Edgar Wallace

1 Pe dâmbul înverzit din faţa zidului întunecat al codrului des de brazi, în mijlocul unui parc larg prevăzut cu arbori, se află vila Alice. De la răzorul oval, smălţuit cu mii de flori, se înălţa peronul cu terasă către cele două uşi batante de cristal, ale parterului. Ferestrele largi şi boltite ale primului etaj privesc departe peste câmpuri, unde se zăresc acoperişurile neregulate ale caselor cu hornuri, care se înalţă ca nişte degete de mănușă, din care, în fiecare zi, nori de fum întunecă lumina soarelui. Tot ceea ce se vede prin fumul negru, clădirile de cărămidă despărțite prin străzi asfaltate şi dubla linie ferată, barăcile cele joase cu miile lor de muncitori care în locul aerului curat respiră numai fumul cel gros, toate acestea sunt „Întreprinderile Paragon” cunoscute ca una din cele mai mari fabrici de maşini din lume. Şi aici, sus pe colină, se află casa mândră şi scăldată în lumina soarelui, în mijlocul unei pajişti vesele bătută de vânturi calde. „Edgar Paragon“ stă scris simplu numele pe tăbliţa de alamă de pe unul din stâlpii zidului parcului. O poartă, cu două aripi din fier, cizelat, desparte casa de lumea înconjurătoare. O maşină cu motorul zbârnâind se căzneşte din greu să urce în sus pe colină. Praful întregului dram din oraş şi până aici se află pe caroserie. Automobilul se opreşte în faţa porţilor parcului. Şoferul sare jos, deschide zelos portiera şi apoi se osteneşte să dea jos cufărul încătărămat în timp ce din fundul maşinii coboară călătorul cu un căscat obosit. Ochii săi, întunecaţi şi pătrunzători, care sunt în contrast cu paloarea bolnăvicioasă a figurii sale uscăţive şi lipsită de viaţă, se îndreptară trudiţi asupra casei ai cărei pereţi luminoşi strălucesc printre arborii înverziţi. Apoi se îndreaptă târându-şi paşii nesiguri spre portal; — şi totuşi Robert Paragon n-are decât 24 ani. Dar viaţa în oraş, sau, în orice caz, ceea ce el înţelegea prin viaţă, a făcut ca ultimii ani să conteze pentru el dublu sau chiar triplu. Obrajii supţi, cearcănele de sub ochi, buzele decolorate vădesc aceasta într-o limbă mult prea limpede. El apăsă odată pe butonul soneriei care e sub firmuliţa cu numele tatălui său, apoi se întoarse către şofer: —  Cât face? — Şase shillingi şi 3 pence, d-le Paragon, răspunse acesta care tocmai pusese în faţa porţii elegantul cufăr de piele. — Bine! Robert Paragon clătină capul neglijent. Ţi-i voi plăti mâine, când vei veni aici să mă iei pentru trenul de prânz. Pe trăsăturile îngrijorate ale şoferului se aşternu dezamăgirea dar nu îndrăzni să riposteze. Tăcut, se urcă în maşină, întoarse şi foarte încet porni înapoi pe drumul pe care venise. Şi Robert Paragon aşteptă. Nerăbdător, făcu câţiva paşi. Un om bătrân, în livrea de lacheu, veni şchiopătând pe aleea prundită a parcului. În mână, zornăia un lanţ cu chei. La privirea tânărului stăpân, trăsăturile sale se schimonosiră într-un surâs silit. Grabnic deschise poarta şi apoi se trase într-o parte cu o plecăciune. — Bună ziua, Frederic, zise Robert Paragon, ducând neglijent mâna la pălăria care era excesiv de potrivită la ton cu costumul său cenuşiu de sport. Tata e acasă? — Domnul director a plecat cu doamna... — Hm — trebuia să fi anunţat telegrafic sosirea mea! M-am pripit să plec. Ei, nu face nimic! Neliniştit, îşi muşcă buza de jos, se uită apoi brusc în obrazul servitorului întrebând cercetător: — Ana, cel puţin, e acasă? — D-ra Windover trebuie să fie cu siguranţă în parc — la trandafiri... — Bine. Du-mi cufărul în casă — şi dacă vine tata... — Îi voi aduce la cunoştinţă sosirea d-voastră domnule... Robert Paragon clătină capul şi se îndreptă spre parc. Imediat, la stânga, coti pe o alee laterală şi urmă drumul drept al unei alei de pomi fructiferi şi rămase o clipă pe loc, atunci când, printre pomi, întrezări licărirea unei rochii de culoare deschisă. Prin urmare, Frederic avusese dreptate. Ana era din nou lângă trandafirii ei dragi. El grăbi pasul şi rămase nemişcat lângă fata care tocmai era ocupată să lege un svelt trandafir mareşal Niel de un ţăruş. — Bună ziua, Ana! La acest neaşteptat salut fata se întoarse. Ceva ca o spaimă secretă se oglindi în trăsăturile sale în timp ce-şi lăsa ochii mari, albaştri să se odihnească cercetători asupra lui Robert. Cu un gest de vădită zăpăceală îşi îndepărtă părul blond ca spicul grâului de pe fruntea înaltă şi albă.

Capitolul 1. UN REPORTAJ BUN   Spike Holland mâzgăli ultimul cuvânt pe ultima foaie a articolului său, trase două linii orizontale pentru a atrage atenţia tuturor celor interesaţi că acesta e sfârşitul şi ţinti cu tocul în rama ferestrei. Peniţa se înfipse, iar tocul decolorat tremură o clipă. — Nici o altă mână nedemnă nu va mai comite o literatură atât de josnică folosind instrumentul fanteziei mele - spuse el. Celălalt reporter care se afla cu el în cameră ridică privirea spre Spike. — Despre ce-ai scris? — Despre expoziţia de câini de ieri - răspunse Spike calm. Tot ce ştiu despre câini e că la un capăt latră, iar la celălalt dau din coadă. Syme m-a trimis. Zice că un reporter de crime trebuie să ştie ce-i ăla un câine poliţist. Mintea lui Syme lucrează prin ricoşeu. El nu ia lucrurile cum sunt în realitate, gândeşte prin sugestii. Adu-i un reportaj senzaţional despre o spargere la o bancă şi te trezeşti că-ţi cere să-i scrii un articol despre ce mănâncă la prânz directorii de bancă. Celălalt reporter îşi împinse scaunul înapoi. — E un mod de a gândi pe care-l întâlneşti aproape pretutindeni - spuse el. Îndrăznesc să afirm că cei din presa noastră par obtuzi şi bătuţi în cap în comparaţie cu confraţii americani. — Nici gând - răspunse Spike prompt. Toţi cei care stau la birou formează o rasă aparte şi sunt incapabili din fire să vadă lucrurile cu ochii unui reporter de teren. Cu alte cuvinte, nu sunt destul de normali. Ascultă-mă pe mine. Singura diferenţă dintre redactorii englezi şi cei americani e de nomenclatură. Toţi gândesc prin ricoşeu. Suspină şi îşi sui picioarele pe birou. Spike era un tânăr pistruiat, cu o claie de păr roşu. — Expoziţiile de câini sunt desigur interesante… - începu el din nou, când uşa se deschise violent şi un om într-o cămaşă cu mâneci scurte le aruncă o privire feroce prin nişte ochelari uriaşi. — Spike, am nevoie de tine. Ce treabă ai acum? — Mă duc să-l văd pe acel Wood în legătură cu căminul de copii. Iau masa cu el. — Poate să aştepte. Îi făcu un semn cu mâna şi Spike îl urmă în cămăruţa pe care o ocupa acesta. Îl cunoşti pe Abel Bellamy, tipul ăla de la Chicago… milionarul? — Abe? Mda… A murit? întrebă Spike plin de speranţe. Nu face să scrii despre el decât atunci când nu te mai poate da în judecată pentru defăimare. — Îl cunoşti bine? întrebă Syme. — Ştiu că-i din Chicago, că a câştigat milioane cu construcţiile şi că e un tip dur. Locuieşte în Anglia de vreo opt-nouă ani. Mi se pare că… şi-a cumpărat un castel în toată regula… şi că are un şofer mut… — Amănuntele astea le cunosc şi eu, pot fi găsite în orice Who’s Who - răspunse Syme nerăbdător. Vreau să ştiu dacă-i genul de om care caută publicitate. Cu alte cuvinte, dacă Arcaşul Verde e o fantomă sau vreo invenţie ca să-şi facă reclamă? — O fantomă?! Syme întinse mâna, luă o foaie de hârtie şi i-o trecu peste birou americanului uluit. Nota era evident scrisă de cineva pentru care regulile limbii engleze rămăseseră un mister de nepătruns.                                                Stimate Domn, Arcaşul Verde a apărut la castelul Garre. Lacheul, domnul Wilks, l-a văzut. Stimate Domn, Arcaşul Verde a intrat în camera domnului Bellamy şi a lăsat uşa deschisă. A fost văzut şi în parc. Toţi servitorii părăseşte castelul. Domnul Bellamy spune că va concedia pe oricine vorbeşte despre Arcaşul Verde, dar toţi servitorii pleacă.   — Şi cine dracu e Arcaşul ăsta Verde? întrebă Spike mirat. Domnul Syme îşi potrivi ochelarii şi zâmbi. Pe Spike îl uimi această pâlpâire de umanitate de pe chipul şefului său. — Arcaşul Verde de la castelul Garre a fost la un moment dat cea mai celebră fantomă din Anglia - răspunse el. Nu râde, fiindcă nu-i nimic comic la mijloc. Arcaşul autentic a fost spânzurat în 1487 de unul din membrii familiei de Curcy, proprietarii castelului Garre. — Formidabil! Cum de mai ţii minte toate astea? îl întrebă Spike, cuprins de admiraţie. — Lasă glumele. Arcaşul a fost spânzurat fiindcă vâna căprioare şi cred că mai există şi azi bârna de stejar de care a fost atârnat. Sute de ani, fantoma lui a bântuit castelul Garre, apărând pentru ultima oară în 1799. A devenit o figură legendară în ţinutul Berkshire. Acum, dacă poţi să iei în serios scrisoarea asta, trimisă desigur de unul dintre servitori care a fost concediat sau a plecat de bună voie, fiindu-i teamă, s-ar părea că prietenul nostru verde a reapărut. Spike se încruntă şi strâmbă din buze. — Orice fantomă care-i dă târcoale lui Abe Bellamy îşi merită soarta - spuse el. Cred că Arcaşul Verde e parţial o legendă, parţial o isterie. Vrei să vorbesc cu Abe? — Întâlneşte-te cu el şi convinge-l să te lase să stai o săptămână la castel. Spike respinse energic propunerea.

CAPITOLUL I Trenul de Lewes care părăseşte gara Victoria la ora patru şi un sfert se oprise la Three Bridge din cauza unei deraieri. Deşi John avusese şansa să prindă legătura, trenul de Beston Tracey, sosit cu o mică întîrziere, totuşi, cînd a coborît în gară, camionul de mărfuri ce constituia singurul mijloc de transport dintre staţia de cale ferată şi sat era deja plecat. — Dacă puteţi aştepta o jumătate de oră, i-a propus şeful gării, voi telefona în sat să vi se trimită o maşină. John Lexman aruncă o privire peste peisajul neîmbietor şi săltă din umeri. — Merg pe jos, replică el laconic şi, după ce îşi încheie impermeabilul pînă sus sub bărbie, se înfipse cu tărie în noaptea ploioasă, pregătit să străbată cele două mile care-l despărţeau de Little Tracey. Ploaia părea că are să cadă toată noaptea. Gardul viu ce mărginea drumul îngust şiroia ca o veritabilă cascadă, iar şoseaua însăşi se transformase într-o baltă de noroi în care piciorul intra pînă la glezne. John Lexman se opri o clipă sub frunzişul protector al unui arbore gros pentru a-şi aprinde pipa, după care reluă drumul. Şoseaua care leagă Beston Tracey de Little Tracey se asocia în gîndurile sale pasajelor celor mai izbutite din scenariul pe care şi-l imaginase. Aici concepuse el locul de desfăşurare a unei misterioase crime, a cărei ingenioasă construcţie adusese un succes răsunător ultimei sale cărţi, calificată drept cel mai bun roman poliţist al anului. Pentru că John Lexman era un specialist în acest gen de literatură. Cu toate acestea, parcurgînd drumul pustiu către Little Beston nu se gîndea nici la cărţile scrise şi nici la crimele misterioase pe care le imaginase. Gîndurile sale se întorceau la întîlnirea avută la Londra cu T.X. Meredith. T.X., fără îndoială, avea să devină într-o bună zi şeful departamentului cercetărilor criminale şi, în aşteptarea acelui fericit moment, îndeplinea funcţia de şef al poliţiei secrete. Această modestă poziţie nu-i împiedica totuşi pe superiorii lui să-i încredinţeze afaceri dintre cele mai delicate. Într-un limbaj oarecum excentric şi impetuos care îi era de altfel propriu, T.X. îi sugerase un subiect de roman poliţist, mai bun decît oricare altul pe care John Lexman l-ar fi visat vreodată. Dar, pe cînd urca panta care conducea la căsuţa lui, intitulată pompos castelul Beston, încetă să se mai gîndească la T.X. La Londra, John Lexman avusese şi o altă întîlnire, la amintirea căreia îşi încreţi fruntea. Deschizînd poarta şi traversînd grădina, încercă să se scuture de gîndul acelei discuţii penibile pe care o avusese cu cămătarul. Castelul Beston era o construcţie lipsită de pretenţii, în stil elisabetan, cu coşuri de fum înalte. Ferestrele sale zăbrelite, grădina de trandafiri, o peluză frumoasă îi dădeau aspectul unui mic conac, ceea ce-l umplea de mîndrie pe proprietarul său. John Lexman se opri sub copertina intrării să-şi scuture impermeabilul şiroind de apă, după care intră în casă. Anticamera era scufundată în întuneric. Grace, probabil, se îmbrăca pentru masa de seară. Îşi spuse că, în starea de spirit în care se afla, ar fi preferat să n-o deranjeze. Apucă pe lungul culoar ce conducea la camera de lucru aflată în partea din spate a casei. În cămin ardea un foc vesel. Atmosfera primitoare a acestei încăperi îi dădea un sentiment de bunăstare şi uşurare. Se descălţă şi aprinse o lampă aflată pe o măsuţă. Încăperea aceasta era, în mod vizibil, cabinetul de lucru al stăpînului casei. Fotoliile de piele, marea bibliotecă aflată de-a lungul unui perete întreg al camerei, masiva masă de lucru din nuc, pe care se îngrămădeau maldăre de cărţi şi manuscrise, erau tot atîtea mărturii ale profesiei acestuia. După ce îşi puse papucii, John Lexman îndesă bine pipa, se îndreptă spre şemineu, oprindu-se în faţa lui, cu privirea pierdută în strălucirea flăcărilor. Era un om nu foarte înalt, zvelt, deşi cu umeri atletici. De altfel, un sportiv entuziast. Faţa sa, cu trăsături regulate, degaja o expresie de forţă. Avea ochii cenuşii, o privire adîncă, iar sprîncenele îi dădeau un aer aproape sever... Faţa netedă, gura bine desenată şi generoasă. Tenul curat şi deschis mărturisea o viaţă în aer liber. Într-un cuvînt, John Lexman nu avea, în ciuda profesiei sale, nimic dintr-un şoarece de bibliotecă. Stătea în acelaşi loc, în picioare, meditînd, cînd uşa încăperii se deschise încetişor şi în cameră îşi făcu apariţia Grace Lexman. Să spunem despre această femeie pur şi simplu că era o făptură dulce şi frumoasă, fără a mai intra în detalii cu privire la frumuseţea şi farmecul ei. John se grăbi în întîmpinarea ei şi o îmbrăţişă cu tandreţe. — Nu ştiam că te-ai întors, pînă cînd... spuse ea ghemuindu-se la pieptul soţului său. — Pînă cînd nu ai descoperit balta pe care impermeabilul meu trebuie s-o fi lăsat la intrare, continuă el surîzînd. Îţi cunosc eu metodele, Watson! Ea rîse, dar dintr-o dată deveni serioasă. — Sînt foarte mulţumită că te-ai întors. Avem o vizită. — O vizită? repetă tînărul, mirat. Pe vremea asta?... Cine este? Grace îi aruncă o privire ciudată. — Domnul Kara. — Ei, ca să vezi, Kara? De mult timp e aici? — A sosit la ora patru. Vocea ei nu trăda un entuziasm excesiv pentru această vizită. — Nu-ţi înţeleg aversiunea faţă de simpaticul Kara, spuse soţul ei pe un ton uşor dezaprobator. Şi mai departe, după un moment de reflexie: — A venit de altfel la ţanc. Unde este? — În salon.

CAPITOLUL I   ÎN VILA MAYTREE     Întâmplarea făcuse ca scurgerea apei din radiator să coincidă cu plesnirea unui cauciuc. A doua coincidenţă a fost că accidentul a avut loc în apropierea Vilei Maytree pe drumul spre Horsham. Vila era mai mare decât cele­lalte de prin partea locului. Avea faţada împodobită cu bârne şi acoperişul de şindrilă. Oprit în faţa porţii, Richard Gordon stătu în loc cuprins de oarecare admiraţie. Casa era de pe timpul Reginei Elisabetha; dar interesul şi admiraţia lui nu erau nici ale unui amator de antichi­tăţi, nici ale unui horticultor, cu toate că-i plăcea co­vorul de flori de culori diferite ce părea întins peste în­treaga grădină, iar miresmele trandafirilor îi desfătau sim­ţurile. Nu-l uimise nici aerul de bună întreţinere şi de curăţenie care umplea tot cuprinsul, nici poteca de cără­mizi roşii bine frecate care ducea până la uşă, nici per­delele strălucitor de albe dindărătul gemuleţelor încadrate în rame de plumb. Ceea ce, însă, îi oprise cu adevărat privirea era o fată aşezată într-un jilţ de nuiele căptuşit cu roşu, ce trona în mijlocul unei mici pajişti, la umbra unui dud. Fata avea o carte în mână şi o cutie mare plină cu bomboane de ciocolată lângă dânsa. Părul ei avea culoarea aurului vechi, un aur vechi plin de viaţă şi de lucire, ce îi împo­dobea o faţă fără cusur, iar când îşi întoarse capul spre Gordon, el mai văzu şi o pereche de ochi gravi şi între­bători, nişte ochi mari, adânci, mai mult cenuşii decât al­baştri… Fata tresări şi se ridică din jilţ când Dick se apropiase. — Îmi pare foarte rău că vă supăr – şi Dick, cu pă­lăria în mână, zâmbea, scuzându-se – dar îmi trebuie puţină apă pentru biata mea Lizzie. A apucat-o o sete nemaipomenită. Fata se încruntă o clipă apoi începu să râdă. — Lizzie! – vrei să zici, maşina? Dacă vrei să vii până în spatele casei, am să-ţi arăt unde este fântâna. Dick o urmă, întrebându-se cine putea să fie fata asta. Simţise în glasul ei un oarecare ton de superioritate. Era tonul obişnuit al unei fetişcane mature când vorbeşte cu un băiat de aceeaşi vârstă cu dânsa. Dick, care deşi era de treizeci de ani părea totuşi a fi de optsprezece, cu obra­zul său neted şi tânăr; mai fusese întâmpinat şi altădată cu acest ton adresat de obicei băieţandrilor şi se ţinu să nu râdă. — Uite găleata şi aici e fântâna, arătă cu mâna fata. Aş trimite servitoarea să-ţi ajute, dar n-avem servitoare şi nici n-am avut vreodată! — Atunci, servitoarea a pierdut un loc foarte bun, zise Dick, căci grădina asta e cu adevărat încântătoare. Fata nici nu aprobă, nici nu se împotrivi. Poate că-i părea rău că-i arătase atâta familiaritate. Între ei parcă se deschise un gol, cât timp aşteptau umplerea găleţilor. Dar după ce Dick porni cu ele spre maşină, pe şosea, ea se luă după dânsul. — Eu credeam că e o… – cum i-ai zis? Lizzie? — Pentru mine ea este Lizzie, răspunse hotărât Dick pe când umplea radiatorul marelui Rolls, şi niciodată nu va fi altceva. Fata se învârti în jurul maşinii cercetându-o amănun­ţit. — Nu ţi-e frică să conduci o maşină atât de mare? întrebă ea. Eu aş muri de frică. E aşa de enormă şi aşa de greu de mânuit. Dick se opri cu găleata în mână. — Frică? exclamă el, lăudăros. „Frica” e o vorbă pe care am şters-o de mult din veselul dicţionar al tinereţii mele. Uimită o clipă, fata începu apoi să râdă încet. — Vii dinspre Wellfort? întrebă ea. Dick dădu din cap. — Aş vrea să ştiu, dacă nu cumva ai întâlnit pe tatăl meu pe drum? — N-am văzut pe nimeni în drum, decât pe un domn de vârstă mijlocie şi, cam posomorât, care nesocotea repaosul duminical, purtând în spate o cutie mare. — Unde l-ai întâlnit? întrebă ea, cu interes. — La vreo doi kilometri de aici. Apoi cuprins de-o îndoială. Îmi place să cred însă că nu pe tatăl dumitale l-am descris astfel? — Ba cam seamănă cu el, zise ea fără să se supere. – Dady e naturalist şi fotograf… Fotografiază tot felul de păsări în zbor. Dar bineînţeles, nu e de profesie. — Bineînţeles, conveni şi Dick. După ce duse găleţile înapoi de unde le luase, căută un prilej să mai întârzie. Prilejul îl găsi în priveliştea gră­dinii. Ne putem închipui, cât de mult s-ar fi prelungit această admiraţie dacă nu s-ar fi ivit un tânăr care ieşi din vilă, pe uşa principală. Era înalt, frumos şi cu forme atletice… Dick îi dădu vreo douăzeci de ani. — Hallo, Ella! S-a întors tata? întrebă el, mai înainte de a fi dat cu ochii de străin. — E fratele meu, îi explică fata. Dick Gordon dădu din cap. Pricepu că acest mod, pu­ţin ceremonios de a face prezentările, se datora în mare parte înfăţişării lui de băiat foarte tânăr. — Tocmai îi spuneam, că n-ar trebui să se permită unui băiat ca dânsul, să conducă o maşină aşa de mare, zise fata. Ţi-aduci aminte de groaznica ciocnire întâmplată la răscrucea de la Shorekam? Ray Bennett începu să râdă. — Asta face parte din conspiraţia pusă la cale, ca să n-am eu motocicletă. Tata îşi închipuie că aş omorî pe ci­neva, iar Ella crede, că m-aş omorî chiar pe mine însumi. Se vede că zâmbetul lui Dick deşteptase în Ella teme­rea că poate se grăbise în aprecierea vârstei lui, fiindcă deodată şi aproape brusc, îi făcu din cap un semn de ră­mas bun şi se întoarse gata să plece. Dick însă, abia ajunse la poartă, când îl zări pe omul ce-l întâlnise în drum. Înalt, slab, cu chipul palid şi supt, el se uita la străin, bănuitor, cercetându-l din ochi. — Bună dimineaţa. Apoi întrebă scurt: Pană de mo­tor? — Nu, mulţumesc. Mi-a trebuit numai puţină apă şi Miss… Miss… — Bennett, completă omul, ţi-a dat, da? Ei, foarte bine… Bună dimineaţa! Şi se dădu la o parte, ca să treacă Gordon, dar Dick deschise poarta şi-o ţinu aşa până ce intră mai întâi stă­pânul vilei Maytree. — Numele meu e Gordon, zise el şi cu coada ochiului aruncă o privire spre Ella care se oprise în loc cu fratele ei şi ascultau. — Vă mulţumesc foarte mult, pentru bunătate. Bătrânul dădu din cap şi îşi urmă drumul spre casă, purtându-şi greaua povară din spate, iar Dick, pierzând nădejdea de a mai putea întârzia, se întoarse spre fată din nou: — Te înşeli dacă crezi că e greu de condus această maşină. Nu vrei să încerci? Sau poate fratele dumitale? Fata stătu la îndoială. Tânărul Bennett, însă, se grăbi să primească invitaţia. — Mi-ar plăcea să încerc, răspunse el, repede. N-am condus niciodată o maşină mare. Şi îndată ce se ivi prilejul, dovedi că ştia să conducă. Rămaseră privind, cum luneca maşina; fata uşor încrun­tată. Iar Dick Gordon, încântat că mai smulsese câteva clipe, ce avea să le petreacă în apropierea fetei. „Mă simt cam neghiob, îşi zise el în gând. Eu, persoană oficială; avocat cu reputaţie, mă port ca un tânăr de nouăsprezece ani, îndrăgostit.” Vorbele fetei îi sporeau şi mai mult emoţia. — Îmi pare rău c-ai lăsat pe Ray să conducă, zise ea. Nu e bine ca unui băiat, care mereu doreşte ceva mai bun, să i se dea pe mână o maşină atât de frumoasă… Poate că nu mă înţelegi, Ray, e foarte ambiţios şi visează milioane. O întâmplare ca aceasta îl poate tulbura şi mai mult. În clipa aceea bătrânul, care ieşi din casă cu o pipă neagră între dinţi, şi cu un nor de fum în jurul frunţii, dădu cu ochii de cei doi la poartă. — L-ai lăsat să-ti conducă maşina? întrebă el, aspru. Rău ai făcut, a fost o bunătate prea mare din partea dumitale, Mr. Gordon, iar în cazul lui Ray, o bunătate care dă greş. — Îmi pare foarte rău, răspunse Dick, simţindu-se vinovat. Iată-l!

CAPITOLUL I Harry „Cavaleristu” intră în Poliția din Burton Street ca să-și prezinte biletul de eliberare din închisoare. Tocmai în dimineața acelei zile părăsise închisoarea din Dartmoor, după ce ispășise o condamnare de 7 ani. Harry, un om cu fața galbenă și cicatrice pe obraz, intră în localul poliției încruntat și prezentă comisarului de serviciu certificatul său. — Domnule comisar, sunt Henry Beneford, eliberat din închisoare. Trebuie să mă prezint aci… În acest moment observă pe inspectorul Long (denumit Rămășag) și ochii îi scânteiară. Era o coincidență, chiar o coincidență extrem de nefericită pentru Harry „Cavaleristu” să întâlnească pe Rămășag. Acesta tocmai venise înăuntru ca să stabilească identitatea unui hoț de prăvălii, căutat de multă vreme. — Bună dimineața domnule inspector. Mai ești încă pe lumea asta? — Și încă cum, răspunse vesel inspectorul Arnold Long. Buza urâtă a lui Harry „Cavaleristu” tremură: — Mă miră că conștiința d-tale neagră te lasă să mai dormi. Mi-ai obținut șapte ani prin viclenie și șiretenie. — Și sper să-ți mai obțin încă șapte, răspunse vesel Rămășag. Dacă ar fi după mine, te-aș duce la spânzurătoare. Pământul ar deveni astfel un loc mai plăcut de locuit. Buza lungă de sus a pușcăriașului tremură nervos. Oamenii care îl cunoșteau bine, se fereau de el în momentele când Harry era atât de surescitat. Însă Arnold Long, deși îl cunoștea destul de bine, nu se neliniști de loc. Harry Cavaleristu, ce e drept, făcuse un an și jumătate serviciu militar la cavalerie și căpătase trei ani închisoare, pentru că stâlcise în bătaie un subofițer până l-a lăsat în nesimțire. Era o brută, un hoț, unul dintre cei mai periculoși oameni. Dar și Rămășag era foarte temut. — Ascultă-mă! Nu vreau să ameninț. Dar nu o să mai ai ocazie să mă trimeți încă odată la închisoare. Atâta vreau să-ți mai spun: Bagă de seamă? Rămășag surâse. — Vorbești mult Cavaleristule, zise el prietenos. Într-o bună zi o să vrei să mai intri și în parlament. Pușcăriașul tremură de furie și iarăși vibră buza lui superioară. Încercă să vorbească, însă nu putu. Se îndreptă apoi spre comisar și-i prezintă documentele cu mâna tremurândă. — Oh, ești șiret, sunteți cu toții șireți. Oameni ca mine se prind ușor, dar de ce nu l-ați prins încă pe Shelton, hei? Toți copoii din Anglia nu au putut să pună mâna pe el. Nici măcar vreun detectiv amator. Rămășag nu răspunse nimic, căci Shelton îl interesa atunci prea puțin. Simțea că prin amator, Harry făcea aluzie la el, dar acest reproș nu-l atinse niciodată, căci era un funcționar capabil și Harry Cavaleristu știa asta prea bine. Când Long se întoarse la Scotland Yard află că Shelton avea să aibă o mare influență asupra vieții lui. Într-adevăr nu se găsea în toată lumea nimeni, care să fie de talia lui Clay Shelton. De cincisprezece ani se ocupa să falsifice și să pună în circulație scrisori de credit, polițe și alte efecte comerciale. Cincisprezece ani - e timp lung. „Clay Shelton” era eticheta, sub care se înregistra toată activitatea acelui om uscățiv, miop care la 3 septembrie 1899 își însemnă astfel numele în registrul hotelului White-Hart din Dorking și care printre manoperă simplă și un fals ordinar putuse ridica de la Sussex Bank 7.200 lire sterline. Era primul nume, prin care se făcu cunoscut și acest nume fu menținut pe toate fișele prefecturii de poliție. Lt.-colonelul Hillerby de la Serviciul de aprovizionare, care ridică de la Banca Africană 25.000 lire sterline, în baza unei procuri false, era desigur același, însă purta mustăți și monoclu. Detectivul Băncii cunoștea foarte bine cercurile militare, de aceea i se părea suspect acest nou colonel și-l urmări până la Wynberg. A doua zi dimineața, detectivul fu găsit înjunghiat în păduricea de lângă Kenilworth. „Clay” era un om inteligent, dur și foarte brutal. Corban Smith, casier la o divizie marină, care căpătase de asemenea cam aceiași sumă de la Portsmouth & Southern Bank, nu avea mustață, dar purta uniformă de ofițer de marină, având pe pieptul stâng diverse insigne de decorații. Mesagerul care încasase de la Banca Angliei 65.000 lire sterline pentru Midland Western Bank avea o mustață căruntă și vorbea cu accent scoțian. Frederik C. Tennycold din Chicago, care încasă 6.000 lire la o sucursală a aceleași bănci, purta ochelari și la butonieră insignele ordinului Cavalerilor lui Columb. Și multe alte nume au fost trecute de poliție în dosarele acestui om, însă oficial era cunoscut numai sub numele Clay Shelton. Inspectorul Vansitter, abătut și cu fața foarte îngrijorată, era într-o conferință, la superiorul sau. — Îmi pare extraordinar de rău, zise șeful său, clătinându-și capul cărunt. Ai făcut doar aceeași experiență neplăcută pe care au făcut-o și colegii d-tale. Cel mai bun lucru ce aș putea să fac pentru d-ta, este să te dispensez de însărcinarea ce ți-am dat și s-o încredințez altuia. E un noroc pentru d-ta că niciunul din cei ce s-au ocupat de falsurile lui Shelton, n-au putut să facă nimic.

CAPITOLUL I                    SOOPER Într-o strălucitoare dimineață de primăvară, Sooper, printr-o simplă coincidență, opri în fața vilei Barley Stack, proprietatea lui Cardew. Adevărul adevărat este că, în acest moment, habar n-avea de tentativa de jefuire încercată asupra casei lui Stephen Elson, tot așa cum nu bănuia nici de existența vagabondului Sullivan și a complicelui acestuia care, leneș și nepăsător, rătăcea prin câmpia împrejmuitoare, fredonând într-o limbă curioasă și de neînțeles niște cântece de dragoste. Barley Stack îl atrăgea însă pe Sooper tot așa precum lumina atrage pe fluturi sau, mai bine zis, precum mirosul câmpului de bătaie cheamă calul îmbătrânit în lupte. Și cu toate acestea era exclus să nu știe că, la o asemenea oră, Cardew era de mult plecat la oraș. Deși complect retras din afaceri, acesta păstrase totuși obiceiul să plece zilnic și exact la orele nouă dimineața spre Londra. Și cu toate acestea, Sooper opri la Barley Stack. Neputând avea cu Cardew una din acele convorbiri în care cei doi bărbați se tachinau reciproc, se mulțumea cu gândul că-i rămânea posibilitatea unei anumite satisfacții, - cu totul de alt ordin, - dintr-o întâlnire cu Hannah Shaw. Această ființă, caracterizată printr-o complectă lipsă de subtilitate, nu putea de loc suferi pe bătrânul superintendent[1], și mergea atât de departe cu aversiunea ce simțea atât pentru persoană cât și pentru funcțiunea lui, încât nici prin gând nu i-ar fi trecut să-și ascundă disprețul. Hannah îți vedea de treabă în tindă. Era o femeie de talie mijlocie și destul de corpolentă. Rochia de alpaga, cu care era îmbrăcată, nu-i avantaja de loc frumusețea: și era totuși atrăgătoare, ba chiar plăcută la vedere. Fața-i, deși nu prea încântătoare, avea trăsături regulate și era cu totul lipsită ele zbârcituri; iar părul îi rămăsese negru, deși trecuse de patruzeci de ani. — E frumos afară, spuse într-o doară Sooper, sprijinindu-se în motocicletă. Și ce frumoasă-i grădina! N-am văzut încă niciodată atâtea garoafe și narcise la un loc! Aș paria că aveți un grădinar grozav de dibaci. E acasă dl. Cardew? — Nu. — Pariez că o fi pe urmele vreunui criminal fioros! zise Sooper ridicând capul cu un aer de respectuoasă admirație, ceea ce nu-l împiedică să surâdă ironic. E ocupat, probabil, cu furtul de la Boscombe Bank? Cum am văzut daravera asta în gazete, spusesem unui prieten: „Numai un tip cum e Cardew ar putea face lumină într-o chestiune atât de încurcată. Poliția n-o să facă nici o scofală; n-o să poată găsi nici un indiciu”. — Cum prea bine știi, Minter (Sooper era doar porecla superintendentului), dl. Cardew a plecat la birou, răspunse scurt Hannah. Are el altceva mai bun de făcut decât să se ocupe de afacerile poliției. Noi ăștia, contribuabilii, plătim pentru ca poliția să-și facă singură datoria, nu? Și, de fapt, la ce ne servește banda asta de oameni prost crescuți și scurți la minte?! — Nu poate fiecare să fie chiar perfect de tot, răspunse melancolic Sooper. Fii mai rezonabilă, d-nă Shaw... — Domnișoară Shaw! îl îndreptă Hannah, furioasă. — Iartă-mă! Când mă gândesc la d-ta, mă gândesc totdeauna ca la o domnișoară... Spuneam tocmai, dăună-zi, sergentului meu: „Cum se face că femeia asta nu este încă măritată? Zău că nu înțeleg; e tânără, e...” — N-am timp de pierdut, Minter... — Domnule Minter, rectifică Sooper foarte gentil. — Dacă ai vreun comision pentru dl. Cardew, să-l fac… dacă nu... am mult de lucru. — Altfel... nimic nou? Nici un furt! întrebă Sooper în timp ce ea se depărta. — Nu, răspunse scurt Hannah. Și chiar dacă ar fi, n-am trimite la voi să vă caute. — Asta nu mai e nevoie să mi-o spui, declară convins Sooper. Și pariez că dl. Cardew nu ar avea decât să ia urma hoțului, să arunce o singură privire în cartea-i de... de antro... În sfârșit, puțin importă cum îi zice cărții; și, până seara, mai mult ca sigur că nenorocitul de hoț e băgat la gherlă... D-ra Hannah Shaw îl străfulgeră cu privirea. — Dacă ți se pare, Minier, că ești inteligent, dă-mi voie să-ți spun că există persoane la Londra pe lângă care nu ești decât un fleac. Dacă dl. Cardew i-ar face numai o singură vizită Șefului Siguranței și dacă i-ar povesti numai un sfert din ceea ce spui și faci, apoi nu ți-ai mai păstra mult timp uniforma! Sooper privi foarte mirat manșetele uniformei. — Dar ce vezi atât de curios la uniforma mea!? se miră el în timp ce Hannah îi închidea furioasă ușa în nas. Sooper nu surâse, dar nu părea nici rău dispus. Încălecând pe motocicletă, o porni la drum. Mai târziu cu jumătate oră, spunea clipind din ochi tânărului ofițer de poliție care ședea pe un scaun în fața lui: — Când cineva a ajuns la înălțimile sociale la care mă vezi pe mine, apoi asta dovedește că acel cineva posedă un anumit… hm!... temperament. Ei bine, fiule astăzi mai mult ca oricând am temperament. În aer plutește un nu știu ce primăvăratec; și aș putea chiar să pariez că am auzit cucul cântând, dumineca trecută! Sau, atunci când cântă cucul și răsare și ciuboțica cucului, să știi că am temperament. De altfel, am avut chiar acum o convorbire cu frumoasa de la Barley Stack și mi-e capul plin de idei sentimentale... Ziceai că ar trebui să iau interogatoriu vagabondului acela. Ei bine, eu îți răspund că mai curând m-aș duce să culeg flori pe malul pârâului. Sooper era înalt de statură, foarte osos și prea puțin îngrijit de persoana lui. Uniforma care o avea pe el, data încă din-nainte de război; și de atunci a fost curățată de nenumărate ori, reparată și întoarsă când pe o parte când pe alta. Fața-i slabă și arsă de soare, sprâncenele cărunte și sălbatice, îi dădeau o oarecare distincție care atenua întru câtva halul îmbrăcămintei. De altfel, aluziile pe care Hannah Shaw le făcea cu privire la uniformă, îl amuzau. Existau mulți superintendenți de poliție; dar când se pronunța la Scotland Yard numele de Sooper, toată lumea știa că e vorba de superintendentul Patrick J. Minter. — Ia singur interogatoriul vagabondului, scumpule! Sooper ridică mâna cu un gest de mare senior și urmă: — Afacerile serioase privesc trecutul meu. Când mi-am dat seama că vine ramolismentul, am cerut să fiu detașat în acest colțișor de țară, unde-mi pot permite luxul să cresc iepuri și păsări, și să contemplu natura în toată splendoarea și măreția ei. Divizia „I” a poliției engleze cuprinde partea cea mare a împrejurimilor Londrei, mărginită de districtul Sussex. Este cunoscută ea o divizie cât se poate de liniștită, care nu cunoaște altfel de crime decât doar vagabondajul, vânatul de contrabandă și incendierile căpițelor de fân. Poliția acestei regiuni este numită de către inspectorii londonezi, în med ironic, „legiunea pierdută”. Sooper fusese transferat de către Scotland Yard în acest ținut liniștit nu în semn de blam - era doar principalul dintre „cei cinci faimoși” care arestaseră „banda rusă” din Whitechapel - dar (e preferabil să spunem purul adevăr) pentru că era prea greu mistuit de către șefii siguranței din Londra. Nu respecta pe nimeni, nu era politicos cu nimeni, și contrazicea pe fiecare. Se ciorovăia cu toții, argumenta și, la caz de nevoie, sfida. Pe deasupra, avea mai totdeauna dreptate, ceea ce bineînțeles că nu schimba cu nimic situația. Mai mult decât atâta când se recunoștea că nu el ci superiorii erau acei care se înșelaseră, apoi el o striga în gura mare cel puțin fie douăzeci-treizeci de ori într-o singură zi. — Ce-am să folosesc, adăugă el, dacă mă voi ocupa de vagabond? O simplă întrerupere plictisitoare în cursul studiilor mele. Pariez că n-ai auzit niciodată vorbindu-se de Lombrozo!! Ah! Atunci habar n-ai de ceea ce înseamnă creierul unui criminal. Creierele ordinare cântăresc... În sfârșit, am uitat greutatea lor; dar creierul unui criminal este cu mult mai ușor. Adu-mi dacă vrei creierul acestui om și-ți voi spune imediat dacă a avut sau nu intenția să pătrundă în Barley Stack... Apoi piciorul prehensibil!... Știai oare că cinci la sută dintre criminali au picioarele prehensibile. Și... poate că habar n-aveai că, printre criminali, sunt la modă capetele oxicefalice? Atunci s-o știi de la mine că ai pierdut mult. Du-te de examinează pe vagabond și nu uita să remarci asimetria figurii sale! E mai simplu decât jocul de-a baba oarba! Sergentul Lattimer era mult prea inteligent ca să-și întrerupă șeful. În cele din urmă, crezu că poate vorbi. — Șefule, nu este vorba de un furt obicinuit. După câte spune Sullivan - așa se numește vagabondul - complicele lui nu voia să-l lase să pătrundă în casa d-lui Elson ca să fure bani. Voia cu totul altceva... — Da, te pomenești că o fi vrut să cunoască „faptele de bravură ale strămoșilor familiei” întrerupse gânditor Sooper, sau poate să cerceteze extractul de naștere al moștenitorului! Doar dacă nu cumva Elson, de origină americană, n-a răpit rubinul sfânt care constituia ochiul drept al zeului Hokum și să fie astfel urmărit de niscai indieni siniștrii care să aștepte prima ocazie de a reintra în posesia bijuteriei! Asta zic și eu că este o afacere pentru Cardew. Poate vrei s-o descurci singur, sergent! În cazul ăsta, o să-ți ai mutra în gazete și vei lua de nevastă o jupâneasă despre care se va descoperi că este fiica unui duce, răpită de către țigani pe când era încă fetiță mică... Hai, cărel!   [1] șef al unei brigăzi de inspectori de poliție, N. T.

1 Pe frontonul de piatră al intrării sinistre erau scrise cuvintele PARCERE SUBIECTIS (ajutaţi-i pe cei închişi). Zi după zi, Johnny Gray şi Lal Morgon, înhămaţi, trăgeau căruciorul pe povârnişul denivelat, zi după zi priveau neatenţi cum gardianul cu barbă roşcată introducea cheia în broască şi deschidea uşa. Apoi, micul grup de deţinuţi, însoţit de un paznic înarmat, ieşea, iar uşa se închidea în urma lor. Spre ora patru după-amiaza se întorceau, şi acelaşi gardian descuia uşa şi-i lăsa să intre, cu cărucior cu tot. Toate clădirile închisorii le deveniseră groaznic de familiare: zidurile goale, date cu catran ca să reziste intemperiilor, clădirea birourilor, cu acoperiş turtit; cuptorul vechi; spălătoria uriaşă; curtea de trecere cu asfaltul crăpat; biserica, cu picturi de proastă calitate; băncile uzate, cu spătar înalt, destinate paznicilor; în sfârşit, micul cimitir, în care cei condamnaţi pe viaţă, acum liberi, se odihneau după truda grea a vieţii. Într-o primăvară, Johnny a ieşit pe poartă împreună cu un grup de deţinuţi, mergând la muncă. Trebuiau să construiască o baracă. Ei erau zidarii. Munca asta le convenea de minune, pentru că puteau să vorbească mai liber, iar Johnny voia să audă tot ce-i putea spune Lal Morgon despre „regele falsificatorilor”. — Să nu flecăriţi prea mult, le spuse paznicul care-i supraveghea, aşezându-se pe o grămadă de cărămizi acoperite cu un sac. — Nu, domnule, răspunse Lal. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab şi uscat. Avea o singură dorinţă: să trăiască suficient de mult pentru a fi condamnat din nou. — Să fiu condamnat, dar nu pentru spargere, Gray, explica el, aşezând cu grijă o cărămidă la locul ei. Nici pentru că am împuşcat pe cineva, ca bătrânul Legg. Şi nici pentru că am trucat un cal, cum ai făcut tu cu Spider King. — N-am fost condamnat pentru că l-am trucat pe Spider King, răspunse Johnny. N-am ştiut că fusese trucat când l-am înscris în cursă. L-au trucat ca să mă compromită. Dar nu mă plâng. — Ştiu, eşti nevinovat, răspunse Lal. Toţi sunt, doar eu sunt vinovat. Aşa spune şi directorul: „Morgon, îmi face plăcere că-i pe aici şi un vinovat, care nu-i o victimă a împrejurărilor, aşa cum sunt ceilalţi, din Dartmoor”. Johnny nu încercă să-l convingă. N-avea nici un rost. Vina sa părea indiscutabilă. Toţi ştiau ce înşelătorii se făceau la curse, iar el fusese amestecat în trucarea unui cal. Acceptase condamnarea la trei ani de muncă silnică fără să facă recurs, fără să se plângă. Nu pentru că ar fi fost vinovat. Pentru un alt motiv, mult mai important. — Dacă te-ai lăsat înşelat, înseamnă că eşti un fraier, spuse Lal. De aceea există fraieri, ca să fie înşelaţi. Ce-a zis Kane? — Nu l-am văzut pe domnul Kane, răspunse Johnny. — Şi el ţi-ar fi zis că eşti un fraier... Dă-mi o cărămidă. Băgăreţul ăla blestemat vine încoace. Fii atent. „Băgăreţul blestemat”, adică paznicul, nu era mai băgăreţ decât colegii săi. Venea încet, cu bastonul de cauciuc ieşindu-i din buzunar. Avea centura desfăcută. — Nu mai pălăvrăgiţi atât! spuse, trecând pe lângă cei doi deţinuţi. — Îi cerusem o cărămidă, explică Lal. Astea de aici nu sunt bune. — Mi-am dat seama, spuse paznicul, examinând cu ochi de cunoscător o jumătate de cărămidă, nemulţumit de calitatea materialului.

Capitolul I În faţa portalului impună­tor al palatului Cainbury stătea nehotărât un individ. În acea clădire îşi aveau sediul vreo treizeci de întreprinderi diferite după cum se putea vedea pe firmele de la uşă. Îmbrăcămintea uzată şi ghetele scâlciate ale omului do­vedeau cu prisosinţă sărăcia lui. Părea să fie străin. Faţa complet rasă, cu trăsături aspre, era cam negricioasă iar deasupra ochilor întunecaţi avea două sprâncene drepte şi foarte negre. După ce urcă cele câteva trepte ce duceau în holul clădirii, rămase gânditor, cercetând cu atenţie firmele. Dar iată că găsi ceea ce căuta. Sus de tot, pe lista loca­tarilor de la etajul al cincilea era trecută şi firma zia­rului Bârfa. Scoţând din buzunarul vestei un anunţ decupat dintr-un alt ziar îl confruntă cu firma, apoi intră satisfăcut în clădire, aşteptând liftul. Îşi încheiase paltonul până la ultimul nasture de sus căci gulerul îi era cam ros, cămaşa de pe el era neschim­bată de aproape o săptămână, pălăria îi era veche iar dacă cineva s-ar fi hotărât să-l privească mai cu atenţie ar fi văzut că ambele mănuşi erau pentru mâna stângă. Când ajunse la etajul cinci, liftierul îi arătă cu o mu­tră acră sediul ziarului pe care-l căuta. Omul rămase pe loc uitându-se o vreme la uşa cu pricina. Pe partea de sus, din sticlă mată, era scris simplu: „Redacţia ziarului BÂRFA. Bateţi în uşă!” Bătu la uşa care se deschise ca şi cum ar fi fost ma­nevrată de o mână nevăzută. Se miră deşi în fond nu era nimic extraordinar în faptul că o uşă se deschisese în mod automat. Intrând, se trezi într-o încăpere mobilată destul de sumar: o masă pe care se aflau câteva ziare şi alături de masă, un scaun; pe perete atârnau o hartă a Angliei şi un desen de Landseer. Se îndreptă spre uşa din partea cealaltă a camerei şi după o nouă şovăire, ciocăni cu discreţie. — Intră! strigă o voce. Străinul deschise uşa şi intră. Încăperea, mult mai spaţioasă decât prima, era mobilată foarte luxos: lămpi electrice cu abajururi frumoase aşezate de o parte şi de alta a biroului masiv de stejar sculptat cu multă artă iar pe unul din pereţi o bibliotecă plină cu cărţi. Cum pe birou era dezordine străinul presupuse că se afla în în­căperea principală a redacţiei. Însă ceea ce atrăgea cel mai mult atenţia era individul ce stătea la birou. Era un bărbat voinic şi judecând după voce, părea a fi de vârstă mijlocie. Obrazul nu i se vedea fiindcă şi-l ascun­sese după un văl de dantelă fină de mătase, tras ca o pungă peste cap şi legat cu un şiret pe sub bărbie. Văzând mirarea celuilalt, individul râse pe înfundate. — Ia loc, zise el şi nu te speria! — Vă asigur domnule că nu sunt câtuşi de puţin spe­riat. Nimic pe lume nu m-a scos până acum din sărite decât propria-mi sărăcie şi gândul că va trebui să mor sărac. Voalatul tăcu o vreme. — Ai venit în urma anunţului meu? întrebă el. Străinul dădu uşor din cap. — Am înţeles că aveţi nevoie de un om care să ştie să tacă, să cunoască două-trei limbi străine şi să fie sărac. Ei bine, domnule, eu cred că îndeplinesc aceste condiţii. Iar dacă aţi mai fi adăugat că respectivul tre­buie să fi avut o viaţă aventuroasă şi să fie lipsit de scrupule, aş fi îndeplinit cu vârf şi îndesat toate aceste condiţii. Deşi nu-i putea vedea ochii, străinul îşi dădu seama că cel care stătea la birou îl observa cu multă atenţie. — Cred că vei corespunde cerinţelor mele. — Mai mult ca sigur, răspunse cu răceală şi nepă­sare vizitatorul. Acum aş dori să-mi spuneţi ce-mi puteţi oferi ca să văd dacă-mi convine slujba. Ca om de afaceri ştiţi că pentru încheierea unei tranzacţii e nevoie de consimţământul ambelor părţi. Dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi care vor fi obligaţiile mele… Mascatul se rezemă de speteaza scaunului şi-şi vârî mâinile în buzunare. — Sunt editorul unui ziar modest, spuse el, citit mai ales de servitorii oamenilor bogaţi. Din când în când pri­mesc informaţii interesante despre aristocraţie şi despre nobilimea de la ţară, informaţii trimise de cameristele franceze cam isterice şi exaltate sau de valeţii italieni, dornici de răzbunare. Din păcate eu nu cunosc limbi străine; am însă ferma convingere că scrisorile acestea conţin multe lucruri interesante pe care aş dori să le cunosc. Iată de ce am nevoie de o persoană discretă care să-mi selecteze corespondenţa şi să-mi traducă în engleză tot ceea ce i se pare interesant şi în acelaşi timp să-mi facă şi câte un rezumat al scrisorilor venite de la acei oameni binevoitori. Ştii foarte bine că bărbaţii nu prea sunt virtuoşi, femeile şi mai puţin iar cei care angajează astfel de oameni sunt complet certaţi cu morala. De obicei servitorii au întotdeauna de povestit lucruri care nu fac cinste stăpânilor lor, istorii urâte, dragul meu. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă… — Poltavo, răspunse străinul după o scurtă ezitare. — Italian sau polonez? — Polonez. — Ei bine, ţi-am spus că redacţia ziarului se căzneşte să adune cât mai multe ştiri despre tot ce se întâmplă în societatea înaltă; ne interesează mai ales ceea ce se pe­trece în culise. Dacă putem tipări ceea ce aflăm, nu ne dăm în lături şi tipărim. Dacă — şi ajungând aici ridică prevenitor degetul — intrăm în posesia unor amănunte deocheate, nu le aruncăm ci le păstrăm la arhivă pentru plăcerea noastră. Spuse toate aceste lucruri, indiferent, nepăsător dar Poltavo nu se lăsă înşelat. Din nou se făcu linişte; voa­latul păru că se gândeşte la ceva. — Unde locuieşti? întrebă el. — Într-o căsuţă din Bloomsbury, la etajul patru. — Când ai venit în Anglia? întrebă mascatul. — Acum şase luni. — De ce ai venit? Poltavo ridică din umeri. — De ce ai venit? insistă editorul. — Pentru că am avut o divergenţă cu stimatul şef al poliţiei din San-Sebastian, răspunse el la fel de indi­ferent ca şi celălalt. — Dacă mi-ai fi spus altceva nu te-aş fi angajat. — De ce? întrebă mirat Poltavo. — Pentru că n-ai fi spus adevărul. Divergenţa dumitale de păreri cu poliţia din San-Sebastian era legată de o sumă de bani care se volatilizase. Încăperea din care au dispărut banii se afla alături de camera dumitale despăr­ţită doar printr-o uşă. Deci dacă cineva ar fi fost atât de isteţ să descuie cu o cheie potrivită acea uşă, afacerea era rezolvată. Plecarea dumitale a fost dealtminteri determi­nată şi de faptul că n-ai fost în stare să-ţi achiţi nota la hotel.

Capitolul 1           În faţa măreţului palat Cainbury stătea nehotărât un individ. În acea clădire îşi aveau sediul vreo treizeci de companii, după cum se putea observa pe firmele de la intrare. Hainele ponosite şi ghetele scâlciate ale bărbatului stăteau drept mărturie pentru condiţia sa precară.           Era evident un străin.           Faţa complet rasă, cu trăsături aspre, era smeadă, iar deasupra ochilor întunecaţi, două sprâncene cât se poate de negre.           După ce urcă cele câteva trepte care duceau în holul clădirii, căzu pe gânduri, privind cu atenţie firmele. Dar iată că găsi ceea ce căuta. Sus de tot, pe lista chiriaşilor de la etajul cinci, era trecută şi firma ziarului Colţul bârfelor.           Scoţând din buzunarul vestei un anunţ decupat dintr-un alt ziar, îl confruntă cu firma, apoi intră mulţumit în clădire, aşteptând liftul.           Îşi încheiase paltonul până la ultimul nasture deoarece gulerul îi era cam ros, cămaşa de pe el era neschimbată de aproape o săptămână, pălăria îi era veche, iar dacă cineva s-ar fi hotărât să-l privească mai cu atenţie ar fi observat că ambele mănuşi erau pentru mâna stângă.           Când ajunse la etajul cinci, liftierul îi arătă, cu o mutră urâcioasă, sediul ziarului pe care-l căuta. Omul rămase pe loc, privind o vreme la uşa cu pricina. Pe partea de sus, din sticlă mată, era scris simplu: „Redacţia ziarului COLŢUL BÂRFELOR. Bateţi!”           Bătu la uşa care se deschise ca şi cum ar fi fost manevrată de o mână nevăzută. Asta îl miră, deşi până la urmă nu era nimic ieşit din comun în faptul că o uşă se deschisese în mod automat. Intrând, se trezi într-o încăpere mobilată destul de sumar; pe perete atârnau o hartă a Angliei şi un desen de Landseer. Se îndreptă către uşa din partea opusă a camerei şi, după o nouă ezitare, bătu cu discreţie.           — Intră! Strigă o voce.           Străinul deschise uşa şi intră. Încăperea, mult mai spaţioasă decât prima, era mobilată foarte elegant: lămpi electrice cu abajururi frumoase, aşezate de o parte şi de alta a biroului masiv de stejar sculptat cu migală, iar pe unul dintre pereţi o bibliotecă plină de cărţi.           Cum pe birou era dezordine, străinul presupuse că se afla în încăperea principală a redacţiei. Însă, ceea ce atrăgea cel mai mult atenţia, era individul care stătea la birou. Era un bărbat masiv şi, judecând după voce, părea a fi de vârstă mijlocie. Obrazul nu i se vedea fiindcă şi-l ascunsese după un văl de dantelă fină de mătase, tras ca o pungă peste cap şi legat cu un şiret pe sub bărbie. Văzând uimirea celuilalt, omul râse pe înfundate.           — Ia loc, zise el, şi nu te speria!           — Vă asigur, domnule, că nu sunt câtuşi de puţin speriat. Nimic pe lume nu m-a înspăimântat până acum decât propria-mi sărăcie şi gândul că va trebui să mor sărac.           Bărbatul acoperit cu voal nu spuse nimic pentru o vreme.           — Ai venit în urma anunţului meu? Străinul dădu uşor din cap.           — Am înţeles că aveţi nevoie de un om care să ştie să tacă, să cunoască două-trei limbi străine şi să fie sărac. Ei bine, domnule, eu cred că îndeplinesc aceste condiţii. Iar dacă aţi mai fi adăugat că respectivul trebuia să fi avut o viaţă aventuroasă şi să fie lipsit de scrupule, aş fi îndeplinit cu vârf şi îndesat toate aceste condiţii.           Deşi nu-i putea vedea ochii, străinul realiză că bărbatul care stătea la birou îl măsura din cap până-n picioare.           — Cred că vei corespunde cerinţelor mele.           — Mai mult ca sigur, răspunse cu răceală vizitatorul. Acum v-aş ruga să-mi spuneţi ce-mi puteţi oferi, ca să văd dacă-mi convine slujba. Ca om de afaceri trebuie să ştiţi că pentru încheierea unei tranzacţii e nevoie de acordul ambelor părţi. Dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi care vor fi obligaţiile mele…           Mascatul se rezemă de spătarul scaunului şi-şi băgă mâinile în buzunare.           — Sunt editorul unui ziar modest, zise el, citit mai ales de servitorii oamenilor bogaţi. Din când în când primesc informaţii interesante despre aristocraţie şi despre nobilimea de la ţară, informaţii trimise de cameristele franceze mai isterice sau de valeţii italieni. Din păcate, eu nu cunosc limbi străine; am însă ferma convingere că scrisorile acestea conţin multe lucruri interesante şi aş vrea să le cunosc, lată de ce am nevoie de o persoană discretă care să-mi selecteze corespondenţa şi să-mi traducă în engleză tot ceea ce i se pare interesant; în acelaşi timp, am nevoie să-mi facă şi câte un rezumat al scrisorilor venite de la acei oameni binevoitori, ştii foarte bine că bărbaţii nu sunt prea virtuoşi, femeile şi mai puţin, iar cei care angajează astfel de oameni sunt complet certaţi cu morala. De obicei servitorii au întotdeauna de povestit lucruri care nu fac cinste stăpânilor lor. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă…           — Poltavo, răspunse străinul după o scurtă ezitare.           — Italian sau polonez?           — Polonez.           — Ei bine, ţi-am spus că redacţia ziarului se chinuie să aducă ştiri cât mai multe despre tot ce se petrece în cercurile înalte; ne interesează mai ales ceea ce se petrece în culise. Dacă putem tipări ceea ce aflăm, nu ne dăm în lături să o facem. Dacă – şi ajungând aici ridică prevenitor degetul – intrăm în posesia unor amănunte deocheate, nu ne descotorosim de ele, ci le păstrăm la arhivă pentru plăcerea noastră.           Din nou se făcu linişte; voalatul păru că se gândeşte la ceva.

Capitolul I Curiozitatea fiind unul din păcatele cele mai mărunte ale lui John Morlay, nu se putu împiedica, în dimineaţa aceea, să se oprească în faţa proprietăţii Little Lodge, spre a fi martorul febrilelor lucrări ce se desfăşurau acolo. Aruncă o privire interesată prin poarta destul de larg deschisă ca să-i îngăduie să vadă în toată voia grădina şi casa, însă mult prea strâmtă pentru hamalii care, scoţând înjurături sonore, încercau să introducă prin ea un vast dulap rustic. Spectacolul care se oferea privirilor curiosului observator nu era, totuşi, deloc senzaţional. În spatele grilajului se întindea o peluză tunsă, la dreapta ceva ce aducea a bazin cu nuferi şi, în fund, un pavilion cu dimensiuni mai mult decât reduse. Era o vilă în stil pseudo-Queen-Ann, însă aşa de mică încât părea construită de vreun magnat al finanţelor pentru o fetiţă răzgâiată care şi-ar fi pus în gând să aibă o casă de păpuşi adevărată. Zidurile erau zugrăvite în roşu, deasupra uşilor erau felinare de tuci, iar la ferestrele strâmte atârnau perdele înflorate. Situată departe de lume, Little Lodge nu risca să fie descoperită decât de exploratori care, precum John Morlay, preferau potecile de scurtătură pline de mister, marilor şosele zgomotoase, mirosind a gudron. La drept vorbind, drumul care ducea la Little Lodge de-abia dacă merita acest nume, deoarece era o cărare de fundătură, ramificaţie modestă a unui drum puţin frecventat, alee melancolică ce nu ducea nicăieri, cum se mai găsesc şi altele în împrejurimile Ascot-ului. Era cât se poate de evident că un nou proprietar îşi transporta penaţii[1] la Little Lodge. John Morlay se luă după hamalii care, încărcaţi cu povara lor, înaintau cu poticneli pe aleea acoperită recent cu pietriş. Bazinul cu nuferi era plin cu o apă ridicol de limpede şi de transparentă. Un grădinar, ocupat cu manevrarea unei maşini de tuns iarba, se opri la vederea vizitatorului, îşi trecu mâna pe frunte şi îl salută pe John Morlay cu acel amestec de respect şi nepăsare pe care-l adoptă servitorii ce nu-şi cunosc încă stăpânii, faţă de orice străin susceptibil de a fi unul dintre aceştia dar cărora, mai pe urmă, li se poate tot atât de bine întâmpla să nu mai fie numiţi nici măcar „domnule”. — Erau şapte milioane de mormoloci în bazinul ăsta, zise el într-o doară. Această declaraţie extravagantă nu păru să-l stingherească deloc pe John Morlay. — Eu n-am numărat decât şase milioane, răspunse el, la ţanc. Dar, dacă vrei, o facem pe jumătate. Să zicem că erau şase milioane şi jumătate şi s-o lăsăm baltă. — Când am venit aici, iarba era atât de înaltă, reluă grădinarul, în timp ce mâna lui schiţă o vagă mişcare între genunchi şi talie. — Doar atât? se minună John Morlay. Când mă plimb prin grădina mea, iarba mă gâdilă la gât. Dar, ia spune, cine-s oamenii ăştia? Chiriaşi noi? — Nu, zise grădinarul, întorcând capul către casă. Nu sunt chiriaşi, ci noii proprietari. Au cumpărat casa de la bătrâna Lady Culson, ştiţi, aceea care purta totdeauna pălării verzi pentru cursele de la Ascot… — Nu ştiu, răspunse, fără să se ruşineze, John Morlay. Trebuie că avea o colecţie faimoasă de pălării din acelea verzi… — Acuma e a unei contese… — Cine? Colecţia de pălării verzi? Ah! iartă-mă, vrei, desigur, să spui de casă. — E tinerică de tot, contesa, reluă grădinarul. Încă n-am văzut-o dar se pare că soseşte de la pension. Îi vine aici o cameristă, o bucătăreasă şi o femeie cu ziua. Cât despre mine, eu sunt extranumerar… — Ah! făcu John. — Am fost angajat pentru două zile pe săptămână. Ca şi cum ai putea să dai de capăt la toată treaba asta, venind două zile pe săptămână, zise el cu un aer dezolat. Ca să faci niţică ordine în harababura asta, ai avea de lucru de dimineaţă până seara, în toate zilele săptămânii. N-am nici măcar seră… Aşa că la iarnă vor trebui dezgrădinate toate… — Toate, ce? — Florile, ce naiba! John Morlay aruncă o privire în jur: — Care flori? Grădinarul trase cu putere aer în piept, apoi recită o litanie de nume de soiul celor ce se găsesc în dicţionarele de specialitate sau în cataloagele negustorilor de seminţe. Când termină, îşi pierduse răsuflarea. John Morlay emise atunci modesta pretenţie de a completa această listă cu mixandre. Grădinarul îi aruncă o privire dispreţuitoare şi se întoarse în tăcere la maşina de tuns iarbă, cu aerul cuiva ce nu-şi întrerupsese treaba decât ca să-şi sufle nasul. Vizitatorul se îndreptă spre casă şi aruncă o privire prin uşa deschisă. Din vestibul se răspândea un miros de zugrăveală proaspătă, amănunt ce justifica pe deplin prezenţa, înăuntru, a unui lucrător în salopetă albă şi înarmat cu o pensulă. John Morlay începu să dea ocol casei, cu mersul lui de plimbăreţ înveterat. Hotărât lucru, acest castel liliputan îl fermeca. Prin urmare, între zidurile lui tocmai se instala o contesă. O contesă… John Morlay trecu mental în revistă toate nobilele doamne deţinătoare ale acestui titlu pe care le cunoştea personal sau din auzite. Dintr-o dată îşi dădu seama că nu era singurul vizitator în acea grădină. Celălalt intrus era un bărbat înalt, robust, hirsut, îmbrăcat sărăcăcios şi cu un aspect mai degrabă respingător. Se oprise la câţiva paşi de poartă, ca unul care se aştepta să fie poftit afară dintr-o clipă în alta, şi contempla casa. Şi el îl văzuse pe John şi se îndreptă către acesta cu un mers nesigur. — Se poate găsi de lucru pe aici, patroane? întrebă el. Vocea era răguşită, cu intonaţii grosolane. John Morlay îl examină cu curiozitate. Purta, de-a curmezişul pieptului, peste vesta jerpelită, o desagă soldăţească; pantofii, aparent prea mari, erau găuriţi, iar pantalonul subţiat cu totul la genunchi. Prin cămaşa desfăcută se întrevedea un piept bronzat. Dintr-o ochire, John Morlay constată că acel costum nu fusese, cu siguranţă, uzat de purtătorul lui actual. — Regret, zise el fără să clipească. N-am de lucru pentru dumneata, prietene. De câtă vreme ai ieşit?… Omul ridică spre interlocutorul său o privire năucă. — Hai? — Te întreb de cât timp eşti în libertate? Omul întoarse capul şi-şi plimbă privirile pe casă, peste grădină, în văzduh chiar, însă evitând cu grijă să le întâlnească pe ale lui John Morlay.   [1] Zeii ocrotitori ai casei la etrusci şi la romani; la figurat cămin, casă

CAPITOLUL I TREI BARBAŢI ÎN CORDOVA În cafeneaua la „Gran Capitan” în Cordova, şe­dea, la o masă de marmură, un bărbat, care părea că dispune de mult timp liber. Domnul acela era de statură înaltă şi purta o barbă îngrijită. Cu ochii săi cenuşii şi serioşi cerceta toată strada în mod distrat, fără să arate un interes special. Din când în când sorbea din cafeaua ce avea pe masă. Era îmbrăcat în haine negre conform uzului în Spania. Cravata, neagră şi ea, era confecţionată din mătase fină. Pantalonii, impecabil croiţi, erau ţi­nuţi întinşi cu cordoane de piele, care treceau sub ghetele ascuţite la vârf. Felul acesta de a purta pan­talonii, se obişnuia de către unii cavaleri. Îmbrăcămintea aceasta, cam stranie pentru noi, era portul obişnuit în Cordova. Domnul acela putea foarte bine să fie spaniol, căci în sudul Spaniei se găsesc destui oameni cu ochi cenuşii, proveniţi din căsătoria irlandezilor veseli, care veniseră pe tim­puri cu trupele de ocupaţie ale lui Wellington, cu fetele arzătoare din Estremadura. Bărbatul acela singuratic vorbea o spaniolă impecabilă, şi anume dialectul andaluz. Chiar şi mo­dul cum trata pe cerşetorul care, apropiindu-se de el pentru a-i cere de pomană, milogindu-se plângător şi întinzând o mână schilodită, arăta că se trage din sudul ţării. — În numele Fecioarei, a Sfinţilor şi Atot-Puternicului Dumnezeu, vă implor, senor, daţi-mi zece centime. Domnul de la masă îşi îndreptă privirea spre mâna schiloadă. — Dumnezeu îţi va ajuta! — îi zise el în limba arabă, aşa cum ea se vorbeşte în Maroc. — Dacă Cerul îmi va dărui o sută de ani de viaţă, nu voi înceta să mă rog pentru binele dv. Domnul îşi îndreptă acum privirea spre figura cerşetorului. Acesta era de statură mijlocie. Faţa sa avea trăsături bine definite. Avea capul înfăşurat într-un pansament mare, care-i acoperea şi un ochi. Pe lângă aparenţa asta dezgustătoare, mai era şi para­lizat la picioare. În mâinile-i murdare ţinea un baston. — Senor şi Excelenţă, zece centime mă pot scăpa de chinurile îngrozitoare ale foamei, care mă mis­tuie. N-o să puteţi dormi la noapte, gândindu-vă la nenorocitul de cerşetor, care se zvârcoleşte de foame în culcuşul său! — Du-te cu Dumnezeu! — Oh, Înălţime, pe Copilaşul sfânt, care se odihneşte în poalele mamei sale, pe toţi sfinţii (îşi făcu cruce) şi pe sângele făcător de minuni al martirilor, vă implor, nu mă lăsaţi să mor de foame pe drum, când ştiţi că zece centime, care nu înseamnă nimic pentru dv., îmi pot umple stomacul cu mâncare. Domnul de la masă nu se lăsă înduplecat, ci îşi bău liniştit mai departe cafeaua. — Du-te cu Dumnezeu! Bătrânul mai ezită încă. Se uită mai întâi în susul şi în josul străzii însorite, apoi îşi aruncă o privire în local. în capătul celălalt al cafenelei, şedea la o masă un chelner, răsfoind un ziar. — Îl cunoşti pe Dr. Essley? Întrebarea fusese pusă într-o englezească curată. Celălalt ridică capul. — Nu. De ce? — răspunsul fu dat tot în limba engleză. — Caută de-i fă cunoştinţa. E un om foarte in­teresant. Cerşetorul nu mai spuse nimic, ci se târî mai de parte. Cavalerul de la masă se uită plin de curiozitate, cum cerşetorul se îndrepta spre cafeneaua vecină. Bătu apoi din palme. Chelnerul, care adormise între timp, se trezi din somn şi se apropie leneş de masă. Primi plata şi bacşişul obişnuit, şi aştepta plecarea vizitatorului. Deşi cerul era fără urmă de nori şi soarele strălucea, era totuşi încă răcoare, în zilele acelea ante- mergătoare primăverii. Domnul se sculă de pe scaun şi se arăta acum în toată splendoarea sa — măsura peste şase picioare. Apucă un vârf al mantilei, îl aruncă uşor peste umăr şi o porni agale după cerşetor. Drumul îl ducea prin străzi înguste. Casele erau atât de aproape una de alta, că pe ambele părţi ve­deai adâncituri în ziduri, făcute de roţile căruţelor. Pe cerşetor îl ajunse în Calle Paraiso. Trecu pe lângă el şi o luă pe una din străzile care duceau la biserica San Fernando; merse încet mai departe şi se îndreptă apoi spre Carrera de Puente. Ajunse curând în umbra catedralei, care fusese pe vremuri o moschee şi servea acum atât cultului lui Isus, ca şi al lui Alah. Aici stătu o clipă la îndoială. Nu ştia încotro să o ia. Se îndreptă apoi spre podul „Calahora”, care exista încă de pe timpul Maurilor. Ajungând la mijlocul podului, se opri şi se rezemă de balustradă, uitându-se la jocul apelor tulburi şi umflate ale Guadalquivirului. Pe ascuns însă, observa cum cerşetorul venea spre el. Apropierea dură cam mult timp, deoarece cerşetorul şchiopăta. Îl ajunse în fine şi-i întinse pălăria. Atitudinea cerşetorului era aceea a unui adevărat cerşetor. Vocea însă era a unui englez din pătura cultă. — Manfred — spuse el cu un ton serios, — trebuie să faci cunoştinţa acestui dr. Essley. Te rog dintr-un anumit motiv. — Ce e el? Cerşetorul surâse. — În primul rând trebuie să mă bazez pe me­morie. Biblioteca din locuinţa mea sărăcăcioasă, e cam restrânsă. Îmi amintesc foarte vag că e un me­dic dintr-un cartier mărginaş al Londrei. Pare să fie un om capabil. — Şi ce face aici? Gonsalez, care se ascundea sub masca cerşetorului, surâse din nou. — Aici în Cordova trăieşte un dr. Cajalos. Acolo, prin împrejurimile nobile ale „Paseo del Gran Capitan” unde, probabil, locuieşti tu, nu se aud şuşuielile plebei din Cordova. Aici — şi arătă casele dărăpănate şi murdare de la capul podului — în „Campo da Verdad”, unde se trăieşte cu doi pesetas pe săptămână, şi încă mulţumitor, aici dr. Cajalos este cunoscut şi stimat de toţi. Dr. Cajalos e un om ciudat, care face minuni cu arta lui, despre care filozofia ta nu are habar. El face pe orbi să vadă, scoate — prin forţa sa ocultă — pe vinovaţi la lu­mina zilei, prepară băuturi de dragoste, fără greş, descântă bube şi opreşte ivirea urmărilor bolii som­nului. — Dr. Cajalos este stimat chiar şi în cartierul „Paseo del Gran Capitan” — spuse Manfred, cli­pind din ochi. — L-am vizitat şi eu şi i-am cerut un sfat. Cerşetorul rămase cam perplex. — Eşti mai dibaci decât mi-am închipuit — spuse el cu admiraţie. — Când ai fost la el? Manfred râse pe înfundate.

CAPITOLUL I       Nu este normal să ai drept valeţi nişte americani. Brooks însuşi recunoştea acest lucru în faţa administratorului Kelver. Brooks era un băiat robust, strâns în livreaua sa şi purta ochelari. Cea mai mare parte a timpului mesteca chewing-gum şi fălcile sale funcţionau cu exactitatea unui mecanism de ceasornic. Gilder, care era înzestrat cu o minte riguroasă, constatase că viteza cu care se efectua această mişcare varia între un maxim de 56 şi un minim de 51 pe minut. În camera sa, domnul Brooks fuma o pipă groasă pe care o umplea cu un amestec dulceag de tutun care i se aducea din California, fără să-i pese de cheltuieli. Nici domnul Brooks, valet, nici domnul Gilder, alt valet, nu se potriveau cu atmosfera casei din Prieuré Marks. Erau destul de simpatici, atât cât pot fi de simpatici nişte americani. Nu aveau relaţii cu nimeni, manifestau o politeţe exagerată faţă de restul personalului şi toată lumea îi aprecia. Gilder, inspira chiar o anumită teamă. Era un bărbat slab, cu faţa străbătută de riduri adânci şi cu o voce groasă. În plus, era înzestrat cu o forţă fizică uimitoare. Paznicul de vânătoare, John Tilling, făcuse cunoştinţă pe pielea lui cu această forţă. Era un bărbat cu părul roşu şi faţa rumenă, bănuitor şi obsedat de gelozie. Soţia sa era foarte frumoasă şi cufundată în vise care, din nefericire, nu i se realizaseră. Astfel, de exemplu, ea nu şi-l găsise pe Romeo cel visat în acest rândaş de cai, de la ţară, care era mai curând vulgar, care mirosea a bere şi grajd şi a cărui cămaşă data întotdeauna din duminica trecută. Dar asta era o poveste veche. Acum, doamna Tilling nu se mai mulţumea cu băieţii de la grajd. Soţul său, de altfel, nu ştia nimic. Într-o după-amiază, Tilling îl opri pe Gilder care se îndrepta spre, sat. — Permiteţi, spuse el. Politeţea sa era un semn rău. — Aţi fost pe la mine o dată sau de două ori, în timp ce eu am fost plecat la Horsham. Era mai curând o constatare decât o întrebare. — Desigur, răspunse americanul cu o voce tărăgănată care-i era obişnuită. Doamna contesă m-a trimis să vă dau o sarcină. Pentru că nu eraţi acasă, m-am întors a doua zi. — Şi nu m-aţi găsit nici de data asta, mormăi Tilling a cărui faţă se împurpură. Gilder îl privi din nou. Nu era deloc la curent cu păţaniile conjugale ale paznicului, căci bârfele nu-l interesau deloc. — Dar aţi găsit-o pe soţia mea şi aţi rămas cu ea să beţi o ceaşcă de ceai. Gilder protestă. Privirea sa întunecată se înăspri. — Şi ce-i cu asta? El simţi imediat o mână înhăţându-l de vestă. — Încearcă să te ocupi de ceea ce te priveşte! Gilder îl apucă de încheietura mâinii şi, încet, i-o răsuci. Tilling îi dădu drumul. Era ca şi cum ar fi opus rezistenţă unui elefant. — Lasă-mă în pace cu toate astea. Am băut ceai cu soţia ta. Poate că dumitale ţi se pare frumoasă, dar, pentru mine, ea nu reprezintă decât doi ochi şi un nas. Să-ţi bagi bine asta în cap! Îi răsuci în continuare antebraţul, încet, dar cu forţă. Era un procedeu pe care-l studiase îndelung. Paznicul se clătină, incapabil să-şi menţină echilibrul. John Tilling era un om încet la minte, care nu suporta două emoţii simultane. Pentru moment, singura atitudine pe care ştiu să o ia fu aceea a unei profunde uluiri. — O cunoşti pe soţia dumitale mai bine decât mine, reluă Gilder. Poate ai dreptate în ceea ce o priveşte, dar cu siguranţă te înşeli în privinţa mea. Când se întoarse din sat, Gilder îl reîntâlni pe Tiller în acelaşi loc unde îl lăsase. Paznicul nu avea o atitudine prea combativă; chiar părea trist. — Aş fi foarte fericit dacă aţi vrea să uitaţi ceea ce s-a întâmplat, domnule Gilder. Anna şi cu mine am avut o ceartă. Eu mă ambalez ca laptele pus la fiert. Există multe persoane care dau târcoale casei mele, dar dumneata, dumneata eşti de-al casei. — Eu nu sunt căsătorit, spuse Gilder, dar respect spiritul de familie. Să nu mai vorbim despre asta. O oră mai târziu, Gilder îi povestea scena lui Brooks. Acesta nu deschise gura decât pentru a face o paralelă istorică. — Spune, ai auzit vorbindu-se de Messalina? Era soţia lui Julius Cezar sau ceva de genul ăsta. Brooks citise foarte mult şi memoria sa era încărcată cu o cantitate însemnată de detalii. Deşi documentată, conversaţia cu compatriotul său Gilder era de data aceasta cel puţin deplasată la Prieuré Marks. Într-adevăr, abaţia Prieuré Marks era o locuinţă antică pe care Henry Tudor o găsise în ruină şi pe care o restaurase pentru protejatul său, baronul John Lebanon. Întâlneai aici stilurile Plantagenet, Tudor şi cel modern. Niciun arhitect din secolul al XVIII-lea nu-şi pusese amprenta pe această construcţie. Prieuré a supravieţuit naşterii şi declinului Renaşterii Victoriene, care a produs atâta iubire şi heruvimi cu forme bizare. Vechimea sa îi conferea un farmec foarte plăcut. Willie Lebanon găsea că atmosfera din această casă este iritantă. Pentru doctorul Amersham, ea reprezenta o închisoare unde o datorie penibilă îl ţinea închis. Doar pentru lady Lebanon, Prieuré reprezenta viaţa.       CAPITOLUL II     Lady Lebanon era o persoană minionă, dar care nu părea mică. Din contră, cei care i se adresau pentru prima oară erau frapaţi de aerul său impunător. Era mândră, hotărâtă şi autoritară. Părul său negru era împărţit de o cărare pe mijlocul capului, formând două benzi pe tâmple. Trăsăturile sale erau fine şi regulate. În ochii săi întunecaţi strălucea focul de nestins al fanatismului sincer. Era animată de sentimentul responsabilităţii pe care i-l impunea originea aristocratică. Lumea modernă îi era străină. Avea oroare de argou, de femei care fumau şi de parada vulgară. Nu uita niciun moment că este descendenta unei familii de baroni şi era pătrunsă de cultul strămoşilor săi. Willie Lebanon îşi dăduse seama de mult timp că viaţa pe care o ducea nu-i era pe plac. Deşi de talie mică, el trecuse cu cinste examenele Colegiului Militar Regal şi slujise timp de doi ani în Indii, în regimentul 30 de husari. O criză de friguri îl obligase să se întoarcă în locuinţa familială. De aceea, ducea o viaţă lipsită de ocupaţie. În acea zi, Willie decisese să aibă o discuţie cu mama sa. O găsi în birou, pregătindu-se să se ocupe de corespondenţă. Ea îşi fixă asupra fiului său acea privire pătrunzătoare care-l făcuse totdeauna să-şi piardă cumpătul. — Bună ziua, Willie. Vocea sa era blândă şi vibrantă, dar se simţea un accent dur care provoca tânărului bărbat o strângere de inimă. — Aş dori să-mi acorzi o întrevedere de câteva momente, spuse el într-un târziu. Încerca în zadar să-şi spună că el era stăpân la Prieuré, în comitatul Sussex şi la Abbaye du Temple, în comitatul Yorkshire. Stăpân! Această dominaţie nu-i producea decât o satisfacţie mediocră şi nu-i stimula în niciun fel orgoliul. — Te ascult, Willie. Ea îşi lăsă pana, se lăsă pe spătarul scaunului, cu frumoasele şi finele mâini încrucişate pe genunchi. — L-am concediat pe Gilder, spuse el dintr-o suflare. Este un prost-crescut… un impertinent… Este de-a dreptul ridicol să angajezi valeţi americani care nu cunosc nici măcar un cuvânt din meseria lor. Vei găsi pentru locul lui alţi o sută mai buni. Nici Brooks nu valorează mai mult… Ajuns la capătul suflării, se opri. Dacă măcar ar fi ştiut să-şi ascundă furia! În definitiv, era stăpânul casei. Era absurd să nu poată concedia un servitor după bunul lui plac, el care comandase un escadron! îşi drese glasul şi continuă: — Această situaţie mă face caraghios. Oamenii îşi bat joc de mine. Sunt bătaia de joc a întregului sat. — Ce ţi s-a povestit? Willie detesta acest ton metalic pe care-l lua adesea vocea mamei sale. — Ei bine, de exemplu, oamenii spun că sunt ţinut sub tutelă. — Care oameni? întrebă mama din nou. Poate Studd? El se înroşi. Trebuia să fie de o perspicacitate diabolică ca să poată ghici din prima. Dar vru să fie loial faţă de şoferul său şi preferă să mintă. — Studd, ce idee! Doar nu crezi că mă angajez în discuţii de acest fel cu servitorii. Am auzit asta pe o cale ocolită. Important e că l-am concediat pe Gilder. — Regret, dar nu mă pot lipsi de Gilder. Este o nesăbuinţă din partea ta să concediezi un servitor fără să mă consulţi în prealabil. — Dar te consult acum. Împinse un scaun aproape de birou şi se aşeză, făcând un efort eroic pentru a înfrunta privirea mamei sale. — Toată lumea consideră, de altfel, bizară comportarea lor. Nu mi-au spus niciodată până acum „milord”. Nu că aş ţine la acest titlu, toate aceste formule fiind stupide şi puţin democratice. Dar aceşti doi uşuratici hoinăresc tot timpul în jurul casei. Mamă, cred, într-adevăr, că am făcut bine! — Nu, Willie, ai făcut foarte rău. Am nevoie de aceşti doi bărbaţi. Este absurd din partea ta să le reproşezi că sunt americani. — Dar eu… începu el. — Te rog, nu mă întrerupe când vorbesc, dragul meu Willie. Tu nu trebuie să asculţi bârfele lui Studd. Este un băiat amabil, dar nu cred că este un servitor potrivit pentru Prieuré. — Sper că nu-l vei reangaja, mamă. N-am avut decât trei servitori care-mi conveneau şi de fiecare dată i-ai concediat sub pretext că nu sunt potriviţi pentru casă. Cred mai degrabă că i-ai concediat pentru că nu erau pe placul lui Amersham. Ea luă o uşoară atitudine crispată. — Părerea doctorului Amersham nu contează aici. Nu i-am cerut niciodată sfaturi de acest fel, spuse ea sec. Din nou fiul făcu un efort pentru a-i înfrunta privirea. — De fapt, ce rol joacă el aici? Practic, locuieşte la Prieuré. Este un tip odios. Dacă ai şti ce am auzit spunându-se pe seama lui… Deodată el se opri. Tocmai văzuse apărând pe obrajii mamei sale două pete roşii, semnele unei furii violente. Scoase un oftat de uşurare când Isla Crane intră în sală, cu câteva scrisori în mână. Tânăra fată îi observă pe mamă şi fiu şi vru să se retragă, dar lady Lebanon o chemă. Isla era o tânără de douăzeci şi patru de ani, brunetă, suplă, destul de drăguţă, dar de o frumuseţe puţin cam specială. Există două categorii de frumuseţe: una care îţi taie respiraţia de cum o vezi şi alta pe care o descoperi treptat, cu uimire. Prima dată când o vedeai pe Isla, nu-i reţineai deloc fizionomia. A doua oară, concentra asupra ei, excluzând toate persoanele prezente, atenţia străinului. Avea o privire serioasă, puţin tristă şi cu urme de bunătate.

PROLOG În după-amiaza zilei de 4 martie 1913, domnul Trebolino, şeful Siguranţei din Paris, stătea tolănit, visător, în faţa şemineului din camera sa de lucru. Era o vreme foarte friguroasă şi, în acea zi, Parisul se deşteptase sub un strat gros de zăpadă. Ţara trecea printr-o perioadă foarte calmă, nu se petreceau cine ştie ce scandaluri şi nici nu erau crime deosebite, la ordinea de zi a actualităţii. Aşa că domnul Trebolino se odihnea niţel. Îi reţineau atenţia micile incidente care, obişnuit, erau încredinţate subordonaţilor săi, căci spiritul lui treaz găsea mereu ceva de făcut - aceasta era chiar calitatea datorită căreia devenise cel mai bun detectiv al epocii. Întrerupîndu-şi o clipă meditaţiile, domnul Trebolino se duse să apese butonul unei sonerii din apropierea biroului său. — Chemaţi-l pe domnul Lecomte, spuse el funcţionarului care-i răspunsese. Cîteva clipe mai tîrziu, sub-şeful Siguranţei intră la domnul Trebolino, cu pas sprinten şi vioi. — Lecomte, îi spuse acesta din urmă, privindu-l cu un zîmbet prietenos, spune-mi, rogu-te, ai auzit vorbindu-se de un anumit „Club al crimei”, care ar exista aici, la Paris? — Da, zise celălalt, dar se compune din studenţi şi este un simplu caraghioslîc. — Ei, ei! reluă şeful, parcă poţi să ştii? nici eu nu văd prea bine pentru ce, însă am impresia că ar fi mai bine să-l facem să înceteze... — Se va opri de la sine... — Dacă aşa-ţi închipui... Cunoşti însă atît de bine amănuntele încît să te poţi pronunţa astfel? — Ceea ce ştiu este că un anumit număr de studenţi au format un fel de societate secretă cu ritualuri misterioase, jurăminte solemne, parole de trecere, tot tacîmul al acestui soi de grupări. Se întîlnesc în diverse locuri cu grijă ascunse şi pe care, de altminteri, poliţia le cunoaşte totdeauna cu o săptămînă înainte. Rîse, iar domnul Trebolino dădu aprobator din cap. — Fiecare nou aderent, urmă Lecomte, depune jurămîntul de a încălca o lege franceză, însă pînă acum n-au izbutit decît să altoiască un biet poliţist... — Pe care, totuşi, l-au azvîrlit în Sena, întrerupse şeful. — Da, însă alţi doi membri ai Societăţii secrete s-au aruncat în apă ca să-l pescuiască. Cît îi priveşte pe autorii reprobabilului act, le-am dat cîte trei zile de închisoare şi o amendă. — Şi... asta-i tot? — Da, aproximativ... Crimele acestui club original nu le-au depăşit niciodată pe cele ale unor operete bune... Domnul Trebolino nu păru, cu toate acestea, satisfăcut. — Cred, zise el, că va trebui totuşi să punem capăt acestor isprăvi. Îi cunosc pe studenţi, cu spiritul lor de frondă dar, în sfîrşit, toate au o limită! Există printre ei un oarecare Willetts... — Da, făcu domnul Lecomte. — Willetts ăsta este artist; locuieşte împreună cu un alt student, un american, Comstock Bell. — Locuia, îl corectă celălalt, căci nu mai locuiesc la aceeaşi pensiune. Bell este foarte bogat şi-şi poate face de cap; are capriciile lui... Şi pe urmă, Willetts este un beţiv. — Deci nu mai sînt aşa de buni prieteni! exclamă domnul Trebolino. Uite, asta n-o ştiam! Dimpotrivă, crezusem să ştiu că ne pregăteau, împreună, o surpriză dezagreabilă. Ceva, înţelegi, mai serios decît o piedică pusă unui agent, sau pietre în orologii, ci o crimă... Se ridică: — Glumele acestea trebuie oprite chiar acum. Vrei să ai grijă de lucrul ăsta, dragul meu Lecomte? Acesta ieşi din biroul şefului său, ascunzîndu-şi un zîmbet. Îi plăcea să-i frecventeze pe studenţi şi nu voia să le facă nici un rău. În seara aceleiaşi zile, domnul Lecomte se întîlnea, la restaurant, cu cîteva dintre cele mai simpatice figuri din Cartierul Latin. Tinerii îl recunoscură, îl aclamară, îi cerură, ca pe o favoare, să ia loc în mijlocul lor: — Sosiţi la timp, îi spuse cel din faţa lui, un bărbat frumos, cu ochi mari albaştri, cu trăsături regulate şi aspect jovial. Veţi auzi un discurs fulminant împotriva capitalismului. L-a scris unul dintre bunii noştri anarhişti... Şi arătă, cu o mişcare a capului, pe unul dintre companioni, dăruit cu o chică supraabundentă şi care-l cita, din fundul bărbii sale de profet, pe Aristotel, ca să justifice asasinarea unui agent de poliţie. ... — Da, sînt anarhist, şi mă mîndresc cu asta! tuna studentul. Amicul meu, Willetts aici de faţă, şi cu mine, vrem să aruncăm totul în aer! — Acest Willetts face parte, şi el, dintre prietenii dumitale? îl întrebă poliţistul, coborînd vocea, pe cel ce-i stătea în faţă, americanul Comstock Bell. — De ce-mi puneţi întrebarea aceasta? Domnul Lecomte ridică din umeri. — Oh, zise el, în legătură cu Clubul Crimei. — Curată sminteală, replică americanul... Însă tăcu dintr-o dată şi Lecomte nu-i putu smulge un cuvînt mai mult. Cîteva clipe mai tîrziu, un conviv întrebă dacă agentul azvîrlit în Sena murise. — Nu, spuse Lecomte, nu mor chiar aşa de uşor vitejii noştri sergenţi de stradă, însă profit de această ocazie, domnilor, ca să vă informez că v-am fi recunoscători şi domnul Trebolino, şi eu, dacă aţi pune capăt acestor acţiuni... — Nu încă! ... Willetts scosese acest strigăt, un tînăr de o paloare bolnăvicioasă care, pînă atunci, păstrase tăcerea şi păruse a fi cu gîndul la cu totul alte lucruri, decît cele ce se discutau în juru-i. — Nu încă! repetă el, cu înflăcărare. Trebuie ca, mai întîi, Clubul să-şi justifice numele! Lui Lecomte i se păru a vedea o uşoară tulburare în ochii lui Comstock Bell... Însă Willetts continuă: ... — Membrii Clubului sînt nişte găini plouate! Nici un pic de îndrăzneală. De pildă, bunătatea asta de Comstock Bell, care e un capitalist, un bogătan, mai e şi un poltron! Bell nu răspunse la insultă, păstră tăcerea, cu privirile pierdute în zare. În acel moment, cineva intră în mica sală a restaurantului... Zărindu-l, domnul Lecomte se ridică şi-i veni în întîmpinare. Vorbiră cîteva clipe, în şoaptă. Lecomte se apropie de masă: — Domnilor, spuse el pe un ton sec, în timpul acestei după amiezi, un necunoscut a prezentat la ghişeul Agenţiei Cook, din Place de l'Opéra, o bancnotă britanică de cincizeci de lire... Bancnota era falsă... O tăcere profundă se aşternu la auzul acestor cuvinte. Dar adjunctul şefului Siguranţei reluă: — Necunoscutul era un student... iar pe colţul bancnotei scrisese cu creionul: „C.C.” - Acuma, domnilor, asta nu mai este o glumă. Sper că vinovatul îşi va uşura vina, înfăţişîndu-se mîine dimineaţă la biroul domnului Trebolino... ....................................................... .................................... A doua zi, nimeni nu se prezentă la biroul Şefului Siguranţei. Rechemat la Londra, Willetts plecă în aceeaşi zi, iar Comstock Bell luă acelaşi tren. Domnul Lecomte îi văzu, pe cînd plecau, fără ca ei să ştie. Trei zile mai tîrziu, primi o bancnotă britanică de cincizeci de lire, într-un plic, fără nici o menţiune a expeditorului. Bancnota era întovărăşită doar de o notă dactilografiată, în care citi: „Cu rugămintea de a-l despăgubi pe domnul Cook”. Încunoştiinţat, domnul Trebolino declară că e mai bine să nu se facă vîlvă. Luă bancnota falsă pe care Agenţia Cook o înmînase poliţiei şi o puse în fundul unuia din sertarele biroului său. ... Cîţiva ani mai tîrziu, marele şef fu asasinat de către un anarhist, iar succesorul lui, clasîndu-i hîrtiile, regăsi bancnota britanică falsificată... „Asta ar putea să intereseze Banca Angliei”, îşi zise el, „am să le-o trimit”. Ceea ce şi făcu, pe cînd domnul I ecomte, singurul care l-ar fi putut lămuri, era, atunci, în misiune, în provincie.

CAPITOLUL I SPĂRGĂTORUL — AMATOR DE CASE DE BANI   În seara de 27 mai 1911, biroul Gilderheim, Pascoe et C-nie, bijutieri în Little Hatton Garden, nu dădu nimic de bănuit agentului de serviciu care încearcă încuietoarea şi împinge puţin uşa, aşa cum avea obiceiul. Până la ora 9 seara, biroul fusese ocupat de domnul Gilderheim şi funcţionarul lui de încredere. Un in­spector civil, însărcinat cu observarea cazurilor suspecte, socotise că lumina care se vedea la o fereastră a primului etaj intra în această categorie, şi urcase să-i determine motivul. Era într-o sâmbătă şi birourile din Hatton Garden sunt de obicei părăsite, în această zi, cel mai târziu la orele 3, de către funcţionari şi patronii lor. D. Gilderheim, om simpatic, auzind bătăi în uşă, venise să deschidă, înarmat ca precauţie, cu un revolver. El se bucură constatând că incidentul se mărginea doar la o scurtă conversaţie cu un inspector de poliţie cunoscut. Explică faptul că primise chiar în ziua aceea un pachet cu diamante de la o casă din Amsterdam, şi că el clasa pietrele înainte de plecare. După câteva glume asupra tentaţiei oferite de diamantele în valoare de şaizeci de mii de lire, inspectorul plecă. La nouă şi patruzeci, d. Gilderheim închise biju­teriile în casa de bani, în faţa căreia ardea zi şi noapte o lampă, şi întovărăşit de funcţionarul său, părăsi birourile din Little Hatton Garden 33, luând-o spre Holborn. Agentul de serviciu le ură noapte bună, şi inspectorul civil, care se găsea la capătul străzii, spre Holborn, schimbă câteva cuvinte cu ei. — O să fii de serviciu toată noaptea? întreabă d. Gilderheim, în timp ce secretarul lui oprea o maşină. — Da, domnule, răspunse inspectorul. — Bine, făcu negustorul. Aş dori să observi în mod deosebit biroul meu. Am lăsat o sumă mare în casa de bani şi sunt îngrijorat. Inspectorul surâse. — Nu cred să aveţi motive de îngrijorare — adăugă el. Şi după plecarea maşinii, care-l ducea pe d. Gilder­heim, el reveni la nr. 33. Dar multe lucruri se petrecuseră în scurtul răstimp dintre plecarea bijutierului şi înapoierea detectivului. Doi oameni soseau în stradă din partea opusă, tocmai când Gilderheim ajunsese lângă inspector. Ei mergeau repede. Primul se îndreptă, fără şovăială, spre nr. 33, deschise uşa cu o cheie şi intră. Al doilea îl urmă. Nici o pregetare, nimic ascuns în mişcările lor. S-ar fi putut crede că locuiseră în acea casă toată viaţa lor, atât de naturale le erau gesturile. Abia intrase al doilea, când apăru un al treilea personaj, din aceeaşi direcţie. El deschise uşa şi intră, la rândul său, cu aceeaşi siguranţă şi încredere de care dăduseră dovadă şi ceilalţi doi. Trei minute mai târziu, doi din cei trei oameni erau la etajul întâi al clădirii. Cu o extraordinară promptitudine, unul din ei scoase din buzunare două sticluţe de fier, fixă cu îndemânare tuburile de cauciuc şi anexă nişte foale, în timp ce al doilea expunea pe duşumea o trusă cu instrumente bine călite şi perfect executate. Nici unul din ei nu vorbea. Erau amândoi întinşi pe burtă, fără a încerca să facă vreun gest care să stingă lampa ce ardea în faţa casei de bani. Ei lucrară în tăcere câteva minute, apoi, cel mai voinic exclamă, privind reflectorul aşezat într-un unghi al plafonului şi care permitea să se observe din stradă partea de sus a casei de bani: — Sper că nu ne vor trăda oglinzile. Al doilea spărgător era un tânăr înalt, svelt, al cărui păr ondulat îl evoca pe cel al unui muzicant. El dădu din cap. — Este imposibil să fim văzuţi, decât doar dacă s-ar răsturna toate legile opticii, confirmă el cu un uşor accent străin. — Asta mă linişteşte, spuse primul. Apoi fredonă o romanţă în surdină, îndreptând flacăra spre uşa de oţel. Tăie cu grijă încuietoarea şi nu se îndoi de reuşită, căci casa de fier era de tip vechi. Timp de o jumătate de oră nu mai schimbară nici un cuvânt. Omul cu foalele continua să lucreze, celălalt privea, tăcut şi atent, gata să intervină. După treizeci de minute cel mai în vârstă îşi şterse sudoarea, care-i curgea pe frunte, căci căldura flăcării, reflectată de uşa de oţel, era înăbuşitoare. — De ce ai făcut atâta zgomot închizând uşa? — întrebă el. De obicei, eşti mai atent, Galli. Celălalt îşi aplecă mirat ochii spre el. — N-am făcut nici un zgomot, dragă George. Dacă ai fi fost pe coridor, ţi-ai fi dat seama; de fapt, am închis uşa tot atât de încet cum am deschis-o. Cel întins pe duşumea surâse. — Ar fi fost destul de încet, spuse el. — De ce? — întrebă celălalt. — Pentru că n-o închisesem. Ai intrat în urma mea. În tăcerea care urmă cuvintelor lui, el simţi ceva care-l făcu să ridice capul. Figura tovarăşului exprima stupefacţie. — Am deschis uşa cu cheia mea, spuse cel tânăr încet. — Ai deschis? George încruntă sprâncenele. — Nu te înţeleg, Callidino. Am lăsat uşa deschisă şi ai intrat după mine. — Am deschis eu singur uşa cu cheia, spuse el liniştit. Dacă a intrat cineva după tine… atunci trebuie să căutăm cine e. — Vrei să spui?… — Vreau să spun, continuă micul italian, că ar fi foarte supărător, ca să fie de faţă un al treilea. — Te cred! spuse celălalt. — De ce? Cei doi oameni se întoarseră tresărind, căci vocea care pusese această întrebare, fără vreo umbră de emoţie, era a unui al treilea individ care stătea în deschi­zătura uşii, apărat de un unghi al peretelui de privirile venind dinspre fereastră. Era în frac şi purta pe braţ un pardesiu de vară. Nu se putea şti ce fel de om este sau să i se judece înfăţişarea căci obrazul îi era acoperit de o mască neagră. — Nu mişcaţi, ordonă el, şi nu luaţi drept o amenin­ţare revolverul pe care-l am în mână. Nu-l ţin decât spre a mă apăra. Ori, veţi recunoaşte, că în împreju­rările de faţă am serioase motive să iau această precauţie. George Wallis râse înăbuşit. — Domnule, spuse el fără a-şi schimba poziţia, sunteţi poate un om aşa cum îmi place; dar aş fi mai convins, dacă mi-aţi spune ce doriţi. — Vreau să învăţ, spuse necunoscutul.

CAPITOLUL 1   SUTA ROŞIE Nici  dumneavoastră,  nici  eu  nu  avem  căderea  să-l  judecăm  pe Manfred şi acţiunile sale. Spun Manfred, deşi la fel de bine aş fi putut spune Gonsalez, sau în fond chiar Poiccart însuşi, întrucât ei sunt în egală măsură vinovaţi sau măreţi, în funcţie de lumina în care le priveşti faptele. Cei mai anarhici dintre noi ar ezita să-i apere, dar cel mai mare umanitar cu greu i-ar putea condamna. Din punctul nostru de vedere, al celor ce respectă legea, văzându-ne de treaba noastră conform codului moral, şi indiscutabil ţinând stânga sau dreapta, după cum ne dictează poliţia, metodele lor erau cumplite, nejustificate, revoltătoare. Asta nu afectează prea mult afirmaţia că, în dorinţa unui cuvânt mai potrivit, îi numim criminali. Aceasta ar fi denumirea unanim acceptată, dar eu cred – de fapt, ştiu – că puţin le păsa de opiniile rasei umane. Am mari îndoieli că s-ar fi aşteptat ca posteritatea să-i încarce cu onoruri. Acţiunea lor îndreptată spre cabinetul ministerial era crimă, pur şi simplu. Totuşi, având în vedere marile probleme umane implicate, cine ar putea-o descrie ca fiind periculoasă? Cinstit vorbind, aş spune despre cei trei care l-au ucis pe Sir Philip Ramon, şi care au măcelărit nemilos în numele Dreptăţii, că se bucură de înţelegerea mea. Sunt crime pentru care nu există o pedeapsă pe măsură, şi insulte  pe  care  maşinăria  legii  scrise  nu  le  poate  şterge.  Aici  se  află justificarea    celor   Patru  Justiţiari  –   Consiliul   Dreptăţii,  aşa   cum   se autointitulează în prezent, un consiliu de mari minţi luminate, imperturbabil. Şi, la puţin timp după moartea lui Sir Philip şi în vreme ce Anglia încă mai comenta evenimentul, au jucat un act sau o serie de acte care au câştigat un fel de încuviinţare oficială nu numai din partea guvernului Marii Britanii, ci şi a guvernelor Europei, şi Falmouth şi-a văzut dorinţa împlinită. Pentru că aşa purtau ei războiul împotriva criminalilor-din-lumea-bună – le subminau puterea, şiretenia, şi minţile lor minunate împotriva celei mai puternice organizaţii a lumii interlope – împotriva foştilor maeştri ai artelor ticăloşiei, şi a inteligenţelor la fel de agile. A fost ziua triumfului Sutei Roşii. Minunatul congres inter-naţional se reunea la Londra, primul mare congres al Anarhismului recunoscut. Nu era o adunare clandestină a unor bărbaţi în grabă vorbind pe la colţuri, ci una la vedere şi curajoasă, cu trei poliţişti special la datorie în afara încăperii, un portar care să verifice biletele în holul exterior, şi un stenograf cunoscător de franceză şi idiş, care să noteze remarcabilele declaraţii. Minunatul congres era o realitate. Când fusese pus pe tapet, au fost indivizi care au râs la auzul ideii; Nilov din Vitebsk era unul dintre ei, pentru că nu credea posibilă o asemenea deschidere. Dar micuţul Peter (numele lui ridicol era Konoplanikova, reporter al colectivului redacţional al prostescului “Russkoye Znamza”), acest Peter care imaginase întreaga poveste, a cărui idee era să organizeze o conferinţă a Sutei Roşii în Londra, care închiriase sala şi emisese biletele (purtând în colţul din stânga sus triunghiul răsturnat al Sutei), cerându-le ruşilor din Londra interesaţi de construirea unui Cămin al Marinarilor Ruşi să solicite bilete, şi care, în acelaşi timp, asigurau securitatea unei încăperi unde era imposibil de pătruns, era fericit – mda, frăţiorilor, era o zi măreaţă pentru Peter. - Întotdeauna poţi păcăli poliţia, rosti micul Peter plin de entuziasm; aranjează o reuniune cu scop filantropic şi – voila!* Inspectorul Falmouth îi scrie comisarului de poliţie: “ Cu tot respectul, iată veştile la îndemână. Reuniunea care se va ţine diseară la Phoenix Hall, Middlesex Street, E., cu scopul de a colecta fonduri pentru Căminul Marinarilor Ruşi este, fireşte, primul congres internaţional al Sutei Roşii. Posibil să nu putem infiltra un om, dar să nu credeţi că va conta prea mult, întrucât reuniunea va începe prin oferirea reciprocă de flori şi chestiunea serioasă nu va începe până nu se întruneşte comitetul intern. Anexez o listă a celor sosiţi deja în Londra, şi am onoarea de a vă cere să-mi trimiteţi portretele bărbaţilor mai jos citaţi. ********   Erau trei delegaţi din Baden, Herr Schmidt din Frieburg, Herr Bleaumeau  din  Karlsruhe  şi  Herr  Von  Dunop  din  Manheim.  Nu  erau persoane  importante,  nici  măcar  în  lumea  Anarhismului;  nu  ieşeau  în evidenţă în mod deosebit, astfel că lucrul straniu care li s-a întâmplat în noaptea congresului e cu atât mai remarcabil. Herr Schmidt părăsise pensiunea sa din Bloomsbury şi se grăbea spre est. Era o seară de toamnă târzie şi căzuse o ploaie rece, şi Herr Schmidt se întreba în gând dacă să meargă direct la întâlnirea unde promisese să-şi întâlnească cei doi compatrioţi, sau să cheme un taxi şi să ajungă direct la sală, când o mână îi înşfăcă braţul. Se răsuci brusc şi întinse mâna spre buzunarul de la şold. Doi bărbaţi stăteau în spatele lui şi, în afara lor, scuarul prin care trecea era pustiu. * iată! – în limba franceză în original (N.T.) Înainte  de  a  reuşi  să  apuce  pistolul  Browning,  celălalt  braţ  îi  fu înşfăcat şi cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi vorbi. - Sunteţi Augustus Schmidt? întrebă acesta. - Ăsta e numele meu. - Sunteţi anarhist? - Asta mă priveşte. - Acum vă îndreptaţi spre o reuniune a Sutei Roşii? Herr Schmidt holbă ochii într-o uluială sinceră. - Cum de ştiţi asta? întrebă.   - Sunt detectivul Simpson de la Scotland Yard şi o să vă arestez, fu răspunsul calm. - Sub ce acuzaţie? întrebă neamţul. - Asta o să v-o spun mai târziu. Bărbatul din Baden dădu din umeri. - Acum aflu că în Anglia a avea opinii e un delict. Un automobil închis pătrunse în scuar, şi cel mai scund dintre cei doi fluieră şi şoferul trase aproape de grup. Anarhistul se răsuci spre bărbatul care îl arestase. - Vă avertizez că veţi da socoteală pentru asta, rosti furios la culme. Am o întâlnire importantă pe care m-ai făcut s-o ratez prin comportamentul dumitale prostesc şi ... - Urcă! rosti răspicat individul înalt. Schmidt pătrunse în maşină şi portiera se trânti în urma lui. Era singur şi în beznă. Maşina porni şi Schmidt descoperi că vehiculul nu avea geamuri. Îi veni gândul nebunesc că ar putea scăpa. Încercă portiera; de neclintit. O pipăi precaut. Era întărită cu foi subţiri de oţel. - O închisoare pe roţi, mormăi cu o înjurătură şi se cufundă la loc în colţul maşinii. Nu cunoştea Londra; habar n-avea încotro se îndreaptă. Timp de zece minute maşina merse neîntrerupt. Era uluit. Poliţiştii ăştia nu-i luaseră nimic, încă mai avea pistolul. Nici măcar nu încercaseră să-l percheziţioneze, căutând documente compromiţătoare. Nu că ar fi avut vreunul în afara permisului pentru conferinţă şi... Codul Intern! Ceruri! Trebuie să-l distrugă. Îşi repezi mâna în buzunarul interior al hainei. Era gol. Punguţa din piele fină dispăruse! Chipul îi deveni pământiu, pentru că Suta Roşie nu e o societate secretă imaginară, ci o organizaţie sângeroasă, cu mai puţină milă faţă de fraţii care dau greş decât pentru inamicii  declaraţi.  În  bezna  groasă  din  maşină  degetele  lui  nervoase scotociră prin toate buzunarele. Nicio îndoială – hârtiile dispăruseră. În toiul căutării, maşina se oprise. Strecură pistolul său plat afară din buzunar. Postura sa era disperată şi nu era genul de om care să neglijeze riscul. Cândva era un frate al Sutei Roşii care vânduse o parolă Poliţiei Secrete. Şi fratele fugise din Rusia. Era implicată şi o femeie, şi povestea e o povestioară neobişnuită care merită spusă. Deci, bărbatul şi femeia au fugit şi s-au dus la Baden, şi Schmidt i-a recunoscut după fotografiile pe care le primise de la sediul central şi, într-o noapte... Înţelegeţi că n-a fost nimic înţelept sau plăcut. Ziarele englezeşti au descris-o drept o “crimă scandaloasă”, deoarece detaliile crimei erau mai degrabă şocante. Lucrul în favoarea lui Schmidt în analele Societăţii era acela că ucigaşul n-a fost descoperit. Amintirea acestui episod îi reveni anarhistului când se opri maşina poate  că  acesta  era  lucrul  pe  care-l  descoperise  poliţia?  În  colţurile întunecate ale minţii îi reveni iar scena, şi vocea bărbatului... “Nu! Nu! O, Doamne! Nu!, şi Schmidt transpiră... Portiera maşinii se deschise şi el piti pistolul la loc.

1 ___________________________________________ Era o noapte vijelioasă. Vântul biciuia cu furie stropii de ploaie, amestecaţi cu fulgi de zăpadă. Nici un om cu mintea întreagă nu s-ar fi încumetat să iasă pe Putney Common. Un vânt îngheţat te pătrundea până la piele şi întrucât se întunecase, Larry Graeme trebui să se folosească de lanterna de buzunar pentru a nu se împiedica de bordura trotuarului, la trecerea străzii, deşi felinarele îşi răsfrângeau lumina lor obişnuită. Se simţea bine în mantaua şi galoşii lui de cauciuc, iar umbrela respectabilă pe care o purta, îi era mai degrabă un obstacol, decât o pavăză. Aruncându-şi privirea pe cadranul ceasului brăţară, văzu că lipseau doar câteva minute până la ora fixată şi „Marele necuno­scut” era punctual. Mojic, dar punctual, Larry intrase mai de mult în legături de afaceri cu „Marele Necunoscut”, cu toate că mereu se jurase că se va lipsi de o asemenea tovărăşie. Omul nostru ridica preţurile, însă dacă lui i se vindeau lucrurile, riscul de a fi prins, era egal cu zero. De data aceasta însă, Larry hotărî să i se plătească aşa cum va cere, fără nici un „dacă” ori „însă” . Mă rog, diamantele doamnei Rissik îşi aveau preţul lor cunoscut şi stabilit. Toate coloanele ziarelor erau pline numai de „îndrăzneţul furt”, iar întreprinderile de asigurări publicaseră valoarea fiecărei bijuterii. Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială asupra câştigului, pe care fiecare piatră-l va aduce. Tocmai pentru acest motiv precumpănitor, Larry strecură la mica publicitate anunţul ticluit, ca de obicei — discret, misterios. „În cartierul Putney Common (în direcţia Wimbledon) s-a pierdut joi seara, Ia 10 şi 30, o gentuţă galbenă. Conţinutul: cinci scrisori de valoare numai pentru posesor” „Gentuţa galbenă cu cinci scrisori” slujea drept aviz „Marelui Necunoscut” şi însemna că i se oferă bijuterii de mare valoare. „O gentuţa cafenie” însemna blănuri. „O gentuţă albă” prevenea pe respectivul, că ofertantul are bancnote false de pus în circulaţie. „Cele cinci scrisori” semnalau valoarea mărfii, printr-un număr cu cinci cifre. Şi era joi, ora 10 şi 30 seara. Larry aştepta în strada Richmond. Ceasul de la biserica apropiată bătea exact ora fixată. „Punctual”, mormăi el pentru sine, când zări la capătul străzii, ţâşnind două luminiţe umbrite, al căror reflex se mărea prin apropiere. Deodată, luminile se revărsară cu toată puterea lor asupra omului din colţul străzii. Limuzina îşi domoli mersul. Maşina cu capota leoarcă de ploaie stopă în dreptul lui Graeme; din bezna cupeului se auzi o voce cam aspră: — Ei bine? — Bună seara, şefule. Larry se trudea să recunoască mutra vorbitorului. Îşi dădea perfect seama că ar fi fost absolut de prisos să se folosească de lanternă, căci „Marele Necunoscut” îşi pusese desigur masca. Dar… Mâna ce se sprijinea de clanţa portierei nu era înmănuşată, iar unghia celui de-al treilea deget era crăpată şi în dreptul primei articulaţii se putea distinge o dublă crestătură, de-a curmezişul. Mâna se retrase rapid, ca şi când celălalt ar fi surprins ochiul cercetător. — Aş avea o afacere… ocazie minunată. Ai citit ziarele? — N-o fi vorba de briliantele Rissik? — Întocmai despre ele. Fac treizecişidouă de mii de lire sterline… ceea ce face una cu alta una sută treizecişidouă mii de dolari… marfa uşor de plasat. Femeia asta, Rissik, şi-a vârât banii în pietre preţioase dar nu în giuvaeruri franţuzeşti, orbitoare, ce-i drept, însă fără nici o valoare. Eu pretind numai cinci mii… — O mie două sute — auzi Larry glasul din interiorul maşinii. Notează că dau cu două sute peste cât socotisem. Larry răsuflă din greu. — Oferta mea e raţională, urmă el. — Ai obiectele la d-ta? — Nu, nu le am la mine. După modul în care îi răspunse Larry, omul nostru îşi dădu seama că acesta îl minţea. Şi nici nu le voi aduce dacă nu ne vom înţelege negustoreşte. Un bijutier evreu din Maida-Vaile mi-a oferit trei mii şi fără îndoială ca va depăşi cu mult acest preţ. Oricum, te prefer pe dumneata… riscul e mai mic. D-ta mă înţelegi ce vreau să zic. — Îţi dau o mie cinci sute… ăsta e ultimul preţ — replică omul din maşină. Uite, am banii la mine şi dacă eşti deştept, acceptă. Larry clătină din cap. — Te reţin zadarnic, adaugă el politicos. — Deci nu vrei să faci afacerea? — Ne pierdem vremea de prisos — observă Larry. Nici nu-şi terminase bine replica, şi limuzina se şi puse în mişcare, dispărând în obscuritatea nopţii furtunoase, fără ca Larry să fi putut zări măcar numărul. Larry îşi aprinse mucul de ţigară, îndreptându-se apoi către mica maşină ce o lăsase la colţul străzii. — Nici vorbă că Shylock se răsuceşte în groapa lui în noaptea asta, fu singurul comentariu al lui Larry. Nici nu se împlinise o săptămână, când Larry ieşind din restaurantul „Fiesole”, o apucă pe strada Oxford. Oricine l-ar fi văzut nu l-ar fi luat drept altceva decât un cetăţean onorabil, distins, între două vârste, căruia îi place confortul vieţii şi apreciază o mâncare bună. Floarea ce-o purta la butoniera pardesiului, părea că vesteşte mulţumirea sa sufletească. De altfel avea toate motivele să se simtă satisfăcut, deoarece vânduse cu un preţ bun bijuteriile d-nei van Rissik şi nimeni din imensul cuprins al Londrei nu avea habar de fapta pe care o săvârşise, fiindcă lucra singur, fără parteneri. Stând pe trotuar în aşteptarea unei maşini, fu luat de braţ de un bărbat înalt, voinic, bine legat, plin de familiaritate. — Bună ziua, Larry! Scrumul ţigării acestuia căzu pe trotuar, fără nici un motiv anume. Era singura dovadă a tulburării fumătorului. — Bună ziua, domnule inspector! zise el surâzând amabil. Sunt bucuros să te reîntâlnesc. O privire circulară relevă lui Larry prezenţa altor trei colegi ai inspectorului de poliţie Elford, aşa că acceptă destinul cu o filozofică resemnare şi se urcă liniştit în maşina poliţiei, împreună cu detectivii siguranţei. Tot timpul drumului continuă să fumeze şi să pălăvrăgească imperturbabil, până ce maşina coti pe îngustul drum al Scotland Yardului, oprindu-se în faţa autorităţii poliţieneşti Common Row. Formalităţile preliminare fură de scurtă durată. Graeme ascultă în tăcere şi un zâmbet îi lumină faţa întunecată, la auzul reclamaţiei contra sa. Apoi zise: — Locuiesc în Claybury Mansion, nr.98. Ar fi foarte drăguţ din partea dvs. dacă mi-aţi aduce un rând de haine de acasă. N-aş dori să apar în faţa judecătorului de instrucţie ca un „oberchelner”. Domnule inspector, n-ar fi oare cu putinţa să vorbesc cu Barraball? Am auzit că-i un om straşnic şi aş vrea cu dragă inimă să-l fac pe unul sau pe altul să-l simtă puţin. Elford era de părere că nu prea sunt sorţi de izbândă să dea ochii cu misteriosul şef de poliţie Barraball, dar când uşa de oţel se închise în urma lui Larry, Elford se repezi peste drum, la oficiul central de siguranţă şi-l găsi pe inspectorul general Barraball, instalat comod în fotoliul său, fumându-şi tacticos pipa. Tocmai era ocupat cu nişte documente secrete trimise de la registratura Siguranţei. Am pus mâna pe Larry, d-le Barraball, exclamă radios Elford. Doreşte stăruitor să vă vorbească, totuşi l-am făcut atent că va fi tare greu, dacă nu chiar imposibil. Însă dvs. ştiţi cum sunt aceşti indivizi. Inspectorul şef se întinse pe speteaza fotoliului, încruntându-se. — Cum?! A întrebat de mine? Pare că devin tot mai cunoscut, spuse dânsul cam dojenitor. Se vorbea în Scotland Yard că Barraball, care trimisese la bara justiţiei mulţi oameni, care nici nu se aşteptau, nu apăruse nici o dată ca martor şi că rămăsese o enigmă chiar şi pentru ziariştii, care se ocupau în special de furturi şi crime. Aceştia îl ştiau doar după nume. De opt ani funcţiona în aceeaşi încăpere lunguiaţă de la etajul al treilea, înfundat în acte şi dosare, pe care le cerceta şi migălea în cele mai mici amănunte, pe care altul nici nu le băga măcar în scamă. Datorită perseverenţei şi perspicacităţii sale, demasca dibă­cia celor mai prudenţi criminali. Descoperise sistemul după care opera olandezul Goom, asasin şi bigam în acelaşi timp. Totuşi, niciodată nu-l zărise pe acesta. Un scurt anunţ publicitar într-un ziar din Londra, coroborat cu un articolaş dintr-o revistă necuno­scută germană, îi fusese de ajuns ca să trimită la puşcărie pe viaţă pe fraţii Laned, cu toate că erau cei mai abili şi rafinaţi excroci din câţi există pe glob.

Capitolul 1 După absolvirea Universităţii Cambridge, Dick Staines avea în faţa sa nenumărate posibilităţi, nici una însă suficient de ispititoare. întorcîndu-se în camera mobilată pe care o în-chiriase în Gower Street, încă de cînd sosise la Lon­dra, a scos din buzunar cele pati-u oferte concrete pe care le primise pînă atunci, cercetîndu-le atent şi chibzuind asupra fiecăreia în parte. Apoi â luat un formular pe care după ce 1-a completat cu aten­ţie, 1-a dus îndată la poştă. Peste trei zile fu invi­tat la Scotland Yard şi, iată cum de şase luni, el, Richard Staines, licenţiat universitar, era văzut pa-trulînd pe străzile Londrei în uniforma poliţiei me­tropolitane. Dar cum se explica rapida lui avansare? Mai în-tîi puţin noroc, după cum mărturisea el însuşi, apoi croşeul de stînga cu care 1-a făcut k.o. pe Peter Lan-bradi, tocmai în clipita în care acesta apăsa pe tră­gaciul pistolului îndreptat asupra unui ministru, ca­lităţile lui de alergător şi — cel mai important — cunoaşterea cîtorva limbi europene. Vorbea patru limbi la perfecţie, două bine iar celelalte satisfăcă­tor. Şi iată cum, după patru ani după intrarea lui în poliţie a devenit agent în Departamentul de In­vestigaţii Criminale (C.I.D.), şi propus pentru avan­sare. După această avansare care reprezenta funcţia de detectiv inspector, Staines plecă la Brighton îm­preună cu lordul Weald, căruia el şi cei mai mulţi dintre cunoscuţi i se adresau familiar cu diminuti­vul „Tommy". Fuseseră colegi la Cambridge, apoi membri ai aceluiaşi club şi tot împreună arestaţi cu ocazia unui chef studenţesc. — Nici nu-mi vine să cred, bătrîne, mîrîi Tommy, manevrînd cu abilitate Rollsul    rapid printre două căruţe. Parc-ar fi fost ieri de cînd tu şi cu mine eram căraţi pe stradă de un „curcan" — şi acum, poftim, eşti şi tu „curcan"! Faţa rotundă îi dădea un aer mai tînăr decît era I   şi, cu toate că nu avea statura unui pigmeu, era cu aproape 10 cm mai scund decît cel de lîngă el, cu capul gol, bronzat. Înfăţişarea agreabilă ii avantaja pe Dick Staines, deşi el considera că nu-i este de nici un folos. Avea construcţia şi înfăţişarea unui atie-t; ochii cenuşii, zîmbitori, ai omului care găseşte că viaţa-i destul de plăcută. El şi Tommy nu se mai văzuseră de ani de zile. Lordul Weald tocmai se în­torsese dintr-o călătorie în Africa de Sud şi se în­tâlniseră cu totul întîmplător — ceea ce 1-a deranjat oarecum pe Dick Staines, care urma să plece pen­tru două săptămlni în Scoţia, la pescuit, invitat de bogatul adjunct al prefectului poliţiei. Deoarece po­sibilităţile lui materiale nu erau prea satisfăcătoare, îşi incliiriase apartamentul din Chelsea — numai pe o' lună — un aranjament care părea să fie foarte in­comod. —  Ce caut eu două zile la Brighton, numai Dum­nezeu ştie! —  Te  cari la  Brighton,  bătrîne,  spuse Tommy, pentru că ar fi fost al naibii de nepoliticos să nu accepţi insistenta invitaţie a vechiului tău prieten. Chiar  tu mi-ai spus că amicul tău comisarul,  sau ce o fi fiind el, nu va veni în Scoţia pînă la sfîrşi-tul săptămânii. în afară de aceasta, am o mulţime de lucruri să-ţi povestesc. Am avut nişte aventuri ex­traordinare — vînătoare de lei ... şi o sumedenie de peripeţii. —  Cine zici că a vînat — tu sau leul? — Făceam cu rîndul, răspunse Tommy calm. Uneori eram eu înainte, alteori leii. Şi-apoi, Brigh-tonul era recomandat pentru ficat şi, pe deasupra, este cineva la Brighton — cea mai drăguţă fată pe care am întîlnit-o vreodată! De cînd sînt n-am vă­zut o fată atît de frumoasă, bătrîne . . —  O leoaică? —- E doar infirmieră, bătrîne. Nu ştiu prea multe despre ea, dar tu eşti detectiv şi mă rog .. . —  Dacă-ţi închipui,  spuse Dick Staines cu   ră#-ceală, că vin cu tine la Brighton pentru a-ţi aranja amorurile tale, te înşeli, Tommy. Pînă cînd să-şi revină Tommy din indignarea şi incoerenţa lui, ajunseră la hotel. în timp ce urcau scările largi de la intrare, tocmai ieşea un bărbat — un tip cu o faţă mare, roşie şi o mustaţă tăiată scurt, zbîrlită şi neagră. Individul îl privi insistent pe Tommy şi flutură vesel cu mîna. —  Al naibii de amuzant ţipai, spuse Tommy. îl cunoşti? Dick ridică din umeri. —  Walter Derrick, explică excelenţa sa. Locuieşte pe lîngâ mine, în Lowndes Square. Casă barosană, bani gîrlă, dar el este surprinzător de amuzant. Bă-trînul meu spunea că taieă-su a fost cel mai încuiat om pe care 1-a întîlnit vreodată, dar tipul ăsta este — este . .. —  Al naibii de amuzant? sugeră Dick. în timp ce urcau cu liftul, Tommy, în a cărui minte nu puteau fi niciodată două idei în acelaşi timp, nu înceta să repete cit de grozav de amuzant este vecinul lui. Pe cît putea să-şi dea seama Dick Staines, principalul atu al domnului Derrick pentru titlul de băiat bun era că rîdea la orice fel de glumă emisă de Tommy. După nume, Dick îl ştia foarte bine pe acest domn; îi recunoscuse deîndată marele Rolls galben ce staţiona în faţa hotelului. Un singur lucru auzise în defavoarea lui Derrick: odată, cînd singura lui rudă, un văr sărac, i-a făcut o vizită ca să-i solicite un ajutor, 'n-a catadicsit să cheme poliţia ca să-i dea afară din casă pe singura lui rudă. Şi trebuie să re­cunoaştem că acest comportament nu prea aducea a mărinimie şi amabilitate. Tatăl lui a fost cel mai vestit avar din Londra. Mersese cu meschinăria atît de departe încît, potrivit legendei, se certase cu fiul său din cauza achiziţiei unei biciclete şi, ani de zile cei doi au rămas certaţi. Derrick s-a angajat ca sim- piu muncitor în străinătate.  însă cei şapte-opt ani de exil nu-1 acriseră. Cînd  părăsise Anglia era un adolescent timid şi retras, pe  care foarte puţini oameni îl văzuseră şi aproape ni­meni nu-1 cunoscuse mai îndeaproape; s-a înapoiat cu un an înainte de moartea bătrînului, sub înfăţişa­rea unui om care ştie să ia din viaţă numai părţile bune. —  Acum e nespus de fericit că trăieşte — chiar el mi-a spus-o, mă asigură Tommy. Suplimentul acesta de vacanţă reprezenta pentru Dick Staines o plăcută întrerupere a vieţii pe care o ducea în mod obişnuit. După cină, seara fiind caldă şi plăcută, cei doi ieşiră să se plimbe pe faleză, iar Tommy — care nu încetase aproape de loc să vor­bească de cînd se întorsese în Anglia — povestea cu şarm şi cu o mulţime de gesturi dezinvolte aventu- rile pe care le avusese. Cînd ajunseseră într-un loc mai puţin aglomerat al falezei, Dick se simţi apu­cat strîns de braţ. —  Iat-o! Dick Staines întoarse capul. O femeie, într-o uni­formă austeră de infiermiera venea încet, cu pasul lent, în direcţia lor. Cum o văzu, deşi era prima oară, Dick avu sen­timentul cert că o cunoaşte de mult şi că de tot atîta timp îi apreciază frumuseţea. Dar abia apucă să o vadă, că fata şi trecu. —  Ei,   ce   spui,   amice?   îl   întrebă   nerăbdător Tommy. —  E foarte drăguţă, răspunse cu prudenţă Dick Staines. —' Este infirmieră, bătrîne, explică în mod inutil Tommy. Cară peste tot un cărucior cu un bătrîn că­ruia îi tremură toate mădularele — însă de fapt nu-1 cară ea, doar îl însoţeşte. Ce zici, nu-i aşa că-i gro­zavă? —  Desigur, e colosală, recunoscu Dick. Cum   o cheamă? —  Mary Dane. Nu ar fi bănuit niciodată ea că am să-i aflu numele, exclamă Tommy plin de en-fază, dar am făcut-o!  Mary Dane — nume de ve­detă, nu-i aşa? —  De unde ştii că o cheamă Mary Dane? —  Nimic mai simplu: am întrebat la pensiune, spuse Tommy fără să clipească. O asemenea idee nu ţi-ar fi trecut prin cap — mai există şi printre noi şătilalţi unii cu mai multă imaginaţie decît gaborii. Şi  dacă ţi-aş mai spune  că domnul  cel bătrîn pe care-1 conduce se numeşte Cornfort, ce-ai zice? Se plimbă în sus şi în jos de-a lungul falezei, căutînd un anume fel de aer. Odată i-am şi vorbit — i-am spus bună dimineaţa. —  Te pomeneşti că a răspuns! se miră Dick. —  Chiar şi ea   a dat bună   dimineaţa, se   făli Tommy. Dar însuşi faptul că mi-a răspuns m-a sur­prins atît de mult îneît mi-a pierit graiul! Este   o doamnă, bătrîne — are o voce dulce ca frişca — ştii onctuoasă ca o ... cremă, se poticni el căutînd   o comparaţie. Se întoarseră, sperînd s-o vadă din nou pe Mary, dar n-au avut noroc. Seara, pe cînd şedeau în fumoar decişi să mai ia un ultim whisky cu sifon,   apăru   Walter   Derrick.

CAPITOLUL I   Marea sală de consultaţii din Harley Street nr. 903 semăna tot atât de puţin cu alte săli de felul acesta cât şi doctorul Cheyne Wells cu un practician tradiţional. Ea servea în acelaşi timp de salon şi de bibliotecă. Mobilele erau confortabile, deşi cam uzate. Un divan adânc din piele se întindea în faţa focului. Doi dintre pereţi erau acoperiţi cu rafturi pe care se aflau volume desperecheate ca format şi legătură. Se mai vedeau cărţi pe masă, ziare aruncate pe parchet, dar nici un aparat medical, nici cel mai mic microscop, nici măcar vreo eprubetă. Aproape de fereastra prin care pătrundea o rază aurie de lumină, o uşă lăcuită se deschidea spre o sală de baie cu dale albe; aici, în locul căzii, se aflau multe poliţe de sticlă şi o masă acoperită de asemenea cu sticlă. În această încăpere erau înghesuite aparatele cele mai stranii, dulapuri bine ferecate, numeroase şiruri de sticle şi alte flacoane conţinând culturi microbiene. Deşi Peter Clifton era, de patru ani, un vizitator asi­duu al casei, nu văzuse vreodată această uşă altfel decât închisă. El şedea pe braţul unuia dintre marile fotolii, cu faţa sa fină întoarsă astfel încât să privească strada. Brusc, întoarse capul şi privirea sa se încrucişă cu a bărbatului care stătea în faţa căminului, cu o ţigară între buze. Domnul Wells era un bărbat plăpând. Faţa sa posomo­râtă, brăzdată de o mustaţă neagră, avea ceva aproape sinistru în clipele de repaus. Când zâmbea, ca în acest moment, fizionomia sa se schimba complet. Peter scoase un oftat adânc şi-şi întinse cele şase pi­cioare[1] de muşchi şi de oase. — Ce noroc că atunci te-am luat drept dentist! Râsul său trăda o tensiune nervoasă pe care domnul Donald Cheyne Wells nu o scăpă din vedere. — Dragul meu, beneficiul este al amândurora, deoa­rece tu ai fost pacientul cel mai generos pe care l-am avut vreodată. Aşa că eu binecuvântez clipa când m-ai luat drept dentist. — Tu m-ai ajutat să-mi vindec biata măsea bolnavă. Doctorul încetă să zâmbească. — De altfel, n-am vindecat nimic altceva… în afară de temerile tale. Trebuie să ai încredere absolută în asigurările pe care ţi le-a dat Sir William Clewers. Poate că eu n-aş fi îndrăznit să mă arăt atât de sigur ca el; dacă marea primejdie pare a fi înlăturată, rămâi totuşi expus atacurilor de care ţi-am vorbit. N-am considerat că tre­buie să discut această eventualitate cu Sir William, dar ne putem gândi la o nouă consultaţie. Peter dădu energic din cap. — În viitor, zise el, voi face lungi ocoluri ca să evit Harley Street. Este atât de puţin plăcut… Doctorul îl aprobă printr-un gest al mâinii. — Vei greşi dacă n-o faci… Apoi, schimbând brusc subiectul: La ce oră are loc acea ceremonie interesantă? El văzu fruntea largă a pacientului său întunecându-se pentru un moment: expresie surprinzătoare la un bărbat tânăr, extrem de bogat şi vesel, pe punctul de a se însura cu cea mai frumoasă fată pe care Cheyne Wells a văzut-o vreodată. Dar doctorul nu se miră prea tare. — Eh… la douăsprezece şi jumătate. Vei fi acolo, desigur! Recepţie la Ritz, apoi plecăm la Longford Manor. Mă gândeam că Jane va prefera continentul, dar se pare că-i place mai mult la Longford. — Ce-i cu această încruntare a sprâncenelor? — Nu ştiu, într-adevăr. Doar că această logodnă a fost aşa de ciudată… cu această ameninţare ce planează asu­pra capului meu. Şi apoi, uneori, Jane are un aer… rece nu-i cuvântul exact; indiferent; nici atât. Impenetrabil. Imposibil de bănuit ce gândeşte. Devine deodată străină, şi asta mă îngrozeşte. Am pornit pe o notă falsă… — Eu v-am făcut cunoştinţă… Iată prima notă falsă! — Nu face pe prostul… Este tot ce ai făcut mai bine vreodată… Donald, o ador pe Jane. Am intrat oarecum prin efracţie într-o casă liniştită şi am devenit o nenorocire infernală… aproape că am antrenat-o cu forţa în această logodnă care n-a fost logodnă… Donald, eu am cumpărat-o! — Ai prea multă imaginaţie, prietene… Cum adică ai cumpărat-o? Ce prostie! Peter înălţă capul. — Evident, n-am zis „O vreau pe fiica dumneavoastră şi vă ofer o sută de mii de lire pentru ea… ”. Dar când, ca un mare imbecil, l-am încolţit pe Leith în biroul său şi când mi-a scăpat ideea că-i voi asigura această sumă dacă ne vom căsători — n-o văzusem pe Jane decât de două ori! — eu am fost convins că aceasta a anulat orice opoziţie… Ştii că n-am sărutat-o pe Jane niciodată? — Eu aş începe de azi înainte, îl sfătui celălalt sec. O tânără care trebuie să se mărite poimâine! Peter îşi trecu degetele prin părul negru în dezordine. — Am greşit, nu-i aşa?… Este vina mea, desigur… O dată, mi-a fost teamă… M-am întrebat dacă ea a au­zit vorbindu-se de mine… Tu ştii ce vreau să zic. Sau poate că au existat alte aranjamente pe care le-oi fi răsturnat… Hale, de exemplu? — Dar de ce?… Cineva bătu uşor la uşa sălii de consultaţii. — Este soţia mea, îl preveni Wells. Vrei să intre sau preferi să-mi vorbeşti? — Am vorbit destul, oftă Peter cu tristeţe. Porni în întâmpinarea unei tinere femei zvelte. Marjorie Wells avea treizeci şi cinci de ani, dar părea cu zece ani mai tânără. — Mi s-a spus că sunteţi aici, declară ea cu un surâs lin. Să-l salut pe logodnic!… Apropo, am văzut-o pe lo­godnică de dimineaţă; avea un aer strălucitor, cum se cuvine… cu un altul! Soţul său îi aruncă o privire scurtă şi piezişă, însă ea nu păru să înţeleagă. Totdeauna, în remarcile cele mai inocente ale Marjoriei se strecura un fir de răutate. — Un altul?… Nu era Basil Hale, din întâmplare? El văzu ochii cenuşii şi interogatori ai lui Peter întorcându-se spre Marjorie. — Natural, era Basil. Bietul de el! Sunt sigură că o consideră rea… — Dar de ce? Când Cheyne Wells vorbea pe acest ton dur şi meta­lic, soţia sa devenea imediat blândă şi grijulie. — Am o limbă afurisită, nu-i aşa?… Îmi pare rău, Peter… El întinse mâna să-şi ia pălăria.   [1]  Unitate de măsură: 1 picior=30,48 cm (N.T.)

Capitolul I OMUL DE LA SUD Ceaţa care se pregătea să coboare asupra Londrei, nu era decât o simplă abureală cenuşie şi becurile de gaz păreau doar puţin întunecate, când Africanul, clătinându-se pe picioare, intră în Portman Square. Deşi era un frig umed, el nu purta nici un fel de pardesiu, iar gulerul cămăşii îi era răsfrânt, lăsând să i se vadă pieptul dezgolit. Umbla privind cu atenţie la toate uşile şi se opri în cele din urmă la Nr. 551, cercetând cu de-amănuntul ferestrele întunecate ale imobilului, zâmbind sarcastic. Este ştiut că, beţia intensifică sentimentele. Omul vesel îşi îndrăgeşte mai mult tovarăşii, omul mâhnit devine mai amărât, iar cel mâniat poate fi împins la crimă. Şi Laker simţea o mânie fără de seamăn. Are să-i arate dracului ăsta bătrân, ăstui pungaş mizerabil, care trăia din riscurile suportate de alţii, că nu poate să fure aşa fără nici o teamă de răspundere! El, Laker, sosea fără o para chioară, după ce făcuse un drum lung şi din cale afară de obositor. Mai avea încă vie în minte, spaima nebună ce-l cuprinse la Capetown, când a venit poliţia să-i perche­ziţioneze locuinţa. Toată viaţa lui, a fost o viaţă de câine. Atunci, de ce bătrânul Malpas, care se afla în pragul morţii, să se lăfăiască în lux, pe când agentul lui cel mai bun trăgea pe dracul de coadă? Asemenea gânduri îl chinuiau întotdeauna pe Laker, ori de câte ori era beat. Faţa-i lungă, nerasă, cicatricea care-i brăzda unul din obraji, de la tâmplă până la bărbie, fruntea-i mică, acoperită cu smocuri de păr încâlcit, hainele-i murdare din cale afară, totul din el evidenţia cea mai abjectă mizerie. Se opri un timp locului, privind la ghetele-i stricate, apoi urcă cele câteva trepte ale peronului şi bătu încetişor la uşa de intrare. Imediat, se auzi o voce, care întreabă: — Cine-i acolo? — Laker! răspunse el, cu o voce puternică. Uşa se deschise fără zgomot şi el pătrunse înăuntru. Aici nu era însă nimeni care să-l primească. Străbătând holul pustiu, urcă o scară, trecu printr-un culoar îngust şi intră într-o cameră foarte puţin luminată. O lumină slabă cădea dintr-o lampă cu abajur verde, aşezată pe un birou, în dosul căruia şedea un bătrân. — Şezi jos, spuse acesta. Laker nu avea nevoie să fie îndrumat: cunoştea prea bine unde se găsea masa şi scaunul, doar la trei paşi de el. Fără să mai spună o singură vorbă se aşeză; pe faţa lui străluci un surâs sarcastic. Bătrânul cu mutra respingătoare, nu-l putea zări. — Când ai sosit? — Am venit cu „Buluwayo”. Am nevoie de bani, Malpas şi asta cât mai repede. — Pune pe masă ceea ce ai adus, spuse bătrânul foarte răstit; revino după un sfert de ora, şi banii vor fi aici. — Ba eu, îi vreau chiar acuma, spuse omul nostru cu o încăpăţânare de beţiv. Malpas întoarse figura-i hidoasă, către Laker. — Aici domneşte o singură regulă şi anume aceea pe care o dictez eu. Lasă pe masă ce ai adus, sau dacă vrei ia-le cu tine; când eşti beat eşti un idiot şi nu ştii ce vorbeşti. — Se prea poate; dar nu sunt chiar atât de idiot, ca să-mi mai pun pielea în joc, cum am făcut-o până acum. Şi, ştii Malpas că nici tu nu prea stai pe roze. Habar n-ai cine locuieşte în casa de alături! Îşi aduse aminte de un fapt pe care îl aflase întâmplător, în aceiaşi dimineaţă. Malpas îşi strânse pe umeri halatul vătuit, şi rânji. — Ai crezut tu că n-am habar? Că nu ştiu că Lacy Marshalt locuieşte alături de mine? Atunci imbecilule, de ce crezi că locuiesc aici, dacă nu ca să fiu lângă dânsul? Beţivul îl privi cu gura căscată. — Alături de el… de ce? E unul din oamenii pe care îi furi, deşi el însuşi este un hoţ, dar vorba-i că tu îl prăzi! Ce nevoie ai tu să fi alături de el? — Asta-i treaba mea, răspunse bătrânul aspru. Lasă ce ai adus şi şterge-o! — Nu vreau să las nimic, spuse Laker ridicându-se, şi n-o să plec până nu ştiu totul despre tine, Malpas. M-am gândit şi m-am răzgândit. Tu nu eşti ceea ce pari; n-ai sta la capătul celălalt al odăii, ţinându-mă pe mine şi pe ceilalţi tovarăşi ai mei, la atâta distanţă de tine, dacă n-ai avea un motiv serios. Vreau să te văd. Ceva mai de aproape, fătul meu. Să nu faci nici o mişcare; ţi-e imposibil să vezi revolverul meu, dar pe cuvântul meu de onoare, că-l am. Făcu trei paşi înainte, apoi se împiedică de un obstacol şi fu aruncat înapoi. Era un fir gros de fier, întins de la un perete la altul, care pe întuneric nu putea fi observat. Lampa se stinse înainte ca Laker să-şi fi putut recăpăta echilibrul. Asta îl scoase cu totul din sărite. Cu un urlet ca de fiară, se năpusti înainte şi apucă firul de fier. De data aceasta o lovitură de picior îl aruncă iar pământ. Dintr-o săritură fu la loc în picioare. — Fă lumină pungaş bătrân, strigă el învârtind în mână un scaun. Sunt atâţia ani de când mă furi într-una! Plăteşte-mi, sau îţi devastez casa! — Bagă de seamă băiete; e a treia oară că mă ameninţi! De astă dată vocea se auzi din spatele lui; se întoarse repede, şi în culmea furiei trase. Zidurile capitonate ale încăperii înăbuşiră detunătura, dar la lumina produsă de descărcarea revolverului Laker zări o siluetă târându-se înspre uşă şi trase din nou. Uşa se deschise şi văzu atunci pe celălalt bărbat, cum se strecura afară. Într-o secundă fu şi el pe culoar, dar bătrânul dispăruse de acum. Unde putea să fi intrat? Laker zări o uşă asupra căreia se năpusti cu toată puterea. — Ieşi de acolo! strigă el, ca scos din minţi. Ieşi ca să stăm puţin de vorbă, dacă-ţi dă mâna, trădătorule! Auzi în dosul lui un scârţâit. Uşa camerei din care  ieşise, fu brusc închisă. Atunci îşi dădu seama că mai avea încă în mână săculeţul de piele, pe care-l scosese din buzunar şi că risca să plece fără nici un rezultat palpabil. Începu să bată cu pumnii în uşă, după care bătrânul se pusese la adăpost. — Haide Malpas! De ce nu înţelegi de glumă? Ieşi afară de acolo că nu-ţi fac nimic. Mi se pare şi mie că sunt niţel cam beat! Din odaie nu veni nici un răspuns. — Crede-mă, dragă Malpas, îmi pare foarte rău. Jos, la picioarele sale, zări un obiect pe care îl ridică. Era o bărbie de ceară, bine modelată şi colorată, care se vedea că fusese fixată cu două şireturi elastice, din care unul se rupsese. Această jumătate de mască îl făcu să pufnească într-un râs zgomotos. — Ia te uită Malpas, am pus mâna pe o bucată din mutra ta! strigă el. Ieşi afară că de nu îţi duc bărbia la poliţie, care cu siguranţă că o să vrea să găsească şi restul simpaticei tale persoane. Rămase din nou fără nici un răspuns. Atunci râzând într-una, coborî scara şi încearcă să deschidă uşa care da în stradă. Aceasta însă, nu avea nici un fel de clanţă. — Malpas!! Vocea-i puternică trezi ecoul camerelor goale. Înjurând, urcă din nou scara. Când fu la jumătatea drumului, auzi ceva căzând. Ridică privirea şi zări sus mutra aceea pe care n-o putea suferi; văzu o greutate neagră rostogolindu-se spre el şi încearcă să se dea la o parte, din cale-i. O secundă mai târziu căzu ca un pachet neînsufleţit, de-a lungul scării.

                                       CAPITOLUL I   Jim Bartholomew stătea în capul mesei sale de lucru, în ţinută de călătorie, şi-şi privea din când în când ceasul, fremătând de nerăbdare. Directorul celei mai importante filiale a băncii South Devon Farmes arăta prea tânăr pentru această funcţie şi neîndoielnic că tatăl său, care fusese până la moarte directorul corporaţiei, avusese o oarecare legătură cu avansarea lui. Dar cine ar fi fost dispus să vadă în el doar un tânăr elegant, amator de cai de rasă, şi şi-ar fi închipuit că talentele tânărului Bartholomew se limitează doar la dresarea ogarilor şi la condusul dansului în clubul vânătorilor, şi-ar fi schimbat părerea îndată ce s-ar fi aflat de cealaltă parte a mesei de lucru, discutând afaceri. Jim îşi privi ceasul şi oftă. Desigur, nu avea nici un motiv serios să rămână la birou până la ora închiderii, când abia cu o zi înainte întocmise bilanţul şi numerarul fusese expediat, încă de dimineaţă, la Exeter. Adevărul e că Bartholomew o făcea dintr-un soi de respect pentru adjunctul lui. Acest gentleman îl amuza şi totodată îl enerva; iar dacă i se întâmpla să se entuziasmeze uneori de conştiinciozitatea lui Stephen Sanderson, erau momente când dogmatismul şi rigiditatea acestuia faţă de regulamentul şi rutina bancară îl plictiseau inexplicabil. Jim Bartholomew aruncă din nou o privire spre ceas, îşi luă cravaşa de pe masă şi trecu în biroul adjunctului. Stephen Sanderson reacţionă exact cum se aştepta Jim: Îşi privi mai întâi superiorul, apoi pendula de deasupra uşii, care-şi urma tic-tacul zgomotos. — În două minute închidem, domnule Bartholomew, spuse el înţepat, strecurând în această simplă constatare a unei stări de fapt o nuanţă de dezaprobare. Sanderson era un bărbat de patruzeci de ani harnic şi eficient, căruia numirea lui Jim Bartholomew la conducerea filialei din Moorford îi provocase năruirea uneia dintre cele două ambiţii ale vieţii sale. Nu avea nici un motiv special să-şi iubească superiorul; Bartholomew era un om degajat, care se distinsese în război; îi plăcea sportul şi nu dispreţuia nici micile frivolităţi ale vieţii. Sanderson, care era un tip sobru, avid de lecturi serioase, aprecia preferinţele şefului său ca limitându-se la orizontul lecturii de vacanţă. Pe deasupra, Sanderson mai avea şi o slăbiciune pe care Jim Bartholomew o detectase datorită unui ciudat spirit de investigaţie, ceea ce îl punea pe el, pe Sanderson, într-o situaţie jenantă. — Am tras obloanele, domnule Sanderson, spuse Jim zâmbind. Nu cred că două minute în plus sau în minus contează aşa mult. Domnul Sanderson pufni pe nas fără să-şi ridice ochii de pe hârtie. — Cum decurg investigaţiile criminalistice? întrebă Jim cu humor. Omul puse tocul jos, roşind pentru slăbiciunea sa. — Permiteţi-mi să va spun, domnule Bartholomew, rosti el cu înflăcărare, că vă bateţi joc de una dintre ocupaţiile mele care ar putea fi foarte utilă băncii şi intereselor ei, într-o bună zi. — Sunt convins de asta, spuse cu blândeţe Jim, oarecum jenat că-l provocase. — Am descoperit recent printr-un prieten de la New York, cu care sunt în corespondenţă, firele unui caz deosebit, spuse emoţionat Sanderson, întinzându-i un plic. Aici se află ceva care v-ar putea stârni interesul, în ciuda scepticismului dumneavoastră. Când era surescitat, vocea lui Sanderson căpăta inflexiuni guturale care-i trădau ascendenţa nordică. Pentru Jim Bartholomew, acestea erau un semnal de alarmă. — Dragă prietene, spuse el, dar ăsta e un studiu excelent, pentru care te felicit. Când lucram la Centrul Naval de informaţii mă gândeam serios să practic meseria de detectiv. Domnul Sanderson privi din nou ceasul. — E timpul să plecaţi, spuse el cu un ton categoric. Jim părăsi râzând banca.                   Calul, lăsat în grija rândaşului de la localul Royal Inn, era pregătit pentru călărie. Îl încălecă şi străbătu oraşul în trap uşor de-a lungul pantei ce ducea spre coastă. Trecând de nişte vile răzleţe, ajunse, în cele din urmă, după un urcuş greu, la o mică depresiune căreia localnicii îi spuneau Strachina Dracului. Pe creasta aşa numitei „străchini”, în apropierea fortului, aştepta, profilându-se în lumina crepusculară a soarelui, o siluetă călare; Jim îşi struni calul şi tăie drumul, urcând panta accidentată pe scurtătură, printr-o albie bolovănoasă. Fata care-l aştepta aşezată în şea, adoptase o poziţie mai comodă, scoţându-şi una din cizmele bine lustruite din scară şi aşezând-o de-a curmezişul, pe gâtul calului. Cu genunchiul îndoit, îl privea zâmbind pe Jim cum urca anevoios. Chipul lui Margot Cameron oferea privitorului un contrast pe care numai maeştrii francezi mai reuşiseră să-l realizeze în tablourile lor. Impresia de paloare se datora buzelor ei foarte roşii ce estompau trandafiriul sănătos al obrazului, făcându-l să pară lipsit de culoare. De aproape, roşul aprins al buzelor şi aparenta paloare a feţei se armonizau cu părul castaniu, bătând în auriu, împletit într-o cosiţă ce-i împodobea cuviincios capul. Jim urcă spre ea călare, schiţând un salut cu cascheta în mână. — Ştii, spuse fata, coborându-şi piciorul drept înapoi în scară, în timp ce te-aşteptam aici, m-am gândit şi am ajuns la concluzia sigură, aproape obsedantă, că tu nu munceşti decât atât cât să ai din ce trăi. — Respect cu stricteţe orele de program, spuse Jim mulţumit de el însuşi, ceea ce e cu totul altceva. Dacă, aflându-te de atâta timp în Anglia, n-ai descoperit că oamenii de afaceri englezi nu-şi încep lucrul înainte de ora zece şi că fac pauză de ceai la trei după-amiaza, iar la patru pleacă acasă, călătoria ta pe aceste meleaguri nu te-a învăţat mare lucru. Fata îl privi amuzată. Dacă ar fi râs cu uşurinţă, ar fi urmat ca în orele pe care le petrecea în compania lui Bartholomew să fie veselă tot timpul. Călătoriră un timp în tăcere, până când Jim spuse: — Apropo de gânduri şi concluzii obsedante, m-a chinuit toată ziua gândul că n-am să te mai văd decât o dată şi anume poimâine. Chiar intenţionezi să pleci sâmbătă? Fata înclină afirmativ capul. — Şi vei lipsi…? îşi lăsă el întrebarea nedusă până la capăt. — Nu ştiu, răspunse Margot scurt. Planurile mele de viitor sunt cam vagi. În linii mari, depind deocamdată de ceea ce vor hotărî Frank şi Cecile. Spuneau că am putea cumpăra o proprietate în Anglia şi să ne stabilim pentru câţiva ani aici; lui Frank nu i-ar surâde să mă lansez pe cont propriu. De altfel… Ea se opri brusc. — De altfel? o încurajă Jim. — Aş putea, evident, să-mi găsesc eu însămi un rost în Anglia. — Bineînţeles, spuse Jim fără prea multă convingere. Fata se întoarse spre el. — Nu ţi-ar conveni? îl întrebă ea direct, dar Jim nu-i răspunse decât după un timp. — Nu, admise el cu calmul obişnuit. Nu m-ar îngrijora să faci asta. M-aş bucura chiar să rămâi aici. Dacă n-ai fi atât de bogată eu… ei bine, cred că viitorul tău s-ar putea contura mai precis… Fata aştepta o explicaţie, pe care el nu i-o dădu şi pe care nici ea nu se încumetă s-o ceară. Se opriră pe povârnişul pustiu de deasupra colinelor. Departe, la orizont, ca un minuscul nor albastru se zărea muntele Hay Tor şi, la poalele lui, străbătând un zăvoi firav care tivea malul râului Dart, se întrezărea sclipirea argintie a apei. — Aici e singurul loc din Anglia unde pot respira, spuse fata trăgând cu putere aer în piept. — Respiră cât vrei, spuse Jim făcând pe gazda amabilă. Apoi îşi opri calul şi arătă cu cravaşa spre coline: — Vezi clădirea aia albă? Nu e, în realitate, o casă. Cred că a fost proiectată ori ca baracă de tras la ţintă, pentru distracţia unui împărat, ori ca azil pentru lunatici. O vezi? — O văd, spuse fata, umbrindu-şi ochii cu mina. — Proprietatea se numeşte Tor-Towers. Presupun că ai întâlnit-o pe doamna Markham? — Markham? întrebă fata încreţindu-şi fruntea. Nu, nu cred. — E o compatrioată de-a ta. O altă doamnă extrem de bogată. — E americană? întrebă surprinsă fata. E ciudat că n-am întâlnit-o, deşi suntem aici de un an. — Nici eu n-am văzut-o decât o singură dată, spuse Jim. E o clientă a băncii, dar de obicei se ocupă Sanderson de ea. — Tânără sau bătrână? — Tânără de tot, spuse entuziasmat Jim, şi frumoasă ca o… ai văzut vreodată la Luvru tabloul lui Greuze „L'Oiseau Mort”[1]? E tot atât de frumoasă ca femeia din tablou şi ar fi putut fi modelul lui Greuze, mai puţin culoarea întunecată a părului. Margot îl privea cu sprâncenele ridicate, puţin amuzată, dar în orice caz surprinsă. — Vai, vai! spuse ea cu prefăcută dojană, ce entuziasm! — Nu fi prostuţă, Margot, spuse Jim roşind cu adevărat. Ţi-am spus că n-am văzut-o decât o singură dată. — Doar o dată? Totuşi pari foarte impresionat. — Da şi nu, spuse Jim revenind la tonul său serios. — Am înţeles, zise fata. Totuşi ce părere ai? — Părerea mea este că aş fi putut s-o admir, dar are ceva în ea care mi-a provocat un bizar sentiment de tristeţe. Margot râse scurt. — Dintre toate căile către inima unui bărbat, „un bizar sentiment de tristeţe” este cea mai scurtă, spuse ea. Să ne întoarcem. Îşi îndemnă calul pe cărarea care o lua spre valea râului, dar şi spre vadul Moor de la care îşi luase oraşul numele de Dartmoor. — Stai puţin. Jim struni calul şi, când fata se întoarse spre el, văzu în ochii lui ceva care o făcu să-şi simtă inima zvâcnind mai puternic decât ar fi justificat-o brusca oprire a calului. — Margot, n-am să te mai văd mult timp, spuse Jim şi vocea îi suna ciudat. Pleci şi numai Dumnezeu ştie când ai să te întorci. Şi după plecarea ta, acest loc, pe care amândoi îl consideram aşa de frumos, nu va mai fi decât un pustiu blestemat, iertată fie-mi profanarea.   [1] Pasărea moartă - în l. franceză în original (n.tr.)