Irving Stone

Paria de Irving Stone (Freud) volumul 2 Jakob Freud muri în toamna anului 1896, la vârsta de optzeci şi unu de ani. Încă din iunie starea lui se agravase, făcuse o mulţime de crize de inimă şi complicaţii la vezică, astfel încât Sigmund se îndoia că o să supravieţuiască nemiloasei veri vieneze. Închiriase o mică vilă pentru părinţii lui şi pentru Dolfi, singura soră care mai rămăsese acasă, căci Rosa se căsătorise în urmă cu o lună. Jakob se simţi mai bine în atmosfera parfumată de la ţară. Se plimba şi petrecea ore întregi aşezat pe un scaun în veranda casei, cu privirile aţintite asupra văii înverzite.           — Du-te la Aussee cu Martha şi cu copiii, îl îndemnase pe Sigmund. Nu ţi-ar strica nici ţie o vacanţă. Ai cuvântul meu că n-o să mă îmbolnăvesc în absenţa ta.           Jakob se ţinuse de cuvânt, însă acum, spre sfârşitul lui octombrie, când toţi membrii familiei Freud se întorseseră la Viena, Jakob făcu o ocluzie intestinală, urmată de congestie cerebrală.           Sigmund şi Alexander rămaseră cu el să-l vegheze. Jakob muri înainte de miezul nopţii. Avu o creştere post-mortem a temperaturii care dădu obrajilor săi o strălucire atât de puternică, încât Sigmund exclamă:           — Ia te uită ce bine seamănă tata cu Garibaldi!           În acel moment, sfincterele lui Jakob cedară. Alexander schimbă aşternuturile, în timp ce Sigmund îl spăla pe tatăl său. Se duse apoi în camera de alături, unde aştepta Amalie. O cuprinse în braţe pe mama sa, o sărută şi spuse cu blândeţe:           — Tata a avut o moarte uşoară. S-a purtat vitejeşte, aşa cum a şi trăit, ca un om cu totul remarcabil.           Îl înmormântară în secţia israelită a Cimitirului Central, cam la cincisprezece minute de mers pe jos de la intrarea principală, de-a lungul unei alei unde mai multe pietre funerare de mari dimensiuni creau iluzia templelor evreieşti din vechime. În mod cu totul neobişnuit, frizerul din apropiere, la care se ducea în fiecare zi, îl făcu să aştepte, aşa că sosi cu întârziere la ceremonie. Alexander şi Dolfi îi aruncaseră priviri încărcate de tristeţe. În noaptea aceea visă că se afla într-un magazin în care se găsea un anunţ prins cu pioneze: „Sunteţi rugaţi să închideţi ochii".           În dimineaţa următoare, visul îi veni din nou în minte. Recunoscu magazinul ca fiind frizeria, iar anunţul probabil că însemna: „Fiecare trebuie să-şi facă datoria faţă de mort. Nu mi-am îndeplinit datoria, aşa că e cazul să-mi revizuiesc comportamentul. Aşadar, visul a fost o supapă de eliberare a sentimentelor de autoreproş pe care le provoacă supravieţuitorilor, în general, moartea."           Moartea tatălui său l-a afectat foarte tare. Îi scrise lui Wilhelm Fliess: „Pe una din căile obscure din spatele conştiinţei oficiale, moartea bătrânului m-a tulburat profund. Cu amestecul lui de adâncă înţelepciune şi imaginaţie sprinţară, a însemnat enorm de mult în viaţa mea. În momentul în care s-a sfârşit din viaţă, practic, existenţa lui se încheiase de mult, dar în clipa morţii tot trecutul se reactualizează".           Sigmund Freud abordă moartea tatălui său ca un om umil şi supus, într-un mod paşnic, renunţând la forma subtilă de violenţă pe care o manifestase cu câteva luni mai înainte, când el fusese şi instigatorul, şi victima. Ostracizarea lui survenise ca urmare a prelegerii despre Etiologia isteriei, pe care o prezentase la Societatea de psihiatrie şi neurologie la sfârşitul lui aprilie. Îi spusese Marthei:           — Măgarii mi-au făcut o primire foarte rece.           Cercurile medicale şi ştiinţifice nu fuseseră dispuse să accepte nici o iotă din dovezile sau concluziile lui. Preşedintele Krafft-Ebing, care conducea şedinţa în propria sală de cursuri, declarase:           — Sună ca o poveste ştiinţifică.           Cu toate acestea, adevăratele necazuri începură abia atunci când Sigmund anunţă că intenţionează să publice comunicarea în Wiener klinische Rundschau, o revistă clinică, în cinci numere consecutive, din mai şi iunie. Colegii lui se opuseră categoric. Elementele inadmisibile împotriva cărora se formulau cele mai ferme obiecţii erau descoperirile lui legate de sexualitatea infantilă şi de molestarea sexuală a copiilor. El însuşi simţise o repulsie atât de mare în faţa probelor indubitabile din primele cazuri, încât le respinsese oripilat. Cum e posibil să existe aşa de mulţi taţi care să-şi molesteze sexual fiicele? Cu excepţia unor cazuri brutale ca acela al Katharinei, fata de la munte, lucrul acesta era aproape de necrezut. Când pacientele lui făcuseră asocierea cu aceste momente din copilărie, dr. Sigmund Freud încercase să le transmită alt tip de formule negative. Dar pe parcursul timpului adunase peste o sută de asemenea cazuri care atestau faptul cutremurător al molestării sau stimulării sexuale între tată şi fiică, între mamă şi fiu.           Un infirmier de la Clinica de psihiatrie a profesorului Krafft-Ebing îi aduse lui Sigmund un bilet: ar putea dr. Freud să-i acorde o oră în cursul acelei seri? Sigmund îşi consultă agenda cu programări şi-i fixă o întrevedere la ora şase. Avu o senzaţie ciudată când străbătu saloanele care fuseseră cândva în subordinea profesorului Meynert, cu treisprezece ani în urmă, pe vremea când era Sekundararzt şi îngrijise sute de pacienţi asemenea celor care stăteau acum în paturile aliniate câte zece de fiecare parte. Ici-colo putea fi văzut câte un pacient imobilizat în cămaşă de forţă, şi nimeni nu ştia ce se petrece cu sărmanul suflet pe care profesorul Meynert îl socotise irecuperabil.           „Cum a putut fi atât de orb? Cum pot fi şi astăzi atât de orbi cu toţii?"           Nu era nevoie să se aştepte moartea acestor pacienţi ca să li se secţioneze creierul şi să fie pus sub microscop pentru a se descoperi disfuncţiile survenite. Ochiul nu va înregistra nici o anomalie. Numai în timpul vieţii se putea pătrunde în aceste creiere pentru a găsi în străfundul cel mai îndepărtat al subconştientului cauza din trecut care provocase nevroza, ajunsă acum pe patul de spital sub forma unor tulburări psihice şi mentale care puteau mutila sau ucide la fel ca oricare maladie fizică.           Krafft-Ebing făcuse foarte puţine schimbări în biroul lui Meynert. Arăta tot ca o capelă, cu ferestrele lui mici situate sus, chiar sub tavan. Pe rafturi se aflau alte cărţi, apăruse un birou florentin bogat sculptat cu floarea de crin a familiei Medicilor. Krafft-Ebing mai adusese un fotoliu confortabil acoperit cu damasc roşu vienez, cu o planşetă de scris între cele două braţe ale sale pentru lucrările care ieşeau necontenit de sub pana lui neobosită. Ocupa acest birou de patru ani, de la moartea lui Meynert.           Profesorul Krafft-Ebing prinse paginile de planşeta de scris, se ridică în picioare şi îl salută pe Sigmund cu un zâmbet prietenesc. Îmbătrânise rapid în ultimii patru ani. Părul i se rărise, căzuse de pe frunte şi încărunţise. În barba deasă şi neagră se vedeau fire strălucitoare argintii. Era însă în continuare unul dintre cele mai bine conturate chipuri de senator roman pe care le văzuse Sigmund până atunci: ochi adânc înfundaţi în orbite care priveau de sub sprâncene stufoase, un nas puternic şi osos. Capul acesta adăpostea un creier excepţional. Era la fel de amabil şi plin de solicitudine ca toţi maeştrii lumii ştiinţifice.           Într-un colţ al încăperii se afla o persoană adâncită în lectură pe care Sigmund n-o observase în primul moment. Profesorul Wagner-Jauregg se întoarse şi îi strânse cu căldură mâna lui Sigmund, aproape mângâindu-l. Wagner-Jauregg îşi păstrase înfăţişarea de „om de la ţară": braţele şi trunchiul puternice ale unui tăietor de lemne. Lui Sigmund îi tresări inima când îşi dădu seama că se afla în faţa celor mai înalte somităţi ale psihiatriei din lumea medicală de limbă germană, căci Wagner-Jauregg, aşa cum precizase el însuşi, fusese rechemat de la Universitatea din Graz ca să preia conducerea uneia din cele două clinici de psihiatrie ale Universităţii din Viena. Parcă nu îmbătrânise nici măcar cu o zi de când Sigmund intrase în biroul lui ca să-i ureze noroc la Graz: aceiaşi ochi verzi ca marea, acelaşi păr nisipiu, obrazul bărbierit, oval, cu mustaţa de aceeaşi culoare ca şi părul de pe cap.           Krafft-Ebing spuse cu vocea lui amabilă:           — Vă mulţumesc că aţi venit, Herr Kollege. Ah, luaţi, vă rog o cafea şi o prăjitură. Instalaţi-vă cât mai comod într-un scaun.           Sigmund murmură câteva cuvinte de mulţumire şi îşi spuse în sinea lui: „Comod nu va fi niciodată, dar cafeaua e binevenită". Krafft-Ebing nu era omul care să zâmbească fără un motiv anume. Arbora câte un zâmbet numai ca să-l facă pe un om aflat la strâmtoare să se simtă în largul lui.           — Freud, comunicarea ta nu ţi-a făcut un râu ireparabil – n-a fost de faţă nici un reporter, iar Societatea a păstrat o discreţie absolută în relaţiile cu presa. La urma urmelor, Societatea este un forum deschis tuturor medicilor calificaţi. Fără îndoială că ai ascultat şi dumneata o mulţime de ipoteze ciudate expuse acolo, dar acestea nu au supravieţuit niciodată călătoriei lor de nuntă.           — Cu alte cuvinte, Herr Professor, consideraţi ridicole ideile mele?           — Este un cuvânt prea dur între colegi.           — Folosesc cuvântul fără nici un fel de prejudecată. Am căzut puţin în ridicol când m-am întors de la Paris şi am ţinut prima prelegere despre isteria masculină. Asta se întâmpla în urmă cu zece ani, însă astăzi noţiunea aceasta este acceptată de cercurile neurologilor vienezi. Apoi am devenit din nou ridicol prin practicarea hipnozei chiar în oraşul natal al lui Mesmer. sosirea dumneavoastră şi încrederea în hipnoză ca metodă terapeutică mi-au dat curaj.           În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. Wagner-Jauregg făcu câţiva paşi încolo şi încoace, apoi spuse cu vocea lui de tăietor de lemne care făcea ca fiecare cuvânt să cadă ca o lovitură de secure pe trunchiul unui mesteacăn:           — Freud, am studiat împreună la Şcoala de Medicină, am lucrat unul lângă altul în laboratoare ani şi ani de zile. Am avut multă admiraţie pentru lucrările tale în domeniul paraliziilor infantile. Tocmai de aceea te rog: nu publica comunicarea. Îţi va provoca un rău ireparabil. Vei pierde respectul de care te bucuri acum. Atât Krafft-Ebing, cât şi eu considerăm că mergi prea departe şi îţi asumi prea multe riscuri. Ar trebui să mai lucrezi câţiva ani, să mai aduni materiale şi dovezi suplimentare, să-ţi verifici ipotezele, să înlături eventualele erori.           Sigmund simţi cum i se strânge inima. Privi la chipurile celor doi bărbaţi din faţa lui care reuşiseră atât de bine în viaţă. Krafft-Ebing adăugă grăbit:           — Am citit cu atenţie comunicarea dumitale şi suntem convinşi că eşti pe cale să comiţi o eroare fundamentală în conceptul de „sexualitate infantilă". Este împotriva legilor firii. Te implor, dragul meu Freud, nu te lăsa împins înaintea faptelor, a probelor pe care le-ai adunat până acum, aşa cum ai spus şi în prelegere. Nu abandona metodele ştiinţei exacte cărora le-ai fost credincios o viaţă întreagă. O publicare prematură a acestui material nu va întina numai reputaţia dumitale.           Uimit, Sigmund întrebă:           — Cine ar mai avea de suferit în afară de mine?           — Şcoala de Medicină. Rundschau este foarte citită. Vei face un mare deserviciu universităţii dumitale.           Sigmund întrebă cu o voce răguşită:           — Herr Professor, am citit câteva dintre acuzaţiile care v-au fost aduse pentru valoroasa dumneavoastră lucrare Psychopathia Sexualis. Cu siguranţă că au existat o sumedenie de oameni care v-au sfătuit să nu publicaţi o lucrare atât de revoluţionară, în care erau prezentate lucruri ce vin în contradicţie cu legile firii.           Krafft-Ebing se ridică în picioare cu faţa schimonosită într-o grimasă de durere. Wagner-Jauregg păşi între ei.           — Freud, eu am impresia că în concluziile dumitale despre molestarea sexuală a copiilor se ascunde o eroare fundamentală, o eroare pe care cu siguranţă ai s-o depistezi şi dumneata după ce ai să-ţi aprofundezi cercetările. De aceea te sfătuiesc să nu publici încă lucrarea. Ştii ce spun ţăranii noştri austrieci când surprind pe cineva făcând o greşeală supărătoare? Du hast dein Hosentürl offen! Ai şliţul desfăcut!           În dimineaţa următoare, Oskar Rie îl invitase pe Sigmund, împreună cu cumnatul lui, Ludwig Rosenstein, la un restaurant pe strada Tuchlauben. Era de faţă şi directorul Max Kassowitz, ceea ce nu se întâmpla prea des. Deşi saluturile fură la fel de afectuoase ca de obicei, la masă domnea o atmosferă încărcată, care îi împiedica să se delecteze cu friptura de viţel cu cartofi şi sos de roşii.           Personalul Institutului Kassowitz fusese prezent la comunicarea lui Sigmund, dar nici un medic nu-i împărtăşise punctul de vedere.           Profesorul Kassowitz, acum în vârstă de cincizeci şi patru de ani, o personalitate respectată în toate cercurile medicale europene, simţea că Sigmund se află într-un moment de criză: dacă îşi va publica lucrarea, se va angaja pe un drum fără întoarcere. Rosenstein îl compară pe Sigmund cu un naufragiat aflat în mijlocul oceanului, care nu avea de ce să se agaţe decât o pană de gâscă. Oskar Rie îi arătă o lucrare recent publicată de profesorii Freund şi Sachs de la Wroclaw, în care autorii preluaseră ideile principale ale lui Sigmund din Paraliziile motorii organice şi isterice fără să citeze sursa. Oskar spuse cu un zâmbet binevoitor:           — Dacă imitaţia este cea mai sinceră formă de adulaţie, Sig, plagiatul reprezintă admiraţia devenită fraudă! Eşti cel mai specialist în neurologie infantilă; cam tot ce ştim noi, Ludwig şi cu mine, am învăţat de la dumneata. Rămâi cu noi, unde poţi să te bucuri de o carieră solidă, respectabilă. Strădaniile dumitale actuale te vor aduce. pe marginea. la periferia. ştiinţei medicale şi a respectabilităţii. De ce să faci un asemenea sacrificiu lipsit de sens?

Turnul nebunilor de Irving Stone (Freud) volumul 1 Se mişcau vioi în sus, pe potecă, siluetele lor tinere şi zvelte înaintând în pas cadenţat. În poiana din apropiere licăreau floricele galbene care contrastau plăcut cu verdele ierbii. Deşi florile multicolore, cu petale de mătase muriseră după Paşti, erau o mulţime de buruieni, primule şi măceşi, care aşterneau un covor vesel pe sub mesteceni.           Bărbatul nu era foarte înalt, abia dacă măsura un metru şaptezeci când stătea drept. Însă simţea că are exact statura potrivită pentru fata care păşea cu graţie alături de el. Aruncă pe furiş o privire spre profilul Marthei Bernays, cu bărbia ei puternică, cu nasul şi fruntea bine conturate. Îi venea greu să creadă ceea ce se întâmplase. Avea numai douăzeci şi şase de ani, era pasionat de munca de cercetare de la Institutul profesorului Brücke şi numai după cinci ani îşi putea permite să iubească, iar de căsătorie îl despărţeau zece ani încheiaţi. Fusese un student mediocru la chimie, dar învăţase că dragostea şi timpul calendarelor nu se pot amesteca.           — Imposibil. Nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat tocmai mie lucrul ăsta! spuse bărbatul.           Fata se întoarse mirată spre el. Lumina din crâng părea blândă pentru că mestecenii cenuşii ca nişte elefanţi îşi pierduseră crengile de jos şi umbrele mari de frunze îi apărau de razele soarelui. Poate că tocmai umbra molatică a arborilor din crângul de la Mödling dădea un farmec aparte chipului Marthei. Fata nu se considera frumoasă, dar lui i se părea extrem de atrăgătoare cu ochii ei mari verzui-cenuşii. Avea o fire blândă, sensibilă, priviri pătrunzătoare şi spirit de independenţă. Părul ei castaniu, des, era despărţit printr-o cărare pe mijlocul capului şi pieptănat apoi după urechi. Avea un nas frumos, puţin cârn şi o gură încântătoare, sau cel puţin aşa considera el, cu buze roşii, pline. Bărbia părea neobişnuit de voluntară pentru un chip atât de blând.           — Ce ţi se pare imposibil?           Ajunseseră la o cotitură a potecii unde razele soarelui străpungeau acoperişul verde.           — Am vorbit cu glas tare? Probabil că e din cauza liniştii din pădure. Trebuie să fiu mai atent.           Se aşezaseră pe o stâncă ce domina un mic platou aflat la mijlocul drumului, de unde puteau să admire priveliştea asupra aşezării Mödling care se întindea la picioarele lor. De la orchestra care cânta în Kurpark se auzeau frânturi de melodie. Mödling era un orăşel încântător, aflat la distanţă de o oră cu trenul de Viena. Devenise o staţiune la modă pentru vienezi: acoperişurile de ţiglă străluceau în soarele de iunie. Mai departe, viile se căţărau pe pante, purtând ciorchinii grei şi umflaţi al căror vin nou avea să facă deliciul vienezilor primăvara următoare în vestitele Heurigen Stüberln din Grinzing.           Martha Bernays venise în vizită la nişte prieteni de-ai familiei care aveau o casă pe Grillparzergasse din Mödling. Sigmund luase în dimineaţa aceasta Südbahn-ul, trenul de sud de la Viena. Se plimbaseră prin Piaţa Împăratul Franz Joseph, cu statuia frumos ornamentată şi aurită, ridicată în memoria victimelor ciumei – Pestsäule, trecuseră apoi pe Hauptstrasse pe lângă vechea primărie cu ceasul ei şi spirala în formă de bulbi de ceapă suprapuşi. O luaseră apoi pe Pfarrgasse, pe lângă biserica Sf. Othmar care se înălţa mult deasupra oraşului. În faţa bisericii se afla un turn rotund de piatră.           — Seamănă cu un baptisteriu italian, remarcă Martha, dar cei din Mödling susţin că este un osuar foarte vechi. În calitate de doctor în medicină, poţi să-mi spui cum aruncau acolo oasele fără carnea de pe ele?           — Ca doctor începător, lipsit de orice experienţă, îţi mărturisesc că n-am nici cea mai vagă idee. Dar ce-ar fi să scrii tu o lucrare ştiinţifică pe tema asta? Aş putea s-o prezint Facultăţii de Medicină şi să cer să ţi se acorde diploma. Ţi-ar plăcea să fii doctoriţă?           — Nu, vreau să fiu gospodină la casa mea şi mamă cu o jumătate de duzină de copii.           — Nu ai ambiţii ieşite din comun. În mod normal n-ar trebui să întâmpini prea mari greutăţi în realizarea lor.           Ochii aveau un fel anume de a deveni verzi ca smaraldul când priveau spre adâncul pădurii.           — De fapt, n-aş vrea să am probleme după realizarea lor. Nu-mi doresc decât să-mi iubesc soţul şi să trăiesc în linişte cu el o jumătate de veac.           — Eşti o ambiţioasă, Martha.           O cunoştea de prea puţin timp ca să poată enumera toate calităţile care o făceau să-i fie dragă, dar acum se simţea fermecat de vocea ei. Martha avea douăzeci şi unu de ani. Era din Hamburg, cel mai mândru din toate oraşele hanseatice. Vorbea germana literară, curată, precisă, atât de diferită de graiul lejer, grăbit al vienezilor, un Schlamperei propriu lor. Martha îi explicase de ce îşi păstrase dicţia aceasta atât de pură, deşi colegele ei de şcoală o învinuiau că este arogantă, îngâmfată şi mândră, acuzaţii pe care le formulează în mod curent vienezii împotriva burghezilor puternici, prosperi, mândri şi liberi de la Hamburg. Tatăl Marthei, Berman Bernays, lucrase timp de zece ani ca asistent deosebit de apreciat al vestitului economist Lorenz von Stein de la Universitatea din Viena, până când murise pe neaşteptate, cu doi ani şi jumătate în urmă, în 1879.           — Când m-am dus pentru prima oară la şcoală, la Viena, aveam opt ani, îi spuse Martha lui Sigmund. Bineînţeles că am copiat imediat pronunţia colegelor mele de clasă. În loc de Stadt spuneam Sch-tadt, în loc de Stein – Sche-tein. Tatăl meu m-a luat la el în birou şi mi-a spus: „Micuţo, tu nu vorbeşti limba germană. Nu se spune Sscch-tadt sau Sscch-tein, ci S-tadt şi S-tein. Asta este germana adevărată.” În ziua următoare le-am spus părinţilor mei că ni se servise o prăjitură nouă, numită Schtrudel. Tata a spus: „Nu ştiu ce este asta, dar, indiferent ce ar fi, îi vom spune S-trudel”. Colegele mele de clasă au decis, în cele din urmă, că era vorba de un defect asemănător balbismului, pentru care se cuvine să fiu compătimită.           Şi-au continuat plimbarea pe o potecă ce şerpuia printre copacii marcaţi cu dungi de diferite culori, în aşa fel încât turiştii să nu se rătăcească în pădurea splendidă şi deasă care se întindea la sud-est de Viena. Poteca era acoperită cu cetină alunecoasă, şi Sigmund o ţinea pe Martha de cot ca să nu cadă. Acum soarele era fierbinte, însă din straturile de cetină se ridica un miros îmbătător de răşină. De undeva, de sus, se auzi o chemare:           — Alo! Unde sunteţi? Mai repede, leneşilor!           Îşi imaginau că Eli, fratele Marthei, mai în vârstă decât ea cu un an şi jumătate, o luase înainte ca să nu-i inoportuneze. În realitate, Eli avea o adevărată pasiune pentru ocolişuri şi trebuia să umble de două ori mai repede decât toţi ceilalţi pentru a străbate aceeaşi distanţă.           Mai aveau de mers un sfert de oră până în creastă. De acolo aveau o privelişte încântătoare: Kallenberg – socotit muntele Vienei – se înălţa la vreo cincisprezece kilometri spre nord, stând de strajă oraşului.           Sub coroanele îngemănate ale copacilor se afla o micuţă cafenea; grupurile de excursionişti veniţi în familie duminica se aşezau pe bănci la mese rustice şi beau cafea sau bere. Sigmund descoperi o măsuţă cu tăblia de piatră şi cu scaune împletite şi comandă trei sticle de Kracherl cu aromă de zmeură. Eli înghiţi limonada pe nerăsuflate, sări imediat în picioare ca un ţap şi plecă în căutarea altor poteci. Le aruncă peste umăr în ultima clipă:           — Să nu hoinăriţi prin pădure. O să mă întorc să vă iau.           Şedeau cu feţele întoarse spre soarele blând, a cărui căldură le lipsea aşa de mult în timpul asprei ierni vieneze.           Sigmund întinse braţul şi puse mâna cu palma în sus în mijlocul mesei. Fata îşi lăsă uşor mâna într-a lui. Palma ei era răcoroasă, liniştită, cu pielea proaspătă şi umedă în încleştarea lui. Martha îl privi de aproape, drept în ochi, pentru prima oară. Deşi familiile lor se cunoşteau, ea şi cu Sigmund se întâlniseră pentru prima oară cu aproape două luni în urmă. Sigmund avea un nas puternic, cam osos, care-i domina figura, părul negru, des şi lucios, pieptănat într-o parte, spre urechea dreaptă. Purta bărbuţă şi mustaţă. Avea o frunte înaltă, ochi negri, mari, puţin saşii, care îi luminau faţa atrăgătoare.           — Vorbeşte-mi despre munca dumitale. Nu vreau să par indiscretă, dar nu ştiu despre dumneata decât că eşti tehnician preparator la laboratorul de fiziologie al profesorului Brücke.           — Da, eu prepar lamele pentru prelegerile profesorului. Îşi trase scaunul mai aproape şi picioarele acestuia scrâşniră pe pietriş. Să încep cu începutul sau cu sfârşitul?           — Cu începutul, aşa cum e firesc.           — Primii mei patru ani de studii medicale nu au fost străluciţi, cu excepţia perioadei în care, pe când aveam douăzeci de ani, profesorul meu de zoologie, Herr Carl Claus, m-a trimis de două ori la Triest, unde înfiinţaseră o staţiune experimentală de zoologie. Am lucrat atunci la structura gonadică a ţiparilor.           — Ce înseamnă „gonadic”?           Eli veni în pas rapid spre ei, strigând:           — Gata, e timpul să pornim înapoi! şi dispăru aproape imediat în umbra pădurii. Martha şi Sigmund îl urmară fără tragere de inimă, pornind pe poteca verde. Câteva clipe mai târziu dădură peste un copac căzut de-a curmezişul cărării. Sigmund o ajută să treacă peste trunchiul gros. Şi nu se putu abţine să nu observe că fata avea glezne zvelte, elegante. Drumul coti brusc, şi cei doi tineri se treziră într-o poiană înecată în soare, care lumina o prăpastie. Tăietorii de lemne stivuiau butucii cu precizie matematică în şiruri de o sută douăzeci de centimetri.           — Ce bine ar fi, murmură el, dacă am putea şi noi să ne aranjăm zilele şi rezultatele vieţii aşa cum îşi stivuiesc buştenii aceşti tăietori de lemne.           — Şi nu putem?           — Putem oare? Să fie posibil? Eu aşa cred, Martha. Cel puţin aşa sper. Este în firea mea să iubesc ordinea şi să fug de haos.           Merseră un timp în tăcere. Întrebările de mai înainte rămăseseră parcă suspendate deasupra lor. Dacă Sigmund refuza să-i răspundă, nu intenţiona să mai abordeze problema însă, dacă o trata ca pe o persoană egală în grad cu el, Martha avea să-şi dea seama că o judecase şi o găsise pe potriva lui. Sigmund începu să vorbească pe tonul calm, academic, pe care îl folosea atunci când mediciniştii mai tineri veneau la el la consultaţii.           — Dicţionarul defineşte gonada ca o „glandă sexuală nediferenţiată, care conţine şi ovulul şi spermatozoidul”. Sarcina mea era să localizez testiculele ţiparului. Numai un singur om, dr. Syrski, a găsit nişte vagi urme. Trebuia ca eu să confirm sau să infirm descoperirea lui.           Martha fu cât pe-aci să se împiedice când el rostise cuvântul „testicule”, dar se ţinu bine. Se întoarse spre el şi întrebă:           — Ce este aşa de important în localizarea testiculelor unui ţipar? Şi de ce n-au fost descoperite acum o mie de ani?           — Bună întrebare. Îşi strecură uşor braţul pe sub al ei. Numai că în sezonul de împerechere nu există nici o modalitate de a identifica organul masculin. Înainte să se împerecheze, ţiparii se duc în mare. Nimeni nu i-a prins niciodată asupra faptului. Până acum nu s-a găsit un ţipar mascul matur. Dar poate că lucrul acesta nu a interesat pe nimeni.           — Şi dumneata ai găsit ceea ce căutai?           — Aşa cred. Dr. Syrski a avut dreptate şi eu am contribuit la demonstrarea teoriei lui. Profesorul Claus a citit lucrarea mea la o întâlnire a Academiei de Ştiinţe şi a publicat-o după aceea în Buletinul Academiei. Asta a fost acum cinci ani. Nimeni nu mi-a contestat descoperirea.           În vocea lui se simţea o notă de mândrie, ca şi când cel mai bun lucru pe care ar fi putut să-l facă un om pe lumea aceasta ar fi fost să muncească conştiincios. Aprobarea care se citea în ochii ei îl îndemnă să continue. Se trezi că îşi expune convingerile intime cu naturaleţe, aşa cum nu mai comunicase niciodată cu o femeie, tânără sau vârstnică.           — Întreaga problemă depăşeşte aplicaţia practică a teoriei profesorului Claus cu privire la hermafroditismul la animale, deşi se pare că ţiparul ar intra în această categorie. Cercetarea ştiinţifică trebuie să se desfăşoare în afara moralei convenţionale. În ştiinţă, ignoranţa este dăunătoare şi cunoaşterea e benefică. Noi am apărut pe această lume cu mult timp în urmă – Charles Darwin sugerează că este vorba de câteva milioane de ani. La început nu ştiam nimic despre forţele care ne înconjurau. Dar în toate aceste milioane de ani, creierul omenesc a alungat puţin câte puţin ignoranţa, acumulând înţelepciune câştigată cu multă trudă. Aceasta este cea mai mare aventură a omenirii: să găsească ceva ce nu s-a mai ştiut sau nu s-a înţeles mai înainte. Nu fiecare cunoştinţă nouă trebuie neapărat să aibă o aplicabilitate în practică, cel puţin nu pe moment. Este o victorie suficientă dacă am descoperit ceva şi am reuşit să confirmăm acest lucru pe bază de documente, împrăştiind o părticică din întunericul care domnea acolo mai înainte.

Agonie si extaz (Michelangelo)de Irving Stone volumul 2 Cartea a şasea     „Uriaşul”       1   Soarele cald al începutului de vară florentină îi mângâia faţa în timp ce privea pe fereastră la casa cu turn, din piatră roşcată, a administratorului breslelor din oraş. Întors din Roma fără comenzi şi fără bani, trebui să îl trimită pe Argiento înapoi la ferma familiei lui de lângă Ferrara, iar el însuşi să se întoarcă în casa familiei. Totuşi stătea în cea mai bună cameră a apartamentului mare în care locuia acum familia Buonarroti, căci Lodovico făcuse câteva investiţii bune cu o parte din banii câştigaţi de Michelangelo la Roma. Cumpărase o casă mică în San Pietro Maggiore, folosise venitul adus de ea pentru a lămuri disputa pentru proprietatea familiei Buonarroti de lângă Santa Croce, apoi sporise veniturile familiei prin închirierea etajului acestei case situate pe renumita stradă Sfântul Proculus, nu departe de superbul palat de piatră al familiei Pazzi. Moartea Lucreziei îl îmbătrânise pe Lodovico. Faţa îi era mai trasă, obrajii supţi. Ca să compenseze această schimbare, îşi lăsă părul să crească până peste umeri. Aşa cum prezisese Jacopo Galli, nimic nu se alese din afacerea pe care Michelangelo spera să o pună pe roate pentru Buonarroto şi Giovansimone. În final, Buonarroto se stabili la magazinul de lână al familiei Strozzi de lângă Porta Rossa. Giovansimone era un tânăr delăsător, care îşi lua câte o slujbă de formă, pentru ca apoi să dispară câteva săptămâni. Sigismondo, care abia putea să scrie şi să citească, câştiga câţiva scuzi ca soldat plătit al Florenţei, în perioada ostilităţilor cu Pisa. Lionardo dispăruse, nimeni nu ştia în care mănăstire. Mătuşa Cassandra şi unchiul Francesco aveau şi ei grijile lor. Se îmbrăţişa cu Granacci pe care îl regăsise; erau amândoi bucuroşi să fie împreună. De curând, Granacci intrase în posesia primei jumătăţi a averii sale şi, după cum bârfea Jacopo de la bottega lui Ghirlandaio, ţinea o amantă într‑o vilă aflată pe dealurile de la Bellosguardo, după Porta Romana. Granacci încă mai lucra la Ghirlandaio, ajutându‑l pe David Ghirlandaio după moartea fratelui său Benedetto, şi, în schimb, putea folosi atelierul pentru propriile sale lucrări. Granacci răsfoi printre schiţele lui Michelangelo. — Gata de muncă, după câte văd. — Ca orice prăvălie serioasă din Florenţa. — Vreun client? — Niciunul. O să lucrez cu Soggi. Granacci râse. — Lui chiar îi merge bine. Tocmai a cumpărat un loc pentru a‑şi deschide o măcelărie în Piaţa Nouă. — Metoda Bertoldo, pentru a tăia viţei. Se îndreptară spre o osteria sub copaci, cotiră la stânga pe Via del Proconsolo, pe lângă frumoasa Biserică Badia, apoi prin Borgo dei Greci, cu Palatul Serristori creat de Baccio d’Agnolo şi ieşiră pe Via dei Benei. Aici se găseau vechiul palat ghibelin Bardelli şi primul dintre palatele lui Alberti, cu o curte plină de coloane şi capiteluri create de Giuliano da Sangallo. Florenţa îi vorbea. Pietrele îi vorbeau. Le simţea caracterul, varietatea structurilor, puterea straturilor suprapuse. Cât de minunat era să fie din nou acolo unde pietra serena era folosită pentru construcţii. Pentru unii, piatra era moartă. Aceştia ziceau „ca de piatră” sau „rece ca piatra”. Pentru el, în timp ce îşi trecea degetele peste ea, piatra era substanţa cea mai vie din lume, cu ritmurile ei, simţitoare şi docilă, caldă, colorată, vibrantă. Era îndrăgostit de piatră. Birtul se afla pe Lungarno, într‑o grădină umbrită de smochini. Proprietarul, care era şi bucătar, coborî până la râu, trase din apă un coş de funie, şterse cu şorţul o sticlă de Trebbiano şi o deschise la masă. Băură pentru întoarcerea lui Michelangelo. Într‑o altă zi, urcă dealurile cunoscute de la Settignano pentru a‑i vedea pe membrii familiei Topolino şi află că Bruno şi Enrico se căsătoriseră. Fiecare adăugase câte o cameră de piatră pe laturile îndepărtate ale casei familiei. Erau deja cinci nepoţi şi ambele soţii erau din nou însărcinate. Spuse: — Familia Topolino o să ajungă să monopolizeze cioplitul de pietra serena în Florenţa, dacă o să tot continuaţi în ritmul ăsta. — O să ne străduim, spuse Bruno. Mama adăugă: — Prietena ta, Contessina de Medici, a născut încă un fiu, după ce i‑a murit fiica. Auzise deja că Contessina fusese izgonită din Florenţa şi trăia în exil împreună cu soţul şi fiul său într‑o casă ţărănească, pe panta nordică din Fiesole; locuinţa şi averea lor fuseseră confiscate atunci când socrul ei, Niccolo Ridolfi, a fost spânzurat pentru participarea la o conspiraţie ce urma să răstoarne republica şi să îl aducă înapoi pe Piero ca rege al Florenţei. Sentimentele lui pentru Contessina nu se schimbaseră, chiar dacă trecuseră ani de când se întâlniseră ultima oară. Nu se simţise bine‑venit la Palatul Ridolfi, aşa că nu se dusese în vizită niciodată. Cum putea deci să meargă acum, după întoarcerea de la Roma, când ea trăia în sărăcie? Orice vizită, acum că erau urmăriţi de nenoroc, putea fi considerată un semn de milă. Oraşul însuşi trecuse prin multe schimbări vizibile în ultimii cinci ani cât fusese plecat. Mergând prin Piazza della Signoria, oamenii îşi plecau ruşinaţi fruntea când treceau pe lângă locul unde fusese ars trupul lui Savonarola. Îşi înăbuşeau în acelaşi timp conştiinţa cu o mulţime de activităţi, încercând să înlocuiască ceea ce distrusese Savonarola, cheltuind sume mari la aurari şi argintari, la bijutieri, croitori, pentru broderii sau mozaicuri de lemn şi teracotă, la artizanii de instrumente muzicale sau decoratorii de manuscrise. Piero Soderini, care fusese pregătit de Lorenzo de Medici pentru o carieră strălucită în politică şi pe care Michelangelo îl întâlnise adesea la palat, era acum conducătorul republicii florentine, deţinând funcţia de gonfaloniere sau primar‑guvernator al Florenţei şi al oraşului‑stat. Pentru prima dată de la începutul luptei crâncene dintre Lorenzo şi Savonarola se reuşise să se stabilească armonia între facţiunile florentine. Artiştii florentini care părăsiseră oraşul se întorceau acum din Milano, Veneţia, din Portugalia sau Paris simţind aerul proaspăt al schimbării. Printre ei erau Piero di Cosimo, Filippino Lippi, Andrea Sansovino, Benedetto da Rovezzano, Leonardo da Vinci, Benedetto Buglioni. Aceia a căror activitate fusese oprită de influenţa şi de puterea lui Savonarola lucrau acum din nou: Botticelli, Poliamolo (arhitectul supranumit Il Cronaca, cronicarul), Rosselli, Lorenzo di Credi, Baccio da Montelupo – măscăriciul şi purtătorul de bârfe de la grădina de sculptură Medici. Ei fondară Clubul Cazanului, unde – cu toate că membrii permanenţi erau doar doisprezece – fiecăruia îi era permis să aducă patru invitaţi la agapa lunară ce avea loc în atelierul enorm de sculptură al lui Rustici. Şi Granacci era membru. Îl invită pe Michelangelo să îl însoţească. Acesta refuză, preferând să aştepte până când obţinea o nouă comandă.   Lunile care au trecut de la întoarcerea lui nu îi oferiră niciun motiv de satisfacţie. Plecase spre Roma un flăcăiandru şi se întorsese un bărbat în toată firea, gata să sculpteze munţi de marmură. Dar în timp ce privea „Madona cu pruncul” şi „Centaurii”, pe care le fixă pe un perete în camera ce îi servea drept dormitor, dar şi atelier, se gândea nefericit că pentru Florenţa era ca şi cum el nu ar fi sculptat niciodată „Bacchus” şi „Pietà”. Jacopo Galli încă se ocupa de interesele lui la Roma: fraţii Mouscron din Bruges, care importau textile din Anglia la Roma, văzură „Pietà” şi erau interesaţi de o „Madona cu pruncul”. Galli era de părere că putea obţine un contract excelent la următoarea vizită la Roma a fraţilor Mouscron. De asemenea, îl recomandă pe Michelangelo cardinalului Piccolomini, pentru a sculpta statuile necesare completării altarului familiei, care aducea un tribut unchiului cardinalului, Papa Pius al II‑lea, în catedrala din Siena. — Dacă nu ar fi Galli, aş rămâne fără lucru, murmură el. Iarba creşte şi calul moare de foame. Imediat după întoarcerea sa se dusese la atelierul din spatele Domului pentru a studia blocul Duccio, înalt de cinci metri şi jumătate, numit de unii „şubred” sau „subţiat”, pentru a căuta idei în interiorul acestuia, probându‑l şi spunându‑i din nou lui Beppe: — Il marmo è sano[1]. Seara citea la lumina lumânării din Dante şi din Vechiul Testament, căutând o tonalitate şi o temă eroică. Apoi află că membrii Breslei Lânarilor şi Consiliul lucrărilor catedralei nu reuşiră să se decidă asupra meşterului care să sculpteze blocul uriaş. Cu atât mai bine, gândi Michelangelo, căci află că mulţi erau de părere că această lucrare trebuia încredinţată lui Leonardo da Vinci, întors recent în Florenţa, care devenise faimos pentru uriaşa lui statuie ecvestră ce‑l înfăţişa pe contele Sforza, şi pentru pictura lui „Cina cea de Taină”, din sala de mese a Mânăstirii Santa Maria delle Grazie din Milano. Michelangelo nu îl întâlnise niciodată pe Leonardo, care abandonase Florenţa pentru Milano în urmă cu optsprezece ani, după ce fusese achitat în legătură cu acuzaţiile cu privire la moravurile sale. Dar artiştii florentini spuneau că e cel mai bun desenator din Italia. Întărâtat, curios, Michelangelo se dusese la Santissima Annunziata pentru a vedea cartonul expus acolo pentru „Madona şi pruncul” şi „Sfânta Ana”. Stătea în faţa cartonului cu inima bătându‑i ca un ciocan. Nu mai întâlnise niciodată asemenea forţă şi autenticitate a desenului, cu chipurile exprimând adevăruri puternice, decât în propriile lucrări. Găsi într‑o mapă lăsată pe o bancă o schiţă a unui nud de bărbat văzut din spate, cu braţele şi picioarele întinse. Nimeni nu mai prezentase un trup masculin în acest fel, atât de profund viu şi convingător. Era încredinţat că şi Leonardo făcuse disecţii! Aşeză o bancă în faţa celor trei figuri şi începu să le copieze, apoi părăsi biserica mai liniştit. Dacă această comandă era acordată lui Leonardo de către consiliu, putea oare cineva să conteste decizia? Putea oare el, cu doar câteva zvonuri despre „Bacchus” şi „Pietà” abia începând să sosească dinspre nord, să îşi dovedească valoarea? Dar Leonardo refuză comanda. El dispreţuia sculptura în marmură şi o considera ca fiind o artă inferioară, bună numai pentru meşteşugari. Michelangelo primi vestea foarte tulburat. Era bucuros că blocul Duccio era „liber”, iar Leonardo da Vinci nu mai concura, dar se simţea jignit de această declaraţie ofensatoare, care fu preluată şi repetată de toată Florenţa. Într‑o dimineaţă se trezi înaintea zorilor, se îmbrăcă în grabă şi alergă pe Via del Proconsolo, acum pustie, spre atelierul Domului, şi se opri lângă coloana Duccio. Razele răsăritului străbăteau marmura în diagonală, proiectându‑i umbra în sus pe toată lungimea de cinci metri şi jumătate a coloanei, mărindu‑i silueta şi transformând blocul într‑un uriaş. Îşi ţinu respiraţia şi se gândi la David, a cărui poveste o cunoştea din Biblie.   [1] Marmura e sănătoasă (lb. italiană).

Agonie si extaz (Michelangelo) de Irving Stone volumul 1 Cartea întâi:                                                   Atelierul     1   Stătea în faţa oglinzii din dormitorul de la etaj şi îşi schiţa obrajii sfrijiţi cu pomeţii înalţi, fruntea lată şi urechile dispuse prea înspre spatele capului, cu părul întunecat cu o claie de cârlionţi, şi ochii de culoarea chihlimbarului, foarte depărtaţi unul de celălalt. „Nu sunt creat prea bine, îşi spuse băiatul de treisprezece ani. Capul meu nu este bine proporţionat, căci fruntea îmi domină gura şi bărbia. Cineva ar fi trebuit să folosească firul cu plumb.” Îşi mişcă uşor corpul vânos, cu mare atenţie, ca să nu‑i trezească pe cei patru fraţi care dormeau în jurul lui, apoi îşi ciuli urechile ca să audă fluieratul prietenului său Granacci, dinspre Via dell’Anguillara. Cu mişcări rapide ale creionului a început să‑şi retraseze chipul, lărgind ovalul ochilor, rotunjind fruntea, lăţind obrajii înguşti, făcând buzele mai pline, bărbia mai mare. „Gata, acum arăt mai bine. Păcat că o faţă nu poate fi redesenată înainte de a fi creată ca planurile pentru faţada Domului.” Trilul unei păsări a ajuns în cameră prin fereastra înaltă de trei metri, pe care o deschisese în aerul rece al dimineţii. Şi‑a ascuns hârtia de desen sub perna de la capul patului şi a coborât fără zgomot în stradă, pe scara în spirală, făcută din piatră. Prietenul lui Francesco Granacci era un tânăr de nouăsprezece ani, mai înalt cu un cap decât el, cu părul blond şi ochii ageri, albaştri. Ani în şir, Granacci i‑a furnizat materiale pentru desen şi refugiu în casa părinţilor lui vizavi de Via dei Bentaccordi, precum şi schiţe împrumutate pe furiş din atelierul lui Ghirlandaio. Chiar dacă era fiul unei familii înstărite, Granacci a fost înscris ucenic în atelierul lui Filippino Lippi la zece ani, la treisprezece ani a pozat pentru figura centrală a tânărului înviat din pictura „Sfântul Petru înviind pe nepotul împăratului” din mănăstirea carmeliţilor, pe care Masaccio a lăsat‑o neterminată, iar acum era ucenicul lui Ghirlandaio. Granacci nu‑şi lua în serios propria pictură, dar avea un ochi ascuţit pentru talentul altora. — Şi chiar vii cu mine de data asta?, a întrebat Granacci entuziasmat. — Acesta‑i cadoul pe care mi‑l fac de ziua mea. — Bine. Îl luă pe tânărul său prieten de braţ, conducându‑l pe Via dei Bentaccordi, ce fusese construită pe latura ovală a vechiului Colosseum roman, pe lângă zidurile închisorii Stinche. — Ţine minte ce ţi‑am spus despre Domenico Ghirlandaio! Sunt ucenicul lui de cinci ani deja şi îl cunosc bine. Fii umil. Îi place ca ucenicii lui să îl adore. Au cotit îndată pe Via Ghibellina, chiar lângă Poarta Ghibellina, cea care marca hotarul celui de‑al doilea zid de piatră al oraşului. Au trecut pe lângă superbul Palat Bargello, cu grădina plină de culoare a guvernatorului, la stânga lor, şi apoi, după ce au cotit la dreapta pe strada Proconsulului, au mers pe lângă Palatul Pazzi. Băiatul şi‑a trecut visător mâna peste zidul lui, cu blocurile‑i de piatră brută. — Hai să ne grăbim, l‑a zorit Granacci. Acum e cel mai bun moment al zilei pentru Ghirlandaio, înainte să înceapă să deseneze. Tinerii au trecut cu paşi grăbiţi pe străzile înguste, mergând pe strada Fierului Vechi, cu palatele‑i de piatră şi scările exterioare ce duceau spre apartamentele de la etaj. Au traversat pe Via dei Corso şi au zărit pe partea dreaptă, printr‑o crăpătură în Via dei Tedaldini, un fragment al Domului, acoperit cu ţigle roşii, şi după încă o casă, spre stânga, Palatul Senioriei, cu arcadele sale, cu ferestrele şi crenelurile de piatră roşiatică ale turnului ce se ridicau pe cerul florentin în albastrul palid al răsăritului. Ca să ajungă la atelierul lui Ghirlandaio au trebuit să treacă prin Piaţa Veche, unde, atârnaţi pe tarabele măcelarilor, erau expuşi viţei despicaţi de‑a lungul şirei spinării. De aici nu mai rămâneau decât câţiva paşi pe strada Pictorilor, până la colţ cu Via dei Tavolini, unde se vedea uşa deschisă a atelierului lui Ghirlandaio. Michelangelo s‑a oprit un moment să privească statuia de marmură a Sfântului Marcu, a lui Donatello, în nişa bisericii Orsanmichele. — Sculptura e cea mai nobilă artă!, a exclamat el, cu vocea plină de emoţie. Granacci a rămas surprins că prietenul lui i‑a ascuns de‑a lungul a doi ani de prietenie admiraţia sa pentru sculptură. — Nu sunt de acord cu tine, a adăugat el liniştit. Dar nu te mai holba, avem treabă de făcut. Băiatul a tras adânc aer în piept. Apoi păşiră împreună în atelierul lui Ghirlandaio.   2   Atelierul era o cameră cu tavanul înalt, în care plutea un miros înţepător de vopsea şi cărbune. În mijloc se afla o masă de scânduri nerindeluite, puse pe capre din lemn, în jurul căreia stăteau ghemuiţi pe bănci şase ucenici somnoroşi. Într‑un colţ, un bărbat măcina culori într‑un mojar, iar de‑a lungul peretelui erau sprijinite cartoane colorate cu fresce terminate deja de maestru, „Cina cea de Taină” a Bisericii Ognissanti şi „Chemarea primilor apostoli”, pentru Capela Sixtină din Roma. În spate, într‑un colţ ferit, pe o platformă ridicată, stătea un bărbat de aproape patruzeci de ani, a cărui masă de lucru era singurul loc ordonat din atelier, cu rânduri îngrijite de peniţe, pensule, caiete de schiţe, foarfece şi alte instrumente atârnate de cârlige, iar în spatele lui, pe rafturi, erau volume de manuscrise ornamentate. Granacci se opri în faţa mesei maestrului său. — Signor[1] Ghirlandaio, acesta este Michelangelo, cel despre care v‑am spus. Michelangelo s‑a simţit ţintuit de ochii vestiţi pentru că putem vedea şi memora dintr‑o privire mai mult decât ochii oricărui alt artist din Italia. Dar şi băiatul şi‑a folosit ochii ca pe nişte peniţe de argint, desenând pentru un portofoliu imaginar pe artistul care stătea deasupra lui într‑o haină azurie, cu o pelerină roşie peste umeri ca să‑l protejeze de frigul lui martie, cu o tichie roşie. Avea faţa delicată cu buze pline, purpurii, obrajii traşi, părul negru abundent, cu cărare pe mijloc, purtat până la umeri, cu degetele lungi şi suple ale mâinii drepte strânse în jurul gâtului. Tânărul Michelangelo şi‑a adus aminte de Granacci povestindu‑i exclamaţia lui Ghirlandaio de‑acum câteva zile: — Acum că am început să înţeleg această artă, ce păcat că nu pot avea toate zidurile Florenţei, să le acopăr cu fresce. — Cine este tatăl tău?, a întrebat Ghirlandaio. — Lodovico di Lionardo Buonarroti‑Simoni. — Am auzit de el. Câţi ani ai? — Treisprezece. — Aici începem cu ucenicii la zece ani. Ce ai făcut în ultimii trei ani? — Mi‑am pierdut timpul la şcoala lui Francesco da Urbino, studiind latina şi greaca. Un freamăt abia perceptibil al buzelor întunecate ca vinul ale lui Ghirlandaio arăta că‑i place răspunsul. — Poţi să desenezi? — Pot să învăţ. Granacci, vrând să‑şi ajute prietenul, dar neputând să dezvăluie că‑i împrumutase lui Michelangelo schiţe din atelierul lui Ghirlandaio ca să le copieze, se grăbi să spună: — Are mână bună. A desenat pe pereţii casei din Settignano a tatălui său. Unul, un satir… — A, un muralist, remarcă glumeţ Ghirlandaio. Mi‑am mai găsit un rival acum, la bătrâneţe. Michelangelo era atât de concentrat, încât îl luă în serios pe Ghirlandaio. — N‑am încercat niciodată culorile. Nu e stilul meu. Ghirlandaio a rămas surprins de răspuns, dar se strădui să nu o arate: — Văd că nu‑ţi lipseşte modestia. N‑o să‑mi devii rival, nu pentru că n‑ai avea talent, ci pentru că nu‑ţi pasă de culori. Michelangelo simţi, mai degrabă decât să audă, în spatele său, vaietul lui Granacci. — Nu la asta m‑am referit. — Eşti mic pentru treisprezece ani. Arăţi prea fragil pentru munca grea a acestui atelier. — N‑ai nevoie de muşchi puternici ca să desenezi. Băiatul îşi dădu seama că a fost momit să spună ce nu trebuia şi că, pe lângă asta, mai şi ridicase tonul. Ucenicii şi‑au ridicat privirile la auzul acestor vorbe. După câteva clipe, buna dispoziţie a lui Ghirlandaio se făcu din nou simţită. — Prea bine, dac‑ar fi să schiţezi ceva pentru mine, ce anume ai desena? Ochii lui Michelangelo se plimbară peste atelier, adunând impresii aşa cum adună tinerii struguri la culesul viilor. — De ce nu chiar atelierul? Ghirlandaio a râs scurt, dispreţuitor, ca şi cum ar fi fost salvat dintr‑o situaţie stânjenitoare. — Granacci, dă‑i lui Buonarroti hârtie şi cărbune.   [1] Domnule (lb. italiană).