Edgar Wallace

CAPITOLUL I MOARTEA LUI JOHN MILLINBORN — Dragă Jim, nu știu dacă există vreo lege, care să interzică ceea ce am de gând să fac. Dar dacă există o ademenea lege, atunci tu trebuie s-o ocolești! Ești doar avocat. Știi ce trebuie să faci. Ești cel mai bun prieten al meu și ai s-o faci pentru mine. Muribundul privi în ochii prietenului său, care se uita cu atâta milă la el și citi în acea privire că va accepta rugămintea lui. Nici nu se putea imagina un contrast mai mare ca acela dintre bărbatul care zăcea întins pe pat și bărbatul, zvelt și îngrijit, care ședea lângă el pe un scaun. John Millinborn fusese pe timpuri un bărbat de statură uriașă, cu umerii lați, cu trăsături puternice. Și acuma chiar, când zăcea bolnav, se putea deduce încă forța enormă ce-a avut-o în trecut. Avea o voce adâncă, mâini mari îndemânatece și se vedea că lucrase mult în aer liber. James Kitson, din contră, fusese din frageda-i tinerețe un intelectual, care-și petrecuse viața în încăperi neaerisite, în săli de tribunale mirositoare, printre cărți de drept și dosare prăfuite. Și totuși, între acești doi bărbați, armatorul de vapoare milionar și avocatul cu renume, exista o prietenie adâncă, adevărată, cu toate că atât gusturile lor cât și felul lor de a-și trăi viața, erau cu totul diferite unul de a altuia. Curios, că moartea venise să-l ia pe cel voinic, lăsând pe cel slab! Așa reflecta James Kitson privindu-și prietenul. — Am să fac tot ce-mi va sta în putere, John. Tu lași fetei o responsabilitate enormă, prin moștenirea ce-i va reveni, un milion și jumătate lire! Bolnavul aprobă dând din cap. — Dar eu mă lepăd de una și mai mare, Jim. La moartea sa, tatăl meu ne-a lăsat ca moștenire, mie și surorii mele Grace, câte o sută mii de lire. Eu am mărit partea mea la un milion. Dar asta o spun numai așa în treacăt. Sora mea a fost o fată bogată, dar înainte de toate, foarte încăpățânată și asta a prăpădit-o. Pentru că se știa că are parale, se țineau toți lingăii după ea. Și ea și-a l-a ales pe cel mai rău. Se opri o clipă din vorbă, căci pierduse respirația. — Grace s-a măritat cu un ticălos, care a ruinat-o, care i-a cheltuit toți banii și care a părăsite apoi, încărcată de datorii și cu grija unui copilaș mic de o lună de zile. Sărmana Grace a murit și nemernicul s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul la mine, dar păcătosul o păstra ca ostatică. Când copilul a împlinit doi ani, i-am pierdut urma. Motivul dispariției l-am aflat abia acum o lună. Individul era un escroc internațional, căutat de poliție. L-au arestat la Paris. Acuzația contra lui era întocmită pe numele lui adevărat, - numele sub care se căsătorie fusese fals. Ieșit din închisoare își păstră numele adevărat și schimbă și numele fetiței. Avocatul dădu din cap. — Tu vrei, ca eu... — Autentifică testamentul și încearcă s-o găsești pe Oliva Prédeaux. În realitate o fată cu numele ăsta nu există. Dar tu cunoști numele fetei și eu ți-am spus unde locuiește. Ai să vezi că nu există nimeni care s-o cunoască pe Oliva Prédeaux. Tatăl ei a dispărut de mult, fetița putea să fi avut șase ani, probabil că e mort. A fost crescută de mama ei vitregă, fără ca aceasta să fi știut că fata îmi este rudă. Apoi a murit și mama vitregă, iar fata muncește de la vârsta de cincisprezece ani, ca să-și câștige existența. — Și nu trebuie să fie găsită acum? — Nu. Abia după ce se va mărita. Nu o pierde din vedere, Jim. Cheltuiește cât vrei. Dar, te rog, nu o influența afară numai dacă vei vedea, că e gata să cadă în mâinile unui escroc... Vocea bolnavului, care-și recăpătase în timpul povestirii ceva din vechea-i forță, se rupse brusc. Bolnavul căzu greu în perne. Kitson se sculă de pe scaun și se duse la ușa care ducea într-o încăpere spațioasă, prin ale cărei ferestre mari, deschise, se putea vedea departe spre Sussex Weald. La fereastră ședea un bărbat de vreo treizeci de ani, care purta barbișon. Își sprijinise bărbia în palme și se uita în zare pe câmpia întinsă. Auzindu-l pe avocat că intră în cameră, se sculă și se apropie de el. — Ce se aude? — Mi se pare că a leșinat. Nu vrei să intri la el, Doctore? Tânărul se apropie în grabă și fără zgomot de patul bolnavului pe care-l examină iute. Luă de pe o etajeră, care se afla la capătul bolnavului, o seringă, pe care o umplu cu un lichid dintr-o fiolă. Dezveli pe bolnav, și-i făcu o injecție. După ce mai privi o clipă bolnavul, părăsi camera și reveni în salonul, în care-l aștepta Jim Kitson. — Ei bine? Medicul clătină din cap. — E greu să pot spune ceva precis. Inima e slabă. Cine e medicul său de casă? — Nu cred să aibă un medic de casă. Nu-i plăceau doctorii și nici n-a fost vreodată bolnav în viața lui. Mă miră că te-a lăsat să-l vezi. Doctorul van Heerden surâse. — N-a putut să se opună. S-a îmbolnăvit în tren, în drum spre casă. Și eu eram în tren. M-a rugat să-l aduc aici și așa am rămas aici. Curios, că un bărbat atât de bogat ca D-l Millinborn n-avea nici un servitor cu el și că trăiește ca și singur în casa asta, care nu e, de altfel, altceva, decât o casă țărănească. Jim Kitson surâse, cu toată grija ce o avea. — John urăște fastul. Mă îndoiesc dacă a cheltuit pentru el personal, mai mult de o mie de lire pe an, toată viața lui. Crezi că-l poți lăsa singur? Medicul ridică din umeri. — Nu pot face nimic. M-a oprit să trimit să chem un specialist și eu sunt de părere, că are dreptate. Nu mai putem face nimic. Totuși... Se înapoie la patul bolnavului, urmat de avocat. John Millinborn părea agitat. După ce-l examină din nou, medicul și cu avocatul părăsiră din nou camera. — Iritarea l-a cam prăpădit. Presupun că și-a făcut testamentul? — Da, răspunse Kitson, scurt. — Mi-am închipuit asta, când ați chemat pe grădinar și pe bucătăreasă ca să iscălească și ei documentul, spuse doctorul van Heerden. Cu degetele mâinii drepte lovea în dinți, o caracteristică nervoasă a lui. — Dacă aș avea ceva stricnină aici, se exprimă el subit. Trebuie să am puțin din medicamentul acesta, pentru orice eventualitate. — Nu poți trimite pe unul din servitori, sau mă duc eu să-i aduc, răspunse Kitson. Crezi că găsesc stricnină în sat? — Da, răspunse medicul, dar n-aș dori să te duci D-ta. Am trimis mașina la Eastbourne, ca să-mi aducă câteva lucruri, pe care nu le găsesc aici. Până în sat, e un drum cam lung. De altminteri nu cred ca farmacistul să încredințeze cantitatea de care am eu nevoie, unui servitor. Eu sunt străin aici, adăugă el surâzând. — Mă duc cu plăcere, doctore, plimbarea o să-mi facă bine, spuse avocatul energic. Dacă putem face ceva care ar prelungi viața prietenului meu... Medicul se așeză la masă, scrise rețeta, o înmână avocatului scuzându-se. Hill Lodge, casa lui John Millinborn era clădită pe o colină. Drumul spre sat era lung și anevoios. Orășelul - Alfonston - se afla cam la vreo milă depărtare. La jumătatea drumului se aflau plantate o serie de pomi care formau un fel de pădurice, în care John crescuse pe timpuri fazani. Ajungând în pădurice, Kitson auzi un zgomot, ca și când cineva s-ar fi ascuns în tufiș. Zgomotul fusese prea tare, ca să fi fost provocat de un iepure care căuta să se ascundă, sau de vreo pasare speriată. Kitson se uită de aceea scrutător împrejur. Cum era cam miop, nu putu descoperi imediat cauza zgomotului. Deodată auzi o voce răgușită spunând: — Cred că fac un delict, nu? și zări, în același timp, un individ venind spre el. Străinul părea vesel. Și avea dreptate să facă așa, ca și cum ar fi fost bine dispus. Căci numai așa putea șterge impresia rea pe care o făcea exteriorul său respingător. Individul acela putea să aibă șaizeci de ani, tot atât de bine, cum putea să fie numai de cincizeci. Îmbrăcămintea sa, care trăda mâna unui croitor bun, era murdară și ruptă. Cămașa de pe el, era nespus de murdară, un guler rupt era prins de ea și în cravata soioasă era înfipt un ac cu o camee! Pe Kitson îl interesă însă numai mutra străinului. În fața aceea buhăită cu ochii sticloși, care clipeau sub sprâncenele stufoase, grele și negre, zăcea ceva, care nu părea să fie decât răutate, răutate evidentă. Buzele groase se schimonosiră într-un surâs, văzând cum avocatul se dădu un pas înapoi, ca să nu se lovească de intrusul acela neplăcut. — Mie nu-mi e permis să trec p-aici, D-zeule?! Mie! - e ciudat! Individul râse răgușit și se porni apoi pe o serie de înjurături din cele mai murdare, cum nu le mai auzise alocatul acela oțelit în necazuri.

CAPITOLUL I SPĂRGĂTORUL — AMATOR DE CASE DE BANI   În seara de 27 mai 1911, biroul Gilderheim, Pascoe et C-nie, bijutieri în Little Hatton Garden, nu dădu nimic de bănuit agentului de serviciu care încearcă încuietoarea şi împinge puţin uşa, aşa cum avea obiceiul. Până la ora 9 seara, biroul fusese ocupat de domnul Gilderheim şi funcţionarul lui de încredere. Un in­spector civil, însărcinat cu observarea cazurilor suspecte, socotise că lumina care se vedea la o fereastră a primului etaj intra în această categorie, şi urcase să-i determine motivul. Era într-o sâmbătă şi birourile din Hatton Garden sunt de obicei părăsite, în această zi, cel mai târziu la orele 3, de către funcţionari şi patronii lor. D. Gilderheim, om simpatic, auzind bătăi în uşă, venise să deschidă, înarmat ca precauţie, cu un revolver. El se bucură constatând că incidentul se mărginea doar la o scurtă conversaţie cu un inspector de poliţie cunoscut. Explică faptul că primise chiar în ziua aceea un pachet cu diamante de la o casă din Amsterdam, şi că el clasa pietrele înainte de plecare. După câteva glume asupra tentaţiei oferite de diamantele în valoare de şaizeci de mii de lire, inspectorul plecă. La nouă şi patruzeci, d. Gilderheim închise biju­teriile în casa de bani, în faţa căreia ardea zi şi noapte o lampă, şi întovărăşit de funcţionarul său, părăsi birourile din Little Hatton Garden 33, luând-o spre Holborn. Agentul de serviciu le ură noapte bună, şi inspectorul civil, care se găsea la capătul străzii, spre Holborn, schimbă câteva cuvinte cu ei. — O să fii de serviciu toată noaptea? întreabă d. Gilderheim, în timp ce secretarul lui oprea o maşină. — Da, domnule, răspunse inspectorul. — Bine, făcu negustorul. Aş dori să observi în mod deosebit biroul meu. Am lăsat o sumă mare în casa de bani şi sunt îngrijorat. Inspectorul surâse. — Nu cred să aveţi motive de îngrijorare — adăugă el. Şi după plecarea maşinii, care-l ducea pe d. Gilder­heim, el reveni la nr. 33. Dar multe lucruri se petrecuseră în scurtul răstimp dintre plecarea bijutierului şi înapoierea detectivului. Doi oameni soseau în stradă din partea opusă, tocmai când Gilderheim ajunsese lângă inspector. Ei mergeau repede. Primul se îndreptă, fără şovăială, spre nr. 33, deschise uşa cu o cheie şi intră. Al doilea îl urmă. Nici o pregetare, nimic ascuns în mişcările lor. S-ar fi putut crede că locuiseră în acea casă toată viaţa lor, atât de naturale le erau gesturile. Abia intrase al doilea, când apăru un al treilea personaj, din aceeaşi direcţie. El deschise uşa şi intră, la rândul său, cu aceeaşi siguranţă şi încredere de care dăduseră dovadă şi ceilalţi doi. Trei minute mai târziu, doi din cei trei oameni erau la etajul întâi al clădirii. Cu o extraordinară promptitudine, unul din ei scoase din buzunare două sticluţe de fier, fixă cu îndemânare tuburile de cauciuc şi anexă nişte foale, în timp ce al doilea expunea pe duşumea o trusă cu instrumente bine călite şi perfect executate. Nici unul din ei nu vorbea. Erau amândoi întinşi pe burtă, fără a încerca să facă vreun gest care să stingă lampa ce ardea în faţa casei de bani. Ei lucrară în tăcere câteva minute, apoi, cel mai voinic exclamă, privind reflectorul aşezat într-un unghi al plafonului şi care permitea să se observe din stradă partea de sus a casei de bani: — Sper că nu ne vor trăda oglinzile. Al doilea spărgător era un tânăr înalt, svelt, al cărui păr ondulat îl evoca pe cel al unui muzicant. El dădu din cap. — Este imposibil să fim văzuţi, decât doar dacă s-ar răsturna toate legile opticii, confirmă el cu un uşor accent străin. — Asta mă linişteşte, spuse primul. Apoi fredonă o romanţă în surdină, îndreptând flacăra spre uşa de oţel. Tăie cu grijă încuietoarea şi nu se îndoi de reuşită, căci casa de fier era de tip vechi. Timp de o jumătate de oră nu mai schimbară nici un cuvânt. Omul cu foalele continua să lucreze, celălalt privea, tăcut şi atent, gata să intervină. După treizeci de minute cel mai în vârstă îşi şterse sudoarea, care-i curgea pe frunte, căci căldura flăcării, reflectată de uşa de oţel, era înăbuşitoare. — De ce ai făcut atâta zgomot închizând uşa? — întrebă el. De obicei, eşti mai atent, Galli. Celălalt îşi aplecă mirat ochii spre el. — N-am făcut nici un zgomot, dragă George. Dacă ai fi fost pe coridor, ţi-ai fi dat seama; de fapt, am închis uşa tot atât de încet cum am deschis-o. Cel întins pe duşumea surâse. — Ar fi fost destul de încet, spuse el. — De ce? — întrebă celălalt. — Pentru că n-o închisesem. Ai intrat în urma mea. În tăcerea care urmă cuvintelor lui, el simţi ceva care-l făcu să ridice capul. Figura tovarăşului exprima stupefacţie. — Am deschis uşa cu cheia mea, spuse cel tânăr încet. — Ai deschis? George încruntă sprâncenele. — Nu te înţeleg, Callidino. Am lăsat uşa deschisă şi ai intrat după mine. — Am deschis eu singur uşa cu cheia, spuse el liniştit. Dacă a intrat cineva după tine… atunci trebuie să căutăm cine e. — Vrei să spui?… — Vreau să spun, continuă micul italian, că ar fi foarte supărător, ca să fie de faţă un al treilea. — Te cred! spuse celălalt. — De ce? Cei doi oameni se întoarseră tresărind, căci vocea care pusese această întrebare, fără vreo umbră de emoţie, era a unui al treilea individ care stătea în deschi­zătura uşii, apărat de un unghi al peretelui de privirile venind dinspre fereastră. Era în frac şi purta pe braţ un pardesiu de vară. Nu se putea şti ce fel de om este sau să i se judece înfăţişarea căci obrazul îi era acoperit de o mască neagră. — Nu mişcaţi, ordonă el, şi nu luaţi drept o amenin­ţare revolverul pe care-l am în mână. Nu-l ţin decât spre a mă apăra. Ori, veţi recunoaşte, că în împreju­rările de faţă am serioase motive să iau această precauţie. George Wallis râse înăbuşit. — Domnule, spuse el fără a-şi schimba poziţia, sunteţi poate un om aşa cum îmi place; dar aş fi mai convins, dacă mi-aţi spune ce doriţi. — Vreau să învăţ, spuse necunoscutul.

CAPITOLUL I Moartea lui John Millinborn   „Nu ştiu dacă există o lege care să mă împiedice să o fac dar, dacă există, va trebui să cauţi să o ocoleşti. Eşti jurist deci vei şti ce-i de făcut.” Muribundul privi fix în ochii vechiului său prieten, care îl privea cu milă şi citi în ochii lui un consimţământ. Nu se putea imagina diferenţă mai mare ca cea existentă între cel culcat în pat şi silueta fină, îngrijită a celui ce era aşezat lângă el. John Millinborn, bine clădit, fusese un sportiv, cu voce puternică şi mâini mari şi îndemânatice; James Kitson iubise întotdeauna studiul, îşi petrecuse viaţa în birourile prăfuite ale tribunalelor. Şi totuşi, între cei doi oameni — armatorul milionar şi marele avocat — aşa de diferiţi în gusturile lor şi felul de viaţă, există o prietenie profundă şi sinceră. „Voi face tot posibilul, John. Dar îi laşi acestei fete o mare responsa­bilitate cu suma de 2 milioane şi jumătate de lire.” „Mă eliberez de o responsabilitate şi mai mare, Jim. La moartea tatălui meu am primit eu şi sora mea câte o sută de mii de lire. Eu mi-am sporit partea şi am făcut un milion dar nu asta e important. Pentru că sora mea era bogată şi cu un caracter independent şi-a stricat viaţa; ştiindu-se că are bani, bărbaţii cei mai josnici au încon­jurat-o şi ea l-a ales pe cel mai rău dintre ei”. După ce tăcu un moment pentru a-şi recăpăta respiraţia, continuă: „S-a căsătorit cu un mizerabil care a ruinat-o, i-a cheltuit ultimul ban şi a abandonat-o plină de datorii, cu o fetiţă de o lună. Sărmana mea Grace a murit… el s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul dar el l-a păstrat ca zălog. I-am pierdut urma când fetiţa avea doi ani şi nu am mai regăsit-o. Abia acum o lună am aflat totul. Acest om era un escroc internaţional, căutat de poliţie. A fost arestat la Paris şi condamnat sub numele lui adevărat, căci cel cu care se căsătorise era fals. La elibe­rare şi-a reluat numele adevărat şi, bineînţeles, a schimbat şi numele copilului”. Avocatul se înclină: — Şi vrei ca eu … — Înregistrează testamentul meu şi caut-o pe Olivia Predeaux. Ea nu trăieşte sub acest nume; ştii numele pe care-l poartă şi ţi-am spus unde locuia. Nimeni nu o cunoaşte pe Olivia Predeaux; tatăl său a dispărut când avea şase ani şi probabil că este mort iar mama sa vitregă care a crescut-o, ignoră rudenia ei cu mine; apoi a murit şi ea şi micuţa munceşte de la vârsta de cincisprezece ani. — Deci nu trebuie să-i spun nimic? — Nu înaintea căsătoriei. Supravegheaz-o Jim! chel­tuieşte oricât şi nu căuta s-o influenţezi… doar dacă nu cade în mâinile unui mizerabil. Vocea sa, care îşi reluase vechea forţă, încetă deodată şi capul îi căzu pe pernă… Kitson se sculă şi alergă la uşă. Aceasta ducea spre un salon spaţios prin ferestrele căruia, larg deschise, se vedea o mare suprafaţă a câmpiei din Sussex. Un bărbat era aşezat pe marginea ferestrei cu bărbia în mână privind largul câmpiei. Avea circa 30 de ani şi purta bărbuţă. S-a sculat când avocatul a intrat în cameră. — E ceva în neregulă? întrebă el. — Cred că a leşinat. Vrei să vii doctore? Tânărul se îndreptă rapid spre pat şi examină bolnavul. — Ei, bine? Doctorul dădu din cap: — Greu de spus. Inima este epuizată. Are un medic de casă? — După câte ştiu, nu. Detestă medicii şi de altfel nu a fost niciodată bolnav. Mă întreb cum de v-a suportat. — N-avea de ales pentru că i s-a făcut rău în tren. Eram din întâmplare în acelaşi compartiment. L-am adus aici şi m-a rugat să rămân. Este ciudat că un om atât de bogat ca domnul Millinborn să nu fie însoţit de un servitor, şi să trăiască singur în această casă nu mai mare ca o vilă oarecare. Cu toată neliniştea sa, Kitson nu se putu împiedica să nu râdă. — Aparţine acelei specii de oameni cărora nu le place să se afişeze. Nu cred că a cheltuit mai mult de o mie de lire pe an pentru el în orice perioadă a vieţii. E prudent să-l lăsăm singur? Doctorul făcu un gest de neputinţă. — Nu pot să fac nimic, nu mi-a permis să chem un specialist şi cred că a avut dreptate. Se întoarse la căpătâiul bolnavului şi avocatul îl urmă. John Millinborn părea că avea un somn agitat şi, după ce doctorul îl examină din nou, cei doi bărbaţi se reîntoarseră în salon. — Şi-a făcut testamentul? — Da! răspunse Kitson. — Aş avea nevoie de stricnină! zise deodată doctorul, în caz că…? — Trimitem pe cineva sau preferi să merg eu? propuse Kitson. Se poate găsi în comună. Doctorul făcu un semn afirmativ: — Prefer să mergeţi dvs. Am trimis maşina la Eastbourne ca să caute ce n-am găsit aici. Mi-e teamă ca farmacistul să nu refuze să dea servitorului stricnina chiar cu reţeta mea căci nu sunt de pe aici. — Voi merge cu plăcere, mersul îmi va face bine, zise avocatul. Dacă putem face ceva pentru a prelungi viaţa sărmanului meu prieten… Doctorul scrise reţeta şi o dădu lui Kitson. Hill Lodge, proprietatea lui John Millinborn se află pe vârful unei coline. La jumătatea sa drumul străbătea o pădurice de frasini pe care John Millinborn o populase cu fazani. În momentul în care Kitson intră pe plantaţie auzi un zgomot de crengi călcate. — Cu siguranţă că nu am dreptul să fiu aici! spuse un bărbat cu o voce răguşită, îndreptându-se spre avocat. Ne­cunoscutul avea o atitudine degajată şi făcea tot posibilul să atenueze impresia defavorabilă a aspectului său neplăcut. Putea să aibă la fel de bine 50 sau 60 de ani. Hainele sale rupte şi slinoase erau totuşi bine croite. Cămaşa era murdară, cu gulerul zdrenţuit, dar cravata sa şifonată era împodobită cu o camee. Faţa lui a atras atenţia lui Kitson: era ceva diabolic în figura lui buhăită, în ochii întunecaţi ce luceau sub sprâncenele negre şi groase. — Bănuiesc că nu am dreptul să fiu aici. Ciudat, foarte ciudat. Râse ca un astmatic şi deodată începu să spună ob­scenităţi încât avocatul rămase uluit. — Scuze… scuze! spuse oprindu-se la fel de brusc cum începuse. Vezi, când un gentleman are necazuri… Se căută în buzunare şi scoase un monoclu pe care-l puse la ochi. Era în aspectul acestei epave umane ceva cinic care-l neli­nişti pe avocat. — Nu am dreptul?! Dacă aş putea să fac ceea ce doresc aş suci gâtul la toată lumea. — Ce cauţi aici? îl întrebă sever, avocatul. Eşti pe o proprietate particulară! — N-am dreptul? n-am dreptul? Bine… îşi scoase melo­nul cu un gest larg arătându-şi chelia, se întoarse şi plecă legănându-se. Kitson se grăbi spre comună. După o oră se întoarse la vilă. Doctorul stătea la fereastră. — Cum se simte? — Aproape la fel. A avut o criză. Aţi adus stricnina? Luă pachetul cu medicamente şi-l puse pe marginea fe­restrei. — Sincer, doctore! ce crezi de starea lui? — Nu cred că-şi va recăpăta cunoştinţa. Avocatul avu un şoc. Sperase că finalul nu va fi atât de aproape. Merse spre camera prietenului său urmat de medic. John Millinborn zăcea pe spate, cu ochii închişi. Faţa sa era palidă, cu mâinile crispate la gât iar cămaşa sfâşiată la piept. Avocatul se aplecă cu ochii umezi şi puse mâna pe fruntea lui. — John! John! murmură el cu ochii în lacrimi. Îşi şterse faţa cu batista şi merse la fereastră… privi peisajul, apoi începu să se plimbe prin cameră. Bolnavul nu se mişcase. Avocatul se gândi la fata ştiută numai de el: ce va face cu milioanele pe care le va moşteni în curând? — Jim…Jim! Se întoarse brusc. Era vocea lui John Millinborn. — Vino repede! Doctorul se repezi spre patul bolnavu­lui. Millinborn se ridicase şi privea fix pe avocat. — Jim, el… Capul îi recăzu pe piept şi doctorul îl întinse cu grijă pe pat. — Ce s-a întâmplat John? Spune-mi prietene…

CAPITOLUL I   Marea sală de consultaţii din Harley Street nr. 903 semăna tot atât de puţin cu alte săli de felul acesta cât şi doctorul Cheyne Wells cu un practician tradiţional. Ea servea în acelaşi timp de salon şi de bibliotecă. Mobilele erau confortabile, deşi cam uzate. Un divan adânc din piele se întindea în faţa focului. Doi dintre pereţi erau acoperiţi cu rafturi pe care se aflau volume desperecheate ca format şi legătură. Se mai vedeau cărţi pe masă, ziare aruncate pe parchet, dar nici un aparat medical, nici cel mai mic microscop, nici măcar vreo eprubetă. Aproape de fereastra prin care pătrundea o rază aurie de lumină, o uşă lăcuită se deschidea spre o sală de baie cu dale albe; aici, în locul căzii, se aflau multe poliţe de sticlă şi o masă acoperită de asemenea cu sticlă. În această încăpere erau înghesuite aparatele cele mai stranii, dulapuri bine ferecate, numeroase şiruri de sticle şi alte flacoane conţinând culturi microbiene. Deşi Peter Clifton era, de patru ani, un vizitator asi­duu al casei, nu văzuse vreodată această uşă altfel decât închisă. El şedea pe braţul unuia dintre marile fotolii, cu faţa sa fină întoarsă astfel încât să privească strada. Brusc, întoarse capul şi privirea sa se încrucişă cu a bărbatului care stătea în faţa căminului, cu o ţigară între buze. Domnul Wells era un bărbat plăpând. Faţa sa posomo­râtă, brăzdată de o mustaţă neagră, avea ceva aproape sinistru în clipele de repaus. Când zâmbea, ca în acest moment, fizionomia sa se schimba complet. Peter scoase un oftat adânc şi-şi întinse cele şase pi­cioare[1] de muşchi şi de oase. — Ce noroc că atunci te-am luat drept dentist! Râsul său trăda o tensiune nervoasă pe care domnul Donald Cheyne Wells nu o scăpă din vedere. — Dragul meu, beneficiul este al amândurora, deoa­rece tu ai fost pacientul cel mai generos pe care l-am avut vreodată. Aşa că eu binecuvântez clipa când m-ai luat drept dentist. — Tu m-ai ajutat să-mi vindec biata măsea bolnavă. Doctorul încetă să zâmbească. — De altfel, n-am vindecat nimic altceva… în afară de temerile tale. Trebuie să ai încredere absolută în asigurările pe care ţi le-a dat Sir William Clewers. Poate că eu n-aş fi îndrăznit să mă arăt atât de sigur ca el; dacă marea primejdie pare a fi înlăturată, rămâi totuşi expus atacurilor de care ţi-am vorbit. N-am considerat că tre­buie să discut această eventualitate cu Sir William, dar ne putem gândi la o nouă consultaţie. Peter dădu energic din cap. — În viitor, zise el, voi face lungi ocoluri ca să evit Harley Street. Este atât de puţin plăcut… Doctorul îl aprobă printr-un gest al mâinii. — Vei greşi dacă n-o faci… Apoi, schimbând brusc subiectul: La ce oră are loc acea ceremonie interesantă? El văzu fruntea largă a pacientului său întunecându-se pentru un moment: expresie surprinzătoare la un bărbat tânăr, extrem de bogat şi vesel, pe punctul de a se însura cu cea mai frumoasă fată pe care Cheyne Wells a văzut-o vreodată. Dar doctorul nu se miră prea tare. — Eh… la douăsprezece şi jumătate. Vei fi acolo, desigur! Recepţie la Ritz, apoi plecăm la Longford Manor. Mă gândeam că Jane va prefera continentul, dar se pare că-i place mai mult la Longford. — Ce-i cu această încruntare a sprâncenelor? — Nu ştiu, într-adevăr. Doar că această logodnă a fost aşa de ciudată… cu această ameninţare ce planează asu­pra capului meu. Şi apoi, uneori, Jane are un aer… rece nu-i cuvântul exact; indiferent; nici atât. Impenetrabil. Imposibil de bănuit ce gândeşte. Devine deodată străină, şi asta mă îngrozeşte. Am pornit pe o notă falsă… — Eu v-am făcut cunoştinţă… Iată prima notă falsă! — Nu face pe prostul… Este tot ce ai făcut mai bine vreodată… Donald, o ador pe Jane. Am intrat oarecum prin efracţie într-o casă liniştită şi am devenit o nenorocire infernală… aproape că am antrenat-o cu forţa în această logodnă care n-a fost logodnă… Donald, eu am cumpărat-o! — Ai prea multă imaginaţie, prietene… Cum adică ai cumpărat-o? Ce prostie! Peter înălţă capul. — Evident, n-am zis „O vreau pe fiica dumneavoastră şi vă ofer o sută de mii de lire pentru ea… ”. Dar când, ca un mare imbecil, l-am încolţit pe Leith în biroul său şi când mi-a scăpat ideea că-i voi asigura această sumă dacă ne vom căsători — n-o văzusem pe Jane decât de două ori! — eu am fost convins că aceasta a anulat orice opoziţie… Ştii că n-am sărutat-o pe Jane niciodată? — Eu aş începe de azi înainte, îl sfătui celălalt sec. O tânără care trebuie să se mărite poimâine! Peter îşi trecu degetele prin părul negru în dezordine. — Am greşit, nu-i aşa?… Este vina mea, desigur… O dată, mi-a fost teamă… M-am întrebat dacă ea a au­zit vorbindu-se de mine… Tu ştii ce vreau să zic. Sau poate că au existat alte aranjamente pe care le-oi fi răsturnat… Hale, de exemplu? — Dar de ce?… Cineva bătu uşor la uşa sălii de consultaţii. — Este soţia mea, îl preveni Wells. Vrei să intre sau preferi să-mi vorbeşti? — Am vorbit destul, oftă Peter cu tristeţe. Porni în întâmpinarea unei tinere femei zvelte. Marjorie Wells avea treizeci şi cinci de ani, dar părea cu zece ani mai tânără. — Mi s-a spus că sunteţi aici, declară ea cu un surâs lin. Să-l salut pe logodnic!… Apropo, am văzut-o pe lo­godnică de dimineaţă; avea un aer strălucitor, cum se cuvine… cu un altul! Soţul său îi aruncă o privire scurtă şi piezişă, însă ea nu păru să înţeleagă. Totdeauna, în remarcile cele mai inocente ale Marjoriei se strecura un fir de răutate. — Un altul?… Nu era Basil Hale, din întâmplare? El văzu ochii cenuşii şi interogatori ai lui Peter întorcându-se spre Marjorie. — Natural, era Basil. Bietul de el! Sunt sigură că o consideră rea… — Dar de ce? Când Cheyne Wells vorbea pe acest ton dur şi meta­lic, soţia sa devenea imediat blândă şi grijulie. — Am o limbă afurisită, nu-i aşa?… Îmi pare rău, Peter… El întinse mâna să-şi ia pălăria.   [1]  Unitate de măsură: 1 picior=30,48 cm (N.T.)

Capitolul I Tony Perely nu era „yellow”[1], nici în faţa propriei judecăţi nici după aprecierile altora, mult mai exigenţi. Nu e loial să „ciripeşti” la poliţie (şi nici sănătos, cînd poliţiştii sînt cumpăraţi), dar se poate discuta cu cei deopo­trivă cu tine; ba chiar o poţi face în gura mare, dacă ai mai fost cumva şi nedreptăţit. Nu e loial să „dai” poliţiei pe unul dintr-ai tăi, în afara cazului cînd individul e „yellow”; ba chiar nici atunci. Singura soluţie onorabilă, în acest caz, o să-l iei undeva mai de-o parte, să-i spui o poveste despre bine şi rău şi... să-i cam faci felul... ...Fermierii îngroziţi, descoperind în zori cenuşii de zi, la vreo margine de cîmp, cadavre despuiate şi împănate cu gloanţe, puteau să se scandalizeze pînă la isterie. Nu conta, treaba lor! Faptele erau fapte; acesta era genul de justiţie la care se recurgea în tot Vestul şi chiar într-o parte din centrul ţării. Obişnuinţa e a doua natură, mai ales cînd convine... Să luăm exemplul lui Gallway Roşcovanul. Individul practicase toate meseriile condamnabile şi comi­sese tot ceea ce se poate comite în materie de încălcare a legilor şi delicvenţă. Fusese, pe rînd, sau în acelaşi timp, spăr­gător, hoţ de buzunare, patron de localuri deocheate şi multe, multe altele. În urma acestui amestec de îndeletniciri de excep­ţie, parvenise la cea de „bootlegger”. Contrabanda cu alcool îi adusese mai multă bogăţie decît visase vreodată şi, ca urmare, o existenţă confortabilă, un soi de imunitate contra arestărilor, precum şi amiciţia unor tipi... mai degrabă energici... Dar succesul urcă repede la cap, iar Gallway nu-i poate rezista; devine flecar, certăreţ şi ranchiunos şi, infinit mai grav, ia obiceiul de a priza „pudră albă”. Angelo Vérona, elegantul şef de stat-major al bandei, a trebuit să-i spună, deschis, într-o zi: — Ascultă, Roşcatule! Dacă aş fi în locul tău, aş termina cu prizatul. Tony n-admite praf de coco prin maşinărie. E suficient ca poliţiştii să „prelucreze” un pic pe vreunul dintre amicii tăi de viciu ca să fii „dat în gît”. Figura dezagreabilă a Roşcatului se strîmbă într-un rictus care se voia zîmbet: — Ah! adevărat? zise. Angelo făcu un gest de afirmare, fixîndu-l pe avorton cu ochii săi mari, de culoare brună. — „Zăpada” n-a făcut bine nimănui. Îţi dă, pentru mo­ment, impresia că eşti mai mare decît „Immeuble Wrigley”, dar cum îi trece efectul redevii exact ceea ce eşti: un rahat. E chiar aşa cum îţi spun!... Gallaway se întîlnea des cu un prieten, un anume Mose Lesson, care practica, atunci cînd avea chef, meseria de mecanic. Gusturile comune, de cel mai jos nivel, îi făceau să se simtă în largul lor mai mult prin murdăria şi atmosfera viciată din unele stabilimente deocheate, decît în restaurantele de lux, la modă. Mose Lesson făcuse o descoperire cu urmări capitale în viaţa lui Tony Perelli. Mose era o hahaleră fără bani, linguşi­tor şi parazit. Pentru el, Roşcovanul, era cel mai mare dintre cei mai mari traficanţi de alcool, adică un tip din clasa proprietarilor de automobile şi cămăşi de mătase. Avea pentru prietenul său bogat atenţii ca de la supus la monarh. Se aflau, cu aperitivele în faţă, într-un bar al bandei cînd Mose, la fel de vulgar la spirit ca şi la trup, îi făcu amicului său o propunere, după ce, mai înainte, îi dăduse nişte informaţii confidenţiale. Roşcatul scutură din cap:   [1] yellow-galben (în engleză), dar şi trădător,fricos (în argou )-N.T.