Edgar Wallace

1 Pe dâmbul înverzit din faţa zidului întunecat al codrului des de brazi, în mijlocul unui parc larg prevăzut cu arbori, se află vila Alice. De la răzorul oval, smălţuit cu mii de flori, se înălţa peronul cu terasă către cele două uşi batante de cristal, ale parterului. Ferestrele largi şi boltite ale primului etaj privesc departe peste câmpuri, unde se zăresc acoperişurile neregulate ale caselor cu hornuri, care se înalţă ca nişte degete de mănușă, din care, în fiecare zi, nori de fum întunecă lumina soarelui. Tot ceea ce se vede prin fumul negru, clădirile de cărămidă despărțite prin străzi asfaltate şi dubla linie ferată, barăcile cele joase cu miile lor de muncitori care în locul aerului curat respiră numai fumul cel gros, toate acestea sunt „Întreprinderile Paragon” cunoscute ca una din cele mai mari fabrici de maşini din lume. Şi aici, sus pe colină, se află casa mândră şi scăldată în lumina soarelui, în mijlocul unei pajişti vesele bătută de vânturi calde. „Edgar Paragon“ stă scris simplu numele pe tăbliţa de alamă de pe unul din stâlpii zidului parcului. O poartă, cu două aripi din fier, cizelat, desparte casa de lumea înconjurătoare. O maşină cu motorul zbârnâind se căzneşte din greu să urce în sus pe colină. Praful întregului dram din oraş şi până aici se află pe caroserie. Automobilul se opreşte în faţa porţilor parcului. Şoferul sare jos, deschide zelos portiera şi apoi se osteneşte să dea jos cufărul încătărămat în timp ce din fundul maşinii coboară călătorul cu un căscat obosit. Ochii săi, întunecaţi şi pătrunzători, care sunt în contrast cu paloarea bolnăvicioasă a figurii sale uscăţive şi lipsită de viaţă, se îndreptară trudiţi asupra casei ai cărei pereţi luminoşi strălucesc printre arborii înverziţi. Apoi se îndreaptă târându-şi paşii nesiguri spre portal; — şi totuşi Robert Paragon n-are decât 24 ani. Dar viaţa în oraş, sau, în orice caz, ceea ce el înţelegea prin viaţă, a făcut ca ultimii ani să conteze pentru el dublu sau chiar triplu. Obrajii supţi, cearcănele de sub ochi, buzele decolorate vădesc aceasta într-o limbă mult prea limpede. El apăsă odată pe butonul soneriei care e sub firmuliţa cu numele tatălui său, apoi se întoarse către şofer: —  Cât face? — Şase shillingi şi 3 pence, d-le Paragon, răspunse acesta care tocmai pusese în faţa porţii elegantul cufăr de piele. — Bine! Robert Paragon clătină capul neglijent. Ţi-i voi plăti mâine, când vei veni aici să mă iei pentru trenul de prânz. Pe trăsăturile îngrijorate ale şoferului se aşternu dezamăgirea dar nu îndrăzni să riposteze. Tăcut, se urcă în maşină, întoarse şi foarte încet porni înapoi pe drumul pe care venise. Şi Robert Paragon aşteptă. Nerăbdător, făcu câţiva paşi. Un om bătrân, în livrea de lacheu, veni şchiopătând pe aleea prundită a parcului. În mână, zornăia un lanţ cu chei. La privirea tânărului stăpân, trăsăturile sale se schimonosiră într-un surâs silit. Grabnic deschise poarta şi apoi se trase într-o parte cu o plecăciune. — Bună ziua, Frederic, zise Robert Paragon, ducând neglijent mâna la pălăria care era excesiv de potrivită la ton cu costumul său cenuşiu de sport. Tata e acasă? — Domnul director a plecat cu doamna... — Hm — trebuia să fi anunţat telegrafic sosirea mea! M-am pripit să plec. Ei, nu face nimic! Neliniştit, îşi muşcă buza de jos, se uită apoi brusc în obrazul servitorului întrebând cercetător: — Ana, cel puţin, e acasă? — D-ra Windover trebuie să fie cu siguranţă în parc — la trandafiri... — Bine. Du-mi cufărul în casă — şi dacă vine tata... — Îi voi aduce la cunoştinţă sosirea d-voastră domnule... Robert Paragon clătină capul şi se îndreptă spre parc. Imediat, la stânga, coti pe o alee laterală şi urmă drumul drept al unei alei de pomi fructiferi şi rămase o clipă pe loc, atunci când, printre pomi, întrezări licărirea unei rochii de culoare deschisă. Prin urmare, Frederic avusese dreptate. Ana era din nou lângă trandafirii ei dragi. El grăbi pasul şi rămase nemişcat lângă fata care tocmai era ocupată să lege un svelt trandafir mareşal Niel de un ţăruş. — Bună ziua, Ana! La acest neaşteptat salut fata se întoarse. Ceva ca o spaimă secretă se oglindi în trăsăturile sale în timp ce-şi lăsa ochii mari, albaştri să se odihnească cercetători asupra lui Robert. Cu un gest de vădită zăpăceală îşi îndepărtă părul blond ca spicul grâului de pe fruntea înaltă şi albă.

Capitolul 1. UN REPORTAJ BUN   Spike Holland mâzgăli ultimul cuvânt pe ultima foaie a articolului său, trase două linii orizontale pentru a atrage atenţia tuturor celor interesaţi că acesta e sfârşitul şi ţinti cu tocul în rama ferestrei. Peniţa se înfipse, iar tocul decolorat tremură o clipă. — Nici o altă mână nedemnă nu va mai comite o literatură atât de josnică folosind instrumentul fanteziei mele - spuse el. Celălalt reporter care se afla cu el în cameră ridică privirea spre Spike. — Despre ce-ai scris? — Despre expoziţia de câini de ieri - răspunse Spike calm. Tot ce ştiu despre câini e că la un capăt latră, iar la celălalt dau din coadă. Syme m-a trimis. Zice că un reporter de crime trebuie să ştie ce-i ăla un câine poliţist. Mintea lui Syme lucrează prin ricoşeu. El nu ia lucrurile cum sunt în realitate, gândeşte prin sugestii. Adu-i un reportaj senzaţional despre o spargere la o bancă şi te trezeşti că-ţi cere să-i scrii un articol despre ce mănâncă la prânz directorii de bancă. Celălalt reporter îşi împinse scaunul înapoi. — E un mod de a gândi pe care-l întâlneşti aproape pretutindeni - spuse el. Îndrăznesc să afirm că cei din presa noastră par obtuzi şi bătuţi în cap în comparaţie cu confraţii americani. — Nici gând - răspunse Spike prompt. Toţi cei care stau la birou formează o rasă aparte şi sunt incapabili din fire să vadă lucrurile cu ochii unui reporter de teren. Cu alte cuvinte, nu sunt destul de normali. Ascultă-mă pe mine. Singura diferenţă dintre redactorii englezi şi cei americani e de nomenclatură. Toţi gândesc prin ricoşeu. Suspină şi îşi sui picioarele pe birou. Spike era un tânăr pistruiat, cu o claie de păr roşu. — Expoziţiile de câini sunt desigur interesante… - începu el din nou, când uşa se deschise violent şi un om într-o cămaşă cu mâneci scurte le aruncă o privire feroce prin nişte ochelari uriaşi. — Spike, am nevoie de tine. Ce treabă ai acum? — Mă duc să-l văd pe acel Wood în legătură cu căminul de copii. Iau masa cu el. — Poate să aştepte. Îi făcu un semn cu mâna şi Spike îl urmă în cămăruţa pe care o ocupa acesta. Îl cunoşti pe Abel Bellamy, tipul ăla de la Chicago… milionarul? — Abe? Mda… A murit? întrebă Spike plin de speranţe. Nu face să scrii despre el decât atunci când nu te mai poate da în judecată pentru defăimare. — Îl cunoşti bine? întrebă Syme. — Ştiu că-i din Chicago, că a câştigat milioane cu construcţiile şi că e un tip dur. Locuieşte în Anglia de vreo opt-nouă ani. Mi se pare că… şi-a cumpărat un castel în toată regula… şi că are un şofer mut… — Amănuntele astea le cunosc şi eu, pot fi găsite în orice Who’s Who - răspunse Syme nerăbdător. Vreau să ştiu dacă-i genul de om care caută publicitate. Cu alte cuvinte, dacă Arcaşul Verde e o fantomă sau vreo invenţie ca să-şi facă reclamă? — O fantomă?! Syme întinse mâna, luă o foaie de hârtie şi i-o trecu peste birou americanului uluit. Nota era evident scrisă de cineva pentru care regulile limbii engleze rămăseseră un mister de nepătruns.                                                Stimate Domn, Arcaşul Verde a apărut la castelul Garre. Lacheul, domnul Wilks, l-a văzut. Stimate Domn, Arcaşul Verde a intrat în camera domnului Bellamy şi a lăsat uşa deschisă. A fost văzut şi în parc. Toţi servitorii părăseşte castelul. Domnul Bellamy spune că va concedia pe oricine vorbeşte despre Arcaşul Verde, dar toţi servitorii pleacă.   — Şi cine dracu e Arcaşul ăsta Verde? întrebă Spike mirat. Domnul Syme îşi potrivi ochelarii şi zâmbi. Pe Spike îl uimi această pâlpâire de umanitate de pe chipul şefului său. — Arcaşul Verde de la castelul Garre a fost la un moment dat cea mai celebră fantomă din Anglia - răspunse el. Nu râde, fiindcă nu-i nimic comic la mijloc. Arcaşul autentic a fost spânzurat în 1487 de unul din membrii familiei de Curcy, proprietarii castelului Garre. — Formidabil! Cum de mai ţii minte toate astea? îl întrebă Spike, cuprins de admiraţie. — Lasă glumele. Arcaşul a fost spânzurat fiindcă vâna căprioare şi cred că mai există şi azi bârna de stejar de care a fost atârnat. Sute de ani, fantoma lui a bântuit castelul Garre, apărând pentru ultima oară în 1799. A devenit o figură legendară în ţinutul Berkshire. Acum, dacă poţi să iei în serios scrisoarea asta, trimisă desigur de unul dintre servitori care a fost concediat sau a plecat de bună voie, fiindu-i teamă, s-ar părea că prietenul nostru verde a reapărut. Spike se încruntă şi strâmbă din buze. — Orice fantomă care-i dă târcoale lui Abe Bellamy îşi merită soarta - spuse el. Cred că Arcaşul Verde e parţial o legendă, parţial o isterie. Vrei să vorbesc cu Abe? — Întâlneşte-te cu el şi convinge-l să te lase să stai o săptămână la castel. Spike respinse energic propunerea.

CAPITOLUL I Trenul de Lewes care părăseşte gara Victoria la ora patru şi un sfert se oprise la Three Bridge din cauza unei deraieri. Deşi John avusese şansa să prindă legătura, trenul de Beston Tracey, sosit cu o mică întîrziere, totuşi, cînd a coborît în gară, camionul de mărfuri ce constituia singurul mijloc de transport dintre staţia de cale ferată şi sat era deja plecat. — Dacă puteţi aştepta o jumătate de oră, i-a propus şeful gării, voi telefona în sat să vi se trimită o maşină. John Lexman aruncă o privire peste peisajul neîmbietor şi săltă din umeri. — Merg pe jos, replică el laconic şi, după ce îşi încheie impermeabilul pînă sus sub bărbie, se înfipse cu tărie în noaptea ploioasă, pregătit să străbată cele două mile care-l despărţeau de Little Tracey. Ploaia părea că are să cadă toată noaptea. Gardul viu ce mărginea drumul îngust şiroia ca o veritabilă cascadă, iar şoseaua însăşi se transformase într-o baltă de noroi în care piciorul intra pînă la glezne. John Lexman se opri o clipă sub frunzişul protector al unui arbore gros pentru a-şi aprinde pipa, după care reluă drumul. Şoseaua care leagă Beston Tracey de Little Tracey se asocia în gîndurile sale pasajelor celor mai izbutite din scenariul pe care şi-l imaginase. Aici concepuse el locul de desfăşurare a unei misterioase crime, a cărei ingenioasă construcţie adusese un succes răsunător ultimei sale cărţi, calificată drept cel mai bun roman poliţist al anului. Pentru că John Lexman era un specialist în acest gen de literatură. Cu toate acestea, parcurgînd drumul pustiu către Little Beston nu se gîndea nici la cărţile scrise şi nici la crimele misterioase pe care le imaginase. Gîndurile sale se întorceau la întîlnirea avută la Londra cu T.X. Meredith. T.X., fără îndoială, avea să devină într-o bună zi şeful departamentului cercetărilor criminale şi, în aşteptarea acelui fericit moment, îndeplinea funcţia de şef al poliţiei secrete. Această modestă poziţie nu-i împiedica totuşi pe superiorii lui să-i încredinţeze afaceri dintre cele mai delicate. Într-un limbaj oarecum excentric şi impetuos care îi era de altfel propriu, T.X. îi sugerase un subiect de roman poliţist, mai bun decît oricare altul pe care John Lexman l-ar fi visat vreodată. Dar, pe cînd urca panta care conducea la căsuţa lui, intitulată pompos castelul Beston, încetă să se mai gîndească la T.X. La Londra, John Lexman avusese şi o altă întîlnire, la amintirea căreia îşi încreţi fruntea. Deschizînd poarta şi traversînd grădina, încercă să se scuture de gîndul acelei discuţii penibile pe care o avusese cu cămătarul. Castelul Beston era o construcţie lipsită de pretenţii, în stil elisabetan, cu coşuri de fum înalte. Ferestrele sale zăbrelite, grădina de trandafiri, o peluză frumoasă îi dădeau aspectul unui mic conac, ceea ce-l umplea de mîndrie pe proprietarul său. John Lexman se opri sub copertina intrării să-şi scuture impermeabilul şiroind de apă, după care intră în casă. Anticamera era scufundată în întuneric. Grace, probabil, se îmbrăca pentru masa de seară. Îşi spuse că, în starea de spirit în care se afla, ar fi preferat să n-o deranjeze. Apucă pe lungul culoar ce conducea la camera de lucru aflată în partea din spate a casei. În cămin ardea un foc vesel. Atmosfera primitoare a acestei încăperi îi dădea un sentiment de bunăstare şi uşurare. Se descălţă şi aprinse o lampă aflată pe o măsuţă. Încăperea aceasta era, în mod vizibil, cabinetul de lucru al stăpînului casei. Fotoliile de piele, marea bibliotecă aflată de-a lungul unui perete întreg al camerei, masiva masă de lucru din nuc, pe care se îngrămădeau maldăre de cărţi şi manuscrise, erau tot atîtea mărturii ale profesiei acestuia. După ce îşi puse papucii, John Lexman îndesă bine pipa, se îndreptă spre şemineu, oprindu-se în faţa lui, cu privirea pierdută în strălucirea flăcărilor. Era un om nu foarte înalt, zvelt, deşi cu umeri atletici. De altfel, un sportiv entuziast. Faţa sa, cu trăsături regulate, degaja o expresie de forţă. Avea ochii cenuşii, o privire adîncă, iar sprîncenele îi dădeau un aer aproape sever... Faţa netedă, gura bine desenată şi generoasă. Tenul curat şi deschis mărturisea o viaţă în aer liber. Într-un cuvînt, John Lexman nu avea, în ciuda profesiei sale, nimic dintr-un şoarece de bibliotecă. Stătea în acelaşi loc, în picioare, meditînd, cînd uşa încăperii se deschise încetişor şi în cameră îşi făcu apariţia Grace Lexman. Să spunem despre această femeie pur şi simplu că era o făptură dulce şi frumoasă, fără a mai intra în detalii cu privire la frumuseţea şi farmecul ei. John se grăbi în întîmpinarea ei şi o îmbrăţişă cu tandreţe. — Nu ştiam că te-ai întors, pînă cînd... spuse ea ghemuindu-se la pieptul soţului său. — Pînă cînd nu ai descoperit balta pe care impermeabilul meu trebuie s-o fi lăsat la intrare, continuă el surîzînd. Îţi cunosc eu metodele, Watson! Ea rîse, dar dintr-o dată deveni serioasă. — Sînt foarte mulţumită că te-ai întors. Avem o vizită. — O vizită? repetă tînărul, mirat. Pe vremea asta?... Cine este? Grace îi aruncă o privire ciudată. — Domnul Kara. — Ei, ca să vezi, Kara? De mult timp e aici? — A sosit la ora patru. Vocea ei nu trăda un entuziasm excesiv pentru această vizită. — Nu-ţi înţeleg aversiunea faţă de simpaticul Kara, spuse soţul ei pe un ton uşor dezaprobator. Şi mai departe, după un moment de reflexie: — A venit de altfel la ţanc. Unde este? — În salon.

CAPITOLUL I   ÎN VILA MAYTREE     Întâmplarea făcuse ca scurgerea apei din radiator să coincidă cu plesnirea unui cauciuc. A doua coincidenţă a fost că accidentul a avut loc în apropierea Vilei Maytree pe drumul spre Horsham. Vila era mai mare decât cele­lalte de prin partea locului. Avea faţada împodobită cu bârne şi acoperişul de şindrilă. Oprit în faţa porţii, Richard Gordon stătu în loc cuprins de oarecare admiraţie. Casa era de pe timpul Reginei Elisabetha; dar interesul şi admiraţia lui nu erau nici ale unui amator de antichi­tăţi, nici ale unui horticultor, cu toate că-i plăcea co­vorul de flori de culori diferite ce părea întins peste în­treaga grădină, iar miresmele trandafirilor îi desfătau sim­ţurile. Nu-l uimise nici aerul de bună întreţinere şi de curăţenie care umplea tot cuprinsul, nici poteca de cără­mizi roşii bine frecate care ducea până la uşă, nici per­delele strălucitor de albe dindărătul gemuleţelor încadrate în rame de plumb. Ceea ce, însă, îi oprise cu adevărat privirea era o fată aşezată într-un jilţ de nuiele căptuşit cu roşu, ce trona în mijlocul unei mici pajişti, la umbra unui dud. Fata avea o carte în mână şi o cutie mare plină cu bomboane de ciocolată lângă dânsa. Părul ei avea culoarea aurului vechi, un aur vechi plin de viaţă şi de lucire, ce îi împo­dobea o faţă fără cusur, iar când îşi întoarse capul spre Gordon, el mai văzu şi o pereche de ochi gravi şi între­bători, nişte ochi mari, adânci, mai mult cenuşii decât al­baştri… Fata tresări şi se ridică din jilţ când Dick se apropiase. — Îmi pare foarte rău că vă supăr – şi Dick, cu pă­lăria în mână, zâmbea, scuzându-se – dar îmi trebuie puţină apă pentru biata mea Lizzie. A apucat-o o sete nemaipomenită. Fata se încruntă o clipă apoi începu să râdă. — Lizzie! – vrei să zici, maşina? Dacă vrei să vii până în spatele casei, am să-ţi arăt unde este fântâna. Dick o urmă, întrebându-se cine putea să fie fata asta. Simţise în glasul ei un oarecare ton de superioritate. Era tonul obişnuit al unei fetişcane mature când vorbeşte cu un băiat de aceeaşi vârstă cu dânsa. Dick, care deşi era de treizeci de ani părea totuşi a fi de optsprezece, cu obra­zul său neted şi tânăr; mai fusese întâmpinat şi altădată cu acest ton adresat de obicei băieţandrilor şi se ţinu să nu râdă. — Uite găleata şi aici e fântâna, arătă cu mâna fata. Aş trimite servitoarea să-ţi ajute, dar n-avem servitoare şi nici n-am avut vreodată! — Atunci, servitoarea a pierdut un loc foarte bun, zise Dick, căci grădina asta e cu adevărat încântătoare. Fata nici nu aprobă, nici nu se împotrivi. Poate că-i părea rău că-i arătase atâta familiaritate. Între ei parcă se deschise un gol, cât timp aşteptau umplerea găleţilor. Dar după ce Dick porni cu ele spre maşină, pe şosea, ea se luă după dânsul. — Eu credeam că e o… – cum i-ai zis? Lizzie? — Pentru mine ea este Lizzie, răspunse hotărât Dick pe când umplea radiatorul marelui Rolls, şi niciodată nu va fi altceva. Fata se învârti în jurul maşinii cercetându-o amănun­ţit. — Nu ţi-e frică să conduci o maşină atât de mare? întrebă ea. Eu aş muri de frică. E aşa de enormă şi aşa de greu de mânuit. Dick se opri cu găleata în mână. — Frică? exclamă el, lăudăros. „Frica” e o vorbă pe care am şters-o de mult din veselul dicţionar al tinereţii mele. Uimită o clipă, fata începu apoi să râdă încet. — Vii dinspre Wellfort? întrebă ea. Dick dădu din cap. — Aş vrea să ştiu, dacă nu cumva ai întâlnit pe tatăl meu pe drum? — N-am văzut pe nimeni în drum, decât pe un domn de vârstă mijlocie şi, cam posomorât, care nesocotea repaosul duminical, purtând în spate o cutie mare. — Unde l-ai întâlnit? întrebă ea, cu interes. — La vreo doi kilometri de aici. Apoi cuprins de-o îndoială. Îmi place să cred însă că nu pe tatăl dumitale l-am descris astfel? — Ba cam seamănă cu el, zise ea fără să se supere. – Dady e naturalist şi fotograf… Fotografiază tot felul de păsări în zbor. Dar bineînţeles, nu e de profesie. — Bineînţeles, conveni şi Dick. După ce duse găleţile înapoi de unde le luase, căută un prilej să mai întârzie. Prilejul îl găsi în priveliştea gră­dinii. Ne putem închipui, cât de mult s-ar fi prelungit această admiraţie dacă nu s-ar fi ivit un tânăr care ieşi din vilă, pe uşa principală. Era înalt, frumos şi cu forme atletice… Dick îi dădu vreo douăzeci de ani. — Hallo, Ella! S-a întors tata? întrebă el, mai înainte de a fi dat cu ochii de străin. — E fratele meu, îi explică fata. Dick Gordon dădu din cap. Pricepu că acest mod, pu­ţin ceremonios de a face prezentările, se datora în mare parte înfăţişării lui de băiat foarte tânăr. — Tocmai îi spuneam, că n-ar trebui să se permită unui băiat ca dânsul, să conducă o maşină aşa de mare, zise fata. Ţi-aduci aminte de groaznica ciocnire întâmplată la răscrucea de la Shorekam? Ray Bennett începu să râdă. — Asta face parte din conspiraţia pusă la cale, ca să n-am eu motocicletă. Tata îşi închipuie că aş omorî pe ci­neva, iar Ella crede, că m-aş omorî chiar pe mine însumi. Se vede că zâmbetul lui Dick deşteptase în Ella teme­rea că poate se grăbise în aprecierea vârstei lui, fiindcă deodată şi aproape brusc, îi făcu din cap un semn de ră­mas bun şi se întoarse gata să plece. Dick însă, abia ajunse la poartă, când îl zări pe omul ce-l întâlnise în drum. Înalt, slab, cu chipul palid şi supt, el se uita la străin, bănuitor, cercetându-l din ochi. — Bună dimineaţa. Apoi întrebă scurt: Pană de mo­tor? — Nu, mulţumesc. Mi-a trebuit numai puţină apă şi Miss… Miss… — Bennett, completă omul, ţi-a dat, da? Ei, foarte bine… Bună dimineaţa! Şi se dădu la o parte, ca să treacă Gordon, dar Dick deschise poarta şi-o ţinu aşa până ce intră mai întâi stă­pânul vilei Maytree. — Numele meu e Gordon, zise el şi cu coada ochiului aruncă o privire spre Ella care se oprise în loc cu fratele ei şi ascultau. — Vă mulţumesc foarte mult, pentru bunătate. Bătrânul dădu din cap şi îşi urmă drumul spre casă, purtându-şi greaua povară din spate, iar Dick, pierzând nădejdea de a mai putea întârzia, se întoarse spre fată din nou: — Te înşeli dacă crezi că e greu de condus această maşină. Nu vrei să încerci? Sau poate fratele dumitale? Fata stătu la îndoială. Tânărul Bennett, însă, se grăbi să primească invitaţia. — Mi-ar plăcea să încerc, răspunse el, repede. N-am condus niciodată o maşină mare. Şi îndată ce se ivi prilejul, dovedi că ştia să conducă. Rămaseră privind, cum luneca maşina; fata uşor încrun­tată. Iar Dick Gordon, încântat că mai smulsese câteva clipe, ce avea să le petreacă în apropierea fetei. „Mă simt cam neghiob, îşi zise el în gând. Eu, persoană oficială; avocat cu reputaţie, mă port ca un tânăr de nouăsprezece ani, îndrăgostit.” Vorbele fetei îi sporeau şi mai mult emoţia. — Îmi pare rău c-ai lăsat pe Ray să conducă, zise ea. Nu e bine ca unui băiat, care mereu doreşte ceva mai bun, să i se dea pe mână o maşină atât de frumoasă… Poate că nu mă înţelegi, Ray, e foarte ambiţios şi visează milioane. O întâmplare ca aceasta îl poate tulbura şi mai mult. În clipa aceea bătrânul, care ieşi din casă cu o pipă neagră între dinţi, şi cu un nor de fum în jurul frunţii, dădu cu ochii de cei doi la poartă. — L-ai lăsat să-ti conducă maşina? întrebă el, aspru. Rău ai făcut, a fost o bunătate prea mare din partea dumitale, Mr. Gordon, iar în cazul lui Ray, o bunătate care dă greş. — Îmi pare foarte rău, răspunse Dick, simţindu-se vinovat. Iată-l!

CAPITOLUL I Harry „Cavaleristu” intră în Poliția din Burton Street ca să-și prezinte biletul de eliberare din închisoare. Tocmai în dimineața acelei zile părăsise închisoarea din Dartmoor, după ce ispășise o condamnare de 7 ani. Harry, un om cu fața galbenă și cicatrice pe obraz, intră în localul poliției încruntat și prezentă comisarului de serviciu certificatul său. — Domnule comisar, sunt Henry Beneford, eliberat din închisoare. Trebuie să mă prezint aci… În acest moment observă pe inspectorul Long (denumit Rămășag) și ochii îi scânteiară. Era o coincidență, chiar o coincidență extrem de nefericită pentru Harry „Cavaleristu” să întâlnească pe Rămășag. Acesta tocmai venise înăuntru ca să stabilească identitatea unui hoț de prăvălii, căutat de multă vreme. — Bună dimineața domnule inspector. Mai ești încă pe lumea asta? — Și încă cum, răspunse vesel inspectorul Arnold Long. Buza urâtă a lui Harry „Cavaleristu” tremură: — Mă miră că conștiința d-tale neagră te lasă să mai dormi. Mi-ai obținut șapte ani prin viclenie și șiretenie. — Și sper să-ți mai obțin încă șapte, răspunse vesel Rămășag. Dacă ar fi după mine, te-aș duce la spânzurătoare. Pământul ar deveni astfel un loc mai plăcut de locuit. Buza lungă de sus a pușcăriașului tremură nervos. Oamenii care îl cunoșteau bine, se fereau de el în momentele când Harry era atât de surescitat. Însă Arnold Long, deși îl cunoștea destul de bine, nu se neliniști de loc. Harry Cavaleristu, ce e drept, făcuse un an și jumătate serviciu militar la cavalerie și căpătase trei ani închisoare, pentru că stâlcise în bătaie un subofițer până l-a lăsat în nesimțire. Era o brută, un hoț, unul dintre cei mai periculoși oameni. Dar și Rămășag era foarte temut. — Ascultă-mă! Nu vreau să ameninț. Dar nu o să mai ai ocazie să mă trimeți încă odată la închisoare. Atâta vreau să-ți mai spun: Bagă de seamă? Rămășag surâse. — Vorbești mult Cavaleristule, zise el prietenos. Într-o bună zi o să vrei să mai intri și în parlament. Pușcăriașul tremură de furie și iarăși vibră buza lui superioară. Încercă să vorbească, însă nu putu. Se îndreptă apoi spre comisar și-i prezintă documentele cu mâna tremurândă. — Oh, ești șiret, sunteți cu toții șireți. Oameni ca mine se prind ușor, dar de ce nu l-ați prins încă pe Shelton, hei? Toți copoii din Anglia nu au putut să pună mâna pe el. Nici măcar vreun detectiv amator. Rămășag nu răspunse nimic, căci Shelton îl interesa atunci prea puțin. Simțea că prin amator, Harry făcea aluzie la el, dar acest reproș nu-l atinse niciodată, căci era un funcționar capabil și Harry Cavaleristu știa asta prea bine. Când Long se întoarse la Scotland Yard află că Shelton avea să aibă o mare influență asupra vieții lui. Într-adevăr nu se găsea în toată lumea nimeni, care să fie de talia lui Clay Shelton. De cincisprezece ani se ocupa să falsifice și să pună în circulație scrisori de credit, polițe și alte efecte comerciale. Cincisprezece ani - e timp lung. „Clay Shelton” era eticheta, sub care se înregistra toată activitatea acelui om uscățiv, miop care la 3 septembrie 1899 își însemnă astfel numele în registrul hotelului White-Hart din Dorking și care printre manoperă simplă și un fals ordinar putuse ridica de la Sussex Bank 7.200 lire sterline. Era primul nume, prin care se făcu cunoscut și acest nume fu menținut pe toate fișele prefecturii de poliție. Lt.-colonelul Hillerby de la Serviciul de aprovizionare, care ridică de la Banca Africană 25.000 lire sterline, în baza unei procuri false, era desigur același, însă purta mustăți și monoclu. Detectivul Băncii cunoștea foarte bine cercurile militare, de aceea i se părea suspect acest nou colonel și-l urmări până la Wynberg. A doua zi dimineața, detectivul fu găsit înjunghiat în păduricea de lângă Kenilworth. „Clay” era un om inteligent, dur și foarte brutal. Corban Smith, casier la o divizie marină, care căpătase de asemenea cam aceiași sumă de la Portsmouth & Southern Bank, nu avea mustață, dar purta uniformă de ofițer de marină, având pe pieptul stâng diverse insigne de decorații. Mesagerul care încasase de la Banca Angliei 65.000 lire sterline pentru Midland Western Bank avea o mustață căruntă și vorbea cu accent scoțian. Frederik C. Tennycold din Chicago, care încasă 6.000 lire la o sucursală a aceleași bănci, purta ochelari și la butonieră insignele ordinului Cavalerilor lui Columb. Și multe alte nume au fost trecute de poliție în dosarele acestui om, însă oficial era cunoscut numai sub numele Clay Shelton. Inspectorul Vansitter, abătut și cu fața foarte îngrijorată, era într-o conferință, la superiorul sau. — Îmi pare extraordinar de rău, zise șeful său, clătinându-și capul cărunt. Ai făcut doar aceeași experiență neplăcută pe care au făcut-o și colegii d-tale. Cel mai bun lucru ce aș putea să fac pentru d-ta, este să te dispensez de însărcinarea ce ți-am dat și s-o încredințez altuia. E un noroc pentru d-ta că niciunul din cei ce s-au ocupat de falsurile lui Shelton, n-au putut să facă nimic.