Edgar Wallace

Capitolul I OMUL DE LA SUD Ceaţa care se pregătea să coboare asupra Londrei, nu era decât o simplă abureală cenuşie şi becurile de gaz păreau doar puţin întunecate, când Africanul, clătinându-se pe picioare, intră în Portman Square. Deşi era un frig umed, el nu purta nici un fel de pardesiu, iar gulerul cămăşii îi era răsfrânt, lăsând să i se vadă pieptul dezgolit. Umbla privind cu atenţie la toate uşile şi se opri în cele din urmă la Nr. 551, cercetând cu de-amănuntul ferestrele întunecate ale imobilului, zâmbind sarcastic. Este ştiut că, beţia intensifică sentimentele. Omul vesel îşi îndrăgeşte mai mult tovarăşii, omul mâhnit devine mai amărât, iar cel mâniat poate fi împins la crimă. Şi Laker simţea o mânie fără de seamăn. Are să-i arate dracului ăsta bătrân, ăstui pungaş mizerabil, care trăia din riscurile suportate de alţii, că nu poate să fure aşa fără nici o teamă de răspundere! El, Laker, sosea fără o para chioară, după ce făcuse un drum lung şi din cale afară de obositor. Mai avea încă vie în minte, spaima nebună ce-l cuprinse la Capetown, când a venit poliţia să-i perche­ziţioneze locuinţa. Toată viaţa lui, a fost o viaţă de câine. Atunci, de ce bătrânul Malpas, care se afla în pragul morţii, să se lăfăiască în lux, pe când agentul lui cel mai bun trăgea pe dracul de coadă? Asemenea gânduri îl chinuiau întotdeauna pe Laker, ori de câte ori era beat. Faţa-i lungă, nerasă, cicatricea care-i brăzda unul din obraji, de la tâmplă până la bărbie, fruntea-i mică, acoperită cu smocuri de păr încâlcit, hainele-i murdare din cale afară, totul din el evidenţia cea mai abjectă mizerie. Se opri un timp locului, privind la ghetele-i stricate, apoi urcă cele câteva trepte ale peronului şi bătu încetişor la uşa de intrare. Imediat, se auzi o voce, care întreabă: — Cine-i acolo? — Laker! răspunse el, cu o voce puternică. Uşa se deschise fără zgomot şi el pătrunse înăuntru. Aici nu era însă nimeni care să-l primească. Străbătând holul pustiu, urcă o scară, trecu printr-un culoar îngust şi intră într-o cameră foarte puţin luminată. O lumină slabă cădea dintr-o lampă cu abajur verde, aşezată pe un birou, în dosul căruia şedea un bătrân. — Şezi jos, spuse acesta. Laker nu avea nevoie să fie îndrumat: cunoştea prea bine unde se găsea masa şi scaunul, doar la trei paşi de el. Fără să mai spună o singură vorbă se aşeză; pe faţa lui străluci un surâs sarcastic. Bătrânul cu mutra respingătoare, nu-l putea zări. — Când ai sosit? — Am venit cu „Buluwayo”. Am nevoie de bani, Malpas şi asta cât mai repede. — Pune pe masă ceea ce ai adus, spuse bătrânul foarte răstit; revino după un sfert de ora, şi banii vor fi aici. — Ba eu, îi vreau chiar acuma, spuse omul nostru cu o încăpăţânare de beţiv. Malpas întoarse figura-i hidoasă, către Laker. — Aici domneşte o singură regulă şi anume aceea pe care o dictez eu. Lasă pe masă ce ai adus, sau dacă vrei ia-le cu tine; când eşti beat eşti un idiot şi nu ştii ce vorbeşti. — Se prea poate; dar nu sunt chiar atât de idiot, ca să-mi mai pun pielea în joc, cum am făcut-o până acum. Şi, ştii Malpas că nici tu nu prea stai pe roze. Habar n-ai cine locuieşte în casa de alături! Îşi aduse aminte de un fapt pe care îl aflase întâmplător, în aceiaşi dimineaţă. Malpas îşi strânse pe umeri halatul vătuit, şi rânji. — Ai crezut tu că n-am habar? Că nu ştiu că Lacy Marshalt locuieşte alături de mine? Atunci imbecilule, de ce crezi că locuiesc aici, dacă nu ca să fiu lângă dânsul? Beţivul îl privi cu gura căscată. — Alături de el… de ce? E unul din oamenii pe care îi furi, deşi el însuşi este un hoţ, dar vorba-i că tu îl prăzi! Ce nevoie ai tu să fi alături de el? — Asta-i treaba mea, răspunse bătrânul aspru. Lasă ce ai adus şi şterge-o! — Nu vreau să las nimic, spuse Laker ridicându-se, şi n-o să plec până nu ştiu totul despre tine, Malpas. M-am gândit şi m-am răzgândit. Tu nu eşti ceea ce pari; n-ai sta la capătul celălalt al odăii, ţinându-mă pe mine şi pe ceilalţi tovarăşi ai mei, la atâta distanţă de tine, dacă n-ai avea un motiv serios. Vreau să te văd. Ceva mai de aproape, fătul meu. Să nu faci nici o mişcare; ţi-e imposibil să vezi revolverul meu, dar pe cuvântul meu de onoare, că-l am. Făcu trei paşi înainte, apoi se împiedică de un obstacol şi fu aruncat înapoi. Era un fir gros de fier, întins de la un perete la altul, care pe întuneric nu putea fi observat. Lampa se stinse înainte ca Laker să-şi fi putut recăpăta echilibrul. Asta îl scoase cu totul din sărite. Cu un urlet ca de fiară, se năpusti înainte şi apucă firul de fier. De data aceasta o lovitură de picior îl aruncă iar pământ. Dintr-o săritură fu la loc în picioare. — Fă lumină pungaş bătrân, strigă el învârtind în mână un scaun. Sunt atâţia ani de când mă furi într-una! Plăteşte-mi, sau îţi devastez casa! — Bagă de seamă băiete; e a treia oară că mă ameninţi! De astă dată vocea se auzi din spatele lui; se întoarse repede, şi în culmea furiei trase. Zidurile capitonate ale încăperii înăbuşiră detunătura, dar la lumina produsă de descărcarea revolverului Laker zări o siluetă târându-se înspre uşă şi trase din nou. Uşa se deschise şi văzu atunci pe celălalt bărbat, cum se strecura afară. Într-o secundă fu şi el pe culoar, dar bătrânul dispăruse de acum. Unde putea să fi intrat? Laker zări o uşă asupra căreia se năpusti cu toată puterea. — Ieşi de acolo! strigă el, ca scos din minţi. Ieşi ca să stăm puţin de vorbă, dacă-ţi dă mâna, trădătorule! Auzi în dosul lui un scârţâit. Uşa camerei din care  ieşise, fu brusc închisă. Atunci îşi dădu seama că mai avea încă în mână săculeţul de piele, pe care-l scosese din buzunar şi că risca să plece fără nici un rezultat palpabil. Începu să bată cu pumnii în uşă, după care bătrânul se pusese la adăpost. — Haide Malpas! De ce nu înţelegi de glumă? Ieşi afară de acolo că nu-ţi fac nimic. Mi se pare şi mie că sunt niţel cam beat! Din odaie nu veni nici un răspuns. — Crede-mă, dragă Malpas, îmi pare foarte rău. Jos, la picioarele sale, zări un obiect pe care îl ridică. Era o bărbie de ceară, bine modelată şi colorată, care se vedea că fusese fixată cu două şireturi elastice, din care unul se rupsese. Această jumătate de mască îl făcu să pufnească într-un râs zgomotos. — Ia te uită Malpas, am pus mâna pe o bucată din mutra ta! strigă el. Ieşi afară că de nu îţi duc bărbia la poliţie, care cu siguranţă că o să vrea să găsească şi restul simpaticei tale persoane. Rămase din nou fără nici un răspuns. Atunci râzând într-una, coborî scara şi încearcă să deschidă uşa care da în stradă. Aceasta însă, nu avea nici un fel de clanţă. — Malpas!! Vocea-i puternică trezi ecoul camerelor goale. Înjurând, urcă din nou scara. Când fu la jumătatea drumului, auzi ceva căzând. Ridică privirea şi zări sus mutra aceea pe care n-o putea suferi; văzu o greutate neagră rostogolindu-se spre el şi încearcă să se dea la o parte, din cale-i. O secundă mai târziu căzu ca un pachet neînsufleţit, de-a lungul scării.

CAPITOLUL I Cum a fost depăşit Pony Nelson Pony Nelson reuşise o frumoasă lovitură, cea mai frumoasă din ultimii ani, care-l ridicase cu mult deasupra confraţilor săi. Este o poveste lungă, care nu are nici o legătură cu cele ce urmează, dar care-i adusese treizeci şi cinci de mii de lire, şi Pony, regele trişorilor, cel mai îndemânatic în arta îm­brobodirii naivilor, scăpă cu faţa curată datorită virtuozităţii sale. Mai avea câteva datorii de plătit, dar cum Pony avusese un adevărat sezon bun, pu­tea fi darnic cu membrii bandei sale. Acum proiecta să-şi petreacă vara în lenevie şi plăceri. Planul său prevedea o excursie cu auto­mobilul în vestul Angliei, câteva săptămâni de aer liber în susul Tamisei şi tocmai se ocupa cu închirierea unei cabane de vânătoare în Scoţia, când Bradley, de la C.P.I.[1], îl preveni că Sennet, neobo­situl detectiv a cărui preocupare consta în a supraveghea genul de combinaţii ale lui Pony, decisese ca la cel mai mic flagrant delict, care i-ar fi confirmat bănuielile, să-i dea lui Nelson o locuinţă unde nici măcar o muscă nu i-ar mai putea tulbura somnul.      Pentru acest motiv Pony declară, pe neaştep­tate, că intenţiile sale au suferit modificări şi anunţă oficial că avea chiar paşaportul gata pentru a pleca în sudul Franţei. Apoi convocă la cabaretul Şapte-Pene din Soho, pe cei mai de seamă membri ai bandei sale, cunoscută sub numele de banda lui Nelson, pretextând o masă de rămas bun. Simmy Dumond, Colthorpe, May Bluementhal şi Chris O'Heckett, aceştia erau invitaţii la somptuosul dineu dat de Pony, în timpul căruia băuturile cele mai fine au curs din belşug. — Norocosule! se extazie May, adresându-se lui Pony, vecinul ei de masă. Pony rânji.                                       — Da, putea fi şi mai rău, răspunse el cu bună­voinţă, dar ceea ce mă dezgustă, este faptul de a o şterge tocmai acum când este un sezon atât de bun şi sunt multe buzunare doldora de bani, ce nu aş­teaptă decât să-şi schimbe stăpânul. El clătină capul cu un regret bine jucat, admiţând că acest regret era sincer. Pony era un om afectat, ca toţi marii artişti. Atitudinea lui era dic­tată, mai ales, de atmosfera de linguşire şi admiraţie  creată de subalternii săi. Făcea paradă. — Da, continuă el, gânditor. Sunt munţi de aur pentru voi, copiii mei, şi dorindu-vă cea mai mare reuşită în afacerile voastre, mă obişnuiesc greu cu ideea de a renunţa la lucru, fie chiar pentru un scurt timp. Ochii lui scânteiară. — Plec mâine seară cu trenul de ora opt, urmă el mai încet, bagajele mele sunt deja la gară. Într-o linişte mormântală, invitaţii, ascultându-l îi sorbeau cuvintele de pe buze, căci Pony era un om de geniu. Unele din remarcabilele sale expresii erau repetate în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii interlope. — Voiajul acesta mă va costa o mulţime de bani, declară Nelson spiritual, surâzând diabolic. Fac so­coteala că pentru trenuri, traversarea Canalului, cheltuielile mele la Paris, hamali şi alte bacşişuri, îmi vor trebui o sută de lire. Invitaţii, amuzaţi, tuşiră semnificativ. Nu era oare Pony posesorul celei mai mari părţi din cele treizeci şi cinci de mii de lire, răspândite prin di­verse buzunare mai mult sau mai puţin secrete? May, fu prima care înţelese, gândi Pony. — Nu fi idiot Pony, spuse ea serios. Du-te li­niştit acasă, culcă-te şi ia trenul mâine dimineaţă. Ştiu ce ai de gând să faci. — Spune, o provocă Pony. — Ei bine, cauţi un mijloc ca să-ţi procuri astă-seară cele o sută de lire. Mâine dimineaţă gara Vic­toria va fi plină de sticleţi, ce te vor aştepta îmbră­caţi civili. Sennet nu te pierde o clipă din ochi. Un pas greşit astă-seară, şi frumoasa ta călătorie va cădea în apă. Pony râse. — Sunt mulţi ani de când sticleţii încearcă să mă prindă, spuse el, n-au pus mâna pe mine, nu-i aşa? De ce s-ar întâmpla acest lucru în ultima clipă? Nu May, dacă voi face ceva astă-seară, va fi ceva cuminte. Îţi spun drept, n-am intenţia să-mi pierd zadarnic ultima seară. Simmy era de aceeaşi părere cu May. — Vrei să te joci cu focul, Pony, spuse el clătinând capul. Am mai văzut eu tipi ca tine, mai tari şi mai îndrăzneţi, care au căzut prosteşte în cursă, pentru că nu erau mulţumiţi cu ceea ce aveau şi mai doreau încă ceva pe deasupra. Nu ar fi acelaşi lu­cru dacă ai fi un necunoscut, Pony. Tot ceea ce faci tu este ştiut şi dacă nu te-au prins încă, este că nu au avut o dovadă cât de mică. Fiecare gest al tău este observat. Şi apoi, ceea ce vrei să faci tu, nu este deloc genul tău, adică să întreprinzi ceva fără a pune totul la punct. Cum vrei atunci să te fereşti, să te aperi, dacă nici tu nu ştii ce vei face astă-seară? Logica acestui mic discurs deşteptă instinctele profesionale ale bandei şi provocă un murmur de aprobare. Dar băutura bună, şi perspectiva vacanţei, îl dispuseseră pe Pony. Este adevărat că dăduse o lovitură minunată, ruinând dintr-o dată două femei şi un bărbat. Este adevărat, de asemenea, că avea atâţia bani, încât putea duce o viaţă pe picior mare încă vreo doi-trei ani şi avea înaintea lui timpul de a pre­găti în amănunt alte lovituri tot atât de fructuoase. Dar sentimentul că are reputaţia de a fi îndrăzneţ şi ingenios, îl hotărî. Şi apoi, avea o încredere nemăr­ginită în steaua lui.       — Îmi face impresia că voi aveţi nevoie de odihnă, spuse el sarcastic. Ce v-a găsit pe toţi? Cred că nu vă închipuiţi, că am să mă apuc să sparg vi­trina unui bijutier, ca să iau câteva ceasornice, nu? Sau să vă aşteptaţi să mă duc pe Picadilly, unde agenţii circulă ca muştele, şi să omor pe cineva? Vă repet, vreau să câştig o sută de lire astă-seară şi le voi câştiga. Şi încă foarte uşor.                         Nu avea un plan bine stabilit, dar se simţea in­spirat şi plin de optimism.   [1] Poliţia Centrală de Investigaţii

C U P R I N S   GARDIANUL POET. 6 CĂUTĂTORUL DE COMORI 23 TRUPA.. 43 HOȚUL DE MARMURĂ.. 64 ADEVARATA MELODRAMĂ.. 80 MAMBA VERDE. 95 O ÎNTÂMPLARE CIUDATĂ.. 114 PLASAMENTE AVANTAJOASE. 128         GARDIANUL POET[1]   Ziua în care d. Reeder fu delegat să lucreze în biroul procurorului, a fost într-adevăr o zi fatală pentru d. Lambton Green, șeful sucursalei Băncii „London Scottish Middland”. Sediul acestei sucursale era la colțul dintre strada Pell și Bulevardul Firling, pe partea dinspre câmpie. Clădirea era destul de mare și era închiriată, contrar obiceiului, în întregime, sucursalei băncii. Luna Traction Company, care dădea de lucru la vreo 3000 de oameni, Associated Novelties Corporation care avea o cifră de afaceri enormă și Laraphone Company, aveau depuse sume mari de bani la această sucursală. Și firmele acestea erau numai trei din cei mai importanți clienți ai băncii. În vederea plăților săptămânale, Centrala trimetea în fiecare miercuri după amiază, în numerar, sume mari de bani, care se păstrau în case de fier. Aceste safe-uri se aflau zidite sub camera particulară a domnului Green, dar nu se putea ajunge la ele decât din sala casieriei, printr-o ușă de oțel. Ușa era vizibilă din stradă și pentru a se înlesni supravegherea, fusese instalat deasupra ei un reflector electric. Afară de aceasta fusese angajat și un paznic, în persoana soldatului pensionar Arthur Malling. Banca făcuse un aranjament cu secția de poliție din apropiere, în sensul ca un gardian să treacă la fiecare patruzeci de minute prin fața clădirii. Gardianul avea obligația să se uite pe fereastră și să schimbe semnale cu paznicul de noapte. În noaptea zilei de 17 octombrie gardianul Burnett, care era de serviciu, se opri conform consemnului în fața băncii și se uită înăuntru. Ceea ce îl surprinse mai întâi, a fost faptul că reflectorul de deasupra ușii de oțel nu era aprins. Paznicul de noapte lipsea de asemenea. Gardianul, devenit bănuitor, nu așteptă mult ci alergă spre fereastra cea mai apropiată, pe care o găsi deschisă, spre marea sa spaimă. Se cățără înăuntru și strigă pe Malling. Nu-i răspunse nimeni. Încăperea mirosea greu, dulceag. Un miros pe care el nu-l putea defini. Sala ghișeelor era goală. Observând lumină în cabinetul particular al Directorului, gardianul deschise ușa și zări un individ zăcând pe podea. Era paznicul! Mâinile acestuia erau încătușate, iar genunchii și gleznele erau strânse cu o curea. Gardianul găsi și explicația mirosului dulceag. Deasupra capului paznicului atârna un vas de tablă, cu fundul găurit, din care picura în continuu un lichid pe bucata de vată cu care era acoperită fața lui Malling. Burnett, care fusese rănit în război, își dădu imediat seama că e vorba de cloroform. Îl trase pe Malling în hol, îndepărtă vata, dădu alarma și încercă să-l readucă la viață. Poliția sosi în câteva minute. În același timp sosi și un medic, care se afla din fericire la comisariat când se dăduse alarma. Însă toate încercările de a-l readuce pe Malling la viață fură zadarnice. — Era probabil mort, când a fost găsit, spuse medicul. Aș dori să știu ce înseamnă zgârieturile de pe mâna lui dreaptă. Deschizându-i dreapta se observa cam vreo duzină de zgârieturi mici, care păreau să fi fost făcute de curând, căci podul palmei era încă umed de sânge. Burnett fu trimes imediat la domnul Green, care locuia după colț, în Firling Avenue, întruna din vilele construite într-un stil atât de cunoscut oricărui londonez. Polițistul observă lumină în interiorul casei și ușa-i fu deschisă imediat ce atinse soneria. D. Lambton Green era complect îmbrăcat și părea să fie foarte iritat. Burnett observă un geamantan, o cuvertură și o umbrelă așezate pe un scaun în hol. Directorul ascultă, palid la fată, ceea ce-i spunea Burnett despre cele întâmplate. — Cum, s-a spart la bancă? Imposibil! aproape că zbieră. Dar asta e teribil! Cât pe ce să se prăbușească. Era așa de iritat, încât Burnett trebuia să-l sprijine. — Eu - eu voiam tocmai să plec”, spuse el fără noimă, pe când mergea cu polițistul spre bancă. De fapt mi-am dat demisia, am lăsat o scrisoare, care va explica totul. Directorul deschise sertarul biroului său, într-un cerc de oameni, care îl priveau cu bănuială, se uită înăuntru și se prăbuși pe un scaun… — Nu sunt aici! urlă el. — Le lăsasem aici - cheile - și o scrisoare. De disperare leșină. Când își reveni în fire se găsi într-o celulă a comisariatului de poliție. În cursul zilei fu interogat de către comisar, și auzi, scos din fire, acuzația ce i se aducea: asasinarea lui Arthur Malling și furtul unei sume de 100 000 lire sterline.   [1] Titlul original în limba engleză The Poetical Policeman.

CAPITOLUL I Trenul de Lewes care părăseşte gara Victoria la ora patru şi un sfert se oprise la Three Bridge din cauza unei deraieri. Deşi John avusese şansa să prindă legătura, trenul de Beston Tracey, sosit cu o mică întîrziere, totuşi, cînd a coborît în gară, camionul de mărfuri ce constituia singurul mijloc de transport dintre staţia de cale ferată şi sat era deja plecat. — Dacă puteţi aştepta o jumătate de oră, i-a propus şeful gării, voi telefona în sat să vi se trimită o maşină. John Lexman aruncă o privire peste peisajul neîmbietor şi săltă din umeri. — Merg pe jos, replică el laconic şi, după ce îşi încheie impermeabilul pînă sus sub bărbie, se înfipse cu tărie în noaptea ploioasă, pregătit să străbată cele două mile care-l despărţeau de Little Tracey. Ploaia părea că are să cadă toată noaptea. Gardul viu ce mărginea drumul îngust şiroia ca o veritabilă cascadă, iar şoseaua însăşi se transformase într-o baltă de noroi în care piciorul intra pînă la glezne. John Lexman se opri o clipă sub frunzişul protector al unui arbore gros pentru a-şi aprinde pipa, după care reluă drumul. Şoseaua care leagă Beston Tracey de Little Tracey se asocia în gîndurile sale pasajelor celor mai izbutite din scenariul pe care şi-l imaginase. Aici concepuse el locul de desfăşurare a unei misterioase crime, a cărei ingenioasă construcţie adusese un succes răsunător ultimei sale cărţi, calificată drept cel mai bun roman poliţist al anului. Pentru că John Lexman era un specialist în acest gen de literatură. Cu toate acestea, parcurgînd drumul pustiu către Little Beston nu se gîndea nici la cărţile scrise şi nici la crimele misterioase pe care le imaginase. Gîndurile sale se întorceau la întîlnirea avută la Londra cu T.X. Meredith. T.X., fără îndoială, avea să devină într-o bună zi şeful departamentului cercetărilor criminale şi, în aşteptarea acelui fericit moment, îndeplinea funcţia de şef al poliţiei secrete. Această modestă poziţie nu-i împiedica totuşi pe superiorii lui să-i încredinţeze afaceri dintre cele mai delicate. Într-un limbaj oarecum excentric şi impetuos care îi era de altfel propriu, T.X. îi sugerase un subiect de roman poliţist, mai bun decît oricare altul pe care John Lexman l-ar fi visat vreodată. Dar, pe cînd urca panta care conducea la căsuţa lui, intitulată pompos castelul Beston, încetă să se mai gîndească la T.X. La Londra, John Lexman avusese şi o altă întîlnire, la amintirea căreia îşi încreţi fruntea. Deschizînd poarta şi traversînd grădina, încercă să se scuture de gîndul acelei discuţii penibile pe care o avusese cu cămătarul. Castelul Beston era o construcţie lipsită de pretenţii, în stil elisabetan, cu coşuri de fum înalte. Ferestrele sale zăbrelite, grădina de trandafiri, o peluză frumoasă îi dădeau aspectul unui mic conac, ceea ce-l umplea de mîndrie pe proprietarul său. John Lexman se opri sub copertina intrării să-şi scuture impermeabilul şiroind de apă, după care intră în casă. Anticamera era scufundată în întuneric. Grace, probabil, se îmbrăca pentru masa de seară. Îşi spuse că, în starea de spirit în care se afla, ar fi preferat să n-o deranjeze. Apucă pe lungul culoar ce conducea la camera de lucru aflată în partea din spate a casei. În cămin ardea un foc vesel. Atmosfera primitoare a acestei încăperi îi dădea un sentiment de bunăstare şi uşurare. Se descălţă şi aprinse o lampă aflată pe o măsuţă. Încăperea aceasta era, în mod vizibil, cabinetul de lucru al stăpînului casei. Fotoliile de piele, marea bibliotecă aflată de-a lungul unui perete întreg al camerei, masiva masă de lucru din nuc, pe care se îngrămădeau maldăre de cărţi şi manuscrise, erau tot atîtea mărturii ale profesiei acestuia. După ce îşi puse papucii, John Lexman îndesă bine pipa, se îndreptă spre şemineu, oprindu-se în faţa lui, cu privirea pierdută în strălucirea flăcărilor. Era un om nu foarte înalt, zvelt, deşi cu umeri atletici. De altfel, un sportiv entuziast. Faţa sa, cu trăsături regulate, degaja o expresie de forţă. Avea ochii cenuşii, o privire adîncă, iar sprîncenele îi dădeau un aer aproape sever... Faţa netedă, gura bine desenată şi generoasă. Tenul curat şi deschis mărturisea o viaţă în aer liber. Într-un cuvînt, John Lexman nu avea, în ciuda profesiei sale, nimic dintr-un şoarece de bibliotecă. Stătea în acelaşi loc, în picioare, meditînd, cînd uşa încăperii se deschise încetişor şi în cameră îşi făcu apariţia Grace Lexman. Să spunem despre această femeie pur şi simplu că era o făptură dulce şi frumoasă, fără a mai intra în detalii cu privire la frumuseţea şi farmecul ei. John se grăbi în întîmpinarea ei şi o îmbrăţişă cu tandreţe. — Nu ştiam că te-ai întors, pînă cînd... spuse ea ghemuindu-se la pieptul soţului său. — Pînă cînd nu ai descoperit balta pe care impermeabilul meu trebuie s-o fi lăsat la intrare, continuă el surîzînd. Îţi cunosc eu metodele, Watson! Ea rîse, dar dintr-o dată deveni serioasă. — Sînt foarte mulţumită că te-ai întors. Avem o vizită. — O vizită? repetă tînărul, mirat. Pe vremea asta?... Cine este? Grace îi aruncă o privire ciudată. — Domnul Kara. — Ei, ca să vezi, Kara? De mult timp e aici? — A sosit la ora patru. Vocea ei nu trăda un entuziasm excesiv pentru această vizită. — Nu-ţi înţeleg aversiunea faţă de simpaticul Kara, spuse soţul ei pe un ton uşor dezaprobator. Şi mai departe, după un moment de reflexie: — A venit de altfel la ţanc. Unde este? — În salon.

PROLOG — Strategia este sprijinul eroilor, bombăni generalul. — Și știința a generalilor, șopti nepoată-sa, ghemuită la picioarele lui. Bătrânul șopti, aruncându-i o privire plină de neîncredere pe sub sprâncenele-i stufoase: — De ce nu ești băiat! spuse el cu regret. Nepoata izbucni într-un râs zgomotos și-și privi bunicul cu ochii ei mari și strălucitori. Căci dacă exista un singur om pe lume pe care să-l adore Catherine Westhanger, nu putea fi decât acest bătrân aspru, cu barbă albă și profil de vultur, al cărui tovarăș de fiecare zi, era. Era o zi caldă de iunie, și ei ședeau la umbra unui ulm bătrân, de unde aveau o priveliște splendidă peste moșia Galway. La stânga lor se înălța vechea locuință a familiei Masserfield, al cărui ultim vlăstar era generalul Shaun Masserfield, marele strateg. La marginea casei se întindea o mare câmpie neagră, de unde țăranii extrăgeau turba. Peste un câmp mai mic, înconjurat cu ziduri de piatră, pășteau patru vaci, ultima fală a vitelor de altădată, aparținând familiei Masserfield. Casa era la fel de săracă, precum și moșia; sărăcie ce se putea observa privind zidurile dărâmate care se zăreau din locul unde erau așezați și care de mult erau lăsate în părăsire și în grija șobolanilor, șoarecilor și viermilor, grădina neglijată, iar îmbrăcămintea generalului, lustruită. Îndreptându-și privirile în jos, spre nepoțică, îi surâse. — După câte mi se pare, spuse el, domnișoara a studiat strategia, nu-i așa? Kate[1] dădu afirmativ din cap. — Este o știință minunată, spuse sir Shaun, cu un zâmbet. Am scris șase volume tratând acest subiect și toate au fost mai apoi plagiate. Un bătrân cu umerii aduși ieși din casă și fără să se grăbească, străbătu grădina, adunând frunzele uscate care-i atrăgeau privirea. Ajungând în fața lui sir Shaun Masserfield, se înclină adânc. — Masa e servită, Excelența Voastră. Generalul se ridică sprijinindu-se în baston. — Masa e servită, Kate, repetă el, solemn; și mănă-n mână, intrară în casă. Acolo, dând cinstea cuvenită fripturii de porc, generalul și nepoată-sa, își limitară discuțiile asupra subiectului, pe care bătrânul militar îl găsea cel mai pasionant din toate câte ți le poate oferi civilizația. Nu mai e nevoie de spus că generalul sir Shaun Masserfield era o autoritate. Lucrările sale, în special „Aplicarea artileriei moderne la principiile de strategie”, au fost traduse în toate limbile. Timp de mulți ani, el a fost șeful unui serviciu al Ministerului de Război, și cel puțin două din lucrările sale, au fost adoptate drept manuale, de către armata italiană. Tânăra fată ascultă în tăcere elocvența crescândă a bătrânului, pornită pe panta subiectului său preferat. — Înfrângerea lui Napoleon, de către Schwarzenberg și admirabilele sale fapte, care au atras după sine armistițiul din 1814 și apoi… — Câtă risipă îmi spun toate lucrurile astea, rosti ea. El îi aruncă o privire pătrunzătoare și țipă: — Risipă? Risipă de ce? — De vieți, de bani... și de toate, răspunse ea. — Sărmana de tine, ce prostuță ești! o dojeni el. Ce știi tu, o fetiță de treisprezece ani?! — Colonelul Westhanger spune... — Colonelul Westhanger, o întrerupse generalul, este un imbecil și un derbedeu! E nebun și mai mare canalie decât tatăl tău, adaugă el cu violență. Absolut toți din familia Westhanger sunt niște mizerabilii iar Molly Maguires asemănătoare lor. Să-i ia dracul! Nepoată-sa nici nu luă în seamă această tiradă care îi atingea rudele cele mai apropiate. — Colonelul Westhanger pretinde, continuă ea, că dacă tot geniul care a fost întrebuințat în folosul războiului... — Nu l-a întrebuințat prea mult în folosul său, secătura nerușinată și ignorantă! ironiză bătrânul. — Este activ în armată, îl corectă tânăra. — Armata nu se poate mândri cu el! o contraatacă generalul, lovind masa cu cuțitul. Și-a permis să vorbească de strategie, bietul idiot! Kate clătină din cap, râzând. — O! generale, spuse ea, - niciodată nu i se adresa astfel - desigur, n-a vrut să vorbească de strategie. Spunea pur și simplu că războiul este o risipă de bani, vieți omenești și de toate. — Și-aș putea să jur că, și-a asigurat în primul rând, banii. — De vieți omenești și de toate, repetă tânăra fată, neluând în seamă că a fost întreruptă, atunci când ai putea să-ți întrebuințezi toată știința și inteligența ca să câștigi bani. — Să câștigi bani! repetă generalul, batjocoritor. Iată-i felul de prostie! N-ar putea câștiga mulți bani nici chiar cu strategia, dar prin alte căi! Dumnezeu singur ar putea ști ce ai deveni tu, dacă aș muri eu; nepotul meu, canalia asta, ar moșteni toată proprietatea. Căci, tatălui tău, îi e tot atât de imposibil să se îngrijească de tine, cum mi-ar fi mie imposibil să mă dezonorez. Își tăie o a doua felie de friptură, mai înainte de a vorbi din nou, apoi se interesă cu o notă de curiozitate, ca și cum problema i-ar fi frământat creierii: — Și cum s-ar putea câștiga bani, cunoscând strategia? întrebă el. Tânăra fată își strânse mai întâi șervetul, înainte de a-i răspunde. — În mai multe feluri, spuse ea liniștită. Dar nu cred că, colonelul Westhanger sau tatăl meu, s-ar putea folosi de ea. Ei nu sunt strategi de vază ca noi, pronunța ea hotărâtă. — Noi! repetă generalul, râzând. Și cum ai proceda, tu, pentru a câștiga bani? Catherine Westhanger dădu din cap. — N-aș putea să-ți spun imediat, căci sunt o mulțime de moduri care se pot folosi. — Dă-mi un exemplu, se rugă bătrânul, îndepărtându-și scaunul de masă — Ei bine! spuse ea tacticos. Închipuie-ți că l-am trimite pe Terence până la gară, după ce în prealabil a deșurubat piulițele unei roți; și când va fi ajuns pe șosea, puțin mai departe de O’Gormann, roata să se desprindă. Ce va face Terence? Ea se uită nepăsătoare în sus, în timp ce povestea pe un ton monoton fiecare episod. — Primul lucru pe care îl va face Terence, va fi de a merge până la moșia familiei O'Gormans și administratorul maiorului îi va împrumuta trăsura cea mare și nouă. — Dar și noi i-am putea-o împrumuta, spuse generalul, iar în acest caz la ce bun toată această fantezie? — Toată lumea va afla că i-am împrumutat trăsura, pentru a face impresie persoanei care trebuia să sosească de la Dublin, pentru a-ți cumpăra tablourile. — De unde știi că-mi vând tablourile? întrebă generalul interesat. Acest subiect îi era destul de penibil. Cele două tablouri Van Dyck, atârnate în sala de arme, care se afla chiar la intrarea în holul locuinței, reprezentau ultimul său capital. Și doar epuizarea veniturilor, în urma unor valori mexicane scăzute care i-au înghițit cu ani în urmă o mare parte din avere, l-au forțat, să se despartă de aceste relicve ale bogăției Masserfieldzilor; chiar pensia de general fiindu-i ipotecată de mult timp. — De unde știu? îi răspunse ea. Cum procedează un general, pentru a ști ceea ce nu vede? — Ai spionat! o acuză el, dar ea dădu din cap. — Prea puțină importanță are felul în care am aflat-o, dragul meu general, spuse ea, lasă-mă să-mi continui povestea! Terence îl va aduce pe nobilul străin la noi și îi vom ieși înainte, aproape de O’Gormans. Ne vom urca până la frumoasa proprietate a familiei O’Gormans și vom cere să-l vedem pe maior, care, ca orice bun proprietar irlandez, se află actualmente la Londra cu soția și copiii săi. — Maiorul mi-a lăsat mie casa în grijă. El posedă o bibliotecă minunată, adăugă generalul. — Îl vei conduce pe străin în bibliotecă și-i vei arăta cărțile. Cu tablourile vom mai aștepta, căci, ceea ce contează, este ambianța. Menajera maiorului, doamna O’Shea, va face orice pentru mine. — Unde stă ascunsă strategia în toate acestea? întrebă bătrânul domn. Tânăra fată râse ușor. — Forțând pe inamic să lupte pe un teren ales de tine, îți asiguri în felul acesta avantajul atacului... — Îmi citează din propriile mele lucrări! exclamă generalul disperat. Dar de ce e nevoie de atâta mister? De ce să nu-i comunici doamnei O’Shea, proiectele tale? — În acest caz, prezența noastră va fi intenționată. Altfel însă, va fi accidentală, spuse dânsa cu convingere. Dacă va fi intenționată, inamicul o va afla; căci, noi vom fi la cheremul cuvintelor pe care din întâmplare le poate scăpa doamna O’Shea. Iar dacă va fi întâmplătoare, nimeni nu va putea bănui nimic. — Ce mai încurcătură, spuse supărat generalul. Kate, ai în tine stofă de mare strateg, sau mai bine spus de mare escroc! Ea se sculă în picioare, și-și trase fusta peste picioarele-i subțiri. — Nu cred că totul să fie în întregime pierdut, spuse ea încrezătoare.   [1] Diminutiv pentru Cathrine.

1 Pe frontonul de piatră al intrării sinistre erau scrise cuvintele PARCERE SUBIECTIS (ajutaţi-i pe cei închişi). Zi după zi, Johnny Gray şi Lal Morgon, înhămaţi, trăgeau căruciorul pe povârnişul denivelat, zi după zi priveau neatenţi cum gardianul cu barbă roşcată introducea cheia în broască şi deschidea uşa. Apoi, micul grup de deţinuţi, însoţit de un paznic înarmat, ieşea, iar uşa se închidea în urma lor. Spre ora patru după-amiaza se întorceau, şi acelaşi gardian descuia uşa şi-i lăsa să intre, cu cărucior cu tot. Toate clădirile închisorii le deveniseră groaznic de familiare: zidurile goale, date cu catran ca să reziste intemperiilor, clădirea birourilor, cu acoperiş turtit; cuptorul vechi; spălătoria uriaşă; curtea de trecere cu asfaltul crăpat; biserica, cu picturi de proastă calitate; băncile uzate, cu spătar înalt, destinate paznicilor; în sfârşit, micul cimitir, în care cei condamnaţi pe viaţă, acum liberi, se odihneau după truda grea a vieţii. Într-o primăvară, Johnny a ieşit pe poartă împreună cu un grup de deţinuţi, mergând la muncă. Trebuiau să construiască o baracă. Ei erau zidarii. Munca asta le convenea de minune, pentru că puteau să vorbească mai liber, iar Johnny voia să audă tot ce-i putea spune Lal Morgon despre „regele falsificatorilor”. — Să nu flecăriţi prea mult, le spuse paznicul care-i supraveghea, aşezându-se pe o grămadă de cărămizi acoperite cu un sac. — Nu, domnule, răspunse Lal. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab şi uscat. Avea o singură dorinţă: să trăiască suficient de mult pentru a fi condamnat din nou. — Să fiu condamnat, dar nu pentru spargere, Gray, explica el, aşezând cu grijă o cărămidă la locul ei. Nici pentru că am împuşcat pe cineva, ca bătrânul Legg. Şi nici pentru că am trucat un cal, cum ai făcut tu cu Spider King. — N-am fost condamnat pentru că l-am trucat pe Spider King, răspunse Johnny. N-am ştiut că fusese trucat când l-am înscris în cursă. L-au trucat ca să mă compromită. Dar nu mă plâng. — Ştiu, eşti nevinovat, răspunse Lal. Toţi sunt, doar eu sunt vinovat. Aşa spune şi directorul: „Morgon, îmi face plăcere că-i pe aici şi un vinovat, care nu-i o victimă a împrejurărilor, aşa cum sunt ceilalţi, din Dartmoor”. Johnny nu încercă să-l convingă. N-avea nici un rost. Vina sa părea indiscutabilă. Toţi ştiau ce înşelătorii se făceau la curse, iar el fusese amestecat în trucarea unui cal. Acceptase condamnarea la trei ani de muncă silnică fără să facă recurs, fără să se plângă. Nu pentru că ar fi fost vinovat. Pentru un alt motiv, mult mai important. — Dacă te-ai lăsat înşelat, înseamnă că eşti un fraier, spuse Lal. De aceea există fraieri, ca să fie înşelaţi. Ce-a zis Kane? — Nu l-am văzut pe domnul Kane, răspunse Johnny. — Şi el ţi-ar fi zis că eşti un fraier... Dă-mi o cărămidă. Băgăreţul ăla blestemat vine încoace. Fii atent. „Băgăreţul blestemat”, adică paznicul, nu era mai băgăreţ decât colegii săi. Venea încet, cu bastonul de cauciuc ieşindu-i din buzunar. Avea centura desfăcută. — Nu mai pălăvrăgiţi atât! spuse, trecând pe lângă cei doi deţinuţi. — Îi cerusem o cărămidă, explică Lal. Astea de aici nu sunt bune. — Mi-am dat seama, spuse paznicul, examinând cu ochi de cunoscător o jumătate de cărămidă, nemulţumit de calitatea materialului.

                                         PARTEA I   1   Harry Stone, omul care mai era cunoscut şi sub porecla de Harry Cameristul, lucrase un timp ca agent al poliţiei secrete din Rhodesia. Când s-a descoperit, însă, că lucra mână-n mână cu nişte delincvenţi, cariera lui de detectiv luase sfârşit. De altfel, nici nu durase decât două luni. Ar fi trebuit să fie deferit justiţiei, dar tocmai atunci poliţia era grozav de interesată să nu se ajungă la un scandal public, atrăgându-se atenţia asupra neregulilor existente în cadrul instituţiei. Aşa se face că, în momentul când Stone luase un tren de noapte spre Capetown, l-au lăsat să plece nevătămat şi nici mai târziu nu şi-au dat osteneala să folosească acest prilej pentru a pune mâna pe el. Harry se îndreptă spre sud, având în buzunar trei sute de lire sterline, de care făcuse rost pe căi, evident, necinstite, cu speranţa că va da undeva de Lew Daney, un hoinar fără căpătâi, un artist foarte talentat dar nu prea norocos. Însă Lew părăsise de mult acele locuri. Era tocmai pe cale să organizeze o serie de spargeri, care aveau să stârnească mult mai multă vâlvă decât încercarea lui de a pătrunde la seifurile băncii din Johannesburg. Între timp, învăţase multe, şi acum îşi organiza metodic toate acţiunile. Harry se întoarse înapoi la Salisbury, prin Beira şi Massi-Kassi, dar avu ghinion, căci căpitanul Timothy Jordan, şeful poliţiei judiciare din Rhodesia, îl căută personal la hotel. De cum intră, acesta îi spuse: — V-aţi înscris în registrul hotelului sub numele de Harrison, dar adevăratul dumneavoastră nume este Stone. Ce mai face bunul dumneavoastră prieten Lew Daney? — Habar n-am de cine vorbiţi — răspunse Harry morocănos. Timothy Jordan zâmbi. — Mă rog, fie cum vreţi. Oricum, trenul spre teritoriul portughez pleacă peste două ore. Pe ăsta o să-l luaţi. Harry nu ştia ce să răspundă, dar nu-l contrazise pe Jordan. Nu-l cunoscuse personal până acum, dar auzise multe despre acest funcţionar energic şi destoinic. Tim Jordan era un om înstărit, s-ar putea spune chiar bogat, aşa că-şi putea permite luxul de a fi cinstit şi conştiincios. Cerceta toate fotografiile indezirabililor şi ale celor împotriva cărora se emiseseră mandate de arestare şi era mereu prezent la sosirea şi plecarea trenurilor personale. De obicei găsea câte unul pe care-l expedia din Rhodesia sub escortă. Fotografia lui Harry ajunsese în mâinile lui tot pe linie de serviciu. La Beira, Stone se îmbarcă pe un vapor ce făcea cursa între Durban şi Greenock. Ar fi vrut cu totul altceva, dar la Londra se întâmplaseră mai multe lucruri neplăcute, aşa că n-avea chef să debarce în nici unul dintre marile porturi, unde să cadă imediat sub ochii Scotland Yard-ului. Oricât de ocupată era, şi era, într-adevăr ocupată până peste cap, poliţia mai avea, totuşi, câţiva oameni la dispoziţie, care să fie cu ochii pe vasele de pasageri când acestea ancorau. La câteva zile după ce Harry tocmai îşi găsise şi închinase o locuinţă convenabilă la Glasgow, comandantul Cowley de la Scotland Yard îi convocă la o şedinţă pe toţi inspectorii şefi din subordinea sa. Când toţi se adunară, începu: — Este a doua mare spargere în decurs de două săptămâni. Trebuie să fie vorba de aceeaşi bandă. Dacă gangsterii nu aveau, din întâmplare, ghinion, lovitura le-ar fi reuşit în mod strălucit. Comandantul făcea aluzie la spargerea de la Northern Counties Bank. Un paznic de noapte şi un poliţist, care tocmai îşi făceau rondul, fuseseră împuşcaţi cu sânge rece, după care, bandiţii deschiseseră uşile şi pătrunseseră la seifuri. Dar se osteniseră în zadar, căci banca fusese înştiinţată de spargere cu o zi înainte, şi o mare sumă de bani fusese pusă în siguranţă în alt loc. — Aţi citit cumva articolele din presă? întrebă grav inspectorul-şef Pherson. Dar în tonul lui se distingea şi o undă de sarcasm. Cowley îşi duse enervat mâna la frunte. — Dar e firesc să citesc tot ce scriu ziariştii despre astfel de cazuri! Cei de la Scotland Yard erau supăraţi că nu fuseseră convocaţi şi ei la această consfătuire a poliţiei locale. Poliţia locală nu este obligată să solicite prezenţa la o consfătuire a reprezentanţilor Scotland Yard-ului. Dimpotrivă, Scotland Yard-ul este obligat, prin regulament, să nu facă nici într-un fel concurenţă poliţiei din provincie. Nici în cazul spargerii de la Northern Counties Bank, nici al celei de la Mersey Trust Company, nimeni nu făcuse apel la Scotland Yard. — Vom auzi curând de o a treia spargere importantă — continuă Cowley, după o scurtă pauză. Toate aceste delicte sunt pregătite de multă vreme, dar eu aş vrea doar să ştiu cine le organizează. Formidabilul organizator era Lew Daney, dar nimeni nu se gândea la el, căci poliţia nu-l cunoştea încă. Doar Harry Stone ştia de existenţa lui, dar nici nu se gândise să „raporteze” despre asta Scotland Yard-ului — avea ceva mai bun de făcut decât să ajute poliţia să pună mâna pe un om care valora cât o mină de aur. Curând avu loc şi a treia spargere, cu deplin succes. Lower Clyde-Bank îşi avea sediul într-un fel de palat, în Glasgow. Pe o ceaţă deasă, într-o joi seara, între ora 21 şi zorii zilei următoare, până pe la ora 4, depozitul subteran nr. 2 al băncii fusese forţat şi curăţat până şi de ultimul gologan. Bandiţii puseseră mâna pe una sută douăsprezece mii de lire sterline, başca pe un important depozit al băncii din Dusseldorf, bani păstraţi în două seifuri uriaşe. Amândoi paznicii dispăruseră. Cum, pe la ora 4 dimineaţa, nu se folosiseră de ceasul de control, poliţia se alertase şi trimisese imediat o brigadă de intervenţie rapidă la faţa locului. Dar abia după trei ore doi paznici au fost descoperiţi în cabina unui lift: fuseseră împuşcaţi în imediata apropiere. Un singur om ar fi putut da poliţiei unele informaţii: Harry Stone. În seara cu pricina, când se întorcea spre casă, văzuse un vehicul mare care rula cu viteză redusă pe lângă bordura trotuarului şi se oprise în momentul când trecuse pe lângă el. Chiar în clipa aceea, zărise un om care venea în direcţia lui. Figura i se păruse cunoscută. Se întrebase unde anume îl mai întâlnise, mai făcuse câţiva paşi, apoi se întorsese brusc. Între timp, un alt individ, care purta un sac greu în spinare, îşi făcuse apariţia. Un al treilea tocmai traversa în fugă strada. Toţi trei se urcaseră în maşina aceea misterioasă, care schimbase brusc direcţia şi demarase în viteză. Fusese Lew Daney! Când Harry îl cunoscuse, purta mustaţă. Totul era limpede. Lew tocmai comisese o spargere! Era primejdios pentru Harry să mai rămână prin apropiere, chiar dacă se afla în posesia unui revolver şi ştia să se folosească de el. Dar n-avea nici un chef să se lase arestat de poliţie. A doua zi, Stone se duse la Londra. Acum ştia de unde putea să facă rost de bani. N-avea nici un sens să anunţe banca sau poliţia, chiar dacă se oferea o mare recompensă pentru cei ce vor ajuta la prinderea bandiţilor. Lew jefuise o mare sumă de bani. Ar fi mult mai câştigat dacă l-ar convinge să-i împartă pe din două cu el. Dar pentru asta trebuia să-l găsească pe Lew Daney, lucru nu chiar aşa de uşor. Oricum, trebuia să se înarmeze cu multă răbdare.

CAPITOLUL I TREI BARBAŢI ÎN CORDOVA În cafeneaua la „Gran Capitan” în Cordova, şe­dea, la o masă de marmură, un bărbat, care părea că dispune de mult timp liber. Domnul acela era de statură înaltă şi purta o barbă îngrijită. Cu ochii săi cenuşii şi serioşi cerceta toată strada în mod distrat, fără să arate un interes special. Din când în când sorbea din cafeaua ce avea pe masă. Era îmbrăcat în haine negre conform uzului în Spania. Cravata, neagră şi ea, era confecţionată din mătase fină. Pantalonii, impecabil croiţi, erau ţi­nuţi întinşi cu cordoane de piele, care treceau sub ghetele ascuţite la vârf. Felul acesta de a purta pan­talonii, se obişnuia de către unii cavaleri. Îmbrăcămintea aceasta, cam stranie pentru noi, era portul obişnuit în Cordova. Domnul acela putea foarte bine să fie spaniol, căci în sudul Spaniei se găsesc destui oameni cu ochi cenuşii, proveniţi din căsătoria irlandezilor veseli, care veniseră pe tim­puri cu trupele de ocupaţie ale lui Wellington, cu fetele arzătoare din Estremadura. Bărbatul acela singuratic vorbea o spaniolă impecabilă, şi anume dialectul andaluz. Chiar şi mo­dul cum trata pe cerşetorul care, apropiindu-se de el pentru a-i cere de pomană, milogindu-se plângător şi întinzând o mână schilodită, arăta că se trage din sudul ţării. — În numele Fecioarei, a Sfinţilor şi Atot-Puternicului Dumnezeu, vă implor, senor, daţi-mi zece centime. Domnul de la masă îşi îndreptă privirea spre mâna schiloadă. — Dumnezeu îţi va ajuta! — îi zise el în limba arabă, aşa cum ea se vorbeşte în Maroc. — Dacă Cerul îmi va dărui o sută de ani de viaţă, nu voi înceta să mă rog pentru binele dv. Domnul îşi îndreptă acum privirea spre figura cerşetorului. Acesta era de statură mijlocie. Faţa sa avea trăsături bine definite. Avea capul înfăşurat într-un pansament mare, care-i acoperea şi un ochi. Pe lângă aparenţa asta dezgustătoare, mai era şi para­lizat la picioare. În mâinile-i murdare ţinea un baston. — Senor şi Excelenţă, zece centime mă pot scăpa de chinurile îngrozitoare ale foamei, care mă mis­tuie. N-o să puteţi dormi la noapte, gândindu-vă la nenorocitul de cerşetor, care se zvârcoleşte de foame în culcuşul său! — Du-te cu Dumnezeu! — Oh, Înălţime, pe Copilaşul sfânt, care se odihneşte în poalele mamei sale, pe toţi sfinţii (îşi făcu cruce) şi pe sângele făcător de minuni al martirilor, vă implor, nu mă lăsaţi să mor de foame pe drum, când ştiţi că zece centime, care nu înseamnă nimic pentru dv., îmi pot umple stomacul cu mâncare. Domnul de la masă nu se lăsă înduplecat, ci îşi bău liniştit mai departe cafeaua. — Du-te cu Dumnezeu! Bătrânul mai ezită încă. Se uită mai întâi în susul şi în josul străzii însorite, apoi îşi aruncă o privire în local. în capătul celălalt al cafenelei, şedea la o masă un chelner, răsfoind un ziar. — Îl cunoşti pe Dr. Essley? Întrebarea fusese pusă într-o englezească curată. Celălalt ridică capul. — Nu. De ce? — răspunsul fu dat tot în limba engleză. — Caută de-i fă cunoştinţa. E un om foarte in­teresant. Cerşetorul nu mai spuse nimic, ci se târî mai de parte. Cavalerul de la masă se uită plin de curiozitate, cum cerşetorul se îndrepta spre cafeneaua vecină. Bătu apoi din palme. Chelnerul, care adormise între timp, se trezi din somn şi se apropie leneş de masă. Primi plata şi bacşişul obişnuit, şi aştepta plecarea vizitatorului. Deşi cerul era fără urmă de nori şi soarele strălucea, era totuşi încă răcoare, în zilele acelea ante- mergătoare primăverii. Domnul se sculă de pe scaun şi se arăta acum în toată splendoarea sa — măsura peste şase picioare. Apucă un vârf al mantilei, îl aruncă uşor peste umăr şi o porni agale după cerşetor. Drumul îl ducea prin străzi înguste. Casele erau atât de aproape una de alta, că pe ambele părţi ve­deai adâncituri în ziduri, făcute de roţile căruţelor. Pe cerşetor îl ajunse în Calle Paraiso. Trecu pe lângă el şi o luă pe una din străzile care duceau la biserica San Fernando; merse încet mai departe şi se îndreptă apoi spre Carrera de Puente. Ajunse curând în umbra catedralei, care fusese pe vremuri o moschee şi servea acum atât cultului lui Isus, ca şi al lui Alah. Aici stătu o clipă la îndoială. Nu ştia încotro să o ia. Se îndreptă apoi spre podul „Calahora”, care exista încă de pe timpul Maurilor. Ajungând la mijlocul podului, se opri şi se rezemă de balustradă, uitându-se la jocul apelor tulburi şi umflate ale Guadalquivirului. Pe ascuns însă, observa cum cerşetorul venea spre el. Apropierea dură cam mult timp, deoarece cerşetorul şchiopăta. Îl ajunse în fine şi-i întinse pălăria. Atitudinea cerşetorului era aceea a unui adevărat cerşetor. Vocea însă era a unui englez din pătura cultă. — Manfred — spuse el cu un ton serios, — trebuie să faci cunoştinţa acestui dr. Essley. Te rog dintr-un anumit motiv. — Ce e el? Cerşetorul surâse. — În primul rând trebuie să mă bazez pe me­morie. Biblioteca din locuinţa mea sărăcăcioasă, e cam restrânsă. Îmi amintesc foarte vag că e un me­dic dintr-un cartier mărginaş al Londrei. Pare să fie un om capabil. — Şi ce face aici? Gonsalez, care se ascundea sub masca cerşetorului, surâse din nou. — Aici în Cordova trăieşte un dr. Cajalos. Acolo, prin împrejurimile nobile ale „Paseo del Gran Capitan” unde, probabil, locuieşti tu, nu se aud şuşuielile plebei din Cordova. Aici — şi arătă casele dărăpănate şi murdare de la capul podului — în „Campo da Verdad”, unde se trăieşte cu doi pesetas pe săptămână, şi încă mulţumitor, aici dr. Cajalos este cunoscut şi stimat de toţi. Dr. Cajalos e un om ciudat, care face minuni cu arta lui, despre care filozofia ta nu are habar. El face pe orbi să vadă, scoate — prin forţa sa ocultă — pe vinovaţi la lu­mina zilei, prepară băuturi de dragoste, fără greş, descântă bube şi opreşte ivirea urmărilor bolii som­nului. — Dr. Cajalos este stimat chiar şi în cartierul „Paseo del Gran Capitan” — spuse Manfred, cli­pind din ochi. — L-am vizitat şi eu şi i-am cerut un sfat. Cerşetorul rămase cam perplex. — Eşti mai dibaci decât mi-am închipuit — spuse el cu admiraţie. — Când ai fost la el? Manfred râse pe înfundate.

CAP.1 O LOVITURĂ DE GENIU O'Shea era într-o stare de extremă nervozitate. Astfel petrecuse întreaga noapte. Se plimba nervos de colo până colo, bombănind cuvinte neinteligibile, făcând gesturi mari destinate unui auditoriu invi­zibil şi chicotind de râs la misterioasele sale glume. Spre ziuă, el tăbărî pe micul Lipski, care, în ciuda instrucţiunilor, îndrăznise să aprindă o ţigaretă, şi-l bătu cu multă sălbăticie, în timp ce ceilalţi doi nu îndrăzneau să intervină. Joe Connor era culcat pe pământ, mestecând un fir de iarbă şi urmărind cu o privire întunecată silueta stranie. Marks, aşezat lângă el, privea de asemeni cu un surâs de dispreţ pe buze. — Complet aiurea, zise Joe Connor cu voce flegmatică. Dacă îi reuşeşte lovitura fără să ne bage la închisoare pentru restul zilelor noastre, să ştii că vom avea noroc. Marks Blândul îşi umezi buzele. — Când e nebun, e şi mai şmecher ca de obicei. Vorbea ca un om instruit; unii pretindeau că individul se consacrase vieţii eclesiastice înainte de vreme, atras de un gen de viaţă mai uşor, dacă nu chiar superficial, care sfârşise prin a face din el unul din cei mai periculoşi gangsteri din Anglia. — Nebunie, dragul meu, nu înseamnă „imbecil”. Nu poţi să împiedici pe acest tip să geamă? Joe Connor nu se sculă. Întoarse ochii înspre Lipski care zăcea nu departe de acolo gemând şi înjurând. — Lasă-l, o să-i treacă, zise el fără sentiment. Cu cât o să-l bată mai mult O'Shea, cu atât o să înjure mai mult. Se apropie de tovarăşul său. — L-ai văzut vreodată de aproape? întrebă el. Am lucrat de două ori… nu, de trei ori, cu el. Poartă întotdeauna acelaşi palton cu gulerul ridi­cat până la nas şi aceeaşi pălărie veche care-i acoperă ochii. Nu mi-am putut închipui vreodată că ar putea exista un astfel de escroc. Credeam că se văd doar la teatru! Prima oară l-am întâlnit când a trimis după mine şi ne-am găsit pe drumul de la Saint Albans; dar nu i-am văzut faţa. Era bine informat asupra mea. Mi-a spus de câte ori am fost condamnat şi mi-a explicat ce trebuia să fac… — Şi ai fost bine plătit, murmură Marks. Plă­teşte bine întotdeauna şi îşi atrage cu momeli aju­toarele sale, întotdeauna în acelaşi chip. Îşi ţuguie buzele ca pentru un fluierat şi privi gânditor spre şef. Connor ridică brusc capul. — Două sute cincizeci de lire şi cincizeci pentru fugă, aşa e, nu-i aşa? — Trebuie să plătească mai bine, zise calm Marks. Lucrul acesta merită într-adevăr. Am fost angajat să conduc pe străzile Londrei un camion conţinând trei tone de aur, provenind din Australia. Bine, dar risc spânzurătoarea ca să câştig două sute cincizeci de lire! Nu dragă, nu face! Se ridică, ştergându-şi genunchii. O'Shea dis­păruse în josul povârnişului şi se găsea poate lângă gardul de mărăcini care înconjura pământul săpat, în apropierea locului unde se aflau cei doi. — Trei tone de aur, aproape un milion şi jumă­tate de lire, cred că ni se cuvine zece la sută. Marks rânji, întorcând capul în direcţia lui Lipski. — Şi cu acela? Connor îşi muşcă buzele. — Pe el nu cred să trebuiască să-l socotim. Căută apoi cu privirea locul unde putea fi O'Shea şi se aşeză la locul său. — Asta depinde de noi doi, zise el, aproape şuşotind, şi totul va fi normal. Nu are decât rar astfel de crize şi în mod normal va fi accesibil vocii raţiunii. Suntem destui pentru a opri încărcă­tura. Este unul din cele mai geniale planuri ale lui O'Shea de a umple cu gaz asfaltul drumului. Mă întreb cum de îndrăzneşte să facă asta. Eu conduc camionul în oraş şi-l ascund. — Şi dacă nu se va decide să ne dea ceea ce ni se cuvine? — Eu cred că ar fi mai bine decât să aibă o întrevedere neplăcută între patru ochi cu mine. Connor rupse un nou fir de iarbă pe care-l mestecă melancolic. — E un şiret, începu el. Dar se opri, văzând surâsul ironic al lui Marks. — Nu sunt oare toţi şireţi? Oare închisoarea nu e plină cu oameni inteligenţi? E marea glumă a bătrânului Hillick. El îi numeşte pe puşcăriaşi — studenţi. Nu, dragă Connor, crede-mă, inteligenţa, e ceva foarte relativ. — Ce vrei să spui? mormăi Connor. Nu încerca trucurile tale cu mine, Blândule. Ştii, mie îmi trebuiesc vorbe pe care să le înţeleg. Se întoarse îngrijorat, căutând silueta dispărută. De cealaltă parte a povârnişului, într-o potecă în­gustă, era ascunsă maşina cea mare a lui O'Shea, pregătită pentru a-l duce în siguranţă, după lovi­tură. Asociaţii săi trebuiau să suporte toate riscu­rile şi să se descurce singuri, cum vor putea. Spre stânga, în josul coastei, patru cilindri de gaz erau aşezaţi paralel. Din locul unde era întins, Connor vedea şoseaua lungă şi albă care ducea în vale şi pe care va apărea în curând camionul în­cărcat cu aur şi escortat de poliţie. Avea masca sa de gaz la îndemână; iar din buzunarul lui Marks se zărea una la fel. — Trebuie să aibă mulţi bani, zise Connor. — Cine? O'Shea? Marks ridică din umeri. — Nu ştiu. Cheltuieşte ca un nebun. Nu m-ar mira dacă ar fi ruinat. E mai bine de un an, de când n-a mai dat o lovitură în stil mare. — Ce face cu banii săi? întrebă Connor cu o oarecare curiozitate. — Cheltuieşte tot… ca şi noi. Vorbea despre cumpărarea unei mari proprietăţi, ultima oară când l-am văzut. Vroia să se stabilească şi să trăiască ca un gentleman. Aseară, mi-a spus că i-ar trebui jumătate din prada de azi, pentru a-şi plăti da­toriile. Marks îşi privi mâinile sale foarte îngrijite. — De altfel, este un mincinos, zise el cu un aer indiferent. Ce este asta? Marks privi în direcţia gardului de mărăcini. Auzise un zgomot de frunze şi se ridică imediat. Se duse să inspecteze împrejurimile, dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse gânditor lângă Connor. — Mă întreb dacă acest diavol de om ne-a auzit şi de cât timp?

CAPITOLUL 1   SUTA ROŞIE Nici  dumneavoastră,  nici  eu  nu  avem  căderea  să-l  judecăm  pe Manfred şi acţiunile sale. Spun Manfred, deşi la fel de bine aş fi putut spune Gonsalez, sau în fond chiar Poiccart însuşi, întrucât ei sunt în egală măsură vinovaţi sau măreţi, în funcţie de lumina în care le priveşti faptele. Cei mai anarhici dintre noi ar ezita să-i apere, dar cel mai mare umanitar cu greu i-ar putea condamna. Din punctul nostru de vedere, al celor ce respectă legea, văzându-ne de treaba noastră conform codului moral, şi indiscutabil ţinând stânga sau dreapta, după cum ne dictează poliţia, metodele lor erau cumplite, nejustificate, revoltătoare. Asta nu afectează prea mult afirmaţia că, în dorinţa unui cuvânt mai potrivit, îi numim criminali. Aceasta ar fi denumirea unanim acceptată, dar eu cred – de fapt, ştiu – că puţin le păsa de opiniile rasei umane. Am mari îndoieli că s-ar fi aşteptat ca posteritatea să-i încarce cu onoruri. Acţiunea lor îndreptată spre cabinetul ministerial era crimă, pur şi simplu. Totuşi, având în vedere marile probleme umane implicate, cine ar putea-o descrie ca fiind periculoasă? Cinstit vorbind, aş spune despre cei trei care l-au ucis pe Sir Philip Ramon, şi care au măcelărit nemilos în numele Dreptăţii, că se bucură de înţelegerea mea. Sunt crime pentru care nu există o pedeapsă pe măsură, şi insulte  pe  care  maşinăria  legii  scrise  nu  le  poate  şterge.  Aici  se  află justificarea    celor   Patru  Justiţiari  –   Consiliul   Dreptăţii,  aşa   cum   se autointitulează în prezent, un consiliu de mari minţi luminate, imperturbabil. Şi, la puţin timp după moartea lui Sir Philip şi în vreme ce Anglia încă mai comenta evenimentul, au jucat un act sau o serie de acte care au câştigat un fel de încuviinţare oficială nu numai din partea guvernului Marii Britanii, ci şi a guvernelor Europei, şi Falmouth şi-a văzut dorinţa împlinită. Pentru că aşa purtau ei războiul împotriva criminalilor-din-lumea-bună – le subminau puterea, şiretenia, şi minţile lor minunate împotriva celei mai puternice organizaţii a lumii interlope – împotriva foştilor maeştri ai artelor ticăloşiei, şi a inteligenţelor la fel de agile. A fost ziua triumfului Sutei Roşii. Minunatul congres inter-naţional se reunea la Londra, primul mare congres al Anarhismului recunoscut. Nu era o adunare clandestină a unor bărbaţi în grabă vorbind pe la colţuri, ci una la vedere şi curajoasă, cu trei poliţişti special la datorie în afara încăperii, un portar care să verifice biletele în holul exterior, şi un stenograf cunoscător de franceză şi idiş, care să noteze remarcabilele declaraţii. Minunatul congres era o realitate. Când fusese pus pe tapet, au fost indivizi care au râs la auzul ideii; Nilov din Vitebsk era unul dintre ei, pentru că nu credea posibilă o asemenea deschidere. Dar micuţul Peter (numele lui ridicol era Konoplanikova, reporter al colectivului redacţional al prostescului “Russkoye Znamza”), acest Peter care imaginase întreaga poveste, a cărui idee era să organizeze o conferinţă a Sutei Roşii în Londra, care închiriase sala şi emisese biletele (purtând în colţul din stânga sus triunghiul răsturnat al Sutei), cerându-le ruşilor din Londra interesaţi de construirea unui Cămin al Marinarilor Ruşi să solicite bilete, şi care, în acelaşi timp, asigurau securitatea unei încăperi unde era imposibil de pătruns, era fericit – mda, frăţiorilor, era o zi măreaţă pentru Peter. - Întotdeauna poţi păcăli poliţia, rosti micul Peter plin de entuziasm; aranjează o reuniune cu scop filantropic şi – voila!* Inspectorul Falmouth îi scrie comisarului de poliţie: “ Cu tot respectul, iată veştile la îndemână. Reuniunea care se va ţine diseară la Phoenix Hall, Middlesex Street, E., cu scopul de a colecta fonduri pentru Căminul Marinarilor Ruşi este, fireşte, primul congres internaţional al Sutei Roşii. Posibil să nu putem infiltra un om, dar să nu credeţi că va conta prea mult, întrucât reuniunea va începe prin oferirea reciprocă de flori şi chestiunea serioasă nu va începe până nu se întruneşte comitetul intern. Anexez o listă a celor sosiţi deja în Londra, şi am onoarea de a vă cere să-mi trimiteţi portretele bărbaţilor mai jos citaţi. ********   Erau trei delegaţi din Baden, Herr Schmidt din Frieburg, Herr Bleaumeau  din  Karlsruhe  şi  Herr  Von  Dunop  din  Manheim.  Nu  erau persoane  importante,  nici  măcar  în  lumea  Anarhismului;  nu  ieşeau  în evidenţă în mod deosebit, astfel că lucrul straniu care li s-a întâmplat în noaptea congresului e cu atât mai remarcabil. Herr Schmidt părăsise pensiunea sa din Bloomsbury şi se grăbea spre est. Era o seară de toamnă târzie şi căzuse o ploaie rece, şi Herr Schmidt se întreba în gând dacă să meargă direct la întâlnirea unde promisese să-şi întâlnească cei doi compatrioţi, sau să cheme un taxi şi să ajungă direct la sală, când o mână îi înşfăcă braţul. Se răsuci brusc şi întinse mâna spre buzunarul de la şold. Doi bărbaţi stăteau în spatele lui şi, în afara lor, scuarul prin care trecea era pustiu. * iată! – în limba franceză în original (N.T.) Înainte  de  a  reuşi  să  apuce  pistolul  Browning,  celălalt  braţ  îi  fu înşfăcat şi cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi vorbi. - Sunteţi Augustus Schmidt? întrebă acesta. - Ăsta e numele meu. - Sunteţi anarhist? - Asta mă priveşte. - Acum vă îndreptaţi spre o reuniune a Sutei Roşii? Herr Schmidt holbă ochii într-o uluială sinceră. - Cum de ştiţi asta? întrebă.   - Sunt detectivul Simpson de la Scotland Yard şi o să vă arestez, fu răspunsul calm. - Sub ce acuzaţie? întrebă neamţul. - Asta o să v-o spun mai târziu. Bărbatul din Baden dădu din umeri. - Acum aflu că în Anglia a avea opinii e un delict. Un automobil închis pătrunse în scuar, şi cel mai scund dintre cei doi fluieră şi şoferul trase aproape de grup. Anarhistul se răsuci spre bărbatul care îl arestase. - Vă avertizez că veţi da socoteală pentru asta, rosti furios la culme. Am o întâlnire importantă pe care m-ai făcut s-o ratez prin comportamentul dumitale prostesc şi ... - Urcă! rosti răspicat individul înalt. Schmidt pătrunse în maşină şi portiera se trânti în urma lui. Era singur şi în beznă. Maşina porni şi Schmidt descoperi că vehiculul nu avea geamuri. Îi veni gândul nebunesc că ar putea scăpa. Încercă portiera; de neclintit. O pipăi precaut. Era întărită cu foi subţiri de oţel. - O închisoare pe roţi, mormăi cu o înjurătură şi se cufundă la loc în colţul maşinii. Nu cunoştea Londra; habar n-avea încotro se îndreaptă. Timp de zece minute maşina merse neîntrerupt. Era uluit. Poliţiştii ăştia nu-i luaseră nimic, încă mai avea pistolul. Nici măcar nu încercaseră să-l percheziţioneze, căutând documente compromiţătoare. Nu că ar fi avut vreunul în afara permisului pentru conferinţă şi... Codul Intern! Ceruri! Trebuie să-l distrugă. Îşi repezi mâna în buzunarul interior al hainei. Era gol. Punguţa din piele fină dispăruse! Chipul îi deveni pământiu, pentru că Suta Roşie nu e o societate secretă imaginară, ci o organizaţie sângeroasă, cu mai puţină milă faţă de fraţii care dau greş decât pentru inamicii  declaraţi.  În  bezna  groasă  din  maşină  degetele  lui  nervoase scotociră prin toate buzunarele. Nicio îndoială – hârtiile dispăruseră. În toiul căutării, maşina se oprise. Strecură pistolul său plat afară din buzunar. Postura sa era disperată şi nu era genul de om care să neglijeze riscul. Cândva era un frate al Sutei Roşii care vânduse o parolă Poliţiei Secrete. Şi fratele fugise din Rusia. Era implicată şi o femeie, şi povestea e o povestioară neobişnuită care merită spusă. Deci, bărbatul şi femeia au fugit şi s-au dus la Baden, şi Schmidt i-a recunoscut după fotografiile pe care le primise de la sediul central şi, într-o noapte... Înţelegeţi că n-a fost nimic înţelept sau plăcut. Ziarele englezeşti au descris-o drept o “crimă scandaloasă”, deoarece detaliile crimei erau mai degrabă şocante. Lucrul în favoarea lui Schmidt în analele Societăţii era acela că ucigaşul n-a fost descoperit. Amintirea acestui episod îi reveni anarhistului când se opri maşina poate  că  acesta  era  lucrul  pe  care-l  descoperise  poliţia?  În  colţurile întunecate ale minţii îi reveni iar scena, şi vocea bărbatului... “Nu! Nu! O, Doamne! Nu!, şi Schmidt transpiră... Portiera maşinii se deschise şi el piti pistolul la loc.