Emilia Plugaru

Mărţişorul         Măriuţa trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia şi atunci când îi este urât – unde să se joace fetiţa dacă nu pe câmpie?            Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un iepuraş năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică – toţi sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri – şi-a găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu bunăvoinţă. De fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost, tufa îşi fereşte imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat căsuţa, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe care l-a aşternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână şi în iernile friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă, iepuraşul o însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor – el e alături. Fetiţa aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie – Hazlică aleargă în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine dispuşi, mai ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie, de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura primăverii şi nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuţa sau pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele şi acesta râde de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei ca nişte fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate fetiţele din lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi culege cu grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi sunt veseli şi bine dispuşi.           Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei?          Florile dansează împreună cu Măriuţa, Hazlică nu ţine piept concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un picioruş beteag. În timpul horelor – iepuraşul se aşează în pridvorul căsuţei, priveşte cu tângă spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca să nu se lase pradă amintirilor – îşi aduce ghemele de aţă colorată, se aşează comod şi începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează tot ce vede – flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi. Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile şi albăstrelele în croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii ghiocei îi împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:   Ghiocelul nu-i o floare, E un fulg de nea pe care Soarele l-a tot vrăjit Până fulgul a-nflorit.            Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori morcovii.        Nimeni nu ştie de unde are Hazlică dragostea asta pentru croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină. Fetiţa nu doar croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează, coase, iar în serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe şi prosoape.           Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit de soare, de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele, de tot ce te înconjoară.           În timpul iernii, Măriuţa e la fel de fericită căci chiar dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de păsări au plecat în ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare nevoie de ajutorul ei. Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Îşi umple coşuleţul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica, seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui Hazlică că imediat un stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu sunt pentru ele. Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma Măriuţei Din cer cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste blăniţa gri a iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua. ― Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă! ― Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în fiecare iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte deşteaptă. Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie la iepuraş, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă – uneori e imprevizibilă. ― În curând va fi iarăşi primăvară, se gândeşte Măriuţa. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingaşe, de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti la primele raze de soare, după o iarnă grea şi friguroasă.          Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuţei lui Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară să cureţe zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul. ― Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la viaţă pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Şi imediat îi vine o idee.          Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se pune pe croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.           Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte un ghiocel croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor copii, soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină doar datorită razelor sale. ― Hm… stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi ghiocei morcovii. Pe ăştia nu are cum să nu-i observe.        Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui că a sosit timpul ghioceilor.         Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai! Îşi pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la piept! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roşii!?        Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuţa iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde… ― Hazlică, râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu eşti foarte deştept! Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub mustăţi. De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului…

Cloşca bunicuţei         Bunica are o cloşcă cu zece puişori. Mi-ar place să mă joc cu aceşti puişori, dar cloşca nu-mi permite. Când mă apropii îşi umflă penele, cârâie supărată şi sunt convinsă că dacă aş încerca să-i „fur” vreun odor – ar sări asupra mea. Doar bunica are voie să-i ia odraslele, să şi le pună-n poală, să le mângâie cu mâna. Cloşca mârâie încet „clonc-clonc”, adică… „fii atentă”, dar nu se supără. Cloşca bunicuţei e o mamă foarte grijulie. Ziua-ntreagă aleargă, scormoneşte, caută ceva gustos pentru odoraşele sale. În fiecare dimineaţă bunica le dă păsat muiat în lapte şi cozi de ceapă tăiate mărunt. ― Pentru ca să crească sănătoşi, zice ea. Nici o pasăre din curte nu îndrăzneşte să stea pe aproape când puişorii mănâncă. Toate ştiu că mama-cloşcă e în stare să scoată ochii oricui doar pentru un fir de păsat. Bunica povesteşte că o cloşcă mai grijulie, mai gospodină nu a avut vreodată. Când vine seara cloşca se apropie de cuptoraş, acolo unde de obicei bunica pregăteşte cina. O apucă cu clonţul de fustă şi bunicuţa ştie – e vremea să deschidă uşa de la poieţică. Puişorii vor la culcare. ― Acuşi, acuşi, zice bunicuţa. Vin imediat! Să-mi răstorn mămăliguţa! Cloşca aşteaptă cuminte. ― Cloncăi, cloncăi, o dezmiardă bunicuţa, apoi strigă: la poiată! La poiată! Fuguliţa la poiată! Hai la mama! Hai la mama! La poiată! Cloşca cu cei zece puişori merge cuminte în urma bunicii. Şi acest lucru se repetă seară de seară. Într-o după-amiază, eu şi bunica am plecat la nişte rude din sat. Aveam să ne întoarcem târziu. ― Ioane! l-a strigat bunica pe bunicul. Să nu uiţi să deschizi uşa la poieţică! Ca să poată intra cloşca! Ai înţeles, Ioane?! ― Am înţeles… mormăi bunicul somnoros, căci mai toată ziua dormea. Cum să uit? De ce să uit? Plecaţi… Nu se întâmplă nimic cu deşteapta voastră de cloşcă… Când ne-am întors, pe la miezul nopţii – cloşca nicăieri. Bunicul adormise înaintea găinilor. Sărmana bunică. Nu o mai văzusem atât de necăjită. Ore-n şir am căutat cloşca. Prin ogradă, pe drum, pe sub garduri, peste tot. Degeaba. ― Din pricina ghiujului de moşneag mi s-a prăpădit bunătate de cloşcă, se tot văita bunica. Că amarnic e somnoros. Toată viaţa atât a ştiut – să stea tolănit. Eh… Dacă nu o găsesc îl fac pe el cloşcă. Doamne, Doamne… Cloşca mamei, gospodina mamei… O vor mânca dihorii în noaptea asta… Într-un târziu ne-am lăsat păgubaşe. Ne-am dus la culcare. Am intrat în cămăruţă, ne-am dezbrăcat, ne-am făcut semnul crucii şi eram gata să ne urcăm în pat. Deodată am auzit nişte sunete ciudate. ― Ce se întâmplă? am întrebat eu speriată. Bunica a ridicat un pic cuvertura. Am zărit căpşorul cloştii. ― Clonc-clonc! ne-a salutat ea bucuroasă. ― Vai de mine! a plesnit bunica din palme. Ca să vezi unde s-a ascuns! Nu m-a găsit lângă cuptoraş, nu a găsit uşiţa deschisă şi ce i-o fi dat în gând? Ia să-şi ducă ea puişorii la mine în cămară. Gospodina mamei, pasăre deşteaptă! Oare cum or fi urcat scările ăştia mici? Zău, nu pricep… Încă mult timp bunica a mângâiat cloşca apoi s-a culcat alături de mine şi a adormit. Dimineaţa, pe la revărsatul zorilor, cloşca şi cei zece puişori stăteau cuminţi lângă uşă. ― Clonc, clonc, clonc, clonc, nu faceţi zarvă! îşi povăţuia ea odraslele. Nu mai e mult… Se trezeşte bunicuţa… Încă un pic. Mai lăsaţi-o să doarmă…

Visul lui Tigruţ Puiul de tigru cunoaşte foarte multe poveşti despre Lună, dar niciodată nu a văzut-o în realitate. ― Bunico, întreabă el, cum arată Luna de pe cer? ― O, Luna e mare, rotundă, portocalie, seamănă cu un bostan copt. ― Dar cum arată un bostan copt? ― O, un bostan copt e mare, rotund, portocaliu, seamănă cu Luna când e plină. ― Vreau să văd Luna! Arată-mi-o! Te rog! ― Nu pot, puiule. Luna răsare doar după ce toţi picii adorm. ― Atunci arată-mi un bostan copt, scânceşte Tigruţ! ― Mâine, puiule. Acum e târziu. Dormi! Bunica îşi mângâie şi sărută nepotul. A doua zi dis de dimineaţă Tigruţ îl întâlneşte pe puiul de elefant. ― Lefănţică, întreabă el, ştii cumva cum arată un bostan copt? ― Da. E mare, rotund, portocaliu. Priveşte-l! E unul chiar aici. Puiul de tigru priveşte nedumerit bostanul. ― Lefănţică, întreabă iarăşi Tigruţ, ai văzut vreodată Luna de pe cer? ― Nu, răspunde Lefănţică. Doar am visat-o. Luna răsare după ce eu adorm. Iar mie îmi place somnul. Cine doarme mult – creşte aşa ca mine. Vezi cât de mare sunt? ― Aha, e de acord Tigruţ. Eşti foarte mare. Vreau să fiu ca tine! Mă duc imediat să dorm! ― Somnoroşilor! Sare de pe o frunză de brusture o broscuţă mică, verde, pântecoasă pe nume Oachiucua. Ce importanţă are de eşti mare, de eşti mic? Iată eu… Nu dorm aproape deloc. În schimb în fiecare noapte stau la sfat cu Crăiasa Lună. Noi, broscuţele de pe lacul de Argint ce se află în Valea cu Roze, noapte de noapte ne adunăm şi îi cântăm Lunii serenade. Uite-aşa:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminată! Sus pe cer printre steluţe, Lună, eşti frumoasă!   Luna ne aude, ne zâmbeşte, apoi coboară şi se bălăceşte împreună cu noi în apa lacului. Fără de Lună – întunericul e foarte fioros, foarte fioros! În locul vostru măcar odată-n viaţă aş dormi mai puţin, dar aş face cunoştinţă cu Luna. ― Mie îmi place somnul, zice Lefănţică şi cască. ― Hm, stă la îndoială Tigruţ. Nu e nimic grav dacă o să fiu un pic mai mic. Oachiucua, se apropie el de broscuţă, fă-mi te rog cunoştinţă cu Luna care zici că e atât de frumoasă. Nu cred că seamănă cu acel bostan. Nu cred şi gata! ― Choa! choa! choa! râde Oachiucua. Bineînţeles că nu seamănă. Vino la noapte pe malul lacului din Valea cu Roze! Te vei convinge singur. Pe cerul cu stele nimic nu e mai frumos ca Luna! Nimic! Şi Oachiucua dispare în pliurile frunzei de brusture. Dar când vine noaptea Tigruţ adoarme buştean. Visează un vis ciudat. Se face că el, Tigruţ, merge prin Valea cu Roze spre lacul de argint. Noaptea e atât de neagră încât nu se vede nimic. ― Nu mi-e frică, nu mi-e frică, se încurajează Tigruţ. Sunt foarte curajos, foarte curajos. Luna în comparaţie cu mine e o fricoasă, o fricoasă… Deodată alunecă şi se pomeneşte în apa rece a lacului. ― Ajutor! strigă speriat puiul de tigru. Salvaţi-mă! Mă înec! ― Cine se îneacă oare? Se întreabă câteva broscuţe:   La un miez de noapte, Să-l salvăm, veniţi surate! Nu se vede mai nimic, Beznă e aici. Unde-i oare? unde-i oare? Unde-i Licurici? Veniţi iute toate!   Broscuţa pe nume Oachiucua aleargă în căutarea lui Licurici. În sfârşit, somnoros, vine moş Licurici. La lumina slabă a felinarului său broscuţele îl zăresc pe Tigruţ. ― Priviţi! zic ele nedumerite. Un pui de tigru. Apa îi este până la piciorul broaştei, dar strigă că se îneacă! Cha! Cha! Cha! Nu avem pe cine salva! Să plecăm surioarelor! ― Vai! Că răutăcioase mai sunteţi! Se încruntă broscuţa Oachiucua. Nu aveţi pic de milă! Poate că sărmanul nu ştie să înoate. Îi este frică de apă. ― Aşa să fie? îl întreabă pe Tigruţ broscuţele. ― Da, răspunde sincer în visul său puiul de tigru. Nu ştiu să înot şi mi-e frică de apă. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. E atât de simplu. Te învăţăm imediat. Vei înota ca peştele. Începem? ― Şi dacă mă înec? Cine răspunde? ― Stai fără de frică, zâmbeşte Oachiucua. Ai încredere! Mergi după mine! ― Luminează, Licurici! poruncesc broscuţele şi Tigruţ porneşte prin apă în urma lor. Când nu mai simte pământul sub picioare, strigă: Aoleu! Mă înec! Salvaţi-mă! Dar broscuţele se adună, formează o plută şi îl ridică la suprafaţă. Tot alaiul pluteşte printre nuferi. Tigruţ e foarte fericit. Oachiucua, care e în frunte, îl îndeamnă necontenit:   Din lăbuţe, din picioare! Dă mai tare, tot mai tare! Uită-te atent la mine! Foarte bine, foarte bine!   Tigruţ repetă mişcările pe care i le arată Oachiucua. Nici nu observă cum pluta din broscuţe se destramă. Nu ştie că acum înoată de unul singur. ― Bravo, Tigruţ! îl laudă broscuţele. Ai reuşit! Acum puiul de tigru lunecă pe suprafaţa apei de parcă s-ar fi născut aici. Dar ce se-ntâmplă? În jur se luminează ca ziua. Însă această lumină nu vine de la felinarul lui moş Licurici. Tigruţ vede că lacul e de argint, că se află în mijlocul nuferilor. De pe fiecare nufăr îl privesc ochi de broscuţe. Fără să ştie de ce îşi înalţă privirea spre cer. Nouraşi albi, violeţi, albaştri, portocalii, se destramă rapid făcând loc pe boltă unui glob mare de aur. Globul împrăştie cu dărnicie lumină peste lac, peste pădure, peste munţii ce-şi înalţă frunţile hăt până-n tălpile cerului. Tigruţ e fermecat de această priveleşte. ― E Luna, şopteşte Oachiucua. A răsărit Luna… Fii atent! Acuş se va scălda în lac. Va coborî printre noi. Şi nu reuşeşte Tigruţ să clipească din ochi că Luna e în apă. ― Vai! strigă el. Se va îneca! Salvaţi-o! Ea nu ştie să înoate! Se îneacă Luna! Dar broscuţele râd, fac cerc în jurul lunii de pe lac, dansează şi cântă fericite:   Apa-i caldă, liniştită, Noaptea-i luminoasă! Lună, Lună de argint, Lună, eşti frumoasă!   Tigruţ nu pricepe nimic. ― Eu voi salva Luna! De unul singur! Nu voi permite ca noaptea să rămână fără de lumină. Întunericul e prea fioros. Prea fioros. Şi Tigruţ se repede spre Lună. Dar când parcă gata-gata să o prindă, hop că Luna dispare. ― Vai, plânge Tigruţ. Nu am reuşit. Luna s-a înecat. ― Prostuţule, îi zâmbesc broscuţele. Priveşte! Luna e sus! Şi în acel moment puiul de tigru se trezeşte. Se freacă cu lăbuţele pe la ochi: ― Ce vis ciudat, şopteşte el. Totul părea atât de adevărat. Departe, în vale, aude glas de broscuţe:   Oac, oac, oac! Oac, oac, oac! Vino, lună, iar pe lac!   Alături, prin iarbă, cântă chiriecii:   Cri, cri, cri! Cri, cri, cri! Toamna rece va veni!   Deodată, exact ca în vis, culcuşul unde doarme Tigruţ, câmpia şi pădurea se luminează ca ziua. Dar nu e zi. E Luna. Luna cea adevărată. Tigruţ o vede aninată în vârful unui arbore înalt. Mare, rotundă şi strălucitoare. Şi nici pe departe nu seamănă cu un bostan copt. Mâine îi va povesti lui Lefănţică. Îi va spune că Luna e foarte frumoasă. Şi că întunericul fără de Lună e foarte fioros. ― Îmi pare atât de bine că m-am trezit ca să te privesc, Lună, îngână Tigruţ. ― Dormi, adormi, măi pui de tigru, ca o mamă grijulie îi zâmbeşte Luna. Plec şi eu să dorm în nori. Să creşti mare şi frumos. Noapte bună, puişor…

Marea Competiţie ― Trezeşte-te, Rică, bate încet în ferestruică privighetoarea Veg. Acuşi e ziuă… Rică deschide ochii. Somnul nu vrea să-l lase din împărăţia sa. ― Rică, trezeşte-te… Brusc iepuraşul sare în picioare. Soarele încă nu a răsărit. Noaptea încet se retrage, păsărelele ciripesc, iar Veg îşi începe fermecătoarea sa melodie. Rică iese în pridvorul casei îmbrăcat doar în chiloţei. E sfârşit de primăvară, e cald, florile de pe câmpie îşi împrăştie cu dărnicie parfumul şi pe asemenea vreme ce poate fi mai frumos ca gimnastica de dimineaţă?   Unu, doi, unu, doi! Înainte, înapoi! Trei, patru, trei, patru! Să începem alergatul!   zice Rică şi face câteva cercuri în jurul căsuţei sale. Apoi se opreşte. ― Nu, nu e treabă bună… Să alergi de unul singur e pur şi simplu plictisitor. Eh, oftează iepuraşul. De când a plecat prietenul meu, căţeluşul Doghi, nu mai am cu cine să alerg dimineţile… Dar… nu pot să mă las de acest sport. A alerga înseamnă sănătate, dispoziţie, voioşie, deşteptăciune. Da, da, cel de aleargă devine foarte deştept. Într-un corp sănătos – o minte sănătoasă! Urgent trebuie să-mi găsesc un nou prieten care va iubi sportul la fel de mult ca şi mine! ― Hei, Veg! strigă Rică. Nu ai vrea să alergăm de câteva ori în jurul câmpiei? ― Cu cea mai mare plăcere, răspunde trist privighetoarea. Numai că… Picioruşele mele nu sunt făcute pentru alergat… Eu sunt o pasăre, Rică. ― Atunci… eu voi alerga, iar tu vei zbura! Va fi foarte distractiv! Ce zici?! ― Cu cea mai mare plăcere… Numai că, Rică… ieri motanul Tufă mi-a frânt o aripioară… ― Tufă, nemernicule! strigă Rică şi într-o clipă e lângă privighetoare. Îl omor, Veg, mă crezi? ― Te cred, Rică… ― Arată aripioara! Ah, Veg, e grav! Adică nu… Nu e grav. Stai aici! Să nu pleci! Vezi munţii de colo? Cunosc în munţi o văgăună în care cresc nişte floricele albastre, albastre! Sunt foarte tămăduitoare! O să-ţi treacă durerea ca luată cu mâna! Aşteaptă! zice iepuraşul şi o rupe la fugă. Ajunge în munţi, culege floricelele, se întoarce, aplică vreo câteva petale pe aripioara rănită, o înfăşoară cu o pânză de păianjen şi în sfârşit răsuflă uşurat: ― Gata, Veg… Ţi-am salvat aripioara. ― Rică, e uimită privighetoarea, nu-mi vine să cred… Mi-a trecut… Chiar mi-a trecut! Rică eşti un… vrăjitor… Un vrăjitor bun. De unde ştii despre aceste flori? ― De unde, de unde… Când alergi toată ziulica – afli de una de alta… Pe scurt, Veg, orice vietate trebuie să alerge! O-o! Ştiu cine o să alerge împreună cu mine! Am plecat! Pa! Şi cu aceeaşi viteză zboară în direcţia pădurii de după imaş. Trece de pădure, trece de o câmpie şi iată-l pe Rică pe malul mării, lângă căsuţa broscuţei ţestoase, Liz. ― Liz, eşti acasă? bate în uşă iepuraşul. ― Acasă, acasă, tu eşti Rică? ― Eu, Liz, deschide! ― Alerg, Rică! Trece o oră, trec două – nimeni nu se apropie de uşă. ― Liz, dacă nu vrei să mă vezi – spune-mi pe şleau! se enervează Rică. Nu mă fă să aştept… Nu am timp de pierdut. ― Vai! se arată în sfârşit broscuţa. Cum poţi să crezi aşa ceva, Rică? Niciodată nu m-am grăbit ca acum. Numai că… Sunt o ţestoasă. Ţestoasele se grăbesc… foarte încet. ― Aoleu! Şi eu care credeam că voi înconjura împreună cu tine Marea! Ce mă fac, Liz? Cum poţi fi atât de înceată? Nu ştiai că dacă nu alergi, nu reuşeşti nimic în viaţă? Fiecare secundă trebuie folosită şi preţuită. ― Linişteşte-te, Rică. Broscuţele ţestoase nu au pentru ce să alerge. Ştii câţi ani am? ― Câţi, Liz? ― O sută. Bunica mea are trei sute de ani şi se gândeşte să mai trăiască câteva sute. Iar eu nu voi trăi mai puţin ca ea. Şi atunci? Unde să mă grăbesc? De ce să mă grăbesc? ― Doamne, Liz, se cruceşte iepuraşul. Să fi avut eu anii tăi… Ştii pe câte le-aş fi reuşit? Iar tu? Ce ai reuşit în suta ta de ani? ― Păi… În prima sută nu prea am făcut multe. Sunt încă mică. În a doua sută… Eh… Am un vis. Vreau să merg în munţi după apă dulce. Nu zic… Şi apa sărată e bună. Dar apa dulce… O-o-o! Am auzit că nimic pe lume nu e mai gustos. ― Şi câţi ani îţi trebuiesc ca să ajungi acolo? ― Păi… Probabil vreo cinci. ― Liz, adu găleţile. Ba nu… Le iau singur. Să nu pleci nicăieri! De fapt… Ce zic? Nu ai unde să pleci! Aşteaptă! strigă Rică care aleargă cu două găleţi în direcţia munţilor şi Liz nici nu reuşeşte să se dezmeticească că iepuraşul, cu găleţile pline, e deja înapoi. ― Iată… Ţi-am adus… Apă dulce din munţi. Bea. Să nu faci economii. Îţi pot aduce în fiecare zi. Pa, Liz! Mă grăbesc, zice iepuraşul şi iarăşi e pornit pe fugă în căutarea unui prieten care să alerge cu el. În mijlocul câmpiei o întâlneşte pe văcuţa Milca – o mare pictoriţă ce desenează mereu. ― Ştiu, zâmbeşte Milca. Vrei să mă rogi să alerg dimineţile… Dar, Rică, nu pot. Priveşte, arată ea spre viţeluşul de alături, Luş e încă mic. Nu-l las singur nici pe o clipă. Nici chiar după vopsele nu pot să mă duc. ― Ţi s-au terminat vopselele, Milca? ― Da, Rică, oftează văcuţa. Acesta e ultimul meu tablou. Uit de pictură până creşte Luş. ― Nu trebuie să uiţi, zice iepuraşul. Îţi aduc imediat vopsele. Mai ales că trebuie să-l văd urgent pe Doghi. Prietenul meu trăieşte acum în oraşul de după munţi. Şi Rică aleargă. Se întoarce cu vopselele şi cu Doghi. ― Milca, întreabă căţelul. Nu l-ai văzut cumva pe Tufă? ― Cum să nu, răspunde văcuţa, uite-l colo, îi sticlesc ochii după vrăbiuţe… Până la urmă lui Rică i se face milă de motanul hrăpăreţ, îl roagă pe Doghi să-l lase în pace. Tufă promite solemn că niciodată nu va mai anina păsărele, îi ajung şoriceii care mişună pe imaş, după o sperietură zdravănă scapă cu blăniţa întreagă, pleacă pleoştit, dar nu fără să mormăie pe sub mustăţi: „Las-că mă răzbun eu, clăpăug nenorocit. Pârâciosule…” Doghi se întoarce în oraşul său, Rică rămâne trist, însă nu se dă bătut. Marea Competiţie e prea importantă pentru el. La fiecare început de vară – pe imaş se adună toţi iubitorii de alergat. Cine ajunge primul lângă uşa colibei lui moş Mură, ce se află în munţi, primeşte de la bătrânul urs zarzavaturi crescute în grădina sa. Nu că Rică nu ar avea zarzavaturi. Întrecerea e importantă. E atât de plăcut să fii primul… Pe de altă parte cum să ajungi primul dacă nu faci antrenamente? Şi cum să faci antrenamente dacă nu ai cu cine? ― Vă-hă-hă! se bate Rică peste ureche. Guţă! Cum am putut să uit? Şi imediat aleargă la căsuţa purceluşului. ― Guţă! strigă el încă de departe. Ieşi afară! ― Ce te-a apucat, Rică? Strigi de parcă dau turcii, e supărat purceluşul. Nu toată lumea se trezeşte odată cu zorii, ca tine… ― Aoleu, Guţă, nu cumva dormeai? ― Ei şi? Dormeam… Îmi place să dorm. ― Guţă, acuşi e seară… ― Cum adică? se sperie purceluşul. Eh, oftează el. De fiecare dată pun ceasul, vreau să mă trezesc devreme, mă trezesc… şi adorm înapoi. Nu ştiu ce să mai fac, zău… ― Îţi spun eu. În fiecare dimineaţă o să vin să te iau să alergăm împreună. ― Nu pot, Rică. ― De ce? e nedumerit urechiatul. ― Fiindcă… Fiindcă… Rică, nu ştiu ce se întâmplă, dar pe zi ce trece uşa mea se face tot mai îngustă, nu mai pot să ies afară. ― E grav… Ba nu e grav… Guţă, uşa n-are nici o vină. Tu te îngraşi. Dacă o duci tot aşa degrabă vom fi nevoiţi să stricăm căsuţa ca să te salvăm. Pe scurt… De mâine alergăm. ― Alergăm, alergăm, dar… cum ies din casă? ― Guţă, fereşte-te. Lasă-mă să trec, zice Rică şi întră în cămăruţa purceluşului. Doamne sfinte! îşi pune lăbuţele în cap iepuraşul. Guţă, cum trăieşti într-o asemenea mizerie!? De parcă ai trăi pe-o movilă de gunoaie! E de la sine-înţeles de ce nu te trezeşti! Aeriseşte şi fă curat! Bine, bine. Te ajut. În seara asta să nu mănânci nimic. Mâine dimineaţă vei încape pe uşă… Îţi promit! A doua zi, dis-de-dimineaţă, Guţă aleargă gâfâind, împreună cu Rică, dar peste câteva zile uită de gâfâit şi principalul e că uşa s-a lărgit de-a binelea. Mai trece un timp, purceluşul aproape că-l întrece pe Rică şi nu ştie că acesta micşorează pasul ca să-i dea lui curaj. ― Rică, e mândru de sine purceluşul, când o să ajung primul lângă coliba lui moş Mură, în afară de un coş plin cu ghinde – o să-l rog pe moşneag să pună acolo şi câţiva morcovei, căci cum n-ai da, ţie ţi le datorez pe toate! Bine, Rică? ― Da, da, răspunde Rică. Iar dacă ajung eu primul, în afară de un coş plin cu morcovi, o să aduc şi câteva ghinde. Au rămas doar trei zile până la Marea Competiţie. Într-o dimineaţă cei doi se antrenează, când dintr-un tufiş, pe neaşteptate, pe dinaintea lui Rică trece în fugă motanul Tufă. Iepuraşul se fereşte de frică să nu-l strivească pe motan, se împiedică şi rămâne nemişcat. ― Ha, ha, ha! râde mulţumit în sinea sa Tufă. Aşa-ţi trebuie, pârâcios nesuferit! Ţi-am promis că o să mă răzbun?! În scurt timp vestea că iepuraşul şi-a frânt un picioruş face ocolul câmpiei. Ba se duce şi mai departe. Privighetoarea zboară ca vântul în munţi după floricelele albastre. În casa lui Rică se adună toţi prietenii săi. Milca îi aduce o străchinuţă cu frişcă şi îi pare rău că e atât de mare şi nu poate să intre ca să-l salute şi să-i ureze personal însănătoşire grabnică. Parcă toţi sunt prezenţi când deodată cineva bate la uşă. ― Cine să fie? se întreabă iepuraşul. ― Eu sunt, Rică, intră grăbită în căsuţă broscuţa ţestoasă Liz. Am greşit când am zis că o ţestoasă nu poate să alerge. Poate, Rică, dacă cel mai bun prieten al ei e la ananghie. Ţi-am adus un ouşor. Oul de ţestoasă face minuni. Rică îşi priveşte prietenii şi ochişorii i se umplu de lacrimi. ― Nu, îşi zice el. Nici o competiţie din lume nu-ţi poate înlocui prietenii. Şi e fericit că are atât de mulţi. Marea competiţie o priveşte la televizor: ― Rică! îi strigă de pe ecran Guţă. Pregăteşte masa! Îţi aduc cei mai dulci, cei mai gustoşi morcovi din lume!

Mincinosul Motanul Dungă stă tolănit în grădiniţa cu flori. E atât de plăcut să inspiri aerul parfumat, să fii mângâiat de razele primăvăratice ale soarelui, mai ales după ce ai petrecut o iarnă lungă şi friguroasă în compania şoarecilor din pod. Dungă s-a cam săturat să vâneze şoareci. Aici, în grădiniţă se adună vrăbiuţele şi e cea mai bună ocazie să se înfrupte cu cărniţă dulce de păsărică. Atâta doar că vrăbiuţele nu sunt chiar atât de descreierate. Nu e uşor să pui gheara pe ele. Guralivele cenuşii chiar dacă nu strălucesc de prea multă minte – au aripi. ― Şi de ce, mă rog, astea trebuie să aibă aripi, iar dânsul – nu? Dungă e revoltat. Dar nu are ce face. Aşteptă momentul când vreo delicioasă micuţă cu pene îşi va pierde frica şi se va băga după semincioare chiar sub botul său. Şi atunci… Nici o aripă nu o va ajuta. Căci reacţia lui e de invidiat. Iar stomacul mereu îi cere delicii. Vrăbiuţele însă nu se grăbesc să fie jumulite, de aceea bietul motan înghite în sec, închide ochii, din când în când îi deschide şi priveşte cu invidie la fluturaşii ce roiesc in jur. ― Ia nu vă mai fandosiţi atât cu aripioarele voastre colorate! le strigă Dungă. Credeţi că doar voi puteţi zbura? Ba bine că nu. Ca să zbori nu e neapărat nevoie să ai aripioare. Eu în fiecare noapte, îşi umflă pieptul motanul, îmi fac avânt şi cât ai clipi ajung până la lună. De-aţi şti cât de frumos e acolo… Luna, dragii mei, nu e un balon strălucitor pe care îl vedem aici, pe Pământ. O vedem aşa fiindcă e luminată de soare, însă de fapt Luna e altfel… ― Cum e? Cum e? se îmbulzesc fluturaşii spre el. Hai, povesteşte! E atât de interesant! ― Păi… zice Dungă şi se opreşte, căci de fapt idee nu are cum o fi acolo, pe lună. Acuşi vă povestesc… Trebuie doar să mă concentrez… Am emoţii. Vă ziceam, continuă motanul simţind că născocirile îi curg din gură precum laptele din ulcică. ― Eh, oftează el, ce păcat că pe lună nu trăiesc prietenii mei şoriceii, altfel nu m-aş m-ai întoarce acasă… Ce flori, ce iarbă… Parcă astea pe care le admiraţi voi aici sunt flori? Spini, buruieni – în comparaţie cu acelea. Câtă frumuseţe… Peste tot e atât de curat… Când plouă – stropii de apă sunt calzi, iar cerul rămâne la fel de senin. Şi principalul, pe lună nu există iarnă sau frig. Întotdeauna e cald, dar niciodată nu e zăpuşeală. Într-un colţ îndepărtat mi-am construit un palat cu totul şi cu totul de cleştar. Să-ţi construieşti palat pe lună e o nimică toată. E îndeajuns să gândeşti şi cât ai clipi palatul e gata. Eu şi cu pisicuţa mea ne lăfăim în odăile mari, dormim pe saltele din puf şi puful nu e, doamne fereşte, din pene de păsărele, căci acolo păsărelele sunt la mare cinste, mai ceva ca motăneii. ― Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine pe lună sunt? îi întrerupe povestea un fluture mare şi negru. Dungă vrea să-i răspundă, însă în loc de răspuns scoate un miorlăit prelung, îşi înghite cu plăcere saliva, îşi întinde lăbuţa căci chiar în faţă observă o vrăbiuţă ce-l priveşte cu ochii plini de consideraţie. ― Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine sunt? întreabă iarăşi fluturele băgăcios şi se aşează înaintea vrăbiuţei, o atinge cu aripa, vrăbiuţa speriată se fereşte apoi îşi ia zborul. ― Miauuu! urlă disperat motanul. Nicăieri pe lume nu există asemenea monştri de fluturi! Uită-te cât eşti de urât! Ce să caute unul ca tine pe lună!? Există fluturi, desigur că da! Căci fără de fluturi nu ar fi nici flori, se linişteşte Dungă şi iarăşi porneşte pălăvrăgeala turnând verzi şi uscate. ― Râurile şi izvoarele de pe lună sunt din lapte curat, uite-aşa, curge laptele, du-te şi bea cât încape în tine. Uneori, când mă plictisesc de palatul meu de cleştar, îmi construiesc o căsuţă simplă din unt şi smântână. Încet, încet, toată noaptea ling smântâna şi untul, mă trezesc cu cerul liber deasupra capului, mă întristez, mi se face dor de şoricei, dar cel mai tare mă păleşte dorul de vrăbiuţe şi… mă întorc acasă. Da! Da! Poate nu mă credeţi? zice Dungă cu atâta suflet încât e cu neputinţă să nu-l crezi. Mai ales datorită vrăbiuţelor mă întorc acasă, continuă să minciunească el. Are şi luna vrăbiuţe. Dar cum să le compari cu ale noastre? Cum? ― Vai, zice un fluturaş alb cu picăţele roşii, mi-aş da viaţa să mă aflu pe lună. Ia-mă cu tine. Vreau sa văd florile de acolo… ― Cu cea mai mare plăcere, răspunde Dungă, însă… Florile de pe lună nu ar dori să te vadă, căci ele sunt deprinse doar cu fluturaşii lor. Orişice insectă străină o înghit imediat, apoi o scuipă. De ce ar trebui să te prăpădeşti pe aiurea, când ai de trăit o viaţă frumoasă aici? În schimb Luna chiar noaptea trecută m-a rugat să revin însoţit de vreo vrăbiuţă. Le-aş duce pe toate în spaţiu, sărmanele merită mult mai mult decât le oferă Pământul. Dar nu e posibil. Pe spatele meu încape una singură, cel mult două, zâmbeşte Dungă şi spre bucuria lui o observă iarăşi pe micuţa vrăbiuţă apropiindu-se. ― Aş vrea să fiu prima vrăbiuţă pământeană ce vizitează Luna, şopteşte ea cu timiditate. Mama şi bunica îmi tot zic că eşti rău, fioros, că trebuie să mă ţin cât mai departe, însă… nu le cred. Eşti atât de bun, atât de simpatic, sunt gata să merg oriunde cu tine. Albinuţele ce roiesc printre floricele nu au timp de taclale, trag totuşi cu urechea la ce se vorbeşte. ― Motanul ăsta e un mincinos, se conving ele, dar îl lasă în pace atâta timp cât nimeni nu are de suferit. Acum însă miroase a rău. Dungă e pregătit să atace. Întinde laba şi… Vai!!! O prinde pe mica vrăbiuţă, cască o gură cât o şură şi hop… primeşte în bot o duzină de ace. ― Aoleu! aleargă Dungă spre o băltoacă de apă ca să-şi potolească durerea. Nenorocite veninoase! ţipă el, căci ştie, timp de o săptămână nu va putea deschide botul nici să bea, nici să mănânce, nici să miaune. Deci prea curând nu poate fi vorba de cărniţă proaspătă de păsărică. Dungă are stomacul lipit de spinare. Îi e o foame de moare. Stă într-un tufiş şi visează râuri, izvoare de lapte. La vrăbiuţe nu îndrăzneşte să se gândească. Cu greu îşi dă seama că este chemat: ― Dungă, îi spune cineva pe nume. Sunt eu, vrăbiuţa. Ti-am adus un ulcioraş cu lapte, bea! Trebuie să te întremezi, altfel nu vom putea zbura până la Lună. Şi încă ceva, adaugă ghemuleţul cu pene, ţi-am pregătit nişte bomboane. Li se zice lapte de pasăre. Mănâncă, îţi vor da puteri, plus că sunt foarte gustoase. ― Mda, se bucură motanul în timp ce gustă din minunatele dulciuri. E clar… Peste câteva zile fălcile-i vor fi în stare să rugume orice. Nu-şi bagă lăbuţa în foc pentru toate vrăbiile, dar aceasta precis că nu are pic de minte… Dungă stă în cumpănă. Totuşi e atât de blândă şi de bună la inimă… Uneori chiar şi lui îi vine să strige: Sărmană vrăbiuţă! Nu mai fi atât de naivă, atât de prostuţă!

Marele Pictor Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele. ― Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu. Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an. Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei. ― Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place? ― Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că… aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor! ― Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou! Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri. ― Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei! Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte. ― E trebuşoara Toamnei, nu mai poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare. În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca. ― A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi. Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă. ― Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Blăniţă Neagră Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă: ― Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti! ― Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: „Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!” În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate. ― Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită: ― Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil. ― Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile. ― Să i le luăm? ― Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord? ― De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită: ― Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie? ― Ce tot trăncăneşti, Carra? se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase. ― Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece. ― Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă. ― Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis. ― Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte… ― Nu ai de unde să ştii, Bob! ― Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare. ― Bine, mormăie Fil. ― Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn. ― De ce, se miră Fil. ― Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă? ― Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept. ― Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău. ― Vorbeşti prostii, Bob. ― Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim. ― Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos. ― Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: „Au! Au! Mă doare! Burta! Au!” ― Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil! ― Aţi umblat prin gunoaie?! se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi! ― Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil. ― Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere. ― Nu-u-u-u! sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil: ― Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată. ― Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus. ― Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn! ― Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni… ― Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun. ― Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă. ― Carra, o îmbrăţişează Merri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog. ― O, da! răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere. ― Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?! ― Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit? ― Ce? ― Să-l muşti? ― Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:   Păsărică albă, cudalbă,   şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,   În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat! Şi piatra-n patru a crăpat! Aşa să crape ochii cui deoache! De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul! De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile, De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile, De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…   ― Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte! ― Nu, Bob, vreau să ascult… ― Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla? ― Ce? ― Ne vor crăpa ochii. ― Aoleu! ― Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem? ― Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă. ― Unde? ― În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem. ― Şi dacă ni se întâmplă? ― Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul: ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric. ― Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea. ― Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil! ― Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac. ― Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil! ― Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred… ― Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii. ― Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare? ― Mă vezi, Bob. Şi eu te văd. ― Asta-nseamnă că nu am orbit? ― Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători… ― Ce facem, Fil? ― Ne întoarcem acasă. ― Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama. ― Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor. ― Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm. ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică. ― Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă. ― Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face! ― Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte… ― Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi! ― Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn. ― Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine! ― Bob! Fil! îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace! ― Ne-ai strigat, mamă? ― Da. Luaţi-l pe Dănn şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald. ― Ne ducem, dar fără de Dănn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare. ― Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama. ― Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn? ― Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil. ― Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles? ― Da, răspunde Dănn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară. ― Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică. ― Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică. ― Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dănn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene. ― Mâzgăleli, zice ursoaica Merri. ― Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi: ― Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul! ― Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite. ― Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri. ― Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred. ― Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze. ― Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil. ― Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă. ― Ni-e sete, ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate. ― Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află. ― Bună dimineaţa! îl salută floricelele. ― Bună dimineaţa! îl salută păsărelele. ― E dimineaţă? se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn. ― Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele. ― Şi noi! ciripesc păsărelele. ― Şi noi! flutură din aripioare fluturaşii. ― Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte: ― Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii. ― Fugi! îi strigă păsărelele. ― Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă: ― Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer. ― Ce e, tată? ― Priveşte ce ţi-am adus. ― Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit? ― Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic. ― Tată! strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău! ― Avem nevoie de bani, Nic… ― Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască! ― Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează. De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului. Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

Culorile ― Mamm… mă auzi mamm? ― Dormi, Râmel, vorbim altă dată. ― Mamm! Insistă puiul de râmă. Nu vreau să dorm! Vreau să vorbim! ― Bine, Râmel! îşi deschide un ochi bătrâna râmă. Despre ce să vorbim? ― Despre cât de frumos e acolo sus… ― Vai, Râmel, ţi-am povestit de atâtea ori. ― Mai vreau, mamm. ― Atunci ascultă… şi mama-râmă îşi începe povestea. Acolo sus, şopteşte ea, adică deasupra pământului – e o altă lume. Nu zic, şi la noi e bine şi e frumos, căci aici ne este casa, dar acolo, cum sa-ţi spun, e altfel… În primul rând e multă lumină. Şi sunt multe, multe culori. Totul e colorat. Da… În sfârşit am înţeles… Culorile… Iată de ce sus e atât de frumos. ― Mamm, când ieşim afară? ― Vai Râmel. De câte ori să-ţi zic? Ai niţică răbdare. Acum e iarnă, e frig. Ne-am ascuns în căsuţa noastră ca sa nu îngheţăm. Multe gâze şi vietăţi mici când e cald mişună pe afară, când e frig stau în ţărână şi dorm. Chiar şi culorile pare-se dorm pe vreme de iarnă. Aşa că… Închide ochii, îţi voi cânta un cântecel, iar tu vei face nani. ― Nu vreau nani! Nu-mi pasă de frig! Nu-mi place aici! Oricât de calmă ar fi mama-râmă, până la urmă îşi iese din fire: ― Încetează! strigă ea. Vom merge sus doar când ni se va da de ştire că e posibil! Gata! Nici o vorbă mai mult! Dormi! ― Mamm, începe iarăşi Râmel. Spune-mi… Cine ne va da de ştire? ― Înţelegi scumpule, deasupra pământului e cerul cu nori. Norii sunt diferiţi… Adică de diferite culori, de diferite mărimi. Când e primăvară şi cerul se acoperă cu nori negri, tuciurii – norul cel mai important îşi ia toba şi începe să bată: Bah! Bah! Bah! Bah! Toba lui se aude până la noi. Deci vorbim după ce auzim bubuitul. Acum dormi! ― Maaammm! Auzi!? sare Râmel din pătucul său. Norul cel mai important bate din tobă! ― Da? nu-i vine să creadă mamei-râme. O fi venit primăvara? ― A venit, maaamm! A venit! Hai sa mergem afară! Repede! Vreau să văd culorile! ― Nu, Râmel. Încă nu… ― De ce?! M-ai minţit!? Atunci… plec singur, fără tine! ― Stai, puiule! Aşteaptă! Doar un pic. Mai întâi de toate ţărâna trebuie să devină reavănă, puhavă, ca să putem săpa tunelul prin care ne vom strecura. Nu durează mult. Acuş picăturile calde de ploaie se vor scurge în sol… Ah! E atât de plăcut când faci prima scăldătoare de primăvară… Atât de plăcut… Vezi? Solul începe să devină umed. Deci… putem să pornim săpatul. Cele două râme stau într-o grădină plină de flori, plină de culori. Micuţul Râmel nu încetează să se minuneze de frumuseţea din jur. ― Maaamm, zice el, nu mă mai întorc acasă. Îmi place atât de mult aici. Mai ales îmi plac florile… sunt foarte frumoase! ― Eh, oftează bătrâna râmă. Frumos, frumos… Dar locul unei râme e în pământ. Dacă o râmă stă mult timp sub razele soarelui, se usucă. Şi nici măcar nu acest lucru e cel mai important. Prea multe primejdii ne înconjoară… Găinile, iată răul cel mare. Gă-i-ni-le! ― Maaaamm! Priveşte! Ce fiinţă ciudată aleargă spre noi?! E nespus de nostimă! Iar în urma ei – o mulţime de ghemuleţe aurii! Mă duc să-i salut! strigă Râmel, apoi porneşte cu îndrăzneală în întâmpinarea cloştii. ― Vai, Râmel, ce faci!? e disperată râma cea mare, reuşind totuşi să-şi împingă odrasla înapoi în tunel. Am scăpat, răsuflă ea uşurată. Să nu te fi oprit la timp… Dar… să nu mai vorbim. Principalul e că ai văzut… culorile. Cred că altădată nu mai riscăm. Era cât pe ce să ne înghită o cloşcă… E mult de lucru în împărăţia râmelor. Toată ziulica acestea fărâmă solul ca să-l facă pufos. Râmel şi mama-râmă sunt convinşi că şi datorită lor din solul pufos răsar în fiecare primăvară… culorile.

Corniţele ― Mieluşico, zice ieduţul, priveşte, mi-au ieşit corniţele? ― Corniţele? În ce loc trebuie să-ţi crească? ― În frunte, mieluşico. În frunte… ― Nu văd nimic. ― Te rog… pipăie cu copita! Simţi ceva? ― Duţu! strigă speriată mieluşica. Ai două cucuie mari! Unde te-ai lovit atât de tare!? ― Ura-a-a! Îmi cresc corniţele! Acestea nu sunt cucuie, sunt corniţe! Cântă:   Am corniţe, am corniţe Mă voi apăra cu ele! Nu-i nimic că încă sunt Tare, tare mititele! Îmi vor creşte mari odată Şi pe Lup de bună seamă Îl străpung într-o clipită, De nimic nu-mi este teamă!   ― Duţu, mie când o să-mi crească corniţe? ― Niciodată, mieluşico. Niciodată! Dacă te-ai fi născut berbecuţ, ar fi fost altceva… ― Atunci… cine o să mă apere? Mi-e tare frică de lup, scânceşte mieluşica. ― Aşteaptă până se va naşte un berbecuţ. El te va ocroti. Eu, de exemplu, numaidecât voi avea grijă de căpriţele mele… ― Ieduţule, până se naşte, până creşte un berbecuţ, hainul de lup o să mă mănânce… ― Vai, mieluşico, nu te întrista… Stai fără de grijă. Ştiu cine o să te apere, o linişteşte ieduţul. ― Cine? ― Maia! Maia e o fetiţă care are cârlionţi ca şi ai tăi. Doar că sunt un pic mai măşcaţi… Şi sunt de culoarea… soarelui. Până a nu veni tu pe lume, eu cu Maia în fiecare zi alergam pe imaş. Vei alerga împreună cu noi! Când e Maia alături nu ne paşte nici o primejdie! ― Duţu, întreabă mieluşica, dar Maia… are corniţe? ― Ce vorbeşti? Fetiţele au cosiţe, nu corniţe. ― Şi cum o să ne apere de lupul cel rău? ― Nu ştiu… Dar o să ne apere! Sunt convins! ― Unde e Maia? Mi-e frică, nu încetează să scâncească mieluşica. Oricând ar putea să apară Lupul. ― Luş, o asigură Duţu, Suru nu va îndrăzni să intre în curte. ― De ce? ― Fiindcă peste curte e stăpân moş Rex. Rex e un dulău cât un lup de mare, însă e blând ca un miel… Sau ca un ieduţ… Dar dacă trebuie, devine mai fioros decât Lupul! ― Am înţeles… Ca să ne apere… şi Maia devine… mai fioroasă ca Lupul? ― Luş, nu vorbi prostii… Ea e un înger. Iat-o că vine… Mieluşica o vede pentru prima dată pe Maia. Maia o ia în braţe, o sărută şi o strânge la piept. Mieluşicăi nu-i mai este teamă. Nu se mai gândeşte la corniţe. ― Înainte de a pleca de acasă, zice Maia, o să vă leg câte un clopoţel. Dacă vă rătăciţi, o să aud clopoţelul şi imediat vă găsesc. Ţie Duţu, îţi voi lega un clopoţel de argint cu lentă albastră. Mieluşicăi – un clopoţel de aur cu lentă roşie. Şi acum – la drum! Dzing! Dzing! sună clopoţeii şi toţi trei aleargă spre imaş. Din urma lor vine gâsca cu şase bobocei. Încheie alaiul puiul lui Rex, căţelul Grivei. ― Tra-la-la, tra-la-la, ce frumos e-afară! ― Ga-ga-ga! Ga-ga-ga! Când e primăvară! ― Dzing, dzing, dzing, dzing, dzing, dzing, mergem la plimbare, ― Unde creşte, unde creşte iarba cea mai mare! ― Ham, ham, ham! Ham, ham, ham! ― Lup rău, fioros! ― Nu-ndrăzni să ieşi din codru ― Căci sunt curajos! cântă cât îl ţine gura Grivei şi mieluşica e fericită. Alături de prietenii săi e în siguranţă. Iar prietenii îi vor fi întotdeauna alături. Şi atunci? La ce-i mai trebuie corniţe?

  Buturugă Poţi să nu-i dai de băut, să nu-i dai de mâncare, dar motanului Buturugă nicidecum nu poţi să-i interzici să cânte. ― Miorlaaau! Miorlaaau! cântă Buturugă de dimineaţă până seara târziu. Cântă când vânează, când munceşte prin gospodărie, ba uneori vecinilor li se pare că motanul cântă chiar şi atunci când doarme. ― Măi Buturugă, măi, îi zice bătrânul gânsac Gagu. Mai taci, bre, din gură că m-ai asurzit cu miorlăitul ăsta al tău. Barem dacă ai cânta şi tu un cântec din alea, care să te ungă la suflet, dar aşa?! Nici tu melodie, nici tu glas… Buturugă, într-o bună zi vom fi nevoiţi să ne luăm lumea-n cap de răul tău. ― Ce pricepi mata, moş Gagu? râde Buturugă. Acum nu se mai cântă ca pe vremea voastră. Dacă vrei să ştii miorlăitul meu azi e la modă. Când o să ajung vestit – te vei mândri că l-ai cunoscut pe Marele Buturugă! Şi iarăşi cântă. Atât doar că un pic mai încet. Până uită că îşi deranjează vecinii… ― Buturugă, îi zice altădată gânsacul, de vrei să auzi o cântare adevărată, scoală-te dimincioară şi ascultă cum cântă priveghetoarea. După asta te vei lăsa de-ale tale. ― Hi, hi, hi, hohoteşte motanul, priveghetoarea? Cine crezi că o mai ascultă în zilele noastre pe leşinătura aia? Nimeni! Poate doar moşnegi de-alde dumneata. Eu sunt adevăratul cântăreţ! Eu! se bate cu lăbuţa în piept Buturugă, apoi continuă să miorlăie cu o şi mai mare râvnă. Toată uliţa e sătulă de o asemenea cântare, totuşi nimeni nu se supără în serios pe Buturugă. Treaba e că el nu e chiar un motan oarecare, cu toate apucăturile sale motăneşti. E drept, uneori e al naibii de şmecher, mai e şi hoţoman. Nu lasă din ce găseşte alături, dar spre deosebire de confraţii săi, Buturugă e nemaipomenit de harnic şi de muncitor. Unde mai pui că e şi săritor la nevoie. Dacă îi trebuie lui Gagu să-i fie umplute căzile cu apă ca să aibă cu ce-şi uda grădina – bineînţeles că Buturugă e cel de le umple. Găinuşa Pic, vecina din dreapta, e îndeajuns să strige: „Buturugă!” că Buturugă e deja cu sacul în spate hăt în vârful dealului, acolo unde-şi învârte morişca zi şi noapte moara de vânt. Se întoarce repede cu făină caldă şi până ce găinuşa trebăluieşte pe lângă plită – câteva ouşoare dispar fără urmă din cuibar. ― Nu sunt vinovat! Nu sunt vinovat! strigă motanul fără să fie întrebat în timp ce gălbenuşul rămas pe mustăţi încă nu e bine uscat. ― Măi Buturugă, măi… oftează găinuşa. Te-aş fi servit oricum… Şi nu se supără. Căci pe Buturugă nu te poţi supăra. Să nu fi trăit Buturugă pe uliţa lor ar fi murit demult cu toţii de foame. Ar umbla şoarecii prin hambare ca la ei acasă. Dar Buturugă are grijă de şoricei şi aceştia nu îndrăznesc să-şi ia nasul la purtare. Doar dulăul Rex mereu e nemulţumit de motan. ― O să vezi, o avertizează el pe găinuşă. Ai prea multă încredere. Acum îţi papă doar ouăle, degrabă însă va da de gustul cărniţei de pui. Să nu-mi zici că nu te-am avertizat… Găinuşa nu-l ia în serios pe Rex. Încrederea ei faţă de motan rămâne neschimbată. De aceea ori de câte ori pleacă undeva îşi lasă odraslele în grija cui credeţi? În grija lui Buturugă. ― Buturugă, glumeşte ea, până mă întorc fă aşa ca puişorii mei, în loc de piu-piu, să nu strige cumva – miorlaaau, miorlaaau! Ne-am înţeles, Buturugă? ― Nici o grijă, răspunde motanul. Mai degrabă vor fura ouă, dar miorlaaau – niciodată! Şi Pic ştie – când va reveni, puişorii vor fi sătui, odihniţi, adăpaţi, bine îngrijiţi. Şi atunci? Ce pretenţii poţi să ai? Într-o dimineaţă de primăvară, moş Gagu, se trezi cu o mare dispoziţie. Soarele strălucea, era cald, iarba încolţise, caisul de lângă prispă se acoperi de floare. Trecuse o iarnă grea şi pentru prima dată în viaţă, lui Gagu îi veni cheful să cânte. ― Ga! Ga! Ga! cântă gânsacul din toată inima şi brusc se dumeri. Măi, măi, măi, se miră Gagu. Iată de ce motanul o ţine tot într-un cântec. Buturugă are mereu dispoziţie. Altfel l-ai auzi doar mieunând. ― Moş Gagu! îl strigă găinuşa care tocmai trecea pe alături. Abia de am scăpat de miorlăitul lui Buturugă, că ai pornit mata cu gâgâitul. Ce se petrece, moş Gagu? Pe uliţa noastră – doar cântăreţi. Mai rămâne să înceapă Rex cu „ham, ham”! Şi… orchestra e gata! ― Cum?! sări speriat moş Gagu. Buturugă nu mai cântă? Asta-nseamnă că nu are dispoziţie! O fi păţit ceva?! Buturugă! strigă el. Unde eşti, Buturugă?! ― Sunt aici, apăru imediat lângă gard Buturugă. Să te ajut cu ceva, moş Gagu? ― Vai de mine, se bucură gânsacul. Ce-ai păţit dragul meu, că nu te aud? ― Nu am păţit nimic, răspunse un pic întristat Buturugă. Atâta doar, că nu-mi arde de cântat… Am altele de făcut. Adineauri am început să-mi sap grădina. ― Buturugă, pe mine nu mă minţi. Recunoaşte, de ce nu ai dispoziţie? ― Nu am şi basta… Pe scurt, moş Gagu, nici un cântec nu sună cum trebuie dacă nu e acompaniat de un instrument muzical. Nu mă mai auzi până nu-mi cumpăr un acordeon. ― Un acordeon? râse cu poftă gânsacul. D-apoi un acordeon în zilele noastre costă o avere. De unde o să scoţi tu acordeonul, Buturugă? ― Din pământ, moş Gagu. Din pământ… Şi Buturugă îşi căută de treabă. Îşi săpă toată grădina, până şi ograda o săpă, lăsând doar o cărăruşă îngustă. Apoi pe pământul proaspăt afânat presără multe, multe semincioare. Spre sfârşitul primăverii ograda şi grădina lui Buturugă erau toate în floare. Cei de pe uliţă rămaseră stâlpi de mirare. Nu mai văzuseră atâta frumuseţe. ― De unde ai găsit, Buturugă, asemenea flori? Ce ai de gând să faci cu ele? nu mai conteneau cu întrebările. Buturugă ştia ce are de făcut. Pentru început dărui fiecărui vecin câte o floare. Lui Rex îi dărui o floare albă, semn de pace şi bună înţelegere. Rex, supărat, bosumflat ca de obicei, refuză, dar floarea era atât de minunată că până la urmă o luă. Totuşi nu se abţinu să nu mârâie: „Nu te cred eu, Buturugă. Nu eşti tu cel care pari a fi… Odată şi odată îţi vei arăta adevărata faţă.” Dar ce-i păsa lui Buturugă de ceea ce crede Rex? Fără să piardă din timp, încărcă două panere cu flori şi – fuga la târg. Mare minune. Cine a văzut vreodată un motan, un motan adevărat care vinde flori? Imediat se făcu coadă la florile lui Buturugă şi în câteva minute, în loc de flori, motanul se pomeni cu un şumuiag de bani. Bucuros, luă banii şi alergă la un magazin cu instrumente muzicale. Acasă se întoarse cântând la acordeon: Drâmba, drâmba, drâmba, drâmba, miorlaaau, miorlaaau! Din acea zi vecinii lui Buturugă trăiau într-o veselie. Începură să le placă acordeonul. În zilele de sărbătoare se adunau în ograda lui Buturugă, dănţuiau, cântau şi viaţa le părea frumoasă. Într-o altă dimineaţă de primăvară, moş Gagu iar se trezi cu o dispoziţie bună şi cu un chef nebun de cântec. ― Ga! Ga! Ga! cântă Gagu şi brusc îşi aminti că de câteva zile nu-l mai aude pe Buturugă. Aoleu! se îngrijoră el. O fi păţit ceva? Alergă la casa motanului. Găsi uşile larg deschise, iar de Buturugă – nici pomină. ― Pic, o întrebă gânsacul pe găinuşă, nu ştii pe unde umblă Buturugă? ― A plecat, răspunse cu tristeţe găinuşa. Gata… Nu-l mai auzim cântând. ― Cum să plece, Pic? Ce ne facem? Cine ne scapă de şoareci? ― A venit, continuă găinuşa, mi-a adus acordeonul şi m-a rugat să i-l păstrez. A zis că se va întoarce… Doar că nu ştie când… În ceea ce priveşte şoarecii, s-a înţeles cu un confrate de-al său. Ăla, la fiecare sfârşit de săptămână, va da o raită prin hambarele noastre. Aşa că nu-ţi fă griji… ― Pic, cum să nu-mi fac griji? Fără Buturugă ne vom topi de tristeţe. Ce ne facem, Pic? Ce l-o fi apucat? Eh… Nici măcar nu şi-a luat rămas bun. Un motan tot motan rămâne… ― A spus că alături de noi îl roade plictiseala… Şi că dacă mai rămâne niciodată nu va ajunge mare. ― Mare ce? ― Mare artist, bineînţeles. Căci asta vroia. Să-l cunoască şi să-l asculte o lume. ― Artist? se alătură discuţiei flocosul câine Rex. Nu mă faceţi să râd. V-aş spune eu ce o să ajungă motanul. Mai bine însă tac. Chiar nu aveţi altceva de făcut decât să bociţi după Buturugă? Căutaţi-vă de treabă, dragii mei! Dar oricât nu şi-ar fi căutat de treabă, după plecarea lui Buturugă, pe uliţă se instală un soi de tristeţe care se întindea şi se întindea ca un mucegai. Fiecare se închidea în căsuţa sa, rămânând faţă-n faţă doar cu propriile nevoi. Apoi ca să fugă de atâta tristeţe – mulţi îşi lăsară casele şi se duseră în lume. Puii găinuşei Pic plecară primii. Găinuşa rămase singurică, cu inima frântă, cu sacii plini cu grăunţe pe care nu mai avea cine să-i încarce în spate şi să-i ducă la moară. În fiecare seară ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului. ― Degeaba aştepţi, Pic, o zădăra răutăciosul Rex. Nu se vor întoarce. Eşti singură, Pic. De altfel ca şi mine, ca şi Gagu… Atâta doar că noi nu am avut niciodată pui. ― Se vor întoarce, Rex, răspundea găinuşa, însă în adâncul sufletului nici ea nu credea în ceea ce zice. Căsuţele păreau că plâng de atâta pustietate. ― Nu e adevărat că o casă e piatră şi atât… O casă e vie şi are suflet, zicea uneori găinuşa. O casă părăsită e ca un bătrân singuratic căruia nu-i rămâne decât să stea pe gânduri şi în mintea căruia se perindă, rând pe rând, firul amintirilor, a unei vieţi trecute pe care nimeni nu o poate readuce înapoi. Uneori, tristeţea şi singurătatea, dacă sunt de scurtă durată, te fac pur şi simplu să iei viaţa mai în serios, îşi zicea găinuşa Pic. Dar dacă aceste două stări persistă atunci ele devin distrugătoare. Şi fiindcă nici una, nici cealaltă nu dispărea de pe fosta uliţă a motanului Buturugă, aveai senzaţia că uliţa a murit. Şi doar fumul subţire ieşit din unele hogeaguri în nopţile friguroase de iarnă îţi dădea senzaţia că vieţuieşte cineva pe acolo. Pic trăia cu speranţa că într-o bună zi puişorii ei se vor întoarce acasă. De aceea casa îi era mereu primenită, iar pe masă în fiecare seară aburea un clit de plăcinte. Plăcintele se răceau, găinuşa le împărţea lui Gagu, lui Rex, în timp ce puişorii continuau să rămână prăpădiţi prin lume. Într-o noapte cu furtună un fulger hoinar nimeri direct în acoperişul casei găinuşei. Biata de ea reuşi să alerge afară doar cu acordeonul lui Buturugă în braţe. A doua zi un cer limpede, albastru, un soare cald şi strălucitor priveau nepăsători la o biată găinuşă împietrită lângă un morman de cenuşă. ― Pic, îi zise bătrânul gânsac Gagu. Vino să trăieşti în casa mea. E loc îndeajuns. Însă dacă nu doreşti, atunci treci în casa lui Buturugă. Sunt convins că nu ar avea nimic împotrivă. ― Nu, Gagu, îi răspunse cu tristeţe găinuşa. Voi rămâne aici. Când mi se vor întoarce puii vor deschide anume această portiţă. Fiecare fiinţă vie, Gagu, trebuie să aibă trei lucruri ale sale: viaţa, puii şi cuibul său. Altfel pentru ce să trăieşti? Îmi voi construi un alt cuib. Aici, alături de mormanul de cenuşă… Această cenuşă nu e altceva decât nişte amintiri arse. Pe care trebuie să le învii. Şi Pic se puse pe treabă. Pentru început îşi ridică un şopron pe care îl acoperi cu frunze de brusture. Şi fiindcă nu mai avea bani pentru mai mult – porni să adune sub şopron saci cu grăunţe, pe care le strângea cu mare migală de pe mirişte. ― Voi vinde grâul, îşi zicea Pic, iar pe banii adunaţi îmi voi cumpăra cele necesare pentru casă. Până-n iarnă casa va fi gata. Într-o zi, intrând cu sacul în spate pe portiţă, văzu pe cineva în ogradă. ― Nu mă recunoşti, Pic? întrebă domnul din faţa sa. ― Buturugă? Chiar tu să fii, Buturugă? ― Eu, eu. Hai, lasă sacul. Spune-mi cum o duci? Ce s-a întâmplat că nu mai ai casă? ― E o istorie… A fost să fie… Asta e… În schimb acordeonul nu a păţit nimic. ― Îţi mulţumesc pentru acordeon. Trec altădată să-l iau. Ai nevoie de ajutor, Pic? ― Nu, mă descurc… Spune-mi, Buturugă, întrebă găinuşa, ai ajuns mare artist? ― Mare artist? Ha! Ha! Ha! râse cu poftă motanul. Am ajuns mare, Pic. Doar că nu artist. Sunt un mare bogătan. Sunt foarte bogat. Acum, la banii pe care îi am, doar să vreau, nu mă costă nimic să mă fac artist. Însă nu am timp pentru asemenea fleacuri. Poate… la bătrâneţe. Cine ştie… Rămâi cu bine, Pic. Buturugă plecă şi uliţa învie. Cel puţin aveau ce discuta. ― Cu pălăria aia oribilă, în cizmele alea roşii, motanul vostru arată ca o paiaţă, zicea cu răutate bătrânul Rex. Doar pălăria costă o avere şi la câte ouă ţi-a păpat, Pic, putea să-ţi aducă măcar un căpeţel de aţă. ― Îmi închipui că bogăţia l-a făcut să fie zgârcit, zicea cu mai puţină răutate moş Gagu. ― Orice-aţi zice – a muncit pentru toate pe care le are, sărea în apărarea lui Buturugă găinuşa. A ajuns bogat datorită minţii şi mucii sale. Şi nu doar… ― Of, of, of, ironiza Rex. De parcă eu şi cu tine nu muncim. Sau suntem nişte proşti. Dar cu ce ne-am ales? Cu nimic. Şi ştii de ce? ― De ce? ― Fiindcă nu avem noroc. Şi nu suntem atât de şmecheri ca Buturugă. Plus că Buturugă, îl ştim cu toţii ce poamă e. ― Lasă, moş Rex… Pentru a fi bogat nu te ajută nici mintea, nici munca, nici norocul, dacă nu ai îndrăzneală, dorinţă şi putere să rişti. Aşa cred eu… ― Doamne, cu ce te-o fi cucerit Buturugă ăsta că-l aperi atât? ― Cu nimic… Doar că… nu-mi place să judec. Ca şi mai înainte, Găinuşa Pic, toată ziulica aduna boabe de grâu, iar seara ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului. ― Vin? întreba Rex. ― Nu, răspundea ea cu tristeţe. Într-o zi, întorcându-se de la muncă, văzu că în şopron nu mai e nici un săculeţ. Cineva îi fură munca de o vară. Dispăruse şi acordeonul. Acum nu-i mai rămânea decât să le lase pe toate în urmă şi să pornească pe drumuri. ― Voi pleca, îi zicea ea lui Gagu. Voi pleca să-mi caut puii. Poate umblând aşa hoinară, într-o bună zi voi da de bieţii mei puişori. ― Eşti nebună? se sperie Gagu. Unde să te duci? Nu vezi? Degrabă e toamnă. Până la iarnă a rămas te miri ce. Nu pleca, te rog! Te vei prăpădi, ştii bine. Şi totuşi, într-o dimineaţă Pic privi cu tristeţe la grămăjoara de cenuşă de sub şopron apoi, cu o bocceluţă în spate, merse încet spre capătul uliţei. Privirile ei erau îndreptate doar înainte. Nu avea curajul să privească în urmă. Când ajunse la ultima casă se opri. Din ogradă se auzea un acordeon. Îl zări pe Buturugă. ― Intră, Pic, îi vorbi Buturugă. Nu-ţi fie teamă. Nu trebuie să pleci de pe uliţa ta. Priveşte! Toţi săculeţii cu boabe sunt aici, la adăpost. Sub acest şopron, în care niciodată nu va pătrunde picătură de ploaie, te-am aşteptat să vii şi te rog să mă ierţi că le-am făcut pe toate fără permisiunea ta. Dar, Pic, ştii bine că nu ai fi reuşit să-ţi ridici o căsuţă de una singură. Ar fi venit ploile şi din şopronul tău şubred s-ar fi ales praful. Aceasta e casa mea. Ştiu, nu vei fi de acord să rămâi pentru totdeauna. Dar până îţi construiesc o nouă căsuţă în ograda în care nu doar tu ţi-ai petrecut o bună parte din viaţă, ci şi eu – te rog nu refuza… La câte ouă dulci şi gustoase ţi-am păpat – ceea ce vreau să-ţi ofer acum nu e un dar. Îţi întorc o veche datorie. Atât… Şi îţi mai promit ceva. Pe uliţa noastră va răsuna din nou muzica. Şi într-o bună zi puişorii tăi se vor întoarce acasă. Crede-mă. Nu sunt vorbe aruncate în vânt… O să mă ţin de cuvânt. Ce zici, Pic?

Buchet Buchet a venit pe lume la sfârşitul toamnei, într-o zi neobişnuit de geroasă. Luându-l de lângă cuşca căţelei aproape îngheţat, bunicul l-a adus în casă. ― Vai de mine! A plesnit din palme bunica. Nu are zile! Apoi l-a învelit într-o şalincă groasă de lână. Buchet însă s-a încăpăţânat să trăiască. Foarte curând şi-a venit în fire. Toată iarna a petrecut-o într-o cutie mare de carton aşezată lângă sobă. Bunicul şi bunica îl hrăneau cu biberonul ca pe copilaşii cei mici. Dintr-o fiinţă neputincioasă, căţeluşul s-a prefăcut într-un ghemuleţ pufos cu pielcica neagră presărată cu pete mari, albe, pentru care a şi primit numele de Buchet. ― Cum o mai duci, Buchet? îl întreba bunicul ori de câte ori se întorcea de pe undeva. Buchet scutura bucuros din codiţă şi ochii lui negri scânteiau de deşteptăciune. Va fi un câine vrednic, zicea cu mândrie bunicul mângâindu-l uşurel pe blăniţă. Abia când a venit primăvara, Buchet a ieşit pentru prima dată în curte. Nu-şi închipuise că lumea poate fi atât de mare. A început să scheaune speriat, dar bunicul l-a liniştit: ― Hai, nu fi prostuţ. Aceasta îţi este gospodăria. Deprinde-te. Va trebui să o păzeşti. Iat-o şi pe maică-ta, care te-a adus pe lume… Maică-sa părea că nu vrea să ştie de el. A ieşit din cuşcă mârâind nemulţumită: ― Hâr-r-r, hâr-r-r, de unde te-ai luat? Cine eşti? Buchet a privit-o mirat un timp, apoi, plictisindu-se, a plecat să dea o raită o prin gospodărie. Pe moment cunoştinţa lor a luat sfârşit. În scurt timp căţelul s-a acomodat cu ograda. Bunicul i-a meşterit o căsuţă din lemn cu o uşiţă rotundă, i-a aşternut un mănunchi de paie, deasupra a pus un covoraş şi l-a adus la noua sa locuinţă. Căţelul s-a întristat. Nu i-a plăcut căsuţa. Mult mai dragi îi erau orătăniile ce mişunau prin curte. Toată ziulica Buchet a umblat nestingherit printre ele. Nimeni însă nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Dar când pe neaşteptate s-a ivit motanul vecinilor şi în ogradă s-a pornit un piuit, un cotcodăcit infernal, Buchet şi-a dat seama că e de datoria lui să asigure securitatea păsăretului. S-a aruncat ca un nebun asupra oaspetelui nepoftit. L-a hămăit cu glăsciorul său subţirel, l-a fugărit într-atât, încât bietul motan nu ştia pe ce cărare să apuce. În felul acesta Buchet şi-a câştigat pentru mult timp înainte încrederea şi autoritatea vietăţilor din curte. ― Măi da e vrednic, e vrednic nu şagă căţelul nostru, a zis cu mândrie bunicul. Ştiam eu că aşa va fi… Seara Buchet a fost adus din nou la căsuţă. Dar spre surprinderea buneilor, căţeluşul s-a încăpăţânat să rămână pe noapte acolo. Pe la cântatul cocoşilor cineva porni să zgreapşăne uşa. Era Buchet. Bunicii i s-a făcut milă şi l-a lăsat să între. Bunicul însă a fost foarte ferm: ― Nici nu te gândi, Buchet, a zis el. De acu’ înainte îţi vei duce traiul în curte. Că doar nu eşti un câine din ăia alintaţi, de pe la oraş… Şi iată-l pe Buchet petrecând prima sa noapte de primăvară într-o locuinţă nouă. Cerul, presărat cu o mulţime de steluţe mici şi strălucitoare, îi dădea fiori. Când s-a ivit luna mare, rotundă şi razele ei blânde, cuminţi au alunecat peste coroanele copacilor înfloriţi – lui Buchet i-a venit inima la loc: ― Să ştii că nu e chiar atât de rău… Doar cărăbuşii care făceau mare zarvă bâzâind fără încetare printre florile de cireş îl mai deranjau. Uneori îl înspăimântau umbrele copacilor ce se clătinau la cea mai mică adiere de vânt, în rest misterul acelei nopţi i-a rămas pentru totdeauna ca o amintire frumoasă. A înţeles că noaptea îşi are viaţa ei, iar el face parte din acea viaţă. Somnul l-a prins abia spre dimineaţă. Visa un vis frumos când măcăitul raţelor, cotcodăcitul găinilor ridicate odată cu zorii l-au trezit. ― Piu, piu, piu! au alergat spre el o mulţime de ghemotoace aurii. Scoală, Buchet! E păcat să dormi când răsare soarele! O astfel de privelişte nu o vede orişicine! Buchet a deschis ochişorii plini încă de vise şi pentru întâia oară a văzut măreţia unui răsărit de soare. Din acea clipă a hotărât ferm că locul său e afară. Căţeluşul avea ce avea cu bunicul. Oriunde ar fi plecat – Buchet se pomenea alături. ― Ham, ham, ham, scârţâia el cu glăsciorul său subţire, ia-mă cu tine, bunele! Bătrânului i se părea că-i vede lacrimi în ochi. ― Bine, bine, i se înmuia lui inima, să mergem! Aproape tot restul vieţii câinele l-a însoţit peste tot. Când am venit să ne petrecem vara la bunici, Buchet ne-a întâmpinat ca pe nişte străini. A lătrat, a lătrat, dar de îndată ce bunica a alergat şi ne-a îmbrăţişat – şi-a dat seama că suntem de-ai casei. Ne-a lăsat în pace. Şi-a făcut culcuş în căpiţa cu fân şi a stat acolo supărat, cu capul pe lăbuţe toată ziulica. Uneori, din ascunzătoare, ne privea pe furiş. Era gelos. A doua zi uitase de supărare. Ne-am împrietenit foarte repede. Ne împăcam de minune. Îi arătam fel de fel de ghiduşii. Îl învăţam să sară coarda. Eu şi frate-meu eram foarte fericiţi că ne găsisem un prieten atât de devotat şi de sârguincios. ― Bravo, Buchet, bravo! îl lăudam noi, iar el, mulţumit, ni se gudura la picioare. Îi plăcea să fie lăudat. Şi totuşi cât pe ce să stricăm prietenia. În fiecare seară înainte de culcare ne aşezam încălţămintea pe scările de la întrare, lângă uşă. Dormeam până dimineaţa târziu. În schimb Buchet se trezea odată cu găinile. Alerga cât alerga aşteptându-ne, apoi plictisindu-se – venea şi se aşeza pe încălţămintea noastră. Ne aştepta până ieşeam din casă. Când în sfârşit deschideam uşa – se prefăcea că nu ne observă. ― Hai, Buchet, îl rugam, scoală! Dă-ne voie să ne încălţăm… Degeaba. Rămânea surd şi mut. Şi abia când apărea bunica cu o nuieluşă – Buchet ne elibera repejor pantofiorii. Într-o dimineaţă lângă uşă nu am mai găsit zare de pantof. Şi căţeluşul parcă intrase în pământ. Apoi l-am observat. Cu o mutră nevinovată dormea sub căpiţa de fân. ― Unde ne e încălţămintea? l-am întrebat. Ţi-ai găsit… Nici gând să ne răspundă. Eram foc de supăraţi. Am cotrobăit toată ograda. Un pantof l-am găsit lângă cuşca căţelei. Altul – tocmai lângă poartă. Una din sandalele mele – morsocată, aproape fărmată – am găsit-o în gogineaţa purcelului. Cealaltă – nicăieri. ― Buchet, am pornit să-l rog, dă-mi sandala! Arată-mi, spune-mi, unde ai ascuns-o?! ― Priveşte! a strigat fratele meu, isteţul ăsta doarme pe sandala ta! I-am sucit un pic urechiuşele. Să ţină minte cum e să ne facă necazuri. Dar nu a prins la minte. Ba chiar într-o zi a întrecut măsura. Au dispărut ciupicii bunicăi. Tărăboi prin toată ograda. Bunica mâniată-foc. ― E prea de tot! A strigat ea. Prind căţelul şi-l pedepsesc! Buchet! Buchet! Unde eşti?! L-a chemat ea. Vino încoace! Nebănuind nimic, bunul nostru prieten a alergat în întâmpinarea bunicii şi ca de obicei şi-a înfipt dinţişorii în fusta ei largă. ― Hâr-r-r-r! Hâr-r-r-r! ― Din ăştia îmi eşti? l-a ameninţat bunica. Degeaba te guduri. Degeaba te linguşeşti. Nu te mai iert. Vei sta legat de acu’ înainte, că prea îţi faci de cap! Ca toţi căţeii! Cât am rugat-o pe bunica să-l ierte, să nu-l lege… Nu s-a lăsat înduplecată. Ni se frângea inima văzându-l cum se zbate să-şi elibereze gâtul din prinsoare. Ne implora cu ochii să-l ajutăm, dar bunica era mereu cu ochii pe noi. Nu puteam să facem nimic. Peste un timp sărmanul s-a liniştit. S-a împăcat cu soarta. ― La urma urmei, ne consolam şi noi, acesta e destinul oricărui căţel de la ţară… Abia când a venit bunicul Buchet şi-a dat seama că-i veni şi lui salvarea. Văzându-l atât de necăjit bunelul şi-a pus mâinile-n cap. L-a dezlegat imediat apoi a strigat-o pe bunica. ― Mărioară! a zis el pe un ton sever pe care nici nu bănuiam că îl poate avea. Să nu îndrăzneşti, femeie, vreodată să te atingi de Buchet! Eu hotărăsc dacă trebuie legat sau nu. Poate chiar îi voi permite să stea liber toată viaţa. Ai înţeles, Mărioară? ― Da, a răspuns bunica ca o şcolăriţă. ― Nu vezi, a continuat bunicul liniştindu-se, e încă un ţânc, un pui. Lasă-l să-şi trăiască copilăria. O bucurie imensă peste Buchet. Ce dulce e libertatea. Alerga ca un nebun. Într-un târziu, obosit dar fericit, s-a oprit lângă scăunaşul pe care se odihnea bunicul. ― Na, Buchet, i-a întins bătrânul piciorul. Muşcă. Nu-ţi fie teamă. Îţi dau voie. Hai, muşcă! Buchet, ne-a explicat bătrânul, e asemenea copilaşilor mici. Îi cresc colţii. Şi vrea să muşte. Şi muşcă tot ce întâlneşte în cale. În felul acesta îşi întăreşte colţii. Iar colţii, unui câine, îi sunt de mare folos… Din ziua aceea Buchet nu s-a mai atins de încălţămintea noastră. Îi întindeam câte o nuieluşă pe care o rodea până se sătura. Dar ca şi odinioară – în fiecare dimineaţă îl găseam aşteptându-ne răbdător lângă uşă. Un căţel nemaipomenit acest Buchet… Mulţi ani după aceea ne-am petrecut vacanţele la bunici. Nu ştim cum se făcea, dar atunci când soseam Buchet ne ieşea în întâmpinare cu mult înainte de a fi aproape de casă. Ne simţea de departe. Cunoştea drumul până la staţie şi bunicul zicea că deseori în timpul anului mergea până acolo. Se întorcea singur şi o vreme rămânea trist. Era trist şi atunci când ne petrecea. Alerga înaintea noastră şi dacă ne opream – se oprea şi el. ― Mergi, Buchet, glumeam noi. Opreşte autobusul! Şi Buchet alerga. Până ne urcam – Buchet stătea ferindu-şi privirile, de parcă nu dorea să-i vedem tristeţea din ochi. Autobusul pleca, iar prietenul nostru rămânea pe loc. Îi fluturam din mâini, apoi îl vedeam alergând pe drumul ce duce spre casă. ― Du-te, Buchet, du-te… îi şopteam. Nu-i lăsa singurei pe bătrâni. Bunul şi credinciosul nostru prieten… Terminasem liceul, apoi facultatea. Veneam tot mai rar în satul de baştină a părinţilor noştri. Şi totuşi măcar odată pe an găseam timp să-i vizităm pe bunici. Într-un an am venit singură, fără fratele meu. Aşteptam să-mi iasă Buchet în întâmpinare dar Buchet nu apăru. Acasă era doar bunica. Primul lucru pe care am întrebat-o a fost unde e bunicul şi Buchet. Am auzit o istorie tristă care m-a cutremurat. În vara aceea bunicul păzea harbujii de pe deal. Îşi ridicase o colibă în mijlocul harbuzăriei, avea cal, căruţă şi în fiecare vineri încărca căruţa cu harbuji şi venea acasă. Când se întorcea – Buchet se lua din urma căruţei. Bunicul îl alunga, dar într-una din zile, crezând că Buchet l-a ascultat, nu a luat seama şi abia ajuns la colibă nu reuşi să-l deshame pe Murgu că hop şi Buchet alături. Sărmanul câine. Alergase zece kilometri, cum să-l mai cerţi? Astfel Buchet a rămas să-şi petreacă zilele şi nopţile în câmp împreună cu bunicul şi cu Murgu. Bunicul vorbea, Buchet asculta. Alături foşnea pădurea, deasupra se deschidea cerul. Bătrânul povestea întâmplări, pătărănii din tinereţile sale. Îi povestea despre acea porţiune de pământ pe care stăteau ei acum şi care se numea La Cneazu. Bunicul de felul său era o fire visătoare şi poate că atunci mai mult ca oricând realiză că şi el, şi Buchet, şi Murgu, şi pădurea, şi acei pepeni verzi, rotunzi şi copţi, sunt mici, mici părticele din ceea ce se numeşte natură. Aceleaşi istorii ni le-a povestit şi nouă când eram mici. Adesea îi plăcea să spună că orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul şi soarta sa pe pământ. Soarta lui Buchet a luat o întorsătură dramatică în ziua când bunicul a venit acasă lăsându-l singur cu Joienica, viţeluşa pe care bunicul o adusese la colibă şi pe care o priponea la marginea pădurii ca să pască iarbă. ― Să ai grijă de Joienica, i-a poruncit bunicul câinelui. Până diseară mă-ntorc. Să fii cuminte, am nădejde în tine! Dar ca să fie sigur că totul va fi bine l-a rugat şi pe un vecin care avea colibă nu departe să arunce câte o privire din când în când spre Joienica. Mai târziu vecinul i-a povestit că o haită de câini sălbatici a atacat viţeluşa. Dar până să ajungă el – Buchet a fugărit haita şi a dispărut în pădure. Şi… nu s-a mai întors. ― Cred că l-au sfâşiat animalele alea sălbatice, porni să plângă bunica. Bietul nostru Buchet, se linişti ea. Nu ştiu, poate greşesc, dar inima-mi spune că trăieşte… Şi dacă trăieşte, mai devreme sau mai târziu se va întoarce acasă… Vai de mine! Strigă bunica. Să deschidem poarta! Vine Ion! Nemaipomenită bunica mea. Cunoştea până şi sunetul roţilor de la căruţa lui Ion al ei… Murgu întră în ogradă şi nu vă închipuiţi cât de mare ne-a fost bucuria şi mirarea când pe o căpiţă de lucernă, înconjurat de pepeni verzi, l-am văzut pe Buchet. Ne-am repezit să-l îmbrăţişăm. Îi mângâiam blana sfâşiată temându-mă să-i ating rănile, încă necicatrizate. ― Buchet, îi ziceam, fii tare! Rezistă! Ne privea cu o bucurie imensă. Nu era necesar să ne vorbească pentru a înţelege ce se petrece în sufletul lui. Nu avea cum să alerge de pe căpiţa de fân, să vină să se gudure la picioarele noastre. La un moment dat a închis ochii, şi-a lăsat capul pe lăbuţe şi a rămas un timp nemişcat. M-am gândit că în felul acesta îşi ascunde lacrimile. Lacrimi de bucurie. Vroia să rămână dârz până la capăt. ― E un erou, a zis bunicul cu tristeţe. Un adevărat erou. Şi nici măcar nu ştie de asta… Cei drept, adevăraţii eroi niciodată nu realizează cine sunt ei de fapt. Mă simt vinovat. Nu trebuia să-l las singur… dar a salvat-o pe Joienica. Aproape două săptămâni a lipsit… Nu a avut nici hrană, nici apă. Şi totuşi, aşa rupt de dihănii, a găsit voinţă şi putere. S-a târât, a mirosit drumul şi acum câteva ore l-am auzit abia schelălăind lângă colibă… Bunicul l-a luat în braţe pe Buchet şi l-a dus în căsuţă. Câteva luni a avut nevoie Buchet de îngrijirea bunicilor, până să se pună pe picioare. Aproape că devenise acelaşi. Doar că şchiopăta de un picior. Nu mai putea să alerge şi în ochi îi apăruse un soi de tristeţe pe care n-o mai observasem altădată… Mai fusesem pe la bunici. Buchet nu mă mai petrecea ca odinioară până la staţie. Ultima dată m-a privit de parcă îşi lua rămas bun. L-am mângâiat iar el şi-a întors privirea. ― A îmbătrânit bietul nostru Buchet, a oftat bunicul. Ce să-i faci… Bătrâneţea vine fără să întrebe… Mda… Toţi trei îmbătrâniseră… Mai aproape de iarnă Buchet iarăşi s-a îmbolnăvit. Buneii l-au adus în casă. Au petrecut iarna împreună. Spre primăvară câinele a ieşit afară. Era o fiinţă care iubea şi preţuia libertatea. Buchet a plecat de printre noi într-o noapte când cărăbuşii făceau mare zarvă prin florile de cireş, iar cerul presărat cu stele nu mai speria pe nimeni. ― Orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul său pe pământ, ne spunea adesea bunicul. O floare înfloreşte, se stinge şi în scurta sa viaţă aduce multă bucurie, frumuseţe şi parfum. Şi aceasta îi este menirea şi rostul. Buchet a fost un izvor de credinţă, de dragoste necondiţionată. Ne-a iubit fără să ne ceară ceva în schimb. Viaţa lui a avut un rost frumos pe pământ. Niciodată nu-l vom uita. Un suflet nemaipomenit. Bunul şi dragul nostru Buchet… Bunul şi scumpul nostru prieten…

Telescopul   ― Buchet, trezeşte-te! Te rog, nu dormi! Cocoşelul îl atinge cu aripa pe prietenul său. ― Lasă-mă, Rigu, mârâie căţelul. Nu vezi? Dorm… ― Buchet, se enervează cocoşul. Dacă în noaptea asta iarăşi se va strecura Roşcovana şi va dispărea vreo moţată sau şi mai rău, doamne fereşte, voi dispărea eu… Îţi dai seama? Găinile trebuie să aibă cocoş. Dacă se întâmplă acest lucru, fii convins, mâine dimineaţă stăpâna te va alunga de la casă. ― Foar-r-r-te bine! Foar-r-r-te bine! sare în picioare Buchet. În sfârşit voi fi liber! ― Liber? se miră Rigu. Ştii ce înseamnă pentru un căţel ca tine să fii alungat de la casă? ― Înseamnă că nu voi mai avea lanţ şi că voi face tot ce îmi va trăsni prin cap. ― Greşeşti, Buchet. Un căţel alungat devine un căţel vagabond. ― Ce înseamnă vagabond? întreabă curios Buchet. ― Înseamnă că în ograda noastră nu vei mai fi primit. Şi nici într-o altă ogradă. Nimeni nu îţi va da de mâncare sau apă de băut. Vei dormi sub cerul liber, bătut de ploi şi de vânt. Iarna vei îngheţa de frig şi nimeni nu îţi va oferi un adăpost. Nu vei avea nici măcar o coajă de pâine. Vei răscoli prin gunoaie ca să nu mori de foame. Te vei ruga de oameni să te ia la ei, dar vei întâlni oameni răi care te vor bate, te vor hărţui… Câinii, Buchet, sunt făcuţi să-şi slujească cu credinţă stăpânii. ― Eu îmi slujesc cu credinţă stăpâna, se ridică speriat din culcuş Buchet ― Da? Exclamă cocoşul. Atunci de ce nu erai lângă poiată două nopţi în urmă? Roşcovana mi-a furat cea mai frumoasă puicuţă. Cea mai frumoasă… ― Iartă-mă, Rigu, mârâie Buchet. Nu mi-am dat seama că ar putea să se întâmple o asemenea nenorocire… Am lipsit doar puţin. Iartă-mă! ― Şi totuşi unde ai fost? ― Răsărise Luceafărul. Am alergat la prietena mea să il arăt. ― Priveşte Rigu! strigă brusc Buchet. Vezi?! Acolo sus? Steluţa aia strălucitoare? E Luceafărul! A răsărit Luceafărul! ― De unde ştii? ― Ştiu… De fapt Luceafărul nu e o steluţă. E o Planetă… I se zice Venera… Iar acolo vezi? Patru steluţe, două câte două? Şi încă trei care stau în rând? Acela e Carul Mare! ― Ce frumos, e încântat cocoşul. Buchet, eşti un căţel extraordinar. Cum de cunoşti atâtea? ― Cum, cum, răspunde nu fără mândrie Buchet. Îţi spun. Dar să rămână secret! Bine? ― Bine, Buchet. Tacu mă cheamă. ― Atunci fii cuminte şi ascultă, se apropie căţeluşul de urechea lui Rigu. În nopţile cu lună şi stele, zice el, Nicu, băieţelul stăpânei, după ce toţi adorm, se strecoară din casă cu un telescop. Mă urc cu el pe coteţ şi privim împreună stelele. Tare e frumos cerul privit prin telescop… Nicu îmi povesteşte o mulţime de lucruri. De la el le cunosc pe toate. ― Ce e ăla telescop? întreabă Rigu? ― Telescop? Cum să-ţi zic? Trebuie să-l vezi. Te voi chema numaidecât. Data viitoare când va ieşi Nicu. Acum vreau să dorm. Mi-e somn… Ah, cască Buchet. Aşa se întâmplă de fiecare dată când stăpâna mă leagă cu lanţul… Dorm de ciudă, de necaz… ― Buchet, te-am rugat… Nu dormi! Nu vei observa când se va furişa Vulpea. ― Ce să fac, Rigu? Crezi că-mi place să dorm? Somnul mă doboară pe nevrute. Dar… Ştii ceva? Ia să-mi spui, nu ai observat cumva pe la ce oră se plimbă vulpea pe lângă coteţ? ― Bineînţeles că am observat. Exact pe la miezul nopţii. O simt de departe. Dacă îi amestecă ceva sau cineva, atunci se retrage. Se întoarce pe la ora trei, după miezul nopţii. Şi dacă nici atunci nu reuşeşte să fure, reapare pe aproape de zori. Când şi câinii şi stăpânii dorm. Somnul de dimineaţă, ştii, e cel mai dulce. ― Adevărat, e de-acord Buchet. E foarte dulce. Mai ales după ce o noapte-ntreagă stai de veghe… Rigu, zău că nu vreau să dorm. Şi nici să devin vagabond nu vreau. Trezeşte-mă, Rigu, te rog! Înainte de a veni Roşcovana. ― Cum? e nedumerit cocoşul. ― Cum, cum… se scarpină după ureche Buchet. Cântă-mi de exemplu. Uite-aşa: Cu-cu-ri-gu-Rigu! Cu-cu-ri-guuu-Rigu! Mă voi trezi numaidecât. ― Dacă zici… Voi cânta… Precis că te trezeşti? ― Bineînţeles, Rigu! La glasul tău mă trezesc! Nu te îndoi nici o clipă! ― Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-ri-guu-Rigu! cântă cocoşul exact după miezul nopţii. ― Ham, ham, ham! Sare Buchet şi aleargă pe lângă uşa coteţului. ― Unde e Vulpea?! Unde e?! Că o sfâşii tot acu! Cocoşii de prin mahala îl aud pe Rigu şi cântă la fel. Toţi cocoşii din sat cântă exact la miezul nopţii şi toţi căţeii se trezesc. Luna de pe cer îi priveşte de acolo de sus şi nu pricepe ce se întâmplă. Dar ce vede şi ce aude – îi place. Dacă cântă cocoşii, dacă latră câinii înseamnă că ceilalţi dorm liniştit, se gândeşte Luna. Apoi întreg satul se cufundă iarăşi în somn. Vulpile se retrag de pe la coteţe. Aşteaptă ca toţi să adoarmă. Şi tocmai când cred că primejdia a trecut, hop că Rigu cântă: Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-cu-ri-guu-Rigu! ― Ham, Ham, Ham! Cât pe ce să o sfâşie pe Roşcovană Buchet. ― Bravo, îl laudă a doua zi stăpâna. Am făcut treabă bună că l-am legat. Nu e aşa, Nicu? se adresează ea băiatului său. ― Mamă, dezleagă-l, o roagă Nicu în timp ce căţelul i se gudură pe la picioare. Dezleagă-l, mamă! ― Să-l dezleg? Dar cine răspunde dacă vulpea îmi fură găinile? ― Nu se va mai întâmpla. Uită-te cât e de necăjit, zice Nicu şi îl mângâie pe Buchet. Următoarea noapte e la fel de frumoasă, la fel de senină. Cerul e plin de stele. Buchet stă lângă coteţ, de data asta fără zgardă. Îl aşteaptă pe Nicu care vine cu telescopul. ― Ieşi, Rigu! Bate Buchet la uşa coteţului. Ieşi! Să vezi telescopul! Rigu priveşte prin telescop. Se minunează. Nu a mai văzut aşa ceva. Deodată i se pare că acolo sus zăreşte o matahală de vulpe ce se furişează tiptil, tiptil spre o grămăjoară de steluţe. ― Cu-cu-ri-guu-Rigu! Cu-cu-ri-guu-Rigu! strigă cocoşul. Păzea! Vulpea! Vrea să mănânce steluţele! ― Unde e?! Cine?! Ce?! sare speriat Buchet şi, hop, o prinde pe vulpe chiar în uşa coteţului. ― Ăsta da căţel, îl laudă stăpâna care aleargă somnoroasă la hărmălaia din ogradă. ― Bravo, Buchet! Bravo, Rigu! Dar ce facem cu Roşcata? ― Las-o să plece, zice Nicu. O fi având şi ea pe undeva pui. ― Ai dreptate, e de acord mama. Să plece! Sper că va uita pentru totdeauna drumul spre ograda noastră. ― Nicu, abia acum observă femeia. Ce faci aici? La ora asta cu telescopul? ― Du-te să dormi, Nicule! Dă-mi telescopul! Data viitoare, adaugă ea… voi privi şi eu cu voi stelele.

Mama adoptivă Curca, o pasăre cam zăpăcită, dar cu o inimă caldă şi bună, în fiecare dimineaţă îşi duce cârdul de puişori în curtea şcolii ce se află în vecinătate. Puişorii curcii sunt patru bobocei-voinicei, trei răţuşte ca nişte bărcuţe, cinci pui ieşiţi din ouăle ei naturale şi un puişor de găină negru precum e fundul ceaunului, care piuie, piuie necontenit probabil fiindu-i frică să nu rămână de cârd. Din această adunătură numai oul de găină nu fusese clocit de ea. Mama lui, atunci când bietul se ivi pe lume, nu se ştie de ce începu să-l bată cu clonţul în cap şi să strige ca o disperată: ― Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Luaţi-l, luaţi-l de aici! Nu vedeţi?! Ăsta nu e al meu! Ai mei sunt toţi aurii, frumoşi, el însă e negru ca un drac! Dacă nu îl duceţi din ochii mei, îl omor! ― De unde atâta ură faţă de un biet puişor, negru ce-i drept, dar nu mai negru decât mama lui adevărată? Gospodina casei, văzând că se îngroaşă gluma, luă puişorul şi negândind prea mult îl aduse şi îl aşeză alături de ceilalţi puişori ai curcii. Curca îl privi lung, se foi un pic apoi făcându-i loc îl acoperi cu aripa sa. Abia atunci sărmanul pui de găină înţelese ce înseamnă căldura unei aripi protectoare. În fiecare dimineaţă, după ce stăpâna îi îndoapă puişorii cu păsat, curca îi ia şi îi duce în curtea şcolii. Vara aici e iarbă multă mustoasă şi e loc îndeajuns pentru tot păsăretul din împrejurimi. La umbra unui stejar bătrân, pe o pătură de iarbă verde tivită cu troscot, nalbă şi romaniţe mirositoare, razele soarelui par mai puţin fierbinţi. Răţuştele înoată printre florile albe, bobocii ciugulesc colaci rotunzi de nalbă, puii de curcă, sătuli fiind, abia de se ating de câte un firicel de iarbă şi doar puiul de găină scormoneşte cu sârguinţă la rădăcina stejarului. ― Piu, piu, piu! îşi strigă el frăţiorii. Veniţi iute! Am găsit un viermişor! Pe neprins de veste curca îşi întinde neliniştită gâtul, îşi roteşte capul în toate direcţiile. Puişorii privesc împietriţi, speriaţi fără să ştie ce se va întâmpla. Brusc alarmă! ― Ciu! Ciu! Ciu! strigă curca. Ca la comandă patru bobocei, trei răţuşte, cinci puişori de curcă şi unul de găină se fac una cu troscotul, cu florile de romaniţă, cu iarba înaltă. Sus, deasupra, roteşte un vultur flămând. Adineauri pe peticul de iarbă erau o mulţime de pui, hrană delicioasă pentru el, acum – nimic. Unde o fi dispărut? Nedumerit, vulturul continuă să facă vârtejuri. Curca ţipă şi mai disperată. ― Ihai! Ihai, bulihare! Aleargă într-un suflet gospodina casei. Vulturul se lasă păgubaş. Pleacă. Imediat din covorul verde îşi fac apariţia patru căpşoare de boboci, trei de răţuşcă, cinci de curcă şi unul de găină. Abia spre seară curca îşi adună odraslele şi merge spre casă. Ziua s-ar încheia cum nu se poate mai bine dacă la întoarcere nu i-ar ieşi în cale acea care a vrut să-şi omoare propriul pui. Cloşca îl ţine minte pe bietul pui tuciuriu şi ori de câte ori îl zăreşte se repede spre el cu o furie nebună. Sărmanul pui de găină. De fiecare dată se ascunde după mama sa adoptivă. De obicei curca nu-i dă nici o atenţie cloştii, de dată asta însă nu mai e dispusă să rabde. Până aici au fost toate. Răbdarea ei a luat sfârşit. Cloşca simte primejdia, vrea să dea înapoi, însă nu mai există scăpare. Mare, mătăhăloasă, mama adoptivă porneşte înfuriată asupra cloştii celei nătângi. ― Ho! Nebunelor! Opriţi-vă! Aleargă stăpâna să le despartă. Aţi căpiat?! Curca se îndepărtează ascultătoare. Îşi duce odraslele la culcare. Puişorii se cuibăresc cuminţi sub aripile largi ale mamei. Toată noaptea stau acolo la adăpost şi… cine ştie, poate că visează covoraşul verde din preajma stejarului, florile de romaniţă, sau poate că visează cerul, soarele care mâine dimineaţă va răsări şi va încălzi cu aceeaşi căldură toate vietăţile, bune sau rele ale acestui chinuit şi bătrân Pământ…  

Desaga cu fulgi ― Di! Di! Di! Renuţii mei, Să-mi zburaţi ca nişte zmei! zice moşul şi e gata să tragă de hăţuri, însă brusc se opreşte… ― Hm, şopteşte el, nepoţico, pare-se că am uitat pe cineva. ― Pe cine? nu pricepe Crăciuniţa. Apoi îşi aminteşte. ― Pârlică! Am uitat de Pârlică. Cred că doarme pe cuptor. Mă duc să-l trezesc. Dar nu mai e nevoie. Din direcţia căsuţei lui Moş Crăciun aleargă o zvârlugă de iepuraş. ― Staaaaaţi, nu plecaaaţi! ţipă urecheatul. Am adunat fulgi pentru Vasilică! Aţi vrut să-l lăsaţi pe Vasile fără de cadou!? Aţi vrut să plecaţi fără mine în satul lui Vasilică!? Iepuraşul e supărat, supărarea însă îi trece, urcă în sanie şi imediat începe să sforăie. ― Pârlică, somnorosule, adineauri spuneai că ai adunat fulgi, unde e desaga? întreabă bătrânul. Renii aşteaptă cuminţi, ninge lin, de jur-împrejur cât vezi cu ochii – doar o imensă întindere albă, căci asta e ţara în care locuieşte moşulică, nepoţica şi iepuraşul Pârlică. ― Desaga? deschide un ochi iepuraşul. Au! Sunt atât de uituc! Acuşi o aduc… Desaga plină cu fulgi e la locul ei, cadourile nu lipsesc, baniţa cu jăratec este, făcliile de aprins în caz că tăbărăsc lupii – la fel, nepoţica cu Pârlică stau alături deci se poate trage de hăţuri şi… ― La drum! Sania lunecă pe zăpada lucioasă, zurgălăii de argint clincăie vesel, moşul îşi îndeamnă renuţii să nu piardă din timp, căci atâţia copii îl aşteaptă şi ar fi mare păcat să întârzie. Undeva departe, într-o ţărişoară mică, dar foarte frumoasă, trăieşte un băieţel pe care-l cheamă Vasilică şi care i-a scris aşa:   Moş Crăciune, să mă crezi, Eu în fiecare seară Te aştept şi te visez Că te-ntorci la mine iară! Dacă nu-mi aduci cadouri N-o să-mi pară tare rău, Dar adu-mi un car cu nouri Cu omăt din sacul tău!   L-a impresionat scrisoarea băiatului. De la un timp Baba Iarnă ori a devenit prea bătrână, ori îşi face de cap. Prin unele locuri toarnă zăpada cu nemiluita, prin altele – zare de fulguşor. Pământul rămâne dezgolit şi mulţime de copilaşi tânjesc după săniuş. În fiecare an moşul repară câte ceva din greşelile babei. În acest an, de Ajun, peste satul lui Vasilică va ninge neapărat. Va ninge frumos, cu fulgi măşcaţi şi strălucitori. E drum lung până-n ţara lui Vasile. Renii au de trecut prin câteva păduri înfricoşătoare, multe primejdii se pot întâmpla, dar moşul nu-şi face griji, căci Pârlică îi este alături. Pârlică, Pârlică… Şi Pârlică e bătrân şi moşul e de când lumea, doar Craciuniţa e mereu tânără şi frumoasă… Ziua e pe sfârşite, sania continuă să lunece, în depărtare se întrezăreşte conturul Pădurii de Cărbune. Anul trecut prin aceste ţinuturi au fost înconjuraţi de o mulţime de urşi fioroşi şi bietul Pârlică abia de a reuşit să-i înlăture, prefăcându-i în animăluţe inofensive. Sania intră în pădure când afară e deja noapte, e întuneric şi e linişte-n jur. Din când în când se aude trosnind, din pricina gerului, câte un vreasc. Fioroasa pădure doarme, doarme Crăciuniţa, sforăie Pârlică şi doar Moşul e cu ochii în patru. Niciodată nu se ştie de unde vine necazul… Brusc renii se opresc, se ridică speriaţi în două picioarele, nu vor să se mişte şi moşul e convins – lupii sunt pe aproape. Aprinde iute făcliile, abia de reuşeşte să-l trezească pe iepuraş, că sania e înconjurată de o haită de lupi. Zeci de perechi de ochi roşii, flămânzi sunt îndreptate către ei şi… ce e mai rău, făcliile nu-i sperie pe dihănii. ― Ha! Ha! Ha! iese în faţă căpetenia haitei. Stinge focul, moşnege! Noi suntem altfel de lupi! Nu ne este frică de pălălaie! Şi nici de Om nu ne este frică! Arătându-şi colţii, lupii se apropie tot mai mult şi mai mult. Biata Crăciuniţă tremură, moşul o linişteşte, iar până la Pârlică nici vânt rece nu ajunge. ― Pe cine înfulecăm mai întâi? îşi întreabă confraţii căpetenia. Eu zic să o jumulim pe fetiţă, pe moşneag îl lăsăm pentru când vom fi cu totul flămânzi. Păcătosul ăla de iepure nu are decât să-şi ia tălpăşiţa! E pielea şi oasele! Vai de capul lui! ― A-uuu! A-uuu! A-uuu! urlă haita. Să trăieşti, căpitane! Bineînţeles că înfulecăm fata! O lună mare, rotundă stă aninată deasupra pădurii, priveliştea probabil o înspăimântă, dar nimeni nu ştie cât de viteaz poate fi Pârlică atunci când se enervează, şi mai ales când trebuie să-i apere pe Moş Crăciun şi pe Crăciuniţă. Căci Pârlică nu e un iepuraş oarecare. E un faimos vrăjitor care de obicei face doar lucruri frumoase, însă dacă e nevoie nu ezită să-şi înlăture din cale vrăjmaşii. Coboară din sanie, boscorodeşte câteva descântece, se preface în pară de foc şi acum lupii vor rămâne pentru mult timp nişte buturugi cu ochi, şi cine va trece pe alături – grozav se va mira de o asemenea minune. La primăvară stoluri de păsărele se vor aşeza pe aceste buturugi. Vor ciripi vesele fără să le dea prin gând că de fapt se odihnesc aşezate pe căpăţâne de lup. În noaptea de Crăciun – fiecare primeşte ceea ce merită… Sania moşului îşi continuă drumul şi în amiaza celei de-a doua zi intră în Pădurea de Granit. Această pădure e deosebit de frumoasă, însă când îşi îmbracă coroana verde – devine de nepătruns şi… sub acoperemântul ei îşi găsesc adăpost cete de tâlhari. Pentru călătorii obişnuiţi drumul e cu primejdie, nu însă şi pentru moş. Ca în fiecare an se va opri la căsuţa pădurarului Mustaţă Deasă să bea izvar, să dea jăratec la reni. Apoi îşi vor continua calea, căci de la Pădurea de Granit până-n satul lui Vasile e o azvârlitură de băţ. Cu doar puţin înainte să apară sania trasă de reni, în uşa lui Mustaţă Deasă bate cineva. Bucuros să-l întâmpine pe cel mai de vază drumeţ, pădurarul deschide şi rămâne faţă-n faţă cu… patru tâlhari. ― Hei, tu! dau buzna în casă tâlharii. Pune ceva de-ale gurii pe masă şi nu uita să aduci băutură! ― Azi e o zi cu chilipir, vorbeşte mai marele tâlharilor. Am prădat câţiva negustori! Ha! Ha! Ha! Mâine vom îmbrăca haine de Moş Crăciun şi vom purcede să împărţim prada celor sărmani! ― Nu e bine să furi, zice pădurarul în timp ce tâlharii se prăpădesc de râs. ― Nu e bine zici!? se apropie de el căpetenia. Ba e foarte bine! Ori poate crezi că ăia erau fără de păcate!? Anu-mprejur fură şi ei! Apoi o dată pe an devin buni ca sfinţii, găsesc nişte bătrânei, le îmbracă căciuliţe roşii, le anină barbă, plete şi îi trimit cu sacul şi toiagul să împartă daruri prin împărăţie! ― Nu e adevărat! Pe la casele oamenilor merge un singur Moş Crăciun, cel care iată, iată va sosi din ţara sa îndepărtată. ― Ia mai tacă-ţi fleanca! se repede spre pădurar unul din tâlhari. Că nu eşti copil să crezi în poveşti! Adu vinul până nu ne-a crăpat răbdarea! Dar tocmai atunci afară se aude clinchet de zurgălăi. Mustaţă Deasă aleargă să deschidă şi rămâne în prag cu cei patru tâlhari în spatele său. Îl priveşte pe Moş şi inima îi sare din piept la gândul că toţi cei din sanie sunt în mare primejdie. ― Fârtaţilor, nu-i vine să creadă mai marelui dintre hoţi. Priviţi! Încă unul de-al nostru! Îl prădăm imediat! Tăbărâţi asupra lui! Uite ce haină frumoasă are! Şi ce de-a bogăţii aduce cu el! Ha! Ha! Ha! Ăsta da noroc! Avem şi o Albă ca Zăpada! Şi un urecheat! Pădurarule! Spintecă imediat iepurele şi fă o friptură! Însă vai! De unde să ştie bieţii tâlhari ce se întâmplă atunci când Pârlică se enervează? Iar Pârlică s-a enervat rău de tot. Mustaţă Deasă abia de clipeşte că din patru tâlhari nu rămâne decât patru javre jigărite, jerpelite, speriate, care aleargă scheunând, cu cozile între vine. ― Aşa le trebuie, răsuflă uşurat pădurarul, apoi coboară să-şi întâmpine oaspeţii. După ce au înfulecat o baniţă cu jăratec, renii zboară ca vântul. Zăpadă nu mai este şi asta înseamnă că sunt aproape de ţărişoara lui Vasile. Moşul trage de hăţuri, renuţii îşi iau avânt, se înalţă, ajung până la nori şi Pârlică dezleagă sacul. Împreună cu Crăciuniţa împrăştie fulgii, râd şi se hârjonesc şi se bucură că au ajuns la timp. Vasilică priveşte prin fereastră. Zare de fulg. Băiatul e trist. I-a scris moşului încă de cu vară, dar ori că moşul nu a primit scrisoarea, ori scrisoarea a nimerit la un moş care nu e Crăciun. Cojocelul aşteaptă să fie îmbrăcat, pâslele stau şi ele cuminţi, lângă sobă motanul Sfârlugă îşi toarce cu răbdare ghemele şi doar Vasilică, nerăbdător, e mereu cu ochii spre fereastră. Şi deodată, Doamne, ce se întâmplă!? Afară porneşte să ningă. Mai întâi încet, apoi tot mai tare, mai tare. Fulgii sunt măşcaţi, albi şi ninge atât de frumos încât lui Vasile i se pare că văzduhul s-a umplut nu doar cu nea, ci şi cu flori albe de cireş. ― Ninge! iese în curte băiatul împreună cu prietenul său Sfârlugă. Ninge, strigă copilul alergând şi dansând prin noianul de fulgi. ― Ninge! se aud mulţime de glăscioare de prin tot satul. De acolo, din nori, Moş Crăciun îi priveşte şi inima i se umple de bucurie. Drumul până aici a fost presărat cu peripeţii. Dar parcă are însemnătate ceva de vreme ce aduci veselie şi voie bună unor copilaşi atât de frumoşi, atât de înţelepţi şi de cuminţi ca Vasilică? ― Crăciun fericit, le şopteşte cu drag tuturor copilaşilor adevăratul Moş Crăciun, adevărata Crăciuniţă şi iepuraşul Pârlică

De-ale buneilor De câte ori ne întâlnim la un pahar de vorbă – paharul acela e plin cu amintiri despre satul şi copilăria noastră. Aşa ne-a fost dat. Să ne naştem în aceeaşi zi, ba chiar la aceeaşi oră, în aceeaşi mahala. Să fim aduşi pe lume de mâinile aceleiaşi moaşe, căci la drept vorbind baba Vera era unica moaşă a satului. Plus la toate mamele noastre erau şi bune prietene. Şi atunci? Cum aş fi putut eu cu Vasâli să nu ne ţinem de fraţi? Eram mai frate cu el decât cu fratele meu drept. Vasâli mi-a fost şi mi-a rămas pentru toată viaţa cel mai bun, cel mai devotat prieten. ― Ce-ţi mai face pezevenchiul de nepot? îl întreb eu la unul din paharele noastre de vorbă. ― Ha! Ha! Ha! râde Vasâli cu toată gura lui mare. Măi Petrică, măi, să-mi fi zis atunci când stăteam şi îngheţam în piaţă pentru limba noastră cea română că propriul meu nepot nu o să ştie o vorbă românească ţi-aş fi dat o mamă de uciganie, că nu te-ai fi sculat de pe coaste o lună. ― Dar cum? torn eu un pic de gaz pe foc. Chiar nu ştie nimic, nimic? ― Ştie, mama lui de rus, dar nu vrea să vorbească. Dăunezi fecioru-meu îl aduce la noi. ― Zdrastvui deda! îmi strigă din uşă, nici nu mă priveşte, trece pe lângă mine puşcă şi unde crezi că se duce? ― Păi, unde? ― Direct la calculator. Se urcă pe scaun şi până schimb câteva cuvinte cu Nicolae, ăsta de-acu priveşte nişte filme din celea, cu grozăvii. Nicolae, zic, treaba de merge tot aşa, mâine, poimâine îl scapi la privit femei dezbrăcate. Da Nicolae ce face? Se hlizeşte şi se bucură. ― E deştept, tată! Încă nu a împlinit trei ani dar se pricepe ca unul mare. Pe toate le prinde din zbor. ― Colacul mâne-sa! strig la Nicolae. Dacă data viitoare vii şi puştiul nu-mi zice din uşă: noroc, bunele! Dacă nu-mi întinde mâna, nu mi se uită în ochi – ai rămas fără de fecior! Nu-ţi permit eu să-mi nenoroceşti nepotul! Pe tine te alung, pe el îl las, arunc calculatorul peste balcon şi în câteva săptămâni îl învăţ limba română, plus – toate celelalte legi creştineşti! Ai înţeles, băiete? Şi ăla iar se hlizeşte. ― Ce vrei tată? îmi răspunde. Când vrei să-l învăţ româneşte? Mă scol dimineaţa, vin seara, băiatul rămâne acasă cu maică-sa, cu cealaltă bunică. Şi niciuna din ele nu cunoaşte o vorbă de-a noastră. ― Pe scurt, Petrică… Despre altceva vroiam să-ţi zic. Cu rusoaicele mă voi descurca, că sunt fete bune… Ce e interesant – amândouă s-au născut în Moldova… Dar noră-mea măi Petre, măi, tare-i frumoasă. E frumoasă şi gata. Chiar îl înţeleg pe Nicolae de ce nu are vreme s-o înveţe ceva… Ce vroiam însă să-ţi spun? Ah, da. Am fost şi noi copii, nu? ― Aşa e, Vasâli. Răspund eu cu nostalgie. Am fost… ― Măi şi ce copilărie am avut, ce copilărie… oftează prietenul meu. Eram una cu aerul, cu cerul, cu pădurea, cu câmpia, creşteam odată cu iarba, ne coceam odată cu spicul, simţeam când vine primăvara, ne întristam când cădeau frunzele şi ce mai bucurie pe noi la prima zăpadă! Ţii minte? Unde s-au dus toate, Petre? Unde? Ce copilărie au nepoţii noştri acum? Eh!

Bobul de Soare Iepuraşul Blănuţă tremură de frig, îi dârdâie dinţii, i se încreţeşte blăniţa, dar nu are de gând să-şi facă focul în sobă. ― Nu! zice el. Până la Crăciun nu scot un vreasc din şopron! Treaba e că de când în Codru vulpoiul Zuh e stăpân, nici un trăitor al pădurii nu are voie să ridice o aşchie fără să plătească. Imediat apare Zuh strigând: Banul! Altfel te înfulec! Şi cine ar vrea să fie mâncat, uite aşa, pentru o aşchie sau o vărguţă? Blănuţă a pregătit ceva de foc din propria sa grădină, a cumpărat de la Zuh câteva lemne, de mai mult nu are parale şi cu aceste mici rezerve se gândeşte să iasă din iarnă. Totul e bine pus la cale. Primul foc îl va face la Crăciun. Mai apoi, în fiecare zi, în dependenţă de frigul de afară, va arde câte o grămăjoară mică de vreascuri. Doar aşa, ca să nu îngheţe. În rest Blănuţă, are propria sa metodă de luptă cu gerul. Pentru el gerul e un balaur cu multe capete, pe care le va reteza asemeni lui Făt Frumos: unul câte unul. Până-n primăvară precis că le taie pe toate. La început, în apriga sa luptă cu frigul, iepuraşul îşi încalţă pe fiecare lăbuţă câte un ciorăpior gros de lână. Trupul şi-l înveleşte într-o haină căptuşită cu blană, pe cap îşi îndeasă căciula şi aşa bine echipat – ţuşti sub plapumă. ― Aha! Frig nesuferit, strigă Blănuţă acoperit până peste cap, încearcă acum să mă tragi de aici! Să vedem cine e mai voinic! Dâr-dâr-dâr, îi clănţăie dinţii, dar încetul cu încetul un val de căldură îl cuprinde şi Blănuţă simte nevoia să-şi scoată ciorăpiorii. Apoi când i se înfierbântă urechile – aruncă şi căciuliţa. Îşi flutură urechiuşele pe deasupra plăpumii, însă nici gerul nu e prost – imediat îl şi pişcă. ― Uf, se enervează Blănuţă, ascunzându-şi podoabele. Las-las, că mă răzbun… Şi uite-aşa toată noaptea, iepuraşul se războieşte cu frigul, reuşind să adoarmă abia spre dimineaţă. Visează că afară ninge, în sobă pâlpâie focul, iar el stă pe un scăunaş şi priveşte flăcările năstruşnice care se întrec să topească lemnele. Deschide ochii, nici vorbă de foc, i se face sete, apa în ulcior e îngheţată, câinele de frig îl îmboldeşte de peste tot şi bietul iepuraş – ţuşti înapoi sub plapumă. Dar nu e deprins să lâncezească în pat ziua în amiaza mare. Coboară, îşi încalţă pâslele, îşi pune cojocelul, îşi înfăşoară gâtul cu fularul şi iese afară. ― Vă-hă-hă! Pădurea e albă, albă. Toată noaptea a nins. Baba iarnă a venit cu adevărat! Fericit, Blănuţă aleargă, lunecă pe zăpadă, se zbenguie încolo, încoace şi ar fi totul atât de frumos dacă nu ar auzi glasul vulpoiului Zuh. ― Hei, Blănuţă, îi strigă Zuh din uşa castelului său, încă nu ai îngheţat!? Nu te îngrijora, Blănuţă! Mai ai timp! Iarna e abia la început! Ha! Ha! Ha! Dispoziţia îi este stricată. Întristat, iepuraşul, priveşte în jur. Din hogeagul căsuţei ariciului Ariciugă iese o şuviţă subţire de fum. Din hogeagul bătrânului bursuc Dungă – nici vorbă de fum. În schimb din cele două hogeaguri ale castelului vulpoiului Zuh, fumul ţâşneşte rotocoale, rotocoale, se strecoară printre copaci, se destramă undeva pe deasupra pădurii. ― Eh, oftează Blănuţă, e greu să treci iarna fără de lemne… Dar o voi trece, îşi zice el şi continuă jocul cu frigul. ― Las-că te găbjesc eu, se enervează acesta, iar Blănuţă aleargă, râde, face o babă de omăt, se gândeşte că doar babei în plină iarnă nu-i va fi frig. Într-un târziu se plictiseşte, e obosit şi pleacă acasă. Nu reuşeşte să-şi scoată cojocelul că balaurul Frig se şi năpusteşte asupra lui ca un nebun. ― Aha! urlă Frigul. Te-am găbjit! Gata! Eşti al meu! Blănuţă îşi încalţă iute ciorăpiorii, îşi pune haina de blană, căciula şi ţuşti sub plapumă. Frigul îl mai boscorodeşte un timp, apoi adoarme şi nu mai simte nimic. Câteva zile nici o schimbare în viaţa micului iepuraş. Într-o dimineaţă se trezeşte şi vede îngrozit că alături, sub plapumă, dorm doi balauri – balaurul Frig şi nesuferitul balaur Răceală. ― De mucosul ăsta scap eu acuşi, îşi zice Blănuţă în timp ce Răceală îi gâdilă nările şi iepurică strănută la nesfârşit. Mă duc la farmacie, iau câteva pastiluţe şi – adio Răceală! Farmacia e arhiplină cu acei pe care i-a atacat balaurul, aducându-le tuse şi guturai. Mai toţi însă ies fără de medicamente căci acum farmacia e a vulpoiului Zuh, iar Zuh cere bani grei pentru tot ce vinde. Blănuţă se întoarce în cămăruţa sa rece şi… aşa îmbrăcat, încălţat – se bagă în pat. Tremură din tot corpul, simte că are febră, dar nu se hotărăşte să facă focul. Spre miezul nopţii aproape că nu mai poate respira. Se scoală, se târăşte până la şopron, se întoarce cu un vraf de vreascuri, aprinde focul, îşi fierbe o cratiţă cu apă, adaugă muşeţel, bâjbâie prin cotruţă dulceaţa de mure, bea ceai fierbinte şi toate le face ca într-un vis. ― Ah! strigă balaurul Frig. Blănuţă, nemernicule! Ai dat drumul la căldură în casă!? Sunt nevoit să plec, dar mă întorc, mă întorc, stai fără de grijă! Nu te las eu cu una, cu două! Şi înrăit, Frigul se strecoară prin crăpăturile uşii afară. Răceală însă nu are de gând să plece. Stă strâns lipit de bietul iepuraş, i se bagă pe gât şi pe suflet. Spre dimineaţă însă, Blănuţă e gută de apă. Se trezeşte, îşi schimbă hăinuţele şi îl aude pe balaurul Răceală urlând: ― Iepure afurisit! M-ai doborât! Să nu crezi însă că e pentru totdeauna! O să revin! O să revin! Nu te bucura înainte de vreme! Blănuţă nu se bucură. Ştie că dacă nu va avea căldură aceşti doi balauri îşi vor ţine cuvântul. Ziua aleargă prin pădure, se ia la hârjoană cu Baba de zăpadă şi uită de necazuri. Seara se întoarce, aprinde focul în sobă. Nu vrea să se gândească la ce va fi când vreascurile se vor termina. ― Voi hotărî atunci, îşi zice cu tristeţe iepuraşul. Şi această zi nu întârzie să vină. E noaptea de Ajun, în şopron nu e zare de vreasc. Blănuţă iese din casă, se apropie de prietena sa de zăpadă, baba îl vede indispus şi vrea să-l îmbrăţişeze. ― Nu fi trist, Blănuţă, zice ea. Priveşte ce noapte frumoasă. E atât de plăcut când e ger. Dacă îngheţi – vom sta nedespărţiţi până la primăvară, vom vorbi de una, de alta, ne va fi foarte vesel, ce zici Blănuţă? ― Babă fără de minte! strigă iepuraşul. Tu te-ai născut îngheţată, ce-ţi pasă!? Eu însă nu vreau să îngheţ căci la primăvară am de săpat şi de semănat grădina! Mă voi duce la vulpoi, îl voi ruga să-mi împrumute lemne ca să ies din iarnă! ― Degeaba, Blănuţă… Nu-ţi va împrumuta. Nici pe bani nu-ţi va da căci Zuh vrea să scape de toţi. Doarme şi visează că pădurea e doar a lui. Nu te du, Blănuţă. Nu te umili… Are dreptate baba, Blănuţă ştie de asta… Dar totuna nu vrea să îngheţe. Şi ca să nu se întâmple acest lucru trebuie să alerge, să alerge, cât mai mult să alerge. În noapte de Ajun iepuraşul aleargă printre brazi, printre cetini. Într-un târziu se opreşte lângă un mic brăduţ. ― Aici, sub ramurile mele, îl aude vorbind pe brăduţ, e un culcuş moale, uscat. Vino, e Crăciunul, nu vei îngheţa… Te voi feri de vânt şi de ger. Iepuraşul se strecoară, găseşte culcuşul moale, parfumat, din ace de brad, se ghemuieşte, îi mulţumeşte brăduţului, închide ochii, dar nu adoarme. Nu vrea să doarmă într-o asemenea noapte. E linişte-n jur, iar Luna mare şi plină ce stă aninată în vârful unei cetini înalte îi face cu ochiul. ― Blănuţă, aude el pe cineva strigându-l. Numai să nu fie câinele de Zul, se sperie iepuraşul, dar glasul care îl strigă e blând încât nicidecum nu poate fi al vulpoiului. ― Blănuţă, îl strigă iar glasul şi Blănuţă ridică privirea spre Lună. ― Da, da, îi zâmbeşte aceasta. Eu te-am chemat… Desfă lăbuţele, nu-ţi fie frică, îţi voi da ceva. Iepuraşul întinde lăbuţele şi se pomeneşte cu un bob auriu ce străluceşte şi îl încălzeşte asemenea unui soare. ― Ai ghicit, îi zice Crăiasa Lună. Nu e un simplu bob, e o bucăţică de Soare. Cadoul meu şi al fratelui meu, Soarele, pentru tine. Toţi cei care se luptă cu Frigul vor primi un asemenea cadou. Fii fericit, micule iepuraş, îi mai zice Luna şi se ascunde după un nor. De atunci, Blănuţă nu mai ştie de ger, căci mereu poartă cu el bobul de soare. În căsuţa lui mică şi acum îl mai aşteaptă balaurul Frig. Blănuţă nu se întoarce acolo. Casa lui astăzi e culcuşul moale de sub brăduţul care an de an creşte, se înalţă, dar nu uită să-şi aplece crengile ca să-l dosească pe iepuraş de Vânt şi de Ploaie, că de Ger şi de Frig a avut grijă Soarele şi Luna să fie păzit.

Vânzătorul de vise Nimeni nu ar fi putut spune exact când a apărut acel bătrân singuratic la marginea podului ce despărţea oraşul în două. Tuturor li se părea că omul e de când lumea acolo. Mic la stat, gârbovit, într-o haină ponosită, stătea ore în şir aşezat pe o buturugă, privindu-i pe trecători cu ochi strălucitori şi cuminţi, strigând din când în când cu un glas neobişnuit de răsunător pentru vârsta sa: ― Cumpăraţi vise! Hai la vise! Cumpăraţi vise! Bătrânul era înconjurat de buchete de flori de câmp uscate. De la acele buchete adia a primăvară, a pădure, a brazdă proaspătă şi, lucru ciudat, în preajma lor ţi se părea că te afli în mijlocul câmpului, printre flori înmiresmate, printre vânturi calde şi nebunatice. ― Cumpăraţi vise, cumpăraţi vise! nu obosea să strige bătrânul de dimineaţă până seara târziu. Visele sale nu erau altceva decât acele buchete uscate de flori de câmp. Cei mai mulţi trecători aruncau câţiva bănuţi într-o pălărie veche întoarsă cu fundul în jos, se alegeau cu câte un „vis” şi îşi căutau de drum. Erau însă şi dintre acei care îi strecurau, printre dinţi, moşului vorbe veninoase: ― Cine îţi permite, boşorog bătrân ce eşti, să tulburi liniştea oraşului în fiecare dimineaţă cu neroziile tale? Cu ce se ocupă legea? Unde e legea? De ce oare doarme această lege care de fapt ar trebui să-i protejeze pe cetăţenii ei? Pe ăştia îi irita enorm mirosul florilor de câmp. În zilele de odihnă era mare forfotă în jurul moşului. Veneau mai ales oamenii ce-şi lăsaseră cândva copilăria rătăcind pe dealuri şi pe vâlcele. Ascultau poveştile bătrânului, se îmbătau de mireasma florilor, îşi aminteau cu nostalgie de zilele când îşi răcoreau călcâiele în iarba mătăsoasă a locurilor natale şi se simţeau fericiţi. Într-o dimineaţă de toamnă, cu puţină ceaţă, dar care îşi mai păstra încă din căldura dimineţilor de vară, la marginea podului apăru un tânăr înalt, zvelt, cu părul des, cenuşiu, ce-i cădea neascultător peste frunte. Ochii băiatului sclipeau, iar faţa îi era luminată de o mare fericire. ― Moşule, zise el vesel, ia găseşte-mi mata, în stogul ăla de vise unul frumos, cel mai frumos, căci mâine aş vrea să i-l dăruiesc unei fiinţe dragi. Pricepi, moşulică? Mâine mă însor. Cu cea mai minunată fată din lume. Cum crezi, întrebă flăcăul zâmbind larg, va fi un cadou pe cinste? Bătrânul îl privi un timp în tăcere. ― Te-am întrebat ceva, începu să-şi piardă răbdarea flăcăul. ― Da, da. Bineînţeles, îi răspunse distrat moşul. Iartă-mă! M-am lăsat furat de gânduri. Ziceai, de un vis? ― Păi, cam aşa ceva… ― Să ai un vis, nu e rău, dar dragul moşului, nu cred că e potrivit să dăruieşti unei mirese un vis. Visele nu întotdeauna se realizează şi atunci… la ce bun? Te-aş sfătui să-i faci cadou miresei tale un buchet de trandafiri roşii. Ar fi minunat. Unei mirese îi dăruieşti flori proaspete. Îi dăruieşti dragostea, încrederea ta, speranţa în ziua de mâine şi zău, nicidecum un vis. Visele, de… le ţii pentru tine şi apoi ce vezi aici sunt doar vise de noapte… ― Cum adică? ― Adică-ţi procuri un bucheţel, îl duci acasă şi pe parcursul a mai multor ani, periodic, vei visa unul şi acelaşi vis. Visul îţi va fi după cum îţi va fi şi sufletul… ― Atâta tot? se miră flăcăul. ― Da băiete, atâta tot. Acum te hotărăşti dacă doreşti să-ţi mai dau un buchet sau ba. La o adică nici nu cunoşti prea mare lucru despre visele mele. ― Eh, moşnege… Iar eu care credeam… Auzisem atâtea lucruri frumoase despre tine, dădu a lehamite din mână flăcăul. Dacă ştiam nu mai făceam atâta drum. ― Nu te supăra. Ţi-am spus adevărul, de ce să te mint. ― Înţeleg. Văd că eşti om cumsecade… Ştii ceva? Dă-mi un buchet. Adică un vis. Să-l am ca amintire. Bătrânul îl măsură cu privirea, de parcă ar fi dorit să-l vadă pe dinăuntru. ― De ce mă priveşti aşa? se fâstâci un pic flăcăul. ― Nu te speria, îi zâmbi cu bunăvoinţă bătrânul. Vreau să văd cam ce vis ţi se potriveşte. Uite, ia-l pe acesta, şi moşul îi întinse un buchet de flori roze. E un vis frumos, adăugă el. E al tău. ― Mulţumesc, bătrâne. Ţine leul! ― Nu, refuză moşul. Nu am nevoie de bani. Socoate că ţi l-am făcut cadou. Şi să-ţi mai spun ceva. Stau aici băiete, nu ca să adun averi, ci fiindcă îmi place să le amintesc oamenilor că-n viaţă există loc şi pentru vise. Aş muri de plictiseală dacă aş sta de unul singur toată ziulica. În singurătate, bătrâneţea, fiule, e atât de tristă… ― Lasă, moşule, se înduioşă tânărul, nu mai eşti chiar atât de bătrân. ― Ai dreptate. Astăzi am întinerit un pic. Îmi pare bine că te-am cunoscut… ― Şi mie, zise flăcăul. Voi mai trece. Rămâi cu bine! Băiatul se pregătea să plece când, pe neprins de veste, din ceaţa dimineţii apăru un omulean scund, burtos, cu o pălărie neagră pe cap, cu borurile largi, pe care omul o tot îndesa nervos peste ochi. ― Imediat, ţipă el. Să vă căraţi imediat! Picior de-al vostru să nu fie pe pod! Aţi înţeles? E interzis! Tânărul cu părul cenuşiu se opri în loc. La început i se păru că-l mai văzuse pe individ, dar nicidecum nu-şi amintea când şi unde anume. ― Mai încet, omule, nu ţipa, ripostă băiatul. Explică, ce e interzis? ― Eu ţip? se înfurie scundul. Acuşi îţi arăt eu ţipete! De unde totuşi îl cunosc? se întrebă flăcăul. Am senzaţia că îl ştiu şi încă foarte bine. Aceleaşi ţipete, aceeaşi isterie… ― Auzi, se dădu el pe lângă scund. Încetează! Mai bine zi-mi de unde te cunosc? ― Ia nu-mi umbla cu de astea… Fii convins, nu am păscut porcii cu tine. ― Ai dreptate. Ba chiar cred că în viaţa ta nu ai prea avut de-a face cu oamenii, doar cu porcii, căci şi tu eşti unul din ei. ― Ă-ă, ă, ă… se bâlbâi scundul. Ce-ai zis? Apoi începu iar să ţipe – Căraţi-vă! Căraţi-vă! Nu-mi puneţi răbdarea la încercare! ― Dar… ce-am făcut? se sculă de pe buturugă bătrânul. ― Ce-ai făcut? Mai ai neobrăzarea să întrebi? Zi de zi aduni lumea în jurul dumitale. Tulburi liniştea unor cetăţeni cumsecade. Acum, însă – s-a terminat. Nu mai ai dreptul să stai la capătul acestui pod. Cară-te, cât e lucru cu cinste! ― Păi… nu căşunez nimănui nici un rău. ― Nici un rău zici? Faptul că opreşti în fiecare dimineaţă nişte cetăţeni grăbiţi oare nu e un rău imens adus societăţii? ― Omule, eu nu forţez pe nimeni… ― Lasă, nu te mai preface. Vă cunosc eu… vă adunaţi şi puneţi la cale nelegiuiri împotriva puterii. Mulţumeşte-te că doar te alung. Te-aş putea băga la dubă! După cum vezi – sunt foarte uman. Hai, ia-ţi catrafusele şi şterge-o… Scundul îl apucă brutal pe bătrân de umeri. ― Stai, ce faci? se încruntă cel cu proaspătul buchet de vise în mână. Îndrăzneşti să dai într-un biet moş lipsit de apărare? Ia-ţi mâinile murdare de pe bătrân, altfel va trebui să ai de-a face cu mine! Auzi, om de nimic ce eşti?! Celălalt rămase mut. Mai întâi deveni palid, apoi o roşeaţă stacojie îi năvăli în obraz. Bătu de câteva ori din picioarele-i scurte, asemenea unui bou pus pe rele şi în sfârşit prinse la glas: ― Eu?! Om de nimic?! Ai îndrăznit să-mi arunci în faţă asemenea vorbe?! ― Ha, ha, ha! râse cu poftă flăcăul. Priveşte-l, moşule! Îl atingi cu un deget, îl dobori exact ca pe un nimic, iar el se revoltă… ― Tu? Pe mine? Ca pe un nimic? ― Da! Ca pe un nimic! Hai, cară-te de aici! Lasă-l pe moş în pace! ― O să-ţi pară rău… O-o! Cât de rău o să-ţi pară! dădu un pic înapoi scundul. Nu ştii ce faci. Nu ştii cu cine te-ai legat… ― Şi cu cine, mă rog, m-am legat? ― Cu legea! urlă omul cu picioarele scurte. Eu sunt legea! Legea sunt eu! Deodată scundul se repezi spre flăcău, îi smulse buchetul, îl aruncă cât colo, alergă spre căpiţa de „vise”, o călcă în picioare, strivi cu talpa bocancilor fiecare floricică în parte, apoi se făcu nevăzut. Totul se petrecu atât de fulgerător încât băiatul nu reuşi să se dezmeticească. În jur se răspândi un miros fin. Florile strivite îşi trăiau ultimele clipe, împrăştiind prin aer tot ce aveau mai scump – parfumul. Bătrânul şi flăcăul rămaseră înmărmuriţi. Chipul bătrânului se întunecă. Îşi îndreptă spatele, apoi, încet, fără grabă, merse până în mijlocul şoselei, ridică buchetul, îl scutură şi i-l înapoie băiatului: ― Ia-l, zise el încet. Nu va mai fi ca înainte, vei avea, însă totuşi un vis. Îmi pare rău. Am vrut să-ţi fac un adevărat cadou. N-a fost să fie… ― Nu-ţi fă griji, moşnege. Oricum, îţi mulţumesc… ― Nu-mi mulţumi. După acest incident, nu-ţi va fi deloc uşor, te văd însă puternic şi ştiu că le vei trece pe toate. Flăcăul vru să-l îmbrăţişeze, să-şi ia rămas bun, dar… mare minune: observă că, de fapt, se află singur pe pod. În jur – ţipenie de om. Nici pomină de bătrân, nici pomină de buchete… Ceaţa de pe râu se ridicase. Pe cer sclipea un soare cuminte. Razele lui jucăuşe lunecau vesele pe oglinda argintie a râului. De partea cealaltă a podului se auzi huruit de maşină. Trecură câţiva oameni, băiatul însă nu le dădu atenţie. Încercă să găsească rămăşiţele florilor strivite. Nu găsi nici măcar o singură petală. Totul era atât de misterios, încât nu mai ştia ce să creadă. Observă că ţine în mâini un bucheţel de flori roze. Florile îl îmbătau cu mireasma lor. Îl măcinară îndoielile. De unde le are? Hotărî că le-o fi strâns de pe undeva de pe malul râului. Parfumul acestor flori i-o fi provocat halucinaţii. Îşi aminti că, de fapt, se pornise după un buchet de trandafiri vişinii. Îşi îndreptă grăbit pasul spre locul unde, cu noaptea-n cap, florăresele îşi aduc marfa. Flăcăului îi veni inima la loc. Uită imediat cele întâmplate… A doua zi, duminică, în centrul oraşului, pe malul drept al râului se jucă o nuntă. Mirele, un flăcău înalt, voinic, cu părul lung, cenuşiu, se numea Călin. Mireasa era o floare de câmp. O ţărăncuţă veselă, vioaie, cu două cosiţe castanii, lungi până mai jos de brâu, care parcă lumina locul pe unde păşea. În preajma Anei, căci acesta era numele miresei, aerul părea proaspăt, ca după o ploaie de vară. Nuntaşii avură senzaţia că se află, nu la o nuntă obişnuită, într-un oraş înghesuit, îmbâcsit de colb şi de mirosuri urâte, ci sunt departe, în mijloc de câmp, acolo unde nu există oprelişti… Însă, după cum odată şi odată toate iau sfârşit – şi această nuntă s-a încheiat. Viaţa şi-a reluat cursul său obişnuit. Nu trecu bine anul, că Ana îi dărui lui Călin doi feţi frumoşi, doi gemeni ce-i umplură casa de bucurii. După un an – încă doi. Când se încheiară patru, ograda lui Călin deveni neîncăpătoare pentru cei şase copilaşi, şi toţi şase – băieţi. Dar odată cu bucuriile în casă, dădură năvală şi o mulţime de griji. Ca să-şi ridice copilaşii nu prea ajungeau două braţe de bărbat şi două de femeie. Şi nu pentru că aceste patru braţe nu ar fi muncit îndeajuns. De ceva timp, în acel oraş se întâmplau lucruri nespus de ciudate. Aşa, de exemplu, cei mai mulţi dintre orăşeni se pomeniră într-o bună dimineaţă fără casă, fără masă, fără tot ce adunaseră într-o viaţă lungă de om. Nimeni nu ştia ce se întâmplase de fapt. S-au pomenit oamenii doar cu cerul liber deasupra capului. Ciudăţeniile nu s-au oprit aici. Foarte curând s-a descoperit că o parte din orăşeni, la fel peste noapte, s-au pricopsit cu bogăţii nenumărate, cu castele ce au împânzit oraşul ca ciupercile după ploaie. Norocoşii şi-au împrejmuit iute palatele cu garduri înalte, au instalat lacăte pe la porţi, apoi parcă au dispărut. Existau, trăiau, dar totodată nimeni nu-i putea vedea. Noua lor viaţă căpătase acum alte dimensiuni. Dimensiuni pe care, majoritatea celor năpăstuiţi, nu le prea puteau pricepe. Călin şi Ana s-au trezit printre cei cu năpasta. Şi fiindcă decât să muncească, altceva nu mai ştiau – şi-au suflecat mânecile şi… s-au pus pe treabă. Îndeplineau orice fel de muncă. Cu toate acestea abia de legau tei de curmei. Fiind meşter la toate, până la urmă pe locul unde altădată fusese casa bunicilor săi, Călin reuşi să-şi zidească o căsuţă. Mică căsuţa lor, dar foarte drăguţă. Două cămăruţe, o bucătărioară, o tindă, câteva scăunaşe, câteva pătucuri, o măsuţă – asta le era acum toată averea. Pe dinafară, Călin o împodobi cu horboţică din lemn, în vârful acoperişului îi puse doi cocoşei de tablă, stâlpii îi încrustă în stil naţional, dar mândria casei rămânea pridvorul. Un pridvor mare, larg, frumos, din care lui Călin îi plăcea în orele de răgaz, noaptea, să privească cerul încărcat cu stele. Oare acolo sus, se întreba deseori Călin, există fiinţe asemănătoare oamenilor? Dacă da – atunci şi acolo curg râuri de durere şi de lacrimi? Vecinul de peste drum, un om scund, ursuz, cu o burtă rotundă, s-a ales cu un munte de casă, un adevărat palat, cu turnuri şi ferestre arcuite, cu acoperiş de argint – şi toate astea doar pentru doi dulăi pe care îi ţinea legaţi la poartă, căci bietul de el nu mai avea pe altcineva. Omul de vizavi purta mereu, trasă peste ochi, o pălărie neagră, cu borurile largi şi ori de câte ori îl zărea, Călin avea senzaţia, că-l văzuse cu mult înainte. Unde? Când? Cum? ― nu-şi putea aminti. De vină o fi fost pălăria, ori poate că acesta s-o fi născut cu o faţă invizibilă. Aşa ori altfel, omul părea că nu are faţă. Nu-i puteai desluşi nici o trăsătură. Cu faţă sau făr’ de faţă – lui Călin nu-i păsa cine îi este vecin. În schimb, cel de vizavi îl privea deseori cu neîncredere şi la fel se căznea să-şi amintească de unde îl ştie. Nu-l avea la inimă omul cu picioarele scurte pe Călin. Nu-i putea suporta copiii, căci, în genere, orişice copil îi provoca mare disconfort. Ăştia, îşi tot repeta el, negreşit îi vor aduce nenorocire. Mai ales că sunt mulţi şi pe deasupra mai sunt şi lipiţi de săraci. De când trăia în castel peste tot vedea doar bandiţi şi tâlhari. Ca şi mulţi alţii, îşi împrejmui iute palatul cu garduri înalte, îşi puse zăvoare trainice peste tot, paznici credincioşi, dar gândul că îl paşte o mare primejdie nu-l lăsa nici pe o clipă. ― Vor veni, vor veni, îşi tot repeta el la nesfârşit, îmi vor lua totul. Poate chiar şi viaţa… Această obsesie îi prefăcuse existenţa într-un adevărat calvar. Nimeni nu cunoştea ce bogăţii găzduieşte castelul său, iar castelul găzduia obiecte de aur, de argint, lustre scumpe, mobilă, covoare, mătăsuri, tablouri, icoane – obiecte meşterite de mâna şi de gândul omului. Dar nimic nu-i aducea satisfacţie deplină. Mereu i se năzărea că băieţii lui Călin, într-o bună zi vor da năvală în casă. Şi, poate că nu ar fi fost atât de încrezut dacă în fiecare noapte nu l-ar fi chinuit unul şi acelaşi vis. Se culca în patul său moale, printre bogăţiile sale şi nu reuşea să închidă bine ochii, că se visa într-o casă părăsită, dărăpănată, fără de uşi, fără de ferestre, pustie… doar cu o oglindă stricată în ea. În vis se privea în oglindă şi pornea să hohotească ca un nebun. În oglindă vedea un bătrân deşirat, desculţ, îmbrăcat în zdrenţe, zoios, plin de bube… şi atunci îl apuca un fel de tremur, de frică… Încerca să-şi găsească pălăria. Nu o găsea şi… în clipa aceea se trezea. Privea buimac şi se liniştea abia după ce avea deplina convingere că toate-i sunt la loc. Umbla ca un lunatic, cotrobăia, număra, aşeza până îl prindeau zorii. Încerca să aţipească din nou, dar îndată ce punea capul pe pernă – visul îi reapărea. Viaţa, pentru el, pierduse orice strălucire. Pe zi ce trecea era tot mai convins că anume copiii lui Călin îi vor aduce sfârşitul şi groaza îl învăluia ca într-o pânză de păianjen. În minte îi încolţea un plan… Călin, nici cu gândul la primejdiile ce-l păşteau. Îşi căuta omul de-ale sale. Alerga cât era ziulica de mare să nu-l ajungă nevoile din urmă. Nevoile însă, nu-i făceau ocolişuri. Dădeau buzna din toate direcţiile. Într-o bună zi, pe nepusă masă, se pomeni omul făr’ de lumină în casă. Cineva îi furase lumina. ― Ce ne vom face, tată? plângeau copilaşii. Cum vom trăi pe întuneric? Ne este frică… ― Nu vă temeţi, îi liniştea Călin. Cât timp aveţi părinţi, totul va fi bine. Şi apoi, adăuga el, priviţi ce lună frumoasă luminează Pământul! Luna străluceşte acum pentru voi. Întunericul, le mai zicea Călin, e înfiorător atunci când vine din sufletul omului. Să aveţi grijă de sufletele voastre. Să nu lăsaţi să pătrundă în ele întunericul… Mai apoi, în plină iarnă, au rămas şi fără de căldură. În mica lor căsuţă cu horboţică era frig, aproape ca afară. ― Alţi copilaşi se bucură când vine iarna, şi doar noi aşteptăm să treacă mai iute. De ce, tată, îl întrebau băieţii. De ce ne este atât de frig? ― Nu e vinovată iarna, puii tatei, încerca să-i liniştească Călin. Nu iarna aduce frigul cel mare. Răceala inimilor omeneşti – iată cine aduce cel mai aprig frig de pe lume. Într-o noapte, pe la un sfârşit de ianuarie, peste oraş s-au abătut nişte vântoaice nebune. ― Dacă rămânem fără de acoperiş se gândi cu tristeţe Călin, suntem cu totul pierduţi. Spre dimineaţă însă, vântoaiele s-au potolit. Călin a ieşit afară. Vântul doborâse câţiva arbori, desfăcuse câteva acoperişuri, dar mica sa căsuţă stătea neatinsă. În schimb ograda îi era plină de crengi uscate smulse din bătrânul stejar. Stejarul se înălţa lângă poartă şi fusese sădit acolo hăt de stră-străbunicul lui, om de o înaltă cultură pentru timpurile de atunci, numele căruia îl purta şi astăzi strada pe care locuiesc. Călin a intrat în casă nemaipomenit de fericit. ― Copii, a zis el, vom avea căldură. Vântul i-a smuls stejarului nostru toate crengile uscate. Nu vă faceţi griji. Arborele e neclintit. La primăvară va fi şi mai verde, şi mai puternic… Dar chiar dacă din clipa aceea au început să facă focul în sobă, copilaşii tot s-au îmbolnăvit. Au căzut bolnavi toţi deodată. A doua zi, Ana, într-un suflet alergă cu ei la medic. Medicul, un omulean scund, cu o pălărie albă, dar care, nu se ştie de ce, părea neagră, cu o faţă căreia nu-i puteai desluşi trăsăturile îi examină pe copii, apoi i se adresă Anei: ― Femeie, fii calmă… ― Dar… ce e, doctore? se albi Ana la faţă. ― Zău, nici nu ştiu cum să-ţi zic… ― Spune-mi, nu tărăgăna. Mă voi strădui să mă stăpânesc. ― Păi, femeie, copiii dumitale sunt grav bolnavi… ― Doctore… încercă să spună ceva Ana. ― Aşteaptă, o soluţie totuşi există… ― Ce soluţie, doctore? se învioră un pic femeia. ― Păi, ca să-ţi salvezi copilaşii va trebui să cheltuieşti o avere. Nu ştiu dacă eşti pregătită. ― Sunt pregătită de orice. Îmi dau şi viaţa dacă trebuie. ― Ei hai, lasă! Nici chiar aşa… Ar fi destul să-ţi vinzi, de exemplu… casa. ― Casa? şopti Ana pierdută… ― Ai dreptate. Să rămâi pe drumuri, tocmai cu şase copilaşi, îmi dau seama, nu e lucrul cel mai potrivit. Te înţeleg, căci de… suntem cu toţii oameni, de aceea ţi-aş mai propune ceva… ― Zi-mi, doctore, nu mă cruţa, îi reveni Anei un pic sângele în obraz. ― E simplu de tot. Te văd femeie voinică şi cred că nu se va întâmpla nimic dacă, de exemplu, îţi vinzi un rinichi, sau un plămân – orice… ― Vai, doctore, nici o problemă. Chiar ţi-aş fi recunoscătoare. Spune-mi, ce trebuie să fac? ― Vii mâine, o tipări uşurel pe spate doctorul. Acum ia aceste pastile. Le bei ca să fii mai liniştită. Doctorul cu pălărie albă, care părea neagră, o petrecu amabil pe Ana şi pe copilaşi până la uşă. Ana s-a întors la căsuţa sa lipsită de lumină şi de căldură, dar totodată caldă şi luminoasă prin dragostea celor ce trăiau în ea, cu speranţa în suflet. Călin nu era acasă. Şi-a culcat copiii, i-a învelit, apoi timp îndelungat a stat la căpătâiul lor. Pe neprins de veste, prin cămară se răspândi un parfum fin. Femeia încercă să afle de unde vine parfumul. Zări în grindă un bucheţel de flori uscate. Erau florile copilăriei sale. Flori rare, pe care ea şi maică-sa le adunau cu grijă de prin ponoare, în fiecare vară. Acele flori aveau însuşiri medicinale miraculoase. Făcu iute o fiertură. Îi trezi pe băieţi şi le dădu să bea. A doua zi copilaşii alergau veseli pe afară. Nici pomină de boală… Călin nu a ştiut niciodată de cele întâmplate. În schimb şi-a amintit de bucheţelul de „vise”. Şi-a amintit de întâmplarea de pe pod. În următoarea noapte, Călin şi-a aşezat rămăşiţele florilor sub pernă. Şi a avut un vis. Unul ciudat, dar foarte frumos. Când visul i se repetă, începu să creadă că acolo, pe pod, nu avusese o vedenie, ci totul fusese real. A existat bătrânul. A existat şi cel care-şi spunea „legea”. Pe unde o fi oare acum bietul bătrân? Pe unde o fi burduhosul cu picioarele scurte? Uneori i se părea că vecinul, stăpânul castelului de vizavi, e chiar cel de-i smulsese odinioară bucheţelul de „vise” din mână. De altfel, întâlnea în cale nenumăraţi oameni ce parcă semănau leit cu cel de pe pod. Totuşi ceva îi deosebea. Glasul… Glasurile lor erau diferite. Unii abia de strecurau cuvintele, alţii, dimpotrivă – împuşcau cu cuvântul. Cei mai mulţi vorbeau aşa încât nu pricepeai nimic din ce zic. Principalul însă era că toţi păreau că nu au faţă. La o adică Călin nu prea avea mare treabă cu burduhosul de pe pod. Totuşi a rămas surprins de asemănarea izbitoare a directorului şcolii unde îi mergeau copiii cu acel individ. Şcoala se afla alături de mica lor căsuţă cu horboţică. Mihăiţă, mezinul, tocmai merse în clasa-ntâi. În acea şcoală învăţase cândva şi Călin. Într-o zi, directorul l-a invitat în cabinetul său. Fără să-şi scoată pălăria de pe ochi porni să-i vorbească în grabă: ― Înţelegi dumneata, domnule Călin, şcoala noastră e cea mai bună şcoală din oraş. De aceea legile şi cerinţele noastre sunt un pic altfel. Înţelegi? ― Înţeleg, domnule, de ce să nu înţeleg? ― Atunci să trecem la subiect. Noi, pedagogii împreună cu părinţii am hotărât că trebuie să introducem legi noi, pe care fiecare elev, părinte, va fi dator să le respecte. Ţine minte acest lucru! ― Dar… ― Stai, domnule, nu te pripi. Acuşi îţi explic… ― Păi, încă nu am zis nimic. ― De zis, dumneata nu ai zis, sunt convins însă că te-ai gândit… ― Nici de gândit nu e voie? întrebă mirat Călin. ― Hotărât că nu. În şcoala asta, pentru toată lumea gândesc eu. Ai înţeles, domnule? ― Da, se grăbi să răspundă Călin, fâsticindu-se şi mai mult. ― Frumos din partea dumitale, foarte frumos. Mai ales că e şi spre binele copilaşilor, că doar nu le doreşti răul, nu? ― Aşa e… ― Ştiam eu… Ei, iată, ne-am abătut de la temă. Despre ce vorbeam? Ah, da. Despre legi. Ziceam că noile noastre legi sunt cât se poate de simple. De una dintre ele, însă, depinde reuşita la învăţătură a fiecărui elev în parte. Călin îl asculta pe director şi se întreba: „De ce oare, în ultima vreme întâlnesc atâţia indivizi care niciodată nu-şi scot pălăriile negre de pe cap?” ― Cunoştinţele pe care le acumulează elevii, continuă directorul, sunt direct proporţionale cu felul lor de a se îmbrăca. Noua lege presupune că nici un copilaş nu trece mai departe de pragul acestei şcoli dacă, Doamne fereşte, i se va descoperi în hăinuţă o găurică oricât de mică. ― Adică cum, întrebă nedumerit Călin. ― Vezi? se înfurie directorul. Ştiam de la bun început… Eşti unul dintre ăia… care nu gândesc cu capul. Presupun că şi haina dumitale e plină de găuri. Cred că şi copilaşii nu-ţi prea strălucesc la învăţătură… Ar fi mai înţelept să le găseşti de pe acum o altă şcoală. ― Dar… domnule… Aici am învăţat eu, părinţii, bunicii mei şi aici îmi vor învăţa şi copiii. Vă rog, domnule, explicaţi-mi. Vom respecta legea. ― Nu prea cred, însă, fie… Mai explic o dată… Găurile din hăinuţa unui copil sunt pur şi simplu molipsitoare. O astfel de gaură provoacă găuri imense în buzunarul unui pedagog. Un pedagog cu o gaură în buzunar e un om demoralizat şi atunci, te întreb, domnule, despre ce reuşită la învăţătură mai poate fi vorba? ― A-a-a, se scărpină Călin la tâmplă. Iată, deci, cum stau lucrurile… Acum am înţeles. Totul e foarte simplu şi totodată… foarte complicat. ― Deci, ne-am înţeles, adăugă directorul, nici o găurică… Legea trebuie respectată. ― Ne vom strădui, ne vom strădui, răspunse abătut Călin şi porni spre uşă. ― Încă ceva foarte important. Ceva care îi vizează doar pe părinţi. De acu înainte în şcoală vor intra doar acei părinţi, care vor fi îmbrăcaţi, cum s-ar zice, la patru ace. Problema e că de curând am instalat o nouă uşă la intrare, una foarte performantă… ― Dar, domnule director, uşa veche, nici pe departe nu era veche, se opri Călin în loc… Chiar eu, anul trecut, am cioplit-o şi am instalat-o… ― Am schimbat-o. Uşa dumitale era învechită moral. Acum avem o uşă minunată. Ţi se închide pur şi simplu în nas, dacă nu eşti dichisit cum se cuvine. Ce vrei, nu suntem o şcoală obişnuită. Pe Călin îl trecută sudorile. ― Şi, întrebă el, e absolut necesar, adică la patru ace… ― Ar fi mai bine poate să vă procuraţi iată o pălărie uite-aşa, ca a mea, dar, zâmbi semnificativ directorul, sunt convins că dumneata niciodată nu vei avea parte de o asemenea pălărie… Când a venit acasă, Călin i-a povestit totul Anei. Au cercetat hăinuţele copiilor şi s-au îngrozit. Au descoperit mulţime de găurele… ― Ce vom face? întrebă abătut bărbatul. Ana nu ştia ce să facă. ― Ştii ceva, zise într-un târziu Călin. Mâine nu trimite copiii la şcoală. Uşa cea nouă li se va închide în faţă. Până le cumpărăm hăinuţe – să stea acasă. Plec imediat la patron. Nu mi-a plătit de jumătate de an o para chioară. Îl voi ruga, îi voi explica… Mă va înţelege… Are şi el copilaşi… Spre marea uimire a lui Călin, patronul semăna leit cu vecinul şi cu directorul şcolii. Cu o singură deosebire – când vorbea ăsta, parcă tăia cu cuţitul. S-a întors acasă şi mai abătut. ― Ce ai, întrebă Ana, văzându-l atât de negru la faţă. ― Nimic… M-a alungat… Ca pe un câine… mai rău chiar. Mi-a zis că mă vede pentru întâia dată şi că nici vorbă să-mi fie dator. Uite-aşa. A chemat doi din ăştia, cu pistoale la brâu, le-a ordonat să mă arunce în stradă… Am lucrat atâta amar de vreme fără să fiu remunerat. ― Lasă, Călin, linişteşte-te, ai scăpat cu viaţă şi de-acu e bine. Vom găsi o soluţie… În noaptea aceea, până în dimineaţă, Ana a cusut. Acolo unde observa o găurică, femeia înseila o floare. Şi erau acele flori nemaipomenit de frumoase. Semănau a flori de câmp. O vreme, copii nu au încetat să umble la şcoală. Dar… numai o vreme. Nu se ştie de ce, Dumnezeu, unora le dă totul, altora – nimic. Chiar dacă duceau o viaţă plină de griji, natura îi înzestrase pe copiii lui Călin cu mulţime de talente. Spre invidia multora. Erau ageri la minte. Ca şi taică-său, tăiau în lemn, desenau, cântau şi toate le făceau cu talent şi cu tragere de inimă. Mihăiţă, mezinul, pe care fraţii îl porecliseră Titirez, îi întrecea pe toţi. Nu degeaba îi ziceau Titirez. Pe toate le prindea din zbor, dar cel mai mult se pricepea la bătut mingea. Nu reuşise să iasă bine de sub masă, că şi începu să bată cu piciorul în minge. Chiar din clasa-ntâi, în şcoala cu pricina, devenise mare vedetă. Ca să demonstreze tuturor că şcoala lor e o şcoală serioasă, directorul, ori de câte ori avea delegaţii străine, organiza meciuri de fotbal în care numaidecât era prezent Titirez. ― Bravo, Titirez, strigau de la tribune! Bravo! Ţine-o tot aşa! Trăiască Titirez! ― Băiatul ăsta, îi plăcea să se laude directorului, ne va scoate în lume, ne va face vestiţi. Într-o zi, Titirez, pregătindu-se de un nou meci, se dezbrăcă în garderobă şi uită, în grabă, să-şi aranjeze astfel hăinuţele, încât să nu observe nimeni găurelele din dosul floricelelor. Cineva descoperi ce de-a găurele are vesta lui Titirez şi fuga la dirigintă. Diriginta abia atinse hăinuţa. Cu buricul a două degete, o ridică sus, apoi o aruncă pe podea strigând: ― Să fie luată şi aruncată! La gunoi! E, e, e… molipsitoare! Şi alergă la director… A doua zi, în faţa băieţilor lui Călin uşa şcolii nu s-a mai deschis. Lui Titirez, uşa i-a deschis-o un profesor. Ţinea în mâini un costumaş nou-nouţ. Mic, mic, dar mândria şcolii, avea şi multă mândrie personală. Nici în ruptul capului nu a dorit să primească costumaşul. Au plecat de acasă şase şi s-au întors tot şase. Colegii nu au înţeles niciodată de ce a plecat Titirez… ― Călin, întreba deznădăjduită Ana, de unde şi pentru ce atâtea necazuri pe capul nostru? Cum putea să ştie biata femeie că toate li se trag de la vecinul de peste drum? ― Ăştia, triumfa între timp cel cu picioarele scurte, îşi vor lua lumea în cap, de vreme ce le-au fost fugăriţi plozii din şcoală. Vor pleca unde îi va duce ochii Ha, ha, ha! rânjea el. În sfârşit voi dormi liniştit… Însă nu a fost să fie. Călin nu avea de gând să plece de pe strada sa. În scurt timp găsi altă şcoală. Ce-i drept şcoala cea nouă se afla tocmai la capătul oraşului. În schimb avea uşile din lemn de stejar şi se deschideau vraişte în faţa oricărui copil. Acum băieţii lui Călin se trezeau cu noaptea-n cap ca să reuşească la ore. Hăinuţele împânzite cu floricele, ghetele ponosite – nu mai deranjau pe nimeni. Profesorii se mândreau cu copilaşii lui Călin. Şcoala devenise centrul atenţiei întregului oraş. Omul cu pălărie neagră de peste drum îşi ieşea din minţi. Uneori îşi ridica privirile pierdute spre cer şi şoptea în neştire: Ajută-mă, Doamne! Izbăveşte-mă de blestematul ăla de vis care mă chinuie ani în şir, izbăveşte-mă de aceşti vecini de care-mi este atât de frică… Nu mai pot… O să ajung la balamuc. La balamuc, Doamne! Arată-mi calea cum să mă descotorosesc de cei ce râvnesc la averea mea. Fii milostiv, Doamne, se tot ruga el în vreme ce în minte îi încolţeau noi şi noi planuri. Într-o zi Ana l-a trimis pe Titirez la băcănia din colţ să cumpere pâine. Copilul s-a întors cu mâinile goale. ― Unde e pâinea, Mihăiţă, l-a întrebat îngrijorată Ana. ― Nu am cumpărat. S-a scumpit pâinea… De unde vom lua bani pentru pâinică, mamă? ― Lasă, Mihăiţă, a zis Ana, nu-ţi fă griji! Ne vom descurca. În noaptea aceea, femeia nu a închis un ochi. A doua zi, sâmbătă, şi-a trimis copiii la joacă şi a început o discuţie cu Călin. ― Dragul meu, a zis ea. Va trebui să plec… ― Cum să pleci, unde să pleci? întrebă îngrozit Călin. ― Mă voi întoarce în satul meu de baştină. Acolo mă aşteaptă pământul… Aşteaptă să fie muncit. Sunt convinsă că niciodată nu vei fi de acord să te rupi de rădăcinile tale. Eu, însă, sunt născută acolo unde vântul nu are oprelişti. Trăiesc în acest oraş îmbâcsit de răutăţi şi de mirosuri urâte doar de dragul tău şi de dragul copilaşilor noştri… Pentru mine aburul pământului, bătaia vântului în mijlocul ogorului, ropotul ploii – e însăşi viaţa. Îmi voi ara ogorul. Îl voi ara, îl voi semăna şi voi creşte pâine. Pâinea pe care n-o avem acum pe masă… ― Nu e lucru femeiesc să ari, să semeni. Să treieri… Două mâini de femeie trebuie doar să coacă pâinea. ― Voi coace şi pâine… ― Cum să le faci tu pe toate? E adevărat, sunt orăşean, dar voi merge cu tine… Această ţară, acest pământ e al nostru, al tuturora. E pământul strămoşilor, care l-au hrănit cu osemintele lor şi l-au făcut să fie roditor şi bogat. Strămoşii… sunt rădăcinile noastre şi atâta timp cât avem rădăcini, ne vom ţine, Anuţă. Ne vom ţine… Uneori, adăugă Călin în şoaptă, primăvara, când înfloresc pomii, mi se pare că florile parfumate sunt sufletele celora ce au locuit cândva pe aceste meleaguri. Strămoşii ne privesc cu ochi de floare, Anică, şi ne ajută la greu… Vom creşte pâinea! Împreună vom creşte-o… De la un timp, omul de peste drum nu mai zărea pe nimeni în ograda lui Călin. ― Poate că m-ai auzit şi pe mine, Doamne, îşi făcea el stângaci semnul crucii, bucurându-se că, în sfârşit, planurile lui au dat roadă. Nu credea şi nu crezuse vreodată în Dumnezeu. În ultima vreme însă, îi tot dădea ghes cu bisericile. Devenise un fel de modă. Mulţi de-alde el veneau la sfânta biserică, nu ca să-l roage pe Dumnezeu să le ierte păcatele, că păcate aveau şi făceau cu nemiluita.. Veneau de dragul ochilor lumii. Ba chiar unii îşi scoteau hainele obişnuite şi îmbrăcau sutane. Se prefăceau că aduc cuvântul Domnului în sufletele oamenilor. Domnul, însă, pe toate le vedea, pe toate le ştia. Oricât ar fi încercat omul cu picioarele scurte să se descotorosească de Călin şi de copiii acestuia – şi Călin şi băieţii erau bine, sănătoşi, chiar mai mult – băieţii crescuseră înalţi, frumoşi, puternici, spre invidia multora. E drept, acum plecau tot mai des, mai ales vara, la pământ, la ţară – să-şi crească pâinica. Pâinea ce-i ajuta doar să nu moară de foame, căci şi aici, departe de oraş, lucrurile nu erau prea bune. La început, Ana nu şi-a recunoscut satul. Avea satul ei ceva din tristeţea stelelor, atunci când, pe neprins de veste, pe cer dau năvală nori cenuşii şi le acoperă strălucirea. Rămas fără de bujorii din obrajii fetişcanelor, fără de chiotele flăcăilor, era trist satul. Nu mai avea satul fete mari şi flăcăi. Nu se jucau nunţi, nu se serbau cumătrii şi peste tot dăinuia tristeţea. Până şi pământul era trist. Nelucrat, nemângâiat de braţe vânjoase şi tinere, pământul, altădată roditor şi mănos, acum nu mai vroia să dea roadă. Îşi vroia, pământul, copiii acasă. Dar copiii plecau… Fugăriţi, mânaţi de mâini nevăzute, copiii satului îşi luau lumea-n cap şi se duceau… Unde îi duceau ochii. Lăsau în urmă doar tristeţe şi mâhnă… Aşa era satul Anei acum. Scăldat în lacrimile bătrânilor rămaşi fără de sprijin la bătrâneţe… Cât timp nu-şi vedea vecinii, omul de peste drum se simţea în apele sale. Chiar dacă îl mai chinuia visul, primejdia i se părea depăşită. Într-o zi însă, i-a văzut pe toţi şase băieţi, înalţi, frumoşi, intrând în ograda căsuţei cu horboţică şi inima i s-a oprit în loc. ― Mi-a venit sfârşitul, a urlat el în neştire. Dacă nu întreprind ceva imediat – pot să-mi iau adio de la bogăţiile mele! Uite-i, Doamne, cum cresc ca din apă! Îi şterg de pe faţa pământului! Îi nimicesc… Până acum am fost prea uman… Prea cumsecade… Spre seară, lângă căsuţa lui Călin s-a oprit o namilă de maşină ce scotea sunete sinistre din motor şi scrâşnea asemenea unui balaur. Maşina părea că nu e ghidată de nimeni. Cui să-i dea în gând că e condusă din umbră? Avea o misiune diabolică – să transforme căsuţa cu tot ce-i viu în ea, într-un morman de pietre… Mai apoi locul ar fi fost nivelat, curăţat, s-ar fi semănat iarbă, pe margine s-ar fi plantat brazi, arbori ce-şi au veşmântul mereu acelaşi şi lumea ar fi păşit pe gazon fără să-i pese că de fapt, păşeşte pe morminte. De acest lucru, omul cu picioarele scurte era absolut convins. Mai mult decât orice, şi-ar fi dorit însă în primul rând să scape de stejarul din faţa portiţei. Auzise de pe undeva că, cică stejarii de prin părţile locului le dau tărie şi putere celora ce locuiesc în preajmă şi probabil anume arborele e de vină că nu se poate descotorosi de vecini. Stejarul… Da. Stejarul… Îl va smulge cu tot cu rădăcină. Dar… şi el locuieşte în preajmă. Şi el e de prin părţile locului. Atunci? Nu, el e altfel, stejarul nu-l va ajuta niciodată… Tocmai în clipa când maşina vru să-şi ia avânt, lângă mica căsuţă cu horboţică se opri un grup de turişti străini. Planul omului cu picioarele scurte nu funcţionă nici de astă dată. Cum să dărâmi, să nimiceşti ceva din ceea ce au atins, au pipăit străinii? Aceştia înconjuraseră stejarul, începând să-l pipăie şi nu mai încetau să se mire de vigoarea şi de frumuseţea lui. Apoi, la un moment dat, au observat horboţica din lemn. Ceva mai original şi mai frumos nu mai întâlniseră. ― De unde atâta măiestrie şi talent, se tot întrebau străinii? De unde atâta har la nişte biete fiinţe chinuite şi horopsite de soartă? Acolo, în ţara lor, asemenea talente ar fi fost purtate pe braţe. Deodată, grupului de străini i se alătură un bătrânel josuţ, cu faţa cuminte, cu părul, barba şi mustăţile albe ca neaua. ― Aici locuieşte Titirez şi cei cinci fraţi ai săi? întrebă binevoitor bătrânul. ― Aici, om bun, aici… i-a răspuns Ana. Şase flăcăi, bătrânul şi străinii, au stat de vorbă la măsuţa de sub stejar, până seara târziu. Când au intrat băieţii în casă, Anei i-a sfârâit inima. ― Nu te întrista, mamă, a îmbrăţişat-o Titirez. Nu s-a întâmplat nimic. ― Ba nu, Mihăiţă, s-a întâmplat. Îmi spune mie inima… ― Da, mamă… ― Zi-mi, Mihăiţă. Vorbi Ştefănel, băiatul mai mare: ― A venit vremea, mamă, să ne luăm zborul. Priveşte, ne aplecăm când intrăm pe uşă… Am crescut. Trebuie să ne căutăm de viaţa noastră. Vom pleca. Toţi şase. Cu străinii. În ţara lor. În ţara noastră, cei de-alde noi nu au loc, ştii bine. Ana începu să plângă. ― Mamă, nu plânge. De ce să rămânem? ― Acasă e acasă, a şoptit Ana. În ţara ta e în ţara ta. ― Ce fel de ţară, mamă, ce fel de casă? Aici ni s-a furat ceva ce nimeni, niciodată nu ne va întoarce – copilăria. Atunci când trebuia să zâmbim, noi plângeam. Plângeam iarna de frig şi de întuneric. Plângeam vara când treceam pe lângă cireşii doldora de cireşe coapte şi dulci, iar noi nici nu le ştiam gustul. Vom pleca. E unica uşă întredeschisă de unde răzbate o rază de lumină. Poate vom reuşi, poate nu. N-avem de unde şti. Ceea ce ştim e că într-o bună zi ne vom întoarce. Şi dacă acum nu avem puteri, atunci vom avea… şi vom face totul ca zâmbetul copilaşilor de pe aceste meleaguri să nu le dispară vreodată de pe buze. Toţi copilaşii merită să zâmbească. Crede-ne, mamă, şi… blagosloveşte-ne. ― Bine, flăcăii mamei, abia a şoptit Ana. Plecaţi! Dumnezeu să vă aibă în pază! Băieţii au îmbrăţişat-o. ― Dar, a adăugat Ana, să ţineţi minte un lucru! Mă voi ruga pentru voi să aveţi o viaţă frumoasă acolo, printre străini. Să vă străduiţi întotdeauna să reuşiţi doar prin munca voastră cinstită şi prin talentele cu care v-a înzestrat Dumnezeu. Mi-e teamă, însă, că chiar de veţi avea tot aurul lumii, nu vă veţi simţi pe deplin fericiţi, căci lăsaţi în urmă ceva ce nu vă va permite, oriunde în altă parte, să fiţi ca acasă… Pe obrajii Anei curgeau două pârăiaşe de lacrimi. ― Ne vom întoarce, mamă. Nu plânge, au liniştit-o feciorii fără să dea prea mare importanţă vorbelor ei de mai înainte. Ne vom întoarce şi vom construi în ogradă o casă mare, unde vom trăi fericiţi cu toţii. În noaptea aceea Ana iarăşi a cusut. ― Ce tot coşi acolo, Ană, o întrebă Călin. Culcă-te, mâine vom avea o zi grea… ― Aripi cos, Căline. A doua zi, căsuţa cu horboţică arăta tristă şi părăsită. Când află că băieţii lui Călin au plecat, omului de peste drum îi săltă inima-n piept. Nu mai avea de ce să se teamă. ― O, o, o! rânji el, în sfârşit îmi voi recăpăta somnul! Dar de unde? Ca şi mai înainte – se trezea pe la un miez de noapte, îngrozit, scăldat în sudori. Iar şi iar pornea să umble buimac prin castel, scotocind, controlând, numărând, blestemând pe toţi şi pe toate… Îi ura atât de mult pe cei ce-i părea lui că sunt mai prejos ca el… Din ăştia întâlnea la tot pasul, încât uneori plănuia să-şi ia bogăţiile şi să plece. Undeva departe. Pe o insulă, unde nu există oameni… Ştia însă că e imposibil. Paradoxal, dar anume fără de omuleţii necăjiţi şi simpli nu ar fi putut exista nici el, căci trăia datorită urii pe care le-o purta. Era vampir. Avea nevoie de energia lor. Nu-şi dădea seama că anume energia străină îi provoacă frica. O frică imensă, care îl măcina. Se gândea mereu că atâta timp cât poartă pe cap acea pălărie neagră cu borurile largi, nu-l prea paşte mare primejdie. De aceea îşi îndesa tot mai adânc pălăria peste ochi. Noaptea însă, când rămânea de unul singur în imensa-i fortăreaţă, pălăria îi aluneca de pe creştet. Prin zidurile groase ale castelului, ajungeau până la el vaiete, bocete, plânsete de copii şi de bătrâni necăjiţi, iar dânsul nu vroia sa audă, să vadă nimic şi asta îl scotea şi mai tare din minţi. Apoi venea visul… Călin şi Ana păreau să fie mai fericiţi ca omul cu picioarele scurte. Băieţii au plecat, iar Ana a rămas cu inima frântă. Pe lângă tristeţea ce-i inundase sufletul, amarnic o mai durea locul de unde îşi smulsese aripile. Călin o vedea mereu abătută, pusă pe gânduri. Într-o zi însă, întorcându-se acasă, o găsi veselă şi bine dispusă. ― Avem cumva veşti de la copii? întrebă Călin mirat. ― Nu, se posomorî iarăşi Ana. Nici o veste… Foarte curând însă, îşi recăpătă buna dispoziţie. Nu trecu mult şi Ana aduse pe lume o minune de copilaş, pe care îl botezară Gheorghiţă. Călin îl numea Prâslea. Prâslelul tatei. Şi era Prâslelul tatei o adevărată minune. Când i-a venit vremea de şcoală, l-au dat în clasa a treia, căci cei de o vârstă cu el erau prea mici pentru mintea sa. Învăţa în aceeaşi şcoală unde îi învăţaseră şi fraţii. Băiatul ştia că, undeva prin lume, are nişte fraţi şi tare îi mai era dor de ei. Când încerca cineva să-l supere, îşi proptea picioruşele în pământ şi, ca un adevărat bărbat, le striga adversarilor săi: Las-că vin ei, bădicii mei… ― Bădicii tăi? râdeau cei mai mulţi, ia-ţi de-o grijă. Nu mai vin. S-au prăpădit. Au fugit de sărăcie şi s-au prăpădit. Nu ai tu pe nimeni… Aici, băiatul devenea copil. Şiroaie de lacrimi îi inundau obrăjorii. ― Nu-i adevărat! le striga. Vor veni! Dacă nu vor veni singuri, îi voi aduce eu! Când voi creşte! De dorul fraţilor, Prâslea se aşeza uneori la măsuţa din umbra stejarului şi începea să cânte. Învăţase cântecul de la maică-sa. Cânta cu o voce atât de cristalină şi de curată, încât trecătorii se opreau în loc să-l asculte. Când se sătura să cânte din gură, copilul ducea la buze un fluieraş meşterit de Călin. Din mlădiţa aia de soc se revărsau peste oraş sunete ce se prelungeau în sufletele oamenilor asemenea unui balsam tămăduitor. ― Sărmanul Călin, sărmana Ana, şuşoteau cei de-i cunoşteau. Îl vor lua şi pe ăsta străinii. Că prea frumos cântă, prea frumos… În şuşotelile lor negreşit că exista un grăunte de adevăr. De la un timp tot mai des veneau străinii să-l vadă pe Prâslea. Îl fotografiau, îl filmau. Scriau despre copilul minune dintr-o ţară, hăt de la capătul pământului, prin ziarele lor. Lucru ciudat. Călin nu se împotrivea. Îşi zicea omul că măcar unul din cei şase aude, citeşte şi le spune celorlalţi că acasă îi aşteaptă un prâslel mititel şi, ia vezi, se întorc cu toţii să-l vadă… Îi era drag Gheorghiţă, dar amarnic îi mai era dor şi de băieţii plecaţi. În sufletul său se simţea vinovat. Se căznea şi îşi zicea că poate nu a făcut totul, nu a muncit îndeajuns, odată ce i-au plecat copiii atât de departe. Întru-una din zile, neastâmpăratul de Prâslea găsi în coarda podului câteva floricele uscate. ― Ce flori sunt astea, tată? întrebă copilul. ― Nu ştiu, Prâsleo, i-a răspuns Călin. Ştiu doar că în aceste flori stă ascuns un vis. Un vis frumos pe care îl visez ori de câte ori are să mi se întâmple ceva deosebit. ― Şi l-ai visat de multe ori, tată? ― Da, copile. De exemplu înainte de a te naşte tu… Noaptea, Călin visă iarăşi visul. A doua zi, când ieşea pe portiţă îl zări pe vecinul de peste drum. I se păru schimbat. Aceeaşi pălărie pleoştită peste ochi, aceeaşi burtă enormă, vecinul însă tremura din toate mădularele sale. ― Ce-o fi păţit, se întrebă, Călin. O fi având omul necazuri. Dumnezeu să-l aibă în pază. Îşi căută de drum. Dar simţi deodată că vecinul îl priveşte cu ură şi grăbi pasul. Nu pricepea cu ce l-o fi supărat. Călin îşi zise că în ziua în care îşi visase visul nu poate să i se întâmple nimic rău. Cu toate acestea toată ziua îl măcină o nelinişte neînţeleasă. Când în sfârşit i se termină ziua de lucru, Călin se grăbi acasă. Coborî la staţie şi, de cealaltă parte a străzii, îl observă pe Gheorghiţă. Băiatul părea agitat. Îi gesticula ceva, îi vorbea, dar din pricina huruitului de maşini nu desluşea nimic. Pe neprins de veste, copilul se desprinse de pe trotuar şi traversă strada în fuga cea mare. În aceeaşi clipă, din poarta vecinului se smunci o maşină mare, neagră, cu sticlele fumurii. Maşina se năpusti cu o viteză nebună în direcţia lui Prâslea. ― Prâslea… Prâslea, murmură Călin înţepenit de groază. Apoi, nemaijudecând, se aruncă în faţa maşinii. Reuşi să-l împingă pe Gheorghiţă de pe partea carosabilă pe trotuar… Când îşi reveni – îl întrezări pe Prâslea aplecat deasupra sa. ― Ce e, tată? De ce ai căzut? Te simţi rău? îl întrebă Gheorghiţă îngrijorat. ― Prâslelul tatei, puiul tatei, îl trase Călin la piept. Unde e maşina? ― Care maşină, tată? Nu a fost nici o maşină. Călin se ridică. Privi în jur buimăcit. ― Cum adică? Maşina ce s-a repezit din poarta vecinului… Cel cu castelul de vizavi. Doamne, dacă nu mă nimeream prin preajmă, dacă nu reuşeam să te împing pe trotuar… ― Tată, te-ai îmbolnăvit, îi puse mâna la frunte băiatul. Despre ce maşină vorbeşti? Despre care castel? Nu a fost nici o maşină. Nu mai e nici un castel. Priveşte! În locul castelului acum e teren liber. Un teren larg, acoperit cu iarbă mustoasă şi verde. Călin privi uluit în jur. Rămase stâlp de uimire. Pe marginea terenului despre care îi vorbise adineauri Gheorghiţă se înălţau şapte mlădiţe de stejar. A doua oară în viaţă i se păru că are halucinaţii. ― Şi totuşi a fost ceva, murmură Călin. Am văzut maşina cu ochii mei. ― Hai, tată. Eşti obosit. Te-ai speriat fără de pricină. ― Dar a fost… ― Îţi spun ce-a fost. Te-am observat când ai coborât din troleibuz şi am alergat înaintea ta ca să-ţi dau vestea cea mare. Tocmai atunci a apărut bătrânul ce stă acum uite colo, pe marginea trotuarului. Când a ajuns în dreptul meu, boşorogul a ridicat cârja şi, pare-se a vrut să mă lovească. L-ai observat, te-ai repezit, i-ai smuls cârja şi i-ai aruncat-o hăt cât colo. Din întâmplare i-ai atins şi vârful pălăriei. Iată atunci bătrânul s-a înfuriat rău… S-a aruncat asupra ta ca un turbat. Ai vrut să te aperi, dar te-ai împiedicat şi ai căzut… Cine e bătrânul, tată? Îl cunoşti? Călin în sfârşit îl observă pe cel de stătea gârbovit nu departe. Îl văzu fără de pălărie şi… îl recunoscu. Era el, omul de pe pod. Nu mai avea nici o îndoială. Doar că acum îmbătrânise rău de tot. Se apropie de bătrân şi îl întrebă: Ce ţi-a făcut acest copilaş, omule, de ai vrut să-l loveşti? ― Eu? Am vrut să-l lovesc? Ţi-o fi părut… ― Ba nu mi-a părut. ― Da! strigă celălalt deodată. Am vrut să-l lovesc! Ca să nu mai traverseze niciodată la verde… ― La verde? se miră Călin. Păi, eşti nebun, omule. Apoi nu mai zise nimic. Îl văzu pe bătrân atât de nenorocit încât i se făcu milă. Ridică pălăria şi toiagul şi i le întinse: ― Ia-le şi hai să te ajut. ― Tu? făcu ochii cât cepele moşul. Să mă ajuţi? Crezi că nu mi-am amintit? urlă el deodată. Ani la rând am presimţit că nenorocirea îmi va veni de la tine şi de la plozii tăi! Şi iată că presimţirile mele s-au adeverit. Atâta timp nu am ştiut că eşti cel de pe pod… Acuma ştiu… M-ai nenorocit… ― Dar ce ţi-am făcut, omule? Zău, nu pricep? ― Ce mi-ai făcut? Mai întrebi? Priveşte! Nu mai am nimic. Mi-aţi luat totul… ― Vino-ţi în fire, omule! Nu ţi-am luat nici un capăt de aţă. ― Ba mi-ai luat. Ceea ce am avut eu, tu şi ţâncii tăi nici în vis n-aţi visat. Crima cea mare a voastră e că mi-ai dat jos pălăria. Odată cu pălăria au dispărut şi celelalte. Te-ai răzbunat… Pentru atunci, pe pod. Eşti mulţumit? ― Nu ştiu dacă sunt mulţumit, sunt însă convins că aiureşti. Te văd bătrân, nenorocit şi vreau să te ajut. ― Doamne! Doamne! urlă bătrânul. Uită-te la el! E total imbecil! Ţine una şi bună: să te ajut, să te ajut… Nu am nevoie de ajutorul vostru! Chiar nu înţelegi? Cei de-alde mine nu se dau bătuţi atât de uşor! Noi vom fi întotdeauna! Pretutindeni! Cu voia sau fără de voia celor de-alde tine… Alta e problema mea, o lăsă un pic mai moale, la un moment dat, moşul… Ascultă… Vrei să-ţi povestesc? ― Ce să-mi povesteşti, omule? Lasă-mă în pace. Mă grăbesc… Mă aşteaptă copilul. ― Doar câteva vorbe, îl imploră fostul vecin pe Călin. Te rog! Fii om! Ascultă-mă… ― Bine, zi… ― Ştii, începu bătrânul privind speriat prin părţi, atunci… pe pod… Mi-am strecurat şi eu un bucheţel în buzunar… Din acea clipă nu am mai avut linişte. Nici zi, nici noapte. Visul… Visul mă omoară. Nicidecum nu pot să scap de blestematul de vis. Spune-mi, poate cunoşti vreun remediu? ― Hai, tată, hai acasă, îl tot trăgea, între timp, Gheorghiţă pe Călin de mânecă. Avem o mare surpriză. ― Ce surpriză, Gheorghiţă? Despre ce vorbeşti? Aşteaptă… Bine. Hai… ― Nu ştiu, moşule, se adresă Călin fostului său vecin. Zău, ţi-aş fi spus, dar nu ştiu, nu pot… ― Nu poţi, îi strigă bătrânul din urmă, nu ştii!? Ba le ştiţi voi pe toate! Să fiţi blestemaţi! Cu toţii! Voi pleca de aici, dar ţine minte – mă voi întoarce! Mă voi întoarce şi mă voi răzbuna! Deodată Călin se opri. În faţa ochilor îi veni imaginea unui băiat bondoc cu obrajii vişinii… Era văru-său mai mare Toader. Toader se enerva foarte uşor. Ţipa, bătea din picioruşe şi, mereu promitea tuturor că se va răzbuna. Copiii îl porecliseră Rotofei Ivanâci, după numele unui motănaş din poveste. În copilărie – părinţii lui, împreună cu el, au plecat departe. De atunci Călin nu a mai auzit nimic despre ei. Acum şi-a amintit că atunci, pe pod, omul scund i s-a părut cunoscut. ― El e. Vărul meu Toader… Doamne, ce se întâmplă cu lumea asta? Călin întoarse repede capul. Vroia să-i zică moşului că sunt veri. Vroia să-l îmbrăţişeze şi să-i amintească de copilărie. Dar, pe locul unde o clipă în urmă fusese bătrânul, acum nu mai era nimeni. ― Tată, hai! Iar te-ai oprit… ― Aşteaptă, Gheorghiţă, aşteaptă… ― Tată, dar acasă avem o mare surpriză. ― Îmi vei spune pe urmă, Prâsleo. Acum să trecem mai întâi pe la biserică. ― Ce biserică, tată? Nu înţelegi… ― Ba înţeleg… Am de vorbit cu părintele Ion. În mica bisericuţă, în afară de un bătrânel în sutană, nu mai era nimeni. ― Părinte, se apropie Călin de preot. Am venit… adică aş vrea să-ţi povestesc ceva. Un vis. Poate dumneata îmi vei putea tălmăci semnificaţia lui. ― Fiule, i-a răspuns părintele Ion. Sunt doar un simplu slujitor al bisericii. Nu ştiu dacă mă pricep în vise. Dar, povesteşte… Călin i-a povestit. Începând cu întâmplarea de pe pod. I-a spus şi despre buchetul de vise. ― Toată viaţa am visat un vis frumos, părinte. Niciodată nu am avut bogăţii şi nici nu am râvnit la ele. Cea mai mare bogăţie pentru mine au fost întotdeauna copiii. Dar, a continuat Călin, în vis se făcea că intru într-o casă dărăpănată pe dinafară, înăuntru casei însă, găseam bogăţii nemaivăzute, nemaipomenite. Şi toate bogăţiile din vis erau parcă, ale mele, părinte. Mi se spunea în vis că acea casă îmi era lăsată, prin moştenire, de către străbunii mei. Ce-o fi însemnând asta? ― E uluitoare povestea ta, fiule, i-a răspuns într-un târziu părintele. Un singur lucru aş putea să-ţi spun. Nici o bogăţie, nici o frumuseţe din cele create aici pe Pământ de mâna omului, nu are atâta preţ în comparaţie cu frumuseţea şi bogăţia sufletului omenesc. Tot ce e frumos, e har Dumnezeiesc, fiule, şi vine din sufletul omului. Sufletul e darul divin ce îl primeşte orişice om de la Dumnezeu, atunci când se naşte. Puţini sunt cei ce părăsesc această lume cu sufletul la fel de curat ca la început. Omul, fiule, e ca o casă. Sufletul e interiorul acestei case. Depinde de fiecare dintre noi cum păstrăm curăţenia lăcaşului nostru sfânt… În lume sunt atâtea case părăsite, pângărite. Atâţia oameni fără de suflet. Cu sufletele vândute diavolului. Oameni, ce-şi amintesc de sufletele lor doar când le bate ceasul de pe urmă… Călin şi Prâslea au ieşit din biserică atunci când era deja întuneric. Înfloriseră merii şi parfumul florilor îi îmbătau cu mireasma. Călin se simţea liniştit, cu sufletul împăcat. ― Hai, povesteşte, Prâsleo, îl îndemnă el pe băiat. Ce surpriză? ― Dar, dacă m-am răzgândit? făcu pe şmecherul Prâslea. ― Nu mă necăji… ― Tată, sări în sus copilul de bucurie, au venit! ― Cine a venit, copile? i se aprinse lui Călin inima. ― Băieţii au venit, tată! Azi dimineaţă! ― Care băieţi, Gheorghiţă, nu se dumerea Călin. ― Cum care? Ai uitat? Fraţii mei, tată! Bădiţa Ştefan, bădiţa Radu, badea Mircea, badea Vasile, bădiţa Ion şi badea Mihai, tată! În noaptea aceea, băieţii au stat de vorbă cu părinţii lor până aproape de zori. La măsuţa din umbra bătrânului stejar. ― V-a fost greu printre străini? i-a întrebat Călin pe feciorii mai mari. ― Greu, tată. Foarte greu. Dar întotdeauna, când credeam că nu mai există ieşire, apărea un bătrânel cu faţa cuminte şi ne întindea o mână de ajutor… Acum suntem pe picioarele noastre, acolo, departe. Am reuşit. Ne-am făurit o viaţă frumoasă. ― Atunci, aţi venit doar aşa, în vizită? întrebă Călin cu tristeţe în glas. ― Nu, tată, i-a răspuns Ştefan, băiatul mai mare. Am auzit despre Prâslea şi am hotărât să ne întoarcem acasă. Pentru totdeauna. Ne-am dat seama că aici am lăsat ceva fără de care, oriunde în altă parte, niciodată nu ne vom putea simţi pe deplin fericiţi. ― Şi ce aţi uitat voi acasă, băieţi? ― Rădăcinile, tată! Rădăcinile!

Căluţul zburător Cerul e albastru, albastru. Soarele îmbrăţişează pământul cu razele sale calde şi din pământ se grăbesc să iasă la suprafaţă firicelele de iarbă, gâzuliţele, se trezesc din somn fluturaşii, albinuţele, e mare forfotă căci a venit primăvara. Dănuţ aleargă cu braţele deschise, închipuindu-şi că adună mănunchiuri de raze. Soarele îl priveşte zâmbind, îl învăluie în căldura sa şi Dănuţ e convins că această căldură îl va ajuta să crească cât mai repede mare. Copilul priveşte mirat la cireşul din faţa casei. Pomul a stat dezgolit toată iarna, iar acum s-a acoperit cu o mantie albă. Băiatul nu pricepe de unde această minune. Şi atunci când nu pricepe ceva vine la bunicul Dominte. ― Ştii, îi explică bătrânul cu părul de culoarea florilor de cireş, în fiecare primăvară pomii se împodobesc ca de sărbătoare. Aceste flori în curând se vor ofili, petalele li se vor împrăştia, dar vor rămâne fructele şi atunci când vor fi coapte – multă lume le va savura dulceaţa. Unele vor fi smulse de vânt, vor nimeri în sol şi la cealaltă primăvară din sâmburi vor răsări câteva frunzuliţe, vor creşte câţiva copăcei. Ei vor fi puii acestui cireş. Cireşul s-a împodobit cu floare pentru marea sărbătoare care va urma – naşterea puilor săi. Orişice floare e sărbătoarea de dinaintea naşterii. Bucură-te de tot ce vezi căci tot ce vezi pentru tine e nou, e frumos şi dacă acum multor lucruri nu le ştii rostul, când vei fi mare le vei cunoaşte pe toate, zice bunicul şi îl mângâie pe Dănuţ. Bucură-te de copilărie dragul meu. Copilăria pleacă, dorul de ea însă nu dispare. Chiar şi mie, cât mă vezi de bătrân, şi mie mi-e dor de copilărie… ― Bunicule! Bunicule! strigă băiatul. Priveşte! Au răsărit puii de bujor! Îi văd cum cresc, cum se înalţă! Mă crezi, bunicule?! ― Te cred, puişor, zâmbeşte bătrânul. La vârsta ta aveam ochii la fel de ageri. Pe vremea aceea în ochii mei se desfăceau mugurii, creşteau frunzuliţele. Eh… Totul a trecut ca un vis. Bunicul se întristează, Dănuţ îl cuprinde şi moşul din nou zâmbeşte. ― Bunicule, întreabă copilul, când erai mic venea căluţul de argint cu aripile oranj? ― Venea, răspunde Dominte. L-am văzut de câteva ori… Apoi a pornit războiul… Cerul era brăzdat de avioane, de bombe şi noi, copiii, ne temeam să ridicăm privirile spre boltă. Poate că bietul căluţ zbura printre bombe, poate că vroia să le oprească, nu ştiu, dar ştiu că mult timp după asta, supărat probabil de ce se întâmplă în cer şi pe pământ, căluţul nu a mai venit… ― Mi-e frică, şopteşte Dănuţ, că din nou e supărat căluţul… Au înflorit cireşii, iar el nu-i şi nu-i… ― O să vină, îl asigură bătrânul. Dacă a sosit primăvara – nu are cum să nu vină… Treaba e că în fiecare primăvară pe deasupra satului lui Dănuţ, sau poate şi pe deasupra altor sate, zboară un mic căluţ de argint cu aripile oranj. ― Hei, căluţ de argint! strigă jos cetele de copilandri ce aleargă desculţi pe cărăruile proaspăt zvântate. Vino de ne ia în spate! Înalţă-ne până la nori! Căluţul coboară, nechează, îşi scutură coama, apoi rând pe rând îi plimbă pe cei îndrăzneţi pe sub nori, pe deasupra norilor şi nu e fericire mai mare pentru micii călăreţi decât să-şi vadă satul scăldat în floare de acolo, de sus. Şi în primăvara asta toată gloata de copilandri aşteaptă cu nerăbdare venirea căluţului. Dar fiindcă acesta întârzie, iar imaşul a înverzit şi e plin de flori, de fluturi, de fel de fel de gâzuliţe năstruşnice, până una alta copiii aleargă de rând cu iezii şi mieluşeii. Căci e în firea unui copil să alerge… ― Sur, sur, sur – un pârăiaş cu apă limpede şerpuieşte prin mijlocul imaşului. Mieii şi ieduţii se adapă din apa răcoroasă, nouraşii se privesc în oglindă, puştii se întrec la sărit. ― Cine va sări pârăiaşul cât mai departe acela va urca primul pe spatele căluţului! Încep a se scutura florile de cireş, dau merii în floare, căluţul întârzie, copiii sunt îngrijoraţi, însă mai îngrijorat decât toţi e bătrânul Dominte. ― Care o fi pricina? se întreabă el nedumerit. Nu se aud avioane, e atâta linişte-n jur, pământul se bucură ca un copil de mângâierea soarelui, unde s-o fi prăpădit bietul căluţ? În fiecare dimineaţă moşul scrutează zarea şi în minte îi vine imaginea războiului. Parcă şi acum aude şuierul de bombe… Dar nu… Acest lucru nu se va mai întâmpla. Pomii trebuie să înflorească, copiii trebuie să crească, căluţul cu aripile oranj trebuie să vină să arate micuţilor cât de frumos e pământul, cât de larg e cerul şi cât de fericit e omul când înfloresc pomii, când străluceşte soarele, când pe deasupra capului nu zboară bombele distrugătoare de vise. Într-una din zile, venind pe imaş, copiii văd pe malul pârăiaşului un pictor îmbrăcat în mantie lungă, violetă, cu glugă pe cap. Gloata gălăgioasă imediat îl înconjoară. Toţi privesc miraţi la ceea ce desenează pictorul. Pe tablou lucrurile sunt altfel decât în realitate. Cerul e de culoare violetă, soarele e roşu, iarba şi frunzele pomilor sunt vopsite în albastru, apele sunt galbene iar florile au o singură culoare – neagră, precum e noaptea fără de lună… ― Ce frumos, exclamă cineva. Nu am mai văzut aşa ceva niciodată! Pictorul care părea că nici nu-i observă pe copii, deodată vorbeşte: ― Aţi vrea, întreabă el, ca în realitate cerul să aibă culoarea violetă? Şi toate celelalte să fie ca în tabloul meu? ― Da! strigă copiii. Cerul violet e mai frumos decât cerul albastru! ― Atunci treceţi în partea cealaltă a pârăului. Aşezaţi-vă în rând să vă pot vedea. Mă voi apropia, vă voi şopti un cuvânt magic şi imediat minunea se va întâmpla. Copilaşii sar pârăul şi doar Dănuţ zice răspicat că nu-i place tabloul, că nici o culoare de cer nu e mai frumoasă decât cea albastră. Băiatul vrea să plece, dar observă într-un colţ al tabloului un căluţ de argint cu aripile oranj. Căluţul e cu aripile şi picioarele legate, se află într-un şopron dărăpănat şi e foarte trist. ― Acesta e căluţul nostru, se gândeşte Dănuţ şi nu pricepe de ce pictorul l-a desenat legat. Şi fiindcă nu pricepe aleargă la bunicul Dominte. Bunicul e cel mai bun prieten al său. Întotdeauna le ştie pe toate. Însă nu-l găseşte acasă, mai apoi se ia cu joaca şi uită să-i povestească de întâmplarea de pe imaş. Din ziua aceea, pentru copiii rămaşi atunci faţă-n faţă cu pictorul – soarele e mereu roşu, cerul e violet, iarba e albastră, toate florile sunt negre ca tăciunele, iar ei sunt mereu abătuţi şi trişti. Ce culori nefireşti pentru cer, iarbă, soare şi flori… Bieţii copii… Tânjesc după cerul albastru, după verdele ierbii, după frumoasele flori de toate culorile. Cei mari nu ştiu ce se întâmplă căci nimeni nu le spune de acel pictor ciudat, îmbrăcat în mantie lungă. ― Bunicule, întreabă Dănuţ, dacă nu e război, nu cad bombe, ce altă pricină ar avea căluţul să nu mai vină? ― Hm… îşi răsuceşte brusc mustaţa bătrânul Dominte. Cum am putut să uit? Bătrâneţile… Bată-le vina de bătrâneţi. Ar fi una… însă mai bine să nu ne gândim… ― Spune-mi, bunicule, insistă copilul. ― Treaba e că… uneori prin satele noastre se abate un câine de vrăjitor pe nume Sachinsuco. E mâncător de suflete fragede. Sachinsuco îşi ademeneşte jertfele cu vorbe frumoase, cu daruri şi… ce e mai rău – niciodată nu are aceeaşi înfăţişare. Poate fi un bătrân neputincios care inspiră milă sau un tânăr educat şi galant. Are multe feţe şi chiar celor mari le vine greu să priceapă în corpul cui se ascunde câinele de vrăjitor. Şi doar căluţul de argint cu aripile oranj ştie precis cine e Sachinsuco. De acolo din nori vede totul şi întotdeauna sare în ajutor. Doar dacă bestia de vrăjitor nu a reuşit să-l păcălească. ― Bunicule, mi-e teamă, se lipeşte Dănuţ de bătrân. ― Nu fi prostuţ, îl ia în braţe bătrânul. Alături de tine sunt mereu mama şi tata, sunt eu. Părinţii şi bunicii au câte un ochi interior şi acest ochi vede departe. Răul nu are cum să se apropie. ― Bunicule, căluţul nu va mai veni. ― De ce? se miră Dominte. Dănuţ îi povesteşte întâmplarea cu pictorul. Pe acel tablou, zice Dănuţ, căluţul stătea închis, avea aripile şi picioarele legate. ― Atunci nu mai e timp de pierdut. Ştiu unde e. Să ne grăbim! La cealaltă margine de sat îl găsesc pe căluţ într-un şopron părăsit. Bietul căluţ, priponit de un par, cu aripile şi picioarele legate se bucură enorm când îi văzu pe cei doi. Bunicul îl dezleagă, dar acesta abia de se mai ţine pe picioare. Îi aduc apă şi iarbă proaspătă. Căluţul bea, mănâncă, nechează bucuros, apoi se înalţă în cer, dar nu trece mult că revine. Bunicul ştie – căluţul a plecat să-l găsească pe vrăjitor. Pământul l-a înghiţit pe Sachinsuco. Pământul îi înghite pe toţi acei care fac rău copiilor săi. Bunicul şi Dănuţ urcă pe spatele căluţului, se înalţă şi de acolo de sus privesc cât de frumos e acest pământ în zilele sale de sărbătoare. Dănuţ îşi vede cireşul din curte deja înverzit. La primăvara viitoare va înflori din nou, va fi şi mai împodobit. De jos, de pe imaş, copilaşii strigă: ― Hei, căluţ de argint cu aripile oranj! Vino de ne ia în spate! Şi doar câţiva copilaşi stau trişti deoparte. Sunt copiii pentru care cerul nu mai are culoarea albastră. Sunt copiii în sufletul cărora vrăjitorul le-a încurcat culorile. Pe aceştia căluţul îi duce primii spre nori. Pe pământ se întorc cu toţii veseli şi bine dispuşi. Vraja cea urâtă dispare şi niciunul nu mai ţine minte că adineauri cerul fusese violet. De acu înainte pentru ei bolta va fi doar albastră. Sufletul le va fi curat şi nici un câine de vrăjitor nu va mai reuşi să le întunece bucuria de a fi copil. Căci la căpătâiul oricărei copilării întotdeauna va sta de veghe un frumos căluţ de argint cu aripile oranj, cu o inimă mare de aur. Şi dacă aţi trecut de vârsta copilăriei, dar vreţi să vedeţi cât de minunat e un pom în floare, cât de verde şi de presărat cu flori de toate culorile e imaşul, cât de strălucitor e soarele, cât de albastru e cerul, duceţi-vă în fiecare primăvară în satul lui Dănuţ. Sau al lui Andrei… Sau al lui Ionică şi al Ancuţei… Sau în satul lui Vasile… Oriunde… Căci frumuseţea anume acolo se naşte. În satul copilăriei oricăruia dintre voi. Nu uitaţi – în fiecare inimă mai trăieşte câte un căluţ de argint…

Cadoul de Crăciun E noaptea de Ajun. Bradul şi-a aprins luminiţele. Jucării strălucitoare, de toate culorile zâmbesc fericite aninate de crenguţe; un clopoţel de argint le şopteşte din când în când: Dzing, dzing, aveţi răbdare, acuşi vine moşul. În casă miroase a frunze de brad, a pâine, a sarmale, masa e pregătită şi toată lumea e în aşteptarea bătrânului. ― Tăticule, întreabă micuţul Marcel. Unde e? De ce întârzie? Dacă nu vine? ― O sa vină, îl linişteşte tata. Probabil acum e la fetiţa din apartamentul vecin. Părinţii ei sunt plecaţi… Există atâţia copii pe la care neapărat trebuie să treacă moşul… Nu te îngrijora. Ce ai vrea să-ţi aducă de data asta? ― O maşină mare, mare! ― Minunat, zâmbeşte tata. Şi ce vrei să faci cu maşina? ― O să i-o arăt lui Păvălaş… Dar nu i-o dau să se joace! Moşul niciodată nu-i aduce cadouri frumoase. Anul trecut a primit o minge de cauciuc, dar parcă acesta e cadou? se bucură Marcel în timp ce tata se întristează. ― Uneori, zice el, o minge mică de cauciuc e un cadou mai scump decât orişice maşină mare. Cadourile, dragul meu, nu le primeşti ca să te făleşti. Un cadou e o amintire… Iar cu jucăriile trebuie să te împarţi. Mai ales cu acei care nu prea au parte de jucării… ― Tăticule, întreabă Marcel, când erai mic ce cadou îi cereai lui Moş Crăciun? ― Păi… răspunde tata, acuşi îţi arăt. Apoi pleacă şi revine cu o cutie: ― Iată, priveşte! E primul cadou pe care l-am găsit sub brăduţul de plastic ce îl aveam în casa în care locuiam împreună cu bunica. ― O minge de cauciuc? face ochii cât cepele Marcel. ― Da. O simplă minge de cauciuc. Însă… e simplă doar la prima vedere. De fapt e o minge fermecată… Cândva îţi voi povesti o poveste tristă… Acum du-te şi te joacă… Daniel, tatăl lui Marcel, îşi priveşte bradul împodobit de sărbătoare, înalt până în pod şi ochii i se umplu de lacrimi. În copilărie nu a avut parte de un asemenea brad. Înainte, de Crăciun bunica scotea de pe undeva brăduţul de plastic. Îl învălătucea cu fâşii strălucitoare, anina singura jucărie de sticlă, iar din foi de hârtie tăia mulţime de fulgi, apoi îi lipea pe sticlele ferestrelor şi lui Daniel i se părea că nimic mai frumos nu poate să existe pe lume. Anume unica jucărie de pe brăduţ şi fulgii făceau în casă atmosfera de sărbătoare. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Îl părăsise când era micuţ… Avea patru ani când a plecat mama. Nu-şi aminteşte prea bine ziua aceea, dar ţine minte că mama l-a întrebat ce cadou să-i aducă, de acolo, de departe. ― O minge de cauciuc, a răspuns Daniel. Mingile de cauciuc nu prea se găseau prin magazine. Săreau foarte sus şi ce-i trebuia unui băiat de patru ani? Nu avea tată şi era devreme să viseze la o adevărată minge de fotbal. ― Când te întorci? şi-a întrebat mama. Ea l-a sărutat, şi-a stăpânit cu greu lacrimile apoi i-a răspuns: De Crăciun. O să mă strădui numaidecât să revin de Crăciun… A venit Crăciunul şi sub brăduţul de plastic a găsit mingea. ― Ţi-a adus-o moşul, i-a zis bunica. E de la mama… Şi e fermecată… Nu a putut să vină… Stăpânul la care lucrează nu i-a permis… Nu te supăra. O să strângă mulţi bani şi numaidecât se va întoarce acasă. Mingea păstreaz-o. În ea e o părticică din sufletul mamei tale. Când o vei privi, vei şti că mama, oriunde-ar fi, se gândeşte la tine. Şi te iubeşte… Foarte mult te iubeşte… În vara anului următor s-a apropiat de bunica cu o carte în mână. ― Bunico, învaţă-mă te rog să scriu şi să citesc! ― Pentru ce? s-a mirat bunica. Până începi şcoala mai ai câţiva ani. O să reuşeşti… ― Învaţă-mă, bunico! Vreau să-i scriu scrisoare lui Moş Crăciun! A insistat, nu s-a dat bătut şi până-n toamnă ştia să scrie şi să citească. A scris scrisoarea şi i-a dat-o bunicii să o ducă la poştă. ― Sper să nu fie un secret, ce cadou i-ai cerut moşului, l-a întrebat bunica zâmbind. ― E secret, i-a răspuns. Nu vreau să-ţi spun. E o surpriză. La următorul Crăciun a găsit sub brăduţ un fluieraş. ― Nu am nevoie de fluieraş! a strigat atunci. I-am cerut moşului să mi-o aducă pe mama! Moş Crăciun nu citeşte toate scrisorile! Sau mama a uitat de mine! A plâns toată noaptea, cu greu a adormit şi abia a doua zi bunica a reuşit să-i explice: ― Dacă ai şti, puiule, câţi copii îi cer moşului să le aducă înapoi părinţii împrăştiaţi prin lume… Mulţi sunt nevoiţi să lase tot: casă, masă, copii, părinţi, ca să-şi caute o bucată de pâine… Nimeni nu o face de prea mult bine… O forţă nevăzută îi mână şi ei pleacă, pleacă cu inima frântă, cu dor sfâşiitor în piept, dar într-o bună zi vor reveni. Îi va aduce Moş Crăciun ori se vor întoarce singuri… Acum însă sania moşului e prea mică încât să încapă toate mamele ce sunt aşteptate cu nerăbdare acasă… Nu te supăra. Acest fluieraş pe care ţi la dat e fermecat. Învaţă să cânţi! Prin cântece gândurile şi dorinţele tale vor fi auzite de mama… De câte ori cânta credea sincer că acolo, în ţara aceea îndepărtată, mama îl aude şi se grăbeşte să vină. Când l-a dus bunica pentru prima dată la şcoală, privea cu tristeţe la feţele fericite ale copiilor ce stăteau alături de părinţii lor. O iubea foarte mult pe bunica, dar nici ea, nici fluierul, nici mingea fermecată nu-i stingeau dorul de mama. N-o mai întreba nimic pe bătrână. O vedea mereu tristă şi abătută. Tot mai des scotocea sărmana prin gentuţă, scotea nişte medicamente, le bea apoi un timp stătea culcată. ― Nu te îngrijora, îi zicea. Acuş o să treacă… Cântă-mi un cântec! Cânţi atât de frumos… Mi se linişteşte inima dacă te ascult…   La orfelinat a luat doar câteva fotografii, mingea şi fluierul. Apoi au venit doi oameni cuminţi, un bărbat şi o femeie, care i-au spus că vor să-i fie părinţi. S-a bucurat. ― O vom găsi pe mama ta, i-au promis… Nu l-au minţit. Mai târziu, mare fiind, a aflat că mama, într-o iarnă, înainte de Crăciun, a ieşit din casa în care locuia în ţara aceea străină spunând că se întoarce la băiatul ei şi de atunci nimeni nu a mai văzut-o… Părinţii adoptivi i-au dat tot ce a avut nevoie. Era înconjurat de dragoste şi de bunătate. Întotdeauna i-au răspuns la toate întrebările. Şi doar la întrebarea ce forţă nevăzută a mânat-o pe mama în lume nu au putut să-i răspundă. Acum ştie răspunsul, dar nu mai poate reface nimic… Astăzi fluierul său scoală sălile de concert în picioare. Printre mulţimea de spectatori i se pare uneori că vede faţa mamei şi a bunicii. Amândouă se bucură şi se mândresc cu el. Iar în mingea de cauciuc pe care o ţine deseori în mână, simte că pentru totdeauna a rămas o părticică din sufletul celeia care i-a dat viaţă. ― Unde pleci? îl întreabă Marcel. ― Fii liniştit puiule, îi răspunde tata. Oriunde m-aş duce, întotdeauna mă voi întoarce la tine. Acuş revin… Revine împreună cu Moş Crăciun. ― Ei, zice moşul, cine mă aşteaptă aici cu multă nerăbdare? ― Eu! Eu! strigă Marcel. ― Să vedem, scotoceşte bătrânul prin desagă, ce avem pentru un copil atât de frumos şi de cuminte… Uite că am găsit… ― Un fluier? se miră Marcel, Dar… am cerut o maşină! ― Pricepi, puiule, tatăl tău va trece mâine şi va lua maşina. Sunt prea bătrân, nu-mi ajung puteri să duc desaga, oftează moşul. Am nevoie de ajutor. Iar fluierul… fluierul e fermecat. Vei învăţa să cânţi şi vei vedea că acele cântece îi vor face pe oameni să fie mai buni… A doua zi Marcel primeşte cadoul dorit şi imediat aleargă să se joace cu Păvălaş. Nu, nu vrea să se laude. Vrea să împartă jucăria cu el. Însă spre marea sa uimire, Păvălaş are o maşină asemănătoare. Mai are şi un fluieraş. ― Fluieraşul acesta, îi şopteşte Păvălaş, ne va duce într-o poveste unde nu există nedreptate, oameni răi sau balauri. Acolo e atât de frumos, atât de bine… Trebuie doar… să învăţăm să cântăm…

Hau-Hau Trebuie să-l vedeţi pe Hau-Hau. Nu e un pui de lup obişnuit. Are ochii mereu roşii, blăniţa zburlita, e jigărit, slab, priveşte mereu cu teamă, căci ştie – în haită puii ca el sunt nimiciţi. Haita are nevoie de animale puternice. Însă atât timp cât mama e căpetenia haitei, nu i se va întâmpla nimic rău. Lupoaica Loh nu permite nimănui să se apropie de Hau-Hau. Depune eforturi enorme sa facă din el un adevărat luptător, un adevărat lup. L-ar fi lăsat de izbelişte, aşa e legea lupească, ori te naşti puternic, ori nu exişti. Loh a ignorat legea, lucru nemaiîntâlnit până atunci. A cerut permisiunea lupilor maturi să încerce. Poate că reuşeşte. E unicul ei pui şi nu vrea să-l sacrifice. Dar nici să-l mângâie pe căpşor nu poate. ― Un lup trebuie sa fie rău, feroce, să atace, să rupă, să sfâşie fără de milă, fără de frică, se gândeşte ea. Doar aşa poate supravieţui. Puiul său însă, de parcă nu ar fi îndeajuns că are o sănătate şubredă, mai e şi fricos pe deasupra. Mereu se doseşte în spatele ei, dar sclipirea din ochi îi spune că încă nu e totul pierdut. Uneori, când e foarte iritată, îl rupe, îl muscă până la sânge şi atunci în ochii lui Hau-Hau apare revolta. Revolta îi este salvarea. Revolta naşte dorinţa de răzbunare, răzbunarea naşte dorinţa de supravieţuire. Şi in fiecare zi Loh îi aplică acelaşi tratament. După ce invocând orişice fel de nimicuri îl scutură cum trebuie, îi aduce o bucată bună de carne, apoi îl pune să alerge ore în şir. În mintea lui Hau-Hau încolţesc fel de fel de planuri. Şi bineînţeles că acestea sunt planuri de răzbunare. Şi nu doar împotriva mamei sale. Toţi ţâncanii, care măcar o dată au încercat să-l umilească – vor da socoteală atunci când el va fi mare şi voinic. Iar voinic şi mare va fi neapărat. Acest lucru e de netăgăduit. Şi ţâncanii vor primi după merit. Căci în lipsa mamei Loh – nu e zi să nu-l atace, să nu-l umilească. De când aleargă simte putere în picioare, are o poftă nebună de mâncare şi se pare că a prins pofta de viaţă. Îi place să alerge până la celălalt capăt de pădure unde a găsit o poiană frumoasă. Se culcă în poiană, priveşte spre cer şi se visează cel mai puternic şi mai vestit lup de pe lume. Într-o zi, pe locul unde de obicei se odihneşte, vede o fiinţă firavă, delicată pe care o întâlneşte pentru prima dată. E un pui neastâmpărat de căprioară ce s-a îndepărtat de maică-sa. Lui Hau-Hau i se zburleşte părul, ochii i se umplu de sânge… Adică cum de a îndrăznit cineva să-i ocupe locul? Furios, se repede rânjind spre gâtul firav al puiului de căprioară. Puiul sare speriat, dar nu i se întâmplă nimic grav căci şi Hau-Hau e încă un pui. Colţii nu-i sunt pe deplin pregătiţi să sfâşie. În loc să alerge, să o caute pe maică-sa, ieduţa rămâne ţintuită pe loc. ― De ce te-ai repezit cu atâta furie? întreabă ea nedumerită. Cine eşti? Ce rău ţi-am făcut? ― Sunt un Lup! Sunt Hau-Hau! îşi umflă pieptul mica dihanie. Sunt cel mai de temut lup din împrejurimi! Voi sfâşia tot ce voi întâlni în cale căci aşa trebuie să fie oricine! Doar sfâşiind, rupând poţi supravieţui în această pădure! zice Hau-Hau, dar răutatea din glas îi scade un pic. Numai că… trebuie să aştept până cresc… Tu cine eşti? întreabă el fără să facă vreo mişcare războinică şi ieduţa înţelege că nu o mai paşte mare primejdie. ― Eu? răspunde ea nehotărâtă. Sunt o… ieduţă. Fiica ciutei. ― Şi ce cauţi în poiana mea, fiică de ciută?! ― În primul rând, această poiană nu e a ta! prinde curaj ieduţa. În al doilea – nu ai dreptate când zici că supravieţuieşte doar acel de e rău. Mama îmi spune mereu că trebuie să fiu bună şi blândă, eu sunt aşa cum zice mama şi uite că totul e minunat. ― Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Hau-Hau. Aşteaptă până-mi cresc colţii! O sa vezi cât de minunat o să-ţi fie! Dacă bineînţeles până atunci nu-ţi va ieşi în cale haita noastră de lupi! ― Că tare tontălăi mai sunteţi! se amestecă-n vorbă o mică vulpiţă roşcată şi foarte cochetă apărută brusc dintr-un tufiş. Ca să reuşeşti – nu trebuie să fii nici rău şi nici prost de bun. Trebuie doar să ai niţică minte şi să ştii să şmechereşti. Cum credeţi că o străbunică de-a mea l-a păcălit pe moş Mormăilă, adică pe nenea Urs, care e voinic cât o stâncă? Prin amăgeli. Minciuna, păcăleala te face cea mai puternică fiinţă de pe Pământ! îşi încheie discursul vulpiţa apoi, bâţâind din codiţă, foarte mândră de sine, pleacă. ― Stai! o ajunge din urmă Hau-Hau. Aşteaptă! Învaţă-mă te rog arta şmecheritului, am auzit că voi, vulpile, sunteţi foarte pricepute. Mica vulpiţă îl priveşte mirată, râde şi îi zice să vină mâine în poiană. A doua zi, cu noaptea-n cap, puiul de lup e la locul cu pricina. Aşteaptă, aşteaptă, nici pomină de vulpiţă. În sfârşit iat-o că vine. ― Înainte de a te învăţa şmecherii trebuie să ne întrecem la alergat, zice ea şi o rupe la fugă. Hau-Hau nu o poate întrece. Alergând fără să privească sub picioare, pe neprins de veste ambii nimeresc într-o groapă adâncă. Noroc că fundul gropii e acoperit cu frunze, altfel şi-ar fi rupt picioruşele. Nici vorbă să iasă fără ajutorul cuiva de acolo. Strigă, strigă – degeaba. Nimeni nu-i aude. ― Ştii, zice vulpiţa. Nu e altă soluţie, trebuie să mă urc pe spatele tău, să mă zgaibăr cumva de aici. După care născocesc cum să te scot şi pe tine. ― Mai bine urc eu pe spatele tău, răspunde Hau-Hau. ― Eşti atât de mare, de puternic, eu însă sunt mică, micuţă, uşurică, uşurică, nu te voi putea ţine… ― Hm… Ai dreptate, e de acord puiul de lup oferindu-şi imediat spinarea. Dar şmechera de vulpe de cum se vede sus porneşte să hohotească. ― Te-am păcălit! Te-am păcălit! strigă ea. Aşa-ţi trebuie dacă eşti prost! Nu doar jigărit şi urât, mai eşti şi prost ca noaptea! se tăvăleşte de râs vulpiţa în timp ce Hau-Hau scrâşneşte din măsele. Îşi jură că dacă iese din groapă, zare de vulpe nu va rămâne cu blăniţa întreagă. ― Degeaba te căzneşti, continuă puiul de vulpe. Nimeni nu te va scoate! Lupii tăi sunt departe, iar eu sunt prima din neamul meu care a reuşit să păcălească un lup. Ha! Ha! Ha! Rămâi cu bine, Lup păcălit de Vulpe! Vise plăcute, adaugă ea şi ca de obicei, bâţâind din codiţa-i cochetă – pleacă. Două zile încheiate stă Hau-Hau pe fundul gropii. A treia zi dimineaţa vede pe mal mica ieduţă. Nu reuşeşte să o roage ceva căci ieduţa fuge, dar la puţin timp revine cu mama ei. Ciuta se căzneşte să-l scoată la suprafaţă, aruncă în groapă crengi groase de stejar, Hau-Hau se urcă şi până la urmă reuşeşte. E slăbit, dar e foarte fericit. Blânda ciută îl serveşte cu lapte, cu pâinică şi brânză, bucatele sunt foarte gustoase şi e pentru prima dată când un pui de lup mănâncă altceva în afară de carne. Îi mulţumeşte ieduţei şi se întoarce acasă. Lupoaica credea că nu-l mai vede. Acum însă e într-al nouălea cer de fericire. Nu-l întreabă nimic şi nici el nu-i spune nimic. Atât doar că mama observă schimbări în comportamentul fiului său. Acum Hau-Hau se antrenează de zor, peste câteva săptămâni va fi întrecerea între ţâncani care îi va hotărî soarta. Pe zi ce trece devine tot mai voinic, tot mai înrăit. Şi iată că ziua hotărâtoare vine. Nimeni nu poate să-l întreacă. Îi învinge pe toţi şi o face cu atâta iscusinţă încât lupii bătrâni rămân surprinşi. Hau-Hau atacă pe neprins de veste, prinde momentul când adversarul se aşteaptă cel mai puţin. Puiul căpeteniei Loh nu e doar voinic sau iscusit în luptă, e şi foarte şmecher ceea ce-l ridică cu mult în ochii bătrânilor lupi. Ei văd în el viitorul conducător. Dar Hau-Hau preferă să trăiască de unul singur. Într-o bună zi dispare din haită, devenind groaza pădurii. Hau – Hau nu cruţă pe nimeni. Toţi cei care l-au obijduit cândva sunt nimiciţi. Pădurea nu a mai cunoscut atâta teroare. Animalele sunt sacrificate fără de milă. Şi mai ales – vulpile. Doar ciutele sunt lăsate în pace. Şi nimeni nu pricepe de ce… Un lup slab, jigărit, cu părul mereu zburlit, cu ochii mereu roşii, rânjind şi urlând nimiceşte vietăţile ce le întâlneşte în cale. Vestea despre Hau-Hau s-a dus peste tot în lume. Oamenii îşi sperie copiii când aceştia nu sunt cuminţi: Va veni Hau-Hau! Te va lua! Te va mânca! Nu vă temeţi, dragi copii! Hau-Hau nu mai există. De mult e oale şi ulcioare. Chiar şi lupii cât sunt ei de lupi – nu au mai putut răbda atacurile lui sângeroase. L-au urmărit, l-au prins şi l-au sfâşiat în mici bucăţele. Iar acum – nici o vulpe nu îndrăzneşte să mai păcălească vreun lup…