George Eliot

Silas Marner  de George Eliot PARTEA ÎNTÂI                                       Capitolul I     ÎN VREMURILE când roţile de tors zumzăiau fără con­tenire prin gospodăriile săteşti, şi când însăşi doamnele din lu­mea bună, cele înveşmântate în mătăsuri şi fireturi, îşi aveau propria lor roată de tors din lemn de stejar lustruit, bineînţe­les de jucărie, în acele vremuri puteai vedea prin locuri depăr­tate, la mijloc de drum între poteci, sau pierdute prin viroagele dintre dealuri, nişte oameni gălbejiţi şi scunzi peste măsură, care, măsuraţi după statura ţăranilor vânjoşi, păreau rămăşiţe ale unui neam dezmoştenit. Dulăul ciobanului hămăia îndârjit când apărea pe culme vreunul dintre aceşti oameni cu în­făţişare străină, umbră întunecoasă profilată pe fondul apu­sului timpuriu de iarnă; cărui câine putea să-i placă o silueta încovoiată sub un sac greu? or, aceşti bărbaţi palizi rareori porneau la drum fără acea povară ciudată. Însuşi ciobanul, deşi era întru totul îndreptăţit să socoată că în sac nu ascun­dea nimic altceva decât aţă de in sau poate suluri lungi de pânză tare, lucrată din acelaşi fir, nu era pe de-a-ntregul con­vins că, oricât de folositoare ar fi fost, meseria aceasta de ţe­sător putea da roade fără o mână de ajutor din partea diavo­lului. În acele vremuri mult îndepărtate, nimbul superstiţiei aureola orice persoană sau orice lucru complet ieşit din comun, sau numai când şi când neobişnuit ori, pur şi simplu, străin din întâmplare, cum ar fi vizita negustorului ambulant sau a to­cilarului. Nimeni nu ştia unde îşi aveau căminul aceşti rătăci­tori sau de unde veneau; dar, cum puteai ajunge la o concluzie în legătură cu cineva dacă nu găseai nici măcar un om care să-i cunoască mama sau tatăl? Pentru ţăranii de odinioară lumea exterioară trăirii lor directe constituia un tărâm al nesiguranţei şi al misterelor; pentru gândirea lor lipsită de experienţa călătoriilor, starea celui ce rătăceşte din loc în loc reprezenta un concept la fel de înceţoşat ca şi viaţa din timpul iernii a rândunelelor ce reapar o dată cu primăvara; ba şi un om ce se aşeza într-un loc de care era străin, dacă sosea dintr-o regiune îndepărtată, cu greu putea fi cruţat de o primire ne­încrezătoare care, la urma urmelor, ar fi prevenit orice fel de surpriză provocată de un eventual delict ulterior, oricât de inofensivă ar fi fost comportarea lui pentru moment; cu atât mai grav dacă el îşi crea un renume prin cunoştinţele sale, sau dacă ar fi dat dovadă de o îndemânare cât de mică pentru meserii. Era suspectă, din principiu, orice dibăcie, fie în folosi­rea rapidă a acelei unelte greu de mânuit, pe nume limba, fie în vreun alt meşteşug neobişnuit pentru săteni; ţăranii cin­stiţi, născuţi şi crescuţi în văzul tuturor, în marea lor majori­tate, nu erau deosebit de inteligenţi sau de isteţi, în orice caz nu mai mult decât este necesar pentru a discerne semnele vremii; cât despre mijlocul prin care se dobândeşte agerimea şi îndemânarea de orice fel, le era atât de pe deplin tăinuit, încât puneau acestea pe seama vrăjilor. De aceea, ţesătorii aceia risipiţi ici şi colo, emigrând din oraşe la ţară, erau priviţi de către vecinii lor, fără nicio excepţie, ca străini, şi astfel dobândeau de cele mai deseori obiceiuri excentrice, tributare sin­gurătăţii lor. În primii ani ai acestui veac, un astfel de ţesător, pe nume Silas Marner, îşi vedea de meseria sa, într-o căsuţă de piatră înconjurată de un gard viu de aluniş, aşezată în apropiere de Raveloe şi nu departe de buza unei cariere de piatră. Sunetul ciudat al războiului său, atât de deosebit de zgomotul regulat, vesel şi natural al treierătoarei, sau de ritmul mai simplu ai îmblăciului, pe jumătate îi fascina, pe jumătate-i înfricoşa pe flăcăii din Raveloe, care adesea uitau de culesul alunelor sau de cercetarea cuiburilor păsărelelor, pentru a privi pe furiş pe fereastra casei de piatră, atenuându-şi groaza plină de res­pect pe care le-o inspirau mişcările stranii ale războiului, cu un simţământ al superiorităţii dispreţuitoare, izvorât din batjoco­rirea zgomotelor alternate şi a profilului ţesătorului aplecat, concentrat asupra mişcărilor piciorului. Dar se întâmpla, când şi când, ca Marner, îndreptându-se pentru a-şi aranja firul, să devină conştient de prezenţa micilor puşlamale şi, deşi zgârcit cu timpul său, să-l deranjeze neaşteptata lor apariţie într-atât, încât să coboare de la război şi, deschizând uşa, să le azvârle nişte priviri de o luau la goană înspăimântaţi. Cum să-ţi vină a crede că ochii aceia mari, căprui şi bulbucaţi, de pe chipul palid al lui Silas Marner, nu întrezăreau nimic limpede din ce nu se afla foarte aproape de ei, şi cum să nu bănuieşti mai de­grabă că înfiorătoarea lor căutătură putea deochia orice copil care ar fi rămas de pe urma ei cu cârcei, rachitism sau cu gura strâmbă? De bună seamă îşi auziseră părinţii lăsând să se înţe­leagă că Silas Marner putea vindeca oamenii de reumatism, dacă voia, şi adăugând, în şi mai mare taină, că dacă te simţeai în stare să-i vorbeşti acestui diavol pe şleau, puteai economisi, datorită lui, banii zvârliţi pe doctor. Atari ecouri întârziate ale străvechiului cult al demonului ar putea fi surprinse şi azi de către ascultătorul atent, în rândurile ţăranilor cu părul cărunt; asta, deoarece mintea necultivată cu greu poate pune alături ideea puterii cu aceea a bunătăţii. O concepţie tenebroasă asupra puterii care prin îndelungă convingere poate fi hotărâtă să se înfrâneze de a face rău, aceasta este forma pe care o adoptă cu mare uşurinţă sentimentul de a nu putea vedea cu­getele oamenilor care au fost într-una oprimaţi de nevoi rudi­mentare şi a căror viaţă de trudă nevolnică n-a fost nicicând luminată de vreo credinţă religioasă entuziastă. Cu mult mai largă este arta posibilităţilor în domeniul durerii şi al nenoro­cirii, decât într-al veseliei şi al bucuriei, imaginaţia lor aproape lipsită de icoanele ce hrănesc dorinţa şi fericirea este însă su­praîncărcată cu amintiri din care teama se alimentează necon­tenit. „Visezi vreodată că ţi-ar place să mănânci ceva?” l-am întrebat cândva pe un plugar bătrân ce-şi trăgea sufletul dato­rită bolii celei de pe urmă şi care refuzase tot ce-i dăduse să mănânce soţia sa. „Nu, a răspuns el, n-am fost obişnuit decât cu bucata de rând şi pe astea nu le pot mânca.” Experienţa nu alăptase în el închipuiri ce ar fi putut să-i stârnească iluzia apetitului. Iar Raveloe era un sat în care multe din ecourile vechi ză­boveau fără a mai fi înăbuşite de glasuri noi. Nu că ar fi fost una dintre acele parohii sterpe, ce dormitează la marginile civi­lizaţiei, locuite doar de oi costelive şi de ciobani pripăşiţi ici şi colo; dimpotrivă, se-ntindea în bogata câmpie centrală a ceea ce numim cu satisfacţie vesela Anglie şi întrunea gospodă­rii care, vorbind dintr-un punct de vedere spiritual, plăteau dijme de invidiat. Dar era cuibărit într-o vale plăcută şi bine împădurită jur-împrejur, la cale de o oră călare de orice fel de răscruce de drumuri, acolo unde niciodată nu răsunau modu­laţiile cornului diligenţei sau ale opiniei publice. Era un sat impunător, cu o biserică veche şi frumoasă şi un cimitir încă­pător în mijlocul lui, şi cu două sau trei locuinţe mari, clădite din cărămidă şi piatră, cu livezi împrejmuite de zid şi înzes­trate de dragul frumuseţii cu sfârleze, clădiri aşezate chiar la drum, înălţându-şi faţadele mai impunătoare decât ale casei parohiale, care privea pe furiş printre copacii de cealaltă parte a cimitirului, un sat ce-ţi înfăţişa dintru început vârfurile vieţii lui sociale şi care lămurea ochiului experimentat că prin preajmă nu există nici conac, nici parc de vânătoare, dar că în Raveloe trăiau câţiva oameni de vază care îşi îngăduiau să plugărească prost fără să-i împiedice nimeni, scoţând destui bani din plugăritul lor înapoiat, pentru a putea, în vremurile acelea de război, să trăiască în bunăstare, petrecând la Crăciun, la Rusalii şi la Paşti. Trecuseră cincisprezece ani de când îşi făcuse apariţia în Raveloe Silas Marner; pe atunci era doar un tânăr palid, cu ochi castanii, bulbucaţi şi miopi, a cărui înfăţişare n-ar fi avut nimic straniu în sine, pentru nişte oameni de cultură şi cu ex­perienţă de viaţă; însă pentru ţăranii în preajma cărora se aşezase, înfăţişarea sa era înzestrată cu acele particularităţi misterioase ce corespundeau naturii deosebite a ocupaţiei sale şi descinderii lui dintr-o regiune necunoscută, denumită North’ard. Ei bine, iată cum i se depăna viaţa: nu îmbia pe nimeni să-i calce pragul, nu se aventura prin sat ca să bea o juma’ la Curcubeul, ori să trăncănească la rotar; nu căuta nici bărbaţi, nici femei, decât dacă era chemat sau pentru a se aproviziona cu cele necesare; şi, curând, fu limpede pentru toate domni­şoarele din Raveloe, că nicicând nu o va sili pe vreuna din ele să-l ia de soţ, fără voia ei, tot aşa precum şi el le auzise spunând răspicat că nu se vor mărita nici în ruptul capului cu un om înviat din morţi. Această părere despre Marner nu se bi­zuia numai pe chipul său galben ca ceara şi pe ochii săi nemaîntâlniţi; Jem Rodney, vânătorul de cârtiţe, afirma că într-o seară pe când se întorcea acasă, l-a zărit pe Silas Marner sprijinindu-se de un pârleaz, ţinând în spinare un sac greu, în loc să-l rezeme de gard, aşa cum ar fi făcut oricare om cu scaun la cap; şi că, apropiindu-se de el, a văzut că ochii lui Marner se căscau neclintiţi ca la mort şi că i-a vorbit şi că l-a scutu­rat şi că-i erau membrele înţepenite şi mâinile stăteau încleş­tate pe sac, ca şi când ar fi fost de lemn; dar tocmai pe când îşi făcea socotelile că ţesătorul murise, acesta îşi reveni, cum s-ar spune, cât ai zice peşte, spuse „noapte bună” şi plecă.

Moara de pe Floss  de George Eliot   CARTEA ÎNTÂI COPILĂRIA   Capitolul I La moara Dorlcote   În locul unde râul Floss își lărgește albia și apele lui aleargă printre malurile verzi către mare și către fluxul mângâietor care-i gonește în întâmpinare, o câmpie largă îi aține calea, cuprinzându-l într-o caldă îmbrățișare. Purtate de fluxul puternic, corăbiile negre, încărcate cu scânduri de brad mirosind reavăn, cu saci doldora de semințe grele, uleioase, de in sau maldăre de cărbune cu sclipiri întunecate alunecă spre orașul St. Ogg’s ale cărui vechi acoperișuri din olane roșii și dană cu frontoane largi se ivesc între dealul împădurit și malul râului, împrumutând apei o nuanță caldă, purpurie, sub privirea furișă a soarelui de febru­arie. În depărtare, de o parte și de alta, se întind pășuni bogate și loturi de pământ negru, unele pregătite să primească semințele plantelor cu frunze verzi și late, altele smălțuite de culorile cerealelor de toamnă cu fir plăpând. Ici-colo, în spatele gardurilor vii, se mai zăresc rămășițele grămezilor de snopi aurii din anul trecut; pretutindeni, printre arbuști, răsare coroana câte unui copac, iar corăbiile din depărtare par să-și înalțe catargele și să-și întindă pânzele cărămizii printre ramurile răsfirate ale frasinilor. În apropierea orașului cu acoperișuri roșii, pârâul Ripple își varsă apele zglobii în albia râului Floss. Cât de încântător e acest pârâu cu undele lui întunecate și nestatornice! Când rătăcesc pe mal și ascult susurul monoton al apei, ca glasul unei ființe duioase ce nu te poate auzi, râul pare o făptură vie, un tovarăș. Îmi amintesc de sălciile mari, plângâtoare... Îmi amintesc podul de piatră. Aici se află moara Dorlcote. Cu toate că norii atârnă amenin­țători și după-amiaza e pe sfârșite, vreau să zăbovesc câteva clipe aici, pe pod, și s-o privesc. E plăcut s-o privești, chiar și la sfârșit de februarie, în acest anotimp desfrunzit: poate că vremea rece și umedă adaugă și mai mult farmec casei primitoare și îngrijite, de o vârstă cu ulmii și castanii care o adăpostesc de vântul din miazănoapte. Apele umflate ale râului ajung până la dumbrava de sălcii, înecând pe jumătate fâșia de iarbă care înconjoară ograda din fața casei. Stau și mă uit la șuvoiul de apă, la iarba proaspătă, la pulberea delicată de un verde-argintiu care îndul­cește contururile trunchiurilor groase și ale ramurilor ce sclipesc pe sub crenguțele purpurii, golașe, și simt cât mi-e de dragă apa; invidiez rațele albe care se vâră cu capul la fund, printre sălcii, fără să se sinchisească că par atât de caraghioase pentru lumea mai uscată de deasupra lor. Vuietul apei și duduitul morii îți dau o senzație de visătoare vătuire a auzului, care face priveliștea să pară și mai calmă; e ca o perdea de sunete care te desparte de lumea dinafară. Apoi, deodată, se aude huruitul căruței mari, cu coviltir, care se întoar­ce acasă, încărcată cu saci de grâne. Căruțașul cumsecade se gândește că, la o oră atât de târzie, prânzul lui se usucă amărât în cuptor; și totuși nu se va așeza la masă decât după ce o să dea de mâncare cailor, animalele acelea puternice și supuse, cu ochi răbdători, care, îmi închipui, îi aruncă printre ochelari câte o privire de blândă mustrare, fiindcă a pocnit atât de tare din bici, ca și cum ar mai fi fost nevoie de un asemenea îndemn. Ia te uită cum urcă dealul spre pod, întinzând gâtul și grăbind pasul pe măsură ce se apropie de casă. Mă uit la copitele lor mari și aspre, care parcă înșfacă pământul bătătorit, la grumajii lor puternici, răbdători, care se apleacă sub jugul greu, la mușchii viguroși ai crupelor încordate. Mi-ar plăcea să-i aud nechezând lângă nu­trețul pe care l-au câștigat cu atâta trudă și să-i văd cu grumajii nădușiți, fără hamuri, afundându-și nările fremătânde în apa tulbure a jgheabului. Au ajuns pe pod: iată-i cum grăbesc pasul la vale și coviltirul dispare după pomi, la cotitură. Acum pot să-mi întorc din nou privirile către moară și să mă uit la roata care se mișcă neîncetat, împroșcând diamante de apă. Fetița privește și ea. Stă nemișcată pe malul apei de când m-am oprit pe pod. Iar lângă ea, o potaie albă cu o ureche cafenie țopăie și latră de parcă s-ar tot certa cu roata morii, fără să ajungă la niciun rezultat; poate că-i geloasă pentru că fetița cu bonetă de biber, în loc să se joace cu ea, urmărește absorbită mișcarea roții. Dar cred că e timpul ca fetița să intre în casă unde o așteaptă un foc bun. Lumina roșie a asfințitului își mistuie lucirea sub cenușiul din ce în ce mai adânc al cerului. Ar fi timpul să-mi urnesc și eu brațele de pe piatra rece a podului și să plec... E adevărat că mi-au amorțit de tot. Adormisem cu coatele apăsate pe brațele scaunului, visând că mă aflu pe podul din fața morii Dorlcote, într-o după-amiazâ de februarie, cu mulți ani în urmă. Înainte de a ațipi, tocmai voiam să vă povestesc despre ce vorbeam cu domnul și doamna Tulliver, stând în fața focului, în salonul din stânga, în după-amiaza care mi-a aparul în vis.

Middlemarch  de George Eliot volumul 2 CARTEA A TREIA   ÎN AŞTEPTAREA MORŢII   Cap. XXIII   „Dă-mi caii Soarelui – grăi. Şi-Apollo, un bici straşnic! De-mi mănânc capul, orice-ar fi, Eu am să-i bat năpraznic.“   Am văzut că mintea lui Fred Vincy era obsedată de o datorie şi, cu toate că o povară atât de ncânsemnată nu-l putea descuraja pentru multe ceasuri în şir pe acest tânăr gentleman atât de inimos, totuşi, unele împrejurări le­gate de acea sumă neachitată făceau ca gândul la ea să devină neobişnuit de sâcâitor. Creditorul era domnul Bambridge, un geambaş de prin împrejurimi, a cărui com­panie o căutau stăruitor tinerii din Middlemarch socotiţi a se „deda plăcerilor“. În timpul vacanţelor, în chip fi­resc, Fred avea nevoie de mai multe distracţii decât îi dădea mâna cu banii de care dispunea, şi domnul Bam­bridge se dovedise destul de înţelegător. Nu numai că-şi arătase încrederea în resursele lui, închiriindu-i cai şi suportând cheltuielile întâmplătoare provocate de prăpădirea unui frumos armăsar de vânătoare, ci îi acordase şi mici avansuri ca să poată face faţă unor pierderi suferite la biliard. Datoria se ridica, una peste alta, la o sută şai­zeci de lire. Bambridge nu era alarmat de soarta banilor săi, fiind sigur că tânărul Vincy prezenta garanţii, dar ceruse o dovadă, şi Fred îi dăduse o poliţă cu semnătură proprie. Peste trei luni rcânnoise poliţa, cu girul lui Caleb Garth. În ambele ocazii, Fred se vădise deosebit de încre­zător că va răspunde singur de poliţă, căci speranţele sale îi puneau la dispoziţie fonduri vaste. Cu greu ar putea pretinde cineva ca această încredere să-şi fi găsit vreo confirmare în faptele reale; ştim cu toţii că o asemenea încredere nu este un factor grosolan şi materialist: ea constă dintr-o dispoziţie confortabilă, care ne îndeamnă să aşteptăm ca înţelepciunea proniei sau nebunia prietenilor noştri, misterele norocului ori misterele încă şi mai mari ale înaltei noastre valori individuale în univers, să ne ofere pentru toate încurcăturile personale soluţii agrea­bile, conforme cu bunul nostru gust dovedit în materie de garderobă şi cu preferinţa noastră generală pentru lucruri de cea mai bună calitate. Fred avea certitudinea că va primi un dar din partea unchiului său, ori că va da norocul peste el, sau că datorită iscusinţei sale în ma­terie de schimburi va metamorfoza treptat un cal în valoare de patruzeci de lire într-unul capabil să aducă în orice clipă preţul de-o sută, sau o sumă nespecificată, în bani gheaţă. Şi, în orice caz, chiar presupunând ncâmpliniri pe care le poate imagina doar o morbidă lipsă de în­credere în destin, Fred avea întotdeauna (în perioada aceea), ca ultimă resursă, buzunarul părintesc, aşa că bunurile aflate în posesia optimismului său păstrau în jurul lor un soi de aură de generoasă supraabundenţă. Fred îşi formase doar o vagă idee asupra capacităţii bu­zunarului părintesc; comerţul nu era oare elastic? Şi deficiturile unui an nu sunt compensate de surplusul obţi­nut în altul? În casa Vincy se trăia pe picior mare, ca la toţi oamenii înstăriţi, nu cu ostentaţie, ci după obiceiu­rile şi tradiţiile familiale, şi astfel copiii nu aveau un cri­teriu de cumpătare, iar cei mai vârstnici mai păstrau oarecum impresia puerilă că tatăl ar putea plăti pentru orice, numai să vrea. Domnul Vincy personal întreţinea tabieturi middlemarcheze costisitoare – cheltuia bani pe pariuri la alergările de cai, ţinea o pivniţă bine aprovizio­nată şi dădea mese, în vreme ce mama avea cu furnizorii acel gen de conturi curente care îţi crează impresia opti­mistă că poţi căpăta orice-ţi pofteşte inima, fără a ţi se mai pomeni de plată. Fred ştia însă că e în firea taţilor să facă pe tiranii, când vine vorba de cheltuieli: totdeauna se stârnea o mică vijelie cu privire la risipa lui, ori de câte ori trebuia să destăinuiască o datorie, şi Fred nu suferea să bântuie vremea rea între patru pereţi. Caracterul lui prea filial îl împiedica să se arate nerespectuos cu părin­tele său, şi îndura tunetele cu certitudinea că sunt un fe­nomen trecător; până una alta, însă, era neplăcut să-şi vadă mama plângând şi, totodată, să fie nevoit să ia un aer posac, în loc de a se amuza; căci era din fire atât de jovial, încât dacă îşi lua o mutră acră, sub focul mustră­rilor, o făcea mai cu seamă de dragul buneicuviinţe. Fi­reşte că varianta mai lesne de urmat era rcânnoirea poli­ţei, cu semnătura unui prieten. De ce nu? Având la discreţie garanţiile pe care i le acorda propria lui speranţă nimic nu-l împiedica să sporească fără limită solvabilitatea altor persoane, afară de faptul că oamenii ale căror nume prezentau de obicei o garanţie se arătau pesimişti, şi nu înclinau să creadă că ordinea universală a lucrurilor va fi neapărat îndatoritoare faţă de tânărul şi simpaticul gentleman. Când trebuie să cerem un hatâr, ne revizuim lista prietenilor, le recunoaştem trăsăturile binevoitoare, ui­tăm de micile jigniri ce ne-au adus şi, judecându-i pe fiecare în parte, încercăm să ajungem pe rând la conclu­zia că vor fi dornici să ne facă pe plac, propria noastră ardoare de a fi serviţi fiind la fel de transmisibilă ca şi orice alt gen de căldură. Totuşi, până când alţii să ne re­fuze, înlăturăm noi singuri un anumit număr de candidaţi, pe temeiul că ar poseda doar o ardoare moderată; şi se întâmplase că Fred îşi tăiase de pe listă toţi prietenii, afară de unul, socotind că ar fi neplăcut să recurgă la ei; nu­trind, implicit, convingerea că măcar persoana lui, indi­ferent de ce s-ar putea afirma despre omenire în general, avea dreptul să fie scutită de orice aspect neplăcut. Faptul de a se trezi vreodată într-o situaţie absolut neplăcută – de pildă să poarte pantaloni scurţi fiindcă fuseseră spă­laţi prea des, să mănânce berbec rece, să fie nevoit să umble pe jos din lipsa unui cal, sau să se „dea la fund“, sub orice formă – era o absurditate incompatibilă cu acele înclinaţii voioase sădite de natură în firea lui. Şi Fred se crispa la gândul de a fi privit de sus, din lipsa fondurilor pentru plata micilor datorii. Astfel se nimeri că prietenul la care se hotărâse să recurgă era în acelaşi timp cel mai sărac şi cel mai binevoitor – anume, Caleb Garth.

Middlemarch  de George Eliot volumul 3 CARTEA A CINCEA   MÂNA MOARTĂ   Cap. XLIII   E-un cap de mare preţ: cu drag sculptat, de veacuri multe-n fildeş prea-ales; Nimic deşert, ovalul nobil, pur, înveşnicit de darnice frumuseţi. Şi-acesta-i tot un vas costisitor, cu-abil desen, pentru ochi de stăpân; vedeţi, surâs perfect – ce minu­nat Curat Faenza! Poate-mpodobi o masă cu decor foarte bogat   Dorotea pleca rareori de-acasă fără soţul ei, dar câte­odată trecea singură în trăsură prin Middlemarch, pen­tru treburi mărunte: cumpărături, sau acţiuni filantro­pice, asemenea oricărei doamne cu anumită avere, care locuieşte la trei mile depărtare de oraş. Două zile după scena petrecută pe aleea Tiselor, se hotărî să folosească un asemenea prilej pentru a-l vedea, dacă era posibil, pe Lydgate, şi să afle de la el dacă într-adevăr soţul ei vădea vreo schimbare îngrijorătoare a simptomelor, stare pe care o ascundea de ea, şi dacă stăruise să afle adevărul cu pri­vire la boala lui. Aproape că încerca un sentiment de vi­novăţie, cerând de la altcineva informaţii despre soţul ei, dar teama de a nu cunoaşte realitatea – teama de o ig­noranţă din pricina căreia ar fi putut să devină nedreaptă sau aspră – îi înlătura orice ezitare. Era convinsă că în mintea soţului ei se produsese o criză: chiar de-a doua zi domnul Casaubon începuse să-şi sistematizeze după o nouă metodă însemnările, metodă pe care o asociase în chip neobişnuit cu îndeplinirea planului său. Sărmana Dorotea se vedea nevoită să facă apel la mari rezerve de răbdare. Să fi fost ceasurile patru când trăsura trase în faţa casei lui Lydgate din Lowick Gate; Dorotea ar fi preferat să-l fi înştiinţat din timp, îndoindu-se acum dacă-l va găsi sau nu acasă. Şi, într-adevăr, doctorul era plecat. — Doamna Lydgate este acasă? întrebă Dorotea, care, pe cât ştia, nu o văzuse niciodată pe Rosamunda, dar îşi amintea de căsătoria lor. — Da, doamna Lydgate este acasă. — Dacă-mi permite, voi intra să stau de vorbă cu dânsa. Te rog să o întrebi dacă mă poate primi – dacă o poate primi, câteva minute, pe doamna Casaubon. După ce servitoarea se duse să transmită mesajul, Do­rotea auzi zvon de muzică printr-o fereastră deschisă – câteva note cântate de un glas bărbătesc şi apoi un pian ţâşnind în cascade de sunete. Dar pianul amuţi brusc şi apoi servitoarea se întoarse, spunând că doamna Lydgate va fi fericită să o primească pe doamna Casaubon. Când se deschise uşa odăii de primire şi Dorotea intră în încăpere, se produse un fel de contrast, destul de frec­vent în viaţa de ţară; pe vremea când obiceiurile oameni­lor de ranguri diferite erau mai puţin omogenizate ca astăzi. Să-i lăsăm pe cei care se pricep să ne spună exact ce fel de rochie purta Dorotea în zilele acelea de toamnă blândă – dintr-un material subţire, alb, lânos, moale la pipăit şi la privit. Totdeauna părea că este proaspăt spă­lat şi că păstrează iz de ierburi dulci – totdeauna se în­făţişa ca o mantie cu mâneci croite cu totul altfel decât in­dica moda. Totuşi, dacă ar fi intrat în scenă dinaintea unui public cufundat în tăcere, interpretând rolul Imogenei[1] sau al fiicei lui Cato[2], rochia ar fi putut să pară de ajuns de potrivită; mişcarea braţelor şi a gâtului era plină de graţie şi demnitate; iar pe părul ei despărţit simplu printr-o cărare la mijloc, şi deasupra ochilor can­dizi, boneta rotundă si largă ca un sac, hărăzită pe atunci femeilor, părea o găteală la fel de firească precum e nim­bul de aur pe care-l numim aureolă. Pentru cei doi spec­tatori aflaţi de faţă, intrarea unei eroine de dramă nu ar fi putut trezi mai mult interes decât sosirea doamnei Casaubon. În ochii Rosamundei, ea reprezenta una din acele divinităţi rurale care nu se amestecau cu muritorii de rând din Middlemarch, şi cele mai neînsemnate elemente ale purtării sau înfăţişării ei erau demne de a fi studiate; pe lângă aceasta, Rosamunda mai trăia satisfacţia că şi doamna Casaubon avea prilejul de a o studia pe ea. Ce folos să fii fermecătoare, când nu te văd cei care te-ar putea aprecia cu competenţă? Şi de când Rosamunda pri­mise cele mai măgulitoare complimente în conacul lui Sir Godwin Lydgate, avea deplină încredere în impresia pe care trebuia neapărat s-o facă asupra oamenilor de obârşie aleasă. Dorotea îi întinse mâna cu obişnuita şi simpla ei amabilitate şi se uită cu admiraţie la frumoasa mireasă a lui Lydgate – dându-şi seama că, la oarecare distanţă, stătea în picioare un tânăr care-i apăru doar ca o siluetă conturată într-un unghi mai îndepărtat. Acest gentleman era prea preocupat de prezenţa unicei femei existente pentru el în încăpere, pentru a reflecta asupra contrastului dintre cele două – un contrast care desigur că ar fi fost izbitor pentru un observator calm. Amândouă erau înalte şi aveau ochii la fel de scăpărători; dar imaginaţi-vă blondul copilăresc şi uluitoarea cunună de cosiţe a Rosamundei, rochia ei de un albastru pal, cu o croială şi un şic atât de desăvârşite încât nicio creatoare de modele nu ar fi putut-o privi fără emoţie, împodobită cu un guler larg, brodat, al cărui preţ, era de sperat că îl vor ghici toţi privitorii, şi cu mânuţele ornate după cuviinţă cu inele, faţă-n faţă cu acea prezenţă riguros controlată şi sigură de sine, care reprezintă substitutul costisitor al simplităţii.   [1] Personaj din Cymbeline de Shakespeare (n.t.). [2] Marcia, fiica lui Cato, personaj din tragedia Cato de Joseph Addison (1672-1719) (n.t.).

Middlemarch  de George Eliot volumul 1 PREFAŢĂ Viaţa lui Mary Ann Evans, a cărei personalitate a fost încredinţată posterităţii sub pseudonimul George Eliot, ar putea alcătui conţinutul unui roman scris chiar de George Eliot. Un roman care s-ar putea intitula: În căutarea adevărului. Adevă­rul moral şi social, descoperirea şi definirea lui, promovarea crezurilor menite să-l slujească au rămas steaua polară a unei existenţe în care luciditatea şi pasiunea, ardoarea şi cerebralismul îşi găsesc o originală armonizare. Prima pagină a biografiei se deschide cu o gravură în culori discrete, coborâtă parcă din mijlocul secolului al XVIII-lea, din ,,Good Old England“ („Anglia patriarhală"). Arbury Farm, lângă Coventry, în Warwickshire, unde s-a născut scriitoarea, oferă priveliştea calmă, aproape convenţional de britanică, a unor întinderi domoale, cu pajişti oglindite în undele unor pâraie muzicale sau în luciul canalelor rar străbătute de mici ambarcaţiuni. În 1819, anul când îşi face „debutul" în lume Mary Ann, revo­luţia industrială nu tălăzuise încă peste întreaga Anglie şi mai rămâneau numeroase oaze unde progresul maşinismului, cu cortegiul de răsturnări şi masele de neadaptaţi produse de el, se profila doar ca o ameninţare nelămurită. Agricultura şi creş­terea vitelor erau mai departe profesii care asigurau un anumit blazon de respectabilitate, iar tatăl autoarei, Robert – model al unor personaje dotate cu o mare căldură umană, evoluând cu simplitate înţeleaptă în paginile mai multor romane scrise de George Eliot – îşi câştigase o solidă şi meritată reputaţie prin activitatea desfăşurată ca administrator împuternicit al multor proprietari funciari. Priceperea sa de agricultor energic, cunoş­tinţele în materie de minerit, de creştere a vitelor, de organiza­re economică şi finanţe, îi aduceau angajamente care-i permi­teau să ofere familiei un trai înlesnit. Casa părintească se populase de copii: Mary Ann, a treia odraslă, mezina din cea de-a doua căsnicie a lui Robert Evans, se bucura de calda dra­goste a fratelui mai mare, Isac, al cărui chip s-a strecurat şi el în galeria personajelor aureolate de tandreţe şi înţelegere din opera romancierei (chiar Fred Vincy, din Middlemarch, împru­mută câteva din cele mai simpatice trăsături ale sale de la acest model real). Pe fundalul acestor ani magici ai copilăriei, Mary Ann avea să picure notele multor variaţiuni tematice. Atât prin frecvenţa motivului, cât şi prin subtila pătrundere cu care este redată atmosfera particulară a „vârstei de aur“, apare în mod cert influenţa benefică, exercitată de această perioadă asupra formaţiei autoarei de mai târziu. Şi nu numai pe plan psihologic – după cum mărturiseşte unul din primele poeme – anii aceştia repre­zintă „seed to all my gnod" („sămânţa a tot ce este bun în mine“). Lectura îşi exercită de timpuriu fascinaţia asupra micuţei Mary Ann, o ajută să exploreze treptat vastele teritorii ale ima­ginaţiei, să trăiască fervoarea unor existenţe reconstituite doar prin forţa spiritului. Ea îşi făureşte pe rând indestructibile prie­tenii cu „marile umbre“ Shakespeare, Milton Buayan, De Foe, Rousseau, precum şi cu câţiva din contemporanii iluştri: Walter Scott, Coleridge. Iar odată ce se află în posesia unui prim fir narativ, pre­dilecţia pentru marile personalităţi literare şi lectura lor o sti­mulează să străbată labirintul necunoscutului. Un episod este semnificativ în această privinţă: la opt ani, fiind întreruptă din lectura romanului Waverley, restituit de sora sa prietenilor care-i împrumutaseră cartea, nu găseşte prea dificilă încercarea de a concepe şi scrie un deznodământ propriu al peripeţiilor citite... Într-o scrisoare trimisă unei prietene, la douăzeci de ani, îşi aminteşte cu nostalgie de avânturile şi exaltările generate de lecturile sale infantile: „Trăiam necontenit într-o lume creată de mine şi eram încântată să nu am niciun tovarăş, să fiu lăsată acolo în voia reveriilor mele şi să imaginez scene a căror eroină eram“.