Emilia Plugaru

A venit Primăvara! ― Cipcirip! Cipcirip! Priviţi, ninge! A venit iarna! Două vrăbiuţe ţopăie fericite pe o crenguţă de brăduţ. La rădăcina brăduţului e căsuţa iepuraşului Blăniţă Albă. ― A venit iarna?! îşi flutură iepuraşul urechiuşele prin ferestruică. Ce minunăţie! În curând pădurea noastră va fi îmbrăcată într-o mantie de culoarea blăniţei mele. Eu ştiu de ce iarna alege anume această culoare. ― De ce? întreabă vrăbiuţele. ― Fiindcă iarna mă iubeşte foarte mult. Mai mult ca pe alte animăluţe. ― Nu ai pic de modestie, se enervează vrăbiuţele. Eşti un lăudăros. La o adică, baba Iarnă purta cojoc alb mai înainte de a apărea voi, iepuraşii, pe lume! Şi dacă vrei să ştii – Iarna ne iubeşte pe toţi! Pe toţi! ― Da! Da! se alătură celor două vrăbiuţe o veveriţă roşcată. E adevărat! Iarna ne iubeşte pe toţi! ― Bine… se dă bătut iepuraşul. Nu mai zic nimic. Şi totuşi, şopteşte el pentru sine, pe mine mă iubeşte mai mult. ― Mămulică dragă! Nu cumva ninge?! Iese în uşa bârlogului său ursuleţul Mişani. ― Ninge, Mişani! Ninge! sar bucuroase vrăbiuţele. A venit iarna! ― A venit… Cine a poftit-o? Nu putea să stea la ea acasă? Hm… Nu pricepeam de ce mă trage la somn… Când colo… Baba e de vină. Morr, morr, morrr! Voi fi iarăşi nevoit să dorm trei luni de zile încheiate. Morr, morr, morr… Şi Mişani se retrage în bârlog, dar peste câteva clipe revine: ― Auziţi?! strigă el. ― Pe cine strigi, Mişani? întreabă vrăbiuţele. ― Pe voi, răspunde ursuleţul. Am o rugăminte. Imediat cum e primăvară, să mă treziţi! Să nu mă lăsaţi să dorm. ― De ce să dormi atâta amar de vreme, Mişani? Nu poţi şi tu ca şi ceilalţi să dormi doar în timpul nopţii? În curând va veni Moşul cu daruri. Va fi atât de frumos. ― Eh… Aş vrea eu… Dar nu pot. Dacă rămân treaz – mor de foame. Baba îmi ascunde hrana sub gheaţă, sub zăpadă. Nu mă iubeşte bătrâna. Nu mă iubeşte… Când dorm – visez că pădurea e doldora de căpşuni. Şi astfel trece vremea… Să nu uitaţi să mă treziţi… Vă rog! ― Te vom trezi, Mişani, promit vrăbiuţele apoi zboară pe crenguţele lor de brăduţ. Iarna aduce în pădure zăpadă şi multă lumină. Zile în şir cad fulgi măşcaţi şi pufoşi. Toată lumea aşteaptă Crăciunul. Crăciunul vine şi pădurea se umple de zarvă şi de veselie. Moş Crăciun împarte daruri. ― Această ulcică cu miere… zice el scotocind prin desagă, pentru cine credeţi că e? ― Pentru mine! strigă bursucul. ― Ba e a mea! se bagă la moş vulpea cea roşcată. De altfel… Nu mi-a plăcut niciodată mierea. Să o ia bursucul, hotărăşte ea. ― Această ulcică, zâmbeşte moşul, e pentru Mişani. Nimeni nu trebuie să fie uitat într-o asemenea zi. Nimeni. ― Mişani are prieteni? întreabă bătrânul. ― Are! se apropie de moş vrăbiuţele, veveriţa şi iepuraşul. Noi suntem prietenii lui. ― Bravo, îi mângâie cu privirea bătrânul. Duceţi-i mierea. Când se va trezi să-i spuneţi că e de la Moş Crăciun şi că e norocos cu asemenea prieteni. După sărbători pădurea pare pustie. Toată lumea se odihneşte. Iepuraşul rar îşi scoate urechiuşele pe fereastră. Vrăbiuţele moţăie somnoroase pe brăduţ. Veveriţa ronţăie nuci în cămăruţa sa. Uneori, veselă şi bine dispusă, sare din creangă în creangă privind cum se scutură zăpada. ― Eu ştiu de ce Iarna acoperă pământul cu o plapumă de nea! strigă ea. ― De ce? întreabă plictisite vrăbiuţele. ― Ca să-i fie cald! Ca şi Mişani – Pământul doarme trei luni de zile. Acolo, sub plapumă, se odihneşte iarba, se odihnesc floricelele ce vor răsări la primăvară. Iernii îi este frică să nu le îngheţe gerul pe toate. ― Gerul nu ştie de milă, oftează vrăbiuţele. Oare când va veni primăvara? ― Nu degrabă… Iarna e abia la început. Şi veveriţa intră în scorburică să ronţăie nuci. Zilele sunt scurte, nopţile – lungi, vremea trece greu. Totuşi, într-o bună zi Iarna îşi ia aşternuturile albe şi pleacă. Ce mai bucurie! ― Cipcirip! Cipcirip! A venit Primăvara! Odată cu venirea primăverii, pădurea se trezeşte la viaţă. Peste tot fierbe munca. Vrăbiuţele se grăbesc să-şi clădească o nouă căsuţă. Adună crenguţe, firicele de iarbă uscată, le lipesc împreună şi căsuţa e gata. ― Dar unde e Mişani? îşi aminteşte veveriţa. ― Aoleu! Am uitat! se agită vrăbiuţele. ― Cipcirip! Cipcirip! aleargă ele spre căsuţa ursuleţului. Trezeşte-te, Mişani! A venit primăvara! În bârlog, nicio mişcare. ― Nu se trezeşte, oftează o vrăbiuţă. ― O fi păţit ceva, e îngrijorată cealaltă. ― Trebuie să intrăm să vedem, propune veveriţa. Aerul din încăperea unde doarme Mişani e atât de îmbâcsit, atât de greu încât toţi trei – mai să leşine. ― Să deschidem ferestrele! strigă veveriţa. Să aerisim, să lăsăm să pătrundă lumina! ― Slavă Domnului că e viu. Ce mizerie e aici… Şi vrăbiuţele împreună cu veveriţa, cărora li se alătură şi Blăniţă Albă, imediat se pun pe treabă. În scurt timp, locuinţa lui Mişani, e de nerecunoscut. Pe pereţii proaspăt vopsiţi, veveriţa desenează mănunchiuri de căpşuni. Draperiile vechi sunt înlocuite cu altele noi, de culoare roz, cu albinuţe şi fluturaşi coloraţi pe ele. Podeaua e spălată şi acoperită cu covoraşe moi. Un scăunaş lung, de lângă perete, e învelit cu un ţol în dungi de toate culorile. Nu mai e nimic de făcut. Prietenii se aşează pe scăunaş şi aşteaptă să se trezească Mişani. ― Trezeşte-te, Mişani! Trezeşte-te! îşi pierd răbdarea vrăbiuţele. A venit Primăvara! Nu e timp de dormit! ― Ştiţi ceva? zice o vrăbiuţă. Mă duc să-l gâdil la tălpi. Va face ochi imediat. ― Îhî, zâmbeşte pe sub mustăţi iepuraşul. Du-te… O labă de-a lui Mişani şi socoteşte că nu mai are cine-ţi cloci ouăle. ― Atunci? Ce e de făcut? Dacă aşteptăm până se trezeşte de bună voie – ne prinde iarna aici. ― Nu vă enervaţi, îi sfătuieşte veveriţa. Acuş îl trezim. Aduceţi ulcica cu miere de la Moş Crăciun! Puneţi samovarul. La aroma ceaiului cu miere – Mişani nu va rezista. Aburii ceaiului umple toată încăperea. ― Ce miros plăcut, deschide un ochi Mişani. Miroase a primăvară. Aoleu! Nu cumva a venit? sare el speriat de pe cuptor. ― A venit, a venit! Dacă mai dormi, primăvara pleacă fără să o vezi, glumeşte iepuraşul. Mişani iese în uşa bârlogului. Îşi întinde lăbuţele, răsuflă din toţi plămânii. Pădurea e aproape verde. Peste tot flori, zumzet de albine, ciripit de păsărele. Cerul e albastru, soarele e vesel. ― Ce minunată e Primăvara, se întoarce Mişani la prietenii lui. Cu această ocazie, nu ar fi rău să chefuim! Sunt flămând ca un lup! Apoi, observând ulcica cu miere, o duce la gură şi nu se opreşte până nu dă de fund. Vrăbiuţele, iepuraşul şi veveriţa se strecoară afară pe neobservate. ― Uf… L-am trezit, se bucură vrăbiuţele. Acum la treabă! Nu e vreme de chefuri! O zi de primăvară hrăneşte un an!

Adevăratul Prieten   Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni. Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere. În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie: domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv. Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana lui cărămizie. Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a devenit practic un membru al familiei. Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten. Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare. ― Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa spre ea zicând: „Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!” ― Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul. ― Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut. Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare. ― Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? întrebă el. ― Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai că… ― Numai că ce? ― Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten… Dă-mi drumul, se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa. Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină. ― Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă. ― Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă ochii… Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai i-o arătase şoricelul. Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc. ― Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni? ― Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene. ― Fu! exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil! ― Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc. ― Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanţă. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo… în casa aia frumoasă. Mergi? ― Ştiu eu… Bine. Merg… răspunse mâţa, nehotărâtă. Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână. ― Aoleu! strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din astea, pline de purici? Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii. ― Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu… ― Miorlauuu! miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă. ― Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! o auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat! Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă. Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu… ― Guşti? întrebă pisicuţa. Cărămidă refuză delicat. În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile minunate. ― Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi – aş vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat. Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă. ― Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme? ― Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului. Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei. ― Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă. ― Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă. ― Cărămidă! strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat prieten! Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.

Amintirile   Purceluşul Roz, găinuşa Co şi iepuraşul Codiţă Stufoasă locuiesc pe o câmpie largă, plină cu flori, în mijlocul căreia se înalţă un stejar bătrân. Nici unul din ei nu are o căsuţă a sa. De plouă, de bate vântul, de e arşiţă – prietenii se adăpostesc sub ramurile primitoare ale stejarului. ― Oh, zice într-o zi iepuraşul, ar fi bine să ne gândim la un cuibuşor al nostru. În vara asta, dacă sunteţi de acord, hai să-i punem temelia! ― Nu, zice găinuşa. Eu vreau să am propria mea casă. ― Nici eu nu sunt de acord, se alătură găinuşei purceluşul Roz. Trei căsuţe e mai bine ca una singură. ― Atunci… să desenăm viitoarele noastre căsuţe, propune Codiţă Stufoasă. Găinuşa desenă o căsuţă mică, dar foarte frumoasă. Acoperişul din paie de aur, pereţii vopsiţi în alb, ferestrele – în albastru, iar la ferestre – perdeluţe de culoarea grâului copt. Pe prispă – saci cu seminţe. În curte – troscot, nalbă şi multe căpşoare aurii. ― Aceştia sunt viitorii mei puişori, şopteşte nu fără mândrie găinuşa Co. Iepuraşul desenă o căsuţă mai mare. Acoperişul căsuţei – portocaliu, pereţii – curechierii, ferestrele – vopsite în roşu, draperiile – verzui, iar pe prispă – saci cu morcovi. În curte – straturi de zarzavaturi. Printre zarzavaturi – multe, multe urechiuşe de iepuraşi. ― Ăştia sunt viitorii mei puişori, zice cu mândrie Iepuraşul. ― Frumoase căsuţele voastre, constată Purceluşul Roz. Eu însă vizez la altceva. Visez să găsesc o apă mare, mare. La malul apei – un munte. În vârful muntelui – un castel… Acel castel va fi al meu. Nu mă las până nu găsesc apa, muntele, până nu-mi construiesc castelul. De aceea trebuie să vă anunţ că mâine plec… În căutarea visului meu. ― De ce? întrebă nedumerită găinuşa. Nimic mai frumos decât câmpia cu flori. Construieşteţi o căsuţă alături… Te vom ajuta. ― Mulţumesc, însă deja am hotărât şi îmi voi respecta decizia, rămase neclintit purceluşul. La ce bun să visezi dacă nu-ţi îndeplineşti visele? Visele neîmplinite sunt pierdere de timp. Timpul însă trece repede şi nu toate visele încap în el. Ca să reuşeşti – trebuie să te grăbeşti. A doua zi, cu o raniţă-n spate în care avea doar cele două desene ale prietenilor săi, purceluşul porni la drum. Iepuraşul şi găinuşa îi fluturară la revedere până nu-l pierdură în zare. Purceluşul Roz merse zile, săptămâni, luni în şir. Pielea i se încreţi de la arşiţă, picioarele i se umflară, trăgea foame, sete, dar nu se oprea din drum. Gândul că visele neîmplinite sunt pierdere de timp îi dădea putere. Şi iată că în sfârşit i se deschise în faţă o apă mare căreia nu i se vedea capătul. La mal – un vaporaş cu pânzele roze. ― Urcă! auzi un glas şi purceluşul se urcă pe puntea vaporaşului. Intră într-o cămară în care găsi apă şi mâncare. Bău şi mâncă pe săturate, apoi se culcă şi adormi buştean. Când se trezi văzu că vaporaşul pluteşte şi că de jur împrejur e apă. Era noapte. Luna se bălăcea printre valuri, iar stelele parcă-i ziceau: ― Bravo, Roz. La ce bun să trăieşti dacă în afară de o câmpie de flori nu vei vedea nimic altceva în viaţă? Zilele se schimbau cu nopţile, nopţile – cu zilele, corăbioara plutea ducându-l pe purceluş departe, departe. Într-o noapte cerul şi apa porniră să se clatine. Străbătut de fulgere, cerul se împreună cu marea într-o încleştare nebună. Mica corăbioară părea un fir de nisip în această încleştare. Dar aşa mică cum era, zbura de pe val pe val, se pomenea acoperită de ape, apoi iar în vârf şi iar acoperită. Pentru prima dată purceluşului îi păru rău că nu rămase cu prietenii săi. ― Acum, aici vor lua sfârşit toate visele mele, oftă Roz. Trecu un timp însă şi cerul se potoli. Furtuna încetă şi, gemând, marea se aciuă şi ea. Mica corăbioară îşi urmă liniştită cursul. Spre dimineaţă soarele strălucea, cerul era albastru, albastru. În zare purceluşul observă creste de munţi. ― Iată visul meu! Îl văd cu ochii! Am reuşit, strigă el şi porni să danseze de bucurie. Corăbioara ancoră şi Roz coborî fără să observe că micul vaporaş cu pânzele roze imediat făcu cale întoarsă. Malul era tivit cu munţi şi purceluşul purcese să facă cunoştinţă cu acest ţinut uimitor. De-a lungul lanţului de munţi, la tarabe fiinţe ciudate târguiau mulţime de bucate. Lui Roz i se făcu foame. Încercă să ia o tartină de pe o măsuţă, dar fu plesnit peste lăbuţă. ― Totul costă, i se spuse. Nimic nu se dă de pomană. Dacă nu ai bani, caută-ţi de treabă! În raniţă Roz avea doar cele două desene. Vru să le propună în schimbul unui pahar cu apă, dar se răzgândi. ― Nu se poate să vinzi, să mănânci sau să-ţi bei amintirile. Soarele se ascunse după munţi. Noaptea îşi întindea năframa violetă peste malul auriu. Flămând şi însetat purceluşul se gândi că nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi găsească un culcuş în care să se adăpostească. Se strecură în adâncitura unei peşteri. Mare îi fu mirarea când văzu că acolo era lumină ca ziua. Lumina venea din tavan. Într-un colţ văzu o măsuţă. Se repezi spre ea crezând că va găsi ceva de-ale gurii, dar nu descoperi decât un bileţel: ― Cine va merge până la celălalt capăt al peşterii – va da de o comoară, citi Roz. ― O comoară înseamnă apă şi pâine, înseamnă realizarea tuturor viselor. Voi găsi comoara, hotărî purceluşul şi înaintă prin peşteră. La început podeaua era caldă, plăcută, apoi brusc deveni sticloasă. Picioruşele îi lunecau în toată direcţiile. Cădea pe brânci, pe burtă, pielea îl ustura, dar nu dădea înapoi. Drumul sticlos luă sfârşit şi Roz călcă peste pietroaie ascuţite care îi răneau tălpile. Scrâşnind din dinţi purceluşul continuă să meargă. Trecu şi de această porţiune de drum. În faţă i se deschise o fâşie albă, strălucitoare. Începu să-l usture tot corpul căci fâşia albă se dovedi a fi formată din sare. Îi venea să urle de durere. Rănile umplute cu sare îl dureau atât de tare încât i se întunecă în faţa ochilor. Închise ochii şi mai mult leşinat continuă să păşească prin peşteră. Deodată auzi un şuierat supărător care îl făcu să deschidă ochii. Din pereţii peşterii, din tavan se întindeau spre el gata, gata să-l înghită mulţime de şerpi enormi şi hidoşi. Doar prin mijloc şerpuia o cărăruşă prin care şerpii nu l-ar fi ajuns. Atent, foarte atent, Roz merse pe cărăruşă. Şi de data asta scăpă viu şi nevătămat. Când şerpii rămaseră în urmă – răsuflă uşurat. De bucurie parcă îi mai trecură şi durerile. Dar drumul se termină şi acum dintr-un perete în altul peştera era doar o apă adâncă din care ieşeau aburi. ― Mdaaa, îşi zise purceluşul, pare-se că goana după comori a luat sfârşit. Va trebui să fac cale întoarsă. În spatele său observă târându-se o şerpoaică. ― Ce vrei?! strigă Roz înfuriat. Hai! Mănâncă-mă! Mănâncă-mă! Să ştiu că am scăpat de chinuri. ― Vai, mic purceluş, linişteşte-te! o auzi vorbind pe şerpoaică. Nu am de gând să te mănânc. Permite-mi doar să-ţi ling rănile. Să ţi le tămăduiesc. ― De ce? întrebă uimit Roz. ― Am fost blestemată, mic purceluş. Am făcut mult rău în viaţa mea. Acum până nu fac un bine – nu pot trece de această apă, nu pot zbura pe celălalt tărâm, la puii mei. ― Fă ce vrei, răspunse ursuz purceluşul. Era convins că şerpoaica îl va înghiţi fără să stea mult pe gânduri. Dar şerpoaica se apropie, îi linse atentă rănile şi imediat lui Roz îi trecură toate durerile. ― Acum, mic purceluş, vorbi şerpoaica, continuă-ţi drumul. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. În curând îmi voi vedea puişorii. ― Să-mi continui drumul? oftă purceluşul. Cum să trec de această apă fierbinte? Ar trebui să zbor, dar nu am aripi… ― Nici o grijă, mic purceluş. Te voi trece eu. Şi cît ai clipi şerpoaica îl înghiţi pe Roz până la jumate. Apoi îşi făcu avânt, se înălţă şi în câteva clipe ambii se aflau dincolo de apă. ― Ei, vorbi şerpoaica, azi am o zi plină. Datorită ţie am făcut de două ori bine. Rămâi sănătos. Voi trece de această uşă. Dincolo e un tărâm cum nu s-a mai văzut de frumos. Acolo e o grădină cu pomi de aur unde mă aşteaptă puii mei. Abia acum Roz observă că se află chir la celălalt capăt al peşterii. O uşiţă întredeschisă ducea undeva. Roz vru să privească prin uşă, dar şerpoaica îl opri: ― Nu se poate să priveşti până nu te hotărăşti dacă mergi sau ba pe celălalt tărâm. Nu am timp să aştept. Dacă te hotărăşti – mă vei găsi oricum. Îmi vei fi oaspete drag. Vino! Şerpoaica dispăru şi purceluşul îşi aminti că făcuse atâta drum pentru o comoară. ― Unde e comoara? se întrebă el. Într-un colţ observă o măsuţă asemănătoare cu cea de la intrare. Se apropie şi văzu pe măsuţă un bănuţ de aur. ― Aceasta e comoara pe care o cauţi, scria pe un bileţel. ― Drace! strigă purceluşul. Atâta chin doar pentru un amărât bănuţ? Stătu un pic pe gânduri. Nu ştia cum e mai bine: să facă cale întoarsă ori să treacă prin uşa întredeschisă. Îşi aminti că la intrarea în peşteră îi rămăsese raniţa cu cele două desene. ― Oricare ţi-ar fi visele, se gândi Roz, de amintiri nu trebuie să te desparţi. Mai ales dacă acestea sunt frumoase. Şi purceluşul se înturnă cu spatele spre uşă. Mare îi fu mirarea când în drumul său îndărăt nu întâlni nici apă, nici şerpi, nici sare sau pietroaie ascuţite. În câteva clipe se pomeni lângă raniţa sa. Răsuflă uşurat. Îi era foame, sete, îi era somn şi se gândi că dacă în loc de bănuţ ar fi găsit o hrincă de pâine, acum ar fi fost cel mai fericit purceluş de pe lume. Scoase bănuţul, îl privi şi de necaz îl duse la gură muşcându-l cu dinţii. ― Zurrrr! pe podea se rostogoli un alt bănuţ. Bănuţul de aur se dovedi a fi o adevărată comoară. În scurt timp la picioarele purceluşului se formă o moviliţă strălucitoare. ― Sunt un purceluş bogat! strigă Roz şi acoperind bănuţii cu pietre se culcă şi adormi uitând de foame şi sete. A doua zi, cu raniţa-n spate, se plimba mândru pe nisipul fierbinte. Se ghiftui cu de toate şi îi părea rău că are doar un singur stomac. Nu mult după asta în vârful muntelui Albastru se înălţă o minunăţie de castel cum nu mai văzuse nici cerul, nici muntele, nici marea. Era castelul purceluşului Roz. Acum Roz trăia în sfârşit ca în sânul lui Dumnezeu. Avea de toate. Avea o mulţime de prieteni. Chefuia zi de zi. Bănuţii dispăreau, apăreau, prietenii se înmulţeau ca bănuţii. Părerile lui de rău se dublară. Deja îi părea rău de două lucruri: că are doar un singur stomac şi că, având o mulţime de odăi, visează şi doarme doar într-una singură, doar într-un singur pătuc. Roz nu observa că odată cu trecerea timpului devenea obez, se mişca greu, iar slănina de pe burtă – îi atârna până la podea. Era mulţumit de viaţa sa. Totuşi avea senzaţia că ceva foarte important îi lipseşte. Uneori îşi alunga prietenii ca să rămână singur. Se aşeza pe terasa cu vederea spre mare şi ore-n şir privea depărtările. Adesea vedea cum marea se lua la harţă cu Cerul. Valuri spumoase se zbăteau înnebunite de pereţii munţilor. Se înălţau atât de sus de parcă vroiau să atingă Cerul. Ştergeau totul în calea lor. Lui Roz nu-i păsa. Până la el nici o picătură din spuma Mării nu avea cum să ajungă. Într-o noapte cu furtună, stând pe terasă brusc se văzu zbătându-se în mijlocul valurilor. ― Amintirile! sări în picioare Roz. Îmi lipsesc amintirile! Nu-şi mai amintea de unde venise, cum nimerise pe acest mal, pe acest munte. Îşi amintea doar de o furtună pe mare. Mai ştia că are un bănuţ pe care dacă îl atingi cu dinţii – îţi aduce alţi bănuţi. ― De fapt… La ce mi-ar servi de exemplu să-mi amintesc că am fost cândva un prăpădit care nu avea o leţcaie în buzunar? Care murea de foame, de sete? Ca atâţia alţii ce mişună jos? Nu, hotărî purceluşul, nu am nevoie de amintiri! Şi totuşi cu trecerea timpului golul care i se formase în suflet din pricina lipsei amintirilor nu se umplea. Într-o zi, umblând din odaie în odaie, minunându-se de bogăţia ce-l înconjoară, zări într-un ungher o raniţă veche. O atinse cu dispreţ vrând s-o arunce, dar din raniţă căzură două desene. Roz le privi şi îşi dădu seama că nimic mai frumos nu văzuse până atunci. Erau două căsuţe. Ca două jucării. Ridicate pe o pajişte verde, plină cu flori, alături de un stejar bătrân. Cele două căsuţe mişcară ceva în sufletul purceluşului. ― De unde aceste desene, se întreba la nesfârşit Roz. Întrebarea îl chinui multe zile în şir. Într-o zi, stând pe terasă observă cum de mal se apropie o mică corăbioară cu pânzele roze. Şi Roz brusc îşi aminti totul. Îşi văzu viaţa ca în palmă. Rapid îşi luă raniţa, bănuţul de aur şi alergă la talpa muntelui. Corăbioara îl aştepta. Imediat ce puse picioruşele pe punte vaporaşul se smulse din loc şi porni în larg. Pluti îndelung. Avu parte de zile cu soare, trecu prin furtuni, văzu moartea cu ochii, dar gândul că în curând va fi pe acea câmpie verde îl făcu să reziste. Şi iată-l pe Roz acolo de unde pornise cândva. Nu găsi nici o schimbare. Doar că alături de stejarul bătrân se înălţau acum două căsuţe leite acelora din desenele sale. Inspiră adânc aer în piept şi bătu în portiţa primei căsuţe. ― Cine bate? întrebă cineva. ― Sunt eu, purceluşul Roz! Vreau să o văd pe găinuşa Co! ― Găinuşa Co e plecată la puii ei. Va fi peste două luni… Bătu la cea de-a doua căsuţă. Dar şi iepuraşul Codiţă Stufoasă era plecat. Purceluşul se odihni un pic, apoi îşi suflecă mânecile şi în scurt timp alături de cele două căsuţe se mai înălţa una. Mai masivă, mai spaţioasă, dar fără pretenţii de castel. Aştepta cu nerăbdare să-şi îmbrăţişeze prietenii. ― Ce bine că amintirile m-au adus acasă, se gândi Roz. Nimeni nu cunoaşte ce se va întâmpla peste o clipă. Dar tot ce a fost o clipă în urmă – rămâne amintire. Fără de amintiri nu simţi că trăieşti. Nu-i mai părea rău că are doar un singur stomac. Nu-i părea rău că oricât de multe pătucuri ar avea în casă, când vine noaptea îşi poate odihni trupul doar pe unul singur. Îi părea rău că prea multă vreme a trăit în uitare.  

Bătrâna doamnă Pădure… Nimeni nu are de gând să-i cumpere iepuraşului Lică un ghiozdan nou. Dar fiindcă Lică în fiecare zi trebuie să meargă la şcoală, iar ghiozdanul său e vechi, jerpelit şi urât – Lică hotărăşte să-l înnoiască. Face multe desene, le colorează frumos, le lipeşte pe locurile cele mai roase şi acum ghiozdanul arată destul de bine. Unii colegi cred chiar că e nou-nouţ şi vor unul la fel. Atât doar că iepuraşul e micuţ, slăbuţ (de unde a şi fost poreclit „pirpirică”), iar ghiozdanul e mare, voluminos, motiv de permanentă bătaie de joc. ― Hei, Rică-pirpirică! îl strigă colegul său, ursuleţul Marinucă, în fiecare dimineaţă când se întâlnesc în drum spre şcoală. Ghiozdanul ăla… îl duci tu sau el te târăşte!? Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Marinucă, iar prietenii care îl înconjoară – mereu îi ţin isonul. Ursuleţul are o mulţime de prieteni, e cel mai bun elev din clasă. Tatăl urs, domnul Ursache, trece des pe la şcoală şi de fiecare dată nu uită să-i aducă profesoarei, doamnei Pădure, cadouri – miere, mure, fragi şi pe lângă astea – câte un buchet mare de flori. Profesoara se topeşte după flori. Îl laudă pe Marinucă, îi spune tatălui că are un fiu minunat. Lică visează la ziua când şi tatăl său va sta în faţa doamnei Pădure, iar ea, cu un glas blând, nu va conteni să-l laude. Cu părere de rău însă acest lucru nu se va întâmpla în curând. Lică nici pe departe nu e un elev eminent. Din această pricină bietul iepuraş e foarte trist. Nu pricepe ce se întâmplă. Acasă învaţă poezia, o ştie la perfecţie, o declamă frumos, cu intonaţie, dar în clasă se bâlbâie, uită, Marinucă îi şopteşte ceva, el repetă, ceea ce o face pe bătrâna profesoară să urle ca din gură de şarpe: ― Licăă! Gata! Treci la loc! Nota doi! Îmi face peri suri! continuă să ţipe ea revoltată, apoi îl roagă pe Marinucă să declame versurile. Ursuleţul nu greşeşte nici un vers, dar Lică se gândeşte că acolo, în faţa oglinzii, el le zicea cu mai multă vervă… La matematica e şi mai rău. ― Rică, cât face doi plus doi? îl întreabă profesoara. ― Patru, vrea să zică iepuraşul, dar din spate i se şopteşte: trei… ― Trei! zice Lică fără să gândească prea mult. ― Rică, cât fac doi plus doi? ― Cinci… îi suflă cineva de alături. ― Cinci… nu ezită Lică. ― Rică! răcneşte doamna Pădure, cât fac doi plus doi!? Doi plus doi fac un do-o-oi ma-r-re în ca-ta-log! Uite-aşa de marre! Aşează-te! ― Doi plus doi fac patru! ţipă Lică şi nu se vrea aşezat. Patru plus patru fac opt! Cinci plus cinci fac zece! O sută plus o sută fac două sute! O mie plus o mie fac două mii! Zece mii plus zece mii… Eu sunt Lică, nu Rică! ― Lică! aude el ca prin vis glasul doamnei Pădure. Noi nu am ajuns să învăţăm miile! Şezi! Iepuraşul se aşează, scutură din cap şi nimeni nu ştie că acest lucru se întâmplă doar atunci când vrea să-şi stăpânească lacrimile. În clasă e linişte, nu se chicoteşte, doamna profesoară tace. În sfârşit o aude vorbind: ― Rică, zice doamna cu un ton obişnuit, eram convinsă că trebuie să pleci din această şcoală. Pentru cei de alde tine există şcoli speciale… Îţi mai dau o şansă… Lică! răcneşte ea pe neprins de veste, încât ferestrele sună ca nişte clopoţei: „zâng, zâng, zâng, zâng”, învaţă adunarea şi scăderea! Apoi lecţia îşi reia cursul. Iepuraşul pune căpşorul pe bancă, închide ochii şi… visează. Visează că are un ghiozdan nou, că e cel mai bun elev din clasă, are o mulţime de prieteni, Doamna Pădure îl laudă, iar tatăl-iepure zice cu mândrie: Ăsta e Lică al meu! … Profesoara se apropie enervată la culme: ― Repetă, Rică, se stăpâneşte ea cu greu să nu ţipe… Repetă… Ce-am spus adineauri? Lică sare speriat în picioare: Aţi spus… Aţi spus… „repetă Lică ce-am spus adineauri” răspunde el în timp ce inima îi face „tuc-tuc” undeva prin călcâie. ― Ricăă! Lică! A-fa-ră! I-me-di-at! Cu ghiozdanul în spate, Lică aleargă spre uşă. ― Înapoi! Bietul iepuraş face cale întoarsă, priveşte cu ochi senini, nedumeriţi spre doamna Pădure. ― Afară! strigă iarăşi aceasta. Rufa ta de ghiozdan las-o aici! Te întorci împreună cu taică-tu! Lică aleargă pe cărăruşa care duce spre casă. ― În sfârşit tatăl-iepure o va vedea pe doamna Pădure, se gândeşte el şi nu ştie ce să facă – să se bucure sau să fie trist. Nu o dată tata a declarat că nici în ruptul capului nu merge la şcoală. ― Pentru ce? zice el mereu. Să mi se spună că am un fecior nătâng care mă face de ruşine? Nu, de bună voie piciorul meu nu calcă acolo. Acum va trebui să vină. Însăşi doamna profesoară îl cheamă. De când se ştie, Lică pe toate le face anapoda. ― De unde te-ai luat atât de neîndemânatic? îl ceartă cu toţii, dar Lică nu se dă bătut. Într-o bună zi va demonstra tuturor că nu e nătâng, nu e prost, e deştept, ba chiar e foarte deştept. ― Eh, oftează iepuraşul, astăzi nu e ziua mea cea mai bună… Până acasă e drum lung aşa că Lică o ia pe de-a dreptul. Trece printr-o poiană plină cu flori, culege un buchet mare, apoi îşi continuă calea. ― Ai făcut vreo boroboaţă? îl întreabă tata din prag. Spune! Imediat! Ce-ai făcut?! Degeaba Lică încearcă să-şi ascundă urechile… În faţa doamnei Pădure apare târât de urechi. În lăbuţe ţine un buchet de flori parfumate. ― Ah! trage adânc aerul în piept doamna profesoară. Ce parfum… Ce miros… ― Sunt pentru dumneavoastră, şopteşte Lică. ― Pentru mine? se miră ea şi abia atunci observă că micuţul e ţinut de urechi de un ditamai iepuroi. ― Ce se-ntâmplă?! strigă revoltată doamna Pădure. Cum e posibil!? Lăsaţi-l! Daţi-i drumul! Chem poliţia, zău! E încă un pici! Cum de vă permiteţi!? ― Ce fel de poliţie, doamnă? Liniştiţi-vă, e puiul meu, fac ce vreau cu el, bolmojeşte nedumerit iepuroiul, dar pentru orişice eventualitate îl lasă pe Rică în pace. ― Îmi pare rău că trebuie să facem cunoştinţă în asemenea circumstanţe, dar vă rog… să nu se mai repete, continuă profesoara după ce Lică se vede eliberat. Sunt doamna Pădure… Învăţătoarea lui Rică… ― Lică, prea bună doamnă, Lică… o corectează tatăl-iepure. Pe vremea aceea erau atât de mulţi iepuraşi cu numele Rică încât noi am hotărât să-l numim… Lică. Să se deosebească… Şi pare-se că… se deosebeşte. ― Da! confirmă profesoara. Se deosebeşte. E un iepuraş foarte atent. Atât doar că… e prea slăbuţ şi… nu prea aveţi grijă de el! Acasă trebuie să-şi împlinească somnul, nu la şcoală! În rest ce să vă spun? E un elev sârguincios… Mai ales la matematică… ― Ştiam eu, răspunde cu mândrie tata. Va fi contabil! E o profesie bună. Şi principalul, e foarte bănoasă. ― Ce fel de contabil!? Ce fel de bani!? strigă brusc doamna Pădure înroşindu-se toată. ― S-a întâmplat ceva, doamnă? e îngrijorat iepuroiul. ― Nu… nu. Nimic… Au… Florile! Am alergie! Dar sunt atât de frumoase… Atât de frumoase… Au! Medicamentele mele! Unde-mi sunt medicamentele? ― Pe policioară, aleargă Lică să i le dea… De câte ori se întoarce de la şcoală, Lică trece prin poieniţa cu flori. Culege câte un bucheţel şi fuga la doamna Pădure acasă. Doamna e la pensie, nu mai profesează. Acum profesor îi este domnul Codruţ – fost profesor de educaţie fizică. ― Rică… Lică… se emoţionează bătrâna profesoară. Florile sunt atât de frumoase… Dar… am alergie. ― De la toate? întreabă cu seninătate Lică. ― Genial! Acuşi vedem. Aşa… miroase ea rând pe rând fiecare floricică în parte. Ce miros, ce parfum… Hap-ciu! Hap-ciu! strănută doamna Pădure. Rică, pe asta arunc-o! Din astea să nu-mi mai aduci! Celelalte… sunt pur şi simplu minunate. Eh, Rică… oftează bătrâna, eşti un înger… Toţi m-au uitat. Toţi… Doar tu mă ţii minte… Lică, adaugă ea, scoate cartea de matematică! Vom pregăti temele! Vom învăţa şi puţină gramatică… Dragul meu… Când vei creşte nu va mai avea cine să-mi treacă pragul… De ziua Învăţătorului, de pe scena şcolii, Lică declamă cea mai frumoasă, cea mai lungă poezie învăţată în scurta sa viaţă:   Un profesor e un zidar! Zideşte ziua cea de mâine! Şi sufletul şi inima La temelia ţării pune! Un profesor e un artist Ce modelează caractere, El zi de zi şi an de an Găseşte forţă şi putere, Ca să cioplească în lut viu Cu vorba-i blândă şi sfătoasă. Lucrarea lui e cea mai sfântă, Cea mai de preţ, cea mai frumoasă! … Închină-te în faţa lui! Căci are-n plete flori de nea Şi poate una dintre ele I-ai pus în plete tu cândva!   Sala îl aplaudă în picioare. Tatăl-Iepure le spune tuturor că Lică e fiul său. ― Va fi artist! zice tata cu mândrie. Lică nu-i îndeplineşte aşteptările… Nu e nici artist, nici contabil. E un mare sportiv… A crescut şi a devenit mândria întregii păduri. Şcoala în care a învăţat îi poartă numele. Pe peretele holului e portretul său, iar o sală de clasă a fost prefăcută în muzeu. Printre mulţimea de trofee şi premii e şi un ghiozdan ce are multe, multe desene frumos colorate… Lică nu uită de şcoală. Şi nici de prima sa învăţătoare. Doar pe el îl mai are bătrâna doamnă Pădure…

Blăniţă Neagră Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă: ― Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti! ― Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: „Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!” În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate. ― Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită: ― Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil. ― Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile. ― Să i le luăm? ― Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord? ― De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită: ― Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie? ― Ce tot trăncăneşti, Carra? se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase. ― Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece. ― Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă. ― Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis. ― Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte… ― Nu ai de unde să ştii, Bob! ― Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare. ― Bine, mormăie Fil. ― Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn. ― De ce, se miră Fil. ― Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă? ― Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept. ― Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău. ― Vorbeşti prostii, Bob. ― Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim. ― Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos. ― Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: „Au! Au! Mă doare! Burta! Au!” ― Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil! ― Aţi umblat prin gunoaie?! se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi! ― Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil. ― Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere. ― Nu-u-u-u! sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil: ― Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată. ― Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus. ― Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn! ― Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni… ― Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun. ― Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă. ― Carra, o îmbrăţişează Merri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog. ― O, da! răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere. ― Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?! ― Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit? ― Ce? ― Să-l muşti? ― Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:   Păsărică albă, cudalbă,   şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,   În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat! Şi piatra-n patru a crăpat! Aşa să crape ochii cui deoache! De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul! De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile, De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile, De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…   ― Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte! ― Nu, Bob, vreau să ascult… ― Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla? ― Ce? ― Ne vor crăpa ochii. ― Aoleu! ― Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem? ― Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă. ― Unde? ― În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem. ― Şi dacă ni se întâmplă? ― Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul: ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric. ― Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea. ― Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil! ― Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac. ― Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil! ― Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred… ― Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii. ― Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare? ― Mă vezi, Bob. Şi eu te văd. ― Asta-nseamnă că nu am orbit? ― Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători… ― Ce facem, Fil? ― Ne întoarcem acasă. ― Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama. ― Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor. ― Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm. ― Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică. ― Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă. ― Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face! ― Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte… ― Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi! ― Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn. ― Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine! ― Bob! Fil! îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace! ― Ne-ai strigat, mamă? ― Da. Luaţi-l pe Dănn şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald. ― Ne ducem, dar fără de Dănn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare. ― Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama. ― Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn? ― Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil. ― Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles? ― Da, răspunde Dănn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară. ― Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică. ― Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică. ― Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dănn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene. ― Mâzgăleli, zice ursoaica Merri. ― Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi: ― Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul! ― Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite. ― Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri. ― Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred. ― Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze. ― Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil. ― Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă. ― Ni-e sete, ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate. ― Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află. ― Bună dimineaţa! îl salută floricelele. ― Bună dimineaţa! îl salută păsărelele. ― E dimineaţă? se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn. ― Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele. ― Şi noi! ciripesc păsărelele. ― Şi noi! flutură din aripioare fluturaşii. ― Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte: ― Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii. ― Fugi! îi strigă păsărelele. ― Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă: ― Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer. ― Ce e, tată? ― Priveşte ce ţi-am adus. ― Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit? ― Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic. ― Tată! strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău! ― Avem nevoie de bani, Nic… ― Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască! ― Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează. De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului. Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

Blestemul Comorii Tiţ e o cârtiţă. Tiţa e prietena lui. Tiţ cu Tiţa locuiesc împreună într-o casă frumoasă de la marginea câmpiei. Au o grădină îngrijită, hambarele sunt mereu pline, nu duc grija zilei de mâine, de aceea nu prea le pasă, ba chiar nici nu vor să audă de vecini. Cel mai apropiat vecin le este un iepuraş bicisnic care aleargă toată ziulica fără rost. Când acesta îi salută, Tiţ cu Tiţa nici măcar nu privesc în direcţia lui. De când cu seceta însă, cârtiţele se gândesc că nu e bine să umble cu nasul pe sus. ― Hei! le bate la uşă într-o zi iepuraşul. Veniţi pe toloacă! Ne adunăm să vedem cum ne descurcăm pe vreme de secetă! Şi iată-i pe toţi acolo unde de obicei e veselie şi voie bună. De data asta e doar tristeţe. Prima vorbeşte găinuşa: ― Dacă arşiţa va continua, zice ea, vom fi nevoiţi să ne căutăm un alt loc de trai. ― Adevărat, e de acord iepuraşul. Fără o foiţă de varză, fără apă, fără un firicel de iarbă nu e chip să trăieşti. ― Dar… Unde să ne ducem? îşi scoate botişorul din vizuină şoricelul Chiţ. Aici e casa noastră! Şi Chiţ se retrage, căci pe câmpie e prea cald ― Asta e… intervine bursucul. Nu avem unde ne duce… Nimeni nu ne-aşteaptă cu colacii în coadă… Trebuie să găsim comoara! Să dezlegăm blestemul. ― Comoara?! şopteşte găinuşa. Eu una nu mai cred în comori. E doar o legendă. O poveste… ― Ba nu, se ridică în picioare bursucul. Comoara există. O ştiu de la bunica. Iar ea de la străbunica… Pe vremea străbunicii mele a mai fost o asemenea secetă. Au căutat comoara şi au găsit-o. Altceva că nu au ştiut cum s-o împartă… Din pricina asta – comoara s-a ascuns în pământul câmpiei. Trebuie să o căutăm… ― Când o vom găsi, când o vom împărţi frăţeşte, strigă Chiţ entuziasmat, se va întâmpla o minune! ― Ce fel de minune? ― Vor ţâşni izvoarele, vor curge pârăiaşele! Va înverzi şi va înflori câmpia! Dacă vreţi să ştiţi noi, şoriceii, de mult căutăm comoara! ― Şi… aţi găsit-o? De aceea sunteţi atât de bogaţi? râde pe sub mustăţi Tiţ. ― Nu-ţi bate joc, se supără şoricelul. Te rog să-mi vorbeşti frumos! Pe vreme de secetă suntem toţi la fel… Apoi de supărat ce e nu mai vrea să participe la discuţie. Toţi îl privesc dojenitor pe Tiţ. Lui Tiţ nu-i pasă însă. Nu-i pasă de şoricei, nu-i pasă de iepuraşi, un singur lucru îl preocupă – e secetă şi dacă aceasta va dura, într-o bună zi ar putea să moară de foame. Aşa ceva nu va permite să se întâmple… Câmpia fierbe de căldură şi liniştea care se lasă e apăsătoare. Fiecare e doar cu gândul său trist. ― Eu presupun, sparge tăcerea iepuraşul, că cineva o fi găsit demult comoara. Şi o ţine ascunsă… Gândiţi-vă singuri, nu e uşor să găseşti o comoară şi să o împarţi cu altcineva. ― Ia stai un pic! se repede brusc cârtiţoiul spre iepuraş. Nu cumva dumneata eşti acela?! Recunoaşte! Unde ai ascuns comoara?! Şi Tiţ îl scutură de blăniţă pe bietul urecheat. ― Liniştiţi-vă! îi desparte Bursucul. Aţi înnebunit?! Comoara străluceşte ca soarele. Nu am văzut nici un soare coborât pe pământ. Asta-nseamnă că nimeni nu a găsit-o… Animăluţele privesc cerul. Prin împrejurimi plouă. La ei – nici un strop. Câmpia e blestemată de o comoară care aşteaptă să fie găsită şi împărţită cinstit. Până atunci izvoarele seacă, ploaia îi ocoleşte, grădinile li se ofilesc. Trag foame, sete şi în toate nopţile fiecare visează că el a găsit comoara. Şi nici unul nu e convins că dacă ar găsi-o, ar împărţi-o fără regrete cu prietenii săi. ― La treabă! Primul îşi ia lopăţica bursucul şi începe să sape. Cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Muncesc cu râvnă şi speră să dea primii de comoară. Iepuraşul şi găinuşa abia de zgreapţănă pământul. ― Uită-te la el, zice cârtiţa privind în direcţia iepuraşului. Nu-i arde de muncă. Un leneş, o putoare. Dacă găsesc comoara, nu am de gând să o împart cu de-alde el. ― Tare mă tem, răspunde Tiţ, că nu o să găsim nimic şi că degeaba facem bătături. Comoara de mult stă în cocioaba lui Urechilă. ― Atunci ce aşteptăm? Să-i cotrobăim prin casă. Cât mai iute. Să nu pierdem timpul. Şi în timp ce ceilalţi trudesc, Tiţ cu Tiţa răscolesc de zor în căsuţa iepuraşului. Bineînţeles că nu găsesc nimic. ― Oare cum arată blestemata aia de comoară, întreabă într-o zi cârtiţoiul. ― Cum, cum… se dă cu părerea iepuraşul. Probabil că e o moviliţă de morcovi de aur care străluceşte ca soarele. Altfel nici nu are cum să fie. Eh, oftează el. Aş da toate comorile din lume doar pentru o foiţă de varză. Toate… ― Hm, se gândesc cârtiţele. Nu am căutat bine. Să mai încercăm… Dar nici de astă dată nu au parte de noroc. În schimb, în loc de comoară, în magazia urecheatului dau de o moviliţă de morcovi adevăraţi. ― Să-i luăm, zice Tiţ. E secetă. Tot mai bine decât nimic. Ne vor prinde bine. Iute cară totul în propria magazie. Apoi aleargă la casa găinuşei. Nici aici nu dau de urma comorii. Găsesc însă doar câteva săculeţe cu grăunţe şi niţică făină. E mare jale pe câmpie. De parcă nu ar fi de ajuns seceta abătută peste ei. Acum cineva le mai şi fură ultima bucăţică de pâine. ― Ziceam că dau comoara pe o foiţă de varză, plânge iepuraşul. Acum aş fi fericit să am măcar o fărâmă de morcov. Mi-au luat totul. Totul… ― Dacă prind hoţul, strigă găinuşa, îi ciugulesc ochii! Îi scot dinţii! Îi tai labele! Să nu mai fure! ― Oare cum o fi să fii hoţ? se întreabă iepuraşul. Am impresia că nu e uşor. Eu de exemplu nu aş avea curajul să fur. ― A fura, zice întristat bursucul, nu e un curaj. E o nelegiuire, o crimă… Îl vom găsi pe tâlhar. Îl vom pedepsi. Dar mai întâi să găsim comoara. Şi iarăşi caută. Şi iarăşi cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Ei sapă adânc sub pământ şi nimeni nu ştie că de fapt aceştia pregătesc un beci în care vor aduna bunurile furate. Găinuşa, iepuraşul şi şoricelul sunt sleiţi de puteri. Doar bursucul îşi mai păstrează din forţă. ― Vom găsi comoara, îi îmbărbătează el. Promit. Vă dau cuvântul meu de cinste. Dar în loc de comoară, săpând, Bursucul dă de o şuviţă de apă. Şuviţa parcă atât şi aştepta, să fie găsită şi eliberată. Limpede, cristalină, apa ţâşneşte la suprafaţă şi jumătate de câmpie e acoperită de o ploaie de stropi. ― Apă! strigă animăluţele. Avem apă! Suntem salvaţi! ― Dacă avem apă, dansează de bucurie găinuşa, înseamnă că vom avea şi roadă! ― Voi avea varză! ţopăie desculţ, doar în chiloţei iepuraşul. ― Poate… aceasta e comoara? Rămâne pe gânduri, bursucul. ― Nici vorbă, nu e de acord şoricelul. Comoara pe care o căutăm e din aur curat. Şi străluceşte ca soarele. ― Totuşi, hotărăşte bursucul, trebuie să încetăm căutările. E timpul să ne îngrijim de grădini. Şi doar Tiţ cu Tiţa continuă să sape. ― Ha! Ha! Ha! râd ei cu poftă. Ăia vor avea roadă, noi – beciurile pline! Să mai săpăm un beci! Vremea trece şi lumea uită de comoară. Dar nu uită de hoţ. Şi nici hoţul de ei. În fiecare noapte cineva le face mari stricăciuni prin grădini. Nimeni nu-l poate prinde pe tâlhar. ― Eu zic că hoţul nu e de pe la noi, se dă cu părerea iepuraşul. Nu are cum să fie de-al nostru. ― Iar eu zic, ba chiar sunt convins că nemernicul e de pe-aici, îl fixează cu privirea cârtiţoiul. ― Străin sau ba, îl vom prinde oricum, e hotărât bursucul. ― Ai auzit? întreabă Tiţ pe Tiţa. Îl vor prinde. ― Pe cine? ― Pe hoţ… ― Tiţ, şopteşte Tiţa. Nu-mi arde de asta… Priveşte acolo! ― Unde? ― În colţ… Am găsit-o când săpam. ― O ulcică? Ce o fi în ea? ― Nu ştiu. Dar mi-e frică… Dacă e o ulcică… din aia? Cu un vrăjitor rău înăuntru? Am păţit-o. Îţi dai seama? ― Trebuie să o deschidem. ― Tiţ, mi-e teamă! ― Dar să furi nu te temi? ― Tiţ… ― Adu lopata! Iute! Şi Tiţ izbeşte cu putere în ulcică. ― Comoara?! strigă într-un glas cele două cârtiţe şi beciul se luminează de parcă soarele ar fi coborât pe pământ. ― Am găsit Comoara! sare în sus de bucurie Tiţ. În faţa lor, printre cioburi, stă ditamai bolovan de aur. ― Tiţa! strigă Tiţ. Aurul ăsta ne ajunge să trăim până la adânci bătrâneţi fără să fim nevoiţi să furăm. Tiţa, suntem bogaţi! Foarte bogaţi! Nu degeaba ziceam mereu că Dumnezeu dă noroc doar celor isteţi şi deştepţi. Ce noroc! ― Tiţ, oftează Tiţa, nu putem folosi comoara. ― De ce? ― Fiindcă imediat ce o vom scoate la suprafaţă va lumina ca un soare. Şi toată lumea va afla că am găsit-o. ― Mda… stă pe gânduri cârtiţoiul. Ai dreptate. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Ştii ceva? Nu o putem folosi pe câmpia noastră, dar pe altă câmpie? ― Ce vrei să zici? ― Vreau să zic că vom săpa un tunel până trecem de hotar. Apoi scoatem aurul şi-l folosim fără frică. ― Eşti nemaipomenit, Tiţ! ― Vezi? Ce înseamnă să fii deştept! Şi Tiţ cu Tiţa se apucă de săpat. O vreme nimeni nu-i vede, nu ştie, nu aude nimic de ei. ― Cum crezi, întreabă Tiţa după mai multe săptămâni de muncă, am trecut de hotar? ― Nu ştiu, Tiţ. ― Eu însă cred că da! Adu comoara! Ieşim! ― Priviţi! strigă iepuraşul şi aleargă cât îl ţin picioruşele. Au găsit comoara! Co-moa-ra! Străluceşte ca soarele! Mare sărbătoare. Toată lumea îi îmbrăţişează pe Tiţ şi pe Tiţa. Iar ei se îneacă de necaz. Până să treacă de hotarul câmpiei rămăseseră doar câţiva paşi. ― Iar acum, zice fericit bursucul, e timpul să împărţim comoara. Însă cum să împarţi egal un bolovan de aur? Nimeni nu ştie. Se sfătuiesc, se ceartă, se iau la bătaie. Iar se sfătuiesc, iar se ceartă, iar se iau la bătaie. Şi cât se ceartă, şi cât se bat – puţin câte puţin bolovanul de aur îşi pierde din strălucire. Ca soarele care apune… Apoi, sub privirile nedumerite ale celor adunaţi, aurul se preface într-un simplu bolovan de pământ. După care dispare. ― Mda… oftează bursucul. Comoara nu ne aparţine. Ea aparţine pământului. Pământul însă ne hrăneşte, ne adapă şi, de fapt, el ne este adevărata Comoară. În anii cu secetă – trăitorii Câmpiei îşi aduc aminte de blestemul comorii. În anii cei buni – cineva le strică şi le fură semănăturile. Hoţul încă nu e prins. Bursucul bănuieşte cine e. Dar un proverb zice: hoţul nu e hoţ până nu e prins. ― Trebuie să avem răbdare, se gândeşte Bursucul. Ulcica nu merge prea des la apă…

Bobul de Soare Iepuraşul Blănuţă tremură de frig, îi dârdâie dinţii, i se încreţeşte blăniţa, dar nu are de gând să-şi facă focul în sobă. ― Nu! zice el. Până la Crăciun nu scot un vreasc din şopron! Treaba e că de când în Codru vulpoiul Zuh e stăpân, nici un trăitor al pădurii nu are voie să ridice o aşchie fără să plătească. Imediat apare Zuh strigând: Banul! Altfel te înfulec! Şi cine ar vrea să fie mâncat, uite aşa, pentru o aşchie sau o vărguţă? Blănuţă a pregătit ceva de foc din propria sa grădină, a cumpărat de la Zuh câteva lemne, de mai mult nu are parale şi cu aceste mici rezerve se gândeşte să iasă din iarnă. Totul e bine pus la cale. Primul foc îl va face la Crăciun. Mai apoi, în fiecare zi, în dependenţă de frigul de afară, va arde câte o grămăjoară mică de vreascuri. Doar aşa, ca să nu îngheţe. În rest Blănuţă, are propria sa metodă de luptă cu gerul. Pentru el gerul e un balaur cu multe capete, pe care le va reteza asemeni lui Făt Frumos: unul câte unul. Până-n primăvară precis că le taie pe toate. La început, în apriga sa luptă cu frigul, iepuraşul îşi încalţă pe fiecare lăbuţă câte un ciorăpior gros de lână. Trupul şi-l înveleşte într-o haină căptuşită cu blană, pe cap îşi îndeasă căciula şi aşa bine echipat – ţuşti sub plapumă. ― Aha! Frig nesuferit, strigă Blănuţă acoperit până peste cap, încearcă acum să mă tragi de aici! Să vedem cine e mai voinic! Dâr-dâr-dâr, îi clănţăie dinţii, dar încetul cu încetul un val de căldură îl cuprinde şi Blănuţă simte nevoia să-şi scoată ciorăpiorii. Apoi când i se înfierbântă urechile – aruncă şi căciuliţa. Îşi flutură urechiuşele pe deasupra plăpumii, însă nici gerul nu e prost – imediat îl şi pişcă. ― Uf, se enervează Blănuţă, ascunzându-şi podoabele. Las-las, că mă răzbun… Şi uite-aşa toată noaptea, iepuraşul se războieşte cu frigul, reuşind să adoarmă abia spre dimineaţă. Visează că afară ninge, în sobă pâlpâie focul, iar el stă pe un scăunaş şi priveşte flăcările năstruşnice care se întrec să topească lemnele. Deschide ochii, nici vorbă de foc, i se face sete, apa în ulcior e îngheţată, câinele de frig îl îmboldeşte de peste tot şi bietul iepuraş – ţuşti înapoi sub plapumă. Dar nu e deprins să lâncezească în pat ziua în amiaza mare. Coboară, îşi încalţă pâslele, îşi pune cojocelul, îşi înfăşoară gâtul cu fularul şi iese afară. ― Vă-hă-hă! Pădurea e albă, albă. Toată noaptea a nins. Baba iarnă a venit cu adevărat! Fericit, Blănuţă aleargă, lunecă pe zăpadă, se zbenguie încolo, încoace şi ar fi totul atât de frumos dacă nu ar auzi glasul vulpoiului Zuh. ― Hei, Blănuţă, îi strigă Zuh din uşa castelului său, încă nu ai îngheţat!? Nu te îngrijora, Blănuţă! Mai ai timp! Iarna e abia la început! Ha! Ha! Ha! Dispoziţia îi este stricată. Întristat, iepuraşul, priveşte în jur. Din hogeagul căsuţei ariciului Ariciugă iese o şuviţă subţire de fum. Din hogeagul bătrânului bursuc Dungă – nici vorbă de fum. În schimb din cele două hogeaguri ale castelului vulpoiului Zuh, fumul ţâşneşte rotocoale, rotocoale, se strecoară printre copaci, se destramă undeva pe deasupra pădurii. ― Eh, oftează Blănuţă, e greu să treci iarna fără de lemne… Dar o voi trece, îşi zice el şi continuă jocul cu frigul. ― Las-că te găbjesc eu, se enervează acesta, iar Blănuţă aleargă, râde, face o babă de omăt, se gândeşte că doar babei în plină iarnă nu-i va fi frig. Într-un târziu se plictiseşte, e obosit şi pleacă acasă. Nu reuşeşte să-şi scoată cojocelul că balaurul Frig se şi năpusteşte asupra lui ca un nebun. ― Aha! urlă Frigul. Te-am găbjit! Gata! Eşti al meu! Blănuţă îşi încalţă iute ciorăpiorii, îşi pune haina de blană, căciula şi ţuşti sub plapumă. Frigul îl mai boscorodeşte un timp, apoi adoarme şi nu mai simte nimic. Câteva zile nici o schimbare în viaţa micului iepuraş. Într-o dimineaţă se trezeşte şi vede îngrozit că alături, sub plapumă, dorm doi balauri – balaurul Frig şi nesuferitul balaur Răceală. ― De mucosul ăsta scap eu acuşi, îşi zice Blănuţă în timp ce Răceală îi gâdilă nările şi iepurică strănută la nesfârşit. Mă duc la farmacie, iau câteva pastiluţe şi – adio Răceală! Farmacia e arhiplină cu acei pe care i-a atacat balaurul, aducându-le tuse şi guturai. Mai toţi însă ies fără de medicamente căci acum farmacia e a vulpoiului Zuh, iar Zuh cere bani grei pentru tot ce vinde. Blănuţă se întoarce în cămăruţa sa rece şi… aşa îmbrăcat, încălţat – se bagă în pat. Tremură din tot corpul, simte că are febră, dar nu se hotărăşte să facă focul. Spre miezul nopţii aproape că nu mai poate respira. Se scoală, se târăşte până la şopron, se întoarce cu un vraf de vreascuri, aprinde focul, îşi fierbe o cratiţă cu apă, adaugă muşeţel, bâjbâie prin cotruţă dulceaţa de mure, bea ceai fierbinte şi toate le face ca într-un vis. ― Ah! strigă balaurul Frig. Blănuţă, nemernicule! Ai dat drumul la căldură în casă!? Sunt nevoit să plec, dar mă întorc, mă întorc, stai fără de grijă! Nu te las eu cu una, cu două! Şi înrăit, Frigul se strecoară prin crăpăturile uşii afară. Răceală însă nu are de gând să plece. Stă strâns lipit de bietul iepuraş, i se bagă pe gât şi pe suflet. Spre dimineaţă însă, Blănuţă e gută de apă. Se trezeşte, îşi schimbă hăinuţele şi îl aude pe balaurul Răceală urlând: ― Iepure afurisit! M-ai doborât! Să nu crezi însă că e pentru totdeauna! O să revin! O să revin! Nu te bucura înainte de vreme! Blănuţă nu se bucură. Ştie că dacă nu va avea căldură aceşti doi balauri îşi vor ţine cuvântul. Ziua aleargă prin pădure, se ia la hârjoană cu Baba de zăpadă şi uită de necazuri. Seara se întoarce, aprinde focul în sobă. Nu vrea să se gândească la ce va fi când vreascurile se vor termina. ― Voi hotărî atunci, îşi zice cu tristeţe iepuraşul. Şi această zi nu întârzie să vină. E noaptea de Ajun, în şopron nu e zare de vreasc. Blănuţă iese din casă, se apropie de prietena sa de zăpadă, baba îl vede indispus şi vrea să-l îmbrăţişeze. ― Nu fi trist, Blănuţă, zice ea. Priveşte ce noapte frumoasă. E atât de plăcut când e ger. Dacă îngheţi – vom sta nedespărţiţi până la primăvară, vom vorbi de una, de alta, ne va fi foarte vesel, ce zici Blănuţă? ― Babă fără de minte! strigă iepuraşul. Tu te-ai născut îngheţată, ce-ţi pasă!? Eu însă nu vreau să îngheţ căci la primăvară am de săpat şi de semănat grădina! Mă voi duce la vulpoi, îl voi ruga să-mi împrumute lemne ca să ies din iarnă! ― Degeaba, Blănuţă… Nu-ţi va împrumuta. Nici pe bani nu-ţi va da căci Zuh vrea să scape de toţi. Doarme şi visează că pădurea e doar a lui. Nu te du, Blănuţă. Nu te umili… Are dreptate baba, Blănuţă ştie de asta… Dar totuna nu vrea să îngheţe. Şi ca să nu se întâmple acest lucru trebuie să alerge, să alerge, cât mai mult să alerge. În noapte de Ajun iepuraşul aleargă printre brazi, printre cetini. Într-un târziu se opreşte lângă un mic brăduţ. ― Aici, sub ramurile mele, îl aude vorbind pe brăduţ, e un culcuş moale, uscat. Vino, e Crăciunul, nu vei îngheţa… Te voi feri de vânt şi de ger. Iepuraşul se strecoară, găseşte culcuşul moale, parfumat, din ace de brad, se ghemuieşte, îi mulţumeşte brăduţului, închide ochii, dar nu adoarme. Nu vrea să doarmă într-o asemenea noapte. E linişte-n jur, iar Luna mare şi plină ce stă aninată în vârful unei cetini înalte îi face cu ochiul. ― Blănuţă, aude el pe cineva strigându-l. Numai să nu fie câinele de Zul, se sperie iepuraşul, dar glasul care îl strigă e blând încât nicidecum nu poate fi al vulpoiului. ― Blănuţă, îl strigă iar glasul şi Blănuţă ridică privirea spre Lună. ― Da, da, îi zâmbeşte aceasta. Eu te-am chemat… Desfă lăbuţele, nu-ţi fie frică, îţi voi da ceva. Iepuraşul întinde lăbuţele şi se pomeneşte cu un bob auriu ce străluceşte şi îl încălzeşte asemenea unui soare. ― Ai ghicit, îi zice Crăiasa Lună. Nu e un simplu bob, e o bucăţică de Soare. Cadoul meu şi al fratelui meu, Soarele, pentru tine. Toţi cei care se luptă cu Frigul vor primi un asemenea cadou. Fii fericit, micule iepuraş, îi mai zice Luna şi se ascunde după un nor. De atunci, Blănuţă nu mai ştie de ger, căci mereu poartă cu el bobul de soare. În căsuţa lui mică şi acum îl mai aşteaptă balaurul Frig. Blănuţă nu se întoarce acolo. Casa lui astăzi e culcuşul moale de sub brăduţul care an de an creşte, se înalţă, dar nu uită să-şi aplece crengile ca să-l dosească pe iepuraş de Vânt şi de Ploaie, că de Ger şi de Frig a avut grijă Soarele şi Luna să fie păzit.

Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr Şi fiindcă nici o rază de lumină nu pătrunde prin funinginea nopţii, toate vietăţile de pe lac dorm pitulite prin stufăriş în speranţa că visele lor vor fi colorate. Doar mica broscuţă Veruza stă cu ochii larg deschişi pe o frunză de nufăr. ― Eh, oftează ea, sunt atât de nefericită… Atât de nefericită. ― Ce s-a întâmplat? Întreabă îngrijorată floarea de nufăr. Până mai ieri te ştiam o broscuţă fericită. ― Credeam că dormi, şopteşte broscuţa. Iartă-mă dacă ţi-am tulburat somnul. ― Cum să dorm, scumpă Veruza? Eu adorm doar după ce te aud cântând. Minunatul tău „oac-oac” e cântecul meu de leagăn. ― Adevărat? Se bucură Veruza. Acuş o să cânt… ― Lasă… Hai să mai vorbim! Noaptea e atât de întunecată încât nu-mi arde de somn. Deci, ce s-a întâmplat? ― Nimic deosebit. Atâta doar… Astăzi am aflat că sunt o broscuţă urâtă. Iar eu mă socoteam frumoasă… Eh… Cât de mult am greşit. ― Nu ai greşit, Veruza. Cine a îndrăznit să te facă să crezi că eşti urâtă? ― Păi… Dimineaţă, când încă soarele zâmbea, doi copilaşi stăteau pe malul lacului şi citeau o poveste. Am tras cu urechea. ― Şi? ― Se vorbea în poveste despre o prinţesă care a fost nevoită să se mărite cu un broscoi. Broscoiul avea pielea buboasă, ochii bulbucaţi, era groaznic, dar în fiecare noapte îşi lăsa pielea, devenind un minunat prinţ. Nu am reuşit să ascult povestea până la capăt căci picii m-au observat şi imediat au început să ţipe: ― Iată broasca cea râioasă! Fu! E dezgustătoare! Ce piele, ce ochi! Strigau şi parcă nu le era îndeajuns. Şi-au umplut buzunăraşele cu pietre şi în câteva clipe toate acele pietricele cu colţuri ascuţite au început să zboare în direcţia mea. Dacă nu reuşeam să mă ascund, m-ar fi omorât… ― Ce copii răi, e indignată floarea de nufăr. Asemenea copii nu vor ajunge niciodată în poveste. Nu vor fi niciodată prinţi sau prinţese! Nu trebuie să-i crezi. Eşti frumoasă şi talentată. ― Ba nu. Sunt urâtă ca acel broscoi. Am ochii la fel de bulbucaţi, pielea la fel de buboasă, lăcrimează Veruza. ― Scumpă prietenă… Frumuseţea nu e ce vede ochiul. Frumuseţea e ceea ce simte sufletul. ― Adică? ― Adică nu are importanţă cum îţi sunt ochii, gura sau pielea. Principalul e să ai un suflet bun şi curat. ― Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiind atât de frumoasă… Probabil eşti foarte fericită. Eu însă… de azi sunt atât de nefericită. Atât de nefericită… ― Drept să-ţi spun, oftează floarea de nufăr… nici mie fericirea nu-mi prea bate la uşă. Trăiesc pe o baltă bâhlită. În fiecare zi, când raţele şi gâştele sălbatice roiesc pe alături, tremur de frică… Mă tem că una din ele ar putea să-mi ciugulească petalele. Şi totuşi… în nopţile cu lună, când perechile de lebede stau faţă-n faţă, privindu-se cu dragoste, iar eu sunt în mijlocul lor, viaţa mi se pare minunată… Asta nu înseamnă că nu visez la un lac curat, limpede, cu malul de aur de pe care mă priveşte şi mă admiră un adevărat prinţ sau o adevărată prinţesă… ― Ca să vezi… e nedumerită broscuţa. Iar eu sincer credeam că… Ştii ceva? Dacă într-o bună zi mă trezesc şi văd că nu mai sunt broscuţă, ci prinţul din acea poveste – te voi lua şi te voi răsădi pe lacul de lângă castelul meu. Nu te vei mai teme de gâşte şi raţe sălbatice căci acolo vor înota doar lebede albe. Eşti de acord? ― Bineînţeles, zâmbeşte floarea de nufăr. Până atunci însă hai să ne bucurăm de ceea ce avem. Căci un strop de fericire găsim şi aici… Fără de mine, fără de tine cum crezi că ar fi acest lac? ― Hei, voi două… se foieşte alături, în stufăriş, o altă broscuţă. Lăsaţi poveştile! E timpul să dormiţi… ― Oac, oac, cântă încetişor Veruza, legănându-se pe frunza de nufăr şi floarea adoarme. Luna, care le vede şi le aude întotdeauna pe toate, îşi trimite cu uşurinţă razele prin funinginea nopţii, apoi cu privirea sa luminoasă le mângâie pe cele două fiinţe. Mângâiată şi luminată de Lună, Veruza nu se mai simte urâtă.

Buchet Buchet a venit pe lume la sfârşitul toamnei, într-o zi neobişnuit de geroasă. Luându-l de lângă cuşca căţelei aproape îngheţat, bunicul l-a adus în casă. ― Vai de mine! A plesnit din palme bunica. Nu are zile! Apoi l-a învelit într-o şalincă groasă de lână. Buchet însă s-a încăpăţânat să trăiască. Foarte curând şi-a venit în fire. Toată iarna a petrecut-o într-o cutie mare de carton aşezată lângă sobă. Bunicul şi bunica îl hrăneau cu biberonul ca pe copilaşii cei mici. Dintr-o fiinţă neputincioasă, căţeluşul s-a prefăcut într-un ghemuleţ pufos cu pielcica neagră presărată cu pete mari, albe, pentru care a şi primit numele de Buchet. ― Cum o mai duci, Buchet? îl întreba bunicul ori de câte ori se întorcea de pe undeva. Buchet scutura bucuros din codiţă şi ochii lui negri scânteiau de deşteptăciune. Va fi un câine vrednic, zicea cu mândrie bunicul mângâindu-l uşurel pe blăniţă. Abia când a venit primăvara, Buchet a ieşit pentru prima dată în curte. Nu-şi închipuise că lumea poate fi atât de mare. A început să scheaune speriat, dar bunicul l-a liniştit: ― Hai, nu fi prostuţ. Aceasta îţi este gospodăria. Deprinde-te. Va trebui să o păzeşti. Iat-o şi pe maică-ta, care te-a adus pe lume… Maică-sa părea că nu vrea să ştie de el. A ieşit din cuşcă mârâind nemulţumită: ― Hâr-r-r, hâr-r-r, de unde te-ai luat? Cine eşti? Buchet a privit-o mirat un timp, apoi, plictisindu-se, a plecat să dea o raită o prin gospodărie. Pe moment cunoştinţa lor a luat sfârşit. În scurt timp căţelul s-a acomodat cu ograda. Bunicul i-a meşterit o căsuţă din lemn cu o uşiţă rotundă, i-a aşternut un mănunchi de paie, deasupra a pus un covoraş şi l-a adus la noua sa locuinţă. Căţelul s-a întristat. Nu i-a plăcut căsuţa. Mult mai dragi îi erau orătăniile ce mişunau prin curte. Toată ziulica Buchet a umblat nestingherit printre ele. Nimeni însă nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Dar când pe neaşteptate s-a ivit motanul vecinilor şi în ogradă s-a pornit un piuit, un cotcodăcit infernal, Buchet şi-a dat seama că e de datoria lui să asigure securitatea păsăretului. S-a aruncat ca un nebun asupra oaspetelui nepoftit. L-a hămăit cu glăsciorul său subţirel, l-a fugărit într-atât, încât bietul motan nu ştia pe ce cărare să apuce. În felul acesta Buchet şi-a câştigat pentru mult timp înainte încrederea şi autoritatea vietăţilor din curte. ― Măi da e vrednic, e vrednic nu şagă căţelul nostru, a zis cu mândrie bunicul. Ştiam eu că aşa va fi… Seara Buchet a fost adus din nou la căsuţă. Dar spre surprinderea buneilor, căţeluşul s-a încăpăţânat să rămână pe noapte acolo. Pe la cântatul cocoşilor cineva porni să zgreapşăne uşa. Era Buchet. Bunicii i s-a făcut milă şi l-a lăsat să între. Bunicul însă a fost foarte ferm: ― Nici nu te gândi, Buchet, a zis el. De acu’ înainte îţi vei duce traiul în curte. Că doar nu eşti un câine din ăia alintaţi, de pe la oraş… Şi iată-l pe Buchet petrecând prima sa noapte de primăvară într-o locuinţă nouă. Cerul, presărat cu o mulţime de steluţe mici şi strălucitoare, îi dădea fiori. Când s-a ivit luna mare, rotundă şi razele ei blânde, cuminţi au alunecat peste coroanele copacilor înfloriţi – lui Buchet i-a venit inima la loc: ― Să ştii că nu e chiar atât de rău… Doar cărăbuşii care făceau mare zarvă bâzâind fără încetare printre florile de cireş îl mai deranjau. Uneori îl înspăimântau umbrele copacilor ce se clătinau la cea mai mică adiere de vânt, în rest misterul acelei nopţi i-a rămas pentru totdeauna ca o amintire frumoasă. A înţeles că noaptea îşi are viaţa ei, iar el face parte din acea viaţă. Somnul l-a prins abia spre dimineaţă. Visa un vis frumos când măcăitul raţelor, cotcodăcitul găinilor ridicate odată cu zorii l-au trezit. ― Piu, piu, piu! au alergat spre el o mulţime de ghemotoace aurii. Scoală, Buchet! E păcat să dormi când răsare soarele! O astfel de privelişte nu o vede orişicine! Buchet a deschis ochişorii plini încă de vise şi pentru întâia oară a văzut măreţia unui răsărit de soare. Din acea clipă a hotărât ferm că locul său e afară. Căţeluşul avea ce avea cu bunicul. Oriunde ar fi plecat – Buchet se pomenea alături. ― Ham, ham, ham, scârţâia el cu glăsciorul său subţire, ia-mă cu tine, bunele! Bătrânului i se părea că-i vede lacrimi în ochi. ― Bine, bine, i se înmuia lui inima, să mergem! Aproape tot restul vieţii câinele l-a însoţit peste tot. Când am venit să ne petrecem vara la bunici, Buchet ne-a întâmpinat ca pe nişte străini. A lătrat, a lătrat, dar de îndată ce bunica a alergat şi ne-a îmbrăţişat – şi-a dat seama că suntem de-ai casei. Ne-a lăsat în pace. Şi-a făcut culcuş în căpiţa cu fân şi a stat acolo supărat, cu capul pe lăbuţe toată ziulica. Uneori, din ascunzătoare, ne privea pe furiş. Era gelos. A doua zi uitase de supărare. Ne-am împrietenit foarte repede. Ne împăcam de minune. Îi arătam fel de fel de ghiduşii. Îl învăţam să sară coarda. Eu şi frate-meu eram foarte fericiţi că ne găsisem un prieten atât de devotat şi de sârguincios. ― Bravo, Buchet, bravo! îl lăudam noi, iar el, mulţumit, ni se gudura la picioare. Îi plăcea să fie lăudat. Şi totuşi cât pe ce să stricăm prietenia. În fiecare seară înainte de culcare ne aşezam încălţămintea pe scările de la întrare, lângă uşă. Dormeam până dimineaţa târziu. În schimb Buchet se trezea odată cu găinile. Alerga cât alerga aşteptându-ne, apoi plictisindu-se – venea şi se aşeza pe încălţămintea noastră. Ne aştepta până ieşeam din casă. Când în sfârşit deschideam uşa – se prefăcea că nu ne observă. ― Hai, Buchet, îl rugam, scoală! Dă-ne voie să ne încălţăm… Degeaba. Rămânea surd şi mut. Şi abia când apărea bunica cu o nuieluşă – Buchet ne elibera repejor pantofiorii. Într-o dimineaţă lângă uşă nu am mai găsit zare de pantof. Şi căţeluşul parcă intrase în pământ. Apoi l-am observat. Cu o mutră nevinovată dormea sub căpiţa de fân. ― Unde ne e încălţămintea? l-am întrebat. Ţi-ai găsit… Nici gând să ne răspundă. Eram foc de supăraţi. Am cotrobăit toată ograda. Un pantof l-am găsit lângă cuşca căţelei. Altul – tocmai lângă poartă. Una din sandalele mele – morsocată, aproape fărmată – am găsit-o în gogineaţa purcelului. Cealaltă – nicăieri. ― Buchet, am pornit să-l rog, dă-mi sandala! Arată-mi, spune-mi, unde ai ascuns-o?! ― Priveşte! a strigat fratele meu, isteţul ăsta doarme pe sandala ta! I-am sucit un pic urechiuşele. Să ţină minte cum e să ne facă necazuri. Dar nu a prins la minte. Ba chiar într-o zi a întrecut măsura. Au dispărut ciupicii bunicăi. Tărăboi prin toată ograda. Bunica mâniată-foc. ― E prea de tot! A strigat ea. Prind căţelul şi-l pedepsesc! Buchet! Buchet! Unde eşti?! L-a chemat ea. Vino încoace! Nebănuind nimic, bunul nostru prieten a alergat în întâmpinarea bunicii şi ca de obicei şi-a înfipt dinţişorii în fusta ei largă. ― Hâr-r-r-r! Hâr-r-r-r! ― Din ăştia îmi eşti? l-a ameninţat bunica. Degeaba te guduri. Degeaba te linguşeşti. Nu te mai iert. Vei sta legat de acu’ înainte, că prea îţi faci de cap! Ca toţi căţeii! Cât am rugat-o pe bunica să-l ierte, să nu-l lege… Nu s-a lăsat înduplecată. Ni se frângea inima văzându-l cum se zbate să-şi elibereze gâtul din prinsoare. Ne implora cu ochii să-l ajutăm, dar bunica era mereu cu ochii pe noi. Nu puteam să facem nimic. Peste un timp sărmanul s-a liniştit. S-a împăcat cu soarta. ― La urma urmei, ne consolam şi noi, acesta e destinul oricărui căţel de la ţară… Abia când a venit bunicul Buchet şi-a dat seama că-i veni şi lui salvarea. Văzându-l atât de necăjit bunelul şi-a pus mâinile-n cap. L-a dezlegat imediat apoi a strigat-o pe bunica. ― Mărioară! a zis el pe un ton sever pe care nici nu bănuiam că îl poate avea. Să nu îndrăzneşti, femeie, vreodată să te atingi de Buchet! Eu hotărăsc dacă trebuie legat sau nu. Poate chiar îi voi permite să stea liber toată viaţa. Ai înţeles, Mărioară? ― Da, a răspuns bunica ca o şcolăriţă. ― Nu vezi, a continuat bunicul liniştindu-se, e încă un ţânc, un pui. Lasă-l să-şi trăiască copilăria. O bucurie imensă peste Buchet. Ce dulce e libertatea. Alerga ca un nebun. Într-un târziu, obosit dar fericit, s-a oprit lângă scăunaşul pe care se odihnea bunicul. ― Na, Buchet, i-a întins bătrânul piciorul. Muşcă. Nu-ţi fie teamă. Îţi dau voie. Hai, muşcă! Buchet, ne-a explicat bătrânul, e asemenea copilaşilor mici. Îi cresc colţii. Şi vrea să muşte. Şi muşcă tot ce întâlneşte în cale. În felul acesta îşi întăreşte colţii. Iar colţii, unui câine, îi sunt de mare folos… Din ziua aceea Buchet nu s-a mai atins de încălţămintea noastră. Îi întindeam câte o nuieluşă pe care o rodea până se sătura. Dar ca şi odinioară – în fiecare dimineaţă îl găseam aşteptându-ne răbdător lângă uşă. Un căţel nemaipomenit acest Buchet… Mulţi ani după aceea ne-am petrecut vacanţele la bunici. Nu ştim cum se făcea, dar atunci când soseam Buchet ne ieşea în întâmpinare cu mult înainte de a fi aproape de casă. Ne simţea de departe. Cunoştea drumul până la staţie şi bunicul zicea că deseori în timpul anului mergea până acolo. Se întorcea singur şi o vreme rămânea trist. Era trist şi atunci când ne petrecea. Alerga înaintea noastră şi dacă ne opream – se oprea şi el. ― Mergi, Buchet, glumeam noi. Opreşte autobusul! Şi Buchet alerga. Până ne urcam – Buchet stătea ferindu-şi privirile, de parcă nu dorea să-i vedem tristeţea din ochi. Autobusul pleca, iar prietenul nostru rămânea pe loc. Îi fluturam din mâini, apoi îl vedeam alergând pe drumul ce duce spre casă. ― Du-te, Buchet, du-te… îi şopteam. Nu-i lăsa singurei pe bătrâni. Bunul şi credinciosul nostru prieten… Terminasem liceul, apoi facultatea. Veneam tot mai rar în satul de baştină a părinţilor noştri. Şi totuşi măcar odată pe an găseam timp să-i vizităm pe bunici. Într-un an am venit singură, fără fratele meu. Aşteptam să-mi iasă Buchet în întâmpinare dar Buchet nu apăru. Acasă era doar bunica. Primul lucru pe care am întrebat-o a fost unde e bunicul şi Buchet. Am auzit o istorie tristă care m-a cutremurat. În vara aceea bunicul păzea harbujii de pe deal. Îşi ridicase o colibă în mijlocul harbuzăriei, avea cal, căruţă şi în fiecare vineri încărca căruţa cu harbuji şi venea acasă. Când se întorcea – Buchet se lua din urma căruţei. Bunicul îl alunga, dar într-una din zile, crezând că Buchet l-a ascultat, nu a luat seama şi abia ajuns la colibă nu reuşi să-l deshame pe Murgu că hop şi Buchet alături. Sărmanul câine. Alergase zece kilometri, cum să-l mai cerţi? Astfel Buchet a rămas să-şi petreacă zilele şi nopţile în câmp împreună cu bunicul şi cu Murgu. Bunicul vorbea, Buchet asculta. Alături foşnea pădurea, deasupra se deschidea cerul. Bătrânul povestea întâmplări, pătărănii din tinereţile sale. Îi povestea despre acea porţiune de pământ pe care stăteau ei acum şi care se numea La Cneazu. Bunicul de felul său era o fire visătoare şi poate că atunci mai mult ca oricând realiză că şi el, şi Buchet, şi Murgu, şi pădurea, şi acei pepeni verzi, rotunzi şi copţi, sunt mici, mici părticele din ceea ce se numeşte natură. Aceleaşi istorii ni le-a povestit şi nouă când eram mici. Adesea îi plăcea să spună că orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul şi soarta sa pe pământ. Soarta lui Buchet a luat o întorsătură dramatică în ziua când bunicul a venit acasă lăsându-l singur cu Joienica, viţeluşa pe care bunicul o adusese la colibă şi pe care o priponea la marginea pădurii ca să pască iarbă. ― Să ai grijă de Joienica, i-a poruncit bunicul câinelui. Până diseară mă-ntorc. Să fii cuminte, am nădejde în tine! Dar ca să fie sigur că totul va fi bine l-a rugat şi pe un vecin care avea colibă nu departe să arunce câte o privire din când în când spre Joienica. Mai târziu vecinul i-a povestit că o haită de câini sălbatici a atacat viţeluşa. Dar până să ajungă el – Buchet a fugărit haita şi a dispărut în pădure. Şi… nu s-a mai întors. ― Cred că l-au sfâşiat animalele alea sălbatice, porni să plângă bunica. Bietul nostru Buchet, se linişti ea. Nu ştiu, poate greşesc, dar inima-mi spune că trăieşte… Şi dacă trăieşte, mai devreme sau mai târziu se va întoarce acasă… Vai de mine! Strigă bunica. Să deschidem poarta! Vine Ion! Nemaipomenită bunica mea. Cunoştea până şi sunetul roţilor de la căruţa lui Ion al ei… Murgu întră în ogradă şi nu vă închipuiţi cât de mare ne-a fost bucuria şi mirarea când pe o căpiţă de lucernă, înconjurat de pepeni verzi, l-am văzut pe Buchet. Ne-am repezit să-l îmbrăţişăm. Îi mângâiam blana sfâşiată temându-mă să-i ating rănile, încă necicatrizate. ― Buchet, îi ziceam, fii tare! Rezistă! Ne privea cu o bucurie imensă. Nu era necesar să ne vorbească pentru a înţelege ce se petrece în sufletul lui. Nu avea cum să alerge de pe căpiţa de fân, să vină să se gudure la picioarele noastre. La un moment dat a închis ochii, şi-a lăsat capul pe lăbuţe şi a rămas un timp nemişcat. M-am gândit că în felul acesta îşi ascunde lacrimile. Lacrimi de bucurie. Vroia să rămână dârz până la capăt. ― E un erou, a zis bunicul cu tristeţe. Un adevărat erou. Şi nici măcar nu ştie de asta… Cei drept, adevăraţii eroi niciodată nu realizează cine sunt ei de fapt. Mă simt vinovat. Nu trebuia să-l las singur… dar a salvat-o pe Joienica. Aproape două săptămâni a lipsit… Nu a avut nici hrană, nici apă. Şi totuşi, aşa rupt de dihănii, a găsit voinţă şi putere. S-a târât, a mirosit drumul şi acum câteva ore l-am auzit abia schelălăind lângă colibă… Bunicul l-a luat în braţe pe Buchet şi l-a dus în căsuţă. Câteva luni a avut nevoie Buchet de îngrijirea bunicilor, până să se pună pe picioare. Aproape că devenise acelaşi. Doar că şchiopăta de un picior. Nu mai putea să alerge şi în ochi îi apăruse un soi de tristeţe pe care n-o mai observasem altădată… Mai fusesem pe la bunici. Buchet nu mă mai petrecea ca odinioară până la staţie. Ultima dată m-a privit de parcă îşi lua rămas bun. L-am mângâiat iar el şi-a întors privirea. ― A îmbătrânit bietul nostru Buchet, a oftat bunicul. Ce să-i faci… Bătrâneţea vine fără să întrebe… Mda… Toţi trei îmbătrâniseră… Mai aproape de iarnă Buchet iarăşi s-a îmbolnăvit. Buneii l-au adus în casă. Au petrecut iarna împreună. Spre primăvară câinele a ieşit afară. Era o fiinţă care iubea şi preţuia libertatea. Buchet a plecat de printre noi într-o noapte când cărăbuşii făceau mare zarvă prin florile de cireş, iar cerul presărat cu stele nu mai speria pe nimeni. ― Orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul său pe pământ, ne spunea adesea bunicul. O floare înfloreşte, se stinge şi în scurta sa viaţă aduce multă bucurie, frumuseţe şi parfum. Şi aceasta îi este menirea şi rostul. Buchet a fost un izvor de credinţă, de dragoste necondiţionată. Ne-a iubit fără să ne ceară ceva în schimb. Viaţa lui a avut un rost frumos pe pământ. Niciodată nu-l vom uita. Un suflet nemaipomenit. Bunul şi dragul nostru Buchet… Bunul şi scumpul nostru prieten…

  Buturugă Poţi să nu-i dai de băut, să nu-i dai de mâncare, dar motanului Buturugă nicidecum nu poţi să-i interzici să cânte. ― Miorlaaau! Miorlaaau! cântă Buturugă de dimineaţă până seara târziu. Cântă când vânează, când munceşte prin gospodărie, ba uneori vecinilor li se pare că motanul cântă chiar şi atunci când doarme. ― Măi Buturugă, măi, îi zice bătrânul gânsac Gagu. Mai taci, bre, din gură că m-ai asurzit cu miorlăitul ăsta al tău. Barem dacă ai cânta şi tu un cântec din alea, care să te ungă la suflet, dar aşa?! Nici tu melodie, nici tu glas… Buturugă, într-o bună zi vom fi nevoiţi să ne luăm lumea-n cap de răul tău. ― Ce pricepi mata, moş Gagu? râde Buturugă. Acum nu se mai cântă ca pe vremea voastră. Dacă vrei să ştii miorlăitul meu azi e la modă. Când o să ajung vestit – te vei mândri că l-ai cunoscut pe Marele Buturugă! Şi iarăşi cântă. Atât doar că un pic mai încet. Până uită că îşi deranjează vecinii… ― Buturugă, îi zice altădată gânsacul, de vrei să auzi o cântare adevărată, scoală-te dimincioară şi ascultă cum cântă priveghetoarea. După asta te vei lăsa de-ale tale. ― Hi, hi, hi, hohoteşte motanul, priveghetoarea? Cine crezi că o mai ascultă în zilele noastre pe leşinătura aia? Nimeni! Poate doar moşnegi de-alde dumneata. Eu sunt adevăratul cântăreţ! Eu! se bate cu lăbuţa în piept Buturugă, apoi continuă să miorlăie cu o şi mai mare râvnă. Toată uliţa e sătulă de o asemenea cântare, totuşi nimeni nu se supără în serios pe Buturugă. Treaba e că el nu e chiar un motan oarecare, cu toate apucăturile sale motăneşti. E drept, uneori e al naibii de şmecher, mai e şi hoţoman. Nu lasă din ce găseşte alături, dar spre deosebire de confraţii săi, Buturugă e nemaipomenit de harnic şi de muncitor. Unde mai pui că e şi săritor la nevoie. Dacă îi trebuie lui Gagu să-i fie umplute căzile cu apă ca să aibă cu ce-şi uda grădina – bineînţeles că Buturugă e cel de le umple. Găinuşa Pic, vecina din dreapta, e îndeajuns să strige: „Buturugă!” că Buturugă e deja cu sacul în spate hăt în vârful dealului, acolo unde-şi învârte morişca zi şi noapte moara de vânt. Se întoarce repede cu făină caldă şi până ce găinuşa trebăluieşte pe lângă plită – câteva ouşoare dispar fără urmă din cuibar. ― Nu sunt vinovat! Nu sunt vinovat! strigă motanul fără să fie întrebat în timp ce gălbenuşul rămas pe mustăţi încă nu e bine uscat. ― Măi Buturugă, măi… oftează găinuşa. Te-aş fi servit oricum… Şi nu se supără. Căci pe Buturugă nu te poţi supăra. Să nu fi trăit Buturugă pe uliţa lor ar fi murit demult cu toţii de foame. Ar umbla şoarecii prin hambare ca la ei acasă. Dar Buturugă are grijă de şoricei şi aceştia nu îndrăznesc să-şi ia nasul la purtare. Doar dulăul Rex mereu e nemulţumit de motan. ― O să vezi, o avertizează el pe găinuşă. Ai prea multă încredere. Acum îţi papă doar ouăle, degrabă însă va da de gustul cărniţei de pui. Să nu-mi zici că nu te-am avertizat… Găinuşa nu-l ia în serios pe Rex. Încrederea ei faţă de motan rămâne neschimbată. De aceea ori de câte ori pleacă undeva îşi lasă odraslele în grija cui credeţi? În grija lui Buturugă. ― Buturugă, glumeşte ea, până mă întorc fă aşa ca puişorii mei, în loc de piu-piu, să nu strige cumva – miorlaaau, miorlaaau! Ne-am înţeles, Buturugă? ― Nici o grijă, răspunde motanul. Mai degrabă vor fura ouă, dar miorlaaau – niciodată! Şi Pic ştie – când va reveni, puişorii vor fi sătui, odihniţi, adăpaţi, bine îngrijiţi. Şi atunci? Ce pretenţii poţi să ai? Într-o dimineaţă de primăvară, moş Gagu, se trezi cu o mare dispoziţie. Soarele strălucea, era cald, iarba încolţise, caisul de lângă prispă se acoperi de floare. Trecuse o iarnă grea şi pentru prima dată în viaţă, lui Gagu îi veni cheful să cânte. ― Ga! Ga! Ga! cântă gânsacul din toată inima şi brusc se dumeri. Măi, măi, măi, se miră Gagu. Iată de ce motanul o ţine tot într-un cântec. Buturugă are mereu dispoziţie. Altfel l-ai auzi doar mieunând. ― Moş Gagu! îl strigă găinuşa care tocmai trecea pe alături. Abia de am scăpat de miorlăitul lui Buturugă, că ai pornit mata cu gâgâitul. Ce se petrece, moş Gagu? Pe uliţa noastră – doar cântăreţi. Mai rămâne să înceapă Rex cu „ham, ham”! Şi… orchestra e gata! ― Cum?! sări speriat moş Gagu. Buturugă nu mai cântă? Asta-nseamnă că nu are dispoziţie! O fi păţit ceva?! Buturugă! strigă el. Unde eşti, Buturugă?! ― Sunt aici, apăru imediat lângă gard Buturugă. Să te ajut cu ceva, moş Gagu? ― Vai de mine, se bucură gânsacul. Ce-ai păţit dragul meu, că nu te aud? ― Nu am păţit nimic, răspunse un pic întristat Buturugă. Atâta doar, că nu-mi arde de cântat… Am altele de făcut. Adineauri am început să-mi sap grădina. ― Buturugă, pe mine nu mă minţi. Recunoaşte, de ce nu ai dispoziţie? ― Nu am şi basta… Pe scurt, moş Gagu, nici un cântec nu sună cum trebuie dacă nu e acompaniat de un instrument muzical. Nu mă mai auzi până nu-mi cumpăr un acordeon. ― Un acordeon? râse cu poftă gânsacul. D-apoi un acordeon în zilele noastre costă o avere. De unde o să scoţi tu acordeonul, Buturugă? ― Din pământ, moş Gagu. Din pământ… Şi Buturugă îşi căută de treabă. Îşi săpă toată grădina, până şi ograda o săpă, lăsând doar o cărăruşă îngustă. Apoi pe pământul proaspăt afânat presără multe, multe semincioare. Spre sfârşitul primăverii ograda şi grădina lui Buturugă erau toate în floare. Cei de pe uliţă rămaseră stâlpi de mirare. Nu mai văzuseră atâta frumuseţe. ― De unde ai găsit, Buturugă, asemenea flori? Ce ai de gând să faci cu ele? nu mai conteneau cu întrebările. Buturugă ştia ce are de făcut. Pentru început dărui fiecărui vecin câte o floare. Lui Rex îi dărui o floare albă, semn de pace şi bună înţelegere. Rex, supărat, bosumflat ca de obicei, refuză, dar floarea era atât de minunată că până la urmă o luă. Totuşi nu se abţinu să nu mârâie: „Nu te cred eu, Buturugă. Nu eşti tu cel care pari a fi… Odată şi odată îţi vei arăta adevărata faţă.” Dar ce-i păsa lui Buturugă de ceea ce crede Rex? Fără să piardă din timp, încărcă două panere cu flori şi – fuga la târg. Mare minune. Cine a văzut vreodată un motan, un motan adevărat care vinde flori? Imediat se făcu coadă la florile lui Buturugă şi în câteva minute, în loc de flori, motanul se pomeni cu un şumuiag de bani. Bucuros, luă banii şi alergă la un magazin cu instrumente muzicale. Acasă se întoarse cântând la acordeon: Drâmba, drâmba, drâmba, drâmba, miorlaaau, miorlaaau! Din acea zi vecinii lui Buturugă trăiau într-o veselie. Începură să le placă acordeonul. În zilele de sărbătoare se adunau în ograda lui Buturugă, dănţuiau, cântau şi viaţa le părea frumoasă. Într-o altă dimineaţă de primăvară, moş Gagu iar se trezi cu o dispoziţie bună şi cu un chef nebun de cântec. ― Ga! Ga! Ga! cântă Gagu şi brusc îşi aminti că de câteva zile nu-l mai aude pe Buturugă. Aoleu! se îngrijoră el. O fi păţit ceva? Alergă la casa motanului. Găsi uşile larg deschise, iar de Buturugă – nici pomină. ― Pic, o întrebă gânsacul pe găinuşă, nu ştii pe unde umblă Buturugă? ― A plecat, răspunse cu tristeţe găinuşa. Gata… Nu-l mai auzim cântând. ― Cum să plece, Pic? Ce ne facem? Cine ne scapă de şoareci? ― A venit, continuă găinuşa, mi-a adus acordeonul şi m-a rugat să i-l păstrez. A zis că se va întoarce… Doar că nu ştie când… În ceea ce priveşte şoarecii, s-a înţeles cu un confrate de-al său. Ăla, la fiecare sfârşit de săptămână, va da o raită prin hambarele noastre. Aşa că nu-ţi fă griji… ― Pic, cum să nu-mi fac griji? Fără Buturugă ne vom topi de tristeţe. Ce ne facem, Pic? Ce l-o fi apucat? Eh… Nici măcar nu şi-a luat rămas bun. Un motan tot motan rămâne… ― A spus că alături de noi îl roade plictiseala… Şi că dacă mai rămâne niciodată nu va ajunge mare. ― Mare ce? ― Mare artist, bineînţeles. Căci asta vroia. Să-l cunoască şi să-l asculte o lume. ― Artist? se alătură discuţiei flocosul câine Rex. Nu mă faceţi să râd. V-aş spune eu ce o să ajungă motanul. Mai bine însă tac. Chiar nu aveţi altceva de făcut decât să bociţi după Buturugă? Căutaţi-vă de treabă, dragii mei! Dar oricât nu şi-ar fi căutat de treabă, după plecarea lui Buturugă, pe uliţă se instală un soi de tristeţe care se întindea şi se întindea ca un mucegai. Fiecare se închidea în căsuţa sa, rămânând faţă-n faţă doar cu propriile nevoi. Apoi ca să fugă de atâta tristeţe – mulţi îşi lăsară casele şi se duseră în lume. Puii găinuşei Pic plecară primii. Găinuşa rămase singurică, cu inima frântă, cu sacii plini cu grăunţe pe care nu mai avea cine să-i încarce în spate şi să-i ducă la moară. În fiecare seară ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului. ― Degeaba aştepţi, Pic, o zădăra răutăciosul Rex. Nu se vor întoarce. Eşti singură, Pic. De altfel ca şi mine, ca şi Gagu… Atâta doar că noi nu am avut niciodată pui. ― Se vor întoarce, Rex, răspundea găinuşa, însă în adâncul sufletului nici ea nu credea în ceea ce zice. Căsuţele păreau că plâng de atâta pustietate. ― Nu e adevărat că o casă e piatră şi atât… O casă e vie şi are suflet, zicea uneori găinuşa. O casă părăsită e ca un bătrân singuratic căruia nu-i rămâne decât să stea pe gânduri şi în mintea căruia se perindă, rând pe rând, firul amintirilor, a unei vieţi trecute pe care nimeni nu o poate readuce înapoi. Uneori, tristeţea şi singurătatea, dacă sunt de scurtă durată, te fac pur şi simplu să iei viaţa mai în serios, îşi zicea găinuşa Pic. Dar dacă aceste două stări persistă atunci ele devin distrugătoare. Şi fiindcă nici una, nici cealaltă nu dispărea de pe fosta uliţă a motanului Buturugă, aveai senzaţia că uliţa a murit. Şi doar fumul subţire ieşit din unele hogeaguri în nopţile friguroase de iarnă îţi dădea senzaţia că vieţuieşte cineva pe acolo. Pic trăia cu speranţa că într-o bună zi puişorii ei se vor întoarce acasă. De aceea casa îi era mereu primenită, iar pe masă în fiecare seară aburea un clit de plăcinte. Plăcintele se răceau, găinuşa le împărţea lui Gagu, lui Rex, în timp ce puişorii continuau să rămână prăpădiţi prin lume. Într-o noapte cu furtună un fulger hoinar nimeri direct în acoperişul casei găinuşei. Biata de ea reuşi să alerge afară doar cu acordeonul lui Buturugă în braţe. A doua zi un cer limpede, albastru, un soare cald şi strălucitor priveau nepăsători la o biată găinuşă împietrită lângă un morman de cenuşă. ― Pic, îi zise bătrânul gânsac Gagu. Vino să trăieşti în casa mea. E loc îndeajuns. Însă dacă nu doreşti, atunci treci în casa lui Buturugă. Sunt convins că nu ar avea nimic împotrivă. ― Nu, Gagu, îi răspunse cu tristeţe găinuşa. Voi rămâne aici. Când mi se vor întoarce puii vor deschide anume această portiţă. Fiecare fiinţă vie, Gagu, trebuie să aibă trei lucruri ale sale: viaţa, puii şi cuibul său. Altfel pentru ce să trăieşti? Îmi voi construi un alt cuib. Aici, alături de mormanul de cenuşă… Această cenuşă nu e altceva decât nişte amintiri arse. Pe care trebuie să le învii. Şi Pic se puse pe treabă. Pentru început îşi ridică un şopron pe care îl acoperi cu frunze de brusture. Şi fiindcă nu mai avea bani pentru mai mult – porni să adune sub şopron saci cu grăunţe, pe care le strângea cu mare migală de pe mirişte. ― Voi vinde grâul, îşi zicea Pic, iar pe banii adunaţi îmi voi cumpăra cele necesare pentru casă. Până-n iarnă casa va fi gata. Într-o zi, intrând cu sacul în spate pe portiţă, văzu pe cineva în ogradă. ― Nu mă recunoşti, Pic? întrebă domnul din faţa sa. ― Buturugă? Chiar tu să fii, Buturugă? ― Eu, eu. Hai, lasă sacul. Spune-mi cum o duci? Ce s-a întâmplat că nu mai ai casă? ― E o istorie… A fost să fie… Asta e… În schimb acordeonul nu a păţit nimic. ― Îţi mulţumesc pentru acordeon. Trec altădată să-l iau. Ai nevoie de ajutor, Pic? ― Nu, mă descurc… Spune-mi, Buturugă, întrebă găinuşa, ai ajuns mare artist? ― Mare artist? Ha! Ha! Ha! râse cu poftă motanul. Am ajuns mare, Pic. Doar că nu artist. Sunt un mare bogătan. Sunt foarte bogat. Acum, la banii pe care îi am, doar să vreau, nu mă costă nimic să mă fac artist. Însă nu am timp pentru asemenea fleacuri. Poate… la bătrâneţe. Cine ştie… Rămâi cu bine, Pic. Buturugă plecă şi uliţa învie. Cel puţin aveau ce discuta. ― Cu pălăria aia oribilă, în cizmele alea roşii, motanul vostru arată ca o paiaţă, zicea cu răutate bătrânul Rex. Doar pălăria costă o avere şi la câte ouă ţi-a păpat, Pic, putea să-ţi aducă măcar un căpeţel de aţă. ― Îmi închipui că bogăţia l-a făcut să fie zgârcit, zicea cu mai puţină răutate moş Gagu. ― Orice-aţi zice – a muncit pentru toate pe care le are, sărea în apărarea lui Buturugă găinuşa. A ajuns bogat datorită minţii şi mucii sale. Şi nu doar… ― Of, of, of, ironiza Rex. De parcă eu şi cu tine nu muncim. Sau suntem nişte proşti. Dar cu ce ne-am ales? Cu nimic. Şi ştii de ce? ― De ce? ― Fiindcă nu avem noroc. Şi nu suntem atât de şmecheri ca Buturugă. Plus că Buturugă, îl ştim cu toţii ce poamă e. ― Lasă, moş Rex… Pentru a fi bogat nu te ajută nici mintea, nici munca, nici norocul, dacă nu ai îndrăzneală, dorinţă şi putere să rişti. Aşa cred eu… ― Doamne, cu ce te-o fi cucerit Buturugă ăsta că-l aperi atât? ― Cu nimic… Doar că… nu-mi place să judec. Ca şi mai înainte, Găinuşa Pic, toată ziulica aduna boabe de grâu, iar seara ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului. ― Vin? întreba Rex. ― Nu, răspundea ea cu tristeţe. Într-o zi, întorcându-se de la muncă, văzu că în şopron nu mai e nici un săculeţ. Cineva îi fură munca de o vară. Dispăruse şi acordeonul. Acum nu-i mai rămânea decât să le lase pe toate în urmă şi să pornească pe drumuri. ― Voi pleca, îi zicea ea lui Gagu. Voi pleca să-mi caut puii. Poate umblând aşa hoinară, într-o bună zi voi da de bieţii mei puişori. ― Eşti nebună? se sperie Gagu. Unde să te duci? Nu vezi? Degrabă e toamnă. Până la iarnă a rămas te miri ce. Nu pleca, te rog! Te vei prăpădi, ştii bine. Şi totuşi, într-o dimineaţă Pic privi cu tristeţe la grămăjoara de cenuşă de sub şopron apoi, cu o bocceluţă în spate, merse încet spre capătul uliţei. Privirile ei erau îndreptate doar înainte. Nu avea curajul să privească în urmă. Când ajunse la ultima casă se opri. Din ogradă se auzea un acordeon. Îl zări pe Buturugă. ― Intră, Pic, îi vorbi Buturugă. Nu-ţi fie teamă. Nu trebuie să pleci de pe uliţa ta. Priveşte! Toţi săculeţii cu boabe sunt aici, la adăpost. Sub acest şopron, în care niciodată nu va pătrunde picătură de ploaie, te-am aşteptat să vii şi te rog să mă ierţi că le-am făcut pe toate fără permisiunea ta. Dar, Pic, ştii bine că nu ai fi reuşit să-ţi ridici o căsuţă de una singură. Ar fi venit ploile şi din şopronul tău şubred s-ar fi ales praful. Aceasta e casa mea. Ştiu, nu vei fi de acord să rămâi pentru totdeauna. Dar până îţi construiesc o nouă căsuţă în ograda în care nu doar tu ţi-ai petrecut o bună parte din viaţă, ci şi eu – te rog nu refuza… La câte ouă dulci şi gustoase ţi-am păpat – ceea ce vreau să-ţi ofer acum nu e un dar. Îţi întorc o veche datorie. Atât… Şi îţi mai promit ceva. Pe uliţa noastră va răsuna din nou muzica. Şi într-o bună zi puişorii tăi se vor întoarce acasă. Crede-mă. Nu sunt vorbe aruncate în vânt… O să mă ţin de cuvânt. Ce zici, Pic?