Carti psihologie

CUPRINS       DESPRE AUTORI PREFAŢĂ INTRODUCERE. Lumea vastă a psihomitologiei 1. CAPACITATEA CEREBRALĂ. Mituri despre creier şi percepţie MITUL 1. MAJORITATEA OAMENILOR ÎŞI FOLOSESC NUMAI 10% DIN CAPACITATEA CEREBRALĂ MITUL 2. UNII OAMENI SE AFLĂ SUB DOMINANŢA EMISFEREI STÂNGI, ALŢII SUB DOMINANŢA EMISFEREI DREPTE MITUL 3. PERCEPŢIA EXTRASENZORIALĂ (PES) ESTE UN FENOMEN ŞTIINŢIFIC DOVEDIT MITUL 4. PERCEPŢIILE VIZUALE SUNT ÎNSOŢITE DE MICI RADIAŢII IEŞITE DIN OCHI MITUL 5. MESAJELE SUBLIMINALE POT CONVINGE OAMENII SĂ CUMPERE ANUMITE PRODUSE CAPITOLUL 1: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 2. DIN LEAGĂN PÂNĂ ÎN MORMÂNT. Mituri despre dezvoltare şi îmbătrânire MITUL 6. MUZICA LUI MOZART CREŞTE INTELIGENŢA SUGARILOR MITUL 7. ADOLESCENŢA ESTE, INEVITABIL, O PERIOADĂ A FRĂMÂNTĂRILOR PSIHICE MITUL 8. MAJORITATEA OAMENILOR TREC PRINTR-O CRIZĂ LA MIJLOCUL VIEŢII (PE LA 40–50 DE ANI) MITUL 9. BĂTRÂNEŢEA ESTE ÎN MOD TIPIC ASOCIATĂ CU CREŞTEREA INSATISFACŢIEI ŞI CU SENILITATEA MITUL 10. ATUNCI CÂND AFLĂ CĂ SUNT PE MOARTE, OAMENII TREC CU TOŢII PRINTR-O SERIE DE STADII PSIHOLOGICE CAPITOLUL 2: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 3. O REAMINTIRE A LUCRURILOR TRECUTE Mituri despre memorie MITUL 11. MEMORIA UMANĂ FUNCŢIONEAZĂ CA UN CASETOFON SAU O CAMERĂ VIDEO ŞI ÎNREGISTREAZĂ CU ACURATEŢE EVENIMENTELE PE CARE LE TRĂIM MITUL 12. HIPNOZA ESTE FOLOSITOARE PENTRU RECUPERAREA AMINTIRILOR UNOR EVENIMENTE UITATE MITUL 13. INDIVIZII REFULEAZĂ ÎN MOD OBIŞNUIT AMINTIRILE EXPERIENŢELOR TRAUMATIZANTE MITUL 14. MAJORITATEA OAMENILOR AFECTAŢI DE AMNEZIE UITĂ TOATE DETALIILE VIEŢILOR LOR ANTERIOARE CAPITOLUL 3: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 4. SĂ-NVEŢI UN CAL BĂTRÂN ÎN BUIESTRU. Mituri despre inteligenţă şi învăţare MITUL 15. TESTELE IDE INTELIGENŢĂ (IQ) SUNT NEREPREZENTATIVE PENTRU ANUMITE GRUPURI DE OAMENI MITUL 16. DACĂ SUNTEŢI NESIGUR DE RĂSPUNSUL DUMNEAVOASTRĂ ATUNCI CÂND DAŢI UN TEST, ESTE MAI DINE SĂ RĂMÂNEŢI LA BĂNUIALA DUMNEAVOASTRĂ INIŢIALĂ MITUL 17. TRĂSĂTURA DEFINITORIE A DISLEXIEI 0 REPREZINTĂ INVERSAREA LITERELOR MITUL 18. STUDENŢII ŞI ELEVII ÎNVAŢĂ CEL MAI BINE ATUNCI CÂND STILURILE DE PREDARE SE POTRIVESC CU STILURILE LOR DE ÎNVĂŢARE CAPITOLUL 4: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 5. STĂRI ALTERATE. Mituri despre conştiinţă MITUL 19. HIPNOZA ESTE O STARE APARTE DE „TRANSĂ”, CE DIFERĂ DE STAREA DE VEGHE MITUL 20. CERCETĂTORII AU DEMONSTRAT CĂ VISELE AU UN ÎNŢELES SIMBOLIC MITUL 21. OAMENII POT ÎNVĂŢA DIVERSE LUCRURI, CUM AR FI O LIMBĂ STRĂINĂ, ÎN TIMP CE DORM MITUL 22. ÎN TIMPUL EXPERIENŢELOR „ÎN AFARA CORPULUI”, CONŞTIINŢA OAMENILOR PĂRĂSEŞTE CORPURILE ACESTORA CAPITOLUL 5: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 6. AM SENTIMENTUL CĂ… Mituri despre emoţie şi motivaţie MITUL 23. TESTUL POLIGRAF („DETECTORUL DE MINCIUNI”) REPREZINTĂ UN MIJLOC PRECIS DE DETECTARE A SCORNELILOR MITUL 24. FERICIREA ESTE DETERMINATĂ, ÎN MARE PARTE, DE CIRCUMSTANŢELE EXTERNE MITUL 25. ULCERELE SUNT CAUZATE ÎN PRINCIPAL SAU ÎN ÎNTREGIME DE STRES MITUL 26. O ATITUDINE POZITIVĂ POATE OPRI CANCERUL CAPITOLUL 6: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 7. ANIMALUL SOCIAL. Mituri despre comportamentul interpersonal MITUL 27. OPUSELE SE ATRAG: CEL MAI REPEDE NE ÎNDRĂGOSTIM DE OAMENII CARE SUNT DIFERIŢI DE NOI MITUL 28. UNDE-S MULŢI, PUTEREA CREŞTE: CU CÂT ASISTĂ MAI MULŢI OAMENI LA UN INCIDENT, CU ATÂT ESTE MAI MARE ŞANSA CA CINEVA SĂ INTERVINĂ MITUL 29. BĂRBAŢII ŞI FEMEILE COMUNICĂ ÎN MODALITĂŢI COMPLET DIFERITE MITUL 30. ESTE MAI BINE SĂ NE EXPRIMĂM FURIA FAŢĂ DE ALŢII, DECÂT SĂ O ŢINEM ÎN NOI CAPITOLUL 7: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 8. CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI. Mituri despre personalitate MITUL 31. COPIII CRESCUŢI ÎN ACELAŞI FEL VOR AVEA, LA MATURITATE, PERSONALITĂŢI ASEMĂNĂTOARE MITUL 32. FAPTUL CĂ O TRĂSĂTURĂ POATE FI MOŞTENITĂ GENETIC ÎNSEAMNĂ CĂ NU O PUTEM SCHIMBA MITUL 33. STIMA DE SINE SCĂZUTĂ REPREZINTĂ O CAUZĂ MAJORĂ A PROBLEMELOR PSIHICE MITUL 34. MAJORITATEA OAMENILOR CARE AU FOST ABUZAŢI SEXUAL ÎN COPILĂRIE DEZVOLTĂ TULBURĂRI DE PERSONALITATE SEVERE LA VÂRSTA ADULTĂ MITUL 35. REACŢIILE OAMENILOR LA PETELE DE CERNEALĂ NE SPUN FOARTE MULTE DESPRE PERSONALITĂŢILE LOR MITUL 36. SCRISUL DE MÂNĂ DEZVĂLUIE TRĂSĂTURILE NOASTRE DE PERSONALITATE CAPITOLUL 8: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 9. TRIST, NEBUN ŞI RĂU. Mituri referitoare la boala mentală MITUL 37. ETICHETĂRILE PSIHIATRICE PROVOACĂ RĂU PENTRU CĂ STIGMATIZEAZĂ OAMENII MITUL 38. DOAR OAMENII CU DEPRESII MAJORE SE SINUCID MITUL 39. OAMENII CU SCHIZOFRENIE AU O PERSONALITATE MULTIPLĂ MITUL 40. INDIVIZII CRESCUŢI DE PĂRINŢI ALCOOLICI PREZINTĂ UN SET DISTINCT DE SIMPTOME MITUL 41. DE CURÂND, AMERICANII AU TRECUT PRINTR-O EPIDEMIE MASIVA DE AUTISM INFANTIL MITUL 42. CÂND E LUNĂ PLINĂ, CREŞTE NUMĂRUL INTERNĂRILOR LA PSIHIATRIE, DAR ŞI CEL AL INFRACŢIUNILOR CAPITOLUL 9: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 10. CU MINTEA LA TRIBUNAL. Mituri despre psihologie şi lege MITUL 43. MAJORITATEA OAMENILOR BOLNAVI MENTAL SUNT VIOLENŢI MITUL 44. REALIZAREA PROFILULUI PSIHOLOGIC AL CRIMINALULUI AJUTĂ LA REZOLVAREA CAZURILOR MITUL 45. UN MARE PROCENT DE INFRACTORI FOLOSESC CU SUCCES, ÎN PROCESE, APĂRAREA BAZATĂ PE ALIENAREA MENTALĂ MITUL 46. ÎN MOD NORMAL, TOŢI OAMENII CARE MĂRTURISESC O INFRACŢIUNE SUNT VINOVAŢI DE EA CAPITOLUL 10: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE 11. CAPACITĂŢI ŞI PASTILE. Mituri despre tratamentul psihologic MITUL 47. JUDECATA EXPERTULUI ŞI INTUIŢIA SUNT CELE MAI BUNE MIJLOACE DE LUARE A DECIZIILOR CLINICE MITUL 48. ABSTINENŢA REPREZINTĂ SINGURUL SCOP REALIST ÎN TRATAMENTUL ALCOOLICILOR MITUL 49. TOATE PSIHOTERAPIILE EFICIENTE FORŢEAZĂ OAMENII SĂ CAUTE „CAUZELE” PROFUNDE ALE PROBLEMELOR LOR ÎN COPILĂRIE MITUL 50. TERAPIA ELECTROCONVULSIVĂ („PRIN ŞOCURI”) REPREZINTĂ UN TRATAMENT PERICULOS ŞI BRUTAL CAPITOLUL 11: ALTE MITURI DE EXPLORAT SURSE ŞI LECTURI RECOMANDATE POST-SCRIPTUM. Adevărul este mai straniu decât ficţiunea ZECE DESCOPERIRI PSIHOLOGICE CARE SUNT GREU DE CREZUT, DAR SUNT TOTUŞI ADEVĂRATE GÂNDURI DE ÎNCHEIERE: CUM SĂ CONTINUAŢI DISTRUGEREA MITURILOR APENDICE BIBLIOGRAFIE     „Ştiinţa trebuie să înceapă cu miturile şi cu criticile aduse miturilor.”   SIR KARL POPPER (1957) DESPRE AUTORI Scott O. Lilienfeld este profesor de psihologie la Emory University în Atlanta. Autor a peste 200 de articole, capitole şi cărţi, a primit în 1998 distincţia „David Shakow Early Career” pentru contribuţiile sale deosebite la psihologia clinică din partea Asociaţiei Americane de Psihologie (APA). A fost preşedinte al Society for a Science of Clinical Psychology şi membru al Association for Psychological Science. Este editor al Scientific Review of Mental Health Practice. Ariile principale de cercetare ale dr. Lilienfeld sunt tulburările de personalitate, clasificarea şi diagnosticarea psihiatrică, pseudoştiinţa în sănătatea mentală şi predarea psihologiei.   Steven Jay Lynn este profesor de psihologie şi director al Clinicii de Psihologie de la State University of New York din Binghamton. Dr. Lynn deserveşte 11 comisii editoriale şi are 270 de publicaţii ştiinţifice, inclusiv 16 cărţi. Este fost preşedinte al diviziei de hipnoză terapeutică din cadrul APA şi a fost distins de University of New York cu premiul rectorului pentru activităţi ştiinţifice şi creative. Este membru APA şi al Association for Psychological Science, iar cercetarea sa a fost finanţată de Naţional Institute of Mental Health. Ariile sale majore de cercetare includ hipnoza, memoria, imaginaţia şi disocierea psihică.   John Ruscio este conferenţiar de psihologie la College of New Jersey. Interesele sale ştiinţifice includ metodele cantitative în cercetarea psihologică şi caracteristicile pseudoştiinţei care ne ajută la delimitarea hotarelor ştiinţei psihologice. A publicat mai bine de 50 de articole, capitole şi cărţi, inclusiv volumul Critical Thinking in Psychology: Separating Sensefrom Nonsense; deserveşte comisiile editoriale ale Journal of Abnormal Psychology şi Psychological Assessment; este editor asociat la Scientific Review of Mental Health Practice.   Regretatul Bany L. Beyerstein a fost profesor de psihologie la Simon Frasier University şi membru prezident la British Columbia Skeptics Society. A fost coeditor al The Write Stuff (1992), editor asociat la Scientific Review of Alternative Medicine şi coautor al multor articole din Skeptical Inquirer şi din alte reviste de specialitate. Dr. Beyerstein a fost membru al consiliului de la Drug Policy Foundation (Washington) şi membru fondator al Canadian Foundation for Drug

CUPRINS               Volumul I             Introducere             Partea I: DESTIN               Capitolul I: Datele biologiei             Capitolul II. Punctul de vedere psihanalitic             Capitolul III. Punctul de vedere al materialismului istoric             Partea a II-a: ISTORIE               I.             II.             III.             IV.             V.             Partea a III-a: MITURI               Capitolul I             Capitolul II             I. Montherlant sau pâinea dezgustului             II. D.H. Lawrence sau orgoliul falic             III. Claudel sau roaba lui Dumnezeu             IV. Breton sau poezia             V. Stendhal sau romanescul adevărului             VI.             Capitolul III             Volumul II             Introducere             Partea I: FORMAŢIE               Capitolul I. Copilăria             Capitolul II. Tânăra fată             Capitolul III. Iniţierea sexuală             Capitolul IV. Lesbiana             Partea a II-a: SITUAŢIE               Capitolul V. Femeia măritată             Capitolul VI. Mama             Capitolul VII. Viaţa de societate             Capitolul VIII. Prostituate şi hetaire             Capitolul IX. De la maturitate la bătrâneţe             Capitolul X. Situaţia şi caracterul femeii             Partea a III-a: JUSTIFICĂRI               Capitolul XI. Narcisista             Capitolul XII. Îndrăgostita             Capitolul XIII. Femeia mistică             Partea a IV-a: CĂTRE ELIBERARE               Capitolul XIV. Femeia independentă             Concluzie             Există un principiu bun, creator al ordinii, al luminii şi al bărbatului, şi un principiu rău, creator al haosului, al tenebrelor şi al femeii.               Pitagora             Tot ceea ce a fost scris de către bărbaţi despre femei trebuie considerat suspect, căci bărbaţii sunt deopotrivă parte şi judecător.               Poulain de la Barrf             - întoarcere la Cuprins             Introducere             Am ezitat mult timp să scriu o carte despre femeie. Subiectul e iritant, mai cu seamă pentru femei. Şi nu e nici nou. Disputa feminismului a făcut să curgă destulă cerneală; iat-o, acum, aproape încheiată: să nu mai vorbim despre ea. Deşi se tot vorbeşte, încă. Iar enormele prostii debitate de-a lungul acestui ultim secol nu prea par să fi limpezit problema. De altfel, există o problemă? Care? Chiar există femei? Sigur, teoria eternului feminin continuă să aibă adepţi; îi auzi şuşotind: „Şi-n Rusia, până şi acolo, ele rămân tot femei”; în vreme ce alţi inşi, bine informaţi - câteodată inclusiv cei din prima categorie - suspină: „Femeia se pierde, femeia e pierdută”. Nu se mai ştie prea bine dacă există încă femei, dacă vor mai exista, dacă trebuie sau nu să doreşti să existe şi care e locul pe care ar trebui ele să îl ocupe. „Unde sunt femeile?” întreba de curând o revistă cu apariţie intermitentă (se numea Franchise, şi între timp şi-a încetat apariţia).             Dar, în primul rând: ce este o femeie? „Tota mulier in utero: un uter, aşadar”, spun unii. Totuşi, vorbind despre anumite femei, cunoscătorii decretează: „Acestea nu sunt femei”, cu toate că şi ele au un uter, ca şi celelalte. Toată lumea este de acord în a recunoaşte că există în specia umană femele; ele reprezintă astăzi, ca şi altădată, aproape jumătate din umanitate; şi totuşi, ni se spune că „feminitatea e în pericol”; suntem îndemnate: „Fiţi femei, rămâneţi femei, deveniţi femei”. Prin urmare nu orice fiinţă umană femelă este, în chip necesar, o femeie; se impune ca ea să participe la acea realitate misterioasă şi ameninţată care e feminitatea. Aceasta e oare secretată de ovare? sau îngheţată în tăriile unui cer platonician? E de-ajuns un jupon cu fâş-fâş spre a o face să coboare pe pământ? Cu toate că unele femei se căznesc pline de zel să-l încarneze, modelul ei n-a fost niciodată brevetat. Binevoitorii o descriu în termeni vagi şi sclipicioşi ce par împrumutaţi din vocabularul prezicătoarelor. Pe vremea Sfântului Toma, feminitatea apărea ca o esenţă definită cu tot atâta siguranţă ca şi virtutea soporifică a macului. Însă conceptualismul a pierdut teren: ştiinţele biologice şi sociale nu mai cred în existenţa entităţilor imuabil fixate ce ar defini caractere date, precum cel al femeii, al evreului sau al negrului; acestea consideră caracterul ca pe o reacţie secundară la o situaţie.             Dacă azi nu mai există feminitate, e pentru că ea nici n-a existat vreodată. Să însemne asta că termenul „femeie” n-are nici un conţinut? E ceea ce afirmă cu tărie partizanii filozofiei luminilor, ai raţionalismului, ai nominalismului: femeile n-ar fi, printre alte fiinţe umane, decât cele arbitrar desemnate prin cuvântul „femeie”; în special americanii sunt înclinaţi să creadă că femeia ca atare nu mai există; dacă vreo întârziată se priveşte pe sine ca femeie, prietenele o sfătuiesc să meargă la psihanalist pentru a scăpa de această obsesie. În legătură cu o lucrare, de altminteri extrem de agasantă, intitulată Femeia modernă: un sex pierdut - Dorothy Parker a scris: „Nu pot fi imparţială cu cărţile care discută despre femeie ca femeie… Părerea mea este că toţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, oricine am fi, trebuie să fim consideraţi ca fiinţe umane”. Dar nominalismul se dovedeşte o doctrină insuficientă; iar antifeminiştii află terenul favorabil pentru a arăta că femeile nu sunt bărbaţi. Fără doar şi poate că femeia este, ca şi bărbatul, o fiinţă umană: dar o asemenea afirmaţie este abstractă; fapt e că orice fiinţă umană concretă este întotdeauna situată în chip singular. A refuza noţiunile de etern feminin, de suflet negru, de caracter evreiesc nu înseamnă a nega că există la ora actuală evrei, negri, femei: această negare nu reprezintă pentru cei interesaţi o eliberare, ci o eschivă inautentică. E clar că nici o femeie nu poate pretinde fără a fi de rea-credinţă că se situează deasupra sexului ei. O femeie, scriitoare cunoscută, a refuzat cu câţiva ani în urmă publicarea portretului ei într-o serie de fotografii dedicate special femeilor scriitoare: voia să fie pusă în rând cu bărbaţii; pentru a obţine, însă, acest privilegiu, avea să facă uz de influenţa soţului ei. Femeile care afirmă că sunt bărbaţi nu reclamă mai puţine atenţii şi omagii masculine. Mi-aduc aminte, iarăşi, de o tânără troţkistă: în picioare, pe o estradă în jurul căreia se desfăşura un miting furtunos, se pregătea să sară la bătaie, în ciuda evidentei sale fragilităţi; o făcea, însă, din iubirea pentru un militant a cărui egală ţinea să fie. Atitudinea de sfidare în care se crispează americanele dovedeşte cât sunt de obsedate de sentimentul feminităţii lor. Şi, într-adevăr, e destul să faci o plimbare şi să contempli strada ca să constaţi că umanitatea se împarte în două categorii de indivizi ale căror haine, faţă, corp, zâmbete, mers, interese, ocupaţii sunt în chip manifest diferite: poate că aceste diferenţe sunt superficiale şi poate că sunt destinate să dispară. Ce e sigur e că, pentru moment, ele beneficiază de o izbitoare evidenţă.  

Omenirea se află suspendată la jumătatea drumului dintre zei şi animale.   Plotin     Concluzia de bază a acestei lucrări, anume că omul descinde dintr-o formă de organizare inferioară, va fi pentru multe persoane - spre regretul meu - total neplăcută. Nimeni nu mai pune la îndoială că ne tragem din fiinţe primitive. Nu voi uita niciodată uluiala mea când am văzut, pentru prima oară, o sărbătoare a unor băştinaşi din Ţara de Foc, căci brusc mi-a trecut prin minte gândul că aşa arătau şi strămoşii noştri. Oamenii aceia erau complet goi şi mânjiţi cu vopsea, aveau părul lung şi încâlcit, gura spumegând de aţâţare, şi un aer sălbatic, speriat şi neîncrezător. Nu stăpâneau aproape nici un meşteşug şi, asemenea sălbăticiunilor, se hrăneau cu ce reuşeau să prindă; nu aveau nici o formă de organizare şi erau nemiloşi cu toţi cei din afara micului lor trib. Cine a văzut la faţă un sălbatic în ţara sa de baştină nu se va mai ruşina dacă va fi silit să recunoască faptul că în venele sale curge sângele unei fiinţe şi mai modeste. În ceea ce mă priveşte, prefer să ştiu că mă trag din eroica maimuţică ce şi-a sfidat duşmanul de moarte pentru a-i salva stăpânului ei viaţa, sau chiar din bătrânul babuin care a coborât din munţi pentru a răpi triumfător pe mai tânărul său prieten din mijlocul unei haite de câini năuciţi de gestul lui, decât dintr-un sălbatic căruia îi place să-şi tortureze duşmanii, aduce ofrande sângeroase, ucide copii fără a avea remuşcări, îşi tratează nevestele ca pe sclave, nu ştie ce este bunacuviinţă şi este obsedat de cele mai grosolane superstiţii. Omul poate fi iertat că se simte cam mândru pentru că s-a ridicat pe cea mai înaltă treaptă a lumii vii, deşi nu numai prin eforturile sale, iar faptul că a ajuns unde a ajuns în urma unei evoluţii, şi nu fiindcă a fost pus acolo aşa cum este de la început, ar trebui să-i dea speranţa unui destin care să-i asigure un loc şi mai înalt în viitorul îndepărtat. Aici însă nu ne preocupă speranţele şi spaimele, ci numai adevărul, în măsura în care gândirea ne permite să-l scoatem la suprafaţă. Am pus la dispoziţie, atât cât m-a ajutat pe mine mintea, dovezile şi, după cum văd eu, trebuie să recunoaştem că, în ciuda calităţilor sale deosebite, a milei pe care o simte faţă de cei oropsiţi, a generozităţii sale nu numai faţă de ceilalţi semeni, ci şi faţă de cele mai de jos fiinţe de pe lumea asta, în ciuda inteligenţei sale care-l aseamănă divinităţii şi cu care a reuşit să înţeleagă formarea şi mişcarea sistemului solar, ei bine, cu toate aceste puteri extraordinare, omul poartă în structura organismului său pecetea de netăgăduit a originii sale umile.   Charles Darwin Originea Omului     Sunt frate cu balaurii, şi tovarăş al bufniţelor.   Iov Introducere Chiar când vorbeşte din tot sufletul, oare mintea celui care vorbeşte n-ar trebui să cunoască miezul lucrului despre care vorbeşte?   Platon Phaedrus   Nu ştiu în ce literatură, antică sau modernă, aş putea găsi vreo cuprindere potrivită a naturii pe care o cunosc. Dintre toate, dacă există vreuna, mitologia este cea mai apropiată.   Henry David Thoreau Jurnal   Jacob Bronowski face parte dintre cei puţini care, de-a lungul epocilor trecute, au considerat toate cunoştinţele referitoare la om - artele şi ştiinţele, filosofia şi psihologia - interesante şi accesibile. El nu s-a limitat la o singură disciplină, ci a parcurs întregul evantai al cunoştinţelor umane. Cartea sa şi serialul de televiziune intitulate Ascendenţa Omului reprezintă un splendid instrument de predare şi o minunată evocare istorică; într-un fel, ele explică dezvoltarea deopo­trivă a omului şi a creierului uman. Ultimul său capitol, respectiv episod, intitulat Îndelunga copi­lărie, descrie perioada foarte întinsă - mai mare decât în cazul altor specii în comparaţie cu durata vieţii noastre - în care tinerii depind de adulţi şi manifestă o imensă capacitate de a se lăsa modelaţi şi de a învăţa din mediul lor înconjurător şi cultural. Majoritatea organismelor de pe Pământ depind de informaţiile lor genetice, programate dinainte în sistemul lor nervos, într-o măsură mult mai mare decât depind de informaţiile lor extragenetice, dobândite în timpul vieţii. În cazul oamenilor - şi de fapt al tuturor mamiferelor - lucrurile se petrec invers. Deşi comportamentul nostru este controlat în mare parte de codul ge­netic moştenit, datorită creierului avem o şansă mult mai mare de a deschide noi căi comportamentale şi culturale într-un timp foarte scurt. Am încheiat un fel de târg cu natura: copiii noştri vor fi greu de crescut, dar capacitatea lor de a învăţa lucruri noi va spori şansele de supravieţuire a speciei umane. Ba mai mult, în ultimele câteva zecimi ale ultimului procent din întregul existenţei speciei noastre, oamenii au inventat nu numai informaţii extragenetice, ci şi extrasomatice: informaţiile stocate în afara corpurilor noastre, cel mai important exemplu fiind scrisul. Timpul necesar schimbărilor evolutive sau genetice este foarte mare. Perioada caracteristică necesară apariţiei unei specii evoluate dintr-o altă specie este, probabil, de o sută de mii de ani; şi foarte adesea, deosebirea de comportament dintre specii extrem de apropiate - de pildă a leilor faţă de tigri - nu este prea mare. Un exemplu al evoluţiei recente a organelor la specia umană este cel al degetelor de la picioare. Degetul mare are un rol important în menţinerea echilibrului în timpul mersului; celelalte degete au o utilitate mult mai puţin evidentă. Ele au evoluat în mod cert din prelungiri asemănătoare degetelor, necesare apucării şi legănării, precum ale maimuţelor arbo­ricole şi antropoide. Această evoluţie constituie o nouă specializare - o adaptare a unui organ apărut iniţial pentru o anumită funcţie, la o altă funcţie total diferită - pentru consolidarea căreia au trebuit să treacă aproximativ zece milioane de ani. (Picioarele gorilei de munte au suferit o evoluţie foarte asemănătoare, deşi total independentă). Dar astăzi nu ne putem permite să aşteptăm zece milioane de ani pentru următorul pas înainte. Trăim vremuri în care lumea se schimbă într-un ritm nemaiîntâlnit de rapid. Deşi schimbările se dato­rează în mare măsură propriilor noastre acte, ele nu pot fi ignorate. Trebuie să ne acomodăm, să ne adaptăm şi să ne controlăm, altminteri pierim. Numai un sistem de învăţare extragenetică poate ţine pasul cu schimbările rapide cu care se confruntă specia noastră. Astfel, recenta evoluţie rapidă a inteligenţei umane nu reprezintă numai cauza, ci şi singura soluţie posibilă pentru numeroase probleme grave care ne asaltează. O înţelegere mai aprofundată a naturii şi evoluţiei inteli­genţei umane ar putea totuşi să ne ajute la abordarea inteligentă a viito­rului nostru necunoscut şi primejdios. Evoluţia inteligenţei mă mai interesează şi dintr-un alt motiv. În prezent dispunem, pentru prima oară în istoria omenirii, de un instru­ment important - marele radiotelescop - capabil să comunice informaţii pe uriaşe distanţe interstelare. De abia am început să-l folosim cu intermitenţă şi timid, dar tot mai mult, pentru a afla dacă alte civilizaţii, aparţinând unor lumi neînchipuit de îndepărtate sau de exotice, ar putea să transmită mesaje radio. Atât depistarea existenţei acelor civilizaţii, cât şi natura mesajelor pe care le pot transmite depind de faptul dacă procesul de evoluţie a inteligenţei care s-a produs pe Pământ are un caracter universal. Este posibil ca anumite indicii sau modalităţi de căutare a formelor de inteligenţă extraterestră să fie deduse din cercetarea evoluţiei formelor de inteligenţă terestră. Am avut plăcerea şi cinstea de a susţine prima conferinţă de filosofie naturală închinată memoriei lui Jacob Bronowski, în noiem­brie 1975 la Universitatea din Toronto. În scrierea acestei cărţi am extins în mod considerabil tema acelei conferinţe, dispunând în schimb de şansa îmbucurătoare de a afla lucruri noi despre subiecte la care nu mă pricep prea bine. M-am simţit atras în mod irezistibil de tentaţia de a sintetiza câteva din noile cunoştinţe într-un tablou coerent, şi de a oferi câteva ipoteze privind natura şi evoluţia inteligenţei umane, care pot fi necunoscute sau cel puţin neanalizate pe larg. Subiectul este dificil. În ciuda pregătirii mele în biologie şi a cercetării efectuate timp de mulţi ani asupra originii şi evoluţiei timpurii a vieţii, deţin de pildă puţine cunoştinţe teoretice de anatomie şi fiziologie a creierului. În consecinţă, teoriile pe care le voi expune sunt vulnerabile; ştiu foarte bine că multe dintre ele sunt simple speculaţii, care nu pot fi demonstrate sau anulate decât pe cale experi­mentală, în cel mai rău caz, această cercetare mi-a oferit şansa de a studia un subiect fascinant; poate că observaţiile mele vor determina alte persoane să facă studii mai aprofundate. Marele principiu al biologiei - care, din câte se ştie deocamdată, deosebeşte ştiinţele biologice de ştiinţele fizice - este cel al evoluţiei prin selecţie naturală, strălucita descoperire făcută de Charles Darwin şi Alfred Rüssel Wallace la mijlocul secolului al XIX-lea[1]. Tocmai prin această selecţie naturală, prin supravieţuirea şi înmulţirea preferenţială a organismelor care sunt întâmplător mai bine adaptate la mediul lor, au apărut formele contemporane de viaţă atât de elegante, frumoase. Dezvoltarea unui sistem organic atât de com­plex cum este creierul trebuie asociată nemijlocit cu istoria timpurie a formelor de viaţă, cu crizele prin care a trecut, cu apariţiile şi dispa­riţiile unor forme, cu adaptarea sinuoasă a organismelor la condiţiile care se schimbau din nou, punând forma de viaţă, cândva perfect adaptată, în pericol de a dispărea. Evoluţia este întâmplătoare şi nu premeditată. Numai prin moartea unui număr uriaş de organisme insuficient adaptate existăm noi, în forma şi cu inteligenţa actuală.   [1]  Încă de pe timpul celebrei dispute din epoca victoriană dintre Bishop Wilberforce şi T.H. Huxley, dăinuie o ofensivă fără succes împotriva ideilor lui Darwin şi Wallace, lansată adeseori de către adepţii învederaţi ai unor doctrine. Evoluţia este un fapt demonstrat pe larg de existenţa fosilelor şi de biologia moleculară actuală. Selecţia naturală este o teorie valabilă - concepută pentru a explica evoluţia. Dacă doriţi o replică politicoasă la criticile recente ale teoriei selecţiei naturale, inclusiv la concepţia ciudată că aceasta ar fi o tautologie (de tipul „supravieţuitorii supravieţuiesc”), citiţi articolul lui Stephen Jay Gould („Privire asupra originii vieţii: Grăbita înmormântare a ideilor lui Darwin”, 1976). Darwin era, desigur, un om al timpului său, care se complăcea uneori - ca şi în observaţiile sale asupra locuitorilor Ţării de Foc, citate anterior - în a face comparaţii măgulitoare între europeni şi alte popoare. De fapt, societatea omenească din epoca anterioară tehnologizării se asemăna mult mai mult cu comunităţile de vânători şi culegători blânzi aparţinând boşimanilor din Deşertul Kalahari, decât cu membrii acelui trib din Ţara de Foc, de care Darwin îşi bătea joc în mod oarecum justificat. Dar descoperirile lui Darwin - asupra existenţei evoluţiei, a selecţiei naturale ca primă cauză a acesteia, şi importanţei acestor concepte pentru natura fiinţei umane - constituie repere în istoria cercetării omului, în special datorită rezistenţei perseverente pe care aceste idei le-au opus mentalităţii Angliei victoriene şi, într-o mai mică măsură, celei care se manifestă încă şi azi.

  CUPRINS:                  CAPITOLUL I. Prezentul: aici şi acum A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţii practice D. Terapie şi formare E. A ici şi acum: puncte comune ale noilor terapii E A ici şi acum: evadare sau resursă G. Mă odihnesc, precum inima, după fiecare contracţie.                 CAPITOLUL II. Evenimentul actual: Ce se întâmplă aici şi acum A. Exemplu B. Proces C. Exerciţiu practic: aici şi acum, sunt conştient că D. Terapie formare.               Capitolul III. A observa: „văd". Observaţie „obiectivă" A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu practic: „Eu văd." D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL IV. A evalua şi a verifica: „îmi imaginez" A. Exemplu.                  B. Proces C. Exerciţii D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL V. A simţi: Senzaţie – sentiment: „Simt" A. Exemplu B. Proces C. Exerciţii D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL VI. Acţiune: „Acţionez" A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu: „După toate astea, vreau să." D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL VII. Relaţia actuală A. Exerciţiu simplu B. Proces C. Exerciţii practice D. Terapie şi formare E Comunicare verbală şi nonverbală G. A comunica sau a evita.                 CAPITOLUL VIII. Trecutul: înainte şi în altă parte A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu: Primele cinci minute ale reuniunii (sau ale întâlnirii dacă sunteţi doi) D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL IX. Evenimentul traumatizant din trecut A. Exemplu simplu: Philippe şi abandonurile sale B. Proces C. Exerciţiu: eveniment stresant şi stres interior D. Terapie şi formare.                CAPITOLUL X. Introiecţia A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţii practice D. Terapie şi formare E. Introiecţie, scenariu de viaţă şi modelizare.           F. Introiecţie şi învăţare J. Introiecţie şi condiţionare.                CAPITOLUL XI. Proiecţie: îmi imaginez că tu A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu practic D. Terapie şi formare F. Reînsuşirea proiecţiei G. Timiditatea: o proiecţie? La fel şi tracul?               CAPITOLUL XII. Transfer (eventual): Simt că eu. sau mă simt A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu practic D. Terapie şi formare E. Ce este conştientizarea? F. Proiecţia şi transferul secolului G. Variantele transferului în alte metode H. Terapia fobiilor.               CAPITOLUL XIII. Reînsuşirea proiecţiei şi a transferului A. Exemplu simplu: Pierre îi spune lui Cecile B. Proces C. Exerciţiu practic D. Terapie şi formare.                CAPITOLUL XIV. Acţiune transferenţială sau comportament transf erenţial A. Exemplu simplu: „Walda mă abandonează" B. Proces C. Exerciţiu: Vad. îmi imaginez. Simt. şi vreau să D. Terapie şi formare E. Acţiune eficace satisfăcătoare, inhibarea acţiunii şi stres F. Punere în acţiune şi trecere la act G. Femeia-obiect femeia-subiect fj Obiceiuri, tradiţii, ritualuri: Comportamente transferenţiale? I. Terapii ale anxietăţii, ale angoaselor (şi ale halucinaţiilor!) J. Terapia cea mai comună: aici şi acum.                CAPITOLUL XV. Relaţia conflictuală nevrotică: consolidarea proiecţiei şi a transferului A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu: Cât e ceasul? D. Terapie şi formare E. Ce înseamnă a fi defensiv.                CAPITOLUL XVI. Contratransferul terapeutului: reacţia (terapeutului) la acţiunea (clientului) A. Exemplu simplu BProces -"7 C. Exerciţii didactice: Panorama procesului C. Exerciţii practice: Cum să vă descoperiţi propriul contra-transfer în faţa clientului?                 Tot ceea ce este descris în această carte se întâmplă nu doar în toate formele de terapie, ci şi în viaţa de toate zilele, aproape în orice moment al existenţei, în relaţiile de cuplu, în familie, la serviciu, în politică, în viaţa spirituală sau religioasă, pe timp de război sau de pace.           Astfel, această lucrare, scrisă în principal pentru terapeuţi, poate să intereseze pe oricine. Puteţi învăţa din ea cum să reflectaţi asupra trecutului, asupra a ceea ce sunteţi, a lucrurilor de care aveţi nevoie, a cauzelor eşecurilor dumneavoastră, a modului în care reuşiţi să vă împliniţi în viaţă, să fiţi mai fericit şi mai sănătos.           Cu 2500 de ani în urmă, Buddha a înţeles şi mai ales a simţit, singur în peştera sa, pe care am vizitat-o, ceea ce Freud a re „descoperit" dar a putut să descrie mai bine: introiecţia, proiecţia, transferul şi contratransferul. El a definit mental şi a restrâns sfera acestor cuvinte. Dacă le extindem la relaţiile între oameni, incluzând şi sentimentele, ele mi se par cele mai potrivite pentru a descrie ceea ce se întâmplă în interioritatea fiecăruia, dar şi între indivizi, în orice moment al existenţei. Ele au fost reluate sub alte nume în toate metodele terapeutice importante: repetiţie, condiţionare, scenariu de viaţă, amprentă, credinţe asupra sinelui sau a lumii, ancorare, vizualizare, cuirasă, carapace, blocaj, complexe, mecanisme de apărare, ascultare activă, capacitate de a asculta, empatie, modelizare, sisteme de comunicare, dependenţă, contact, norme, obiceiuri, dominaţie, supunere, gelozie, perfecţionism, ideologie, hartă şi teritoriu, jocuri psihologice distructive, meditaţii, manipulare, conformism, revoltă, revoluţie, culpabilizare, contestare, supraprotecţie, integrism, supunere, morală, şantaj, simbioză, fuziune, inhibiţie a acţiunii, confluenţă, proces liniar sau circular, tranzacţii, inconştient, necunoaştere, învăţare. Termenii şi metodele de mai sus sunt abordate în aceste pagini, ocupând un loc mai mult sau mai puţin important în conceptele universale de bază.           Gestalt-terapia a păstrat aceste concepte deşi nu a reintegrat transferul şi contratransferul decât recent, în parte sub impulsul Societăţii Franceze de Gestalt. Cu toate acestea, ea a lărgit considerabil aceste concepte şi le-a dat o utilizare terapeutică mai dinamică, mai interactivă, centrată mai mult pe proces (ciclul Gestalt) decât pe descrierea statică a fenomenelor. La rândul meu, am contribuit şi eu la lărgirea sferei acestor concepte.

Prolog Imaginați-vă această scenă: trei sau patru sute de oameni, care nu se cunosc între ei, se conformează rugăminții de a se împărți în grupuri de câte doi și de a-i pune partenerului o singură întrebare: „Ce îți dorești?” - iar și iar și iar! Ce poate fi mai simplu de-atât? O întrebare nevinovată și răspunsul la ea. Și totuși, de nenumărate ori am văzut cum acest exercițiu în grup evocă sentimente neașteptat de puternice. Adeseori, după nici câteva minute, toată sala freamătă de emoție. Bărbați și femei - care în nici un caz nu sunt disperați sau nevolnici, dimpotrivă, sunt oameni cu succes în viață, care se descurcă bine, se îmbracă bine, sclipește aerul în jurul lor pe unde merg! - tulburați până în adâncul sufletului. Le auzi chemarea către ființe dragi și pierdute pe vecie - părinți care-au murit sau sunt departe, soți sau soții, copii, prieteni buni: „Vreau să te mai văd o dată.” „Vreau să mă iubești.” „Vreau să știu că sunteți mândri de mine.” „Vreau să știi că te iubesc și cât de rău îmi pare că nu ți-am spus-o niciodată.” „Te vreau înapoi… mă simt atât de singur!” „Vreau copilăria pe care n-am avut-o niciodată.” „Vreau să fiu sănătos… vreau să mai fiu tânăr o dată! Vreau să fiu iubit, să fiu respectat. Vreau ca viața mea să însemne ceva. Vreau să realizez lucruri importante. Vreau să fac ceva care să conteze, să fiu recunoscut, să nu fiu uitat.” Câtă năzuință! Cât dor! Și câtă suferință, atât de aproape de suprafață, iese la iveală în nici câteva minute… Amărăciune în fața destinului. Chin de viață. O durere care este întotdeauna acolo, zumzăind neîntrerupt chiar sub membrana subțire a existenței. Durere la care e mult prea ușor de ajuns. Multe lucruri - un simplu exercițiu în grup, câteva minute de reflecție adâncă, o operă de artă, o predică, o criză personală, o pierdere - ne reamintesc faptul că năzuințele noastre cele mai profunde nu pot fi nicicând împlinite: să fim tineri iar, să nu îmbătrânim atât de repede, să vină înapoi cei care ne-au plecat, să ne bucurăm de dragoste eternă, să fim protejați, să aibă totul un sens, să fim nemuritori! În momentul când aceste dorințe irealizabile ajung să ne domine viața, atunci ne întoarcem după ajutor spre familie, prieteni, religie - iar uneori spre psihoterapeuți. În această carte voi spune poveștile a zece pacienți care au apelat la psihoterapie și care, pe parcursul acestui demers, s-au luptat cu durerea existențială. Dar nu acesta a fost motivul pentru care mi-au cerut ajutorul; dimpotrivă, toți zece sufereau de problemele obișnuite ale vieții cotidiene: singurătate, dispreț față de sine, impotență, migrene, compulsivitate sexuală, obezitate, hipertensiune, tristețe, o mistuitoare dragoste obsesivă, oscilații bruște ale stării de spirit, deprimare. Și totuși, cumva (un „cumva” care se dezvăluie altfel în fiecare poveste), psihoterapia a scos la iveală rădăcini adânci ale acestor probleme cât se poate de prozaice - rădăcini care se întind departe, până la esența existenței. „Vreau! Vreau!” se aude mai tot timpul în cursul acestor istorisiri. O pacientă a strigat: „O vreau înapoi pe scumpa mea fetiță moartă!”, în timp ce își neglija cei doi băieți rămași în viață. Un alt pacient insista: „Îmi doresc să le regulez pe toate femeile care-mi ies în cale!”, pe măsură ce cancerul limfatic de care suferea îi invada pe rând cele mai tainice cotloane ale trupului. Iar un altul implora: „Vreau niște părinți și o copilărie de care n-am avut parte niciodată!”, agonizând asupra a trei scrisori pe care nu se putea hotărî să le deschidă. Iar o alta a declarat: „Vreau să fiu veșnic tânără”, căci ea, o femeie în vârstă, nu se putea desprinde din dragostea devoratoare pe care i-o purta unui bărbat cu treizeci și cinci de ani mai tânăr decât ea. Eu cred că materia primordială de care se ocupă psihoterapia este întotdeauna durerea existențială de acest fel - și nu sunt, așa cum se susține adeseori, pornirile instinctuale refulate sau niște cioburi imperfect îngropate dintr-un trecut personal tragic. În demersul meu terapeutic cu fiecare dintre acești zece pacienți, conjectura clinică primară de la care pornesc - o ipoteză pe care mi-am întemeiat tehnica procedurală - este aceea că angoasa fundamentală decurge din strădania cuiva, în mod conștient sau inconștient, de-a face față realităților brutale ale vieții, acelor lucruri care ne sunt „date” în cursul existenței.[1] Eu am constatat că un număr de patru realități date sunt deosebit de relevante pentru psihoterapie: faptul că moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi și pentru cei pe care-i iubim; faptul că suntem liberi să ne facem viața așa cum dorim; faptul că, în ultimă instanță, suntem cu toții singuri; și, în sfârșit, faptul că viața nu are nici un sens sau scop final evident. Oricât de sumbre ne-ar putea părea aceste realități ineluctabile, ele conțin totuși sămânța înțelepciunii și a mântuirii. Eu sper să demonstrez, prin aceste zece povești de psihoterapie, că este posibil să înfruntăm adevărurile existenței și să le punem puterea de influență în slujba schimbării personale și a dezvoltării. Dintre aceste adevăruri certe ale vieții, moartea este cel mai evident, cel mai ușor de intuit ca dat ineluctabil. La o vârstă fragedă, mult mai devreme decât se crede în general, aflăm că moartea va veni într-o zi și că nu există scăpare. Cu toate acestea, ca să folosim vorbele lui Spinoza, „totul caută să dăinuie în felul cum există”. În străfundul nostru există un omniprezent conflict între dorința de a continua să existăm și conștientizarea morții inevitabile. Pentru a ne adapta la realitatea morții, ne arătăm necontenit ingenioși în a inventa moduri prin care s-o tăgăduim sau să ne ferim de ea. Cât suntem copii, negăm moartea cu ajutorul părinților care ne liniștesc și al miturilor religioase și seculare; mai târziu, o personificăm, transformând-o într-o entitate - un monstru, un demon, spectrul cu coasa. La urma urmei, dacă moartea este ceva care ne urmărește, atunci poate că totuși vom găsi o cale prin care să scăpăm de ea; în plus, oricât de înspăimântătoare ar fi o arătare care aduce moartea, ne sperie mai puțin decât adevărul în sine: faptul că fiecare purtăm în noi înșine sporii propriei dispariții! În timp, copiii experimentează și alte moduri de-a atenua angoasa morții: ei se detoxifică de moarte luând-o în derâdere, provocând-o prin gesturi de-o îndrăzneală nebunească, sau se desensibilizează de ea ca de-un virus, asistând în compania securizantă a celor de-o seamă cu ei și a pungilor cu floricele călduțe de porumb la filme de groază și la povești cu stafii. Pe măsură ce îmbătrânim, învățăm cum să ne scoatem moartea din minte; ne distragem singuri atenția în altă parte; o transformăm în ceva pozitiv (trecerea în neființă, întoarcerea acasă, reîntâlnirea cu Dumnezeu, împăcarea finală); o contestăm cu mituri de prelungire a vieții; năzuim la nemurire prin opere care să dăinuie veșnic, proiectându-ne sămânța în viitor prin copiii noștri sau îmbrățișând un sistem religios care oferă perpetuare spirituală. Mulți oameni nu sunt de acord cu această descriere a refuzului de-a accepta moartea. „Prostii!”, spun ei. „Noi nu negăm moartea. Toți vom muri într-o zi. Știm lucrul ăsta. Este o realitate evidentă. Dar are vreun rost să ne tot gândim la ea?”   [1] Pentru o analiză detaliată a acestei perspective existențiale, precum și a teoriei și practicii psihoterapiei întemeiate pe ea, a se vedea cartea mea intitulată Existential Psychotherapy (New York: Basic Books, 1980).