Recent Posts
Posts
Silas Marner  de George Eliot PARTEA ÎNTÂI                                       Capitolul I     ÎN VREMURILE când roţile de tors zumzăiau fără con­tenire prin gospodăriile săteşti, şi când însăşi doamnele din lu­mea bună, cele înveşmântate în mătăsuri şi fireturi, îşi aveau propria lor roată de tors din lemn de stejar lustruit, bineînţe­les de jucărie, în acele vremuri puteai vedea prin locuri depăr­tate, la mijloc de drum între poteci, sau pierdute prin viroagele dintre dealuri, nişte oameni gălbejiţi şi scunzi peste măsură, care, măsuraţi după statura ţăranilor vânjoşi, păreau rămăşiţe ale unui neam dezmoştenit. Dulăul ciobanului hămăia îndârjit când apărea pe culme vreunul dintre aceşti oameni cu în­făţişare străină, umbră întunecoasă profilată pe fondul apu­sului timpuriu de iarnă; cărui câine putea să-i placă o silueta încovoiată sub un sac greu? or, aceşti bărbaţi palizi rareori porneau la drum fără acea povară ciudată. Însuşi ciobanul, deşi era întru totul îndreptăţit să socoată că în sac nu ascun­dea nimic altceva decât aţă de in sau poate suluri lungi de pânză tare, lucrată din acelaşi fir, nu era pe de-a-ntregul con­vins că, oricât de folositoare ar fi fost, meseria aceasta de ţe­sător putea da roade fără o mână de ajutor din partea diavo­lului. În acele vremuri mult îndepărtate, nimbul superstiţiei aureola orice persoană sau orice lucru complet ieşit din comun, sau numai când şi când neobişnuit ori, pur şi simplu, străin din întâmplare, cum ar fi vizita negustorului ambulant sau a to­cilarului. Nimeni nu ştia unde îşi aveau căminul aceşti rătăci­tori sau de unde veneau; dar, cum puteai ajunge la o concluzie în legătură cu cineva dacă nu găseai nici măcar un om care să-i cunoască mama sau tatăl? Pentru ţăranii de odinioară lumea exterioară trăirii lor directe constituia un tărâm al nesiguranţei şi al misterelor; pentru gândirea lor lipsită de experienţa călătoriilor, starea celui ce rătăceşte din loc în loc reprezenta un concept la fel de înceţoşat ca şi viaţa din timpul iernii a rândunelelor ce reapar o dată cu primăvara; ba şi un om ce se aşeza într-un loc de care era străin, dacă sosea dintr-o regiune îndepărtată, cu greu putea fi cruţat de o primire ne­încrezătoare care, la urma urmelor, ar fi prevenit orice fel de surpriză provocată de un eventual delict ulterior, oricât de inofensivă ar fi fost comportarea lui pentru moment; cu atât mai grav dacă el îşi crea un renume prin cunoştinţele sale, sau dacă ar fi dat dovadă de o îndemânare cât de mică pentru meserii. Era suspectă, din principiu, orice dibăcie, fie în folosi­rea rapidă a acelei unelte greu de mânuit, pe nume limba, fie în vreun alt meşteşug neobişnuit pentru săteni; ţăranii cin­stiţi, născuţi şi crescuţi în văzul tuturor, în marea lor majori­tate, nu erau deosebit de inteligenţi sau de isteţi, în orice caz nu mai mult decât este necesar pentru a discerne semnele vremii; cât despre mijlocul prin care se dobândeşte agerimea şi îndemânarea de orice fel, le era atât de pe deplin tăinuit, încât puneau acestea pe seama vrăjilor. De aceea, ţesătorii aceia risipiţi ici şi colo, emigrând din oraşe la ţară, erau priviţi de către vecinii lor, fără nicio excepţie, ca străini, şi astfel dobândeau de cele mai deseori obiceiuri excentrice, tributare sin­gurătăţii lor. În primii ani ai acestui veac, un astfel de ţesător, pe nume Silas Marner, îşi vedea de meseria sa, într-o căsuţă de piatră înconjurată de un gard viu de aluniş, aşezată în apropiere de Raveloe şi nu departe de buza unei cariere de piatră. Sunetul ciudat al războiului său, atât de deosebit de zgomotul regulat, vesel şi natural al treierătoarei, sau de ritmul mai simplu ai îmblăciului, pe jumătate îi fascina, pe jumătate-i înfricoşa pe flăcăii din Raveloe, care adesea uitau de culesul alunelor sau de cercetarea cuiburilor păsărelelor, pentru a privi pe furiş pe fereastra casei de piatră, atenuându-şi groaza plină de res­pect pe care le-o inspirau mişcările stranii ale războiului, cu un simţământ al superiorităţii dispreţuitoare, izvorât din batjoco­rirea zgomotelor alternate şi a profilului ţesătorului aplecat, concentrat asupra mişcărilor piciorului. Dar se întâmpla, când şi când, ca Marner, îndreptându-se pentru a-şi aranja firul, să devină conştient de prezenţa micilor puşlamale şi, deşi zgârcit cu timpul său, să-l deranjeze neaşteptata lor apariţie într-atât, încât să coboare de la război şi, deschizând uşa, să le azvârle nişte priviri de o luau la goană înspăimântaţi. Cum să-ţi vină a crede că ochii aceia mari, căprui şi bulbucaţi, de pe chipul palid al lui Silas Marner, nu întrezăreau nimic limpede din ce nu se afla foarte aproape de ei, şi cum să nu bănuieşti mai de­grabă că înfiorătoarea lor căutătură putea deochia orice copil care ar fi rămas de pe urma ei cu cârcei, rachitism sau cu gura strâmbă? De bună seamă îşi auziseră părinţii lăsând să se înţe­leagă că Silas Marner putea vindeca oamenii de reumatism, dacă voia, şi adăugând, în şi mai mare taină, că dacă te simţeai în stare să-i vorbeşti acestui diavol pe şleau, puteai economisi, datorită lui, banii zvârliţi pe doctor. Atari ecouri întârziate ale străvechiului cult al demonului ar putea fi surprinse şi azi de către ascultătorul atent, în rândurile ţăranilor cu părul cărunt; asta, deoarece mintea necultivată cu greu poate pune alături ideea puterii cu aceea a bunătăţii. O concepţie tenebroasă asupra puterii care prin îndelungă convingere poate fi hotărâtă să se înfrâneze de a face rău, aceasta este forma pe care o adoptă cu mare uşurinţă sentimentul de a nu putea vedea cu­getele oamenilor care au fost într-una oprimaţi de nevoi rudi­mentare şi a căror viaţă de trudă nevolnică n-a fost nicicând luminată de vreo credinţă religioasă entuziastă. Cu mult mai largă este arta posibilităţilor în domeniul durerii şi al nenoro­cirii, decât într-al veseliei şi al bucuriei, imaginaţia lor aproape lipsită de icoanele ce hrănesc dorinţa şi fericirea este însă su­praîncărcată cu amintiri din care teama se alimentează necon­tenit. „Visezi vreodată că ţi-ar place să mănânci ceva?” l-am întrebat cândva pe un plugar bătrân ce-şi trăgea sufletul dato­rită bolii celei de pe urmă şi care refuzase tot ce-i dăduse să mănânce soţia sa. „Nu, a răspuns el, n-am fost obişnuit decât cu bucata de rând şi pe astea nu le pot mânca.” Experienţa nu alăptase în el închipuiri ce ar fi putut să-i stârnească iluzia apetitului. Iar Raveloe era un sat în care multe din ecourile vechi ză­boveau fără a mai fi înăbuşite de glasuri noi. Nu că ar fi fost una dintre acele parohii sterpe, ce dormitează la marginile civi­lizaţiei, locuite doar de oi costelive şi de ciobani pripăşiţi ici şi colo; dimpotrivă, se-ntindea în bogata câmpie centrală a ceea ce numim cu satisfacţie vesela Anglie şi întrunea gospodă­rii care, vorbind dintr-un punct de vedere spiritual, plăteau dijme de invidiat. Dar era cuibărit într-o vale plăcută şi bine împădurită jur-împrejur, la cale de o oră călare de orice fel de răscruce de drumuri, acolo unde niciodată nu răsunau modu­laţiile cornului diligenţei sau ale opiniei publice. Era un sat impunător, cu o biserică veche şi frumoasă şi un cimitir încă­pător în mijlocul lui, şi cu două sau trei locuinţe mari, clădite din cărămidă şi piatră, cu livezi împrejmuite de zid şi înzes­trate de dragul frumuseţii cu sfârleze, clădiri aşezate chiar la drum, înălţându-şi faţadele mai impunătoare decât ale casei parohiale, care privea pe furiş printre copacii de cealaltă parte a cimitirului, un sat ce-ţi înfăţişa dintru început vârfurile vieţii lui sociale şi care lămurea ochiului experimentat că prin preajmă nu există nici conac, nici parc de vânătoare, dar că în Raveloe trăiau câţiva oameni de vază care îşi îngăduiau să plugărească prost fără să-i împiedice nimeni, scoţând destui bani din plugăritul lor înapoiat, pentru a putea, în vremurile acelea de război, să trăiască în bunăstare, petrecând la Crăciun, la Rusalii şi la Paşti. Trecuseră cincisprezece ani de când îşi făcuse apariţia în Raveloe Silas Marner; pe atunci era doar un tânăr palid, cu ochi castanii, bulbucaţi şi miopi, a cărui înfăţişare n-ar fi avut nimic straniu în sine, pentru nişte oameni de cultură şi cu ex­perienţă de viaţă; însă pentru ţăranii în preajma cărora se aşezase, înfăţişarea sa era înzestrată cu acele particularităţi misterioase ce corespundeau naturii deosebite a ocupaţiei sale şi descinderii lui dintr-o regiune necunoscută, denumită North’ard. Ei bine, iată cum i se depăna viaţa: nu îmbia pe nimeni să-i calce pragul, nu se aventura prin sat ca să bea o juma’ la Curcubeul, ori să trăncănească la rotar; nu căuta nici bărbaţi, nici femei, decât dacă era chemat sau pentru a se aproviziona cu cele necesare; şi, curând, fu limpede pentru toate domni­şoarele din Raveloe, că nicicând nu o va sili pe vreuna din ele să-l ia de soţ, fără voia ei, tot aşa precum şi el le auzise spunând răspicat că nu se vor mărita nici în ruptul capului cu un om înviat din morţi. Această părere despre Marner nu se bi­zuia numai pe chipul său galben ca ceara şi pe ochii săi nemaîntâlniţi; Jem Rodney, vânătorul de cârtiţe, afirma că într-o seară pe când se întorcea acasă, l-a zărit pe Silas Marner sprijinindu-se de un pârleaz, ţinând în spinare un sac greu, în loc să-l rezeme de gard, aşa cum ar fi făcut oricare om cu scaun la cap; şi că, apropiindu-se de el, a văzut că ochii lui Marner se căscau neclintiţi ca la mort şi că i-a vorbit şi că l-a scutu­rat şi că-i erau membrele înţepenite şi mâinile stăteau încleş­tate pe sac, ca şi când ar fi fost de lemn; dar tocmai pe când îşi făcea socotelile că ţesătorul murise, acesta îşi reveni, cum s-ar spune, cât ai zice peşte, spuse „noapte bună” şi plecă.
Moara de pe Floss  de George Eliot   CARTEA ÎNTÂI COPILĂRIA   Capitolul I La moara Dorlcote   În locul unde râul Floss își lărgește albia și apele lui aleargă printre malurile verzi către mare și către fluxul mângâietor care-i gonește în întâmpinare, o câmpie largă îi aține calea, cuprinzându-l într-o caldă îmbrățișare. Purtate de fluxul puternic, corăbiile negre, încărcate cu scânduri de brad mirosind reavăn, cu saci doldora de semințe grele, uleioase, de in sau maldăre de cărbune cu sclipiri întunecate alunecă spre orașul St. Ogg’s ale cărui vechi acoperișuri din olane roșii și dană cu frontoane largi se ivesc între dealul împădurit și malul râului, împrumutând apei o nuanță caldă, purpurie, sub privirea furișă a soarelui de febru­arie. În depărtare, de o parte și de alta, se întind pășuni bogate și loturi de pământ negru, unele pregătite să primească semințele plantelor cu frunze verzi și late, altele smălțuite de culorile cerealelor de toamnă cu fir plăpând. Ici-colo, în spatele gardurilor vii, se mai zăresc rămășițele grămezilor de snopi aurii din anul trecut; pretutindeni, printre arbuști, răsare coroana câte unui copac, iar corăbiile din depărtare par să-și înalțe catargele și să-și întindă pânzele cărămizii printre ramurile răsfirate ale frasinilor. În apropierea orașului cu acoperișuri roșii, pârâul Ripple își varsă apele zglobii în albia râului Floss. Cât de încântător e acest pârâu cu undele lui întunecate și nestatornice! Când rătăcesc pe mal și ascult susurul monoton al apei, ca glasul unei ființe duioase ce nu te poate auzi, râul pare o făptură vie, un tovarăș. Îmi amintesc de sălciile mari, plângâtoare... Îmi amintesc podul de piatră. Aici se află moara Dorlcote. Cu toate că norii atârnă amenin­țători și după-amiaza e pe sfârșite, vreau să zăbovesc câteva clipe aici, pe pod, și s-o privesc. E plăcut s-o privești, chiar și la sfârșit de februarie, în acest anotimp desfrunzit: poate că vremea rece și umedă adaugă și mai mult farmec casei primitoare și îngrijite, de o vârstă cu ulmii și castanii care o adăpostesc de vântul din miazănoapte. Apele umflate ale râului ajung până la dumbrava de sălcii, înecând pe jumătate fâșia de iarbă care înconjoară ograda din fața casei. Stau și mă uit la șuvoiul de apă, la iarba proaspătă, la pulberea delicată de un verde-argintiu care îndul­cește contururile trunchiurilor groase și ale ramurilor ce sclipesc pe sub crenguțele purpurii, golașe, și simt cât mi-e de dragă apa; invidiez rațele albe care se vâră cu capul la fund, printre sălcii, fără să se sinchisească că par atât de caraghioase pentru lumea mai uscată de deasupra lor. Vuietul apei și duduitul morii îți dau o senzație de visătoare vătuire a auzului, care face priveliștea să pară și mai calmă; e ca o perdea de sunete care te desparte de lumea dinafară. Apoi, deodată, se aude huruitul căruței mari, cu coviltir, care se întoar­ce acasă, încărcată cu saci de grâne. Căruțașul cumsecade se gândește că, la o oră atât de târzie, prânzul lui se usucă amărât în cuptor; și totuși nu se va așeza la masă decât după ce o să dea de mâncare cailor, animalele acelea puternice și supuse, cu ochi răbdători, care, îmi închipui, îi aruncă printre ochelari câte o privire de blândă mustrare, fiindcă a pocnit atât de tare din bici, ca și cum ar mai fi fost nevoie de un asemenea îndemn. Ia te uită cum urcă dealul spre pod, întinzând gâtul și grăbind pasul pe măsură ce se apropie de casă. Mă uit la copitele lor mari și aspre, care parcă înșfacă pământul bătătorit, la grumajii lor puternici, răbdători, care se apleacă sub jugul greu, la mușchii viguroși ai crupelor încordate. Mi-ar plăcea să-i aud nechezând lângă nu­trețul pe care l-au câștigat cu atâta trudă și să-i văd cu grumajii nădușiți, fără hamuri, afundându-și nările fremătânde în apa tulbure a jgheabului. Au ajuns pe pod: iată-i cum grăbesc pasul la vale și coviltirul dispare după pomi, la cotitură. Acum pot să-mi întorc din nou privirile către moară și să mă uit la roata care se mișcă neîncetat, împroșcând diamante de apă. Fetița privește și ea. Stă nemișcată pe malul apei de când m-am oprit pe pod. Iar lângă ea, o potaie albă cu o ureche cafenie țopăie și latră de parcă s-ar tot certa cu roata morii, fără să ajungă la niciun rezultat; poate că-i geloasă pentru că fetița cu bonetă de biber, în loc să se joace cu ea, urmărește absorbită mișcarea roții. Dar cred că e timpul ca fetița să intre în casă unde o așteaptă un foc bun. Lumina roșie a asfințitului își mistuie lucirea sub cenușiul din ce în ce mai adânc al cerului. Ar fi timpul să-mi urnesc și eu brațele de pe piatra rece a podului și să plec... E adevărat că mi-au amorțit de tot. Adormisem cu coatele apăsate pe brațele scaunului, visând că mă aflu pe podul din fața morii Dorlcote, într-o după-amiazâ de februarie, cu mulți ani în urmă. Înainte de a ațipi, tocmai voiam să vă povestesc despre ce vorbeam cu domnul și doamna Tulliver, stând în fața focului, în salonul din stânga, în după-amiaza care mi-a aparul în vis.
Middlemarch  de George Eliot volumul 2 CARTEA A TREIA   ÎN AŞTEPTAREA MORŢII   Cap. XXIII   „Dă-mi caii Soarelui – grăi. Şi-Apollo, un bici straşnic! De-mi mănânc capul, orice-ar fi, Eu am să-i bat năpraznic.“   Am văzut că mintea lui Fred Vincy era obsedată de o datorie şi, cu toate că o povară atât de ncânsemnată nu-l putea descuraja pentru multe ceasuri în şir pe acest tânăr gentleman atât de inimos, totuşi, unele împrejurări le­gate de acea sumă neachitată făceau ca gândul la ea să devină neobişnuit de sâcâitor. Creditorul era domnul Bambridge, un geambaş de prin împrejurimi, a cărui com­panie o căutau stăruitor tinerii din Middlemarch socotiţi a se „deda plăcerilor“. În timpul vacanţelor, în chip fi­resc, Fred avea nevoie de mai multe distracţii decât îi dădea mâna cu banii de care dispunea, şi domnul Bam­bridge se dovedise destul de înţelegător. Nu numai că-şi arătase încrederea în resursele lui, închiriindu-i cai şi suportând cheltuielile întâmplătoare provocate de prăpădirea unui frumos armăsar de vânătoare, ci îi acordase şi mici avansuri ca să poată face faţă unor pierderi suferite la biliard. Datoria se ridica, una peste alta, la o sută şai­zeci de lire. Bambridge nu era alarmat de soarta banilor săi, fiind sigur că tânărul Vincy prezenta garanţii, dar ceruse o dovadă, şi Fred îi dăduse o poliţă cu semnătură proprie. Peste trei luni rcânnoise poliţa, cu girul lui Caleb Garth. În ambele ocazii, Fred se vădise deosebit de încre­zător că va răspunde singur de poliţă, căci speranţele sale îi puneau la dispoziţie fonduri vaste. Cu greu ar putea pretinde cineva ca această încredere să-şi fi găsit vreo confirmare în faptele reale; ştim cu toţii că o asemenea încredere nu este un factor grosolan şi materialist: ea constă dintr-o dispoziţie confortabilă, care ne îndeamnă să aşteptăm ca înţelepciunea proniei sau nebunia prietenilor noştri, misterele norocului ori misterele încă şi mai mari ale înaltei noastre valori individuale în univers, să ne ofere pentru toate încurcăturile personale soluţii agrea­bile, conforme cu bunul nostru gust dovedit în materie de garderobă şi cu preferinţa noastră generală pentru lucruri de cea mai bună calitate. Fred avea certitudinea că va primi un dar din partea unchiului său, ori că va da norocul peste el, sau că datorită iscusinţei sale în ma­terie de schimburi va metamorfoza treptat un cal în valoare de patruzeci de lire într-unul capabil să aducă în orice clipă preţul de-o sută, sau o sumă nespecificată, în bani gheaţă. Şi, în orice caz, chiar presupunând ncâmpliniri pe care le poate imagina doar o morbidă lipsă de în­credere în destin, Fred avea întotdeauna (în perioada aceea), ca ultimă resursă, buzunarul părintesc, aşa că bunurile aflate în posesia optimismului său păstrau în jurul lor un soi de aură de generoasă supraabundenţă. Fred îşi formase doar o vagă idee asupra capacităţii bu­zunarului părintesc; comerţul nu era oare elastic? Şi deficiturile unui an nu sunt compensate de surplusul obţi­nut în altul? În casa Vincy se trăia pe picior mare, ca la toţi oamenii înstăriţi, nu cu ostentaţie, ci după obiceiu­rile şi tradiţiile familiale, şi astfel copiii nu aveau un cri­teriu de cumpătare, iar cei mai vârstnici mai păstrau oarecum impresia puerilă că tatăl ar putea plăti pentru orice, numai să vrea. Domnul Vincy personal întreţinea tabieturi middlemarcheze costisitoare – cheltuia bani pe pariuri la alergările de cai, ţinea o pivniţă bine aprovizio­nată şi dădea mese, în vreme ce mama avea cu furnizorii acel gen de conturi curente care îţi crează impresia opti­mistă că poţi căpăta orice-ţi pofteşte inima, fără a ţi se mai pomeni de plată. Fred ştia însă că e în firea taţilor să facă pe tiranii, când vine vorba de cheltuieli: totdeauna se stârnea o mică vijelie cu privire la risipa lui, ori de câte ori trebuia să destăinuiască o datorie, şi Fred nu suferea să bântuie vremea rea între patru pereţi. Caracterul lui prea filial îl împiedica să se arate nerespectuos cu părin­tele său, şi îndura tunetele cu certitudinea că sunt un fe­nomen trecător; până una alta, însă, era neplăcut să-şi vadă mama plângând şi, totodată, să fie nevoit să ia un aer posac, în loc de a se amuza; căci era din fire atât de jovial, încât dacă îşi lua o mutră acră, sub focul mustră­rilor, o făcea mai cu seamă de dragul buneicuviinţe. Fi­reşte că varianta mai lesne de urmat era rcânnoirea poli­ţei, cu semnătura unui prieten. De ce nu? Având la discreţie garanţiile pe care i le acorda propria lui speranţă nimic nu-l împiedica să sporească fără limită solvabilitatea altor persoane, afară de faptul că oamenii ale căror nume prezentau de obicei o garanţie se arătau pesimişti, şi nu înclinau să creadă că ordinea universală a lucrurilor va fi neapărat îndatoritoare faţă de tânărul şi simpaticul gentleman. Când trebuie să cerem un hatâr, ne revizuim lista prietenilor, le recunoaştem trăsăturile binevoitoare, ui­tăm de micile jigniri ce ne-au adus şi, judecându-i pe fiecare în parte, încercăm să ajungem pe rând la conclu­zia că vor fi dornici să ne facă pe plac, propria noastră ardoare de a fi serviţi fiind la fel de transmisibilă ca şi orice alt gen de căldură. Totuşi, până când alţii să ne re­fuze, înlăturăm noi singuri un anumit număr de candidaţi, pe temeiul că ar poseda doar o ardoare moderată; şi se întâmplase că Fred îşi tăiase de pe listă toţi prietenii, afară de unul, socotind că ar fi neplăcut să recurgă la ei; nu­trind, implicit, convingerea că măcar persoana lui, indi­ferent de ce s-ar putea afirma despre omenire în general, avea dreptul să fie scutită de orice aspect neplăcut. Faptul de a se trezi vreodată într-o situaţie absolut neplăcută – de pildă să poarte pantaloni scurţi fiindcă fuseseră spă­laţi prea des, să mănânce berbec rece, să fie nevoit să umble pe jos din lipsa unui cal, sau să se „dea la fund“, sub orice formă – era o absurditate incompatibilă cu acele înclinaţii voioase sădite de natură în firea lui. Şi Fred se crispa la gândul de a fi privit de sus, din lipsa fondurilor pentru plata micilor datorii. Astfel se nimeri că prietenul la care se hotărâse să recurgă era în acelaşi timp cel mai sărac şi cel mai binevoitor – anume, Caleb Garth.
Middlemarch  de George Eliot volumul 3 CARTEA A CINCEA   MÂNA MOARTĂ   Cap. XLIII   E-un cap de mare preţ: cu drag sculptat, de veacuri multe-n fildeş prea-ales; Nimic deşert, ovalul nobil, pur, înveşnicit de darnice frumuseţi. Şi-acesta-i tot un vas costisitor, cu-abil desen, pentru ochi de stăpân; vedeţi, surâs perfect – ce minu­nat Curat Faenza! Poate-mpodobi o masă cu decor foarte bogat   Dorotea pleca rareori de-acasă fără soţul ei, dar câte­odată trecea singură în trăsură prin Middlemarch, pen­tru treburi mărunte: cumpărături, sau acţiuni filantro­pice, asemenea oricărei doamne cu anumită avere, care locuieşte la trei mile depărtare de oraş. Două zile după scena petrecută pe aleea Tiselor, se hotărî să folosească un asemenea prilej pentru a-l vedea, dacă era posibil, pe Lydgate, şi să afle de la el dacă într-adevăr soţul ei vădea vreo schimbare îngrijorătoare a simptomelor, stare pe care o ascundea de ea, şi dacă stăruise să afle adevărul cu pri­vire la boala lui. Aproape că încerca un sentiment de vi­novăţie, cerând de la altcineva informaţii despre soţul ei, dar teama de a nu cunoaşte realitatea – teama de o ig­noranţă din pricina căreia ar fi putut să devină nedreaptă sau aspră – îi înlătura orice ezitare. Era convinsă că în mintea soţului ei se produsese o criză: chiar de-a doua zi domnul Casaubon începuse să-şi sistematizeze după o nouă metodă însemnările, metodă pe care o asociase în chip neobişnuit cu îndeplinirea planului său. Sărmana Dorotea se vedea nevoită să facă apel la mari rezerve de răbdare. Să fi fost ceasurile patru când trăsura trase în faţa casei lui Lydgate din Lowick Gate; Dorotea ar fi preferat să-l fi înştiinţat din timp, îndoindu-se acum dacă-l va găsi sau nu acasă. Şi, într-adevăr, doctorul era plecat. — Doamna Lydgate este acasă? întrebă Dorotea, care, pe cât ştia, nu o văzuse niciodată pe Rosamunda, dar îşi amintea de căsătoria lor. — Da, doamna Lydgate este acasă. — Dacă-mi permite, voi intra să stau de vorbă cu dânsa. Te rog să o întrebi dacă mă poate primi – dacă o poate primi, câteva minute, pe doamna Casaubon. După ce servitoarea se duse să transmită mesajul, Do­rotea auzi zvon de muzică printr-o fereastră deschisă – câteva note cântate de un glas bărbătesc şi apoi un pian ţâşnind în cascade de sunete. Dar pianul amuţi brusc şi apoi servitoarea se întoarse, spunând că doamna Lydgate va fi fericită să o primească pe doamna Casaubon. Când se deschise uşa odăii de primire şi Dorotea intră în încăpere, se produse un fel de contrast, destul de frec­vent în viaţa de ţară; pe vremea când obiceiurile oameni­lor de ranguri diferite erau mai puţin omogenizate ca astăzi. Să-i lăsăm pe cei care se pricep să ne spună exact ce fel de rochie purta Dorotea în zilele acelea de toamnă blândă – dintr-un material subţire, alb, lânos, moale la pipăit şi la privit. Totdeauna părea că este proaspăt spă­lat şi că păstrează iz de ierburi dulci – totdeauna se în­făţişa ca o mantie cu mâneci croite cu totul altfel decât in­dica moda. Totuşi, dacă ar fi intrat în scenă dinaintea unui public cufundat în tăcere, interpretând rolul Imogenei[1] sau al fiicei lui Cato[2], rochia ar fi putut să pară de ajuns de potrivită; mişcarea braţelor şi a gâtului era plină de graţie şi demnitate; iar pe părul ei despărţit simplu printr-o cărare la mijloc, şi deasupra ochilor can­dizi, boneta rotundă si largă ca un sac, hărăzită pe atunci femeilor, părea o găteală la fel de firească precum e nim­bul de aur pe care-l numim aureolă. Pentru cei doi spec­tatori aflaţi de faţă, intrarea unei eroine de dramă nu ar fi putut trezi mai mult interes decât sosirea doamnei Casaubon. În ochii Rosamundei, ea reprezenta una din acele divinităţi rurale care nu se amestecau cu muritorii de rând din Middlemarch, şi cele mai neînsemnate elemente ale purtării sau înfăţişării ei erau demne de a fi studiate; pe lângă aceasta, Rosamunda mai trăia satisfacţia că şi doamna Casaubon avea prilejul de a o studia pe ea. Ce folos să fii fermecătoare, când nu te văd cei care te-ar putea aprecia cu competenţă? Şi de când Rosamunda pri­mise cele mai măgulitoare complimente în conacul lui Sir Godwin Lydgate, avea deplină încredere în impresia pe care trebuia neapărat s-o facă asupra oamenilor de obârşie aleasă. Dorotea îi întinse mâna cu obişnuita şi simpla ei amabilitate şi se uită cu admiraţie la frumoasa mireasă a lui Lydgate – dându-şi seama că, la oarecare distanţă, stătea în picioare un tânăr care-i apăru doar ca o siluetă conturată într-un unghi mai îndepărtat. Acest gentleman era prea preocupat de prezenţa unicei femei existente pentru el în încăpere, pentru a reflecta asupra contrastului dintre cele două – un contrast care desigur că ar fi fost izbitor pentru un observator calm. Amândouă erau înalte şi aveau ochii la fel de scăpărători; dar imaginaţi-vă blondul copilăresc şi uluitoarea cunună de cosiţe a Rosamundei, rochia ei de un albastru pal, cu o croială şi un şic atât de desăvârşite încât nicio creatoare de modele nu ar fi putut-o privi fără emoţie, împodobită cu un guler larg, brodat, al cărui preţ, era de sperat că îl vor ghici toţi privitorii, şi cu mânuţele ornate după cuviinţă cu inele, faţă-n faţă cu acea prezenţă riguros controlată şi sigură de sine, care reprezintă substitutul costisitor al simplităţii.   [1] Personaj din Cymbeline de Shakespeare (n.t.). [2] Marcia, fiica lui Cato, personaj din tragedia Cato de Joseph Addison (1672-1719) (n.t.).
Middlemarch  de George Eliot volumul 4 CARTEA A ŞAPTEA   DOUĂ TENTAŢII   Cap. LXIII   Aceste lucrări mărunte sunt mari pentru omul mărunt. Goldsmith   — L-ai mai văzut în ultima vreme pe vulturul dumitale ştiinţific, pe Lydgate? întrebă domnul Toller la una din mesele pe care le oferea de Crăciun, adresându-se dom­nului Farebrother, aşezat la dreapta lui. — Nu prea des, regret că trebuie s-o spun, răspunse vicarul, deprins să zădărnicească efectul persiflărilor dom­nului Toller pe tema încrederii lui în noul for medical. Eu locuiesc cam peste mână, iar el este prea ocupat. — Chiar aşa? Mă bucur să aflu, interveni doctorul Minchin, cu un amestec de suavitate şi surprindere. — Îşi dedică o mare parte din timp Spitalului Nou, ex­plică domnul Farebrother, care avea motivele lui de a nu abandona subiectul. Treaba asta mi-a comunicat-o vecina mea, doamna Casaubon, care se duce des pe-acolo. Spune că Lydgate e neobosit şi face un lucru frumos din insti­tuţia lui Bulstrode. Pregăteşte un nou pavilion, în caz că se-abate holera peste noi. — Şi presupun că pregăteşte teorii asupra tratamen­tului care trebuie experimentat pe pacienţi, insinuă dom­nul Toller. — Haide, Toller, fii sincer! îl provocă domnul Fare­brother. Eşti prea inteligent ca să nu vezi folosul adus de o minte proaspătă şi cutezătoare în medicină, precum şi în oricare alt domeniu; cât despre holeră, îmi închipui că nimeni dintre voi nu este prea sigur cu privire la ce s-ar cădea să facem. Dacă un om înaintează puţin prea de­parte pe un drum nou, de obicei îşi face mai mult rău lui însuşi decât oricui altcuiva. — Sunt convins că dumneata şi cu Wrench s-ar cuveni să-i fiţi îndatoraţi, interveni doctorul Minchin, uitându-se spre Toller, fiindcă v-a trimis crema pacienţilor lui Peacock. — Lydgate prea duce o viaţă pe picior mare pentru un tânăr începător, se pronunţă domnul Harry Toller, berarul. Presupun că îl susţin neamurile lui din Nord. — Aşa sper şi eu, se amestecă domnul Chichely, alt­minteri nu ar fi trebuit să se însoare cu fata aceea dră­guţă, pe care o îndrăgeam cu toţii. Dă-o-ncolo, cum să nu-i porţi pică bărbatului care o răpeşte pe cea mai drăgălaşă fată din oraş. — Oho, pe legea mea, ba şi pe cea mai bună, întări dom­nul Standish. — Prietenului meu Vincy nu i-a plăcut nici de frică această căsătorie, ştiu bine asta, urmă domnul Chichely. Nu prea cred că face mare lucru pentru tinerii însurăţei. Nu pot spune cum îi sprijină rubedeniile din partea cealaltă. În felul de a vorbi al domnului Chichely plutea un soi de reticenţă pretenţioasă. — A, n-aş crede că Lydgate a plănuit vreodată să prac­tice medicina pentru a se întreţine, comentă domnul Tol­ler, cu o uşoară notă de sarcasm, şi după aceea subiectul fu abandonat. Nu era pentru prima dată când domnul Farebrother au­zea aluzii la cheltuielile lui Lydgate, vădit prea mari pen­tru a le face faţă cu clientela câştigată; dar îşi spunea că nu era improbabil să existe unele resurse sau speranţe care scuzau trena exagerată de la începutul căsătoriei lui Lydgate, resurse menite să stăvilească orice consecinţe ne­faste de pe urma decepţiilor suferite în profesie. Într-o seara, când îşi dăduse osteneala de a se duce la Middlemarch, în scopul de a sta la taifas cu Lydgate, ca pe vre­muri, remarcase la el un aer încordat şi agitat, ce con­trasta cât se poate de mult cu obişnuitul lui fel degajat de a păstra tăcerea sau de a o rupe cu bruscă energie, ori de câte ori avea ceva de spus. Lydgate vorbi fără oprire cât timp se aflară în odaia lui de lucru, aducând argumente pro şi contra probabilităţii anumitor vederi biologice; dar nu avea de spus ori de prezentat niciunul din acele argu­mente certe care vorbesc despre o răbdătoare cercetare neîntreruptă, caracteristică pentru el în trecut, când afirma că „trebuie să existe o sistolă şi o diastolă în orice cerce­tare“, şi că „mintea unui om trebuie să fie în continuă expansiune şi contractare între întregul orizont uman şi orizontul unei lentile“. În seara aceea părea că discută mai cu seamă de dragul de a evita orice aluzie la situaţia per­sonală; iar la scurt timp intrară în salon, unde Lydgate, după ce o rugă pe Rosamunda să le dăruiască un inter­ludiu muzical, se cufundă tăcut în fotoliul său, dar având o licărire stranie în ochi. „Se poate să fi luat un preparat cu opium, fu gândul care străbătu mintea domnului Farebrother, poate că are un tic douloureax[1], sau necazuri medicale.“ Nu-i trecu prin cap că mariajul lui Lydgate nu-i prilejuia încântare: credea, şi el, ca şi restul cunoscuţilor, că Rosamunda era o făptură amabilă, docilă, deşi totdeauna o considerase destul de neinteresantă – aducea cam prea mult cu tiparele de carton de la cursurile de finisaj; iar mama lui nu-i putea ierta Rosamundei că părea să nu con­state niciodată prezenţa Henriettei Noble într-o încăpere. „Oricum, Lydgate s-a îndrăgostit de fată, îşi spuse vicarul în sinea sa, şi pesemne că trebuie să fie pe gustul lui.“ Domnul Farebrother îşi dădea seama că Lydgate era un om mândru, dar având în fiinţa lui o foarte redusă calitate corespunzătoare, şi prea puţină grijă pentru demnitatea personală – afară de demnitatea de a nu părea meschin ori nătâng – cu greu putea găsi suficientă justi­ficare pentru felul în care Lydgate se ferea, ca ars, de a rosti orice cuvânt despre treburile lui particulare. Şi la scurtă vreme după conversaţia aceea de la domnul Toller, vicarul află ceva care îl făcu să pândească cu mai multă înfrigurare un prilej de a-i da a înţelege lui Lydgate, în mod indirect, că, dacă voia să-şi deschidă inima mărtu­risind vreo dificultate personală, o ureche prietenească era dispusă să-l asculte.   [1] Nevralgie (fr.) (n.t.).
Middlemarch  de George Eliot volumul 1 PREFAŢĂ Viaţa lui Mary Ann Evans, a cărei personalitate a fost încredinţată posterităţii sub pseudonimul George Eliot, ar putea alcătui conţinutul unui roman scris chiar de George Eliot. Un roman care s-ar putea intitula: În căutarea adevărului. Adevă­rul moral şi social, descoperirea şi definirea lui, promovarea crezurilor menite să-l slujească au rămas steaua polară a unei existenţe în care luciditatea şi pasiunea, ardoarea şi cerebralismul îşi găsesc o originală armonizare. Prima pagină a biografiei se deschide cu o gravură în culori discrete, coborâtă parcă din mijlocul secolului al XVIII-lea, din ,,Good Old England“ („Anglia patriarhală"). Arbury Farm, lângă Coventry, în Warwickshire, unde s-a născut scriitoarea, oferă priveliştea calmă, aproape convenţional de britanică, a unor întinderi domoale, cu pajişti oglindite în undele unor pâraie muzicale sau în luciul canalelor rar străbătute de mici ambarcaţiuni. În 1819, anul când îşi face „debutul" în lume Mary Ann, revo­luţia industrială nu tălăzuise încă peste întreaga Anglie şi mai rămâneau numeroase oaze unde progresul maşinismului, cu cortegiul de răsturnări şi masele de neadaptaţi produse de el, se profila doar ca o ameninţare nelămurită. Agricultura şi creş­terea vitelor erau mai departe profesii care asigurau un anumit blazon de respectabilitate, iar tatăl autoarei, Robert – model al unor personaje dotate cu o mare căldură umană, evoluând cu simplitate înţeleaptă în paginile mai multor romane scrise de George Eliot – îşi câştigase o solidă şi meritată reputaţie prin activitatea desfăşurată ca administrator împuternicit al multor proprietari funciari. Priceperea sa de agricultor energic, cunoş­tinţele în materie de minerit, de creştere a vitelor, de organiza­re economică şi finanţe, îi aduceau angajamente care-i permi­teau să ofere familiei un trai înlesnit. Casa părintească se populase de copii: Mary Ann, a treia odraslă, mezina din cea de-a doua căsnicie a lui Robert Evans, se bucura de calda dra­goste a fratelui mai mare, Isac, al cărui chip s-a strecurat şi el în galeria personajelor aureolate de tandreţe şi înţelegere din opera romancierei (chiar Fred Vincy, din Middlemarch, împru­mută câteva din cele mai simpatice trăsături ale sale de la acest model real). Pe fundalul acestor ani magici ai copilăriei, Mary Ann avea să picure notele multor variaţiuni tematice. Atât prin frecvenţa motivului, cât şi prin subtila pătrundere cu care este redată atmosfera particulară a „vârstei de aur“, apare în mod cert influenţa benefică, exercitată de această perioadă asupra formaţiei autoarei de mai târziu. Şi nu numai pe plan psihologic – după cum mărturiseşte unul din primele poeme – anii aceştia repre­zintă „seed to all my gnod" („sămânţa a tot ce este bun în mine“). Lectura îşi exercită de timpuriu fascinaţia asupra micuţei Mary Ann, o ajută să exploreze treptat vastele teritorii ale ima­ginaţiei, să trăiască fervoarea unor existenţe reconstituite doar prin forţa spiritului. Ea îşi făureşte pe rând indestructibile prie­tenii cu „marile umbre“ Shakespeare, Milton Buayan, De Foe, Rousseau, precum şi cu câţiva din contemporanii iluştri: Walter Scott, Coleridge. Iar odată ce se află în posesia unui prim fir narativ, pre­dilecţia pentru marile personalităţi literare şi lectura lor o sti­mulează să străbată labirintul necunoscutului. Un episod este semnificativ în această privinţă: la opt ani, fiind întreruptă din lectura romanului Waverley, restituit de sora sa prietenilor care-i împrumutaseră cartea, nu găseşte prea dificilă încercarea de a concepe şi scrie un deznodământ propriu al peripeţiilor citite... Într-o scrisoare trimisă unei prietene, la douăzeci de ani, îşi aminteşte cu nostalgie de avânturile şi exaltările generate de lecturile sale infantile: „Trăiam necontenit într-o lume creată de mine şi eram încântată să nu am niciun tovarăş, să fiu lăsată acolo în voia reveriilor mele şi să imaginez scene a căror eroină eram“.
Adam Bede de George Eliot CARTEA ÎNTÂI   CAPITOLUL 1 ATELIERUL   În oglinda unei singure picături de cerneală, vrăjitorul egiptean izbutește să aducă sub ochii călă­torului de aiurea vaste imagini din trecut. Tot astfel voi încerca să fac și eu, cititorule. Vreau ca picătura de cerneală din vârful peniței mele să aducă sub ochii tăi atelierul spațios al meșterului Jonathan Burge, dul­gher și zidar din satul Hayslope, așa cum arăta în ziua de 18 iunie, anul Domnului 1799. Cei cinci lucrători, care meștereau uși, rame de fe­restre și lambriuri, simțeau din plin căldura soarelui de după-amiază. Mirosul de rășină al scândurilor de brad, clădite afară lângă ușa deschisă, se îmbina cu cel al pomilor de soc ce-și răspândeau neaua văratecă până în fereastra din celălalt capăt al încăperii. Razele piezișe ale soarelui străluceau printre fâșiile transpa­rente de talaș, răvășite la poala majestuosului platan, și aprindeau firele de praf dimprejurul scândurii de ste­jar, proptită de perete. În vârful grămezii de talaș, un câine ciobănesc, cu blana cenușie, își făcuse culcuș și se odihnea cu botul între labe, încruntând din sprân­cene ori de câte ori arunca o cătătură spre cel mai înalt dintre cei cinci lucrători, care tăia mijlocul unei polițe de lemn. Acestuia îi aparținea vocea puternică baritonală ce se auzea peste cântecul lemnului și al ciocanului:   Odat’ cu soarele te scoală Și făr’ de nicio șovăială A zilei datorie-o-ncepe...   Urmau câteva măsuri care cereau multă atenție, de aceea vocea se tranforma aici în fluierat, ca apoi să izbucnească și mai viguroasă:   Curate fie-ți faptele. Și limpezi, precum soarele...   O asemenea voce nu putea ieși decât dintr-un piept vânjos; proprietarul acestui piept vânjos era un băr­bat înalt de aproape doi metri, cu oase mari, bine le­gat, cu spatele atât de drept și capul atât de semeț în­cât atunci când se da înapoi să privească la ceea ce ieșea din mâna lui, părea un ostaș. Mâneca, sumeasă deasupra cotului, lăsa să se vadă un braț în stare să câștige premiul la orice întrecere în putere; și totuși, mâinile prelungi, cu degetele pătrate în vârf, păreau învățate să facă obiecte măiestre. Prin statura robustă, Adam Bede era saxon, și făcea cinste neamului, dar părul negru ca pana corbului, mai negru încă din pri­cina tichiei din hârtie de culoare deschisă, și privirea pătrunzătoare a ochilor tot negri, țâșnind pe sub înăl­țimea sprâncenelor mobile și viguros desenate, dove­deau că în vinele lui curgea și sânge celt. Avea fața mare cu trăsături aspre și fără altă frumusețe decât, în clipele de răgaz, o expresie inteligentă de om cin­stit și optimist. Se vedea cât colo că lucrătorul de lângă Adam era frate cu el. Avea aproape aceeași înălțime; ace­lași tip de trăsături, aceeași culoare de păr și de piele; dar asemănarea dintre cei doi frați scotea și mai mult în evidență deosebirea dintre ei, căci expresia chipu­lui și ținuta unuia era foarte diferită de a celuilalt. Umerii largi al lui Seth erau ușor aduși: ochii săi erau cenușii; sprâncenele mai puțin pronunțate iar privi­rea, în loc să fie pătrunzătoare, exprima încredere șl bunăvoință. Își scosese tichia de hârtie de pe cap și se vedea că nu avea părul des și drept ca Adam, ci rar și ușor ondulat, lăsând să se zărească conturul precis al creștetului, ce încununa ca o boltă fruntea. Vagabonzii hoinari simțeau că de la Seth puteau căpăta câte un bănuț; lui Aflam nici măcar nu-i cereau. Seth săltă ușa la care lucrase cu sârg și, după ce o sprijini de perele, rosti, curmând brusc cântecul lui Adam și concertul ciocanelor: — Gata! Am isprăvit ușa. Ridicară cu toții ochii. Jim Salt, un vlăjgan cu păr roșu, poreclit Roșcovanu, își întrerupse lucrul iar Adam, uluit, îl întrebă pe Seth: — Cum? Chiar socoți c-ai isprăvit? — Bun înțeles, răspunse Seth, uluit și el de între­bare; că doar ce-i lipsește? Cei trei izbucniră într-un hohot de râs, făcându-l pe Seth să privească nelămurit împrejur. Adam nu râse; zâmbi doar adresându-i-se fratelui său, cu multă blân­dețe în glas: — Da’ ai uitat tăbliile. Hohotul izbucni din nou iar Seth, roșind până în creștet, se luă cu mâinile de cap. — Ura! răcni Ben, poreclit Așchie, mic la stat și nărăvaș, repezindu-se la ușa cu pricina și săltând-o. O aninăm de peretele din fundul magaziei și scriem pe ea: „Lucru săvârșit de Seth Bede, metodistu’ “. Hei, Jim, ia adu-ncoa borcanu’ cu văpsea roșie. — Lasă-te de prostii, Ben Cranage, încercă să-l po­tolească Adam. Poate ai să greșești și tu într-o bună zi să te văd atunci cu ce obraz ai să râzi. — Așteaptă întâi să ajung uituc ca frate-tu. Multă apă tre’ să curgă pe gârlă până să-mi întunece mie metodiștii capu’ cu predicile lor, ripostă Ben. — În schimb prea ades ți-l întunecă băutura, și păcatu-i mai mare. Dar între timp borcanul cu vopsea ajunsese în mâna lui Ben care se pregătea de scris desenând prin aer litera L. — Las-o moartă, ai auzit? se răsti Adam; apoi puse jos uneltele și se îndreptă spre Ben, înșfăcându-l de umărul drept. Las-o moartă ori te scutur de lepezi și sufletul din tine. Cu mâna lui de fier, Adam îl zgâlțâi zdravăn pe Ben, dar acesta, ca bărbat plin de bărbăție ce era, nu se dădu bătut. Luă cu stânga peria din mâna dreaptă devenită neputincioasă și se răsuci vrând să scrie cu cealaltă. Cât ai zice pește, Adam îl întoarse cu fața spre el, îi înșfăcă și celălalt umăr și-l împinse până ce-l lipi de perete. Dar Seth interveni: — Dă-i pace Addy, nu vezi că Ben glumește? Chiar dacă mă ia în râs, are de ce. Și mie îmi vine să râd de mine. — Nu-l las pân-ce nu jură că nu se mai leagă de ușă, spuse Adam. — Haide Ben, îl îndemnă Seth cu voce rugătoare, ca să nu vă certați. Cu Adam nu-i altă cale, știi că trebuie să iasă p-a lui. Decât să-ți pui mintea cu el, mai ușor întorci carul pe potecă. Zi că nu te mai legi de ușă și isprăvim povestea. — Nu că mă sperie el, Adam, pe mine, răspunse Ben, da’ dacă mă rogi tu, Seth, iaca zic că nu mă mai leg de ușă. — Te-ai gândit bine să zici așa, spuse Adam râ­zând și dându-i drumul din strânsoare. Își reluară cu toții lucrul; dar Ben Așchie, învins în lupta corp la corp, voia să-și ia revanșa prin ascu­țișul limbii. — Ia spune tu drept Seth, începu el, pe unde-ți um­bla mintea? Ce-aveai tu în cap, predica sau nurii pre­dicatoarei, de ai uitat de tăblia ușii? — Vină și tu de-o ascultă, îl pofti Seth prietenos, astă-seară ține o predică pe pajiște. Doar ăi avea și tu la ce să te gândești, alta decât cântecele alea deo­cheate care-ți plac atât. S-ar putea să te faci drept cre­dincios si asta ar fi câștigu’ al mai mare să-l fi avut vreodată. — Totu’ la timpul cuvenit, Seth; când mi-o veni vremea să mă rânduiesc la casa mea, am să mă gân­desc și la asta; flăcăii n-au ce face cu un câștig atât de mare. Poate că mi-o zbura gându’ la însurătoare, s-o potrivi așa că s-o opri și la cele sfinte, cum s-a întâmplat cu tine; da-mi dau cu părerea că nu prea ți-ar cădea bine dacă tocmai acum m-apucă frica lui Dumnezeu și mă vâr între frumoasa predicatoare și tine, și ți-o fur. — Dinspre partea asta, nicio grijă, Ben; mă îndo­iesc că s-ar uita ea la noi. Vină numai ș-o ascultă, ș-ai să vezi că n-o să mai vorbești-așa de ea. — Dacă nu găsesc pe nimeni mai acătării la Holly Bush, mai c-aș trece diseară s-o văd și eu. Despre ce-o să vorbească? Te întreb și eu așa, ca să știu în caz că vin târziu și n-apuc s-o aud. Nu cumva și-o alege din Scriptură tocmai acolo unde zice: Ce-ați venit ca să priviți? O profetă întru Domnu’? Și adevăr spun vouă, nu numai profetă este ea ci și muiere frumoasă. — Isprăvește Ben, interveni Adam sever, nu te mai lega de ce stă scris în Biblie; întreci măsura. — Ce, nu cumva ți-a sucit și ție capu’? Până mai adineauri, parcă n-o aveai la inimă pe predicatoare? — Nu mi-a sucit nimic și de ea nici n-am pome­nit. Nu te mai lega de ce stă scris în Biblie, atât ți-am spus. Ai doar cartea aia cu snoave, de care ești atât de mândru. E tocmai bună pentru glumele tale mur­dare: ajungă-ți. — Ei, da’ te-ai făcut la fel de cuvios ca sfântu’ Seth. Parcă te văd și pe tine ducându-te diseară la predică. Tot te pricepi tu să conduci coru’. Numa’ că ce-o să zică pastoru’ Irwine când o auzi că prea scumpu’ lui Adam Bede s-a dat cu metodiștii? — Nu-ți face tu griji din pricina mea, Ben. Nu mă dau eu cu metodiștii cum nu te dai nici tu – deși tu, mă tem c-ai să te dai cu alții, și mai răi. Cât despre pastorul Irwine, e el destul de înțelept să nu s-ames­tece în credința oamenilor. Asta-i privește pe ei și pe Dumnezeu – cum mi-a spus chiar el. — Mă rog, mă rog; cu toate astea nu vă prea are la stomac pe alde voi, dizidenții. — Tot ce se poate; nici eu nu prea sufăr berea tare a lui Josh Tod, cu toate astea nu te împiedic pe tine să bei, până umbli-n patru labe. La această replică a lui Adam toți râseră, în afară de Seth care rispostă cu seriozitate: — Nu șade bine, Addy, să asemuiești o credință, oricare ar fi ea, cu berea. După cum bine știi, atât cre­dința metodiștilor cât și a dizidenților are aceleași rădăcini cu a celor care merg la biserică. — Știu Seth; și nu iau în râs credința nimănui. Fiecare să se-nchine după cum îl îndeamnă conștiința. Numai că bine ar fi, dacă conștiința i-ar îndemna pe cât mai mulți să se roage liniștiți în biserică, unde sunt multe de învățat. Că nu-i drept să stai cu gândul numa’ la cele sfinte; afar’ de Biblie, trebuie să mai cinstim și altele pe lume. Privește conductele de apă, și sondele ce pătrund în mine, și motoarele lui Arkwright din Cromford; pe lângă Biblie, omul se cade să mai învețe și altceva, de pildă, să săvârșească ase­menea lucrări cu mâinile sale. Așa gândesc. Da’ când îi asculți pe unii predicatori, parcă-ți vine să crezi că omu’ n-are alta de făcut o viață întreagă, decât să țină ochii închiși și să privească în sinea lui. Se cade ca dragostea de Dumnezeu să fie sădită în sufletu’ omu­lui, și omu’ să cinstească Biblia și cuvântu’ Domnu­lui. Da’ ce spune oare în Biblie? Păi acolo spune că Dumnezeu a dat omului suflare din suflarea lui ca să poată munci și ridica altare, să cioplească lemnul și face cu mâna lui meșteșugite lucruri. Așa înțeleg eu orânduiala lumii: în toate cele pământești se află suflarea Domnului – azi ca și ieri, în zilele săptămânii ca și în zi de duminecă – în tot ceea ce face sau închipuie omu’, în tot ceea ce plănuiește el, ca și în toate mașinăriile pe care le alcătuiește. De aceea ne-a dat Dumnezeu creier și mâini, tot așa cum ne-a dat suflet; că dacă un om izbutește să facă ceva prin munca lui – să-și zidească cuptor, ca nevastă-sa să nu mai coacă pâinea la brutar, sau să-și facă pământu’ din gră­dină mai roditor, ca-n loc de un cartof să scoată doi – apoi omu’ ăla îi e mai drag Domnului decât cel care umblă toată ziua în urma pastorului, și numai se-nchină și se roagă. — Bine cuvântat, Adam! aprobă Jim Roșcovanul care se oprise din orânduitul scândurilor ca să nu-l tulbure pe Adam. De multă vreme n-am auzit o predică atât de frumoasă. Și ca să vezi, se-ncheie anu’ de când mă tot bate nevastă-mea la cap să-i ridic cuptor. — E multă înțelepciune în vorbele tale, remarcă grav, Seth. Da’ după cum știi și tu, ascultând o predică, mulți s-au scuturat de lene și s-au apucat de treabă. Deși le găsești cusur ălora de țin predici – ei sunt cei care golesc cârciumile; și dacă omu’ cinstește cre­dința, nu înseamnă să muncească cu mai puțină tragere de inimă. — Doar că uneori uită să pună tăblia la ușă, nu-i așa Seth? interveni Ben Așchie. — Ei Ben, ai acum de ce râde de mine toată viața. Da’ geaba cați pricină credinței în Dumnezeu, vino­vat e numai Seth Bede, care de când s-a născut tot năuc a fost, și dacă nici credința nu l-a îndreptat, cu atât mai rău pentru el. — Nu lua seama la ce-am spus, Seth, răspunse Ben Așchie – ești un băiat inimos și de ispravă; chestia cu tăblia e un fleac; și nici nu iei în nume de rău o șagă, care pe alții din neamu’ tău, ce se cred mai deș­tepți, îi face să-și iasă din fire. — Mă fratele meu, i se adresă Adam lui Seth fără să fie atins de săgeata lui Ben, nu mi-o lua în nume de rău; când am vorbit, n-am vrut să mă dau la tine. Unii au un fel de a vedea lucrurile, alții, altu’. — Te cunosc prea bine, Addy. răspunse Seth, ca să știu că n-ai nimic împotriva mea. Tu semeni leit cu câinele tău Gyp, latri uneori la mine, da’ pe urmă vii și-mi lingi mâna.