Anne Holt

Doamna Presedinta de Anne Holt Vik & Stubo partea a 3-a Joi, 20 ianuarie 2005 1. Am scăpat*[1]. O clipă, gândul acesta o făcu să șovăie. Bătrânul din fața ei își încruntă sprâncenele. În frigul iernii, chipul lui devastat de boală căpătase deja o paloare albăstruie. Helen Lardahl Bentley își trase sufletul și repetă, în sfârșit, cuvintele pe care le ceruse tipul: — Jur solemn*… Trei generații de Lardahli pioși făcuseră ca textul Bibliei tricentenare legate în piele să devină ilizibil. Bine disimulată în spațiile fațadei luterane a reușitei à l’américaine, Helen Lardahl Bentley nu era mai puțin sceptică. Iată de ce prefera să-și depună jurământul ținând mâna pe ceva în care credea cu tărie de nezdruncinat: istoria familiei sale. — … că îmi voi îndeplini, cu credință*… Încercă să-și împlânte privirea în cea a bărbatului. Voia să-l privească pe Chief Justice* așa cum o privea și pe ea toată lumea; mulțimea imensă, care dârdâia sub soarele iernatic, și manifestanții, care se aflau prea departe pentru a fi auziți de la tribună, dar care aveau să strige TRAITER, TRAITER, ritmat și agresiv – știa asta –, până când cuvintele aveau să le fie înăbușite în spatele ușilor de oțel ale vehiculelor speciale instalate de poliție mai devreme, în cursul dimineții. — … misiunea de președinte al Statelor Unite*… Ochii întregii lumi erau îndreptați spre Helen Lardahl Bentley. Acum o priveau cu ură sau cu admirație, cu scepticism sau curiozitate, ori poate cu cea mai mare indiferență, în unele dintre cele mai liniștite regiuni de pe glob. În timpul acestor secunde care nu se mai terminau, sub focul încrucișat al sutelor de camere de televiziune, ea era punctul central al lumii și nu trebuia, n-avea să se gândească la acest lucru. Nu în acel moment și niciodată după aceea. Își apăsă puțin mai tare mâna pe Biblie și își ridică imperceptibil bărbia. — … și că voi ocroti, proteja și apăra cu toate puterile mele Constituția Statelor Unite*. Mulțimea scoase strigăte de bucurie. Manifestanții fuseseră evacuați. Ocupanții tribunei de onoare îi zâmbiră și o felicitară, unii cu căldură, alții rezervați. Prieteni și critici, colegi, rude și câțiva adversari care nu-i doriseră niciodată decât răul, toți articulau cuvintele, fără zgomot sau într-o hărmălaie veselă: — Felicitări !* Ea simți din nou suflul unei angoase refulate de mai bine de douăzeci de ani. În acel moment, la numai câteva secunde după oficializarea mandatului său ca al patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite ale Americii, Helen Lardahl își îndreptă spatele, își trecu o mână hotărâtă prin păr, în timp ce contempla mulțimea, și se hotărî o dată pentru totdeauna: Am terminat cu asta. A venit timpul să uit.* 2. Tablourile nu erau cu adevărat frumoase. Cel mai mult se îndoia de ăsta. Îi dădea amețeală. Aplecându-se până lângă pânză, văzu că valurile galbene cu tentă portocalie, așternute de penel, prezentau niște striații ca o infinitate de riduri minuscule, asemenea unei baligi de cămilă uscate în bătaia soarelui. Îi veni să-și treacă degetul peste gura căscată a personajului principal. Dar se abținu. Tabloul avusese, și așa, destul de suferit în timpul transportului. Balustrada din dreapta personajului șocat era zdrențuită și fâlfâia prin aer. Era exclus să poată recondiționa o ruptură atât de mare. Ar fi fost necesară o expertiză. Pentru ca tablourile să fie puse acum pe perete într-unul din palatele cele mai modeste, de lângă Riyad, ale lui Abdallah al-Rahman trebuia, mai ales, ca tipul să depună eforturi constante spre a evita, pe cât posibil, experții. Era nebun după arta simplă. Nu înțelesese niciodată ce interes avusese să se folosească de o drujbă acolo unde un cuțit banal putea face o treabă la fel de bună. Între un muzeu prost păzit, din capitala norvegiană, și o sală de sport fără ferestre, din Arabia Saudită, tablourile fuseseră furate și transportate de niște pungași mărunți, care habar n-aveau cine este el și care, după toate probabilitățile, aveau să sfârșească într-o închisoare din țările lor de baștină, fără să poată spune vreodată ceva coerent despre destinația tablourilor. Abdallah al-Rahman prefera personajul feminin. Dar și el avea o latură respingătoare. Chiar și după mai bine de șaisprezece ani petrecuți în Vest, dintre care zece în școli prestigioase din Anglia și Statele Unite, se simțea dezgustat văzând acest piept dezgolit și vulgaritatea cu care femeia, pe cât de indiferentă, pe atât de dezmățată, se oferea privirilor. Își întoarse ochii. N-avea pe el nimic, cu excepția unor bermude largi, de un alb imaculat. Fără să se încalțe, se urcă pe home trainer și apucă telecomanda. Banda de alergare acceleră. Din boxele care flancau uriașul ecran al televizorului fixat pe peretele opus ieșiră sunete. — … voi proteja și apăra constituția Statelor Unite*. Era greu de înțeles. Când Helen Lardahl Bentley încă nu ajunsese decât senatoare, fusese impresionat de curajul ei. După ce ieșise a treia din promoția ei, de la prestigiosul colegiu Vasar, mioapa și grăsulia Helen Lardahl continuase cu un doctorat la Harvard. Făcuse un mariaj avantajos și, chiar mai înainte de-a împlini patruzeci de ani, ajunsese asociată într-un cabinet de avocatură considerat al șaselea dintre cele mai mari din SUA, ceea ce era o dovadă a extraordinarei sale competențe, alături de o bună doză de cinism și de finețe. În plus, slăbise, se făcuse blondă și se descotorosise de ochelari. Nu era rău nici asta. Dar să se prezinte la alegerile prezidențiale era chiar din cale-afară. Acum era aleasă, consfințită, pusă în funcție. Abdallah al-Rahman zâmbi și mări, cu o simplă apăsare de buton, viteza home trainerului. Pielea dură de pe tălpi i se încinsese pe covorul de cauciuc. Mai mări puțin viteza pentru a atinge pragul durerii. — Incredibil*, gemu, în americana lui perfectă, sigur că nimeni din lume nu-l putea auzi prin pereții cu o grosime de peste un metru și cu o ușă triplu izolată. Ea crede că a scăpat! 3. — Un moment măreț, constată Inger Johanne Vik, unindu-și mâinile, ca și cum ar fi fost obligată să se roage pentru noua președintă a Statelor Unite. Femeia din scaunul cu rotile zâmbi, dar nu scoase niciun cuvânt. — Să nu-mi mai spună mie nimeni că lumea nu progresează, continuă Inger Johanne. După o serie de patruzeci și trei de președinți… o președintă! — … misiunea de președinte al Statelor Unite*. — Trebuie să fii de acord că e o chestie serioasă, insistă Inger Johanne, privind din nou spre ecran. De fapt, eu credeam că ar fi ales mai repede un afro-american, până să poată accepta o femeie. — Data viitoare o să fie Condoleezza Rice, răspunse cealaltă. Două dintr-o lovitură. Nu era o problemă de progres, negru sau roșu, bărbat sau femeie: funcția de președinte al Americii era făcută pentru bărbați, indiferent de pigmentația sau de organele lor genitale. — Pe Bentley nu feminitatea a condus-o acolo unde este, declară ea rar, aproape cu nepăsare. Și este clar că nici culoarea pielii lui Rice. În patru ani, ele se vor asocia. Chestia asta n-o să fie prea măgulitoare nici pentru minorități, nici pentru femei. — Totuși, a fost foarte… — Ceea ce impresionează la femeile astea nu e feminitatea sau prezența unor sclavi printre strămoși. Evident că se folosesc cât pot de mult de chestia asta. Dar cel mai impresionant este… Făcu o grimasă și încercă să se îndrepte în scaunul ei cu rotile. — Ai vreo problemă? dori să știe Inger Johanne. — Oh, nu. Cel mai impresionant este că… Femeia se ridică, sprijinindu-se de brațele fotoliului și reuși să-și apropie puțin trunchiul de spătar. După care, cu un gest detașat, își aranjă din nou puloverul pe piept. — … ele trebuie să fi luat hotărârea asta al naibii de timpuriu, conchise ea în cele din urmă. — Care hotărâre? — Să muncească atât de dur. Să fie atât de sârguincioase. Să nu facă niciodată nimic greșit. Să evite să calce în străchini. Să nu fie prinse niciodată, niciodată în flagrant delict. În realitate, este absolut de neînțeles. — Dar ele au… întotdeauna… ceva… chiar și prea-cucernicul George W. se săturase de… Deodată, femeia din scaunul cu rotile zâmbi și întoarse capul spre ușa salonului. O fetiță de vreun an și jumătate le privea, cu un aer vinovat, prin crăpătura ușii. Femeia întinse o mână. — Vino aici, scumpo. Ar trebui să dormi. — Se dă jos singură din pătuțul cu plasă? întrebă Inger Johanne. — Probabil că o fi adormit în patul nostru. Vino, Ida! Copila traversă încăperea, pășind șovăielnic, și se lăsă luată în brațe și pusă pe genunchi. Bucle negre ca abanosul îi înconjurau obrajii bucălați, dar ochii îi erau de un albastru glacial, cu un cerc ciudat și întunecat care îi mărginea irisul. Fetița zâmbi reținut, recunoscând-o pe vizitatoare, și se așeză ceva mai confortabil. — E bizar, îți seamănă, constată Inger Johanne, aplecându-se ca să atingă cu degetul mânuțele dolofane ale micuței. — Doar la ochi. Culoarea. Oamenii se lasă întotdeauna păcăliți de culori. Ale ochilor. Între ele se așternu din nou liniștea. La Washington D.C., respirația oamenilor părea un abur cenușiu în lumina țipătoare a lui ianuarie. Gărzile îl ajutară pe Chief Justice să se retragă; în timp ce era scos cu infinite precauții, spinarea lui semăna cu a unui vrăjitor. Președinta nou-aleasă stătea în capul gol și zâmbea cu toți dinții, strângându-și pe lângă ea mantoul roz pal. La Oslo, întunericul ce se lăsa dincolo de ferestrele din Krusesgate devenea tot mai adânc. Nu ningea, străzile erau ude. În salonul spațios a intrat o făptură ciudată. Șchiopăta urât, de un picior, ca o caricatură a personajului negativ dintr-un film de altădată. Părul îi era tuns scurt, iar firele lui subțiri o luau care încotro. Picioarele îi păreau desenate dintr-o trăsătură de creion, între poalele unui șorț și o pereche de papuci ecosez. — ’titica trebuia să doarmă de multă vreme, bombăni ea, fără să-și piardă vremea cu saluturile. În casa asta nu-i chip să faci ordine. Trebuia să doarmă în patul ei, am mai spus-o de mii de ori până acum. Hai, vino, prințesa mea.   [1] În versiunea originală, toate frazele scrise cu caractere italice și urmate de un asterisc sunt în limba engleză. Pentru a facilita lectura, editura a optat pentru traducerea lor în text. (n.t.).

Fericiti cei insetati de Anne Holt seria Hanne Wilhelmsen partea a 2-a Duminică, 9 mai Era atât de devreme, încât nici diavolul nu-și încălțase încă potcoavele ca să umble prin lume. La apus, cerul etala acea culoare intensă cu care numai un cer scandinav, primăvara, e binecuvântat – albastru-regal la orizont și mai deschis spre meridian, înainte de a se dizolva într-un roz ca puful de eider, acolo unde soarele încă lenevea la răsărit. Aerul era înviorător, netulburat de ivirea zorilor, cu acea uluitoare transparență pe care o au diminețile însorite de primăvară la aproape șaizeci de grade latitudine nordică. Deși temperatura rămânea în cifre unice, totul sugera că avea să fie o altă zi călduroasă de mai în Oslo. Inspectoarea de poliție Hanne Wilhelmsen nu se gândea la vreme. Stătea complet nemișcată, întrebându-se ce ar trebui să facă. Era sânge peste tot. Pe podea. Pe pereți. Chiar și pe tavan, în stropi negri care semănau cu desenele abstracte din testele acelea psihologice. Își lăsă capul într-o parte și studie o pată aflată drept deasupra ei. Arăta ca un taur purpuriu cu trei coarne și cu picioarele din spate diforme. Stătea nemișcată – un semn de indecizie, dar și un indiciu al fricii sale de a nu aluneca pe podeaua năclăită. — Nu atinge! avertiză ea brusc când un coleg mai tânăr, care avea părul de aceeași culoare cu a sângelui, dădu să pună degetul pe unul din pereți. O crăpătură îngustă din acoperișul gata să se prăbușească arunca o rază de lumină prăfoasă pe peretele din fund, unde sângele era împroșcat atât de abundent, încât arăta mai puțin ca un desen, cât ca o înspăimântătoare încercare de zugrăvire. — Hai afară, ordonă ea. Hanne oftă, dar se abținu să comenteze despre urmele de tălpi pe care polițistul fără experiență le împrăștiase în jur, pe podea, pe arii largi. — Și încearcă să calci pe propriile-ți urme când ieși. Două minute mai târziu, și ea făcu același lucru, mergând cu spatele, șovăielnic. Continuă să stea în prag, după ce îl trimisese pe ofițer după o lanternă. — Eu venisem doar să fac un pipi, șuieră omul care sunase ca să raporteze. Ascultător, rămăsese să aștepte afară, lângă șopron. Acum țopăia în loc, atât de agitat, încât Hanne Wilhelmsen bănui că nu izbutise să-și ducă misiunea la îndeplinire, în urmă cu o oră. — Toaleta e acolo, zise el, chiar inutil. Puternicul iz dinspre una dintre prea multele toalete în aer liber rămase în Oslo tăia duhoarea dulceagă, îngrețoșătoare, de sânge. Ușa marcată cu o inimă era imediat alături. — Ei bine, du-te la toaletă, îl încurajă ea pe un ton prietenos, dar el n-o auzi. — Eu venisem doar să fac un pipi, știți, dar apoi am văzut că ușa aia era deschisă. Acum arăta spre șopronul de lemn, făcând un pas îndărăt, de parcă vreun animal oribil ar fi putut să-și scoată botul în orice clipă și să-i înfulece tot brațul. — De obicei e închisă. Nu încuiată, dar închisă. Ușa e atât de grea, încât stă deschisă de la sine. Nu vrem să se aciueze înăuntru câinii sau pisicile fără stăpân. Așa că avem grijă de treaba asta. Un mic zâmbet ciudat se răspândi pe fața lui grosolană. Hanne își dădu seama că oamenii se preocupau de lucruri, chiar și în cartierul ăsta; aveau reguli și păstrau ordinea, chiar dacă bătălia împotriva decăderii era pierdută. — Am locuit aici, în cvartalul ăsta, de când mă știu, continuă el, cu o undă de mândrie. Observ când lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie. Aruncă o privire spre tânăra frumoasă care nu semăna deloc cu polițiștii pe care îi văzuse el până atunci, așteptând un mic semn de încuviințare. — Bună treabă, îl lăudă ea. A fost grozav că ai telefonat ca să ne anunți. Când el zâmbi cu toată gura, Hanne fu surprinsă de cât de puțini dinți mai avea. Nu putea fi prea bătrân, în jur de cincizeci de ani. — Am fost complet îngrozit, înțelegeți. Tot sângele ăla… Clătină din cap. Fusese cumplit să se confrunte cu o priveliște atât de diabolică. Hanne putu să-și dea seama exact cum fusese. Colegul ei cu părul roșu se întorsese cu lanterna. Ținând-o strâns cu ambele mâini, Hanne Wilhelmsen îndreptă lumina, sistematic, dintr-o parte într-alta, pe pereți. Cercetă tavanul, cât se putea din prag, apoi plimbă lumina în zigzag pe podea. Încăperea era în întregime goală. Niciun lemn de foc, doar câteva surcele confirmând că șopronul fusese cândva folosit pentru scopul original, probabil cu mult timp în urmă. După ce raza lanternei lumină fiecare metru pătrat, ea îndrăzni să intre încă o dată în șopron, având grijă să calce pe vechile sale urme. Făcu semn spre colegul ei să nu vină după ea. În mijlocul încăperii de vreo cincisprezece metri pătrați, se lăsă pe vine. Raza lanternei se propti pe peretele opus, la vreun metru de podea. De la ușă observase ceva, probabil litere, mâzgălite cu sânge, greu de descifrat. Nu erau litere. Erau numere. Opt cifre, din câte putu ea desluși: 920433576. Cifra nouă era neclară și ar fi putut fi un 4. Cifra finală arăta ca un 6, dar nu era sigură. Poate că era de fapt un 8. Se ridică și se dădu iar înapoi, ieșind la lumina zilei, acum deplină. Auzi un plânset de sugar dinspre o fereastră deschisă de la etajul al doilea și se înfioră la gândul copiilor obligați să trăiască într-un astfel de cartier. Un pakistanez în uniformă de vatman ieși din clădirea de cărămidă, uitându-se băgăcios la ei pentru o clipă, înainte s-o șteargă grăbit de la intrare. După reflecțiile din ferestrele ultimului etaj, Hanne putu vedea că soarele se hotărâse să se ridice, în sfârșit. Păsările, cele mici și cenușii, care încă reușeau să-și ducă zilele în cele mai ascunse cotloane din centrul orașului, ciripeau fără convingere dintr-un mesteacăn pe jumătate uscat, care făcea o zadarnică încercare de a-și întinde brațele spre dârele de lumină ale dimineții. — Fir-aș al naibii, ce crimă oribilă trebuie să fi fost, comentă tânărul agent de poliție, scuipând, într-un inutil efort de a scăpa de izul de canal. Ceva cumplit trebuie să se fi petrecut aici. Părea bucuros la acest gând. — Da, într-adevăr, zise încet Hanne Wilhelmsen. Se poate să se fi întâmplat ceva serios aici. Dar, totodată… Se opri și se întoarse cu fața la colegul ei. — În momentul de față, asta nu e o crimă. Ca să fie, avem nevoie de o victimă. N-am văzut nicio urmă de așa ceva. Cel mult, e vandalism deliberat. Deși… Se uită din nou spre ușă. — Bineînțeles, ar putea ieși ceva la iveală. Ia legătura cu legiștii. E mai bine să fim asigurați. Se înfioră ușor. Asta mai mult din pricina propriilor speculații pe marginea a ceea ce tocmai văzuse, decât a aerului rece al dimineții. Strângându-și mai bine jacheta în jurul ei, îi mulțumi omului știrb încă o dată pentru că-i anunțase, apoi porni să străbată pe jos, singură, cei trei sute de metri până la sediul poliției din Oslo. Când trecu pe partea cealaltă a străzii, în bătaia soarelui, se făcu mai cald. Un tumult internațional de glasuri de femei, strigăte matinale în urdu, punjabi și arabă, reverberă pe după colțurile caselor. Un proprietar de chioșc își începea activitatea, pregătindu-și taraba de pe trotuar pentru o altă zi de muncă, deschizându-și întreaga prăvălie fără nicio considerație pentru practicanții religioși sau pentru regulamentele în privința orelor de deschidere. Fulgeră un zâmbet alb și prietenos către ea, întinzându-i o portocală și înălțându-și sprâncenele, întrebător. Hanne Wilhelmsen clătină din cap și îi zâmbi, la rândul ei. O ceată de puști de vreo paisprezece ani huruia pe trotuar trăgându-și cărucioarele albastre cu exemplarele din ziarul Aftenposten de distribuit. Două femei cu capetele acoperite cu voal se grăbeau, fiecare la destinația ei, cu ochii plecați. Când trecură pe lângă polițistă, o ocoliră într-un arc larg, neobișnuite să vadă femei albe atât de devreme, dimineața. Altminteri, cartierul era de-a dreptul pustiu. Pe o asemenea vreme, chiar și Tøyenul căpăta un aer împăciuitor, aproape agreabil. Cu siguranță făgăduia să fie o altă zi frumoasă.

Ura de Anne Holt Vik & Stubo partea a 4-a PARTEA ÎNTÂI Crăciun 2008 Copilul invizibil Era a douăzecea noapte de decembrie. Una dintre acele nopți de sâmbătă pline de promisiuni înșelătoare, alunecând încetișor către ultima duminică de advent. Oamenii hoinăreau prin baruri și restaurante, blestemând violentele căderi de zăpadă care atacaseră Oslo-ul pe neașteptate, de câteva ceasuri. Temperatura urcase la trei grade sub zero și tot ce mai rămăsese din atmosfera Crăciunului era o mâzgă cenușie, întinsă pe fâșiile de polei și prin bălțile de zăpadă topită. O fetiță stătea nemișcată, în picioarele goale, în mijlocul străzii Stortingsgaten. — Când nopțile-s tot mai lungi, cânta ea, și frigul le cuprinde… Purta o cămașă de noapte galben deschis, împodobită pe piept cu buburuze. Piciorușele care-i ieșeau de sub cămașa de noapte, afundându-se în zăpada moale, erau subțiri ca niște bețișoare chinezești. Copila, plăpândă și pe jumătate dezbrăcată, era atât de puțin potrivită cu tabloul urban în care ajunsese, încât nimeni nu o observase încă. Sezonul petrecerilor de dinaintea sărbătorilor de sfârșit de an atinsese apogeul și fiecare avea destule treburi de care să se ocupe. O puștoaică pe jumătate goală, fredonând în plină noapte pe una dintre străzile capitalei, devenea la fel de invizibilă ca unul dintre personajele din cărțile pe care fetița le avea acasă, unde animale fabuloase din Africa se ascundeau în desenul peisajelor norvegiene, încrustate în scoarța și în frunzele copacilor, aproape imposibil de remarcat, căci nu aparțineau mediului lor natural. — Și-atunci mămica șoricică zice… Toată lumea ieșise să se distreze, dar puțini reușeau să își atingă țelul. În fața magazinului de bijuterii Langgaard o femeie se uita lung la propria-i vomă, sprijinită de vitrina securizată. Un piure roșu închis de zmeură, pe jumătate digerat, se scurgea printre resturi de costiță și bucăți de carne, prin zăpada zemuită și nisipul antiderapant. De pe trotuarul celălalt, câțiva tineri îi strigau în bătaie de joc un soi de poezioare fără sens. Trăgeau după ei, totodată, prin fața Teatrului Național, un coleg care nu mai știa pe ce lume se află, fără să le mai pese că își pierduse un pantof. La ușa barurilor, în ger, dârdâiau grupuri de fumători. Un vânt sărat, sosit dinspre fiord, trecea pe străzi amestecându-se cu damfurile de tutun, alcool și parfum ieftin și grețos. Miros de noapte într-un mare oraș norvegian, înainte de Crăciun. Nimeni, însă, nu remarca fetița care cânta cu glas moale, exact între cele două linii sclipitoare ale tramvaiului. — … și mama șoricică… și mama șoricică… Se blocase. — … și mama șoricică… Tramvaiul 19 plecase în direcția Palatului Regal, din stația aflată la o sută de metri depărtare. Asemeni unei sănii grele, încărcat de oameni care nu prea știau unde se duc, își mărea încet viteza coborând panta domoală dinspre Hotelul Continental. Unii abia de mai știau ce-i cu ei. Dormeau. Alții aminteau cu voce împleticită despre existența unor baruri posibile, pe unde s-ar mai fi putut bea ceva, și despre nu știu care gagici cu care și-ar fi putut încerca norocul până să fie prea târziu. Câțiva își ațintiseră privirile în gol, spre căldura grea răspândită pe geamuri ca un soi de întuneric cenușiu și umed. La intrarea la Theatercafé, un bărbat își ridică ochii de la pantofii ajunși într-o stare mizerabilă, pe care și-i alesese pentru această seară gândindu-se că zăpada va mai zăbovi să apară. Picioarele îi erau ude leoarcă, iar dârele de sare aveau să fie foarte greu de șters, odată încălțămintea uscată. A fost cel dintâi care a observat copilul. A deschis gura pentru a-i striga să fie atentă. Până să tragă aer în piept, cineva îl împinse din spate, obligându-l să facă un efort considerabil pentru a se ține pe picioare. — Kristiane! Kristiane! O femeie îmbrăcată în costum popular se împiedică în fusta înfoiată. Din reflex, se agăță de bărbatul încălțat în pantofii Enzo Poli distruși. Acesta încă nu își recăpătase echilibrul, așa că se prăbușiră amândoi. — Kristiane, scânci femeia încercând să se ridice. Vatmanul apăsă pe claxon cu putere. Se pregătea să încheie o a doua tură epuizantă, când tocmai zărise fetița. Un urlet de metal frecându-se de metal se auzi până în depărtare când frânele încercară să facă tot ce puteau mai bine pe șinele ude și înghețate. — … și-atunci mama șoricică le zise copilașilor zburdalnici…, cânta Kristiane. Tramvaiul nu mai era decât la șase metri de copil, și încă nu își oprise înaintarea, când mama reuși să se ridice. O apucă la fugă pe stradă, cu fusta pe jumătate ruptă, își scrânti un picior, dar reuși să nu cadă, strigând încă o dată: — Kristiane! Mai târziu, aveau să susțină că bărbatul care țâșnise de nicăieri semăna cu Batman. Poate și din cauza mantalei sale largi. Fiindcă, în realitate, era scund și destul de gras, ba chiar și chel. Având în vedere că toți ochii erau întorși către copil și către mama sa pierdută de groază, nimeni nu îl observase pe bărbatul care se strecurase cu o siguranță remarcabilă prin fața tramvaiului ce făcea un zgomot asurzitor. Fără a se opri vreo clipă, luase fetița în brațe și trecuse în partea cealaltă. Abia ce ieșise dintre șine că tramvaiul se și oprise exact deasupra urmelor aproape invizibile ale copilului. O bucățică de bonetă, prinsă de tampoane, fâlfâia acum ușor în vânt. Orașul oftă ușurat. Nu se mai auzea nicio mașină. Râsetele și țipetele amuțiseră. La fel și clopotul tramvaiului. Nimeni nu mai scotea nicio vorbă, de parcă celor de față încă nu le venea să creadă că totul se terminase cu bine. Vatmanul încremenise pe scaunul lui, cu fața ascunsă în mâini, cu ochii larg deschiși. Până și mama fetiței părea că înlemnise la câțiva metri depărtare, cu hainele elegante sfâșiate, cu brațele atârnând. — … dacă nimeni nu pică-n capcană…, continua să cânte Kristiane fără a se uita la bărbatul care o ducea în brațe. Cineva începu să aplaude încet. I se alăturară și alții. Sunetul crescu și femeia în costum popular păru să se trezească. — Micuța mea! strigă alergând către fetiță, smulgând-o din brațele bărbatului și strângând-o la piept. Să nu mai faci niciodată așa ceva! Promite-i lui mami că nu o să mai faci niciodată, dar niciodată așa ceva! Inger Johanne Vik ridică un braț, fără a se gândi la ceva și fără a lăsa jos copilul. Figura bărbatului nu își schimbă expresia în momentul în care palma îi atinse obrazul cu putere. Fără a lua în seamă desenul roșu și arzător lăsat de degetele femeii, schiță un zâmbet, făcu lent o plecăciune adâncă de modă veche, îi întoarse spatele și dispăru. — … să fiți atenți, cânta micuța, cu toții vom sărbători-mpreună noul Crăciun! — I s-a-ntâmplat ceva? E bine? Un val de oameni în haine de gală ieșea de la Continental. Toți vorbeau în același timp, simțind că s-a întâmplat un lucru deosebit, dar prea puțini înțelegând și ce. Unii vorbeau despre un pieton lovit de tramvai, alții despre o tentativă de răpire a copilului, strania nepoțică a miresei. — Frumoasa mea, plângea mama. Să nu mai faci așa ceva. — Femeia murise, îi răspunse Kristiane. Mi-e frig. Mama porni către hotel cu pași șovăitori, ca să nu cadă. Mireasa o aștepta la ușă. Bustiera fără bretele era acoperită de paiete albe. Mătasea îi cădea în falduri grele peste șoldurile suple, până la picioarele încălțate într-o pereche de pantofi brodați cu perle de o albeață scânteietoare. Vedeta serii era cât se poate de frumoasă cu machiajul perfect. Coafura îi era nu mai puțin impecabilă decât la începutul festinului, cu câteva ore mai devreme. Nuanța umerilor dezgoliți ar fi putut sugera că își petrecuse călătoria de nuntă înaintea căsătoriei propriu-zise. Și nu părea să-i fie frig. — Cum se simte? își întrebă sora, zâmbind și mângâind obrazul nepoatei. — Tata, zâmbi și Kristiane. Tata măritată! Ce frumoasă ești! — Nu la fel s-ar putea spune despre mama ta, murmură mireasa. Doar Kristiane o auzi. Inger Johanne nu aruncă nici măcar o privire spre sora ei, ci înaintă cu pași grei în interiorul cald. Nu își dorea decât să urce în camera ei, să se bage cu fiica ei sub plapuma de puf, poate să-i facă o baie înainte, o baie fierbinte, fiindcă micuța ei era înghețată și trebuia să se încălzească. Se clătina și respira greu. Chiar dacă, la paisprezece ani, Kristiane abia dacă era ceva mai grea decât un copil de zece, mama ei nu o mai putea duce în brațe. Fusta bunadului, costumul tradițional norvegian, nu mai stătea deloc cum trebuie, așa că din doi în doi pași călca pe ea. Părul, prins în coadă suedeză, se desfăcuse. Ideea pieptănăturii venise din partea lui Yngvar și, destul de stresată în orele de dinaintea ceremoniei, se conformase. Câteva minute se simțise de parcă ar fi jucat rolul Brunhildei într-un spectacol dintre cele două războaie mondiale. Un bărbat voinic apăru în fugă de la primul etaj. — Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-n… E bine? Dar tu? Yngvar Stubø încercă să își prindă de mână soția. Aceasta îl dădu la o parte înnebunită de furie, cu dinții încleștați: — Ce idee cretină! Nu suntem decât la zece minute de casă, cu taxiul! Zece minute! — Ce e așa de cretin? Ce să fi… Lasă-mă s-o duc eu, Inger Johanne. Rochia ți s-a rupt toată și-ar fi mai… — Nu e nicio rochie! E un bunad! O fustă! Și-a fost ideea ta! Și coafura asta îngrozitoare, și hotelul ăsta și s-o luăm și pe Kristiane! Putea să fi murit! Cu lacrimile curgând, își lăsă jos, încet-încet, copilul. Uriașul o luă ușurel în brațe și urcară împreună scările. Fără niciun cuvânt. Kristiane cântă mai departe, cu voce subțire și pură: — Hop-la, hop-la, tra-la-la, e seara de Crăciun și toată lumea se distrează! • — Doarme, Inger Johanne. Doctorul a spus că va fi bine. Nu are niciun rost să ne întoarcem acum acasă. E… Bărbatul aruncă o privire către ecranul televizorului fără sonor, pe care conducerea hotelului le ura bun venit doamnei și domnului Yngvar Stubø. — Trei și un sfert. E aproape trei și un sfert dimineața, Inger Johanne. — Vreau să mă întorc acasă. — Păi… — Nu ar fi trebuit să acceptăm invitația. Kristiane e prea mică. — Va împlini în curând paisprezece ani, răspunse Yngvar frecându-și obrajii. Nu se poate spune că e un gest iresponsabil ca o puștoaică de paisprezece ani să participe la căsătoria mătușii ei. Ba chiar este o dovadă de generozitate din partea surorii tale să ne ofere apartamentul de hotel și babysittingul. — Ce să-ți spun, ce mai babysitting! mârâi soția împroșcând un nor fin de salivă. — Albertina a adormit, oftă Yngvar. S-a întins pe canapea și a adormit în momentul în care a crezut că și pe Kristiane a luat-o somnul. Ce altceva să fi făcut? De asta și era aici, Inger Johanne. Kristiane se cunoștea cu Albertina. Nici nu ne-am fi putut aștepta să fi făcut altceva decât ce i-am cerut. Adică să o ia cu ea pe Kristiane, după desert, și să urce în cameră. A fost un accident nefericit, trebuie să accepți asta. — Un accident? Accident este când o copiliță ca ea… o copiliță cum e Kristiane trece de ușa încuiată a hotelului fără ca nimeni să își dea seama? Accident este atunci când o bonă, pe care, de altfel, Kristiane nici nu o cunoaște chiar așa de bine, din moment ce îi spune „femeia”, se culcă și doarme atât de adânc încât Kristiane o crede moartă? Când asta mică pleacă unde vede cu ochii în orașul plin de lume? De oameni beți morți? După care se pierde pe o stradă întunecată, fără haine, fără pantofi și fără… Își ascunse fața în palme și izbucni în lacrimi. Yngvar se ridică și i se alătură, pe marginea patului. — Ne culcăm? o întrebă în șoaptă. Mâine totul va părea mai puțin sinistru. Până la urmă, în mare, lucrurile au ieșit bine. Avem de ce să ne bucurăm. Haide la culcare. Femeia nu îi răspunse. Spatele plin îi tremura la fiecare respirație. — Mami. Inger Johanne își șterse iute lacrimile și se întoarse spre copil cu un zâmbet larg. — Da, iubito. — Din când în când sunt invizibilă. De pe coridor se auziră râsete. Cineva strigă: — Sănătate! O voce de bărbat ceru să i se spună unde e mizeria aia de mașină de făcut cuburi de gheață. Inger Johanne se întinse cu grijă în pat. Mângâie ușor părul blond al Kristianei și își lipi buzele de urechea fetiței. — Nu și pentru mine, Kristiane. Pentru mine nu ești niciodată invizibilă. — Ba da, răspunde Kristiane chicotind. Și pentru tine. Sunt copilul invizibil. Și, înainte ca mama ei să fi avut timpul să o contrazică, în vreme ce clopotul primăriei anunță că s-a mai scurs un ceas din această a douăzecea zi a anului, Kristiane căzu într-un somn de plumb.

Moartea demonului de Anne Holt seria Hanne Wilhelmsen partea a 3-a Singur   de Edgar Allan Poe   Din copilărie n-am fost la fel Cum erau alții – n-am văzut la fel Cum vedeau alții – dorul arzător N-am adăpat la același izvor – Nici patimile nu mi le-am luat Din același loc – nu mi-am deșteptat Inima pe același cânt vrăjit – Și tot ce-am iubit – singur am iubit. Atunci – în copilărie – s-a smuls, Cu zorile unei vieți de tumult, Din abise de rău și de bine, Misterul care încă mă ține – Din fântână sau apă adâncă, Din a muntelui roșie stâncă, Din soarele-ncingându-mi o vie Nuanță de toamnă aurie – Din fulgerul pe un cer neguros, Pe lângă mine gonind fioros, Din tunete și din vifor turbat Și din norul care chip a luat (Când bolta-n rest era azurie) De demon – așa-mi apărea mie.[1] 1. — Eu sunt băiatul cel nou! Merse apăsat până în mijlocul încăperii, unde rămase nemișcat, iar zăpada de pe pantofii imenși de sport se transformă în mici băltoace pe podea. Își ținea picioarele bine înfipte în pământ, depărtate, cu genunchii în x, apoi întinse mâinile din nou și repetă: — Eu sunt băiatul cel nou! Avea capul ras într-o parte. Chiar de deasupra urechii drepte, o coamă de păr negru ca pana corbului fusese pieptănată peste creștetul capului, lipită de țeasta lui rotundă, și se termina în linie dreaptă la câțiva centimetri mai sus de umărul stâng. O șuviță rebelă îi acoperea ochiul, asemenea unei curele de piele. Ținea buzele țuguiate, în formă de U, cu un zâmbet amar, încercând, iar și iar, să-și sufle la loc o șuviță din breton. Geaca matlasată de iarnă, numărul cincizeci și șase, îi era prea largă la talie, cu o jumătate de metru prea lungă și cu treizeci de centimetri în plus la mâneci, pe care le suflecase ca pe niște manșete uriașe. Jos la picioare, pantalonii stăteau adunați în cute. Dar, după ce reuși cu oarecare dificultate să-și deschidă geaca, se vedea că pantalonii stăteau să-i plesnească în dreptul pulpelor, atât erau de strâmți. Încăperea era mare, dar băiatul se gândi că nu putea fi cameră de zi și nici salon. Nu exista nici televizor acolo. De-a lungul unui perete erau un blat mare de bucătărie, o chiuvetă pentru vase și un aragaz, dar nu mirosea a mâncare. Adulmecă aerul și-și dădu seama că sigur mai era o bucătărie în casă. O bucătărie în adevăratul sens al cuvântului. Încăperea asta era o cameră de zi, cu pereții plini de desene, iar din tavan, care era mai înalt ca de obicei, atârnau ornamente cu figurine mici de lână pe care le făcuseră probabil copiii. Deasupra capului său, dădea din aripi un pescăruș gri cu alb, confecționat din carton și ață, cu un cioc roșu ca sângele care se desprinsese puțin, atârnând asemenea unui dinte care se mai ține într-un un fir subțire. Se întinse după el, dar nu ajungea, așa că înșfăcă un puișor de Paști făcut din carton de ou și ornat cu pene galbene. Îl dădu jos, îi smulse toate penele și aruncă pe jos cartonul. În dreptul celor două ferestre mari cu gratii era o masă mare de lucru la care stăteau patru copii; aceștia se opriră din ceea ce făceau. Se holbau la nou-venit. Cel mai mare dintre ei, o fetiță în vârstă de unsprezece ani, îl măsura sceptică din priviri, din cap până în picioare. Doi băieți care păreau gemeni, cu părul alb ca neaua și cu pulovere identice, chicoteau, șușoteau și se arătau unul pe altul. O fetiță roșcată, de vreo patru sau cinci ani, înmărmuri îngrozită preț de câteva secunde, apoi se dădu încet jos de pe scaunul ei și alergă repejor spre singurul adult din încăpere, o femeie rotunjoară, care o luă imediat în brațe mângâindu-i buclele ca s-o liniștească. — Acesta este noul băiat, spuse ea. Îl cheamă Olav. — Tocmai asta am spus și eu, zise Olav supărat. Eu sunt băiatul cel nou. Ești măritată? — Da, îi răspunse aceasta. — Doar copiii ăștia locuiesc aici? Era vădit nemulțumit. — Nu, știi deja lucrul ăsta, îi răspunse doamna, cu un zâmbet. Mai sunt alți șapte copii aici. Cei trei de acolo…, spuse ea arătând înspre masă și le aruncă o privire dură, dar băieții nu se lăsară impresionați. — Și ea cine e? Ea nu locuiește aici? — Nu, aceasta este fiica mea și este aici doar astăzi. Ea zâmbi atunci când fetița își lipi fața de gâtul ei și se prinse mai bine de ea. — Am înțeles. Ai mulți copii? — Trei. Fetița este cea mai mică. O cheamă Amanda. — Ce nume de fițe! Oricum, m-am gândit eu că ea e cea mai mică. Ești prea bătrână ca să mai faci copii. Femeia râse. — Ai perfectă dreptate. Acum sunt prea bătrână. Ceilalți doi copii ai mei sunt aproape adulți acum. Nu vrei să o saluți pe Jeanette? Suntem cam de-o vârstă. Și pe Roy-Morgan? El are opt ani. Roy-Morgan nu părea deloc entuziasmat să facă cunoștință cu noul băiat. Se foi pe scaunul lui și aruncă o privire demonstrativă, plină de dispreț, către tovarășii lui. Jeanette se încruntă, se lipi cu spatele de spătar și se prinse cu mâinile de șezutul scaunului în timp ce Olav se apropie de ea cu mâna întinsă. Avea mâna umedă, plină cu zăpadă topită. Înainte de a ajunge în fața ei și înainte ca ea să schițeze vreun gest de a-i da mâna, el făcu o reverență și declară solemn: — Olav Håkonsen. Îmi pare bine de cunoștință! Jeanette se lipi și mai tare de scaun și își trase genunchii până la bărbie. Băiatul încercă să-și lase mâinile în jos, dar constituția sa și hainele nu-l lăsară să-și ducă gestul până la sfârșit. Rămase cu brațele depărtate, ca un omuleț Michelin. Postura agresivă dispăruse, iar el nu-și mai ținea picioarele depărtate. Acum genunchii i se atingeau chiar sub pulpele groase, iar vârfurile picioarelor, cu acei pantofi enormi, erau îndreptate spre interior. Băieții înmărmuriră. — Știu de ce nu vrei să mă saluți, spuse Olav. Femeia își duse copilul mai mic într-o altă cameră. Când se întoarse, o zări pe mama lui Olav prin ușa întredeschisă. Mama și fiul semănau izbitor: același păr negru, aceeași formă a gurii. Femeia avea gura lată, cu buza de jos ieșită în evidență, deosebit de moale și umedă, de un roșu-aprins, nicidecum uscată și crăpată, așa cum te-ai fi așteptat în această perioadă a anului. Buza aceea îi dădea băiatului un aer copilăros, pe când asupra mamei avea efectul opus, mai ales pentru că din când în când își scotea limba, la fel de roșie, ca să-și umezească buzele. În afară de buze, ceea ce atrăgea cel mai tare atenția erau umerii, care coborau către trunchi printr-o linie curbată, apoi la șoldurile incredibil de late, cu pulpe groase, care se sprijineau pe niște gambe foarte subțiri. Constituția ei era mai evidentă în cazul fiului ei, desigur, pentru că paltonul pe care-l purta avea măsura potrivită. Cealaltă femeie încercă să se uite în ochii ei, dar nu reuși. — Știu foarte bine de ce nu vrei să mă saluți, reluă Olav. Sunt atât de urât și de gras. Propoziția fu rostită fără urmă de indignare, iar băiatul își păstră pe buze zâmbetul discret de mulțumire pentru descoperirea făcută, ca și cum ar fi găsit rezolvarea unei probleme dificile care i-a răpit doisprezece ani din viață. Se întoarse brusc și, fără să o privească pe directoarea casei sociale, o întrebă unde urma să locuiască. — Mă poți duce la camera mea, te rog? Femeia îi întinse mâna în semn de salut. Dar în loc să întoarcă gestul, el făcu o plecăciune, cu mâna elegant întinsă într-o parte, și spuse: — Doamnele primele! Apoi o urmă cu mersul lui legănat la etajul unu.   [1] Edgar Allan Poe, Poezie-Dramă, traducere de Liviu Cotrău, Editura Institutul European, 2001.

Eroare Judiciara de Anne Holt Vik & Stubo partea 1    Nota : Pe lângă cele douăzeci și șase de litere cunoscute, alfabetul norvegian mai cuprinde trei vocale, plasate după z: — æ, vocală intermediară între a și e, care se pronunță ca a-ul englez din cuvântul man; — ø, care se pronunță ca grupul eu din termenul francez peu; — å, care se pronunță ca o.     Și tavanul a fost albastru. Omul de la magazin susținea că o culoare închisă ar fi făcut ca încăperea să pară mai mică. Se înșela. Dimpotrivă, tavanul se înălța, aproape că dispărea. Așa cum dorisem eu însumi, când eram mic: o boltă întunecată, spuzită de stele, ca fundal pentru un crai-nou subțirel, răsărit chiar deasupra ferestrei. Pe vremea aia, pentru mine, alegea Buni. Buni și mami. O cameră de băiețel, zugrăvită în galben și alb. Fericirea este un lucru de care abia dacă-mi pot aminti, ca o atingere fugară într-un grup de necunoscuți: dispărută mai înainte de a apuca eu să mă întorc. Când camera a fost aranjată și n-au mai rămas decât două zile până să vină el, în sfârșit, m-am simțit mulțumit. Fericirea este un lucru copilăresc, iar eu mă apropii de treizeci și patru de ani, nu trebuie să uităm. Dar eram mulțumit, de bună seamă. Mă bucuram. Camera era gata. Pe lună, stătea călare un puști. Blond, ținând o undiță, o vargă de bambus prevăzută cu fir și flotor; și jos de tot – agățată de cârligul undiței –, o stea. O picătură de vopsea galbenă se prelingea spre colțul ferestrei, ca și cum cerul începuse să se topească. Fiul meu putea, în sfârșit, să sosească.     unu Se întorcea de la școală. 17 mai era pe aproape. Asta avea să fie prima sărbătoare națională[1] fără mami. Costumul popular îi era prea scurt. Mami îl lungise deja de două ori. În noaptea aceea, Emilie fusese trezită de un coșmar. Tati dormea; ea îi asculta prin perete sforăielile ușoare și ținea costumul la piept. Marginea lui roșie îi ajungea acum la genunchi. Creștea prea repede. Tati spunea adesea: bălăriile cresc, nu glumă! Emilie își trecuse mâna peste stofa de lână și se ghemuise cum putuse mai bine. Bunica din partea lui mami repeta întruna: Grete era o prăjină, așa că nu-i de mirare că puștanca crește în felul ăsta. Până la urmă, umerii și coapsele începuseră să-i amorțească. Din cauza lui mami era ea așa de înaltă. Marginea roșie abia dacă i-ar fi acoperit genunchii. Poate că ar trebui să ceară o rochie nouă. Ghiozdanul era greu. Culesese podbal. Buchetul era atât de mare, încât tati trebuise să scoată o vază. Tulpinile erau lungi; nu ca atunci când era mai mică și culegea doar florile, care pluteau apoi triste într-un păhărel pentru ouă. Nu-i plăcea să umble singură. Marte și Silje plecaseră împreună. Nu-i spuseseră ce aveau să facă, îi făcuseră doar un mic semn, de la geamul din spatele mașinii conduse de mama lui Marte. Podbalul avea nevoie de apă. Unele tije atârnau deja înmuiate, iar Emilie încercă să nu țină buchetul prea strâns. O floare căzu pe jos și ea se aplecă s-o ridice. — Pe tine te cheamă Emilie? Bărbatul zâmbea. Emilie se uită în urma ei. Pe ulicioara îngustă – un pasaj între două străzi cu circulație intensă, care îi scurta cu peste zece minute drumul de întoarcere – nu mai era altcineva. Ea murmură două-trei cuvinte nedeslușite și se trase înapoi câțiva pași. — Emilie Selbu? Ești chiar tu, nu-i așa? Nu vorbi niciodată cu necunoscuți. Niciodată cu bărbații pe care nu-i cunoști. Fii politicoasă cu toți adulții. — Da, murmură ea, încercând să treacă. Pantoful, un pantof de sport nou-nouț, cu benzi roz, îi intră în noroiul acoperit de frunze moarte. Emilie fu gata-gata să-și piardă echilibrul. Bărbatul o apucă de braț, după care îi trânti ceva peste față. O oră și jumătate mai târziu, la poliție fu reclamată dispariția lui Emilie Selbu. doi — N-am reușit niciodată să uit cazul ăsta. Poate că mă mustra conștiința. Pe de altă parte, tocmai îmi terminasem studiile de drept; la acea vreme, mamele copiilor mici trebuiau să se ocupe în exclusivitate de căminul lor. N-aș fi putut spune mare lucru. Zâmbetul ei implora să fie lăsată în pace. Conversația dura de aproape două ore. Femeia bolnavă la pat avea respirația scurtă; după toate semnele era incomodată de lumina puternică a soarelui. Degetele i se agățară de cearșaf. — N-am decât șaptezeci de ani, gâfâi ea, dar mă simt atât de bătrână. Iertați-mă. Inger Johanne Vik se ridică și trase draperiile. Șovăi, apoi întrebă, fără să se întoarcă: — E mai bine? Bătrâna doamnă închise ochii. — Am scris totul. Acum trei ani. Când am ieșit la pensie, gândindu-mă că o să am… Ridică o mână subțire. — … timp. Inger Johanne Vik se uita fix la dosarul pus pe noptieră, alături de un teanc de cărți. Bătrâna dădu ușor din cap. — Luați-l. Nu mai pot face mare lucru, acum. Nici măcar nu știu dacă el mai este în viață. Dacă-i așa, trebuie să aibă… vreo șaizeci și cinci de ani. Închise ochii. Capul îi căzu ușor într-o parte. Gura i se întredeschise și, când Inger Johanne Vik se aplecă să ia dosarul roșu, îi simți răsuflarea de bolnavă. Băgă hârtiile în geantă și se îndreptă, fără zgomot, spre ușă. — Un ultim lucru, pentru a încheia… Inger tresări și se întoarse spre bătrână. — Am fost întrebată cum puteam fi atât de sigură. Unii cred că toate astea nu-s decât ideile fixe ale unei bătrâne care nu mai este bună de nimic. E adevărat că n-am făcut nimic în toți anii ăștia, când… După ce veți citi totul, v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați spune… Tuși. Ochii i se închiseră încet. Tăcerea domni pentru o clipă. — Ce să vă spun? murmură Inger Johanne Vik. Nu era sigură dacă bătrâna nu adormise. — Eu știu că era nevinovat. Mi-ar face bine să aflu dacă sunteți de aceeași părere. — Dar pe mine nu mă… Bătrâna își lăsă palma pe căpătâiul patului. — Știu. Nu vă interesează vinovăția sau nevinovăția. Pe mine, da. În cazul ăsta, da. Și sper să vă intereseze și pe dumneavoastră. După ce veți citi totul. Îmi făgăduiți? O să vă întoarceți? Inger Johanne Vik îi zâmbi ușor. În realitate, asta nu era decât o grimasă, prin care nu-și lua niciun angajament.   [1] La 17 mai se aniversează nașterea statului norvegian, odată cu semnarea constituției de la Eidsvoll, în 1814.