Edgar Wallace

PROLOG — Strategia este sprijinul eroilor, bombăni generalul. — Și știința a generalilor, șopti nepoată-sa, ghemuită la picioarele lui. Bătrânul șopti, aruncându-i o privire plină de neîncredere pe sub sprâncenele-i stufoase: — De ce nu ești băiat! spuse el cu regret. Nepoata izbucni într-un râs zgomotos și-și privi bunicul cu ochii ei mari și strălucitori. Căci dacă exista un singur om pe lume pe care să-l adore Catherine Westhanger, nu putea fi decât acest bătrân aspru, cu barbă albă și profil de vultur, al cărui tovarăș de fiecare zi, era. Era o zi caldă de iunie, și ei ședeau la umbra unui ulm bătrân, de unde aveau o priveliște splendidă peste moșia Galway. La stânga lor se înălța vechea locuință a familiei Masserfield, al cărui ultim vlăstar era generalul Shaun Masserfield, marele strateg. La marginea casei se întindea o mare câmpie neagră, de unde țăranii extrăgeau turba. Peste un câmp mai mic, înconjurat cu ziduri de piatră, pășteau patru vaci, ultima fală a vitelor de altădată, aparținând familiei Masserfield. Casa era la fel de săracă, precum și moșia; sărăcie ce se putea observa privind zidurile dărâmate care se zăreau din locul unde erau așezați și care de mult erau lăsate în părăsire și în grija șobolanilor, șoarecilor și viermilor, grădina neglijată, iar îmbrăcămintea generalului, lustruită. Îndreptându-și privirile în jos, spre nepoțică, îi surâse. — După câte mi se pare, spuse el, domnișoara a studiat strategia, nu-i așa? Kate[1] dădu afirmativ din cap. — Este o știință minunată, spuse sir Shaun, cu un zâmbet. Am scris șase volume tratând acest subiect și toate au fost mai apoi plagiate. Un bătrân cu umerii aduși ieși din casă și fără să se grăbească, străbătu grădina, adunând frunzele uscate care-i atrăgeau privirea. Ajungând în fața lui sir Shaun Masserfield, se înclină adânc. — Masa e servită, Excelența Voastră. Generalul se ridică sprijinindu-se în baston. — Masa e servită, Kate, repetă el, solemn; și mănă-n mână, intrară în casă. Acolo, dând cinstea cuvenită fripturii de porc, generalul și nepoată-sa, își limitară discuțiile asupra subiectului, pe care bătrânul militar îl găsea cel mai pasionant din toate câte ți le poate oferi civilizația. Nu mai e nevoie de spus că generalul sir Shaun Masserfield era o autoritate. Lucrările sale, în special „Aplicarea artileriei moderne la principiile de strategie”, au fost traduse în toate limbile. Timp de mulți ani, el a fost șeful unui serviciu al Ministerului de Război, și cel puțin două din lucrările sale, au fost adoptate drept manuale, de către armata italiană. Tânăra fată ascultă în tăcere elocvența crescândă a bătrânului, pornită pe panta subiectului său preferat. — Înfrângerea lui Napoleon, de către Schwarzenberg și admirabilele sale fapte, care au atras după sine armistițiul din 1814 și apoi… — Câtă risipă îmi spun toate lucrurile astea, rosti ea. El îi aruncă o privire pătrunzătoare și țipă: — Risipă? Risipă de ce? — De vieți, de bani... și de toate, răspunse ea. — Sărmana de tine, ce prostuță ești! o dojeni el. Ce știi tu, o fetiță de treisprezece ani?! — Colonelul Westhanger spune... — Colonelul Westhanger, o întrerupse generalul, este un imbecil și un derbedeu! E nebun și mai mare canalie decât tatăl tău, adaugă el cu violență. Absolut toți din familia Westhanger sunt niște mizerabilii iar Molly Maguires asemănătoare lor. Să-i ia dracul! Nepoată-sa nici nu luă în seamă această tiradă care îi atingea rudele cele mai apropiate. — Colonelul Westhanger pretinde, continuă ea, că dacă tot geniul care a fost întrebuințat în folosul războiului... — Nu l-a întrebuințat prea mult în folosul său, secătura nerușinată și ignorantă! ironiză bătrânul. — Este activ în armată, îl corectă tânăra. — Armata nu se poate mândri cu el! o contraatacă generalul, lovind masa cu cuțitul. Și-a permis să vorbească de strategie, bietul idiot! Kate clătină din cap, râzând. — O! generale, spuse ea, - niciodată nu i se adresa astfel - desigur, n-a vrut să vorbească de strategie. Spunea pur și simplu că războiul este o risipă de bani, vieți omenești și de toate. — Și-aș putea să jur că, și-a asigurat în primul rând, banii. — De vieți omenești și de toate, repetă tânăra fată, neluând în seamă că a fost întreruptă, atunci când ai putea să-ți întrebuințezi toată știința și inteligența ca să câștigi bani. — Să câștigi bani! repetă generalul, batjocoritor. Iată-i felul de prostie! N-ar putea câștiga mulți bani nici chiar cu strategia, dar prin alte căi! Dumnezeu singur ar putea ști ce ai deveni tu, dacă aș muri eu; nepotul meu, canalia asta, ar moșteni toată proprietatea. Căci, tatălui tău, îi e tot atât de imposibil să se îngrijească de tine, cum mi-ar fi mie imposibil să mă dezonorez. Își tăie o a doua felie de friptură, mai înainte de a vorbi din nou, apoi se interesă cu o notă de curiozitate, ca și cum problema i-ar fi frământat creierii: — Și cum s-ar putea câștiga bani, cunoscând strategia? întrebă el. Tânăra fată își strânse mai întâi șervetul, înainte de a-i răspunde. — În mai multe feluri, spuse ea liniștită. Dar nu cred că, colonelul Westhanger sau tatăl meu, s-ar putea folosi de ea. Ei nu sunt strategi de vază ca noi, pronunța ea hotărâtă. — Noi! repetă generalul, râzând. Și cum ai proceda, tu, pentru a câștiga bani? Catherine Westhanger dădu din cap. — N-aș putea să-ți spun imediat, căci sunt o mulțime de moduri care se pot folosi. — Dă-mi un exemplu, se rugă bătrânul, îndepărtându-și scaunul de masă — Ei bine! spuse ea tacticos. Închipuie-ți că l-am trimite pe Terence până la gară, după ce în prealabil a deșurubat piulițele unei roți; și când va fi ajuns pe șosea, puțin mai departe de O’Gormann, roata să se desprindă. Ce va face Terence? Ea se uită nepăsătoare în sus, în timp ce povestea pe un ton monoton fiecare episod. — Primul lucru pe care îl va face Terence, va fi de a merge până la moșia familiei O'Gormans și administratorul maiorului îi va împrumuta trăsura cea mare și nouă. — Dar și noi i-am putea-o împrumuta, spuse generalul, iar în acest caz la ce bun toată această fantezie? — Toată lumea va afla că i-am împrumutat trăsura, pentru a face impresie persoanei care trebuia să sosească de la Dublin, pentru a-ți cumpăra tablourile. — De unde știi că-mi vând tablourile? întrebă generalul interesat. Acest subiect îi era destul de penibil. Cele două tablouri Van Dyck, atârnate în sala de arme, care se afla chiar la intrarea în holul locuinței, reprezentau ultimul său capital. Și doar epuizarea veniturilor, în urma unor valori mexicane scăzute care i-au înghițit cu ani în urmă o mare parte din avere, l-au forțat, să se despartă de aceste relicve ale bogăției Masserfieldzilor; chiar pensia de general fiindu-i ipotecată de mult timp. — De unde știu? îi răspunse ea. Cum procedează un general, pentru a ști ceea ce nu vede? — Ai spionat! o acuză el, dar ea dădu din cap. — Prea puțină importanță are felul în care am aflat-o, dragul meu general, spuse ea, lasă-mă să-mi continui povestea! Terence îl va aduce pe nobilul străin la noi și îi vom ieși înainte, aproape de O’Gormans. Ne vom urca până la frumoasa proprietate a familiei O’Gormans și vom cere să-l vedem pe maior, care, ca orice bun proprietar irlandez, se află actualmente la Londra cu soția și copiii săi. — Maiorul mi-a lăsat mie casa în grijă. El posedă o bibliotecă minunată, adăugă generalul. — Îl vei conduce pe străin în bibliotecă și-i vei arăta cărțile. Cu tablourile vom mai aștepta, căci, ceea ce contează, este ambianța. Menajera maiorului, doamna O’Shea, va face orice pentru mine. — Unde stă ascunsă strategia în toate acestea? întrebă bătrânul domn. Tânăra fată râse ușor. — Forțând pe inamic să lupte pe un teren ales de tine, îți asiguri în felul acesta avantajul atacului... — Îmi citează din propriile mele lucrări! exclamă generalul disperat. Dar de ce e nevoie de atâta mister? De ce să nu-i comunici doamnei O’Shea, proiectele tale? — În acest caz, prezența noastră va fi intenționată. Altfel însă, va fi accidentală, spuse dânsa cu convingere. Dacă va fi intenționată, inamicul o va afla; căci, noi vom fi la cheremul cuvintelor pe care din întâmplare le poate scăpa doamna O’Shea. Iar dacă va fi întâmplătoare, nimeni nu va putea bănui nimic. — Ce mai încurcătură, spuse supărat generalul. Kate, ai în tine stofă de mare strateg, sau mai bine spus de mare escroc! Ea se sculă în picioare, și-și trase fusta peste picioarele-i subțiri. — Nu cred că totul să fie în întregime pierdut, spuse ea încrezătoare.   [1] Diminutiv pentru Cathrine.

1 Pe frontonul de piatră al intrării sinistre erau scrise cuvintele PARCERE SUBIECTIS (ajutaţi-i pe cei închişi). Zi după zi, Johnny Gray şi Lal Morgon, înhămaţi, trăgeau căruciorul pe povârnişul denivelat, zi după zi priveau neatenţi cum gardianul cu barbă roşcată introducea cheia în broască şi deschidea uşa. Apoi, micul grup de deţinuţi, însoţit de un paznic înarmat, ieşea, iar uşa se închidea în urma lor. Spre ora patru după-amiaza se întorceau, şi acelaşi gardian descuia uşa şi-i lăsa să intre, cu cărucior cu tot. Toate clădirile închisorii le deveniseră groaznic de familiare: zidurile goale, date cu catran ca să reziste intemperiilor, clădirea birourilor, cu acoperiş turtit; cuptorul vechi; spălătoria uriaşă; curtea de trecere cu asfaltul crăpat; biserica, cu picturi de proastă calitate; băncile uzate, cu spătar înalt, destinate paznicilor; în sfârşit, micul cimitir, în care cei condamnaţi pe viaţă, acum liberi, se odihneau după truda grea a vieţii. Într-o primăvară, Johnny a ieşit pe poartă împreună cu un grup de deţinuţi, mergând la muncă. Trebuiau să construiască o baracă. Ei erau zidarii. Munca asta le convenea de minune, pentru că puteau să vorbească mai liber, iar Johnny voia să audă tot ce-i putea spune Lal Morgon despre „regele falsificatorilor”. — Să nu flecăriţi prea mult, le spuse paznicul care-i supraveghea, aşezându-se pe o grămadă de cărămizi acoperite cu un sac. — Nu, domnule, răspunse Lal. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab şi uscat. Avea o singură dorinţă: să trăiască suficient de mult pentru a fi condamnat din nou. — Să fiu condamnat, dar nu pentru spargere, Gray, explica el, aşezând cu grijă o cărămidă la locul ei. Nici pentru că am împuşcat pe cineva, ca bătrânul Legg. Şi nici pentru că am trucat un cal, cum ai făcut tu cu Spider King. — N-am fost condamnat pentru că l-am trucat pe Spider King, răspunse Johnny. N-am ştiut că fusese trucat când l-am înscris în cursă. L-au trucat ca să mă compromită. Dar nu mă plâng. — Ştiu, eşti nevinovat, răspunse Lal. Toţi sunt, doar eu sunt vinovat. Aşa spune şi directorul: „Morgon, îmi face plăcere că-i pe aici şi un vinovat, care nu-i o victimă a împrejurărilor, aşa cum sunt ceilalţi, din Dartmoor”. Johnny nu încercă să-l convingă. N-avea nici un rost. Vina sa părea indiscutabilă. Toţi ştiau ce înşelătorii se făceau la curse, iar el fusese amestecat în trucarea unui cal. Acceptase condamnarea la trei ani de muncă silnică fără să facă recurs, fără să se plângă. Nu pentru că ar fi fost vinovat. Pentru un alt motiv, mult mai important. — Dacă te-ai lăsat înşelat, înseamnă că eşti un fraier, spuse Lal. De aceea există fraieri, ca să fie înşelaţi. Ce-a zis Kane? — Nu l-am văzut pe domnul Kane, răspunse Johnny. — Şi el ţi-ar fi zis că eşti un fraier... Dă-mi o cărămidă. Băgăreţul ăla blestemat vine încoace. Fii atent. „Băgăreţul blestemat”, adică paznicul, nu era mai băgăreţ decât colegii săi. Venea încet, cu bastonul de cauciuc ieşindu-i din buzunar. Avea centura desfăcută. — Nu mai pălăvrăgiţi atât! spuse, trecând pe lângă cei doi deţinuţi. — Îi cerusem o cărămidă, explică Lal. Astea de aici nu sunt bune. — Mi-am dat seama, spuse paznicul, examinând cu ochi de cunoscător o jumătate de cărămidă, nemulţumit de calitatea materialului.

                                         PARTEA I   1   Harry Stone, omul care mai era cunoscut şi sub porecla de Harry Cameristul, lucrase un timp ca agent al poliţiei secrete din Rhodesia. Când s-a descoperit, însă, că lucra mână-n mână cu nişte delincvenţi, cariera lui de detectiv luase sfârşit. De altfel, nici nu durase decât două luni. Ar fi trebuit să fie deferit justiţiei, dar tocmai atunci poliţia era grozav de interesată să nu se ajungă la un scandal public, atrăgându-se atenţia asupra neregulilor existente în cadrul instituţiei. Aşa se face că, în momentul când Stone luase un tren de noapte spre Capetown, l-au lăsat să plece nevătămat şi nici mai târziu nu şi-au dat osteneala să folosească acest prilej pentru a pune mâna pe el. Harry se îndreptă spre sud, având în buzunar trei sute de lire sterline, de care făcuse rost pe căi, evident, necinstite, cu speranţa că va da undeva de Lew Daney, un hoinar fără căpătâi, un artist foarte talentat dar nu prea norocos. Însă Lew părăsise de mult acele locuri. Era tocmai pe cale să organizeze o serie de spargeri, care aveau să stârnească mult mai multă vâlvă decât încercarea lui de a pătrunde la seifurile băncii din Johannesburg. Între timp, învăţase multe, şi acum îşi organiza metodic toate acţiunile. Harry se întoarse înapoi la Salisbury, prin Beira şi Massi-Kassi, dar avu ghinion, căci căpitanul Timothy Jordan, şeful poliţiei judiciare din Rhodesia, îl căută personal la hotel. De cum intră, acesta îi spuse: — V-aţi înscris în registrul hotelului sub numele de Harrison, dar adevăratul dumneavoastră nume este Stone. Ce mai face bunul dumneavoastră prieten Lew Daney? — Habar n-am de cine vorbiţi — răspunse Harry morocănos. Timothy Jordan zâmbi. — Mă rog, fie cum vreţi. Oricum, trenul spre teritoriul portughez pleacă peste două ore. Pe ăsta o să-l luaţi. Harry nu ştia ce să răspundă, dar nu-l contrazise pe Jordan. Nu-l cunoscuse personal până acum, dar auzise multe despre acest funcţionar energic şi destoinic. Tim Jordan era un om înstărit, s-ar putea spune chiar bogat, aşa că-şi putea permite luxul de a fi cinstit şi conştiincios. Cerceta toate fotografiile indezirabililor şi ale celor împotriva cărora se emiseseră mandate de arestare şi era mereu prezent la sosirea şi plecarea trenurilor personale. De obicei găsea câte unul pe care-l expedia din Rhodesia sub escortă. Fotografia lui Harry ajunsese în mâinile lui tot pe linie de serviciu. La Beira, Stone se îmbarcă pe un vapor ce făcea cursa între Durban şi Greenock. Ar fi vrut cu totul altceva, dar la Londra se întâmplaseră mai multe lucruri neplăcute, aşa că n-avea chef să debarce în nici unul dintre marile porturi, unde să cadă imediat sub ochii Scotland Yard-ului. Oricât de ocupată era, şi era, într-adevăr ocupată până peste cap, poliţia mai avea, totuşi, câţiva oameni la dispoziţie, care să fie cu ochii pe vasele de pasageri când acestea ancorau. La câteva zile după ce Harry tocmai îşi găsise şi închinase o locuinţă convenabilă la Glasgow, comandantul Cowley de la Scotland Yard îi convocă la o şedinţă pe toţi inspectorii şefi din subordinea sa. Când toţi se adunară, începu: — Este a doua mare spargere în decurs de două săptămâni. Trebuie să fie vorba de aceeaşi bandă. Dacă gangsterii nu aveau, din întâmplare, ghinion, lovitura le-ar fi reuşit în mod strălucit. Comandantul făcea aluzie la spargerea de la Northern Counties Bank. Un paznic de noapte şi un poliţist, care tocmai îşi făceau rondul, fuseseră împuşcaţi cu sânge rece, după care, bandiţii deschiseseră uşile şi pătrunseseră la seifuri. Dar se osteniseră în zadar, căci banca fusese înştiinţată de spargere cu o zi înainte, şi o mare sumă de bani fusese pusă în siguranţă în alt loc. — Aţi citit cumva articolele din presă? întrebă grav inspectorul-şef Pherson. Dar în tonul lui se distingea şi o undă de sarcasm. Cowley îşi duse enervat mâna la frunte. — Dar e firesc să citesc tot ce scriu ziariştii despre astfel de cazuri! Cei de la Scotland Yard erau supăraţi că nu fuseseră convocaţi şi ei la această consfătuire a poliţiei locale. Poliţia locală nu este obligată să solicite prezenţa la o consfătuire a reprezentanţilor Scotland Yard-ului. Dimpotrivă, Scotland Yard-ul este obligat, prin regulament, să nu facă nici într-un fel concurenţă poliţiei din provincie. Nici în cazul spargerii de la Northern Counties Bank, nici al celei de la Mersey Trust Company, nimeni nu făcuse apel la Scotland Yard. — Vom auzi curând de o a treia spargere importantă — continuă Cowley, după o scurtă pauză. Toate aceste delicte sunt pregătite de multă vreme, dar eu aş vrea doar să ştiu cine le organizează. Formidabilul organizator era Lew Daney, dar nimeni nu se gândea la el, căci poliţia nu-l cunoştea încă. Doar Harry Stone ştia de existenţa lui, dar nici nu se gândise să „raporteze” despre asta Scotland Yard-ului — avea ceva mai bun de făcut decât să ajute poliţia să pună mâna pe un om care valora cât o mină de aur. Curând avu loc şi a treia spargere, cu deplin succes. Lower Clyde-Bank îşi avea sediul într-un fel de palat, în Glasgow. Pe o ceaţă deasă, într-o joi seara, între ora 21 şi zorii zilei următoare, până pe la ora 4, depozitul subteran nr. 2 al băncii fusese forţat şi curăţat până şi de ultimul gologan. Bandiţii puseseră mâna pe una sută douăsprezece mii de lire sterline, başca pe un important depozit al băncii din Dusseldorf, bani păstraţi în două seifuri uriaşe. Amândoi paznicii dispăruseră. Cum, pe la ora 4 dimineaţa, nu se folosiseră de ceasul de control, poliţia se alertase şi trimisese imediat o brigadă de intervenţie rapidă la faţa locului. Dar abia după trei ore doi paznici au fost descoperiţi în cabina unui lift: fuseseră împuşcaţi în imediata apropiere. Un singur om ar fi putut da poliţiei unele informaţii: Harry Stone. În seara cu pricina, când se întorcea spre casă, văzuse un vehicul mare care rula cu viteză redusă pe lângă bordura trotuarului şi se oprise în momentul când trecuse pe lângă el. Chiar în clipa aceea, zărise un om care venea în direcţia lui. Figura i se păruse cunoscută. Se întrebase unde anume îl mai întâlnise, mai făcuse câţiva paşi, apoi se întorsese brusc. Între timp, un alt individ, care purta un sac greu în spinare, îşi făcuse apariţia. Un al treilea tocmai traversa în fugă strada. Toţi trei se urcaseră în maşina aceea misterioasă, care schimbase brusc direcţia şi demarase în viteză. Fusese Lew Daney! Când Harry îl cunoscuse, purta mustaţă. Totul era limpede. Lew tocmai comisese o spargere! Era primejdios pentru Harry să mai rămână prin apropiere, chiar dacă se afla în posesia unui revolver şi ştia să se folosească de el. Dar n-avea nici un chef să se lase arestat de poliţie. A doua zi, Stone se duse la Londra. Acum ştia de unde putea să facă rost de bani. N-avea nici un sens să anunţe banca sau poliţia, chiar dacă se oferea o mare recompensă pentru cei ce vor ajuta la prinderea bandiţilor. Lew jefuise o mare sumă de bani. Ar fi mult mai câştigat dacă l-ar convinge să-i împartă pe din două cu el. Dar pentru asta trebuia să-l găsească pe Lew Daney, lucru nu chiar aşa de uşor. Oricum, trebuia să se înarmeze cu multă răbdare.

CAPITOLUL I TREI BARBAŢI ÎN CORDOVA În cafeneaua la „Gran Capitan” în Cordova, şe­dea, la o masă de marmură, un bărbat, care părea că dispune de mult timp liber. Domnul acela era de statură înaltă şi purta o barbă îngrijită. Cu ochii săi cenuşii şi serioşi cerceta toată strada în mod distrat, fără să arate un interes special. Din când în când sorbea din cafeaua ce avea pe masă. Era îmbrăcat în haine negre conform uzului în Spania. Cravata, neagră şi ea, era confecţionată din mătase fină. Pantalonii, impecabil croiţi, erau ţi­nuţi întinşi cu cordoane de piele, care treceau sub ghetele ascuţite la vârf. Felul acesta de a purta pan­talonii, se obişnuia de către unii cavaleri. Îmbrăcămintea aceasta, cam stranie pentru noi, era portul obişnuit în Cordova. Domnul acela putea foarte bine să fie spaniol, căci în sudul Spaniei se găsesc destui oameni cu ochi cenuşii, proveniţi din căsătoria irlandezilor veseli, care veniseră pe tim­puri cu trupele de ocupaţie ale lui Wellington, cu fetele arzătoare din Estremadura. Bărbatul acela singuratic vorbea o spaniolă impecabilă, şi anume dialectul andaluz. Chiar şi mo­dul cum trata pe cerşetorul care, apropiindu-se de el pentru a-i cere de pomană, milogindu-se plângător şi întinzând o mână schilodită, arăta că se trage din sudul ţării. — În numele Fecioarei, a Sfinţilor şi Atot-Puternicului Dumnezeu, vă implor, senor, daţi-mi zece centime. Domnul de la masă îşi îndreptă privirea spre mâna schiloadă. — Dumnezeu îţi va ajuta! — îi zise el în limba arabă, aşa cum ea se vorbeşte în Maroc. — Dacă Cerul îmi va dărui o sută de ani de viaţă, nu voi înceta să mă rog pentru binele dv. Domnul îşi îndreptă acum privirea spre figura cerşetorului. Acesta era de statură mijlocie. Faţa sa avea trăsături bine definite. Avea capul înfăşurat într-un pansament mare, care-i acoperea şi un ochi. Pe lângă aparenţa asta dezgustătoare, mai era şi para­lizat la picioare. În mâinile-i murdare ţinea un baston. — Senor şi Excelenţă, zece centime mă pot scăpa de chinurile îngrozitoare ale foamei, care mă mis­tuie. N-o să puteţi dormi la noapte, gândindu-vă la nenorocitul de cerşetor, care se zvârcoleşte de foame în culcuşul său! — Du-te cu Dumnezeu! — Oh, Înălţime, pe Copilaşul sfânt, care se odihneşte în poalele mamei sale, pe toţi sfinţii (îşi făcu cruce) şi pe sângele făcător de minuni al martirilor, vă implor, nu mă lăsaţi să mor de foame pe drum, când ştiţi că zece centime, care nu înseamnă nimic pentru dv., îmi pot umple stomacul cu mâncare. Domnul de la masă nu se lăsă înduplecat, ci îşi bău liniştit mai departe cafeaua. — Du-te cu Dumnezeu! Bătrânul mai ezită încă. Se uită mai întâi în susul şi în josul străzii însorite, apoi îşi aruncă o privire în local. în capătul celălalt al cafenelei, şedea la o masă un chelner, răsfoind un ziar. — Îl cunoşti pe Dr. Essley? Întrebarea fusese pusă într-o englezească curată. Celălalt ridică capul. — Nu. De ce? — răspunsul fu dat tot în limba engleză. — Caută de-i fă cunoştinţa. E un om foarte in­teresant. Cerşetorul nu mai spuse nimic, ci se târî mai de parte. Cavalerul de la masă se uită plin de curiozitate, cum cerşetorul se îndrepta spre cafeneaua vecină. Bătu apoi din palme. Chelnerul, care adormise între timp, se trezi din somn şi se apropie leneş de masă. Primi plata şi bacşişul obişnuit, şi aştepta plecarea vizitatorului. Deşi cerul era fără urmă de nori şi soarele strălucea, era totuşi încă răcoare, în zilele acelea ante- mergătoare primăverii. Domnul se sculă de pe scaun şi se arăta acum în toată splendoarea sa — măsura peste şase picioare. Apucă un vârf al mantilei, îl aruncă uşor peste umăr şi o porni agale după cerşetor. Drumul îl ducea prin străzi înguste. Casele erau atât de aproape una de alta, că pe ambele părţi ve­deai adâncituri în ziduri, făcute de roţile căruţelor. Pe cerşetor îl ajunse în Calle Paraiso. Trecu pe lângă el şi o luă pe una din străzile care duceau la biserica San Fernando; merse încet mai departe şi se îndreptă apoi spre Carrera de Puente. Ajunse curând în umbra catedralei, care fusese pe vremuri o moschee şi servea acum atât cultului lui Isus, ca şi al lui Alah. Aici stătu o clipă la îndoială. Nu ştia încotro să o ia. Se îndreptă apoi spre podul „Calahora”, care exista încă de pe timpul Maurilor. Ajungând la mijlocul podului, se opri şi se rezemă de balustradă, uitându-se la jocul apelor tulburi şi umflate ale Guadalquivirului. Pe ascuns însă, observa cum cerşetorul venea spre el. Apropierea dură cam mult timp, deoarece cerşetorul şchiopăta. Îl ajunse în fine şi-i întinse pălăria. Atitudinea cerşetorului era aceea a unui adevărat cerşetor. Vocea însă era a unui englez din pătura cultă. — Manfred — spuse el cu un ton serios, — trebuie să faci cunoştinţa acestui dr. Essley. Te rog dintr-un anumit motiv. — Ce e el? Cerşetorul surâse. — În primul rând trebuie să mă bazez pe me­morie. Biblioteca din locuinţa mea sărăcăcioasă, e cam restrânsă. Îmi amintesc foarte vag că e un me­dic dintr-un cartier mărginaş al Londrei. Pare să fie un om capabil. — Şi ce face aici? Gonsalez, care se ascundea sub masca cerşetorului, surâse din nou. — Aici în Cordova trăieşte un dr. Cajalos. Acolo, prin împrejurimile nobile ale „Paseo del Gran Capitan” unde, probabil, locuieşti tu, nu se aud şuşuielile plebei din Cordova. Aici — şi arătă casele dărăpănate şi murdare de la capul podului — în „Campo da Verdad”, unde se trăieşte cu doi pesetas pe săptămână, şi încă mulţumitor, aici dr. Cajalos este cunoscut şi stimat de toţi. Dr. Cajalos e un om ciudat, care face minuni cu arta lui, despre care filozofia ta nu are habar. El face pe orbi să vadă, scoate — prin forţa sa ocultă — pe vinovaţi la lu­mina zilei, prepară băuturi de dragoste, fără greş, descântă bube şi opreşte ivirea urmărilor bolii som­nului. — Dr. Cajalos este stimat chiar şi în cartierul „Paseo del Gran Capitan” — spuse Manfred, cli­pind din ochi. — L-am vizitat şi eu şi i-am cerut un sfat. Cerşetorul rămase cam perplex. — Eşti mai dibaci decât mi-am închipuit — spuse el cu admiraţie. — Când ai fost la el? Manfred râse pe înfundate.

CAP.1 O LOVITURĂ DE GENIU O'Shea era într-o stare de extremă nervozitate. Astfel petrecuse întreaga noapte. Se plimba nervos de colo până colo, bombănind cuvinte neinteligibile, făcând gesturi mari destinate unui auditoriu invi­zibil şi chicotind de râs la misterioasele sale glume. Spre ziuă, el tăbărî pe micul Lipski, care, în ciuda instrucţiunilor, îndrăznise să aprindă o ţigaretă, şi-l bătu cu multă sălbăticie, în timp ce ceilalţi doi nu îndrăzneau să intervină. Joe Connor era culcat pe pământ, mestecând un fir de iarbă şi urmărind cu o privire întunecată silueta stranie. Marks, aşezat lângă el, privea de asemeni cu un surâs de dispreţ pe buze. — Complet aiurea, zise Joe Connor cu voce flegmatică. Dacă îi reuşeşte lovitura fără să ne bage la închisoare pentru restul zilelor noastre, să ştii că vom avea noroc. Marks Blândul îşi umezi buzele. — Când e nebun, e şi mai şmecher ca de obicei. Vorbea ca un om instruit; unii pretindeau că individul se consacrase vieţii eclesiastice înainte de vreme, atras de un gen de viaţă mai uşor, dacă nu chiar superficial, care sfârşise prin a face din el unul din cei mai periculoşi gangsteri din Anglia. — Nebunie, dragul meu, nu înseamnă „imbecil”. Nu poţi să împiedici pe acest tip să geamă? Joe Connor nu se sculă. Întoarse ochii înspre Lipski care zăcea nu departe de acolo gemând şi înjurând. — Lasă-l, o să-i treacă, zise el fără sentiment. Cu cât o să-l bată mai mult O'Shea, cu atât o să înjure mai mult. Se apropie de tovarăşul său. — L-ai văzut vreodată de aproape? întrebă el. Am lucrat de două ori… nu, de trei ori, cu el. Poartă întotdeauna acelaşi palton cu gulerul ridi­cat până la nas şi aceeaşi pălărie veche care-i acoperă ochii. Nu mi-am putut închipui vreodată că ar putea exista un astfel de escroc. Credeam că se văd doar la teatru! Prima oară l-am întâlnit când a trimis după mine şi ne-am găsit pe drumul de la Saint Albans; dar nu i-am văzut faţa. Era bine informat asupra mea. Mi-a spus de câte ori am fost condamnat şi mi-a explicat ce trebuia să fac… — Şi ai fost bine plătit, murmură Marks. Plă­teşte bine întotdeauna şi îşi atrage cu momeli aju­toarele sale, întotdeauna în acelaşi chip. Îşi ţuguie buzele ca pentru un fluierat şi privi gânditor spre şef. Connor ridică brusc capul. — Două sute cincizeci de lire şi cincizeci pentru fugă, aşa e, nu-i aşa? — Trebuie să plătească mai bine, zise calm Marks. Lucrul acesta merită într-adevăr. Am fost angajat să conduc pe străzile Londrei un camion conţinând trei tone de aur, provenind din Australia. Bine, dar risc spânzurătoarea ca să câştig două sute cincizeci de lire! Nu dragă, nu face! Se ridică, ştergându-şi genunchii. O'Shea dis­păruse în josul povârnişului şi se găsea poate lângă gardul de mărăcini care înconjura pământul săpat, în apropierea locului unde se aflau cei doi. — Trei tone de aur, aproape un milion şi jumă­tate de lire, cred că ni se cuvine zece la sută. Marks rânji, întorcând capul în direcţia lui Lipski. — Şi cu acela? Connor îşi muşcă buzele. — Pe el nu cred să trebuiască să-l socotim. Căută apoi cu privirea locul unde putea fi O'Shea şi se aşeză la locul său. — Asta depinde de noi doi, zise el, aproape şuşotind, şi totul va fi normal. Nu are decât rar astfel de crize şi în mod normal va fi accesibil vocii raţiunii. Suntem destui pentru a opri încărcă­tura. Este unul din cele mai geniale planuri ale lui O'Shea de a umple cu gaz asfaltul drumului. Mă întreb cum de îndrăzneşte să facă asta. Eu conduc camionul în oraş şi-l ascund. — Şi dacă nu se va decide să ne dea ceea ce ni se cuvine? — Eu cred că ar fi mai bine decât să aibă o întrevedere neplăcută între patru ochi cu mine. Connor rupse un nou fir de iarbă pe care-l mestecă melancolic. — E un şiret, începu el. Dar se opri, văzând surâsul ironic al lui Marks. — Nu sunt oare toţi şireţi? Oare închisoarea nu e plină cu oameni inteligenţi? E marea glumă a bătrânului Hillick. El îi numeşte pe puşcăriaşi — studenţi. Nu, dragă Connor, crede-mă, inteligenţa, e ceva foarte relativ. — Ce vrei să spui? mormăi Connor. Nu încerca trucurile tale cu mine, Blândule. Ştii, mie îmi trebuiesc vorbe pe care să le înţeleg. Se întoarse îngrijorat, căutând silueta dispărută. De cealaltă parte a povârnişului, într-o potecă în­gustă, era ascunsă maşina cea mare a lui O'Shea, pregătită pentru a-l duce în siguranţă, după lovi­tură. Asociaţii săi trebuiau să suporte toate riscu­rile şi să se descurce singuri, cum vor putea. Spre stânga, în josul coastei, patru cilindri de gaz erau aşezaţi paralel. Din locul unde era întins, Connor vedea şoseaua lungă şi albă care ducea în vale şi pe care va apărea în curând camionul în­cărcat cu aur şi escortat de poliţie. Avea masca sa de gaz la îndemână; iar din buzunarul lui Marks se zărea una la fel. — Trebuie să aibă mulţi bani, zise Connor. — Cine? O'Shea? Marks ridică din umeri. — Nu ştiu. Cheltuieşte ca un nebun. Nu m-ar mira dacă ar fi ruinat. E mai bine de un an, de când n-a mai dat o lovitură în stil mare. — Ce face cu banii săi? întrebă Connor cu o oarecare curiozitate. — Cheltuieşte tot… ca şi noi. Vorbea despre cumpărarea unei mari proprietăţi, ultima oară când l-am văzut. Vroia să se stabilească şi să trăiască ca un gentleman. Aseară, mi-a spus că i-ar trebui jumătate din prada de azi, pentru a-şi plăti da­toriile. Marks îşi privi mâinile sale foarte îngrijite. — De altfel, este un mincinos, zise el cu un aer indiferent. Ce este asta? Marks privi în direcţia gardului de mărăcini. Auzise un zgomot de frunze şi se ridică imediat. Se duse să inspecteze împrejurimile, dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse gânditor lângă Connor. — Mă întreb dacă acest diavol de om ne-a auzit şi de cât timp?