George Eliot

Moara de pe Floss  de George Eliot   CARTEA ÎNTÂI COPILĂRIA   Capitolul I La moara Dorlcote   În locul unde râul Floss își lărgește albia și apele lui aleargă printre malurile verzi către mare și către fluxul mângâietor care-i gonește în întâmpinare, o câmpie largă îi aține calea, cuprinzându-l într-o caldă îmbrățișare. Purtate de fluxul puternic, corăbiile negre, încărcate cu scânduri de brad mirosind reavăn, cu saci doldora de semințe grele, uleioase, de in sau maldăre de cărbune cu sclipiri întunecate alunecă spre orașul St. Ogg’s ale cărui vechi acoperișuri din olane roșii și dană cu frontoane largi se ivesc între dealul împădurit și malul râului, împrumutând apei o nuanță caldă, purpurie, sub privirea furișă a soarelui de febru­arie. În depărtare, de o parte și de alta, se întind pășuni bogate și loturi de pământ negru, unele pregătite să primească semințele plantelor cu frunze verzi și late, altele smălțuite de culorile cerealelor de toamnă cu fir plăpând. Ici-colo, în spatele gardurilor vii, se mai zăresc rămășițele grămezilor de snopi aurii din anul trecut; pretutindeni, printre arbuști, răsare coroana câte unui copac, iar corăbiile din depărtare par să-și înalțe catargele și să-și întindă pânzele cărămizii printre ramurile răsfirate ale frasinilor. În apropierea orașului cu acoperișuri roșii, pârâul Ripple își varsă apele zglobii în albia râului Floss. Cât de încântător e acest pârâu cu undele lui întunecate și nestatornice! Când rătăcesc pe mal și ascult susurul monoton al apei, ca glasul unei ființe duioase ce nu te poate auzi, râul pare o făptură vie, un tovarăș. Îmi amintesc de sălciile mari, plângâtoare... Îmi amintesc podul de piatră. Aici se află moara Dorlcote. Cu toate că norii atârnă amenin­țători și după-amiaza e pe sfârșite, vreau să zăbovesc câteva clipe aici, pe pod, și s-o privesc. E plăcut s-o privești, chiar și la sfârșit de februarie, în acest anotimp desfrunzit: poate că vremea rece și umedă adaugă și mai mult farmec casei primitoare și îngrijite, de o vârstă cu ulmii și castanii care o adăpostesc de vântul din miazănoapte. Apele umflate ale râului ajung până la dumbrava de sălcii, înecând pe jumătate fâșia de iarbă care înconjoară ograda din fața casei. Stau și mă uit la șuvoiul de apă, la iarba proaspătă, la pulberea delicată de un verde-argintiu care îndul­cește contururile trunchiurilor groase și ale ramurilor ce sclipesc pe sub crenguțele purpurii, golașe, și simt cât mi-e de dragă apa; invidiez rațele albe care se vâră cu capul la fund, printre sălcii, fără să se sinchisească că par atât de caraghioase pentru lumea mai uscată de deasupra lor. Vuietul apei și duduitul morii îți dau o senzație de visătoare vătuire a auzului, care face priveliștea să pară și mai calmă; e ca o perdea de sunete care te desparte de lumea dinafară. Apoi, deodată, se aude huruitul căruței mari, cu coviltir, care se întoar­ce acasă, încărcată cu saci de grâne. Căruțașul cumsecade se gândește că, la o oră atât de târzie, prânzul lui se usucă amărât în cuptor; și totuși nu se va așeza la masă decât după ce o să dea de mâncare cailor, animalele acelea puternice și supuse, cu ochi răbdători, care, îmi închipui, îi aruncă printre ochelari câte o privire de blândă mustrare, fiindcă a pocnit atât de tare din bici, ca și cum ar mai fi fost nevoie de un asemenea îndemn. Ia te uită cum urcă dealul spre pod, întinzând gâtul și grăbind pasul pe măsură ce se apropie de casă. Mă uit la copitele lor mari și aspre, care parcă înșfacă pământul bătătorit, la grumajii lor puternici, răbdători, care se apleacă sub jugul greu, la mușchii viguroși ai crupelor încordate. Mi-ar plăcea să-i aud nechezând lângă nu­trețul pe care l-au câștigat cu atâta trudă și să-i văd cu grumajii nădușiți, fără hamuri, afundându-și nările fremătânde în apa tulbure a jgheabului. Au ajuns pe pod: iată-i cum grăbesc pasul la vale și coviltirul dispare după pomi, la cotitură. Acum pot să-mi întorc din nou privirile către moară și să mă uit la roata care se mișcă neîncetat, împroșcând diamante de apă. Fetița privește și ea. Stă nemișcată pe malul apei de când m-am oprit pe pod. Iar lângă ea, o potaie albă cu o ureche cafenie țopăie și latră de parcă s-ar tot certa cu roata morii, fără să ajungă la niciun rezultat; poate că-i geloasă pentru că fetița cu bonetă de biber, în loc să se joace cu ea, urmărește absorbită mișcarea roții. Dar cred că e timpul ca fetița să intre în casă unde o așteaptă un foc bun. Lumina roșie a asfințitului își mistuie lucirea sub cenușiul din ce în ce mai adânc al cerului. Ar fi timpul să-mi urnesc și eu brațele de pe piatra rece a podului și să plec... E adevărat că mi-au amorțit de tot. Adormisem cu coatele apăsate pe brațele scaunului, visând că mă aflu pe podul din fața morii Dorlcote, într-o după-amiazâ de februarie, cu mulți ani în urmă. Înainte de a ațipi, tocmai voiam să vă povestesc despre ce vorbeam cu domnul și doamna Tulliver, stând în fața focului, în salonul din stânga, în după-amiaza care mi-a aparul în vis.

Silas Marner  de George Eliot PARTEA ÎNTÂI                                       Capitolul I     ÎN VREMURILE când roţile de tors zumzăiau fără con­tenire prin gospodăriile săteşti, şi când însăşi doamnele din lu­mea bună, cele înveşmântate în mătăsuri şi fireturi, îşi aveau propria lor roată de tors din lemn de stejar lustruit, bineînţe­les de jucărie, în acele vremuri puteai vedea prin locuri depăr­tate, la mijloc de drum între poteci, sau pierdute prin viroagele dintre dealuri, nişte oameni gălbejiţi şi scunzi peste măsură, care, măsuraţi după statura ţăranilor vânjoşi, păreau rămăşiţe ale unui neam dezmoştenit. Dulăul ciobanului hămăia îndârjit când apărea pe culme vreunul dintre aceşti oameni cu în­făţişare străină, umbră întunecoasă profilată pe fondul apu­sului timpuriu de iarnă; cărui câine putea să-i placă o silueta încovoiată sub un sac greu? or, aceşti bărbaţi palizi rareori porneau la drum fără acea povară ciudată. Însuşi ciobanul, deşi era întru totul îndreptăţit să socoată că în sac nu ascun­dea nimic altceva decât aţă de in sau poate suluri lungi de pânză tare, lucrată din acelaşi fir, nu era pe de-a-ntregul con­vins că, oricât de folositoare ar fi fost, meseria aceasta de ţe­sător putea da roade fără o mână de ajutor din partea diavo­lului. În acele vremuri mult îndepărtate, nimbul superstiţiei aureola orice persoană sau orice lucru complet ieşit din comun, sau numai când şi când neobişnuit ori, pur şi simplu, străin din întâmplare, cum ar fi vizita negustorului ambulant sau a to­cilarului. Nimeni nu ştia unde îşi aveau căminul aceşti rătăci­tori sau de unde veneau; dar, cum puteai ajunge la o concluzie în legătură cu cineva dacă nu găseai nici măcar un om care să-i cunoască mama sau tatăl? Pentru ţăranii de odinioară lumea exterioară trăirii lor directe constituia un tărâm al nesiguranţei şi al misterelor; pentru gândirea lor lipsită de experienţa călătoriilor, starea celui ce rătăceşte din loc în loc reprezenta un concept la fel de înceţoşat ca şi viaţa din timpul iernii a rândunelelor ce reapar o dată cu primăvara; ba şi un om ce se aşeza într-un loc de care era străin, dacă sosea dintr-o regiune îndepărtată, cu greu putea fi cruţat de o primire ne­încrezătoare care, la urma urmelor, ar fi prevenit orice fel de surpriză provocată de un eventual delict ulterior, oricât de inofensivă ar fi fost comportarea lui pentru moment; cu atât mai grav dacă el îşi crea un renume prin cunoştinţele sale, sau dacă ar fi dat dovadă de o îndemânare cât de mică pentru meserii. Era suspectă, din principiu, orice dibăcie, fie în folosi­rea rapidă a acelei unelte greu de mânuit, pe nume limba, fie în vreun alt meşteşug neobişnuit pentru săteni; ţăranii cin­stiţi, născuţi şi crescuţi în văzul tuturor, în marea lor majori­tate, nu erau deosebit de inteligenţi sau de isteţi, în orice caz nu mai mult decât este necesar pentru a discerne semnele vremii; cât despre mijlocul prin care se dobândeşte agerimea şi îndemânarea de orice fel, le era atât de pe deplin tăinuit, încât puneau acestea pe seama vrăjilor. De aceea, ţesătorii aceia risipiţi ici şi colo, emigrând din oraşe la ţară, erau priviţi de către vecinii lor, fără nicio excepţie, ca străini, şi astfel dobândeau de cele mai deseori obiceiuri excentrice, tributare sin­gurătăţii lor. În primii ani ai acestui veac, un astfel de ţesător, pe nume Silas Marner, îşi vedea de meseria sa, într-o căsuţă de piatră înconjurată de un gard viu de aluniş, aşezată în apropiere de Raveloe şi nu departe de buza unei cariere de piatră. Sunetul ciudat al războiului său, atât de deosebit de zgomotul regulat, vesel şi natural al treierătoarei, sau de ritmul mai simplu ai îmblăciului, pe jumătate îi fascina, pe jumătate-i înfricoşa pe flăcăii din Raveloe, care adesea uitau de culesul alunelor sau de cercetarea cuiburilor păsărelelor, pentru a privi pe furiş pe fereastra casei de piatră, atenuându-şi groaza plină de res­pect pe care le-o inspirau mişcările stranii ale războiului, cu un simţământ al superiorităţii dispreţuitoare, izvorât din batjoco­rirea zgomotelor alternate şi a profilului ţesătorului aplecat, concentrat asupra mişcărilor piciorului. Dar se întâmpla, când şi când, ca Marner, îndreptându-se pentru a-şi aranja firul, să devină conştient de prezenţa micilor puşlamale şi, deşi zgârcit cu timpul său, să-l deranjeze neaşteptata lor apariţie într-atât, încât să coboare de la război şi, deschizând uşa, să le azvârle nişte priviri de o luau la goană înspăimântaţi. Cum să-ţi vină a crede că ochii aceia mari, căprui şi bulbucaţi, de pe chipul palid al lui Silas Marner, nu întrezăreau nimic limpede din ce nu se afla foarte aproape de ei, şi cum să nu bănuieşti mai de­grabă că înfiorătoarea lor căutătură putea deochia orice copil care ar fi rămas de pe urma ei cu cârcei, rachitism sau cu gura strâmbă? De bună seamă îşi auziseră părinţii lăsând să se înţe­leagă că Silas Marner putea vindeca oamenii de reumatism, dacă voia, şi adăugând, în şi mai mare taină, că dacă te simţeai în stare să-i vorbeşti acestui diavol pe şleau, puteai economisi, datorită lui, banii zvârliţi pe doctor. Atari ecouri întârziate ale străvechiului cult al demonului ar putea fi surprinse şi azi de către ascultătorul atent, în rândurile ţăranilor cu părul cărunt; asta, deoarece mintea necultivată cu greu poate pune alături ideea puterii cu aceea a bunătăţii. O concepţie tenebroasă asupra puterii care prin îndelungă convingere poate fi hotărâtă să se înfrâneze de a face rău, aceasta este forma pe care o adoptă cu mare uşurinţă sentimentul de a nu putea vedea cu­getele oamenilor care au fost într-una oprimaţi de nevoi rudi­mentare şi a căror viaţă de trudă nevolnică n-a fost nicicând luminată de vreo credinţă religioasă entuziastă. Cu mult mai largă este arta posibilităţilor în domeniul durerii şi al nenoro­cirii, decât într-al veseliei şi al bucuriei, imaginaţia lor aproape lipsită de icoanele ce hrănesc dorinţa şi fericirea este însă su­praîncărcată cu amintiri din care teama se alimentează necon­tenit. „Visezi vreodată că ţi-ar place să mănânci ceva?” l-am întrebat cândva pe un plugar bătrân ce-şi trăgea sufletul dato­rită bolii celei de pe urmă şi care refuzase tot ce-i dăduse să mănânce soţia sa. „Nu, a răspuns el, n-am fost obişnuit decât cu bucata de rând şi pe astea nu le pot mânca.” Experienţa nu alăptase în el închipuiri ce ar fi putut să-i stârnească iluzia apetitului. Iar Raveloe era un sat în care multe din ecourile vechi ză­boveau fără a mai fi înăbuşite de glasuri noi. Nu că ar fi fost una dintre acele parohii sterpe, ce dormitează la marginile civi­lizaţiei, locuite doar de oi costelive şi de ciobani pripăşiţi ici şi colo; dimpotrivă, se-ntindea în bogata câmpie centrală a ceea ce numim cu satisfacţie vesela Anglie şi întrunea gospodă­rii care, vorbind dintr-un punct de vedere spiritual, plăteau dijme de invidiat. Dar era cuibărit într-o vale plăcută şi bine împădurită jur-împrejur, la cale de o oră călare de orice fel de răscruce de drumuri, acolo unde niciodată nu răsunau modu­laţiile cornului diligenţei sau ale opiniei publice. Era un sat impunător, cu o biserică veche şi frumoasă şi un cimitir încă­pător în mijlocul lui, şi cu două sau trei locuinţe mari, clădite din cărămidă şi piatră, cu livezi împrejmuite de zid şi înzes­trate de dragul frumuseţii cu sfârleze, clădiri aşezate chiar la drum, înălţându-şi faţadele mai impunătoare decât ale casei parohiale, care privea pe furiş printre copacii de cealaltă parte a cimitirului, un sat ce-ţi înfăţişa dintru început vârfurile vieţii lui sociale şi care lămurea ochiului experimentat că prin preajmă nu există nici conac, nici parc de vânătoare, dar că în Raveloe trăiau câţiva oameni de vază care îşi îngăduiau să plugărească prost fără să-i împiedice nimeni, scoţând destui bani din plugăritul lor înapoiat, pentru a putea, în vremurile acelea de război, să trăiască în bunăstare, petrecând la Crăciun, la Rusalii şi la Paşti. Trecuseră cincisprezece ani de când îşi făcuse apariţia în Raveloe Silas Marner; pe atunci era doar un tânăr palid, cu ochi castanii, bulbucaţi şi miopi, a cărui înfăţişare n-ar fi avut nimic straniu în sine, pentru nişte oameni de cultură şi cu ex­perienţă de viaţă; însă pentru ţăranii în preajma cărora se aşezase, înfăţişarea sa era înzestrată cu acele particularităţi misterioase ce corespundeau naturii deosebite a ocupaţiei sale şi descinderii lui dintr-o regiune necunoscută, denumită North’ard. Ei bine, iată cum i se depăna viaţa: nu îmbia pe nimeni să-i calce pragul, nu se aventura prin sat ca să bea o juma’ la Curcubeul, ori să trăncănească la rotar; nu căuta nici bărbaţi, nici femei, decât dacă era chemat sau pentru a se aproviziona cu cele necesare; şi, curând, fu limpede pentru toate domni­şoarele din Raveloe, că nicicând nu o va sili pe vreuna din ele să-l ia de soţ, fără voia ei, tot aşa precum şi el le auzise spunând răspicat că nu se vor mărita nici în ruptul capului cu un om înviat din morţi. Această părere despre Marner nu se bi­zuia numai pe chipul său galben ca ceara şi pe ochii săi nemaîntâlniţi; Jem Rodney, vânătorul de cârtiţe, afirma că într-o seară pe când se întorcea acasă, l-a zărit pe Silas Marner sprijinindu-se de un pârleaz, ţinând în spinare un sac greu, în loc să-l rezeme de gard, aşa cum ar fi făcut oricare om cu scaun la cap; şi că, apropiindu-se de el, a văzut că ochii lui Marner se căscau neclintiţi ca la mort şi că i-a vorbit şi că l-a scutu­rat şi că-i erau membrele înţepenite şi mâinile stăteau încleş­tate pe sac, ca şi când ar fi fost de lemn; dar tocmai pe când îşi făcea socotelile că ţesătorul murise, acesta îşi reveni, cum s-ar spune, cât ai zice peşte, spuse „noapte bună” şi plecă.