamm… mă auzi mamm? ― Dormi, Râmel, vorbim altă dată. ― Mamm! Insistă puiul de râmă. Nu vreau să dorm! Vreau să vorbim! ― Bine, Râmel! îşi deschide un ochi bătrâna râmă. Despre ce să vorbim? ― Despre cât de frumos e acolo sus… ― Vai, Râmel, ţi-am povestit de atâtea ori. ― Mai vreau, mamm. ― Atunci ascultă… şi mama-râmă îşi începe povestea. Acolo sus, şopteşte ea, adică deasupra pământului – e o altă lume. Nu zic, şi la noi e bine şi e frumos, căci aici ne este casa, dar acolo, cum sa-ţi spun, e altfel… În primul rând e multă lumină. Şi sunt multe, multe culori. Totul e colorat. Da… În sfârşit am înţeles… Culorile… Iată de ce sus e atât de frumos. ― Mamm, când ieşim afară? ― Vai Râmel. De câte ori să-ţi zic? Ai niţică răbdare. Acum e iarnă, e frig. Ne-am ascuns în căsuţa noastră ca sa nu îngheţăm. Multe gâze şi vietăţi mici când e cald mişună pe afară, când e frig stau în ţărână şi dorm. Chiar şi culorile pare-se dorm pe vreme de iarnă. Aşa că… Închide ochii, îţi voi cânta un cântecel, iar tu vei face nani. ― Nu vreau nani! Nu-mi pasă de frig! Nu-mi place aici! Oricât de calmă ar fi mama-râmă, până la urmă îşi iese din fire: ― Încetează! strigă ea. Vom merge sus doar când ni se va da de ştire că e posibil! Gata! Nici o vorbă mai mult! Dormi! ― Mamm, începe iarăşi Râmel. Spune-mi… Cine ne va da de ştire? ― Înţelegi scumpule, deasupra pământului e cerul cu nori. Norii sunt diferiţi… Adică de diferite culori, de diferite mărimi. Când e primăvară şi cerul se acoperă cu nori negri, tuciurii – norul cel mai important îşi ia toba şi începe să bată: Bah! Bah! Bah! Bah! Toba lui se aude până la noi. Deci vorbim după ce auzim bubuitul. Acum dormi! ― Maaammm! Auzi!? sare Râmel din pătucul său. Norul cel mai important bate din tobă! ― Da? nu-i vine să creadă mamei-râme. O fi venit primăvara? ― A venit, maaamm! A venit! Hai sa mergem afară! Repede! Vreau să văd culorile! ― Nu, Râmel. Încă nu… ― De ce?! M-ai minţit!? Atunci… plec singur, fără tine! ― Stai, puiule! Aşteaptă! Doar un pic. Mai întâi de toate ţărâna trebuie să devină reavănă, puhavă, ca să putem săpa tunelul prin care ne vom strecura. Nu durează mult. Acuş picăturile calde de ploaie se vor scurge în sol… Ah! E atât de plăcut când faci prima scăldătoare de primăvară… Atât de plăcut… Vezi? Solul începe să devină umed. Deci… putem să pornim săpatul. Cele două râme stau într-o grădină plină de flori, plină de culori. Micuţul Râmel nu încetează să se minuneze de frumuseţea din jur. ― Maaamm, zice el, nu mă mai întorc acasă. Îmi place atât de mult aici. Mai ales îmi plac florile… sunt foarte frumoase! ― Eh, oftează bătrâna râmă. Frumos, frumos… Dar locul unei râme e în pământ. Dacă o râmă stă mult timp sub razele soarelui, se usucă. Şi nici măcar nu acest lucru e cel mai important. Prea multe primejdii ne înconjoară… Găinile, iată răul cel mare. Gă-i-ni-le! ― Maaaamm! Priveşte! Ce fiinţă ciudată aleargă spre noi?! E nespus de nostimă! Iar în urma ei – o mulţime de ghemuleţe aurii! Mă duc să-i salut! strigă Râmel, apoi porneşte cu îndrăzneală în întâmpinarea cloştii. ― Vai, Râmel, ce faci!? e disperată râma cea mare, reuşind totuşi să-şi împingă odrasla înapoi în tunel. Am scăpat, răsuflă ea uşurată. Să nu te fi oprit la timp… Dar… să nu mai vorbim. Principalul e că ai văzut… culorile. Cred că altădată nu mai riscăm. Era cât pe ce să ne înghită o cloşcă… E mult de lucru în împărăţia râmelor. Toată ziulica acestea fărâmă solul ca să-l facă pufos. Râmel şi mama-râmă sunt convinşi că şi datorită lor din solul pufos răsar în fiecare primăvară… culorile.

Corniţele ― Mieluşico, zice ieduţul, priveşte, mi-au ieşit corniţele? ― Corniţele? În ce loc trebuie să-ţi crească? ― În frunte, mieluşico. În frunte… ― Nu văd nimic. ― Te rog… pipăie cu copita! Simţi ceva? ― Duţu! strigă speriată mieluşica. Ai două cucuie mari! Unde te-ai lovit atât de tare!? ― Ura-a-a! Îmi cresc corniţele! Acestea nu sunt cucuie, sunt corniţe! Cântă:   Am corniţe, am corniţe Mă voi apăra cu ele! Nu-i nimic că încă sunt Tare, tare mititele! Îmi vor creşte mari odată Şi pe Lup de bună seamă Îl străpung într-o clipită, De nimic nu-mi este teamă!   ― Duţu, mie când o să-mi crească corniţe? ― Niciodată, mieluşico. Niciodată! Dacă te-ai fi născut berbecuţ, ar fi fost altceva… ― Atunci… cine o să mă apere? Mi-e tare frică de lup, scânceşte mieluşica. ― Aşteaptă până se va naşte un berbecuţ. El te va ocroti. Eu, de exemplu, numaidecât voi avea grijă de căpriţele mele… ― Ieduţule, până se naşte, până creşte un berbecuţ, hainul de lup o să mă mănânce… ― Vai, mieluşico, nu te întrista… Stai fără de grijă. Ştiu cine o să te apere, o linişteşte ieduţul. ― Cine? ― Maia! Maia e o fetiţă care are cârlionţi ca şi ai tăi. Doar că sunt un pic mai măşcaţi… Şi sunt de culoarea… soarelui. Până a nu veni tu pe lume, eu cu Maia în fiecare zi alergam pe imaş. Vei alerga împreună cu noi! Când e Maia alături nu ne paşte nici o primejdie! ― Duţu, întreabă mieluşica, dar Maia… are corniţe? ― Ce vorbeşti? Fetiţele au cosiţe, nu corniţe. ― Şi cum o să ne apere de lupul cel rău? ― Nu ştiu… Dar o să ne apere! Sunt convins! ― Unde e Maia? Mi-e frică, nu încetează să scâncească mieluşica. Oricând ar putea să apară Lupul. ― Luş, o asigură Duţu, Suru nu va îndrăzni să intre în curte. ― De ce? ― Fiindcă peste curte e stăpân moş Rex. Rex e un dulău cât un lup de mare, însă e blând ca un miel… Sau ca un ieduţ… Dar dacă trebuie, devine mai fioros decât Lupul! ― Am înţeles… Ca să ne apere… şi Maia devine… mai fioroasă ca Lupul? ― Luş, nu vorbi prostii… Ea e un înger. Iat-o că vine… Mieluşica o vede pentru prima dată pe Maia. Maia o ia în braţe, o sărută şi o strânge la piept. Mieluşicăi nu-i mai este teamă. Nu se mai gândeşte la corniţe. ― Înainte de a pleca de acasă, zice Maia, o să vă leg câte un clopoţel. Dacă vă rătăciţi, o să aud clopoţelul şi imediat vă găsesc. Ţie Duţu, îţi voi lega un clopoţel de argint cu lentă albastră. Mieluşicăi – un clopoţel de aur cu lentă roşie. Şi acum – la drum! Dzing! Dzing! sună clopoţeii şi toţi trei aleargă spre imaş. Din urma lor vine gâsca cu şase bobocei. Încheie alaiul puiul lui Rex, căţelul Grivei. ― Tra-la-la, tra-la-la, ce frumos e-afară! ― Ga-ga-ga! Ga-ga-ga! Când e primăvară! ― Dzing, dzing, dzing, dzing, dzing, dzing, mergem la plimbare, ― Unde creşte, unde creşte iarba cea mai mare! ― Ham, ham, ham! Ham, ham, ham! ― Lup rău, fioros! ― Nu-ndrăzni să ieşi din codru ― Căci sunt curajos! cântă cât îl ţine gura Grivei şi mieluşica e fericită. Alături de prietenii săi e în siguranţă. Iar prietenii îi vor fi întotdeauna alături. Şi atunci? La ce-i mai trebuie corniţe?

  Buturugă Poţi să nu-i dai de băut, să nu-i dai de mâncare, dar motanului Buturugă nicidecum nu poţi să-i interzici să cânte. ― Miorlaaau! Miorlaaau! cântă Buturugă de dimineaţă până seara târziu. Cântă când vânează, când munceşte prin gospodărie, ba uneori vecinilor li se pare că motanul cântă chiar şi atunci când doarme. ― Măi Buturugă, măi, îi zice bătrânul gânsac Gagu. Mai taci, bre, din gură că m-ai asurzit cu miorlăitul ăsta al tău. Barem dacă ai cânta şi tu un cântec din alea, care să te ungă la suflet, dar aşa?! Nici tu melodie, nici tu glas… Buturugă, într-o bună zi vom fi nevoiţi să ne luăm lumea-n cap de răul tău. ― Ce pricepi mata, moş Gagu? râde Buturugă. Acum nu se mai cântă ca pe vremea voastră. Dacă vrei să ştii miorlăitul meu azi e la modă. Când o să ajung vestit – te vei mândri că l-ai cunoscut pe Marele Buturugă! Şi iarăşi cântă. Atât doar că un pic mai încet. Până uită că îşi deranjează vecinii… ― Buturugă, îi zice altădată gânsacul, de vrei să auzi o cântare adevărată, scoală-te dimincioară şi ascultă cum cântă priveghetoarea. După asta te vei lăsa de-ale tale. ― Hi, hi, hi, hohoteşte motanul, priveghetoarea? Cine crezi că o mai ascultă în zilele noastre pe leşinătura aia? Nimeni! Poate doar moşnegi de-alde dumneata. Eu sunt adevăratul cântăreţ! Eu! se bate cu lăbuţa în piept Buturugă, apoi continuă să miorlăie cu o şi mai mare râvnă. Toată uliţa e sătulă de o asemenea cântare, totuşi nimeni nu se supără în serios pe Buturugă. Treaba e că el nu e chiar un motan oarecare, cu toate apucăturile sale motăneşti. E drept, uneori e al naibii de şmecher, mai e şi hoţoman. Nu lasă din ce găseşte alături, dar spre deosebire de confraţii săi, Buturugă e nemaipomenit de harnic şi de muncitor. Unde mai pui că e şi săritor la nevoie. Dacă îi trebuie lui Gagu să-i fie umplute căzile cu apă ca să aibă cu ce-şi uda grădina – bineînţeles că Buturugă e cel de le umple. Găinuşa Pic, vecina din dreapta, e îndeajuns să strige: „Buturugă!” că Buturugă e deja cu sacul în spate hăt în vârful dealului, acolo unde-şi învârte morişca zi şi noapte moara de vânt. Se întoarce repede cu făină caldă şi până ce găinuşa trebăluieşte pe lângă plită – câteva ouşoare dispar fără urmă din cuibar. ― Nu sunt vinovat! Nu sunt vinovat! strigă motanul fără să fie întrebat în timp ce gălbenuşul rămas pe mustăţi încă nu e bine uscat. ― Măi Buturugă, măi… oftează găinuşa. Te-aş fi servit oricum… Şi nu se supără. Căci pe Buturugă nu te poţi supăra. Să nu fi trăit Buturugă pe uliţa lor ar fi murit demult cu toţii de foame. Ar umbla şoarecii prin hambare ca la ei acasă. Dar Buturugă are grijă de şoricei şi aceştia nu îndrăznesc să-şi ia nasul la purtare. Doar dulăul Rex mereu e nemulţumit de motan. ― O să vezi, o avertizează el pe găinuşă. Ai prea multă încredere. Acum îţi papă doar ouăle, degrabă însă va da de gustul cărniţei de pui. Să nu-mi zici că nu te-am avertizat… Găinuşa nu-l ia în serios pe Rex. Încrederea ei faţă de motan rămâne neschimbată. De aceea ori de câte ori pleacă undeva îşi lasă odraslele în grija cui credeţi? În grija lui Buturugă. ― Buturugă, glumeşte ea, până mă întorc fă aşa ca puişorii mei, în loc de piu-piu, să nu strige cumva – miorlaaau, miorlaaau! Ne-am înţeles, Buturugă? ― Nici o grijă, răspunde motanul. Mai degrabă vor fura ouă, dar miorlaaau – niciodată! Şi Pic ştie – când va reveni, puişorii vor fi sătui, odihniţi, adăpaţi, bine îngrijiţi. Şi atunci? Ce pretenţii poţi să ai? Într-o dimineaţă de primăvară, moş Gagu, se trezi cu o mare dispoziţie. Soarele strălucea, era cald, iarba încolţise, caisul de lângă prispă se acoperi de floare. Trecuse o iarnă grea şi pentru prima dată în viaţă, lui Gagu îi veni cheful să cânte. ― Ga! Ga! Ga! cântă gânsacul din toată inima şi brusc se dumeri. Măi, măi, măi, se miră Gagu. Iată de ce motanul o ţine tot într-un cântec. Buturugă are mereu dispoziţie. Altfel l-ai auzi doar mieunând. ― Moş Gagu! îl strigă găinuşa care tocmai trecea pe alături. Abia de am scăpat de miorlăitul lui Buturugă, că ai pornit mata cu gâgâitul. Ce se petrece, moş Gagu? Pe uliţa noastră – doar cântăreţi. Mai rămâne să înceapă Rex cu „ham, ham”! Şi… orchestra e gata! ― Cum?! sări speriat moş Gagu. Buturugă nu mai cântă? Asta-nseamnă că nu are dispoziţie! O fi păţit ceva?! Buturugă! strigă el. Unde eşti, Buturugă?! ― Sunt aici, apăru imediat lângă gard Buturugă. Să te ajut cu ceva, moş Gagu? ― Vai de mine, se bucură gânsacul. Ce-ai păţit dragul meu, că nu te aud? ― Nu am păţit nimic, răspunse un pic întristat Buturugă. Atâta doar, că nu-mi arde de cântat… Am altele de făcut. Adineauri am început să-mi sap grădina. ― Buturugă, pe mine nu mă minţi. Recunoaşte, de ce nu ai dispoziţie? ― Nu am şi basta… Pe scurt, moş Gagu, nici un cântec nu sună cum trebuie dacă nu e acompaniat de un instrument muzical. Nu mă mai auzi până nu-mi cumpăr un acordeon. ― Un acordeon? râse cu poftă gânsacul. D-apoi un acordeon în zilele noastre costă o avere. De unde o să scoţi tu acordeonul, Buturugă? ― Din pământ, moş Gagu. Din pământ… Şi Buturugă îşi căută de treabă. Îşi săpă toată grădina, până şi ograda o săpă, lăsând doar o cărăruşă îngustă. Apoi pe pământul proaspăt afânat presără multe, multe semincioare. Spre sfârşitul primăverii ograda şi grădina lui Buturugă erau toate în floare. Cei de pe uliţă rămaseră stâlpi de mirare. Nu mai văzuseră atâta frumuseţe. ― De unde ai găsit, Buturugă, asemenea flori? Ce ai de gând să faci cu ele? nu mai conteneau cu întrebările. Buturugă ştia ce are de făcut. Pentru început dărui fiecărui vecin câte o floare. Lui Rex îi dărui o floare albă, semn de pace şi bună înţelegere. Rex, supărat, bosumflat ca de obicei, refuză, dar floarea era atât de minunată că până la urmă o luă. Totuşi nu se abţinu să nu mârâie: „Nu te cred eu, Buturugă. Nu eşti tu cel care pari a fi… Odată şi odată îţi vei arăta adevărata faţă.” Dar ce-i păsa lui Buturugă de ceea ce crede Rex? Fără să piardă din timp, încărcă două panere cu flori şi – fuga la târg. Mare minune. Cine a văzut vreodată un motan, un motan adevărat care vinde flori? Imediat se făcu coadă la florile lui Buturugă şi în câteva minute, în loc de flori, motanul se pomeni cu un şumuiag de bani. Bucuros, luă banii şi alergă la un magazin cu instrumente muzicale. Acasă se întoarse cântând la acordeon: Drâmba, drâmba, drâmba, drâmba, miorlaaau, miorlaaau! Din acea zi vecinii lui Buturugă trăiau într-o veselie. Începură să le placă acordeonul. În zilele de sărbătoare se adunau în ograda lui Buturugă, dănţuiau, cântau şi viaţa le părea frumoasă. Într-o altă dimineaţă de primăvară, moş Gagu iar se trezi cu o dispoziţie bună şi cu un chef nebun de cântec. ― Ga! Ga! Ga! cântă Gagu şi brusc îşi aminti că de câteva zile nu-l mai aude pe Buturugă. Aoleu! se îngrijoră el. O fi păţit ceva? Alergă la casa motanului. Găsi uşile larg deschise, iar de Buturugă – nici pomină. ― Pic, o întrebă gânsacul pe găinuşă, nu ştii pe unde umblă Buturugă? ― A plecat, răspunse cu tristeţe găinuşa. Gata… Nu-l mai auzim cântând. ― Cum să plece, Pic? Ce ne facem? Cine ne scapă de şoareci? ― A venit, continuă găinuşa, mi-a adus acordeonul şi m-a rugat să i-l păstrez. A zis că se va întoarce… Doar că nu ştie când… În ceea ce priveşte şoarecii, s-a înţeles cu un confrate de-al său. Ăla, la fiecare sfârşit de săptămână, va da o raită prin hambarele noastre. Aşa că nu-ţi fă griji… ― Pic, cum să nu-mi fac griji? Fără Buturugă ne vom topi de tristeţe. Ce ne facem, Pic? Ce l-o fi apucat? Eh… Nici măcar nu şi-a luat rămas bun. Un motan tot motan rămâne… ― A spus că alături de noi îl roade plictiseala… Şi că dacă mai rămâne niciodată nu va ajunge mare. ― Mare ce? ― Mare artist, bineînţeles. Căci asta vroia. Să-l cunoască şi să-l asculte o lume. ― Artist? se alătură discuţiei flocosul câine Rex. Nu mă faceţi să râd. V-aş spune eu ce o să ajungă motanul. Mai bine însă tac. Chiar nu aveţi altceva de făcut decât să bociţi după Buturugă? Căutaţi-vă de treabă, dragii mei! Dar oricât nu şi-ar fi căutat de treabă, după plecarea lui Buturugă, pe uliţă se instală un soi de tristeţe care se întindea şi se întindea ca un mucegai. Fiecare se închidea în căsuţa sa, rămânând faţă-n faţă doar cu propriile nevoi. Apoi ca să fugă de atâta tristeţe – mulţi îşi lăsară casele şi se duseră în lume. Puii găinuşei Pic plecară primii. Găinuşa rămase singurică, cu inima frântă, cu sacii plini cu grăunţe pe care nu mai avea cine să-i încarce în spate şi să-i ducă la moară. În fiecare seară ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului. ― Degeaba aştepţi, Pic, o zădăra răutăciosul Rex. Nu se vor întoarce. Eşti singură, Pic. De altfel ca şi mine, ca şi Gagu… Atâta doar că noi nu am avut niciodată pui. ― Se vor întoarce, Rex, răspundea găinuşa, însă în adâncul sufletului nici ea nu credea în ceea ce zice. Căsuţele păreau că plâng de atâta pustietate. ― Nu e adevărat că o casă e piatră şi atât… O casă e vie şi are suflet, zicea uneori găinuşa. O casă părăsită e ca un bătrân singuratic căruia nu-i rămâne decât să stea pe gânduri şi în mintea căruia se perindă, rând pe rând, firul amintirilor, a unei vieţi trecute pe care nimeni nu o poate readuce înapoi. Uneori, tristeţea şi singurătatea, dacă sunt de scurtă durată, te fac pur şi simplu să iei viaţa mai în serios, îşi zicea găinuşa Pic. Dar dacă aceste două stări persistă atunci ele devin distrugătoare. Şi fiindcă nici una, nici cealaltă nu dispărea de pe fosta uliţă a motanului Buturugă, aveai senzaţia că uliţa a murit. Şi doar fumul subţire ieşit din unele hogeaguri în nopţile friguroase de iarnă îţi dădea senzaţia că vieţuieşte cineva pe acolo. Pic trăia cu speranţa că într-o bună zi puişorii ei se vor întoarce acasă. De aceea casa îi era mereu primenită, iar pe masă în fiecare seară aburea un clit de plăcinte. Plăcintele se răceau, găinuşa le împărţea lui Gagu, lui Rex, în timp ce puişorii continuau să rămână prăpădiţi prin lume. Într-o noapte cu furtună un fulger hoinar nimeri direct în acoperişul casei găinuşei. Biata de ea reuşi să alerge afară doar cu acordeonul lui Buturugă în braţe. A doua zi un cer limpede, albastru, un soare cald şi strălucitor priveau nepăsători la o biată găinuşă împietrită lângă un morman de cenuşă. ― Pic, îi zise bătrânul gânsac Gagu. Vino să trăieşti în casa mea. E loc îndeajuns. Însă dacă nu doreşti, atunci treci în casa lui Buturugă. Sunt convins că nu ar avea nimic împotrivă. ― Nu, Gagu, îi răspunse cu tristeţe găinuşa. Voi rămâne aici. Când mi se vor întoarce puii vor deschide anume această portiţă. Fiecare fiinţă vie, Gagu, trebuie să aibă trei lucruri ale sale: viaţa, puii şi cuibul său. Altfel pentru ce să trăieşti? Îmi voi construi un alt cuib. Aici, alături de mormanul de cenuşă… Această cenuşă nu e altceva decât nişte amintiri arse. Pe care trebuie să le învii. Şi Pic se puse pe treabă. Pentru început îşi ridică un şopron pe care îl acoperi cu frunze de brusture. Şi fiindcă nu mai avea bani pentru mai mult – porni să adune sub şopron saci cu grăunţe, pe care le strângea cu mare migală de pe mirişte. ― Voi vinde grâul, îşi zicea Pic, iar pe banii adunaţi îmi voi cumpăra cele necesare pentru casă. Până-n iarnă casa va fi gata. Într-o zi, intrând cu sacul în spate pe portiţă, văzu pe cineva în ogradă. ― Nu mă recunoşti, Pic? întrebă domnul din faţa sa. ― Buturugă? Chiar tu să fii, Buturugă? ― Eu, eu. Hai, lasă sacul. Spune-mi cum o duci? Ce s-a întâmplat că nu mai ai casă? ― E o istorie… A fost să fie… Asta e… În schimb acordeonul nu a păţit nimic. ― Îţi mulţumesc pentru acordeon. Trec altădată să-l iau. Ai nevoie de ajutor, Pic? ― Nu, mă descurc… Spune-mi, Buturugă, întrebă găinuşa, ai ajuns mare artist? ― Mare artist? Ha! Ha! Ha! râse cu poftă motanul. Am ajuns mare, Pic. Doar că nu artist. Sunt un mare bogătan. Sunt foarte bogat. Acum, la banii pe care îi am, doar să vreau, nu mă costă nimic să mă fac artist. Însă nu am timp pentru asemenea fleacuri. Poate… la bătrâneţe. Cine ştie… Rămâi cu bine, Pic. Buturugă plecă şi uliţa învie. Cel puţin aveau ce discuta. ― Cu pălăria aia oribilă, în cizmele alea roşii, motanul vostru arată ca o paiaţă, zicea cu răutate bătrânul Rex. Doar pălăria costă o avere şi la câte ouă ţi-a păpat, Pic, putea să-ţi aducă măcar un căpeţel de aţă. ― Îmi închipui că bogăţia l-a făcut să fie zgârcit, zicea cu mai puţină răutate moş Gagu. ― Orice-aţi zice – a muncit pentru toate pe care le are, sărea în apărarea lui Buturugă găinuşa. A ajuns bogat datorită minţii şi mucii sale. Şi nu doar… ― Of, of, of, ironiza Rex. De parcă eu şi cu tine nu muncim. Sau suntem nişte proşti. Dar cu ce ne-am ales? Cu nimic. Şi ştii de ce? ― De ce? ― Fiindcă nu avem noroc. Şi nu suntem atât de şmecheri ca Buturugă. Plus că Buturugă, îl ştim cu toţii ce poamă e. ― Lasă, moş Rex… Pentru a fi bogat nu te ajută nici mintea, nici munca, nici norocul, dacă nu ai îndrăzneală, dorinţă şi putere să rişti. Aşa cred eu… ― Doamne, cu ce te-o fi cucerit Buturugă ăsta că-l aperi atât? ― Cu nimic… Doar că… nu-mi place să judec. Ca şi mai înainte, Găinuşa Pic, toată ziulica aduna boabe de grâu, iar seara ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului. ― Vin? întreba Rex. ― Nu, răspundea ea cu tristeţe. Într-o zi, întorcându-se de la muncă, văzu că în şopron nu mai e nici un săculeţ. Cineva îi fură munca de o vară. Dispăruse şi acordeonul. Acum nu-i mai rămânea decât să le lase pe toate în urmă şi să pornească pe drumuri. ― Voi pleca, îi zicea ea lui Gagu. Voi pleca să-mi caut puii. Poate umblând aşa hoinară, într-o bună zi voi da de bieţii mei puişori. ― Eşti nebună? se sperie Gagu. Unde să te duci? Nu vezi? Degrabă e toamnă. Până la iarnă a rămas te miri ce. Nu pleca, te rog! Te vei prăpădi, ştii bine. Şi totuşi, într-o dimineaţă Pic privi cu tristeţe la grămăjoara de cenuşă de sub şopron apoi, cu o bocceluţă în spate, merse încet spre capătul uliţei. Privirile ei erau îndreptate doar înainte. Nu avea curajul să privească în urmă. Când ajunse la ultima casă se opri. Din ogradă se auzea un acordeon. Îl zări pe Buturugă. ― Intră, Pic, îi vorbi Buturugă. Nu-ţi fie teamă. Nu trebuie să pleci de pe uliţa ta. Priveşte! Toţi săculeţii cu boabe sunt aici, la adăpost. Sub acest şopron, în care niciodată nu va pătrunde picătură de ploaie, te-am aşteptat să vii şi te rog să mă ierţi că le-am făcut pe toate fără permisiunea ta. Dar, Pic, ştii bine că nu ai fi reuşit să-ţi ridici o căsuţă de una singură. Ar fi venit ploile şi din şopronul tău şubred s-ar fi ales praful. Aceasta e casa mea. Ştiu, nu vei fi de acord să rămâi pentru totdeauna. Dar până îţi construiesc o nouă căsuţă în ograda în care nu doar tu ţi-ai petrecut o bună parte din viaţă, ci şi eu – te rog nu refuza… La câte ouă dulci şi gustoase ţi-am păpat – ceea ce vreau să-ţi ofer acum nu e un dar. Îţi întorc o veche datorie. Atât… Şi îţi mai promit ceva. Pe uliţa noastră va răsuna din nou muzica. Şi într-o bună zi puişorii tăi se vor întoarce acasă. Crede-mă. Nu sunt vorbe aruncate în vânt… O să mă ţin de cuvânt. Ce zici, Pic?

Buchet Buchet a venit pe lume la sfârşitul toamnei, într-o zi neobişnuit de geroasă. Luându-l de lângă cuşca căţelei aproape îngheţat, bunicul l-a adus în casă. ― Vai de mine! A plesnit din palme bunica. Nu are zile! Apoi l-a învelit într-o şalincă groasă de lână. Buchet însă s-a încăpăţânat să trăiască. Foarte curând şi-a venit în fire. Toată iarna a petrecut-o într-o cutie mare de carton aşezată lângă sobă. Bunicul şi bunica îl hrăneau cu biberonul ca pe copilaşii cei mici. Dintr-o fiinţă neputincioasă, căţeluşul s-a prefăcut într-un ghemuleţ pufos cu pielcica neagră presărată cu pete mari, albe, pentru care a şi primit numele de Buchet. ― Cum o mai duci, Buchet? îl întreba bunicul ori de câte ori se întorcea de pe undeva. Buchet scutura bucuros din codiţă şi ochii lui negri scânteiau de deşteptăciune. Va fi un câine vrednic, zicea cu mândrie bunicul mângâindu-l uşurel pe blăniţă. Abia când a venit primăvara, Buchet a ieşit pentru prima dată în curte. Nu-şi închipuise că lumea poate fi atât de mare. A început să scheaune speriat, dar bunicul l-a liniştit: ― Hai, nu fi prostuţ. Aceasta îţi este gospodăria. Deprinde-te. Va trebui să o păzeşti. Iat-o şi pe maică-ta, care te-a adus pe lume… Maică-sa părea că nu vrea să ştie de el. A ieşit din cuşcă mârâind nemulţumită: ― Hâr-r-r, hâr-r-r, de unde te-ai luat? Cine eşti? Buchet a privit-o mirat un timp, apoi, plictisindu-se, a plecat să dea o raită o prin gospodărie. Pe moment cunoştinţa lor a luat sfârşit. În scurt timp căţelul s-a acomodat cu ograda. Bunicul i-a meşterit o căsuţă din lemn cu o uşiţă rotundă, i-a aşternut un mănunchi de paie, deasupra a pus un covoraş şi l-a adus la noua sa locuinţă. Căţelul s-a întristat. Nu i-a plăcut căsuţa. Mult mai dragi îi erau orătăniile ce mişunau prin curte. Toată ziulica Buchet a umblat nestingherit printre ele. Nimeni însă nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Dar când pe neaşteptate s-a ivit motanul vecinilor şi în ogradă s-a pornit un piuit, un cotcodăcit infernal, Buchet şi-a dat seama că e de datoria lui să asigure securitatea păsăretului. S-a aruncat ca un nebun asupra oaspetelui nepoftit. L-a hămăit cu glăsciorul său subţirel, l-a fugărit într-atât, încât bietul motan nu ştia pe ce cărare să apuce. În felul acesta Buchet şi-a câştigat pentru mult timp înainte încrederea şi autoritatea vietăţilor din curte. ― Măi da e vrednic, e vrednic nu şagă căţelul nostru, a zis cu mândrie bunicul. Ştiam eu că aşa va fi… Seara Buchet a fost adus din nou la căsuţă. Dar spre surprinderea buneilor, căţeluşul s-a încăpăţânat să rămână pe noapte acolo. Pe la cântatul cocoşilor cineva porni să zgreapşăne uşa. Era Buchet. Bunicii i s-a făcut milă şi l-a lăsat să între. Bunicul însă a fost foarte ferm: ― Nici nu te gândi, Buchet, a zis el. De acu’ înainte îţi vei duce traiul în curte. Că doar nu eşti un câine din ăia alintaţi, de pe la oraş… Şi iată-l pe Buchet petrecând prima sa noapte de primăvară într-o locuinţă nouă. Cerul, presărat cu o mulţime de steluţe mici şi strălucitoare, îi dădea fiori. Când s-a ivit luna mare, rotundă şi razele ei blânde, cuminţi au alunecat peste coroanele copacilor înfloriţi – lui Buchet i-a venit inima la loc: ― Să ştii că nu e chiar atât de rău… Doar cărăbuşii care făceau mare zarvă bâzâind fără încetare printre florile de cireş îl mai deranjau. Uneori îl înspăimântau umbrele copacilor ce se clătinau la cea mai mică adiere de vânt, în rest misterul acelei nopţi i-a rămas pentru totdeauna ca o amintire frumoasă. A înţeles că noaptea îşi are viaţa ei, iar el face parte din acea viaţă. Somnul l-a prins abia spre dimineaţă. Visa un vis frumos când măcăitul raţelor, cotcodăcitul găinilor ridicate odată cu zorii l-au trezit. ― Piu, piu, piu! au alergat spre el o mulţime de ghemotoace aurii. Scoală, Buchet! E păcat să dormi când răsare soarele! O astfel de privelişte nu o vede orişicine! Buchet a deschis ochişorii plini încă de vise şi pentru întâia oară a văzut măreţia unui răsărit de soare. Din acea clipă a hotărât ferm că locul său e afară. Căţeluşul avea ce avea cu bunicul. Oriunde ar fi plecat – Buchet se pomenea alături. ― Ham, ham, ham, scârţâia el cu glăsciorul său subţire, ia-mă cu tine, bunele! Bătrânului i se părea că-i vede lacrimi în ochi. ― Bine, bine, i se înmuia lui inima, să mergem! Aproape tot restul vieţii câinele l-a însoţit peste tot. Când am venit să ne petrecem vara la bunici, Buchet ne-a întâmpinat ca pe nişte străini. A lătrat, a lătrat, dar de îndată ce bunica a alergat şi ne-a îmbrăţişat – şi-a dat seama că suntem de-ai casei. Ne-a lăsat în pace. Şi-a făcut culcuş în căpiţa cu fân şi a stat acolo supărat, cu capul pe lăbuţe toată ziulica. Uneori, din ascunzătoare, ne privea pe furiş. Era gelos. A doua zi uitase de supărare. Ne-am împrietenit foarte repede. Ne împăcam de minune. Îi arătam fel de fel de ghiduşii. Îl învăţam să sară coarda. Eu şi frate-meu eram foarte fericiţi că ne găsisem un prieten atât de devotat şi de sârguincios. ― Bravo, Buchet, bravo! îl lăudam noi, iar el, mulţumit, ni se gudura la picioare. Îi plăcea să fie lăudat. Şi totuşi cât pe ce să stricăm prietenia. În fiecare seară înainte de culcare ne aşezam încălţămintea pe scările de la întrare, lângă uşă. Dormeam până dimineaţa târziu. În schimb Buchet se trezea odată cu găinile. Alerga cât alerga aşteptându-ne, apoi plictisindu-se – venea şi se aşeza pe încălţămintea noastră. Ne aştepta până ieşeam din casă. Când în sfârşit deschideam uşa – se prefăcea că nu ne observă. ― Hai, Buchet, îl rugam, scoală! Dă-ne voie să ne încălţăm… Degeaba. Rămânea surd şi mut. Şi abia când apărea bunica cu o nuieluşă – Buchet ne elibera repejor pantofiorii. Într-o dimineaţă lângă uşă nu am mai găsit zare de pantof. Şi căţeluşul parcă intrase în pământ. Apoi l-am observat. Cu o mutră nevinovată dormea sub căpiţa de fân. ― Unde ne e încălţămintea? l-am întrebat. Ţi-ai găsit… Nici gând să ne răspundă. Eram foc de supăraţi. Am cotrobăit toată ograda. Un pantof l-am găsit lângă cuşca căţelei. Altul – tocmai lângă poartă. Una din sandalele mele – morsocată, aproape fărmată – am găsit-o în gogineaţa purcelului. Cealaltă – nicăieri. ― Buchet, am pornit să-l rog, dă-mi sandala! Arată-mi, spune-mi, unde ai ascuns-o?! ― Priveşte! a strigat fratele meu, isteţul ăsta doarme pe sandala ta! I-am sucit un pic urechiuşele. Să ţină minte cum e să ne facă necazuri. Dar nu a prins la minte. Ba chiar într-o zi a întrecut măsura. Au dispărut ciupicii bunicăi. Tărăboi prin toată ograda. Bunica mâniată-foc. ― E prea de tot! A strigat ea. Prind căţelul şi-l pedepsesc! Buchet! Buchet! Unde eşti?! L-a chemat ea. Vino încoace! Nebănuind nimic, bunul nostru prieten a alergat în întâmpinarea bunicii şi ca de obicei şi-a înfipt dinţişorii în fusta ei largă. ― Hâr-r-r-r! Hâr-r-r-r! ― Din ăştia îmi eşti? l-a ameninţat bunica. Degeaba te guduri. Degeaba te linguşeşti. Nu te mai iert. Vei sta legat de acu’ înainte, că prea îţi faci de cap! Ca toţi căţeii! Cât am rugat-o pe bunica să-l ierte, să nu-l lege… Nu s-a lăsat înduplecată. Ni se frângea inima văzându-l cum se zbate să-şi elibereze gâtul din prinsoare. Ne implora cu ochii să-l ajutăm, dar bunica era mereu cu ochii pe noi. Nu puteam să facem nimic. Peste un timp sărmanul s-a liniştit. S-a împăcat cu soarta. ― La urma urmei, ne consolam şi noi, acesta e destinul oricărui căţel de la ţară… Abia când a venit bunicul Buchet şi-a dat seama că-i veni şi lui salvarea. Văzându-l atât de necăjit bunelul şi-a pus mâinile-n cap. L-a dezlegat imediat apoi a strigat-o pe bunica. ― Mărioară! a zis el pe un ton sever pe care nici nu bănuiam că îl poate avea. Să nu îndrăzneşti, femeie, vreodată să te atingi de Buchet! Eu hotărăsc dacă trebuie legat sau nu. Poate chiar îi voi permite să stea liber toată viaţa. Ai înţeles, Mărioară? ― Da, a răspuns bunica ca o şcolăriţă. ― Nu vezi, a continuat bunicul liniştindu-se, e încă un ţânc, un pui. Lasă-l să-şi trăiască copilăria. O bucurie imensă peste Buchet. Ce dulce e libertatea. Alerga ca un nebun. Într-un târziu, obosit dar fericit, s-a oprit lângă scăunaşul pe care se odihnea bunicul. ― Na, Buchet, i-a întins bătrânul piciorul. Muşcă. Nu-ţi fie teamă. Îţi dau voie. Hai, muşcă! Buchet, ne-a explicat bătrânul, e asemenea copilaşilor mici. Îi cresc colţii. Şi vrea să muşte. Şi muşcă tot ce întâlneşte în cale. În felul acesta îşi întăreşte colţii. Iar colţii, unui câine, îi sunt de mare folos… Din ziua aceea Buchet nu s-a mai atins de încălţămintea noastră. Îi întindeam câte o nuieluşă pe care o rodea până se sătura. Dar ca şi odinioară – în fiecare dimineaţă îl găseam aşteptându-ne răbdător lângă uşă. Un căţel nemaipomenit acest Buchet… Mulţi ani după aceea ne-am petrecut vacanţele la bunici. Nu ştim cum se făcea, dar atunci când soseam Buchet ne ieşea în întâmpinare cu mult înainte de a fi aproape de casă. Ne simţea de departe. Cunoştea drumul până la staţie şi bunicul zicea că deseori în timpul anului mergea până acolo. Se întorcea singur şi o vreme rămânea trist. Era trist şi atunci când ne petrecea. Alerga înaintea noastră şi dacă ne opream – se oprea şi el. ― Mergi, Buchet, glumeam noi. Opreşte autobusul! Şi Buchet alerga. Până ne urcam – Buchet stătea ferindu-şi privirile, de parcă nu dorea să-i vedem tristeţea din ochi. Autobusul pleca, iar prietenul nostru rămânea pe loc. Îi fluturam din mâini, apoi îl vedeam alergând pe drumul ce duce spre casă. ― Du-te, Buchet, du-te… îi şopteam. Nu-i lăsa singurei pe bătrâni. Bunul şi credinciosul nostru prieten… Terminasem liceul, apoi facultatea. Veneam tot mai rar în satul de baştină a părinţilor noştri. Şi totuşi măcar odată pe an găseam timp să-i vizităm pe bunici. Într-un an am venit singură, fără fratele meu. Aşteptam să-mi iasă Buchet în întâmpinare dar Buchet nu apăru. Acasă era doar bunica. Primul lucru pe care am întrebat-o a fost unde e bunicul şi Buchet. Am auzit o istorie tristă care m-a cutremurat. În vara aceea bunicul păzea harbujii de pe deal. Îşi ridicase o colibă în mijlocul harbuzăriei, avea cal, căruţă şi în fiecare vineri încărca căruţa cu harbuji şi venea acasă. Când se întorcea – Buchet se lua din urma căruţei. Bunicul îl alunga, dar într-una din zile, crezând că Buchet l-a ascultat, nu a luat seama şi abia ajuns la colibă nu reuşi să-l deshame pe Murgu că hop şi Buchet alături. Sărmanul câine. Alergase zece kilometri, cum să-l mai cerţi? Astfel Buchet a rămas să-şi petreacă zilele şi nopţile în câmp împreună cu bunicul şi cu Murgu. Bunicul vorbea, Buchet asculta. Alături foşnea pădurea, deasupra se deschidea cerul. Bătrânul povestea întâmplări, pătărănii din tinereţile sale. Îi povestea despre acea porţiune de pământ pe care stăteau ei acum şi care se numea La Cneazu. Bunicul de felul său era o fire visătoare şi poate că atunci mai mult ca oricând realiză că şi el, şi Buchet, şi Murgu, şi pădurea, şi acei pepeni verzi, rotunzi şi copţi, sunt mici, mici părticele din ceea ce se numeşte natură. Aceleaşi istorii ni le-a povestit şi nouă când eram mici. Adesea îi plăcea să spună că orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul şi soarta sa pe pământ. Soarta lui Buchet a luat o întorsătură dramatică în ziua când bunicul a venit acasă lăsându-l singur cu Joienica, viţeluşa pe care bunicul o adusese la colibă şi pe care o priponea la marginea pădurii ca să pască iarbă. ― Să ai grijă de Joienica, i-a poruncit bunicul câinelui. Până diseară mă-ntorc. Să fii cuminte, am nădejde în tine! Dar ca să fie sigur că totul va fi bine l-a rugat şi pe un vecin care avea colibă nu departe să arunce câte o privire din când în când spre Joienica. Mai târziu vecinul i-a povestit că o haită de câini sălbatici a atacat viţeluşa. Dar până să ajungă el – Buchet a fugărit haita şi a dispărut în pădure. Şi… nu s-a mai întors. ― Cred că l-au sfâşiat animalele alea sălbatice, porni să plângă bunica. Bietul nostru Buchet, se linişti ea. Nu ştiu, poate greşesc, dar inima-mi spune că trăieşte… Şi dacă trăieşte, mai devreme sau mai târziu se va întoarce acasă… Vai de mine! Strigă bunica. Să deschidem poarta! Vine Ion! Nemaipomenită bunica mea. Cunoştea până şi sunetul roţilor de la căruţa lui Ion al ei… Murgu întră în ogradă şi nu vă închipuiţi cât de mare ne-a fost bucuria şi mirarea când pe o căpiţă de lucernă, înconjurat de pepeni verzi, l-am văzut pe Buchet. Ne-am repezit să-l îmbrăţişăm. Îi mângâiam blana sfâşiată temându-mă să-i ating rănile, încă necicatrizate. ― Buchet, îi ziceam, fii tare! Rezistă! Ne privea cu o bucurie imensă. Nu era necesar să ne vorbească pentru a înţelege ce se petrece în sufletul lui. Nu avea cum să alerge de pe căpiţa de fân, să vină să se gudure la picioarele noastre. La un moment dat a închis ochii, şi-a lăsat capul pe lăbuţe şi a rămas un timp nemişcat. M-am gândit că în felul acesta îşi ascunde lacrimile. Lacrimi de bucurie. Vroia să rămână dârz până la capăt. ― E un erou, a zis bunicul cu tristeţe. Un adevărat erou. Şi nici măcar nu ştie de asta… Cei drept, adevăraţii eroi niciodată nu realizează cine sunt ei de fapt. Mă simt vinovat. Nu trebuia să-l las singur… dar a salvat-o pe Joienica. Aproape două săptămâni a lipsit… Nu a avut nici hrană, nici apă. Şi totuşi, aşa rupt de dihănii, a găsit voinţă şi putere. S-a târât, a mirosit drumul şi acum câteva ore l-am auzit abia schelălăind lângă colibă… Bunicul l-a luat în braţe pe Buchet şi l-a dus în căsuţă. Câteva luni a avut nevoie Buchet de îngrijirea bunicilor, până să se pună pe picioare. Aproape că devenise acelaşi. Doar că şchiopăta de un picior. Nu mai putea să alerge şi în ochi îi apăruse un soi de tristeţe pe care n-o mai observasem altădată… Mai fusesem pe la bunici. Buchet nu mă mai petrecea ca odinioară până la staţie. Ultima dată m-a privit de parcă îşi lua rămas bun. L-am mângâiat iar el şi-a întors privirea. ― A îmbătrânit bietul nostru Buchet, a oftat bunicul. Ce să-i faci… Bătrâneţea vine fără să întrebe… Mda… Toţi trei îmbătrâniseră… Mai aproape de iarnă Buchet iarăşi s-a îmbolnăvit. Buneii l-au adus în casă. Au petrecut iarna împreună. Spre primăvară câinele a ieşit afară. Era o fiinţă care iubea şi preţuia libertatea. Buchet a plecat de printre noi într-o noapte când cărăbuşii făceau mare zarvă prin florile de cireş, iar cerul presărat cu stele nu mai speria pe nimeni. ― Orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul său pe pământ, ne spunea adesea bunicul. O floare înfloreşte, se stinge şi în scurta sa viaţă aduce multă bucurie, frumuseţe şi parfum. Şi aceasta îi este menirea şi rostul. Buchet a fost un izvor de credinţă, de dragoste necondiţionată. Ne-a iubit fără să ne ceară ceva în schimb. Viaţa lui a avut un rost frumos pe pământ. Niciodată nu-l vom uita. Un suflet nemaipomenit. Bunul şi dragul nostru Buchet… Bunul şi scumpul nostru prieten…

Telescopul   ― Buchet, trezeşte-te! Te rog, nu dormi! Cocoşelul îl atinge cu aripa pe prietenul său. ― Lasă-mă, Rigu, mârâie căţelul. Nu vezi? Dorm… ― Buchet, se enervează cocoşul. Dacă în noaptea asta iarăşi se va strecura Roşcovana şi va dispărea vreo moţată sau şi mai rău, doamne fereşte, voi dispărea eu… Îţi dai seama? Găinile trebuie să aibă cocoş. Dacă se întâmplă acest lucru, fii convins, mâine dimineaţă stăpâna te va alunga de la casă. ― Foar-r-r-te bine! Foar-r-r-te bine! sare în picioare Buchet. În sfârşit voi fi liber! ― Liber? se miră Rigu. Ştii ce înseamnă pentru un căţel ca tine să fii alungat de la casă? ― Înseamnă că nu voi mai avea lanţ şi că voi face tot ce îmi va trăsni prin cap. ― Greşeşti, Buchet. Un căţel alungat devine un căţel vagabond. ― Ce înseamnă vagabond? întreabă curios Buchet. ― Înseamnă că în ograda noastră nu vei mai fi primit. Şi nici într-o altă ogradă. Nimeni nu îţi va da de mâncare sau apă de băut. Vei dormi sub cerul liber, bătut de ploi şi de vânt. Iarna vei îngheţa de frig şi nimeni nu îţi va oferi un adăpost. Nu vei avea nici măcar o coajă de pâine. Vei răscoli prin gunoaie ca să nu mori de foame. Te vei ruga de oameni să te ia la ei, dar vei întâlni oameni răi care te vor bate, te vor hărţui… Câinii, Buchet, sunt făcuţi să-şi slujească cu credinţă stăpânii. ― Eu îmi slujesc cu credinţă stăpâna, se ridică speriat din culcuş Buchet ― Da? Exclamă cocoşul. Atunci de ce nu erai lângă poiată două nopţi în urmă? Roşcovana mi-a furat cea mai frumoasă puicuţă. Cea mai frumoasă… ― Iartă-mă, Rigu, mârâie Buchet. Nu mi-am dat seama că ar putea să se întâmple o asemenea nenorocire… Am lipsit doar puţin. Iartă-mă! ― Şi totuşi unde ai fost? ― Răsărise Luceafărul. Am alergat la prietena mea să il arăt. ― Priveşte Rigu! strigă brusc Buchet. Vezi?! Acolo sus? Steluţa aia strălucitoare? E Luceafărul! A răsărit Luceafărul! ― De unde ştii? ― Ştiu… De fapt Luceafărul nu e o steluţă. E o Planetă… I se zice Venera… Iar acolo vezi? Patru steluţe, două câte două? Şi încă trei care stau în rând? Acela e Carul Mare! ― Ce frumos, e încântat cocoşul. Buchet, eşti un căţel extraordinar. Cum de cunoşti atâtea? ― Cum, cum, răspunde nu fără mândrie Buchet. Îţi spun. Dar să rămână secret! Bine? ― Bine, Buchet. Tacu mă cheamă. ― Atunci fii cuminte şi ascultă, se apropie căţeluşul de urechea lui Rigu. În nopţile cu lună şi stele, zice el, Nicu, băieţelul stăpânei, după ce toţi adorm, se strecoară din casă cu un telescop. Mă urc cu el pe coteţ şi privim împreună stelele. Tare e frumos cerul privit prin telescop… Nicu îmi povesteşte o mulţime de lucruri. De la el le cunosc pe toate. ― Ce e ăla telescop? întreabă Rigu? ― Telescop? Cum să-ţi zic? Trebuie să-l vezi. Te voi chema numaidecât. Data viitoare când va ieşi Nicu. Acum vreau să dorm. Mi-e somn… Ah, cască Buchet. Aşa se întâmplă de fiecare dată când stăpâna mă leagă cu lanţul… Dorm de ciudă, de necaz… ― Buchet, te-am rugat… Nu dormi! Nu vei observa când se va furişa Vulpea. ― Ce să fac, Rigu? Crezi că-mi place să dorm? Somnul mă doboară pe nevrute. Dar… Ştii ceva? Ia să-mi spui, nu ai observat cumva pe la ce oră se plimbă vulpea pe lângă coteţ? ― Bineînţeles că am observat. Exact pe la miezul nopţii. O simt de departe. Dacă îi amestecă ceva sau cineva, atunci se retrage. Se întoarce pe la ora trei, după miezul nopţii. Şi dacă nici atunci nu reuşeşte să fure, reapare pe aproape de zori. Când şi câinii şi stăpânii dorm. Somnul de dimineaţă, ştii, e cel mai dulce. ― Adevărat, e de-acord Buchet. E foarte dulce. Mai ales după ce o noapte-ntreagă stai de veghe… Rigu, zău că nu vreau să dorm. Şi nici să devin vagabond nu vreau. Trezeşte-mă, Rigu, te rog! Înainte de a veni Roşcovana. ― Cum? e nedumerit cocoşul. ― Cum, cum… se scarpină după ureche Buchet. Cântă-mi de exemplu. Uite-aşa: Cu-cu-ri-gu-Rigu! Cu-cu-ri-guuu-Rigu! Mă voi trezi numaidecât. ― Dacă zici… Voi cânta… Precis că te trezeşti? ― Bineînţeles, Rigu! La glasul tău mă trezesc! Nu te îndoi nici o clipă! ― Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-ri-guu-Rigu! cântă cocoşul exact după miezul nopţii. ― Ham, ham, ham! Sare Buchet şi aleargă pe lângă uşa coteţului. ― Unde e Vulpea?! Unde e?! Că o sfâşii tot acu! Cocoşii de prin mahala îl aud pe Rigu şi cântă la fel. Toţi cocoşii din sat cântă exact la miezul nopţii şi toţi căţeii se trezesc. Luna de pe cer îi priveşte de acolo de sus şi nu pricepe ce se întâmplă. Dar ce vede şi ce aude – îi place. Dacă cântă cocoşii, dacă latră câinii înseamnă că ceilalţi dorm liniştit, se gândeşte Luna. Apoi întreg satul se cufundă iarăşi în somn. Vulpile se retrag de pe la coteţe. Aşteaptă ca toţi să adoarmă. Şi tocmai când cred că primejdia a trecut, hop că Rigu cântă: Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-cu-ri-guu-Rigu! ― Ham, Ham, Ham! Cât pe ce să o sfâşie pe Roşcovană Buchet. ― Bravo, îl laudă a doua zi stăpâna. Am făcut treabă bună că l-am legat. Nu e aşa, Nicu? se adresează ea băiatului său. ― Mamă, dezleagă-l, o roagă Nicu în timp ce căţelul i se gudură pe la picioare. Dezleagă-l, mamă! ― Să-l dezleg? Dar cine răspunde dacă vulpea îmi fură găinile? ― Nu se va mai întâmpla. Uită-te cât e de necăjit, zice Nicu şi îl mângâie pe Buchet. Următoarea noapte e la fel de frumoasă, la fel de senină. Cerul e plin de stele. Buchet stă lângă coteţ, de data asta fără zgardă. Îl aşteaptă pe Nicu care vine cu telescopul. ― Ieşi, Rigu! Bate Buchet la uşa coteţului. Ieşi! Să vezi telescopul! Rigu priveşte prin telescop. Se minunează. Nu a mai văzut aşa ceva. Deodată i se pare că acolo sus zăreşte o matahală de vulpe ce se furişează tiptil, tiptil spre o grămăjoară de steluţe. ― Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-cu-ri-guu-Rigu! strigă cocoşul. Păzea! Vulpea! Vrea să mănânce steluţele! ― Unde e?! Cine?! Ce?! sare speriat Buchet şi, hop, o prinde pe vulpe chiar în uşa coteţului. ― Ăsta da căţel, îl laudă stăpâna care aleargă somnoroasă la hărmălaia din ogradă. ― Bravo, Buchet! Bravo, Rigu! Dar ce facem cu Roşcata? ― Las-o să plece, zice Nicu. O fi având şi ea pe undeva pui. ― Ai dreptate, e de acord mama. Să plece! Sper că va uita pentru totdeauna drumul spre ograda noastră. ― Nicu, abia acum observă femeia. Ce faci aici? La ora asta cu telescopul? ― Du-te să dormi, Nicule! Dă-mi telescopul! Data viitoare, adaugă ea… voi privi şi eu cu voi stelele.

Mama adoptivă Curca, o pasăre cam zăpăcită, dar cu o inimă caldă şi bună, în fiecare dimineaţă îşi duce cârdul de puişori în curtea şcolii ce se află în vecinătate. Puişorii curcii sunt patru bobocei-voinicei, trei răţuşte ca nişte bărcuţe, cinci pui ieşiţi din ouăle ei naturale şi un puişor de găină negru precum e fundul ceaunului, care piuie, piuie necontenit probabil fiindu-i frică să nu rămână de cârd. Din această adunătură numai oul de găină nu fusese clocit de ea. Mama lui, atunci când bietul se ivi pe lume, nu se ştie de ce începu să-l bată cu clonţul în cap şi să strige ca o disperată: ― Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Luaţi-l, luaţi-l de aici! Nu vedeţi?! Ăsta nu e al meu! Ai mei sunt toţi aurii, frumoşi, el însă e negru ca un drac! Dacă nu îl duceţi din ochii mei, îl omor! ― De unde atâta ură faţă de un biet puişor, negru ce-i drept, dar nu mai negru decât mama lui adevărată? Gospodina casei, văzând că se îngroaşă gluma, luă puişorul şi negândind prea mult îl aduse şi îl aşeză alături de ceilalţi puişori ai curcii. Curca îl privi lung, se foi un pic apoi făcându-i loc îl acoperi cu aripa sa. Abia atunci sărmanul pui de găină înţelese ce înseamnă căldura unei aripi protectoare. În fiecare dimineaţă, după ce stăpâna îi îndoapă puişorii cu păsat, curca îi ia şi îi duce în curtea şcolii. Vara aici e iarbă multă mustoasă şi e loc îndeajuns pentru tot păsăretul din împrejurimi. La umbra unui stejar bătrân, pe o pătură de iarbă verde tivită cu troscot, nalbă şi romaniţe mirositoare, razele soarelui par mai puţin fierbinţi. Răţuştele înoată printre florile albe, bobocii ciugulesc colaci rotunzi de nalbă, puii de curcă, sătuli fiind, abia de se ating de câte un firicel de iarbă şi doar puiul de găină scormoneşte cu sârguinţă la rădăcina stejarului. ― Piu, piu, piu! îşi strigă el frăţiorii. Veniţi iute! Am găsit un viermişor! Pe neprins de veste curca îşi întinde neliniştită gâtul, îşi roteşte capul în toate direcţiile. Puişorii privesc împietriţi, speriaţi fără să ştie ce se va întâmpla. Brusc alarmă! ― Ciu! Ciu! Ciu! strigă curca. Ca la comandă patru bobocei, trei răţuşte, cinci puişori de curcă şi unul de găină se fac una cu troscotul, cu florile de romaniţă, cu iarba înaltă. Sus, deasupra, roteşte un vultur flămând. Adineauri pe peticul de iarbă erau o mulţime de pui, hrană delicioasă pentru el, acum – nimic. Unde o fi dispărut? Nedumerit, vulturul continuă să facă vârtejuri. Curca ţipă şi mai disperată. ― Ihai! Ihai, bulihare! Aleargă într-un suflet gospodina casei. Vulturul se lasă păgubaş. Pleacă. Imediat din covorul verde îşi fac apariţia patru căpşoare de boboci, trei de răţuşcă, cinci de curcă şi unul de găină. Abia spre seară curca îşi adună odraslele şi merge spre casă. Ziua s-ar încheia cum nu se poate mai bine dacă la întoarcere nu i-ar ieşi în cale acea care a vrut să-şi omoare propriul pui. Cloşca îl ţine minte pe bietul pui tuciuriu şi ori de câte ori îl zăreşte se repede spre el cu o furie nebună. Sărmanul pui de găină. De fiecare dată se ascunde după mama sa adoptivă. De obicei curca nu-i dă nici o atenţie cloştii, de dată asta însă nu mai e dispusă să rabde. Până aici au fost toate. Răbdarea ei a luat sfârşit. Cloşca simte primejdia, vrea să dea înapoi, însă nu mai există scăpare. Mare, mătăhăloasă, mama adoptivă porneşte înfuriată asupra cloştii celei nătângi. ― Ho! Nebunelor! Opriţi-vă! Aleargă stăpâna să le despartă. Aţi căpiat?! Curca se îndepărtează ascultătoare. Îşi duce odraslele la culcare. Puişorii se cuibăresc cuminţi sub aripile largi ale mamei. Toată noaptea stau acolo la adăpost şi… cine ştie, poate că visează covoraşul verde din preajma stejarului, florile de romaniţă, sau poate că visează cerul, soarele care mâine dimineaţă va răsări şi va încălzi cu aceeaşi căldură toate vietăţile, bune sau rele ale acestui chinuit şi bătrân Pământ…  

Desaga cu fulgi ― Di! Di! Di! Renuţii mei, Să-mi zburaţi ca nişte zmei! zice moşul şi e gata să tragă de hăţuri, însă brusc se opreşte… ― Hm, şopteşte el, nepoţico, pare-se că am uitat pe cineva. ― Pe cine? nu pricepe Crăciuniţa. Apoi îşi aminteşte. ― Pârlică! Am uitat de Pârlică. Cred că doarme pe cuptor. Mă duc să-l trezesc. Dar nu mai e nevoie. Din direcţia căsuţei lui Moş Crăciun aleargă o zvârlugă de iepuraş. ― Staaaaaţi, nu plecaaaţi! ţipă urecheatul. Am adunat fulgi pentru Vasilică! Aţi vrut să-l lăsaţi pe Vasile fără de cadou!? Aţi vrut să plecaţi fără mine în satul lui Vasilică!? Iepuraşul e supărat, supărarea însă îi trece, urcă în sanie şi imediat începe să sforăie. ― Pârlică, somnorosule, adineauri spuneai că ai adunat fulgi, unde e desaga? întreabă bătrânul. Renii aşteaptă cuminţi, ninge lin, de jur-împrejur cât vezi cu ochii – doar o imensă întindere albă, căci asta e ţara în care locuieşte moşulică, nepoţica şi iepuraşul Pârlică. ― Desaga? deschide un ochi iepuraşul. Au! Sunt atât de uituc! Acuşi o aduc… Desaga plină cu fulgi e la locul ei, cadourile nu lipsesc, baniţa cu jăratec este, făcliile de aprins în caz că tăbărăsc lupii – la fel, nepoţica cu Pârlică stau alături deci se poate trage de hăţuri şi… ― La drum! Sania lunecă pe zăpada lucioasă, zurgălăii de argint clincăie vesel, moşul îşi îndeamnă renuţii să nu piardă din timp, căci atâţia copii îl aşteaptă şi ar fi mare păcat să întârzie. Undeva departe, într-o ţărişoară mică, dar foarte frumoasă, trăieşte un băieţel pe care-l cheamă Vasilică şi care i-a scris aşa:   Moş Crăciune, să mă crezi, Eu în fiecare seară Te aştept şi te visez Că te-ntorci la mine iară! Dacă nu-mi aduci cadouri N-o să-mi pară tare rău, Dar adu-mi un car cu nouri Cu omăt din sacul tău!   L-a impresionat scrisoarea băiatului. De la un timp Baba Iarnă ori a devenit prea bătrână, ori îşi face de cap. Prin unele locuri toarnă zăpada cu nemiluita, prin altele – zare de fulguşor. Pământul rămâne dezgolit şi mulţime de copilaşi tânjesc după săniuş. În fiecare an moşul repară câte ceva din greşelile babei. În acest an, de Ajun, peste satul lui Vasilică va ninge neapărat. Va ninge frumos, cu fulgi măşcaţi şi strălucitori. E drum lung până-n ţara lui Vasile. Renii au de trecut prin câteva păduri înfricoşătoare, multe primejdii se pot întâmpla, dar moşul nu-şi face griji, căci Pârlică îi este alături. Pârlică, Pârlică… Şi Pârlică e bătrân şi moşul e de când lumea, doar Craciuniţa e mereu tânără şi frumoasă… Ziua e pe sfârşite, sania continuă să lunece, în depărtare se întrezăreşte conturul Pădurii de Cărbune. Anul trecut prin aceste ţinuturi au fost înconjuraţi de o mulţime de urşi fioroşi şi bietul Pârlică abia de a reuşit să-i înlăture, prefăcându-i în animăluţe inofensive. Sania intră în pădure când afară e deja noapte, e întuneric şi e linişte-n jur. Din când în când se aude trosnind, din pricina gerului, câte un vreasc. Fioroasa pădure doarme, doarme Crăciuniţa, sforăie Pârlică şi doar Moşul e cu ochii în patru. Niciodată nu se ştie de unde vine necazul… Brusc renii se opresc, se ridică speriaţi în două picioarele, nu vor să se mişte şi moşul e convins – lupii sunt pe aproape. Aprinde iute făcliile, abia de reuşeşte să-l trezească pe iepuraş, că sania e înconjurată de o haită de lupi. Zeci de perechi de ochi roşii, flămânzi sunt îndreptate către ei şi… ce e mai rău, făcliile nu-i sperie pe dihănii. ― Ha! Ha! Ha! iese în faţă căpetenia haitei. Stinge focul, moşnege! Noi suntem altfel de lupi! Nu ne este frică de pălălaie! Şi nici de Om nu ne este frică! Arătându-şi colţii, lupii se apropie tot mai mult şi mai mult. Biata Crăciuniţă tremură, moşul o linişteşte, iar până la Pârlică nici vânt rece nu ajunge. ― Pe cine înfulecăm mai întâi? îşi întreabă confraţii căpetenia. Eu zic să o jumulim pe fetiţă, pe moşneag îl lăsăm pentru când vom fi cu totul flămânzi. Păcătosul ăla de iepure nu are decât să-şi ia tălpăşiţa! E pielea şi oasele! Vai de capul lui! ― A-uuu! A-uuu! A-uuu! urlă haita. Să trăieşti, căpitane! Bineînţeles că înfulecăm fata! O lună mare, rotundă stă aninată deasupra pădurii, priveliştea probabil o înspăimântă, dar nimeni nu ştie cât de viteaz poate fi Pârlică atunci când se enervează, şi mai ales când trebuie să-i apere pe Moş Crăciun şi pe Crăciuniţă. Căci Pârlică nu e un iepuraş oarecare. E un faimos vrăjitor care de obicei face doar lucruri frumoase, însă dacă e nevoie nu ezită să-şi înlăture din cale vrăjmaşii. Coboară din sanie, boscorodeşte câteva descântece, se preface în pară de foc şi acum lupii vor rămâne pentru mult timp nişte buturugi cu ochi, şi cine va trece pe alături – grozav se va mira de o asemenea minune. La primăvară stoluri de păsărele se vor aşeza pe aceste buturugi. Vor ciripi vesele fără să le dea prin gând că de fapt se odihnesc aşezate pe căpăţâne de lup. În noaptea de Crăciun – fiecare primeşte ceea ce merită… Sania moşului îşi continuă drumul şi în amiaza celei de-a doua zi intră în Pădurea de Granit. Această pădure e deosebit de frumoasă, însă când îşi îmbracă coroana verde – devine de nepătruns şi… sub acoperemântul ei îşi găsesc adăpost cete de tâlhari. Pentru călătorii obişnuiţi drumul e cu primejdie, nu însă şi pentru moş. Ca în fiecare an se va opri la căsuţa pădurarului Mustaţă Deasă să bea izvar, să dea jăratec la reni. Apoi îşi vor continua calea, căci de la Pădurea de Granit până-n satul lui Vasile e o azvârlitură de băţ. Cu doar puţin înainte să apară sania trasă de reni, în uşa lui Mustaţă Deasă bate cineva. Bucuros să-l întâmpine pe cel mai de vază drumeţ, pădurarul deschide şi rămâne faţă-n faţă cu… patru tâlhari. ― Hei, tu! dau buzna în casă tâlharii. Pune ceva de-ale gurii pe masă şi nu uita să aduci băutură! ― Azi e o zi cu chilipir, vorbeşte mai marele tâlharilor. Am prădat câţiva negustori! Ha! Ha! Ha! Mâine vom îmbrăca haine de Moş Crăciun şi vom purcede să împărţim prada celor sărmani! ― Nu e bine să furi, zice pădurarul în timp ce tâlharii se prăpădesc de râs. ― Nu e bine zici!? se apropie de el căpetenia. Ba e foarte bine! Ori poate crezi că ăia erau fără de păcate!? Anu-mprejur fură şi ei! Apoi o dată pe an devin buni ca sfinţii, găsesc nişte bătrânei, le îmbracă căciuliţe roşii, le anină barbă, plete şi îi trimit cu sacul şi toiagul să împartă daruri prin împărăţie! ― Nu e adevărat! Pe la casele oamenilor merge un singur Moş Crăciun, cel care iată, iată va sosi din ţara sa îndepărtată. ― Ia mai tacă-ţi fleanca! se repede spre pădurar unul din tâlhari. Că nu eşti copil să crezi în poveşti! Adu vinul până nu ne-a crăpat răbdarea! Dar tocmai atunci afară se aude clinchet de zurgălăi. Mustaţă Deasă aleargă să deschidă şi rămâne în prag cu cei patru tâlhari în spatele său. Îl priveşte pe Moş şi inima îi sare din piept la gândul că toţi cei din sanie sunt în mare primejdie. ― Fârtaţilor, nu-i vine să creadă mai marelui dintre hoţi. Priviţi! Încă unul de-al nostru! Îl prădăm imediat! Tăbărâţi asupra lui! Uite ce haină frumoasă are! Şi ce de-a bogăţii aduce cu el! Ha! Ha! Ha! Ăsta da noroc! Avem şi o Albă ca Zăpada! Şi un urecheat! Pădurarule! Spintecă imediat iepurele şi fă o friptură! Însă vai! De unde să ştie bieţii tâlhari ce se întâmplă atunci când Pârlică se enervează? Iar Pârlică s-a enervat rău de tot. Mustaţă Deasă abia de clipeşte că din patru tâlhari nu rămâne decât patru javre jigărite, jerpelite, speriate, care aleargă scheunând, cu cozile între vine. ― Aşa le trebuie, răsuflă uşurat pădurarul, apoi coboară să-şi întâmpine oaspeţii. După ce au înfulecat o baniţă cu jăratec, renii zboară ca vântul. Zăpadă nu mai este şi asta înseamnă că sunt aproape de ţărişoara lui Vasile. Moşul trage de hăţuri, renuţii îşi iau avânt, se înalţă, ajung până la nori şi Pârlică dezleagă sacul. Împreună cu Crăciuniţa împrăştie fulgii, râd şi se hârjonesc şi se bucură că au ajuns la timp. Vasilică priveşte prin fereastră. Zare de fulg. Băiatul e trist. I-a scris moşului încă de cu vară, dar ori că moşul nu a primit scrisoarea, ori scrisoarea a nimerit la un moş care nu e Crăciun. Cojocelul aşteaptă să fie îmbrăcat, pâslele stau şi ele cuminţi, lângă sobă motanul Sfârlugă îşi toarce cu răbdare ghemele şi doar Vasilică, nerăbdător, e mereu cu ochii spre fereastră. Şi deodată, Doamne, ce se întâmplă!? Afară porneşte să ningă. Mai întâi încet, apoi tot mai tare, mai tare. Fulgii sunt măşcaţi, albi şi ninge atât de frumos încât lui Vasile i se pare că văzduhul s-a umplut nu doar cu nea, ci şi cu flori albe de cireş. ― Ninge! iese în curte băiatul împreună cu prietenul său Sfârlugă. Ninge, strigă copilul alergând şi dansând prin noianul de fulgi. ― Ninge! se aud mulţime de glăscioare de prin tot satul. De acolo, din nori, Moş Crăciun îi priveşte şi inima i se umple de bucurie. Drumul până aici a fost presărat cu peripeţii. Dar parcă are însemnătate ceva de vreme ce aduci veselie şi voie bună unor copilaşi atât de frumoşi, atât de înţelepţi şi de cuminţi ca Vasilică? ― Crăciun fericit, le şopteşte cu drag tuturor copilaşilor adevăratul Moş Crăciun, adevărata Crăciuniţă şi iepuraşul Pârlică

De-ale buneilor De câte ori ne întâlnim la un pahar de vorbă – paharul acela e plin cu amintiri despre satul şi copilăria noastră. Aşa ne-a fost dat. Să ne naştem în aceeaşi zi, ba chiar la aceeaşi oră, în aceeaşi mahala. Să fim aduşi pe lume de mâinile aceleiaşi moaşe, căci la drept vorbind baba Vera era unica moaşă a satului. Plus la toate mamele noastre erau şi bune prietene. Şi atunci? Cum aş fi putut eu cu Vasâli să nu ne ţinem de fraţi? Eram mai frate cu el decât cu fratele meu drept. Vasâli mi-a fost şi mi-a rămas pentru toată viaţa cel mai bun, cel mai devotat prieten. ― Ce-ţi mai face pezevenchiul de nepot? îl întreb eu la unul din paharele noastre de vorbă. ― Ha! Ha! Ha! râde Vasâli cu toată gura lui mare. Măi Petrică, măi, să-mi fi zis atunci când stăteam şi îngheţam în piaţă pentru limba noastră cea română că propriul meu nepot nu o să ştie o vorbă românească ţi-aş fi dat o mamă de uciganie, că nu te-ai fi sculat de pe coaste o lună. ― Dar cum? torn eu un pic de gaz pe foc. Chiar nu ştie nimic, nimic? ― Ştie, mama lui de rus, dar nu vrea să vorbească. Dăunezi fecioru-meu îl aduce la noi. ― Zdrastvui deda! îmi strigă din uşă, nici nu mă priveşte, trece pe lângă mine puşcă şi unde crezi că se duce? ― Păi, unde? ― Direct la calculator. Se urcă pe scaun şi până schimb câteva cuvinte cu Nicolae, ăsta de-acu priveşte nişte filme din celea, cu grozăvii. Nicolae, zic, treaba de merge tot aşa, mâine, poimâine îl scapi la privit femei dezbrăcate. Da Nicolae ce face? Se hlizeşte şi se bucură. ― E deştept, tată! Încă nu a împlinit trei ani dar se pricepe ca unul mare. Pe toate le prinde din zbor. ― Colacul mâne-sa! strig la Nicolae. Dacă data viitoare vii şi puştiul nu-mi zice din uşă: noroc, bunele! Dacă nu-mi întinde mâna, nu mi se uită în ochi – ai rămas fără de fecior! Nu-ţi permit eu să-mi nenoroceşti nepotul! Pe tine te alung, pe el îl las, arunc calculatorul peste balcon şi în câteva săptămâni îl învăţ limba română, plus – toate celelalte legi creştineşti! Ai înţeles, băiete? Şi ăla iar se hlizeşte. ― Ce vrei tată? îmi răspunde. Când vrei să-l învăţ româneşte? Mă scol dimineaţa, vin seara, băiatul rămâne acasă cu maică-sa, cu cealaltă bunică. Şi niciuna din ele nu cunoaşte o vorbă de-a noastră. ― Pe scurt, Petrică… Despre altceva vroiam să-ţi zic. Cu rusoaicele mă voi descurca, că sunt fete bune… Ce e interesant – amândouă s-au născut în Moldova… Dar noră-mea măi Petre, măi, tare-i frumoasă. E frumoasă şi gata. Chiar îl înţeleg pe Nicolae de ce nu are vreme s-o înveţe ceva… Ce vroiam însă să-ţi spun? Ah, da. Am fost şi noi copii, nu? ― Aşa e, Vasâli. Răspund eu cu nostalgie. Am fost… ― Măi şi ce copilărie am avut, ce copilărie… oftează prietenul meu. Eram una cu aerul, cu cerul, cu pădurea, cu câmpia, creşteam odată cu iarba, ne coceam odată cu spicul, simţeam când vine primăvara, ne întristam când cădeau frunzele şi ce mai bucurie pe noi la prima zăpadă! Ţii minte? Unde s-au dus toate, Petre? Unde? Ce copilărie au nepoţii noştri acum? Eh!